interviu andrei pleşu

Upload: sorin-sorinos

Post on 07-Aug-2018

235 views

Category:

Documents


0 download

TRANSCRIPT

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    1/15

     Andrei Pleşu, fost ministru deExterne: „Am dovada existenţei lui

    Dumnezeu“ 

    4 noiembrie 2011, 21:30 | Autor: Andrei Crăciun,Laurenţiu Ungureanu | Weekend Adevărul, 

    FOTO: EDUARD ENEA Andrei Pleşu 

    „Weekend Adevărul“ deschide, cu un interviu fără limite cu Andrei Pleşu, o serie dearticole despre culisele momentelor care au schimbat România.

    L-am vizitat pe Andrei Pleşu pe când toamna era încă în chinurile facerii, abia se dusese şisărmanul Johnny Răducanu. Drumul spre Colegiul Noua Europă era plin de frunze care

    abia muriseră, cum mor frunzele la sfârşitul verii. Era o amiază cu soare blând, poate chiarpalid. Andrei Pleşu ne-a primit cu o întrebare: „Ce vreţi să aflaţi?". Am răspuns: „Tot ce nuse ştie şi tot ce se poate spune". 

     În rândurile care urmează, Andrei Pleşu nu mai este filosof, nu mai este eseist, nu mai esteistoric al artelor, nu mai este nici rectorul de la „Noua Europă", nu mai este nici măcarcomentatorul cel mai talentat şi mai respectat de la „Adevărul". În rândurile care urmează,

    http://www.adevarul.ro/taguri/weekend_adevarul.htmlhttp://www.adevarul.ro/taguri/weekend_adevarul.htmlhttp://www.adevarul.ro/taguri/weekend_adevarul.htmlhttp://www.adevarul.ro/taguri/weekend_adevarul.html

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    2/15

     Andrei Pleşu este un om care a cunoscut, dinăuntru, întortocheatele coridoare ale Puterii,ieşind, totuşi, din labirint, intact, cu ochii deschişi. 

    Există şi în jurnalismul românesc un astfel de obicei împrumutat de peste Ocean: să teraportezi la trecutul recent cu detaşarea pe care o aduce, de obicei, timpul. De aceea am

    fost la Andrei Pleşu - să aflăm tot ce nu se ştie şi se poate spune despre vrem ea în care afost ministru de Externe al României (de la sfârşitul lui decembrie '97 la sfârşitul luidecembrie '99).

    Mai tineri şi mai naivi 

    Poate mai ţineţi minte cum era - străzile erau încă ale Daciilor 1310, era război înIugoslavia, Papa Ioan Paul al II-lea venea la Bucureşti şi săruta pământul României. „Cinede atunci a mai sărutat pământul României?", gândim, dar nu întrebăm. Era lung şi era greuatunci, pe drumul spre NATO şi UE. Credeam cu toţii, încă, în americani, cum şi în europenicredeam. Eram mai tineri şi mai naivi. 

    „Am rezistat într -un an prost făcând o diplomaţie de om sărac", spunea Pleşu, în presacentrală, la jumătatea acelei jumătăţi de mandat. Au trecut ani, au fost alternanţe laguvernare, a fost prosperitate economică, şi criză a fost şi va mai fi. Cum-necum, Românias-a târât până aici, până în Uniunea Europeană. Începerea negocierilor de aderare s -astabilit la Consiliul European din decembrie 1999 - sub Pleşu, deci. „Dacă nu începeauatunci, nu mai începeau nici până în ziua de azi" - exagerăm împreună, dar poate că nuexagerăm prea mult. 

     Andrei Pleşu ne-a lăsat să privim dincolo de cortina amintirilor sale. O privire, o clipă, doar.Restul - în „Memoriile" pe care încă nu le-a scris, dar le va scrie. Chiar şi aşa - ce urmeazăe esenţial pentru a înţelege cum a fost, de fapt, în zilele când s-a schimbat, probabil

    definitiv, România.Am exclus din acest articol intervenţiile lui Andrei Pleşu pe margineaRevoluţiei din decembrie 1989 şi despre primul său episod ministerial - la Cultură ('90-'91).Ele vor fi publicate, curând, într-o altă serie de articole. 

    „Adevărul": Aţi făcut frumos aici, la Colegiul „Noua Europă". 

    Andrei Pleşu: Da, sunt foarte mulţumit de felul cum arată şi cum funcţionează aceastăinstituţie. 

     Aveţi şi un pian aici. Mai cântaţi?  

    Nu cânt la pian. Îl ţinem pentru profesionişti. Am cântat cândva nişte romanţe cu bietulJohnny, care mă însoţea la pian. Dar nu la pianul ăsta... (n.r. - la ora interviului, JohnnyRăducanu trecuse, de doar câteva zile, la cele veşnice). 

    Domnule Pleşu, vrem să înţelegem mai bine câteva momente din istoria recentă a

    României. De aceea, trebuie să facem apel la memoria dumneavoastră. Primaîntrebare este cum aţi ajuns ministru de Externe?  

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    3/15

    Pe neaşteptate. După cum ştiţi, ministru de Externe, după alegerile din 1996, a fost numit Adrian Severin, din partea unuia din partidele de guvernământ, respectiv PD-ul lui PetreRoman. Apoi a intervenit scandalul pe care vi- l amintiţi poate - cu „Lista lui Severin". El atrebuit să plece şi Roman m-a sunat şi mi-a propus să preiau postul. Iar eu am avutslăbiciunea să accept. Într -un fel, m-a tentat. Un amestec de vanitate, politeţe, sentiment aldatoriei şi naivitate. Mi-a fost greu să refuz. Există un episod anterior care, eventual, să

     justifice această opţiune (nu prea bine primită, cred, în partid, pentru că într -un partid toatălumea vrea recompense şi nu înţelege să lase „demnităţile" unor inşi din afară). Dar PetreRoman m-a susţinut eficient, iar Emil Constantinescu a fost imediat de acord.

    Care este „episodul anterior"  al acestei num iri?  

    Când a căzut Guvernul Roman în 1991, Petre Roman a participat la negocierile pentruGuvernul următor - Guvernul Stolojan. Ion Iliescu, dintr-un motiv sau altul, l-a consultat. Aşase face că, la un moment dat, mi-a dat un telefon şi mi-a spus că, dacă vreau să rămân înGuvern, el mă va propune pentru Externe. Eu tocmai demisionasem din postul de ministrual Culturii. Pentru a nu spune un „Nu" brutal, am ales o variantă soft: „Petre, nu vreau să

    mai rămân la Guvern. Dar dacă vei mai fi vreodată prim-ministru (ceea ce, în acel moment,nu era plauzibil), mai vorbim". Petre Roman nu a mai ajuns niciodată prim-ministru, darcând m-a sunat să mă solicite în locul lui Severin mi-a amintit de această conversaţie şi... am ales să-mi ţin promisiunea. 

    2005: Emil Constantinescu (fost preşedinte) şi Andrei Pleşu (proaspăt consilier prezidenţial) 

    A fos t mai greu la ministerul de Externe?  

     Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Fie şi pentru că laExterne, pe vremea aceea, exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şiUE. A existat însă, curând după numirea mea, un moment delicat: în urma unei demisii a luiTraian Băsescu, PD-ul a decis să se retragă din Guvern. Or eu, fiind numit de PD, ar fitrebuit să mă retrag de asemenea. Acum trebuie să vă spun că, înainte de ofertaministerială a lui Petre Roman, semnasem deja un contract cu Georgetown University dinWashington, care mă invitase să predau acolo un curs de un an. Era o poziţie foarte

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    4/15

    avantajoasă, şi financiar, şi academic. I-am spus, deci, lui Roman: „Domnule, după ce amrenunţat la o asemenea perspectivă, nu mă pune, după câteva luni, să mă înregimentez

     într-o mişcare de partid. Nu sunt membru de partid, aşa că, dacă îmi spuneţi că de mâinetoţi membrii partidului poartă pantofi galbeni, eu nu o să îmi pun pantofi galbeni. Nu văddecât o singură soluţie: nu îmi dau eu demisia, ci mă demiteţi voi. Spuneţi că mă retrageţidin post, la asta nu am ce să fac. Aşa cum m-aţi numit, aşa mă puteţi da afară!" Până laurmă au acceptat situaţia şi am rămas. 

    "Domnul preşedinte Constantinescu avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi,ceea ce, de altfel, e un procedeu cvasi-unanim pe scena politică de azi.''  

    La Externe, pe timp de război 

     Andrei Pleşu a fost ministru al Afacerilor Externe în perioada 29 decembrie 1997-22decembrie 1999. În timpul mandatului său, conflictul dintre forţele fidele preşedinteluiIugoslaviei, Slobodan Miloşevici, şi NATO a escaladat până la campania de bombardarelansată de Organizaţia Nord- Atlantică la 24 martie 1999 şi încheiată la 11 iunie. 

    "Într-un anumit sens, la Externe mi-a fost mai uşor decât la Cultură. Pe vremea aceea,exista o strategie clară. Aveam două mari priorităţi: NATO şi UE.''  

    „Emil avea o anumită candoare" 

    Cum a fost colaborarea cu domnul preşedinte Constantinescu? Domnia sa semândreşte cu relaţiile personale cu liderii de atunci ai lumii. 

    Ştiu, avea o bucurie adolescentină să-i tutuiască pe toţi, ceea ce, de altfel, e un procedeucvasi-unanim pe scena politică de azi. Domnul preşedinte nu vorbea decât de Jacques

    (Chirac), Bill (Clinton), Vaclav (Havel) etc...

    Ne- a mărturisit că l - a făcut, într - un anumit context, pe Helmut Kohl să plângă. 

    Oooo! N-am fost martorul acestui moment istoric. Şi nu ştiam că Helmut Kohl are lacrimaatît de uşoară... E o neaşteptată asemănare cu Traian Băsescu. 

    Care e cel mai straniu moment în relaţia cu preşedintele Emil Constantinescu?  

    Sunt destul de multe, dar le păstrez pentru memorii... Una dintre problemele colaborăriimele cu preşedintele era o chestie de metabolism. Emil Constantinescu e un „nocturn". Se

     întâmpla, uneori, mai ales în deplasare, să fiu convocat, împreună cu alţi membri aidelegaţiei, în puterea nopţii. Pentru „consultări". Era momentul în care preşedintele era într -o formă optimă. Îmi amintesc, de pildă, că în Statele Unite, în noaptea dinaintea întâlnirii cuBill Clinton (o întâlnire esenţială pentru campania pro-NATO în care eram angajaţi), ne-aadunat pe toţi ca să configurăm un punctaj convenabil. Or, de obicei, un asemenea punctaje pregătit din timp şi sunt sigur că doamna Zoe Petre făcuse ce era de făcut. N -am afinităţicu acest tip de lucru. Şi cred şi azi că vizita de atunci la Washington n-a fost o reuşită.Domnul Constantinescu a vorbit de trei ori mai mult decât Bill Clinton, deşi interesul nostruar fi fost să colecţionăm mai ales declaraţii favorabile ale preşedintelui american. Un lucru

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    5/15

    pozitiv a fost mai curând discursul ţinut de Emil Constantinescu dinaintea Congresului.Legat de asta, îmi vine în minte un episod amuzant: conform protocolului, înainteadiscursului propriu-zis, vorbitorul e invitat de speaker-ul Congresului la o scurtă conversaţieconvenţională. Gazda a spus, la un moment dat, ceva de genul: „E formidabil cum a evoluattehnica în zilele noastre... Când am intrat eu în politică, un computer era cât o cameră.

     Acum am totul în inelul ăsta". După care şi-a scos inelul ca să i-l arate oaspetelui. EmilConstantinescu l-a luat şi şi l-a pus pe deget! A înţeles că e un cadou! Americanul a

     încremenit: tocmai înstrăinase întreaga bancă de date a Congresului american! Am reuşit,doamna Zoe Petre şi cu mine, să reparăm lucrurile înainte ca preşedintele să urce pescenă...  Emil Constantinescu avea, din punctul meu de vedere, o anumită candoare.Candoarea, de pildă, de a se strădui să mă facă să înţeleg exponatele muzeului dearheologie din Delfi, deşi ne mişcam mai curând în teritoriul meseriei mele. Sau candoareade a cere unor omologi gesturi insolite. Vă amintiţi, poate, că pe vremea conflictului dinKosovo, o parte a presei autohtone (de la C.T. Popescu la Paler şi Dinescu) bombăneadrastic poziţia României. Se spunea, între altele, că fidelitatea noastră faţă de NATO nu neaduce nici măcar garanţii suplimentare de securitate. Emil Constantinescu a vrut săcontracareze această obiecţie şi, după nu mai ştiu ce summit,   mi-a spus, victorios: „Am

    proba că ni se dau garanţii de securitate!" „Cum aşa? Cum arată?" A băgat mâna în buzunar şi a scos un şerveţel, ca ăla al luiChurchill de la Yalta, pe care Jacques Chirac îi scrisese, la cerere, că România e o ţarăprietenă, căreia Franţa îi va fi totdeauna alături. Pentru preşedintele nostru, acest şerveţelera o garanţie de securitate. Nu vreau să-mi închipui ce-o fi gândit „Jacques" când i s-acerut un asemenea „angajament". 

    Click pentru a mări 

    Ideal ismu l dom niei sale era contraprod uct iv . 

    Problema nu e că domnul Constantinescu era idealist, uneori fantast şi mereu preocupat deefigia proprie. Problema e că se credea un pragmatic. Dacă e să vorbim de pragmatism,atunci mai „pragmatic" era Radu Vasile. 

    În ce f el ?  

    Păi avea, de pildă, un fel (pitoresc) de a expedia repejor orice convorbire cu interlocutori

    http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20111104_0711/1.jpg

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    6/15

    străini, începând cu „What's the problem?" şi terminând cu „No problem!". Evident, simplific.De neuitat e însă, pentru mine, audienţa pe care i-am cerut-o în vara lui 1999. Voiam sădemisionez de la Externe. Îmi pregătisem o argumentaţie bine articulată, pe care urma să odebitez, solemn, dinaintea primului-ministru.

    Şi cum a fost scena demisiei?  

     Aveam în cap un discurs pe puncte. Punctul 1: „Domnule prim-ministru, am venit să-miprezint demisia". Răspuns prompt:  „Ce vorbeşti? Şi tu? Că şi eu vreau să plec!". Vă daţiseama că tot discursul meu a devenit ridicol. Am început să bălmăjesc partitura pe care, înmod normal, trebuia să o aud de la el: „Staţi puţin! Sunteţi, totuşi, prim-ministru! Nu puteţidemisiona chiar aşa!" etc. etc. „Nu" - zice - „Gata! Mi-a ajuns!" Şi apoi: „N-ai un post deambasador? Mi-ar conveni Luxemburg!"

    Primu l-ministr u îi cerea min istru lui de Externe un pos t de ambasado r!

    Poate glumea... În orice caz, aşa a arătat demisia mea din ministerul nostru de Externe.

    „Astăzi, «experţii» au luat locul personalităţilor" 

    Totuşi, diplomaţia românească mergea înainte şi s- au făcut paşi importanţi, decisivi,în acea perioadă. 

    Din fericire, au existat tehnicieni care îşi făceau destul de corect meseria. Şi a contat foartemult atitudinea unitară a Guvernului român, deşi nu lipseau momente de incoerenţă. Unexemplu: după o sesiune a Adunării Generale ONU, înainte să mă întorc la Bucureşti, m-asunat Javier Solana, care conducea atunci alianţa transatlantică şi m-a rugat să mă opresccâteva ceasuri la Bruxelles pentru un scurt dialog. Ne-am întâlnit şi mi-a spus aşa:

    „Domnule Pleşu, eu când vreau să vorbesc cu România, cu cine vorbesc? Pentru că,uneori, preşedintele îmi spune una, primul-ministru îmi spune alta, ministrul Apărării îmispune alta, dumneavoastră îmi spuneţi alta! Şi nu mai ştiu cine este România! Sper să măputeţi ajuta". Era o situaţie penibilisimă şi nu puteam să-i spun decât ce i-am spus: „Fiţisigur că, în ciuda aparenţelor, toţi gândesc la fel; nu vă faceţi nicio grijă, atitudinea ţării este  omogenă". 

    Episodu l Kosovo?  

    Politica noastră în acea perioadă era convenită şi asumată la toate nivelurile. Toţi, în fruntecu preşedintele ţării, erau de acord cu o angajare fermă pro-NATO, anti-Miloşevici, cu tot

    ceea ce implica o asemenea poziţionare. Era o decizie a Consiliului Suprem de Apărare aŢării şi nimeni nu mergea contra curentului. Emil Constantinescu era, în această privinţă,foarte ferm. Ştiam cu toţii ce avem de făcut. Era ilogic să pledăm pentru integrarea noastrăeuroatlantică şi, în acelaşi timp, să acţionăm împotriva Alianţei. 

    1998. Andrei Pleşu şi Jacques Chirac, într -un moment destins al vizitei ministrului român deExterne în Franţa  Foto: agerpres 

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    7/15

     

     Apropo: domnul Constantinescu consideră că mineriadele de la începutul anul u i1999 au fo st o încercare a Rus iei de a-l debarca pen tru ati tudinea sa p ro- SUA şi pro- NATO. 

    Mă declar depăşit de anvergura geopolitică a acestei ipoteze! No comment! Dar mă simtobligat, de dragul adevărului istoric, să relatez o împrejurare, de care domnul EmilConstantinescu nu pare să-şi mai amintească. În perioada cu pricina, eram sunat zilnic dindouă direcţii. Mă suna doamna Madeleine Albright, secretarul de stat al SUA, pe de o parte,şi ambasadorul rus la Bucureşti, pe de alta. Ambasadorul îmi cerea, în numele ministruluirus al Apărării, să obţin aprobarea Guvernului român pentru trecerea avioanelor ruseşti spresud, prin spaţiul nostru aerian. Doamna Albright insista, dimpotrivă, asupra necesităţii de arespinge această pretenţie. Evident, îi promiteam consecvent doamnei Albright că nu vomaccepta survolul rusesc şi comunicam părţii ruseşti, de comun acord cu generalul Degeratu,pe atunci şef al Statului Major al Armatei noastre, că răspunsul nostru la solicitarea lor enegativ. (Mă bizuiam şi pe informaţia că, în această privinţă, exista o oarecare disjuncţie

     între Externele de la Moscova şi Ministerul Apărării, confirmată până şi de ambasador. „Numai înţeleg nimic!", îmi spunea el uneori, ceea ce m-a făcut să realizez că nici la Răsărit numai aveam de a face cu un „monolit" strategic „ca pe vremuri"...). La un moment dat, acestetelefoane încrucişate au avut loc în timp ce Emil Constantinescu era plecat la o întâlnireoficială din străinătate. Or, întors în ţară, preşedintele îmi dă un telefon  - era într-oduminică, dimineaţă - şi mă întreabă: „Domnu' Pleşu, cine e şeful Armatei în ţara asta?"„Domnule preşedinte, conform prerogativelor constituţionale, dumneavoastră." „V-aţiconsultat cu mine când le-aţi spus ruşilor să nu traverseze spaţiul nostru aerian?" „Păi nu

    m-am consultat, dar am presupus că se subînţelege din politica nostră pro -NATO, cămesajul nostru nu poate fi altul. Nu credeam că avem o contradicţie în privinţa asta." „Da,dar dumneata nu ştii că, fiind în străinătate, am primit, în apartamentul meu de la hotel,vizita primului-ministru rus". Pe vremea aceea era prim-ministru (pentru doar vreo cinci-şase luni) Serghei Stepaşin. „Vă daţi seama? A venit în apartamentul meu primul-ministrurus! Iar, în urma discuţiilor, eu i-am promis că vom acorda drept de survol avioanelorruseşti. Şi în timp ce eu, ca preşedinte şi ca şef al Armatei, îmi iau acest angajament faţă deprimul-ministru rus, vii dumneata şi decizi contrariul.  Mă fac de râs!" Ceea ce auzeam mi

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    8/15

    se părea uluitor. Nu aveam decât o soluţie: demisia. L-am sunat şi pe Constantin Degeratu,care, solidar, a fost de acord să demisionăm. Numai că, între timp, l-a sunat pe EmilConstantinescu doamna Albright şi l-a felicitat pentru respingerea survolului. Aşa că amprimit un nou telefon: „M-a sunat doamna Albright, mulţumită de consecvenţa noastră. Prinurmare, de data asta a ieşit bine, dar altădată vă rog foarte mult să mă consultaţi". Vedeţideci la ce nivel se făceau presiuni dinspre ruşi. De altfel, în presa moscovită, apăreauatunci articolele unor „analişti", care vorbeau despre o posibilă „axă" Moscova-Bucureşti-Belgrad! Asta era, pentru noi, „cealaltă" alegere. Pro-sârbii (şi anti-americanii) din ţară nudovedeau, în această privinţă, prea mult simţ politic... 

    Exista şi o cale a preşedintelui Constantinescu de a vorbi direct la Washington. 

    Sigur că exista, dar Madeleine Albright se adresa, în mod normal, omologului ei. Nu-l puteaderanja întotdeauna direct pe preşedinte. Preşedintele susţine că el vorbea, des, direct cuClinton. Era şi normal.  Sigur că strategiile mari se decideau la acel nivel. Episodul pe carevi l-am relatat vrea doar să arate că, până şi la nivel suprem, „ataşamentul" pro -NATO atrecut prin momente de ezitare.

    Cine v-a imp resionat din tre l ideri i pe care i- aţi întâlnit?  

     Am mai spus-o: având de a face, de-a lungul a doi ani, cu mai toţi liderii importanţi ai lumii,am ajuns la concluzia că mi se oferă dovada existenţei lui Dumnezeu. Fiindcă arareorianvergura reală a acestor lideri era pe măsura sarcinilor lor. Astfel încât am ajuns să credcă, de vreme ce, cu „administratorii" ei de-acum, lumea pare, totuşi, să funcţioneze, meritule al Providenţei.... 

    Totuşi, trebuie să fie cineva care v -a dat pe spate. 

    „Dat pe spate" e mult spus. Dar am întâlnit şi câţiva oameni care m -au impresionat. Unuldintre ei a fost preşedintele de atunci al Italiei - Oscar Luigi Scalfaro. Era un om în vârstă,era în politică de 40 de ani, dar nu era încă contaminat de relele poli ticii. Era un om viu,

     înţelept, afabil. Altul a fost François Mitterand, cu care, din punct de vedere politic, eram îndezacord...

     A fost intim cu comuniştii... 

    Da, s-a aliat cu ei la un moment dat. Dar trebuie să spun că era extrem de cultivat şi era unexcelent vorbitor. Între altele, era un mare cititor de Cioran. M-a impresionat foarte mult şiBoutros Boutros-Ghali, un om foarte bine educat şi cu viziune. Astăzi, „experţii" au luat locul

    personalităţilor. Ministrul participă la orice dezbatere cu un buchet de experţi aşezaţi pescaunele din spatele lui. Când se pune o întrebare care nu e prevăzută ca atare în agendă,cineva îi strecoară în mână un bileţel „competent", iar el îl citeşte. Îmi amintesc că, ajunsministru de Externe, mi-a fost foarte greu să mă obişnuiesc cu ideea că voi citi discursuriscrise de alţii. Meseria mea era, totuşi, să scriu! A trebuit însă, destul de curând, să acceptprocedura fiindcă nu poţi produce de unul singur puzderia de discursuri care ţi se cer. Nufaci faţă! Îmi permiteam, totuşi, mici intervenţii, ceea ce crea o uşoară panică printre„tehnicieni". Se temeau să nu ies din formulistica de rigoare. Amuzantă era, de altfel, tandra

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    9/15

    lor ipocrizie. Îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scris deei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer... 

    "«Tehnicienii» îmi scriau discursul, eu îl citeam, iar ei, în timp ce eu citeam discursul scrisde ei, luau notiţe şi, la sfârşit, mă şi felicitau sincer...''  

    „Ruşii se întrebau ce ne-a venit să le dăm tezaurul tocmai lor" 

     Apropo de liderii lumii şi existenţa lui Dumnezeu - nu vi se pare că liderii de astăzisun t chiar m ai slabi decât cei din ani i '90?  

    Nu-mi dau seama. Dar e limpede că nu mai au consistenţa celor din anii '40 -'60 ai secoluluitrecut. Vă pot da un exemplu: în 1963, Adenauer, ca preşedinte al Germaniei, ţară învinsă,a făcut o vizită în Franţa, unde era preşedinte De Gaulle. Trebuia dat un semnal dereconciliere fermă. De Gaulle a făcut gestul să îl invite la el acasă, în satul său de obârşie,Colombay-les-Deux-Églises. Şi a avut loc o discuţie „informală". Am citit stenograma aceleidiscuţii. Nu mai există astăzi aşa ceva. Era vorba de doi domni bine şcoliţi, care reflectauintens asupra destinelor lumii, care aveau o viziune, o autenticitate a comunicării, deneregăsit în lumea de-acum.

    Este şi o degradare a democraţiei ca sistem, o degradare a selecţiei cadrelor în

     politică?  

    Este, întâi de toate, o degradare a procedurilor. O schimbare de ritm. Totul se face rapid,călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente. Fiecare îşi recităprecipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. În timpul Adunării Generale ONU e musai să te vezi

    cu cât mai mulţi omologi. E epuizant şi nu cine ştie ce productiv.  

    ... doar t e vezi cu ei.

    Da, e o hărţuială extraordinară. La un moment dat, am spus ministrului rus de ExterneSerghei Ivanov, înaintea inevitabilei convorbiri: „Domnule, mai puteţi? Eu unul am obosit!"Mi-a răspuns: „Sunteţi al 41-lea astăzi". În clipa aceea, mi-am adus aminte de un filmrusesc excepţional, care se numea „Al 41-lea". „Ştiţi - zic - că în tinereţea mea filmul acestam-a entuziasmat..." „Da - a sunat răspunsul -, dar aveţi grijă că ăla din film a terminat

     împuşcat." Umor de baricadă... Revenind: diplomaţia este, uneori, excesiv formalizată. Suntfoarte rare momentele în care se iese din tipic, pentru că 1) experţii sunt mai tari ca şefii şi

    2) oamenii politici nu mai au anvergură. Singurii care ies din tipic cu o nonşalanţă adeseatulburătoare sunt ruşii. Elţîn era, în această privinţă, un adevărat campion. 

    Avea probleme mari cu alcoolul?  

     Alţii aveau probleme cu alcoolul lui. Oriunde apărea, toţi se adunau pe lângă el, iar el sesimţea ca acasă. La înmormântarea regelui Hussein al Iordaniei au venit patru preşedinţiamericani (cel în funcţie şi trei antecesori) Şi Elţîn, desigur! Stătea într-un fotoliu şi ceilalţi

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    10/15

    stăteau în picioare, în jurul lui. L-am auzit făcând glumiţe aiuritoare cu Chirac: „Jacques, ce-ai zice de o Uniune Europeană fără ceilalţi, doar între noi?". Chirac nu ştia nici măcar dacăsă râdă sau nu. Când, la o mare conferinţă convocată la Istanbul, s -a pus problemaretragerii trupelor ruseşti din Transnistria, Elţîn şi-a scos căştile de la urechi, le-a trântit pemasă şi a schiţat gestul de a părăsi şedinţa. Nu e un gest la îndemâna unui diplomatobişnuit. Clinton a fost extr aordinar atunci, a intervenit cu un eficient discurs ad hoc, cevade genul: „Domnule Elţîn, eu v-am văzut pe tanc, când i-aţi luat apărarea lui Gorbaciovdinaintea mulţimii. Din acel moment aţi devenit, pentru mine, un model. Acel model nu vapleca, sunt sigur, de la masa dialogului!" Elţîn s-a îmblânzit şi a rămas. Dar, oricum, îşiaroga o autoritate absolută. Ca Hruşciov când şi-a scos pantoful la ONU şi a bătut cu el înmasă. Uitaţi-vă şi la Putin. Îşi permite lucruri halucinante! Nu ştiu dacă aţi văzut o conferinţăinternaţională de presă de-acum câţiva ani. În dreapta lui Putin era Romano Prodi, înstânga lui era Javier Solana. Şi un ziarist francez a întrebat: „Domnule Putin, ştim că înCecenia sunteţi în război cu teroriştii ceceni, dar avem informaţii că mai mor şi oameni carenu sunt teorişti". Ştiţi ce a răspuns Putin? 

    "Totul se face rapid, călătoriile diplomatice sunt scurte, funcţionale şi supra-abundente.Fiecare îşi recită precipitat, cu un zâmbet fals, dosarul. E epuizant şi nu cine ştie ce

     productiv.''  

    Nu ştim. 

    „Domnule dragă, dacă vreţi cumva să treceţi la islamism (se subînţelege de parteacecenilor - n. r.), veniţi la noi, avem o tehnică a circumciziei perfect pusă la punct:   nu maicreşte nimic în loc! Poftiţi!" Nici Solana, nici Prodi nu au spus nimic! Imaginaţi-vă că ar fispus asta George W. Bush sau Berlusconi...

    ...era un scandal internaţional colosal!  

    Evident !

    Ne- a povestit preşedintele Emil Constantinescu că i -au p rom is, la un m oment dat ,acordul formal de retragere a trupel or din Transnistria, la o masă, tot aşa, de taină, deziua dom nului Constant inescu - „Astăzi e ziua lui Emil Ivanovici, hai să retragem...". 

    (Râde sănătos). Înduioşător. Dar se vede treaba că l -au păcălit. Din câte ştiu, trupele cupricina n-au fost retrase nici până astăzi... Revin. În aceeaşi linie a stilului „diplomatic"rusesc de care vorbeam adineaori se înscria şi Evgheni Primakov. A trebuit să -l întâlnesc laStrasbourg. Aveam pe agendă  două teme - tezaurul şi aderarea noastră la NATO. Când

    am spus „NATO", a zis: „Ah, nu! Refuz să discut despre acest subiect! Dacă despre astavreţi să vorbim, ne oprim aici!" Era violenţa tipică a unui hardliner (n.r. - dur). I-am răspuns:„Eu am crezut că poziţia Federaţiei Ruse faţă de NATO nu mai e totuna cu poziţia UniuniiSovietice. Dacă e aceeaşi poziţie, înţeleg rezerva dumneavoastră". Şi atunci a făcut oglumiţă şi am trecut la tezaur. Zice: „Domnule Pleşu, când s-a dat tezaurul ăsta?" „Îndecembrie 1916." Zice: „Şi dumneavoastră mai vreţi să ştiu ce s-a întâmplat de-atunci? Amavut, între timp, Marea Revoluţie din Octombrie, două Războaie Mondiale, dispariţia UniuniiSovietice şi atâtea altele. De unde să ştim, după toate astea, cum e cu tezaurul. Dacă vreţi,

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    11/15

    vă spun părerea mea personală. Eu cred că din banii  acelui tezaur a fost susţinutămişcarea comunistă internaţională de atunci şi până mai ieri. Dar apropo: cum de v -a venitsă ni-l daţi tocmai nouă?" Avea dreptate! Nici eu nu înţeleg cum de s -a hotărât Guvernulromân să dea ruşilor mari valori ale ţării, într-o perioadă atât de tulbure. Remarcaţi însănonşalanţa cu care înţelege un diplomat rus să dialogheze pe teme delicate. Cu aceeaşinonşalanţă mi-a răspuns un diplomat rus, când am pus, odată, problema retragerii trupelorruseşti din Transnistria: „Domnule, noi am vrea să le retragem, dar, ştiţi, tancurile sunt uzateşi nu mai merg! E vorba, în fond, de o grămadă de fiare vechi!". În legătură cu involuţiacontemporană a clasei politice, daţi-mi voie să mai spun ceva despre episodul Kosovo, carenu ne priveşte direct pe noi. 

    "Nu înţeleg cum de s-a hotărât Guvernul român să dea ruşilor mari valori ale ţării, într -o perioadă atât de tulbure.''  

    Vă rugăm. 

    Ştiţi că Belgradul a fost bombardat de Paşte. Mi s-a părut potrivit să telefonez doamnei Albright şi să o previn că nu e o idee bună să bombardezi  o ţară ortodoxă de Paşte! Aşacum nu bombardezi o ţară musulmană de Ramadan.  „Va fi - spuneam - o reacţie negativăşi în România." Şi atunci, dânsa mi-a pus o întrebare care m-a năucit: „Dar câţi catolici aveţi

     în România?". „Vreo 4%" - zic eu, perplex. „Păi, atunci nu e nicio problemă!" Şi am înţelescă doamna ministru nu era informată asupra creştinismului răsăritean. Ne credeamusulmani. Ea fiind născută, totuşi, prin preajmă, în Cehoslovacia! (Nu ştiu dacă ştiţi cătatăl ei a fost ambasadorul Cehoslovaciei la Belgrad în aceeaşi perioadă în care TudorVianu a fost ambasadorul nostru tot la Belgrad, încât Ionel Vianu, fiul lui, se va fi jucat cudoamna Albright în curtea ambasadei...) De altfel, cu acelaşi prilej, am fost contrariat şi deJavier Solana, care e spaniol, catolic şi profesor universitar. L -am sunat şi pe el, cu acelaşimesaj: „Domnule, bombardamentul de Paşte nu e o idee bună". Şi el zice: „Între ce ore e

    Paştele la voi?". Ca şi cum Paştele e de la 3 la 5! Cam aici suntem...

    Papa Ioan Paul al II-lea a fost întâmpinat cu pâine şi sare pe aeroportul din Otopeni   Foto:agerpres 

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    12/15

    „BOR a încercat blocarea vizitei Papei" 

    Cu vizi ta Papei cum a fost?  

    Trebuie spus că a contat foarte mult că er a ambasador la Vatican Teodor Baconschi (n.r. -actualul ministru de Externe al României). A făcut, cu formaţia sa de teolog, o bună priză culocul. Vedeau pentru prima dată venind din Est un tip cu care se putea purta un dialog desubstanţă. Rolul lui în pregătirea vizitei a fost important. Preşedintele Constantinescu asusţinut de asemenea, insistent, întregul demers. A contat, cred, şi solidaritatea tactică şilogistică a Ministerului de Externe. Din păcate, BOR n-a fost, într-o primă etapă,cooperantă.  Am primit chiar vizita unui reprezentant al Patriarhiei, care avea mandat sădescurajeze organizarea vizitei papale.  Îmi amintesc că avea obiecţii pe două fronturi. Mai

     întâi, îmi comunica dezacordul BOR cu privire la şefia corpului diplomatic din Bucureşti. Săvă explic: Adrian Severin, cât a fost ministru de Externe, a avut buna idee de a reintroduceşi la noi o regulă, curentă în lume, potrivit căreia şeful corpului diplomatic străin este Nunţiul

     Apostolic, adică trimisul Vaticanului. În România ateismului comunist, această regulă fuseseabandonată în 1951. S-a hotărât ca, în locul Nunţiului Apostolic, să fie numit în funcţiarespectivă cel mai bătrân dintre ambasadori. Cel mai bătrân era, mai întotdeauna, câte unafrican, uitat pe aici de statul său, în iureşul schimbărilor politice. Or, reprezentantulPatriarhiei vine şi îmi spune: „Suntem împotriva ideii ca Nunţiul Papal să fie şeful corpuluidiplomatic!" „Păi, dacă e vreun musulman, vă convine mai mult?" „Da, preferăm turbanulmusulman mitrei papale!" A doua obiecţie, foarte apăsată, era legată de vizita Papei. Cu ceargumente? „Va pleda cauza greco-catolicilor." Ulterior, s-a încercat blocarea vizitei printr-o

    sumedenie de condiţii, de natură să-l determine pe Suveranul Pontif să renunţe. Ei bine,Papa a acceptat toate condiţiile care i s-au pus!

    Ce fel de condiţii?  

    Să nu iasă din Bucureşti, să nu pună în vedetă Biserica greco-catolică etc. Dar dorinţa luiIoan Paul al II-lea de a veni a trecut peste toate piedicile.

    De ce credeţi că a ţinut atât de mult?  

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    13/15

     Era un om de mare anvergură. Cu o viziune foarte neconvenţională cu privire la relaţiadintre confesiunile creştine şi dintre religii în general. 

    A fost ca o pun te de dialog?  

     Avea şi o explicabilă, dar autentică deschidere către Europa de Est. Biserica ortodoxă asfârşit şi ea prin a asuma vizita, ba chiar prin a se lăuda cu ea. Dar numai după o rezistenţăneinspirată. Remarc, în această privinţă, tenacitatea cu care a sprijinit proiectul EmilConstantinescu.

    Şi Radu Vasile îşi arogă merite importante... 

    Nu se poate nega că spiritul său de cooperare a contat. Nu uitaţi că în guvern, ca şi înistoria noastră recentă, există o consistentă linie greco-catolică (de la Corneliu Coposu şiDoina Cornea la Decebal Traian Remeş). 

    Cu Coposu ce relaţie aţi avut?  

    Minimală. Nu l-am întâlnit decât o dată sau de două ori. 

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    14/15

  • 8/20/2019 Interviu Andrei Pleşu

    15/15

     Diaconescu şi Coposu au fost urmaşii de drept ai cuplului Maniu şi Mihalache? 

    Regret că trebuie să o spun. N-au avut aceeaşi anvergură. Dar suferinţele lor şi buna lorintenţie merită mai mult decât respectul nostru. Am văzut dosarul de Securitate al lui IonDiaconescu şi trebuie să mărturisesc că am întâlnit în paginile lui un om extraordinar, carem-a umplut de admiraţie. A fost inflexibil în condiţii infernale. N-a cedat la nimic! De o vitejieşi de o tenacitate pe care nu le bănuiai când îl vedeai azi pe scena publică, cu aerul luicumsecade, discret, nepretenţios. 

    Nu aveaţi simpatii monarhiste în 1990?  

    Din cauza demisiei pe care mi-am dat-o când Regele a fost împiedicat să revină în ţară, toţim-au trecut la monar hişti. În realitate, nu eram foarte sigur, fiindcă aveam senzaţia că şidacă vine Regele, jocul se va face, în mare, cu aceiaşi oameni. Din păcate, situaţia deacum confirmă această temere. Mi-e greu să diger exaltarea unor monarhişti de ultimă oră,a căror asociere cu monarhia dă Casei Regale o imagine mai curând melancolică. De altfel,

    problema e veche. Lumea nu-şi mai aminteşte că, prin aprilie 1990, numeroasele partideexistente atunci s-au întâlnit pentru a-şi preciza poziţia în privinţa monarhiei. Toţ i (inclusivliberalii şi ţărăniştii) au fost rezervaţi. Şi ştiţi care a fost singurul partid care a fost favorabil înmod deschis monarhiei?

    Care?

     Aşa ceva se poate doar în ţara lui Caragiale: Partidul Republican, domnii mei, PartidulRepublican! Singur ii care au fost pentru monarhie au fost republicanii! Ceilalţi - toţi! - eraudubitativi sau contra.

    Ce spuneţi despre toate săgeţile acestea pe care preşedintele Băsescu le trimitecătre Rege?  

    Deprimante! M-am exprimat public despre asta. Nu se poate să te vizitezi cu RegeleCioabă, să dănţuieşti cu Bercea Mondial, să frecventezi emisiunile lui Dan Diaconescu şisă-l năşeşti pe bietul Paul de Hohenzollern şi, în acelaşi timp, să te răfuieşti, ignar, cuRegele Mihai. E de neînţeles. Preşedintele e liber, fireşte, să aibă ce păreri vrea. Darfuncţia lui nu-i permite să facă din idiosincrasiile proprii o politică de stat. Ca să nu mai spuncă tot felul de caraghioşi din PDL s-au simţit obligaţi să danseze, servil şi mediocru, pemuzica lui.

    I- aţi fost consil ier în p rim ul mandat. De la începu t nu - l plăcea pe Rege?  Da, de la început. Prin ianuarie 2005 a primit, din partea Regelui, o invitaţie la masă. Mi-afost imposibil să îl conving să se ducă! E, în alcătuirea lui, o componentă plebee, care îlavantajează în planul sincerităţii, dar îl face, totodată, să fie un campion al bâtei în baltă. Înplus, lui Băsescu nu îi place deloc să i se spună că a greşit. Dimpotrivă. Preferă să

     îngroaşe greşeala până la grotesc.  Dar v-am spus deja prea multe. Vă rog să mă lăsaţi sămă opresc aici. Altfel, îmi sabotaţi memoriile...