FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI JURNALISM

Anul I

Codul cursului

Denumirea cursului: INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII

Tip curs: obligatoriu

Durata cursului/Nr. credite: un semestru

Perioada de accesare a cursului: semestrul I  

Manualul recomandat:Sultana   Craia,  Introducere   în   teoria   comunicării,   Editura   Fundaţiei  România   de Mâine, Bucureşti, 2005.

Obiectivul   principal   al   cursului:   dobândirea   unei   culturi   a   informaţiei   şi comunicării, necesare profesiei de jurnalist.

Modul de stabilire a notei finale: examen

Consultaţii pentru studenţi: 

Adrese e­mail responsabil pentru contactul cu studenţii: sultana_craia@gmail.com

Titularul/titularii cursului/serie: Conf. univ. dr. SULTANA CRAIA

Conţinutul tematic al cursului: 

1. Teoria  comunicării  –  o  ştiinţă  de  frontieră  2. Sistemul social şi comunicarea  3. Informaţia şi comunicarea  4. Instrumentele comunicării  5. Funcţiile şi barierele comunicării  6. Teorii şi modele ale comunicării  7. Comunicarea non­verbală  9. Comunicarea scrisă  10. Comunicarea audio­vizuală  

1

11. Publicul – receptorul comunicării mediatice12. Opinia publică

Bibliografie minimală obligatorie:1. Sultana Craia,  Introducere în teoria comunicării,  Editura Fundaţiei  România de 

Mâine, Bucureşti, 20045.2. Sultana Craia, Dicţionar de comunicare, Editura Ager orice ediţie, Bucureşti3. O istorie a teoriilor comunicării accesibilă în biblioteca locală4. O introducere în ştiinţele comunicării accesibilă în biblioteca locală

Bibliografie facultativăOrice  titlu  din bibliografia  de  la   sfârşitul   fiecărui  capitol  din Manual  accesibil   în biblioteca locală

2

Cursul 1

TEORIA  COMUNICĂRII  ESTE O  ŞTIINŢĂ  DE  FRONTIERĂ

Lecţia 1  cuprinde prezentarea unor definiţii şi a principalelor clasificări ale comunicării.

Scopul lecţiei: Configurarea problematicii – cadru

Concepte­cheie:  comunicare;   comunicare   acustică;   comunicare   tactilă; comunicare chimică; comunicare vizuală; comunicare directă; comunicare indirectă; comunicare multiplă.

Rezumat:

TEORIA  COMUNICĂRII  ESTE O  ŞTIINŢĂ  DE  FRONTIERĂ

Încercări  de  definire  a  comunicării

Conceptul de comunicare a fost abordat, în timp, din perspective multiple, ceea ce a determinat o proliferare spectaculoasă a definiţiilor.

Doi   cercetători   americani,   Frank   E.X.   Dance   şi   Carl   E.   Larson,   au inventariat nu mai puţin de 120 de definiţii (The Functions of Human Communication, New York, 1976), fără a epuiza posibilităţile şi fără a mulţumi pe toată lumea. Într­o Introducere   în   ştiinţa   publicisticii   şi   comunicării  (Cluj,   1998),   germanii   Michael Kunerik şi Astrid Zipfel consideră că din această multitudine de încercări „nu se poate concluziona simplist că am avea de a face cu o ramură imatură a ştiinţei, în care nu ar exista nici măcar unitatea de vederi asupra conceptelor de bază înrudite”, observând că  „o asemenea multitudine de noţiuni este tipică  pentru toate ştiinţele umaniste şi sociale”.

Dicţionarul   explicativ   al   limbii   române  –   DEX   (Bucureşti,   1996)   – înregistrează, la articolul (a)  comunica, următoarele sensuri: „a face cunoscut, a da de ştire, a informa, a înştiinţa, a spune”, stabilind, aşadar, un proces şi o relaţie cognitivă.

Multitudinea încercărilor de definire a conceptului de comunicare implică nuanţe şi conotaţii, dar gravitează în jurul unui nucleu comun de înţelesuri:

a.  Din punct de vedere psihologic  (Norbert Sillamy,  Dicţionar de psihologie, Larousse,   Bucureşti,   1996)   comunicarea   reprezintă   o  relaţie   între   indivizi: „comunicarea este în primul rând o percepţie. Ea implică  transmiterea, intenţionată 

3

sau nu, de informaţii destinate să lămurească sau să influenţeze un individ sau un grup de indivizi receptori.”

Profesorul  Emilian  M.  Dobrescu   (Sociologia  comunicării,  Bucureşti,   1998) consideră comunicarea un concept fundamental în sociologie şi în psihologia socială şi grupează accepţiile ce i se atribuie după cum urmează:

• proces în care se observă stimuli şi se reacţionează în raport cu aceştia;• mecanism esenţial în dezvoltarea relaţiilor umane;• totalitatea simbolurilor gândirii şi a mijloacelor prin care ele se difuzează şi 

se conservă;• comunicare   socială   –   expresie   generală   pentru   „toate   formele   de   relaţii 

sociale, cu participarea conştientă a indivizilor şi a grupurilor”.O definiţie mai largă – ce plasează comunicarea nu numai la nivelul speciei 

umane,  ci  şi   la  nivel  biologic  –  citează  profesorul  Aurelian  Bondrea   în cartea   sa Sociologia opiniei publice şi a mass media  (Bucureşti, 1997), după Gilles Amado şi André Guittet (Dynamique des communications dans les groupes). Conform acestora, „există   comunicare   de   fiecare   dată   când   un   organism   oarecare,   în   particular   un organism   viu,   poate   afecta   un   alt   organism,   modificându­l   sau   modificându­şi acţiunea, pornind de la  transmiterea unei  informaţii   (şi  nu printr­o acţiune directă, precum cea pe care o exercită o forţă fizică punând în funcţiune o energie)” (vezi în Manual, p. 11).

b.  Din punct de vedere sociologic  comunicarea (de masă) este privită ca „un ansamblu de modalităţi − reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome − care permite punerea la dispoziţia unui public destul de larg a unei multitudini de mesaje” (Dicţionar de sociologie, Larousse, Bucureşti, 1996).

Wilbur   Schramm   (cercetător   american   care   a   jucat   un   rol   important   în afirmarea   domeniului   comunicării   ca   disciplină   universitară,   autorul   unor   lucrări publicate între 1960 şi 1980 şi al unor teorii, patru la număr, despre presă) a definit comunicarea ca pe un proces prin care se stabileşte o comuniune sau o identitate de reflecţii,   concepţii,   între  un  emiţător  de  mesaje  şi  un   receptor,  printr­un  canal  de comunicaţie.

Numim comunicaţie un sistem tehnic utilizat în comunicarea la distanţă. Poşta, telefonul, telegraful, radioul sunt mijloace de comunicaţie, utilizând diferite tipuri de semnale.

Pentru a nu rătăci în acest univers al definiţiilor vom reţine una singură:Comunicarea   este   un   proces   prin   care,   atât   în   lumea   animală,   cât   şi   în  

societăţile   umane,   se   transmit   de   la   un   receptor   la   un   emiţător   informaţii,   prin  intermediul unor semnale sau sisteme de semnale. Acest proces implică o interacţiune şi are anumite efecte, producând o schimbare.

Clasificări ale comunicării

Fiind un fenomen foarte  complex,   identificabil   la  nivel   instinctual,   la  nivel psiho­social,   la   nivel   cultural,   comportând   aspecte   biologice,   dar   şi   tehnologice, comunicarea se pretează unor clasificări după diverse criterii:

a.  După   criteriul  mijloacelor   fizice  putem   identifica   următoarele   tipuri   de comunicare:

1. Comunicare acustică. 

4

2. Comunicare tactilă. 3. Comunicare chimică. 4. Comunicare vizuală. 

b. După criteriul modurilor de realizare comunicarea poate fi:

1. Comunicare directă, caracterizată prin absenţa oricărei medieri. Emiţătorul şi receptorul se află în acelaşi loc, deci în proximitate fizică.

2.  Comunicare indirectă,  prin scriere,  care utilizează medierea unor mijloace materiale (instrumente şi suporturi) şi face posibilă transmiterea mesajului în timp şi spaţiu.

3.  Comunicare  multiplă,  prin   imprimate.  Foloseşte  posibilităţi   tehnice  prin care acelaşi mesaj poate fi multiplicat şi difuzat unui mare număr de receptori, în timp şi în spaţiu.

4.  Comunicare   colectivă,   realizată   prin   mijlocirea   diferitelor   tehnologii   ce folosesc   semnale   sonore,   vizuale,   simboluri,   scrieri.   Această   comunicare   se caracterizează  prin  faptul că  emiţătorul şi   receptorul sunt grupuri,  că  mesajul este mediat de „un organ de informare” şi că el se poate multiplica.

5. Comunicare de masă.

c. După criteriul relaţiilor emiţător­receptor se disting:

1. Comunicare privată2. Comunicare publicăLa rândul ei, comunicarea publică poate fi:

• Comunicare educaţională • Comunicare administrativă/instituţională • Comunicare politică. • Comunicare artistică• Comunicare religioasă• Comunicare ştiinţifică şi tehnică

Concluzii: Comunicarea este un fenomen psihologic, antropologic, sociologic de o mare complexitate; ea circumscrie o mare diversitate de forme.

Teste pentru autoevaluare:­ câte definiţii ale comunicării s­au formulat până în prezent?­ ce criterii de clasificare a comunicării cunoaşteţi?

Lista subiectelor pentru pregătireDefiniţii ale comunicăriiClasificări ale comunicării

Exemplu de testA afirmat că o comunicare reprezintă „o relaţie între indivizi”:a. Albert Beguinb. Norbert Sillamyc. André GuittetRăspuns: b

5

Cursul 2                       

 EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE

Lecţia nr.2 prezintă o schiţă a evoluţiei cercetărilor privind comunicarea.

Scopul: informarea minimală cu privire la „gândirea comunicaţională“.

Concepte­cheie: mass­media; spiritul vremii; opinii dominante

Rezumat: 

EVOLUŢIA CERCETĂRILOR TEORETICE PRIVIND COMUNICAREA

Cercetările asupra comunicării s­au dezvoltat pe parcursul mai multor etape istorice cu trăsături distincte:

Înainte de 1920

Interesul pentru problemele comunicării a apărut destul de târziu, faţă de alte domenii de cercetare. Începuturile se leagă de o carte, devenită celebră, a medicului şi sociologului   francez  Gustave   Le   Bon  (1841­1931):  Psihologia   mulţimilor  (1895) importantă   pentru   înţelegerea  ulterioară   a   comportamentelor   comunicaţionale  şi   a proceselor de influenţă.

Un moment esenţial în evoluţia studiilor despre comunicare, de data aceasta din perspectiva lingvistică (limbă şi limbaj), l­a marcat Cursul de lingvistică  generală al lui Ferdinand de Saussure, ce urmează a fi prezentat în alt capitol. Lucrarea a fost publicată postum, în 1916.

Până în anii 20 ai secolului XX spiritul vremii  (adică felul în care lumea îşi reprezenta diferite fenomene, comunica şi adera la anumite valori), era caracterizat de o   extraordinară   încredere   în   progres.   Presa,   ca   principal   mijloc   de   informare   şi comunicare în masă, cunoştea un apogeu, prin mari cotidiene ce difuzau informaţii 

6

generale.   Oamenii   o   considerau   ca   un   factor   pozitiv,   în   informare   şi   vehicularea opiniilor.

Între 1920 şi 1940

Primul război mondial a relevat puterea mass­media în domeniul propagandei, dezinformării şi manipulării. Presa şi radioul demonstrează ce influenţă pot avea în crearea unor stări de spirit în situaţii de război şi în viaţa politică (după instaurarea comunismului în Rusia şi în cadrul alegerilor prezidenţiale în SUA).

În  cercetarea  comunicării  şi   a  mass­media  s­au  configurat   curente  şi  şcoli europene   (1930  −  la   Frankfurt,   1937   şi   1938  −  la   Paris)   şi   americane.   În   1926 lingvistul Roman Jakobson crease în Cehia Cercul lingvistic de la Praga.

În capitala Franţei, Fernand Terrou a creat Institutul de Ştiinţă a Presei (din 1951, Institutul Francez al Presei), iar în 1928, Jean Stoetzel a fondat Institutul Francez al Opiniei Publice.

În   SUA,   s­au   publicat   lucrările   de   referinţă   ale   lui   Carl   Hovland   şi   Paul Lazarsfeld.

Opiniile dominante priveau mecanismele propagandei şi efectele radioului şi cinematografului.

Între 1940 şi 1960 −  „vârsta de aur a psihologiei sociale”

Spiritul   vremii   este   marcat   de   accesul   tot   mai   larg   la   presă,   radio, cinematograf, care nu mai servesc numai informării, ci (în tot mai mare măsură) şi divertismentului.

Se publică lucrări despre audienţa foiletoanelor (Herta Herzog, 1941), teoria opiniilor (Jean Stoetzel), teoriile lui Paul Lazarsfeld, Harold D. Lasswell, Claude E. Shannon,   Elihu   Katz,   Joseph   T.   Klapper   (în   domeniul   teoriei   comunicării,   din perspectiva socio­psihologică − mecanisme, efecte).

Opiniile   dominante   au   ca   obiective   de   interes   efectele  mass­media  asupra mentalităţilor şi comportamentelor.

Este perioada celor mai importante teorii produse de cercetările privitoare la comunicare din punct de vedere psihologic, sociologic şi al mecanismelor şi efectelor mass­media.

În 1946 lua fiinţă în SUA Foreign Service Institute (structură instituţională ce avea ca scop formarea corpului diplomatic)   în care s­au dezvoltat  cercetări  asupra comunicării interculturale.

Din   1950   s­a   configurat   ceea   ce   ulterior,   în   1981,   Yves   Winkin   a   numit „Colegiul   invizibil”  la Palo Alto  −  orăşel  din California  −  mişcare intelectuală  de studiu asupra comunicării, la care au contribuit psihiatri, psihologi şi antropologi.

Între 1960 şi 1978

Spiritul   vremii   este   influenţat   de   efectele   televiziunii   (şi   ale   campaniilor electorale  americane)  şi  de  rolul  acesteia  ca „instrument  de  creştere  economică  şi schimbare socială”.

Cercetările teoretice, foarte abundente, ale lui Elihu Katz şi Wilbur Schramm, ale  lui  Marshall  McLuhan (1911­1980),  Abraham Moles,  au ca obiectiv sociologia mass­media,   cu  accent  pe   televiziune.  Sunt   contestate  unele   teorii   anterioare   sau, dimpotrivă, unele sunt dezvoltate.

7

Opiniile dominante se nuanţează  şi se înregistrează  un început de rezistenţă faţă de uniformizarea culturală şi propagandă.

Între 1978 şi 1980

Spiritul   vremii   acordă   un   interes   sporit   „internaţionalizării   comunicării”. Mass­media  încep să  facă  obiect de critică  din diferite perspective, dar, pe de altă parte, devin în tot mai mare măsură interactive.

Apare   un   număr   mare   de   lucrări,   de   cercetare   aplicată,   unele   contribuţii abordând   probleme   juridice   şi   economice   ale  mass­media,   altele   preocupate   de publicitate, politică,  fără  să  dispară  problematica psihosocială,  dar ele nu mai sunt receptate drept contribuţii capitale, iar autorii nu mai au aceeaşi notorietate.

Opiniile dominante vizează informarea şi dezinformarea şi constată caracterul derizoriu al programelor de televiziune.

Acestei   imagini   globale   i   se   poate   adăuga,   urmând   aceeaşi   structură,   o completare pentru deceniile următoare.

Între 1980 şi 2000

Spiritul   vremii   are   ca   specific   faptul   că   audienţa  mass­media  a   devenit planetară, sporind valoarea lor ca instrumente de control şi influenţă. S­a constituit „infosfera”,   planeta   fiind   acoperită   de   reţele   informaţionale.   Comunicarea interpersonală  şi  publică  au atins cote maxime. S­au produs şi  reacţii:  sentimentul exploziei incontrolabile, al poluării informaţionale, al „dependenţei de reţea”.

Lucrările publicate în aceste două decenii au caracter sintetic. Ele reprezintă retrospective,   demersuri   de   sistematizare,   clasificare,   reevaluare   a   contribuţiilor anterioare   (Francis   Balle,   Denis   McQuail,   Melvin     L.   De   Fleur,   Sandra   Ball­Rocheach, James Lull, Bernard Miège ş.a.).

Opiniile   dominante   sunt   eclectice,   dar   se   configurează   (ca   opinii­pilot?) reflecţii  privitoare la transformările antropologice pe care  le determină  schimbarea raportului cultură scrisă­receptare audio ­ vizuală şi se aduce în discuţie necesitatea unui „nou iluminism”, care să contracareze efectele „post­gândirii” sinonime cu „non­gândirea” ca produs al societăţii actuale.

După cum se poate constata, în domeniul teoriilor comunicării au existat şcoli şi   curente,   s­au   implicat   instituţii  de  cercetare,   iar   înţelegerea   fenomenelor  psiho­sociale   a   fost   nuanţată   de   oameni   de   ştiinţă   cu   formaţii   diferite,   prin   eforturi complementare. (vezi Manual, p. 14­19)

Concluzii: Istoria teoriilor comunicării începe la sfârşitul secolului al XIX. Pe parcursul secolului al XX ea cunoaşte mai multe etape distincte, legate de dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă.

Temă:  Citiţi   în   manual   amănuntele   referitoare   la   fiecare   etapă   din   istoria teoriilor comunicării.

Lista subiectelor pentru pregătireEtapele dezvoltării cercetărilor asupra comunicăriiCaracteristicile fiecărei perioadeIdeile dominante ale fiecărei perioade

8

Exemplu de testPrima etapă în cercetarea comunicării se situează:a  după 1940b înainte de 1900c după 1980Răspuns: b

Cursul 3

SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA

Lecţia nr.3 oferă o perspectivă sociologică şi psihologică asupra fenomenului comunicării în istoria şi prezentul omenirii.

Scopul: lărgirea culturii generale şi a culturii cunoaşterii.

Concepte cheie: spaţii publice; spaţiu privat

Rezumat: 

SISTEMUL SOCIAL ŞI COMUNICAREA

Etape de dezvoltare în comunicarea umană

În lucrarea Teorii ale comunicării de masă, Melvin L. De Fleur şi Sandra Ball­Rokeach au analizat principalele etape ale dezvoltării comunicării umane, considerând că fiecare dintre ele a avut „consecinţe profunde asupra vieţii sociale individuale şi colective”.   Aceste   etape   au   contribuit   la   constituirea   sistemelor   sociale   şi   la configurarea diferitelor culturi.

•  Prima etapă,  epoca semnelor şi semnalelor, aparţine fiinţelor „preumane”, incapabile, din punct de vedere fizic, de vorbire. Ele comunicau prin sunete, semne cu 

9

mâna, expresie, mişcare. Comunicarea lor era complexă, faţă de a primatelor de astăzi, dar simplă   în raport  cu cea umană  şi  mult  mai   lentă,   iar  creierul,   încă  neevoluat, determina o memorie de scurtă durată. Ea servea nevoilor biologice, proprii şi lumii animale.

•  Epoca   vorbirii   şi   a   limbajului,   se   leagă   de   apariţia   omului   de Cro Magnon (ulterior şi  supravieţuitor celui de Neanderthal),  care ar fi  început să vorbească în urmă cu 90 000­40 000 de ani.

•  Epoca   scrisului.  De   la  pictogramele  convenţionalizate,   care   standardizau semnificaţii,   în   vederea   stocării   informaţiei   şi   transmiterii   ei   în   timp   şi   spaţiu, umanitatea a evoluat spre utilizarea scrierii fonetice. Sistemul pictografic presupunea reprezentarea unei idei, a unui obiect sau a unei fiinţe ori a unui concept printr­un simbol,   ceea   ce   făcea   dificilă   nuanţarea.   Scrierea   fonetică   reprezenta   un   sunet printr­un semn. Astfel s­a născut ceea ce astăzi numim alfabet. 

• Epoca tiparului. Inventarea tiparului a reprezentat o revoluţie în comunicare, făcând posibilă o difuzare mult mai amplă, mai rapidă şi mai eficientă a informaţiei, ceea   ce   a   permis   noi   conexiuni,   deci   un   progres   al   gândirii   şi   cunoaşterii. Alfabetizarea unui număr crescând de oameni a modificat însăşi evoluţia umanităţii. 

•  Epoca   mijloacelor   de   comunicare   în   masă.   Dezvoltarea   cunoaşterii   şi invenţiilor tehnice au produs, mai ales în secolul XX, noi revoluţii care privesc nu numai transmiterea informaţiilor, dar şi schimbarea percepţiei asupra lumii, relaţiile dintre   indivizi   şi   comunităţi,   atenuarea   diferenţelor   generatoare   de   conflicte, comportamentul uman în general.

Spaţiu public şi spaţiu privat

Spaţiul privat

Existenţa fiecărui individ se desfăşoară într­un spaţiu privat, familial, şi în unul sau mai multe spaţii  publice,  pe care  individul le  împarte cu semenii  săi.  Ambele comportă anumite reguli, rigori, ambele influenţează individual şi presupun anumite comportamente   comunicaţionale,   precum   şi   un   sistem   de  relaţii  şi  interacţiuni. Ambele reprezintă realităţi cu o componentă fizică, spaţială, şi una mentală.

Saţiul privat, domestic, este căminul în care se formează individul, în care îşi configurează   identitatea   şi   în   care   trăieşte   sentimentele   de   securitate   şi   afecţiune indispensabile oricărei fiinţe umane. Acest spaţiu are valori, tradiţii, practici sociale şi culturale, reguli de comportament comune cu ale altor spaţii domestice similare, dar şi diferenţiate pe unele segmente. Identitatea familială este de obicei cu atât mai distinctă şi   pregnantă,   cu  cât   nivelul  de  educaţie   al   familiei   este  mai   ridicat.  O  asemenea identitate se constituie prin transmiterea, în cadrul comunicării intime, a informaţiilor despre membrii micro­sistemului social care este familia, prin punerea în comun a unor reprezentări şi practici, prin trăirea în comun a unor sărbători sau drame.

Spaţiul public

Spaţiul public a existat dintotdeauna, de când au existat viaţa comunitară  şi organizarea socială. 

10

Spaţiul public modern s­a constituit odată cu trecerea individului (în raport cu statul)   de   la   condiţia   de  supus  la   aceea   de  cetăţean  cu   drepturi   constituţionale. Fenomenul   a   evoluat   treptat,   încă   înaintea   revoluţiei   din   1789,   dar   s­a   accentuat imediat după declanşarea ei şi s­a consolidat în legătură cu revoluţiile burgheze din 1848. Pe parcursul mai multor decenii, pe măsură ce s­a dezvoltat o burghezie dornică de   reforme,   progres,   afirmare   socială,   s­au   impus   în   conştiinţa   contribuabililor, plătitori de taxe şi impozite către stat, revendicări ce aveau în centru ceea ce vom numi cei trei B: Banul, Binele şi Bunul public. Îndeosebi după 1790­1800 în Europa   s­au deschis grădini publice, muzee, şcoli publice, biblioteci publice (sau populare). Până atunci spaţiile publice fuseseră  piaţa oraşului, teatrele şi cafenelele, locuri fizice în care se făcea schimb de mesaje la nivel de grup şi de mulţime. Se ridică monumente prin subscripţie publică, se rostesc discursuri în săli publice, se organizează conferinţe publice, se comunică intens idei politice, mesaje culturale, idei sociale.

Iniţial marcat de problematica politică (vezi în Antichitate Agora, sau în sfera publică burgheză la începuturile configurării ei), spaţiul public începe să fie dominat de problema socială (Pentru spaţiul public la români vezi Manual p. 27­28).

Spaţiul   public   nu   este   numai   un  loc   fizic,   ci   şi   o  realitate   mentală.   Prin mijloacele de comunicare în masă, îndeosebi radio şi  televiziunea, se constituie un spaţiu   public   nelegat   de   un   loc   anume.   Dezbateri,   emisiuni   televizate   cu   public, concursuri, aduc în conştiinţa maselor întreaga problematică umană, socială, politică sau intelectuală a unei epoci. Acest spaţiu public „virtual” vehiculează idei şi modele, modifică limbajul cotidian, comportamentele, influenţează opţiunile şi consumul.

Apariţia unui spaţiu public supra­naţional, global, la nivelul întregii lumi, prin comunicarea electronică, duce la ultimele consecinţe o extensie începută cu decenii în urmă. 

Dimensiunea   spaţială   s­a   redus,   distincţia   public­privat   s­a   diluat,   viaţa cotidiană utilizează tehnologii moderne.

Pentru structurile şi formele de comunicare publică vezi Manual p. 29.

Concluzii:  Spaţiul public modern s­a configurat în secolul al XIX­lea şi se diversifică permanent, ca loc/locuri fizic/fizice şi ca realitate mentală.

Temă:  Vezi   principalele   repere   ale   istoriei   spaţiului   public   la   români,   în manual.

Lista subiectelor pentru pregătireEtapele dezvoltării comunicării umaneSpaţiul privat ­ caracteristiciSpaţiul public

Exemple de test1. Spaţiu public european s­a consolidat:    a – în secolul al XVI­lea    b – în Renaştere    c – în secolul al XIX­lea    d – la începutul secolului XXRăspuns: c

11

2. Spaţiu public se caracterizează prin:    a – izolare    b – discreţie    c – vizibilitate    d – domesticitateRăspuns: c

Cursul 4 

INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA

Lecţia nr.4 este consacrată informaţiei în relaţie cu comunicarea

Scopul:  Înţelegerea   rolului   informării   în   societatea   contemporană, familiarizarea cu categoriile distincte de informaţii.

Concepte­cheie: informaţie;  industria informării

generaleinformaţii  instrumentale                       de prevenire

societatea informaţiei  

12

NTIC

Rezumat: 

INFORMAŢIA ŞI COMUNICAREA

Definiţii

Ca şi conceptul de comunicare, conceptul de informare are un caracter polivalent şi   ambiguu,   ridicând  numeroase  probleme  în   încercarea  de   a   se   formula  definiţii complete.

Se impune mai întâi distincţia între termenii: informaţie şi informare.Vom   numi  informaţie  o   cunoaştere   elementară   care   poate   fi   transmisă,  

stocată,  conservată  şi utilizată  datorită  unui suport. După  criteriul zonei de interes,  poate fi locală şi universală. În funcţie de modul de transmitere, poate fi directă (fără  intermediar)   sau   indirectă   (transmisă   prin   diferite   mijloace   de   comunicare).  Informaţia este un produs al comunicării.

Prin termenul de informare înţelegem: 1. Acţiunea de a informa/a se informa şi rezultatele ei.  2.  Comunicare orală  sau scrisă  prin care cineva este înştiinţat în legătură cu un fapt sau un eveniment. 

În   legătură   cu   acestea   s­a   configurat   conceptul  industria   informării   care desemnează   totalitatea   activităţilor   legate   de   producţia,   difuzarea   şi   utilizarea  informaţiei profesionale sau specializate, îndeosebi în forma electronică. Produsele ei sunt:  băncile de date, în creştere numerică  din anii ’70, CD­ROM­urile apărute  în 1985, programele de calculator documentare.

Nicolae George Drăgulănescu (Ştiinţa şi   tehnologiile  informaţiei,  Bucureşti, 2004) adoptă, din raţiuni metodologice, o definiţie simplificată:  ,,Informaţia este o  cunoaştere  elementară,   susceptibilă   a   fi   transmisă,   stocată  şi   conservată   datorită  unui suport şi unui cod de identificare.

Cunoaşterea, la rândul ei, este definită ca un „ansamblu articulat şi organizat  de cunoştinţe” sau „de date asimilate, înregistrate şi retransmise de oameni”.

Cu   alte   cuvinte,   cunoaşterea   este   rezultatul   comunicării   cunoştinţelor, informaţiilor conţinute în mesaje.

Urmează o analiză a dificultăţilor fiecărui nivel de comunicare:• nivelul informării. • nivelul cunoaşterii. 

Tipuri de informaţie

Există o mare varietate de informaţii, ceea ce impune clasificări după anumite criterii:

a. După criteriul zonei de interes, informaţia poate fi:− locală;− universală.b. După obiectul ei sau domeniul în care este produsă şi folosită, informaţia este:− ştiinţifică;− tehnică;− socială;

13

− politică;− culturală/artistică;− economică/financiară;− fără utilitate practică/de divertisment.

c.   După   criteriul   utilităţii.   Fiecare   categorie   de   informaţii   este vehiculată/valorificată   într­un   anumit   spaţiu   comunicaţional,   dar   comunicarea mediatică   difuzează   informaţii   din   toate   aceste   zone.   Nevoile   de   informare   ale publicului s­au diversificat, iar mass­media caută  să  le răspundă  oferind mai multe tipuri  de informaţii   (apud Mihai Coman,  Introducere în sistemul mass­media,  Iaşi, 1999):

Informaţiile generale − care constituie un „capital informaţional” indispensabil omului modern, asigurându­i accesul la spectacolul lumii, deci adaptarea, integrarea, participarea.   Informaţiile   de   acest   tip   nu   au   efecte   directe   asupra   individului,   ele acumulându­se într­un „depozit” în care sunt păstrate în „stare latentă”, dar, global, construiesc   o   viziune   asupra   mediului   ambiant,   deschid   perspective,   permit înţelegerea fenomenelor şi contribuie la configurarea unei opinii. 

Informaţiile generale dezvoltă şi diversifică experienţa culturală dobândită prin instrucţia programată, răspunzând, pe de altă parte, curiozităţii intelectuale şi nevoilor de orientare în cotidian.

Informaţiile   instrumentale,   cum   sunt   numite   în   literatura   anglo­saxonă   de specialitate, privesc datele punctuale, necesare în mod practic vieţii cotidiene −  starea vremii,  preţuri,  programe culturale, servicii  publice curente sau/şi  speciale,  cu alte cuvinte, tot ce este util de ştiut pentru eficientizarea şi ameliorarea activităţilor zilnice ale omului obişnuit.  Acest  tip de informaţii   face obiectul micilor ştiri  din presă  şi semnalează oportunităţi.

Informaţiile  de  prevenire  sau  de  avertizare  anticipează   situaţii  şi   comunică publicului date care îl pot orienta pentru viitorul imediat (creşterea peste nivelul de atenţie  a  apelor   râurilor,   iminenţa  unei  greve  ce  afectează   transporturile,   scăderea drastică  a  temperaturilor, blocarea unor drumuri,  apariţia unor epidemii,   instituirea unor taxe noi, plătibile până la anumite termine ş.a.).

În   ultimă   instanţă,   informaţia   de   avertizare   este   o   varietate   a   informaţiei instrumentale, dat fiind caracterul ei utilitar.

Acestor „familii” de informaţii li se pot adăuga informaţiile specializate, care nu au caracter general şi care interesează numai unele categorii de public: informaţii sportive   (îndeosebi   cele   privitoare   la   sporturile   mai   puţin   populare)   şi   artistice (referitoare   la   evenimente   cu   impact   în   cercuri   restrânse).   Acestea   nu   sunt indispensabile şi au efecte mai puţin (sau deloc) pragmatice.

Raportul informaţie − comunicare

În   legătură   cu   raporturile   dintre   informaţie   şi   comunicare,   s­au   formulat diverse   puncte   de   vedere.   Robert   Escarpit   considera   comunicarea   ca   un  act,   iar informaţia ca produs al acesteia.

Conform unui „model social” schematizat pentru ciclul informaţiei, prezentat de N. G. Drăgulănescu, în sistemul cercetării există trei etape: 

1. construcţia;2. comunicarea;

14

3. utilizarea informaţiei.

Acest ciclu este compatibil, în planul economic, cu etapele:1. producţie;2. distribuţie;3. consum.

Informaţia   este   vehiculată   în   forme   orale,   scrise,   audio­vizuale,   stocată, prelucrată,   transmisă  de edituri,  biblioteci,  organisme ştiinţifice,  centre şi  oficii  de informare­documentare, cu alte cuvinte, comunicată  într­un circuit cu ramificaţii, prin intermediul unor suporturi, care sunt documentele (pe hârtie, bandă magnetică, film, suport electronic).

Ştiinţa informaţiei

Începând din spaţiul anglo­saxon s­a configurat în lume ceea ce se numeşte ştiinţa   informaţiei,   studiată   de  diferite  organisme  ştiinţifice.   În  1968,   a   luat   fiinţă American Society for Information Science, iar acest domeniu pluridisciplinar este în expansiune.

Dezvoltată pe parcursul mai multor decenii, această ştiinţă a informaţiei are ca funcţie esenţială, după N. G. Drăgulănescu, „transferul cunoştinţelor şi a cunoaşterii de   la   individ   la   individ   şi   de   la   generaţie   la   generaţie   (prin   achiziţia, prelucrarea/transferul şi exploatarea informaţiei), pentru a facilita evoluţia omenirii”.

Trei mari direcţii  de schimbare în viaţa societăţii au generat apariţia acestei ştiinţe:

1.  În domeniul cultural:  creşterea cererii de informaţie ştiinţifică  şi   tehnică, atât la nivelul specialiştilor, cât şi la acela al marelui public.

2.  Pe plan economic:   dezvoltarea industriei informaţiei ca sector industrial. Epoca   noastră   se   şi   numeşte   de   altfel   era  postindustrială,   definită   de  societatea informaţiei, a cărei valoare a crescut considerabil, trecând pe primul plan.

3.  În   domeniul   tehnologic:   explozia   noilor   tehnologii   ale   informării   şi comunicării (NTIC) (vezi manual p. 40­41).

Concluzii: Informaţia este un produs al unui proces, comportă costuri, valori şi categorii diferenţiate; ea face obiectul unei discipline: ştiinţa informaţiei.

Temă:  după   modelul   din   manual,   selectaţi   informaţii   din   mass­media   şi stabiliţi cărei categorii îi aparţin.

Lista subiectelor pentru pregătireDefiniţiiInformaţie – cunoaştere – înţelegereTipuri de informaţieRaportul în informaţie – comunicare

15

Ştiinţa informaţieiNTIC

Exemple de teste1. Ştiinţa informaţiei a apărut:    a – în secolul al XIX­lea    b – în secolul al XX    c – în secolului XVIII­lea    d – în RenaştereRăspuns: b

2. Se dă informaţia ….. Este aceasta:    a – informaţie generală    b – informaţie instrumentală    c – informaţie de prevenire    

Cursul 5  

INSTRUMENTELE ŞI COMUNICĂRII

Lecţia nr.5 tratează despre instrumentele comunicării

Scopul:  Însuşirea unor elemente de cunoaştere privind limbajele, limbile şi subdiviziunile acestora. Cunoaşterea principalilor teoreticieni ai limbii.

16

Concepte­cheie:   limbaj;   limbă;     grai;   semn;   denotaţie;   conotaţie;   context; dialect

             Rezumat: 

INSTRUMENTELE COMUNICĂRII

Limbajul

Definiţii

Lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure (1857­1913) afirma că „nu limbajul vorbit îi este caracteristic omului, ci facultatea de a constitui o limbă”.

Se   impune,  mai   întâi,   o  distincţie   între  limbaj  şi  limbă.  Pentru   cel  dintâi, Dicţionarul explicativ al limbii române înregistrează următoarele sensuri: 

„1.  Sistem de  comunicare  alcătuit  din sunete  articulate,  specific  oamenilor, prin care aceştia îşi exprimă gândurile, sentimentele; limbă, grai.

2. Limba unei comunităţi istoriceşte constituită.     3. Mod specific de exprimare a sentimentelor şi gândurilor în cadrul limbii 

comune sau naţionale.4. (Informatică) − „sistem de caractere şi simboluri folosit în programare”. Se 

consemnează şi un sens figurat: „Mijloc de exprimare a ideilor sau sentimentelor prin culoare, sunete muzicale ş.a.”

Conform unui  Dicţionar de psihologie  realizat  de un membru al  Societăţii Franceze  de  Psihologie,  Norbert  Sillamy  (tradus   la  Editura  Univers  Enciclopedic, Bucureşti, 1996), limbajul este „o funcţie de exprimare şi comunicare a gândirii prin  utilizarea de semne care au o valoare identică  pentru toţi indivizii din aceeaşi specie,  în limitele unei arii determinate”.

Limbajele  utilizate  de   specia  umană   se   învaţă  pe  parcursul  evoluţiei   fiecărui individ. Nou­născutul foloseşte spontan un limbaj non­verbal. De la vârsta de 6 luni, fiinţa umană crescută în condiţii normale dobândeşte un vocabular pasiv. La circa 18 luni începe să  utilizeze limba maternă,   iniţial  rudimentar, construind înţelesuri.  La vârsta de 4 ani poate cunoaşte circa 1 500 şi 2 000 de cuvinte, la 6 ani între 2 500 şi 3 000.

Abilităţile  de  utilizare  a   limbajului  articulat   sub   forma unei   limbi   sau  mai multora, dacă individul trăieşte într­un mediu poliglot sau bilingv, se dezvoltă odată cu gândirea şi cu identitatea. Un adult cu nivel cultural mediu stăpâneşte un vocabular de circa 20 000 de cuvinte.

Din punct de vedere psihologic, limbajul este un instrument de socializare prin  care individul îşi comunică gândurile şi sentimentele şi adaptarea în grupuri mai mici  sau mai mari de semeni.

Clasificări

Din punct de vedere formal se pot distinge mai multe tipuri de limbaj:1. Limbajul pasiv, cel pe care îl înţelegem.2. Limbajul activ, cel pe care îl folosim pentru a comunica.3. Limbaje verbale, care folosesc cuvântul scris/vorbit.

17

4. Limbaje non­verbale, care folosesc semne şi semnale de altă natură decât vorbirea.

O clasificare diferită a limbajelor se datorează filosofului Karl Popper (1902­1994) născut la Viena, profesor de logică la Londra:

1. Limbaje inferioare, cu funcţie de semnalizare şi autoexpresie, utilizate şi în lumea animală.

2. Limbaje superioare, apte de descriere şi argumentare.3. Limbaje mixte, care folosesc resurse biologice şi intelectuale.Se impune, pe de altă parte încă o distincţie, între limbajul natural şi limbajul 

artificial.Limbajul   natural  este   acela   vorbit   în   mod   spontan,   necesar   existenţei   şi 

accesibil oricărui reprezentant al speciei umane.Limbajul artificial  este un sistem formal, elaborat în scopul unei comunicări 

superioare, pentru care limbajul natural este insuficient: limbajul matematic, limbajele informatice, limbajul muzical.

Pentru Funcţiile limbajului, vezi Manual p. 45­47).

Limbaje non­verbaleLimbajul  matematic  este   un   sistem de   semne   constând   în   cifre   şi   simboluri 

specifice,   traducând realităţi  abstracte şi  codificând un tip de gândire care nu este accesibil, fără iniţiere, oricărui individ. Limbajul matematic exprimă  proprietăţi ale unor entităţi abstracte şi relaţiile dintre ele, servind unor raţionamente deductive.

Limbajul plastic este un sistem de comunicare vizuală utilizat pentru a transmite idei şi sentimente, pentru a genera anumite stări de spirit şi a obţine efecte estetice. Acest sistem comportă o serie de elemente specifice, unele fizice, altele abstracte.

1. Materia/materialul 2. Volumul3. Linia4. Culoarea5. Perspectiva6. Compoziţia Limbajul muzical.

Limbajul cinematografic. (Pentru detalii vezi Manual p. 47­51).

Limba

Definiţii

Părintele teoriei limbajului este lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. El este autorul unui celebru „Curs de lingvistică  generală”, publicat postum, în anul 1916. Considerat o operă revoluţionară, acest text a influenţat dezvoltarea ştiinţelor umaniste pe parcursul secolului XX. Saussure a pus bazele  semiologiei,  care studiază  „viaţa semnelor   în   viaţa   socială”.   El   a   observat   că  semnul  este   unitatea   de   bază   în codul/sistemul care este limba şi că el conţine un semnificant şi un semnificat a căror relaţie produce o semnificaţie.

Semn

18

format din

semnificat(concept mental)

semnificant(existenţa fizică a 

semnului)

Semnificaţia  nu rezidă  exclusiv  în semnul  grafic,  ci  se  constituie  ca atare  în relaţia dintre acest semn şi celelalte   semne din mesaj, fiind determinată de  context, adică de un ansamblu de înţelesuri.

Cuvântul context are un sens propriu (ansamblu de sensuri, în cadrul unui text) şi unul   figurat:  Situaţie  sau complex de situaţii  psiho­sociale,  culturale,  politice care conferă anumite înţelesuri în comunicarea orală şi scrierea publică şi/sau privată.

Vom defini limba ca tip de limbaj verbal, adică  un sistem de forme şi relaţii şi  un fenomen psiho­social­cultural prin care se exprimă o cultură şi un mod de gândire specific unei comunităţi istoriceşte constituite.

Acest   fenomen   reprezintă   obiectul   de   studiu   al   ştiinţei   numite  lingvistică  şi comportând   mai   multe   ramuri:   lingvistica   generală,   lingvistica   istorică   (sau diacronică), lingvistica sincronică.

Întrucât limba evoluează odată cu societatea pe care o exprimă şi al cărei produs este, un mare număr de limbi au dispărut odată cu popoarele care au ieşit din istorie.

Există aşadar  limbi vii  vorbite şi în prezent şi  limbi moarte, păstrate numai în texte care au rezistat timpului.

După  structura  lor,   limbile se împart în patru mari  tipuri:  izolant, aglutinant, flexionar şi încorporant (detalii în Manual p. 53).

Clasificarea aceasta este una  tipologică,  dar există  şi  o  clasificare geografică, având drept criteriu gruparea teritorială a limbilor.

O altă clasificare este cea genealogică, limbile fiind grupate în familii precum: indo­europeană,   semito­hamitică,   ibero­caucaziană,   uralo­altaică,   chino­tibetană, dravidiană ş.a.

Statisticile înregistrează un număr de limbi actuale ce variază între 2000 şi 3000, întrucât studiul şi centralizarea informaţiei nu sunt încheiate.

Orice   limbă   cunoaşte   transformări   legate   de   schimbările   societăţii   care   o utilizează. Se produc influenţe între limbi, schimburi în unul sau mai multe sensuri, evoluţii mai rapide sau mai lente. De exemplu limba română s­a dezvoltat spectaculos pe parcursul secolului al XIX­lea datorită mai ales unui aport de cuvinte şi expresii din   limba   franceză,   faţă   de   care   societatea   românească   a   manifestat   o   mare receptivitate. Afluxul a fost stimulat de călători şi călătorii, dar mai ales de importul de cărţi şi periodice franceze, de mode şi modele, inclusiv comunicaţionale.

Limba română face parte din grupul limbilor romanice, alături de portugheză, spaniolă,   catalonă,   franceză,   provensală,   italiană,   sardă,   reto­romană   şi   dalmata (dispărută).

În cadrul sistemului care este o limbă s­au identificat diferenţieri determinate de fenomene psiho­sociale şi culturale zonale:

a.  Dialectele.  Dialectul este ramificaţia teritorială  a unei limbi, având  aceeaşi  structură,   aceleaşi   reguli,   dar   un   vocabular   şi   un   inventar   de   expresii   specifice,  anumite particularităţi fonetice.

19

Limba română, vorbită   iniţial pe o arie mai extinsă  decât  actualul teritoriu al statului român, a avut / are următoarele dialecte:

• dialectul daco­român, vorbit la nord de Dunăre, în jurul Arcului Carpatic;• dialectul aromân, vorbit încă în sudul Dunării, până în Grecia muntoasă de 

azi;• dialectul megleno­român (azi­dispărut);• dialectul istro­român (şi acesta dispărut).Ramura lingvisticii, care studiază dialectele se numeşte dialectologie.b. Graiurile. Graiul este o subunitate a dialectului, vorbită  pe o arie mai puţin  

extinsă,  cu particularităţi fonetice şi de vocabular  (graiul bănăţean, graiul ardelean, graiul oltenesc ş.a.).

Teoreticieni ai limbii şi limbajului

Înţelegerea complexităţii fenomenului pe care îl reprezintă limba se datorează în mare măsură lui Jan Ignacy Baudouin de Courtenay   (1845­1929), polonez care a trăit o vreme în Rusia, lingvist cu o activitate prodigioasă, de 6 decenii. Încă înainte de 1889 el era interesat de raporturile limbajului cu factorii psihologici şi cei sociali. Este creatorul conceptului de fonem, care este „echivalentul psihic al sunetului”.

Elveţianul  Ferdinand de Saussure  (1857­1913) este autorul unor teorii asupra limbii şi limbajului care consideră că semnul, arbitrar, este unitatea dintre semnificant (ex: imaginea acustică) şi semnificat (conceptul la care aceasta trimite).

El face diferenţa dintre limbă, ca „tezaur social al unităţilor şi regulilor reduse la  sistem,  care sunt  proprii  comunităţii   locuitorilor  −  şi  vorbire  −  fapt   individual, realizare variabilă”, în limitele înţelegerii.

Antoine Meillet  (1866­1936),   lingvist   francez,  a   fost  preocupat  mai  ales  de cauzele schimbării, transformărilor limbilor. El a definit fraza ca pe un „ansamblu de articulaţii legate între ele prin raporturi gramaticale şi care, nedepinzând din punct de vedere gramatical de nici un alt ansamblu, îşi este sieşi suficientă”.

Americanul Leonard Bloomfield (1887­1949) fondator al Societăţii Americane de Lingvistică, preocupat de studiul limbii sanskrite, şi cercetător al altor limbi vechi a publicat în 1914 lucrarea Language (Limbajul). El înţelege caracterul subtil şi complex al  semnificaţiei  fiecărei   forme   dintr­o   limbă,   în   legătură   cu   „ceea   ce   formează universul vorbitorului”.

Lingvistul rus Roman Jakobson  (1896­1893) refugiat în Cehoslovacia, trăind în diferite   ţări   scandinave şi   apoi   în S.U.A.  este  unul  dintre  numele  de   referinţă   ale cercetării  asupra  comunicării  verbale.  Preocupat   în principal  de  fonologie,  a   făcut studii asupra limbajului şi a elaborat teoria celor şase funcţii ale acestuia.

Concluzii:  Universul   comunicării   cuprinde   numeroase   limbaje   verbale   în nonverbale. Limba este un limbaj verbal. Există diverse categorii şi familii de limbi. Cercetarea  problematicii   lor  a  produs nume de   referinţă   în  istoria   intelectuală  din ultimul secol.

Temă:  Reţineţi   definiţiile   conceptelor   –   cheie.   Căutaţi­le   în   Dicţionar   de comunicare (Sultana Craia, orice ediţie).

20

Lista subiectelor pentru pregătireLimbajul – definiţii – clasificăriFuncţiile limbajuluiPiramida lui MaslowTipuri de limbajLimba – definiţii, clasificări, subdiviziuniTeoreticieni ai limbii

Exemple de teste1. Funcţiile limbajului au fost definite de:    a – Ferdinand de Saussure    b – Iorgu Iordan    c – Roman Jakobson    d – Andre Malraux    e – Ion CoteanuRăspuns: c

2. Dialectul este:    a – o ramificaţie teritorială a unei limbi    b – forma veche a unei limbi    c – forma oficială a unei limbi    d – o limbă dispărutăRăspuns: a

21

Cursul 6  

FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII

Lecţia nr.6 prezintă funcţiile şi barierele comunicării în zona publică şi în cea privată. 

Scopul   lecţiei:  descrierea   comunicării   din   punctul   de   vedere   al   funcţiilor psiho­sociale

Concepte­cheie: a informa; a convinge; socializare; interpretare; divertisment; control

Rezumat: 

FUNCŢIILE ŞI BARIERELE COMUNICĂRII

Funcţiile comunicării private

Din moment ce, aşa cum am văzut, comunicarea este strâns legată de gândire, este evident că principala ei funcţie este aceea de a exprima gândurile şi sentimentele. La   nivel   interpersonal   şi   la   nivel   social,   în   sfera   publică   şi   în   sfera   privată, comunicarea răspunde unor nevoi şi îndeplineşte anumite funcţii, cărora diferiţi autori le­au consacrat  diverse clasificări.  O sinteză   simplificată  a  acestora propune Petre Anghel   în   volumul  Stiluri   şi   metode   de   comunicare  (Bucureşti,   2003).   Conform acesteia, fiinţele umane comunică pentru:

−  A   informa   şi   a   se   informa.   În   orice   comunitate,   familială,   şcolară, profesională,   în orice spaţiu  al  comunicării   indivizii   fac  în permanenţă   schimb de informaţii, fără de care nu se pot orienta, nu se pot integra în grupuri, nu pot rezolva nici una dintre problemele vieţii curente şi, evident nu pot stabili nici un fel de relaţii cu semenii lor. 

−  A   convinge   (a   se   convinge).  Orice   informaţie   se   „aşază”   într­un   sistem format din asamblarea altor informaţii, sistem ce implică relaţii între acestea. 

−  A provoca  o  acţiune,  o   reacţie.  Comunicăm  întotdeauna scontând pe  un anumit efect, indiferent că spunem unui copil: „nu atinge priza”. Ca îndemn sau ca interdicţie,   comunicarea  vizează   o   schimbare  de   stare,   în   interesul  propriu   sau   în interesul altcuiva, ori în interesul ambelor persoane (sau în interes public, în cazul comunicării de masă).

−  A se face înţelese. Comunicarea are ca scop înţelegerea, punerea în comun. Înţelegerea  comportă  un element  cognitiv  şi  unul  afectiv,  precum şi   recunoaşterea paradigmelor, adică a structurilor gândirii care ne conduc pe noi şi pe ceilalţi. 

− A se face acceptate. Comunicarea ne permite acomodarea în orice grup mai mic sau mai mare, cu identitate care ne este recunoscută şi pe care ne­o afirmăm.

22

− A amuza şi a se amuza. Psihologia umană implică nevoi multiple, între care aceea de divertisment. 

− A afirma şi a se afirma. Comunicarea serveşte la a­i impresiona pe cei din jur, afirmând personalitatea celui care comunică. 

−  A   elibera   tensiuni.   Fiinţele   umane,   ca   şi   animalele,   exteriorizează   prin comunicare   bucuria,   frica,   enervarea,   neliniştea,   cele   mai   diverse   stări   de   spirit exprimate   direct   sau   indirect,   ca   rezultat   al   unei   nevoi   irepresibile   în   stările   sau momentele de concentrare a sentimentelor.

Funcţiile comunicării publice şi de masă

Funcţiile   comunicării,   enumerate  mai   sus,  privesc   individul   în zona  lui  de existenţă privată sau publică.  Din perspectiva sferei publice, s­au configurat însă  şi  alte funcţii ale comunicării. 

O primă clasificare se datorează lui Aristotel, aşadar datează din antichitate. Conform acesteia, comunicarea publică are trei funcţii:

− Politică sau deliberativă. − Forensică sau judiciară.− Epideictică sau demonstrativă.

În volumul  Essais  de   linguistique  générale  (Paris,  1963),   lingvistul  Roman Jakobson propunea următoarele funcţii, valabile atât pentru comunicarea privată, cât şi pentru aceea publică (şi de masă):

−  Funcţia expresivă, este aceea prin care se exprimă  atitudinea emiţătorului faţă de o situaţie şi conţinutul mesajului. 

− Funcţia conativă  se raportează la destinatarul mesajului şi se mai numeşte persuasivă sau retorică. Ea vizează influenţarea receptorului şi obţinerea unei reacţii.

− Funcţia referenţială vizează referentul mesajului − lucrul, fenomenul despre care se comunică.

−  Funcţia   fatică  este   aceea   care   vizează   verificarea   bunei   desfăşurări   a comunicării şi menţinerea contactului.

− Funcţia poetică se referă la felul  în care se comunică mesajul, aşadar nu la conţinut.

Mai   funcţională   şi   cuprinzătoare   este   suita   de   funcţii   ale   mijloacelor   de comunicare, de fapt al comunicării însăşi. După Mihai Coman, care le preia de la alţi autori consacraţi, acestea au un caracter socio­cultural şi sunt:

− Funcţia de informare.− Funcţia de interpretare.

   − Funcţia de legătură.− Funcţia culturalizatoare.

   − Funcţia de divertisment.Am adăugat   însă   acestora  şi  funcţia  de  control/reglare.  Pentru explicaţii  şi 

exemple, vezi Manual, p. 60­70 (obligatoriu). 

Funcţia de control/reglare

23

În ultimă   instanţă,   toate   funcţiile  deja  enumerate   se   subsumează  unei   funcţii fundamentale – funcţia de control al societăţii, aflată în directă legătură cu rolul mass­media, definit drept „a patra putere în stat” sau „câinele de pază al societăţii”.

Exercitată de presă sau prin intermediul presei de către Putere, funcţia de control al societăţii acţionează în cadrul tuturor modelelor teoretice, de la cel autoritar la cel liberal.

Barierele comunicării

Funcţiile   comunicării   nu   se   pot   împlini   întotdeauna,   datorită   diferitelor obstacole   care   distorsionează   sau   împiedică   total   schimbul   de  mesaje  şi  mai   ales înţelegerea lor corectă. Există diferite bariere de natură fizică şi psihică, lingvistice, geografice, politice, culturale din cauza cărora nu putem comunica perfect.

În   volumul  Teoria   comunicării  (Bucureşti,   2001),   Vasile   Tran   şi   Irina Stănciugelu prezintă o clasificare a barierelor în comunicare, după un profesor de la Universitatea   Columbia   (S.U.A.),   Leonard   Saules.   Acesta   consideră   că   se   pot identifica următoarele bariere:

1. Lingvistice, sau de limbaj, datorită cărora aceleaşi cuvinte au sensuri diverse pentru vorbitorii aceleaşi limbi. 

Nu toţi  vorbitorii  unei limbi o stăpânesc în egală  măsură,  deci nu toţi  se pot exprima la fel. În legătură cu barierele de limbă, trebuie semnalate unele probleme ale unor vorbitori:

− logofobia, care este sentimentul de teamă de a comunica verbal, îndeosebi în public; provine  mai ales din nesiguranţa privind propria capacitate de comunicare;

−  logopatia,  care desemnează  un defect al vorbirii,  constând în neclaritatea exprimării, în incoerenţă;

−  logoreea,   manifestare   verbală   necontrolată,   excesivă,   datorată   unei surescitări;

− logoplegia, disfuncţie comunicaţională ce se manifestă prin incapacitatea de a pronunţa unele sunete sau cuvinte;

− autismul, cea mai gravă disfuncţie, stare psihică patologică, manifestată prin refuzul comunicării, închidere în sine, izolare faţă de lumea exterioară.

2. Bariere de mediu, determinate de:− condiţiile de poluare fonică a ambianţei în care se comunică;− lipsa de calitate a suportului sau a aparaturii în cazul comunicării mediatice 

(bandă, disc ş.a.);−  tensiunile psihice din mediul în care se comunică (suspiciune, neîncredere, 

intoleranţă, autoritate excesivă ş.a.m.d.).3. Bariere de  mentalitate sau concepţie, cum sunt:− existenţa unei experienţe cu efecte psihologice prelungite;− existenţa unor preconcepţii, unor reprezentări fixe;− dezinteresul pentru subiect;

24

−  mentalitatea specifică  unei culturi, unei categorii de vârstă, unei categorii sociale, unei religii ş.a.

Asemenea bariere provoacă la receptor incapacitatea de a asculta cu atenţie, cu interes,   sau/şi   marchează   mesajul/mesajele   emiţătorului.   Dimpotrivă,   reducerea   la minimum a acestor bariere determină  la receptor o ascultare activă, generatoare de empatie, înţelegere, reflecţie, internalizare.

Concluzii:  Funcţiile  comunicării   se   raportează   la  nevoile   individului  şi   ale societăţii, ele fiind de natură psiho­socială. Disfuncţiile sunt generate de probleme de ordin patologic, dar şi de nivel cultural.

Test: Citiţi exemplele prezentate la această lecţie în manual (p.62 ­ 70) şi găsiţi exemple în viaţa cotidiană. Aveţi un nivel acceptabil dacă puteţi identifica cel puţin unul pentru fiecare funcţie.

Lista subiectelor pentru pregătireFuncţiile comunicării privateFuncţiile comunicării publice şi de masăBarierele comunicării

Exemple de teste1. Funcţia conativă se referă la:    a – referentul mesajului    b – influenţarea receptorului    c – forma mesajuluiRăspuns: b

2. Logofobia este:    a – un defect de vorbire    b – teama de a comunica    c – stare psihică patologică    d – tentaţia de a vorbi mult şi necontrolatRăspuns: b

25

Cursul 7  

TEORII ALE COMUNICĂRII

Lecţia nr.7 cuprinde o prezentare sintetică a celor mai cunoscute teorii privind comunicarea de masă, devenite „clasice“. 

Scopul   lecţiei:  Informarea   minimală   în   legătură   cu   reperele   „gândirii comunicaţionale”.

Concepte­cheie: model; semnal; canal; stimul­răspuns; influenţă; gate keeping

Rezumat:

TEORII ŞI MODELE ALE COMUNICĂRII

Procesul, mecanismele şi efectele comunicării au făcut obiectul unui mare număr de încercări de teoretizare. Unele au devenit celebre, prin citări repetate (îndeosebi acelea care au construit „metafore”), altele au avut o circulaţie mai restrânsă. Teoriile propun de obicei modele, adică reprezentări sumare, care simplifică şi schematizează complexitatea fenomenelor comunicării. Nu există un model unanim acceptat, dar fiecare ridică o serie de   probleme   şi   propune   un   mod   de   abordare.   De   altfel   şi   comunicarea   (îndeosebi comunicarea de masă) suferă transformări, iar impactul, influenţa şi efectele mass­media nu au fost identice în diferite perioade de la apariţia lor. Astfel, modele ce păreau la un moment dat funcţionale au fost ulterior amendate sau depăşite.

Există   totuşi   un   inventar   „clasic”   de   teorii   şi   modele   fundamentale,   a   căror cunoaştere se impune pentru oricine se iniţiază în domeniul teoriei comunicării.

26

Modelul lui Shannon şi Weawer ­1949

În ce context apare acesta? Între 1920 şi 1940 radioul şi presa îşi relevaseră puterea de influenţă,  nu numai prin difuzarea informaţiei,  modificând mentalităţile,  dar şi  ca instrumente de propagandă. Pe plan tehnic se făcuseră progrese importante în calitatea transmiterii mesajelor în radio şi telefonie. Tot mai mulţi oameni aveau acces la aceste servicii   care   generaseră   veritabile   industrii.   Interesa   în   mare   măsură   realizarea   unei transmisii eficiente. În cercetarea comunicării şi a mass­media se configurează curente şi şcoli europene: în 1930 Şcoala de la Frankfurt, în 1937 şi 1938 la Paris şi unele şcoli americane.  În 1928 Jean Stoetzel fondase la Paris Institutul Francez al Opiniei Publice. În S.U.A.   se   publicaseră   lucrările   de   referinţă   ale   părinţilor   teoriilor   comunicării: matematicianul   şi   sociologul   Paul   Felix   Lazarsfeld,   psihosociologul   Kurt   Lewin, psihologul Carl Hovland şi politologul Harold D. Lasswell. Din 1940 până înspre 1960 se configura „vârsta  de  aur  a  psihologiei   sociale”.  Acesta  este  climatul   în care  Claude Shannon (1916­2001), părintele teoriei matematice a informaţiei (1948), în colaborare cu un coleg al  său mai  puţin cunoscut,  Warren Weawer,  a  proiectat  un model   liniar  al comunicării, având ca direcţie de interes transmiterea eficientă a unui mesaj de la emiţător la un receptor.

Modelul   comportă   o  sursă  de   informaţie,   care   decide   ce  mesaj  se   transmite, alegându­l dintre mai multe mesaje posibile şi dându­i o formă transmisibilă. Mesajul este convertit într­un semnal (de exemplu radio) şi trimis printr­un canal, adică un mijloc fizic (undă de lumină, sunet, undă radio, cablu telefonic) către receptor.

Reprezentat grafic modelul lui Shannon şi Weawer produce următoarea schemă:

Sursă de informaţie

Transmi­ţător

Recep­tor

Destinaţie

semnal

Modelul lui Lasswell − 1948

În   acelaşi   climat,   cu   numai   un   an   mai   devreme,   politologul   Harold   Lasswell (1902­1948) propunea un model care la rândul lui poate fi reprezentat grafic. Lasswell era, de altfel, un teoretician preocupat de raporturile dintre sistemul social şi mass­media, şi i se datorează o clasificare a funcţiilor comunicării. În 1927 publicase o carte despre tehnicile  de  propagandă   folosite   în primul   război  mondial,   în 1932 o  lucrare  despre comunicarea politică, iar în 1948 Comunicarea ideilor. Nu atât procesul tehnic îl interesa, cât analiza conţinutului comunicării de masă. Esenţa teoriei sale o rezumă la o frază:

Cine  ce spune  prin ce canal  cui cu ce efect?

Grafic, modelul său arată astfel:Cine

(comunicator)Ce

mesajPrin ce 

canal media

Cui (receptor)

Cu ce efect?

Este, după  cum se observă,  tot un model liniar, care pune accentul pe ideea de persuasiune, luând în calcul efectele. Prin persuasiune înţelegem demersul unui emiţător de a schimba o comportare, convingere, atitudine a receptorului printr­un mesaj sau un ansamblu de mesaje.

27

Modelul lui Newcomb − 1953

Datele despre autor lipsesc în bibliografia care ne­a fost accesibilă şi în alte surse. Modelul lui este reprezentat printr­un triunghi.

                                                       X

                                       A                     B

A   şi   B   sunt   comunicatorul/emiţătorul   şi   destinatorul/receptorul   mesajului comunicat, X este un element din mediul social la care se raportează atât A cât şi B şi de care nu pot face abstracţie. A şi B nu comunică niciodată cu X în mod direct, dar relaţia dintre A şi B este influenţată  de existenţa lui X, care le determină  anumite atitudini, favorabile sau nu.

Modelul stimul­răspuns

Fără a avea o dată de apariţie fixată printr­o lucrare anume şi fără a se datora unui autor cert, s­a configurat, în anii 40­50, un „model” simplificat care are în vedere efectele comunicării  şi  nu  procesul  de  sine.  S­a  observat  puterea  de  persuasiune  a  presei  şi radioului (ulterior televiziunea a accentuat­o) şi s­a crezut că lucrurile sunt foarte simple. S­a   născut   astfel   metafora   „glonţului   magic”   care   ar   fi   mesajul.   Acesta   ar   penetra conştiinţa receptorului influenţându­o din interior. Tot o metaforă, cu acelaşi sens, a fost aceea a seringii sau a acului hipodermic, mesajul având efectele unei injectări care ar crea anumite efecte la receptor. Efectul ar fi imediat, necondiţionat şi identic la toţi receptorii care ar răspunde la fel la un stimul anume.

Modelul   ignoră   psihologia   diferitelor   categorii   de  public,  motivaţiile   diverse, varietatea   experienţelor,   datele   culturale,   mentalităţile   în   general.   Glonţul   magic imaginează un efect fizic, seringa, cu serul ei, unul chimic, ambele fiind simplificatoare. 

Modelul celor două etape − 1955

Elaborat  de Elihu Katz şi  Paul  Lazarsfeld,  autorii   lucrării  din  1955  Personal Influence (Influenţa personală) acesta este mai nuanţat şi ţine seama de faptul că indivizii fac parte din grupuri care îi influenţează, de faptul că mass­media nu exercită numai o influenţă spontană, directă şi cumva mecanică asupra lor, iar comunicarea de masă este un fenomen mai complex şi mai subtil, în care mesajele nu se asimilează automat. Cu ocazia studierii   efectelor   campaniei   pentru   alegeri   prezidenţiale   din   1940,   studiu   la   care Lazarsfeld   colaborare   cu   alţi   specialişti,   se   observase   că  modelul   stimul­răspuns  nu explica totul şi că receptarea mesajelor era mai complicată, fiind marcată de comunicarea interpersonală în cadrul grupurilor. Oamenii comentau mesajele primite din mass­media, iar   în   cadrul   fiecărui   grup,   unii   indivizi,   mai   inteligenţi,   mai   informaţi,   mai   buni comunicatori, îi influenţau pe ceilalţi. Astfel a apărut modelul celor doi paşi sau al celor două etape în comunicare, reprezentat grafic astfel:

Mass­medialiderimesaj public

       etapa I etapa II

28

Deşi   schematic,   modelul   aduce   o   nuanţare   a   înţelegerii   comunicării   ca „mecanism” sau mai exact ca proces psiho­social implicând şi factorul  timp, şi factorul mod.

Modelul agendei − 1972

Studiile asupra sociologiei comunicării de masă  au evidenţiat faptul că  procesul acesta comportă o influenţă pe durate şi cu efecte diferite. În 1972 Mc Combs şi Shaw au cercetat   fenomenul  cunoscut   în  istorie   sub  numele  „afacerea  Watergate”,  un  scandal politic declanşat de o încălcare a Constituţiei (urmărirea unor convorbiri particulare) şi încheiat cu demisia preşedintelui S.U.A. S­a constatat atunci că funcţia mass­media nu este să­i înveţe pe cetăţeni ce să gândească şi cum să reacţioneze, ci să le atragă atenţia asupra evenimentelor cărora merită să le acorde interes.

Cu alte cuvinte mass­media aduc pe „agenda” cetăţeanului elemente care privesc opinia   publică;   ele   îi   propun   o   selecţie   pentru   această   agendă.   Publicul   atribuie evenimentelor o anumită importanţă în funcţie de locul pe care acestea îl au în mass­media. Mass­media conferă semnificaţii care ierarhizează informaţia în interesul public.

Percepţia publicului este cu atât mai activă, cu cât evenimentul este mai puternic mediatizat, evident pe fondul spiritului public al fiecărei perioade şi al fiecărei comunităţi.

Modelul dependenţei − 1976

Teoria dependenţei a fost dezvoltată de Sandra Ball­Rokeach şi Melvin L. DeFleur. Conştienţi de complexitatea sistemului social, în care mijloacele de comunicare în masă au efecte pe termen scurt, mediu şi lung, modelând opinia publică şi mentalităţile, autorii consideră dependenţa ca o relaţie în care nevoile unei părţi a sistemului sunt satisfăcute de cealaltă parte. Între sistemul social şi sistemul media relaţia este reprezentată de audienţa celui de al doilea la cel dintâi, audienţă ce reprezintă un anume grad de dependenţă, cu efecte cognitive, efective, comportamentale. Interdependenţa este totală: sistemul social este modelat de sistemul media, dar acesta la rândul său se configurează după nevoile, tendinţele, aşteptările sistemului social. 

Modelul spiralei tăcerii − 1974

Autoarea   acestei   teorii/model   este   cercetătoarea  germană  Noëlle  Neumann   şi vizează formarea opiniei publice. Reprezentarea ei include comunicarea interpersonală, de grup şi  de masă,  pentru că   individul  se formează  primind şi  dând informaţii,   iar cantitatea şi  calitatea de informaţie la care are acces îi   influenţează   locul în sistemul social. Individul îşi comunică opiniile în funcţie de efectele pe care simte/crede că sunt acceptate de majoritatea şi le cenzurează pe cele care l­ar expune izolării. Acest lucru întăreşte opinia majorităţii şi restrânge opinia minorităţii. Mass­media sugerează opinia care devine dominantă,   iar  opiniile  minoritare sunt  împinse,  pe această  spirală,  către margine.

Fenomenul gatekeeping în mass­media

În 1947 Kurt Lewin (1890­1947) a constatat că  informaţia difuză  în mass­media urmează un traseu pe parcursul căruia pot fi identificate anumite zone „păzite” în care se iau deciziile, în conformitate cu anumite reguli şi de către un „gatekeeper” (mot­à­mot  păzitor  al  porţii)  care  veghează   ca   informaţiile   să   fie   sau  nu  „introduse   în circuit”. 

29

Termenul gatekeeper se referă, în studiile privitoare la comunicare, la „orice acţiune care implică alegerea sau respingerea” unui material oferit spre difuzare publică.

În 1950 D. M. White a publicat un studiu în care a ilustrat grafic felul în care decurg lucrurile:

Sursauneiştiri

1 123 34

Audienţa

Ştiri

             2     4 Ştiri selectate

Ştiri respinse

Evident, este o reprezentare simplificată şi în timp termenul (gatekeeper) a evoluat astfel   încât   desemnează   şi   agenţi   din   afara   sistemului   mass­media   (impresari, producători).

Este  vorba,  practic,  de o selecţie  dictată  de  interese,   implicând cenzura,  deci  o comunicare selectivă, conformă cu scopurile celor care o realizează.

Rolul  diverselor  modele,  unele   rămase   într­o   formă   fixă,   altele  dezvoltate  de autorii lor sau de alţii, unele contestate, altele adoptate de un număr mare de autori, este acela   de   a   nuanţa   şi   de   a   aprofunda   înţelegerea   comunicării   private   şi   publice. Comunicarea de masă a fost aceea care a polarizat interesul celor mai mulţi cercetători, datorită rolului ei social şi efectelor pe termen lung şi scurt.

Concluzii: 

Temă:  Formulaţi o concluzie personală după lectura integrală a capitolului din manual (p.73 ­ 81).

Lista subiectelor pentru pregătireModelul lui Shonnon – WeawerModelul lui LasswellModelul lui NewcombModelul stimul – răspunsModelul celor două etapeModelul agendeiModelul dependenţeiModelul spiralei tăceriiInstituţia media şi forţele socialeFenomenul gate keeping

Exemple de teste

1. Modelul spiralei tăcerii se referă la:

30

    a – dependenţa dintre media şi sistemul social    b – formarea opiniei publice    c – cele două etape ale comunicării Răspuns: b

2. Modelul stimul – răspuns se datorează:    a – lui H. Lasswell    b – nici unui autor anume    c – lui P. Lazarsfeld    d – lui R. JakobsonRăspuns: b

Cursul 8 

COMUNICARE NON­VERBALĂ

Lecţia nr.8 enumeră şi explică formele de comunicare în care nu se foloseşte nici vorbirea, nici scrierea.

Scopul: inventarierea formelor identificabile în universul comunicării animale şi umane.

31

Concepte­cheie:   embleme;   ilustroteri;   pictografe;   kinetografe;   ideografe; mimică; postură; proxemică

                          Rezumat: 

COMUNICAREA NON­VERBALĂ

Comunicarea în lumea animală

Comunicarea este o proprietate a materiei vii, manifestându­se la nivel genetic (transferul de informaţie între macromolecule şi acizii nucleici), metabolic (fiziologic) şi   neurologic.   Considerând   că   fiecare   specie   are   un   limbaj   propriu, Jacques Goldberg (vezi Manual p. 82) identifică următoarele forme:

• comunicarea   vizuală  –   prin   semnale   complexe   (dansuri   nupţiale   şi războinice, ori de recunoaştere);

• comunicarea acustică, – prin semnale sonore, care transmit informaţii despre specie, motivaţie, identitate;

• comunicare   chimică  (cea   mai   veche   şi   cea   mai   răspândită),   constând   în transmiterea unor substanţe chimice.

Deşi   specia   umană   este   singura   capabilă   să   elaboreze   un   limbaj   raţional, ordonator,   învăţat   în  context   social,   există  şi   alte   specii   care  pot   emite   „secvenţe complexe   de   semnale   care   presupun   învăţarea”.   În  privinţa   limbajului   non­verbal (posturi, expresii, gesturi), se regăsesc rudimente şi în comunicarea animală.

În comportamentul animal, mesajele vizează conservarea (emisia de semnale de alertă), semnalarea surselor de hrană, reproducerea şi „socializarea”.

În   principiu,   mesajele   au   un   conţinut   reductibil   la   acţiuni   de   atragere,   de avertisment   în  caz  de  pericol  şi   de   semnalare   a   disponibilităţii   (pentru   joacă   sau împerechere).

Legate de apărarea teritoriului (ca sursă  de hrană  şi  spaţiu de dominaţie),  de viaţa în comunitate şi de familie (vânătoare, alertă, migraţie), mesajele lumii animale sunt:

• sonore;• gestuale;• chimice;• tactile;• cromatice;• luminoase;• electrice.

Aceste   tipuri  de  comunicare  variază,   ca  diversitate  a  modalităţilor,  de   la  o specie   la  alta  şi   comportă  unele  elemente  de­a  dreptul   senzaţionale.  O prezentare sistematică   şi   foarte   detaliată   furnizează   lucrarea   profesorului   Mihai   Dinu, Comunicarea (Bucureşti, 1997).

Am văzut, de asemenea, că în ceea ce se numeşte „etapa semnelor şi semnalelor” fiinţele preumane şi cele umane primitive comunicau fără cuvinte, folosind mijloace de  expresie   facilă  şi   corporală,   însoţite   sau  nu de  sunete  mai  mult   sau mai  puţin articulate.

32

Comunicarea umană non­verbală

Comunicarea prin gesturi

În   legătură   cu   formele  de   comunicare   umană   prin   expresie  şi  mişcare   s­a născut   o   disciplină,  kinezica  sau  kinetica,   dedicată   inventarierii   şi   studierii modalităţilor şi efectelor transmiterii de mesaje fără recursul la limbă.

Gesturile cu valoare comunicaţională pot fi grupate în mai multe categorii:• Emblemele.  Acestea sunt mişcări  care se substituie comunicării  verbale şi 

formează un limbaj constituit dintr­un număr mare de gesturi, care semnifică sunete ori cuvinte şi  compensează   imposibilitatea de exprimare verbală  în anumite situaţii. 

• Ilustratorii sunt gesturi de însoţire şi nuanţare a comunicării verbale, uneori spontane, universale şi au fost inventariate în cadrul mai multor categorii:

♦ „bastoanele”   –   mişcări   de   accentuare,   pe   verticală,   executate   cu   mâna, tinzând să  marcheze   importanţa  unor  elemente  ale  mesajului  verbal,   care trebuie reţinute sau percepute ca atare;

♦ pictografele – sunt gesturi ale mâinilor care schiţează conturul obiectelor la care se referă mesajul;

♦ kinetografele – sunt complexe de mişcări care ilustrează o relatare simulând (mai   curând   involuntar)   elemente   ale   mesajului   verbal,   ca   rudimente   de pantomimă;

♦ ideografele  –  însoţesc o expunere cu caracter abstract,  accentuând o idee. Sunt   gesturi   vagi,   de   obicei   necontrolate,   generate   de   concentrarea emiţătorului;

♦ mişcările deictice – indică obiecte, locuri, persoane, direcţii;♦ mişcările spaţiale – accentuează poziţia în spaţiu a obiectului comunicării;♦ mişcările ritmice – însoţesc întotdeauna expresia vorbită, pentru a accentua 

sau a marca o succesiune, o repetare, o segmentare;♦ ilustratorii   emblematici  –   sunt   gesturile   adaptate   ca   reprezentare   a   unui 

cuvânt căruia i se substituie.♦ Gesturile  de   reglaj  au   rolul  de  a   întreţine   comunicarea,  prin   semnale  de 

confirmare, atenţie, îndoială. ♦ Mişcările afective – sunt expresii ale stării de spirit, spontane, dar putând fi 

controlate şi chiar simulate. Faciale sau/şi corporale, acestea sunt folosite în arta dramatică şi cinematografie pentru a comunica trăiri, sentimente, reacţii. Sunt, de asemenea, indicii urmărite în anchetele poliţiei şi justiţiei, întrucât trădează vinovăţia sau nevinovăţia.

♦ Adaptorii.   Această   categorie   reuneşte   gesturi   din   afara   fenomenului comunicării şi care sunt determinate de nevoile personale (gesturi de toaletă, de corectare a ţinutei, de control al comportamentului în societate).

Comunicarea prin atingeri (tactilă)

Posibilă   numai   în   cadrul   comunicării   interpersonale,   această   formă   de   a transmite un mesaj/semnal este comună şi lumii animale. Ea se păstrează însă şi în societăţile cele mai evoluate şi are un caracter preponderent instinctual, deşi de la un 

33

anumit nivel intervine conştiinţa. Cercetătorii au stabilit cinci clase de atingeri, dintre care numai patru privesc comunicarea:

• Atingeri care transmit emoţii pozitive.• Atingeri ludice.• Atingeri „de control”.• Atingerea „rituală”.• Atingeri diverse. 

(Explicaţii în Manual, p. 86)

Expresia

Singură sau însoţind comunicarea verbală, expresia feţei spune, voluntar sau involuntar,   foarte  multe  despre sentimentele,   reacţiile,  starea de spirit  a  celor care comunică. Controlată sau necontrolată, expresia furnizează indicii şi transmite mesaje, îndeosebi în legătură cu viaţa afectivă. Trei sunt elementele comunicării non­verbale faciale:

1. Privirea. Felul în care fiecare om priveşte un obiect, o fiinţă, un partener de comunicare are întotdeauna semnificaţii şi efecte.

Privirea poate ajuta o persoană să domine pe o alta sau un grup, poate înfrunta o   altă   persoană   într­o   situaţie   tensionată,   poate   să   exprime   stăpânire   de   sine, agresivitate sau ezitare, nesiguranţă, teamă (Exemple în manual, p. 87).

Principalele patru funcţii ale comunicării vizuale sunt:− cererea de informaţie (privirea interogativă);

− semnalul dat altor persoane că pot începe să vorbească, să servească, să cânte ş.a.m.d. sau, dimpotrivă, să se abţină;

−  indicarea   naturii   unei   relaţii:   cordialitate   sau   rezervă,   ostilitate   sau solidaritate etc.;

− compensarea distanţei fizice. În orice societate civilizată nu se strigă, peste capetele celorlalţi, ci se interceptează privirea şi se semnalează astfel un mesaj.

2.  Zâmbetul  reprezintă  o expresie facială  cu multiple nuanţe şi semnificaţii. Prima lui funcţie este aceea de a stabili o relaţie cel puţin cordială. 

Zâmbetul   poate   să   exprime   prietenie,   bucurie,   plăcere,   maliţie,   tancheţe, îngăduinţă, uneori şi jenă, promisiune, neîncredere.

Semnalul principal pe care îl transmite este, însă, pozitiv. 3.  Mimica.   Zâmbetul   face   parte   din   ceea   ce   se   numeşte  mimică,   adică 

inventarul tuturor expresiilor faciale. Actorii sunt persoanele cu cele mai mari abilităţi în această  privinţă,  dar orice om are o mimică  mai mult  sau mai puţin expresivă. Transmitem,   în   funcţie   de   situaţie   şi   context,   surpriza,   bucuria,   enervarea,   furia, ruşinea, încăpăţinarea şi multe sentimente, uneori trădându­ne, în pofida a ceea ce dorim.

Atitudinea (postura)

Voluntar sau nu, ceva din ţinuta şi atitudinea umană comunică mesaje ce privesc psihologia şi starea de spirit în diferite situaţii. O persoană cu spatele drept şi bărbia ridicată dă impresia de siguranţă de sine şi hotărâre, o alta (sau aceeaşi în alt context) cu umerii lăsaţi şi fruntea înclinată sugerează involuntar înfrângere, umilinţă, durere, nesiguranţă. Felul în care stă pe scaun o persoană, atitudinea în acţiune sau relaxare „spun” în ce stare se află şi ce temperament/caracter are.

34

Proxemica

Comunicăm şi prin felul în care ne situăm în spaţiu, prin modul în care alegem distanţa care ne separă sau ne apropie de interlocutori. Aceste coduri de comunicare spaţială  fac obiectul  proxemicii,  disciplină  întemeiată  de Edward T. Hall (n. 1914), antropolog american, reprezentant al Şcolii de la Palo Alto. Considerând cultura ca fiind comunicare, a abordat spaţiul ca limbaj şi a făcut cercetări în acest sens în anii ’50­’60 ai secolului XX. O carte a sa, The Hidden Dimension (Dimensiunea ascunsă) codifică relaţiile spaţiale, din punctul de vedere al culturii occidentale, astfel:

1. Distanţa intimă.2. Distanţa personală.3. Distanţa socială.4. Distanţa publică.(Explicaţii şi detalii în Manual, p. 89­90)

Temă: Formulaţi o concluzie pentru lecţia nr.8.

Lista subiectelor pentru pregătireComunicarea în lumea animalăComunicarea prin gesturiComunicarea prin atingeri (tactilă)EspresiaPosturaProxemicaComunicarea prin intermediul obiectelor

Exemple de teste

1. Proxemica este:    a – un model teoretic    b – semnificaţia spaţiilor    c – o ştiinţă a informaţiei    d – o funcţie a comunicării    Răspuns: b

2. Mimica este:    a – o formă de comunicare sonoră    b – inventarul expresiilor faciale    c – un gen artistic    Răspuns: b

35

Cursul 9 

COMUNICAREA ORALĂ I

Lecţia nr.9 inventariază şi descrie formele comunicării verbale nescrise (orale) după relaţia dintre emiţător şi receptor.

Scopul:  lărgirea cunoaşterii formelor de comunicare şi a culturii generale

Concepte­cheie: dialog ; discurs ;  retorică; oratorie; colportaj; conversaţie       Rezumat: 

COMUNICAREA ORALĂ

Tipuri de comunicare orală

Tipurile de comunicare orală fiind diverse, le vom grupa în funcţie de caracterul lor şi de relaţia dintre emiţător şi receptor.

Emiţător individual­receptor individual

Ca răspuns la nevoile personale, conştiente şi inconştiente, individul practică mai multe modalităţi de comunicare:

a. Confesiunea. Subiectul acestei comunicări este întotdeauna emiţătorul însuşi.Apărută   iniţial  ca un exerciţiu religios şi  moral,  de „mărturisire a păcatelor”, 

confesiunea, practicată în biserică, în faţa preotului şi a lui Dumnezeu, are rolul de a obliga individul la o autoevaluare, la un sondaj de conştiinţă şi la formularea erorilor, identificându­le sursa. 

b. Dialogul este o comunicare între două persoane – în cadru privat sau public (la radio, la televiziune). În acest al doilea caz, organizatorul reprezintă opinia publică, iar   invitatul   –   opinia   personală   (asupra   unor   evenimente,   situaţii,   fenomene, personalităţi). În viaţa particulară, dialogul face parte din conversaţie sau urmăreşte obţinerea/schimbul de informaţii (unilateral sau bilateral). Există mai multe feluri de dialoguri:

• Dialogul medical (anamneza).•  Dialogul  didactic.  Relaţia   elev­profesor,   în  cazul  unei   învăţări   individuale, 

presupune o comunicare între formator şi persoana în curs de formare.c. Conversaţia. O formă de comunicare interpersonală, între doi parteneri, dar şi 

între   mai   mulţi   emiţători­receptori   este   conversaţia,   care   poate   fi   particulară   sau generală (cu mai mulţi participanţi) (Explicaţii şi exemple în Manual, p. 92­96).

Emiţător individual ­ receptor colectiv

Dintre   toate   formele  de  comunicare  verbală,   comunicarea  orală   este  cea  mai veche. Vorbirea, fenomen care unicizează specia umană, a evoluat în directă legătură şi în raport de influenţă reciprocă faţă de gândire, ca liant al vieţii sociale. 

36

În   cadrul   comunicării   vorbite,   orale,   s­au   dezvoltat   mai   multe   forme,   inter­personale şi publice:

a. Colportajul este difuzarea informaţiei, ştirilor, relatărilor şi a creaţiilor literare, iniţial oral, apoi pe suport scris. Transmis de la un individ la altul sau de un individ unui  grup de ascultători,  un mesaj  care  face obiect  de colportaj  se  modifică,  prin adaosuri, eludări sau deformări. 

b. Lectura colectivă. Apariţia şi răspândirea tiparului, în condiţiile în care puţini europeni erau alfabetizaţi, a determinat dezvoltarea unei forme de comunicare hibridă –   cu   suport   scris,   dar  cu  o   folosire  orală.   În comunităţile  occidentale   se  practica lectura cu voce tare, nu numai în mănăstiri (unde, în trapeză, în timpul mesei, unul din călugări citea pentru toţi), dar şi în familie sau la reuniuni amicale.

c.  Discursul. Ca şi lectura colectivă, discursul este o formă  de comunicare de grup şi publică, adresată de un comunicator unui auditoriu mai mult sau mai puţin numeros. Spre deosebire de lectura cu voce tare, discursul este creaţia vorbitorului şi îi exprimă opiniile şi convingerile. Rostirea unui discurs implică de cele mai multe ori şi asocierea unor tipuri de comunicare non­verbală (mimică, gesturi, atitudine). 

Pe   măsura   dezvoltării   şi   diversificării   vieţii   sociale,   au   apărut   noi   tipuri   de discurs. Astfel, au luat naştere  oratoria, definită drept „arta de a compune şi a rosti discursuri”, şi  retorica,  un ansamblu de reguli necesare exercitării artei  de a vorbi frumos   în   public.  Elocinţa/elocvenţa   este   însuşirea   de   a   expune,   frumos   şi convingător, expresiv şi demonstrativ, idei şi sentimente. 

Oratoria a jucat, începând din antichitate, un rol important în societate. În funcţie de scop, de conţinut şi de context, există mai multe categorii de discursuri.

•  Discursul   politic    este   o   cuvântare   publică,   având   ca   scop   prezentarea   şi argumentarea unor principii, idei, probleme de interes public, din perspectivă politică, urmărindu­se   luarea   unor   decizii,   adoptarea   unor   legi,   a   unei   direcţii   de   acţiune publică.

•  Discursul judiciar. Oratoria „de bară” a fost, alături de oratoria ,,de tribună”, una din cele mai vechi forme de comunicare orală. 

Discursul judiciar, al acuzării (rechizitoriu) şi  al apărării,  urmăreşte afirmarea sau   infirmarea   unei   culpabilităţi,   servindu­se   fiecare   de   probe,   argumente   logice, elemente psihologice. Discursul judiciar se referă,  pe de altă  parte, şi   la amănunte interpretabile, exploatându­le pro sau contra.

•    Discursul didactic.  Se realizează  prin prelegeri,  suite de expuneri,  care au rolul de a prezenta, explica, învăţa.

•   Discursul religios şi moral. Echivalent al prelegerii, în spaţiul religios, este discursul rostit de un cleric, de obicei la sfârşitul liturghiei – predica. Într­o asemenea cuvântare, se explică şi se comentează un text sacru şi, în legătură cu el, predicatorul urmăreşte formarea/îndrumarea morală şi spirituală a credincioşilor.

•    Discursul ocazional.  Dacă  discursurile politic,   judiciar,  didactic şi   religios sunt   legate   de   structuri   instituţionale   (parlament,   tribunal,   şcoală/universitate, biserică) şi se vorbeşte despre oratorie  de tribună,  de bară,  de catedră  şi  de amvon, diverse   situaţii   din   viaţa   socială   au   determinat   apariţia   mai   multor   categorii   de discursuri ocazionale, legate de anumite evenimente:

• Discursul funebru. 

37

•  Discursul academic. În viaţa academiilor se rostesc numeroase discursuri: cu ocazia primirii  unui  nou membru, cu ocazia unor  aniversări,  cu ocazia morţii  sau comemorării unei personalităţi, la deschiderea unor reuniuni importante.

•  Discursul inaugural/aniversar  este o cuvântare rostită  în împrejurări precum inaugurarea unei instituţii/întreprinderi sau cu ocazia unei aniversări. 

d.  Disertaţia  este o expunere privitoare la un subiect tratat ştiinţific, de obicei pentru obţinerea unui grad/titlu academic.

e.  Conferinţa  este o expunere făcută în public, având scopul de a informa, de a instrui, de a omagia.

f.  Prezentarea culturală este un scurt discurs, rostit cu prilejul unui eveniment (lansare de carte, vernisaj, premieră, dezvelire de monument), cu scopul informării publicului în legătură cu obiectul cultural, autorul, protagonistul, realizarea ş.a.

g.  Interpelarea  este o intervenţie care cere explicaţii sau aduce reproşuri unei persoane publice ori unui reprezentant al unei instituţii, dezvoltată, uneori, ca un scurt discurs (de obicei în parlament) şi care trebuie să provoace un răspuns.

Toate aceste forme de discurs sunt specifice unor  situaţii  comunicaţionale.  În viaţa publică apar şi alte situaţii, în care asemenea expresii personale se succed şi se completează, în scop comunicaţional şi informaţional.

Colocviul, simpozionul, masa rotundă,  seminarul, sesiunea de comunicări  sunt forme de comunicare de grup, în cadrul cărora fiecare emiţător individual îşi expune cunoştinţele, ideile, opiniile. 

(Explicaţii şi exemple în Manual, p. 96­103).

Concluzii:  Viaţa   socială   a   dezvoltat   un   număr   considerabil   de   forme   de comunicare   orală,   legate   de   specificul   mentalităţii   fiecărei   epoci,   de   practicile culturale şi nevoile psiho­sociale.

Temă:  Observaţi   la   câte   astfel   de   comunicări   aţi   participat   în   calitate   de emiţător   sau   de   receptor,   pentru   a   vă   evalua   experienţa   personală   în   domeniul comunicării.

Lista subiectelor pentru pregătireTipuri de comunicare oralăFormele comunicării orale

Exemple de teste1. Colportajul este:    a – un gen publicistic    b – difuzarea informaţiei oral, sau în scris, de la un individ la altul    c – o formă de reportaj    d – un tip de discursRăspuns: b

2. Conversaţia este o formă de comunicare:    a – de masă    b – interpersonală    c – artistică

38

    d – administrativăRăspuns: b

Cursul 10

COMUNICAREA ORALĂ, II

Lecţia   10  se   referă   la   particularităţile   comunicării   orale   şi   la   tipurile   de comunicări.

Scopul lecţiei: aprofundarea cunoaşterii comunicării orale, cu exemplificări

Concepte­cheie: voce; tăcere; charismă; talk­show.

Rezumat:

Particularităţi  ale comunicării orale

Comunicarea verbală  directă,   în care nu se  recurge  la scriere,  a fost  cea mai veche dintre formele schimburilor de   mesaje. Oamenii comunică oral cu animalele, cu transcendentul, aşadar pe verticală, în „jos” sau în „sus”, şi pe orizontală, în cadrul speciei umane, în cadrul aceleiaşi culturi sau între culturi diferite.

De la comunicarea interpersonală, la cea de grup şi cea publică, se utilizează diferite   forme,   în   funcţie   de   un   sistem   de   relaţii   între   emiţător   (vorbitor)   şi receptor/receptori.

Comunicarea orală  utilizează   în acelaşi   timp  vocea  şi  tăcerile.  În cursul unei conversaţii, al unei discuţii, al unui discurs, tăcerea devine purtătoare de semnificaţii. În funcţie de context, tăcerea poate să exprime consternare, suspensie  − pregătind o potenţare emoţională  a mesajului  −  aprobare admirativă  sau dezaprobare, ostilitate, emoţie puternică, surpriză ş.a.m.d.

Vocea, la rândul ei, modulată expresiv, cu tonalităţi diferite, poate completa şi nuanţa  mesajul   în mod sugestiv,   introducând  în aceeaşi   formă  verbală   interogaţia, sugestia dubitativă, ironia ş.a.

Există   mai   multe   elemente   ale   utilizării   vocii   care   determină   semnificaţia fiecărui mesaj.

După Irena Chiru (Comunicarea interpersonală, Bucureşti, 2003) acestea sunt:− articularea;− intensitatea;− fluenţa;

39

− viteza;− pronunţia;− intonaţia;− ritmul.Fiecare   dintre   acestea   „spune”   ceva   despre   vorbitor   şi   are   efecte   asupra 

ascultătorului/partenerului de dialog. Aceste elemente determină  (captează  şi  reţin) interesul/atenţia, marchează accente, subliniază semnificaţii şi de ele depinde eficienţa comunicării   în   aceeaşi   măsură   (şi   uneori   în   măsură   mai   mare)   ca   şi   conţinutul mesajului. Un mesaj important/interesant poate fi slab receptat sau receptat ca zgomot datorită  unei voci care nu articulează  clar, este lipsită  de intensitate, nu foloseşte o intonaţie expresivă, nu are fluenţă şi ritm, ori folosită cu o viteză neadecvată. Fie şi unul   singur   dintre   aceste   elemente   poate   anula/distorsiona   buna   receptare   a   unei comunicări orale.

Prezenţa nemijlocită a publicului în procesul comunicării orale, simultaneitatea emiterii  şi   receptării,   înregistrarea   imediată   a   reacţiilor   receptorilor   (feed­back)  de către  emiţător  conferă  acestui  gen  de  comunicare   trăsături   specifice.  Comunicarea orală   comportă   un   grad   (variabil)   de   interactivitate   şi   are   o   putere   de   impact psihologic mai mare decât comunicarea scrisă. Spre deosebire de comunicarea scrisă, comunicarea  orală   include   elemente   suplimentare,   non­verbale   (mimică,   atitudine, gest,   variaţii   de   ton,   modulaţii   vocale),   ea   fiind   o   veritabilă   artă   sincretică. Comunicarea  orală   este  puternic   influenţată   de  charisma  emiţătorului,   care  nu   se manifestă   la   fel   în   comunicarea   scrisă.   Ea   implică,   pe   de   altă   parte,   fenomene specifice psihologiei mulţimilor, diferită de psihologia individului.

Emiţătorul   trebuie   să   cunoască  motivele   receptorilor   care   formează   publicul. Acesta este dispus să­l asculte din următoarele motive:

•  interesul pentru tema anunţată;•  ne voia generală de informare;•  i nteresul pentru persoana vorbitorului;•  ne voia de confruntare a opiniilor personale cu ale altuia/altora.Pentru a capta şi reţine publicul, este necesară adecvarea mesajului în raport cu 

orizontul de aşteptare al auditorului, sub aspectul conţinutului şi al formei. 

Tipuri de oratori

a. După  criteriul frecvenţei comunicării cu publicul, se pot distinge următoarele categorii de oratori:

• oratorii profesionişti, a căror meserie/condiţie le impune curent exprimarea în public (avocaţi, parlamentari, cadre didactice, clerici);

•   ora tori   cu   exerciţiu   sporadic   –   persoanele   care   vorbesc   în   public   numai ocazional, în legătură  cu profesia lor sau în legătură  cu alte subiecte (conferenţiari ocazionali, autori de discursuri funebre ocazionale, vorbitori la inaugurări legate de profesia lor);

•   oratori   improvizaţi   –   cetăţeni  pe   care  unele   evenimente   îi   aduc   în   această ipostază,   fără   ca   ei   să   aibă   vreo   experienţă.   Un   exemplu,   în   acest   sens,   a   fost fenomenul „Piaţa Universităţii”, în Bucureşti, în primăvara anului 1990, care a oferit oricărui doritor posibilitatea de a vorbi în public din balconul devenit celebru.

40

b. După  criteriul stilistic, aşadar după caracterul general al discursului, oratorii au fost grupaţi în următoarele categorii: 

•  oratori   raţionali  –  nemarcaţi  vizibil  emoţional,  al  căror  discurs  mizează  pe logica argumentelor, pe organizarea riguroasă, pe simplitate, pe reducerea la esenţă şi controlul subiectivităţii, (de exemplu Titu Maiorescu şi Petre Carp);

• ora tori emoţionali – sunt vorbitorii care nu­şi pot cenzura temperamentul şi care pun accentul pe efecte, mizând pe afectivitatea publicului. Acest fel de oratori au fost produsul romantismului, cultivând o anumită emfază, patosul, gestica largă, stilul metaforic,   ornat   cu   figuri,   uneori   liric,   alteori   dramatic   (sau   melodramatic)   şi declamator (B.P.Hasdeu, N. Iorga, Barbu Ştefănescu Delavrancea);

•   ora tori   de   tip   sintetic.   În   această   categorie   pot   fi   incluşi   majoritatea vorbitorilor,  care valorifică   logica   în argumentaţie,  dar  şi   colorează  discursul  prin literaturizare. Ei nu merg până la teatralitate şi îşi controlează, dozându­le, efectele.

Alţi comunicatori

Crainicul

Asimilat în prezent cu vedeta, crainicul de la televiziune şi (mai puţin acum) cel de la radio este un comunicator al cărui rol este acela de a transmite informaţii. Ca profesionist mass­media, acesta se identifică în mare măsură cu imaginea (vizuală sau sonoră) postului însuşi. Publicul aşteaptă de la el ştiri, dar succesul său nu provine din ceea ce spune, ci din felul în care comunică. El este un mediator în informare, foarte performant sub aspectul comunicării. Spre deosebire de orator, el nu primeşte  feed­back, deci îşi ajustează  comunicarea intuitiv, având în vedere profilul psihologic al unui public general.

Moderatorul. Titularul de emisiune

În timp ce crainicul are asigurat interesul publicului general, datorită rolului său de agent de informare şi ocupă timpii de maximă audienţă, persoanele care realizează emisiuni în calitate de gazde cu unul sau mai mulţi invitaţi realizează o dublă mediere: între public şi invitat/invitaţi şi între aceştia din urmă. Succesul său este condiţionat de personalitatea   pe   care   o   manifestă,   de   stilul   comunicaţional   (care   implică   tot   ce priveşte mesajele verbale şi cele non­verbale), de inteligenţa şi de tactul de care dă dovadă, de capacitatea de a stimula reacţii/răspunsuri/întrebări,  de capacitatea de a crea o atmosferă  favorabilă  unei comunicări eficiente. El nu este o „vedetă”, ci un mediator care dă  formă   interogaţiilor,  problemelor,  îndoielilor,  intereselor anumitor categorii  de  public   pe   care   le   captează   şi   le   fidelizează   dacă   este  performant.  Ca profesionist   al   comunicării,   el   trebuie   să   aibă   foarte   bune   competenţe   lingvistice, imaginaţie şi bun simţ. Trebuie să anticipeze reacţii, să evite devierile de la subiect, să poată improviza şi să facă faţă unor reacţii/mesaje surprinzătoare sau incomode. Trebuie să   aibă   simţul  măsurii  pentru  a  evita   servilismul,  condescendenţa,   aroganţa,  dar  şi pentru a putea atenua efectele de aroganţă, incoerenţă, agresivitate, confuzie la invitaţii săi.

(Detalii în Manual, p. 103­109).

41

Concluzii: Comunicarea orală presupune condiţii şi manifestări diferite de aceea scrisă; ele variază în funcţie de caracterul direct sau de cel mediat prin mass­media.

Temă:  Observaţi   şi   analizaţi,   din   perspectiva   informaţiilor   din   manual (p. 103­109) comportamentul unui crainic TV şi al unui moderator de emisiune. 

Lista subiectelorParticularităţi ale comunicării oraleVoceaOratoriaTipuri de oratoriCrainiculModeratorul

Exemplu de test1. B.P. Hasdeu a fost un orator:a. raţionalb. de tip sinteticc. emoţionalRăspuns: c

Cursul 11

COMUNICAREA SCRISĂ

Lecţia 11 prezintă formele comunicării scrise, în viaţa privată şi cea publică.

Scopul lecţiei: nuanţarea cunoaşterii universului comunicării

Concepte­cheie: identificaţi­le parcurgând paginile: 110­120 din Manual.

Rezumat:

COMUNICAREA SCRISĂ

Nevoia de a se transmite mesajele la distanţă, până la apariţia mijloacelor audio­vizuale de comunicare, precum şi nevoia de a se fixa un mesaj pe un suport material durabil, care să­l proiecteze nu numai în spaţiu, ci şi în timp, a făcut ca una dintre etapele comunicării umane să genereze scrisul (ca acţiune ) şi scrierile (ca produse ale acestei acţiuni).

În funcţie de actanţii comunicării se disting următoarele forme de comunicare scrisă:

Emiţător individual­receptor individual

42

În această relaţie se folosesc:a.  Corespondenţa   –  este   o   comunicare   scrisă   între   două   persoane,   instituţii, 

organisme şi termenul desemnează totalitatea scrisorilor schimbate. În istoria românilor, de altfel,  primul document de limbă  naţională este scrisoarea 

lui   Neacşu   din   Câmpulung   (1521),   misivă   cu   caracter   informativ,   adresată   judelui Braşovului pentru a­l avertiza despre mişcările turcilor.

Folosită în diplomaţie, în activitatea de spionaj şi în cea economică, corespondenţa a fost uneori secretă, folosindu­se de timpuriu recursul la diverse modalităţi de cifrare.

La limita dintre corespondenţa particulară şi comunicarea publică se situează un gen hibrid:  scrisoarea deschisă.  Adresată  unei personalităţi  publice, prin  intermediul unei publicaţii, scrisoarea deschisă poate avea un autor individual sau un autor colectiv, atunci când este semnată de mai multe persoane. Acest gen de comunicare vizează în acelaşi timp un receptor individual şi unul colectiv – publicul care ia cunoştinţă de mesaj.

Este de la sine înţeles că problema confidenţialităţii dispare în aceste condiţii.Conţinutul   scrisorii   deschise   poate   fi   pozitiv   (de  aprobare  a   unui   gest,   a   unei 

afirmaţii, a unei atitudini), negativ, de contestare, sau interogativ, scrisoarea putând fi concepută ca elogiu, ca rechizitoriu sau ca interogaţie.

Emiţător individual­receptor colectiv

a. Confesiunile. Memoriile. Jurnalele. Deşi constituie genuri la frontiera literaturii, scrierile   cu   caracter   de   confesiune   sau   memoralistice   sunt   forme   de   comunicare „paraliterare”, cu valoare documentară, deci informaţională, utile în pofida caracterului declarat subiectiv.

b. LiteraturaScrierile cu caracter literar, studiate, pentru fiecare civilizaţie, de teoria şi de istoria 

literaturii, sunt de o mare varietate. Diversitatea lor a făcut necesară clasificarea după anumite criterii, în mari categorii. Astfel, au fost identificate categoriile de gen şi specie literară.

Teoria literaturii distinge trei genuri:­ genul liric;­ genul dramatic;

­ genul epic.

c. Scrierile cu caracter ştiinţific. De­a lungul evoluţiei sale omenirea a produs un mare număr de texte ce ilustrau nivelul cunoaşterii la un moment dat. Spre deosebire de scrierile literare, care vizau efectul estetic şi emoţional, cele ştiinţifice vizau şi vizează informarea,   sistematizarea  cunoaşterii,  organizarea  cunoştinţelor,  comparaţii,   înserieri, reprezentări cu un caracter diferit de cele literare şi folosind fiecare un limbaj specializat.

Scrierile ştiinţifice nu sunt, din punctul de vedere al formei, tot atât de variate ca cele literare. Cele mai frecvente sunt:

• Raportul de cercetare.• Studiul.• Monografia.• Tratatul.• Comunicarea ştiinţifică.• Manualul. 

43

Comunicarea scrisă presupune producerea unui text de către un emiţător. Acest text, la rândul său, poate deveni sursa unei alte comunicări.  Dacă  aceste forme reprezintă comunicare de prim grad, există o serie de forme de comunicare de grad secund, adică unele având ca subiect/obiect, o altă comunicare scrisă. 

Formele de comunicare de grad secund sunt:• Traducerea.• Rezumatul şi recenzia: • Comentariul.

d. Textele religioase: Diferitele religii au produs în timp diferite texte referitoare la credinţă, divinitate/divinităţi, la normele de conduită ale aderenţilor, la regulile liturgice ş. a. 

e.  Textele administrative.  În activitatea administrativă se folosesc în mod curent forme de comunicare scrisă, standardizate, care conţin strict ceea ce trebuie cunoscut şi aplicat   pentru   bunul   mers   al   evidenţei   populaţiei,   al   evidenţei   infracţionalităţii,   al colectării impozitelor, justificării folosirii banilor publici ş.a.

Statute,   regulamente,   procese­verbale,   rapoarte,   referate,   minute   ş.   a., reglementează,   explică,   descriu,   înregistrează   şi   sintetizează   tot   ce   este   necesar persoanelor implicate în activitatea economică, administrativă şi juridică.

f. Genurile jurnalistice. Vom trece în revistă aceste genuri care corespund de fapt speciilor  din cadrul literaturii.

• Ancheta. Practicată şi în cercetarea sociologică şi psihologică, etnografică ş. a. ancheta este, în mass­media, un gen care presupune interogarea unui număr de subiecţi în legătură cu o problemă, fenomen, incident ş. a. 

•  Articolul. Acesta este un text publicistic în care autorul expune date/fapte cu caracter politic,  social,  ştiinţific ş.  a.     în scopul   informării  publicului.  Descriptiv sau analitic, articolul prezintă şi o opinie a autorului sau a redacţiei (articol de fond).

• Cronica. Este o comunicare scrisă având ca scop transmiterea de informaţii, prin înregistrarea   evenimentelor/   fenomenelor   dintr­un   anumit   domeniu.   După   caracterul acestuia există cronici dramatice, muzicale, literare, sportive, mondene.

• Editorialul. Articol din presa scrisă, de obicei pe prima pagină, referitor la un eveniment important pentru societate, reprezentând poziţia/atitudinea publicaţiei. Are mai mult   decât   funcţia   de   informare,   adică   şi   rolul   de   a   interpreta   semnificaţia   unor evenimente, incidente, situaţii. 

•  Foiletonul. Se publică ,,în foileton” un articol sau un fragment de roman, în numere succesive ale unui ziar/reviste. Plasat de obicei în josul paginii, dar în orice caz cu loc fix în publicaţie, pentru a putea fi uşor de identificat de către cititori, foiletonul este un gen care s­a bucurat de mare succes mai ales în a doua jumătate a secolului al XIX­lea şi în prima jumătate a secolului XX.

•  Pamfletul  este un gen literar şi jurnalistic, bogat în figuri de stil, prin care se ironizează, se ridiculizează, se acuză, de cele mai multe ori prin reducerea la absurd, o persoană sau un grup, de obicei politice. 

• Reportajul. Cel mai literaturizant dintre genurile publicistice, acesta are ca scop relatarea   unor   evenimente,   înregistrarea   unor   fenomene,   configurarea   unei   imagini mentale, a atmosferei unui loc/eveniment/situaţii. 

44

•  Ştirea  este   un     gen   publicistic   de   mică   întindere,   constând   în   formularea informaţiilor referitoare la un eveniment (ce s­a întâmplat, când, unde, cine a fost implicat ­ eventual cum şi de ce.

•  Tableta.  Termenul desemnează  un articol de mici dimensiuni,  cu  loc fix în pagină, care dezvoltă de obicei o singură idee, într­o manieră eseistică, uneori cu accente de pamflet. 

•  Interviul.   Vizează   o   dublă   comunicare:   una   interpersonală,   cu   persoana intervievată,  şi  una publică,  destinată  cititorilor, deci unui receptor colectiv. Construit dintr­o succesiune de întrebări şi răspunsuri, interviul este o ,,confesiune” dirijată, care are ca scop informarea publicului, influenţarea lui în favoarea invitatului, divertismentul.

Emiţător entitate colectivă­receptor colectiv

Unele forme de comunicare scrisă sunt produse nu de indivizi, ci prin colaborare, emanând aşadar de la entităţi colective (grupări, autorităţi publice ş.a.).

• Apelul.•  Comunicatul.• Declaraţia.• Manifestul . • Proclamaţia.După   cum se  observă,   comunicarea   scrisă   se  poate   realiza,   în  mod   specific 

fiecărui domeniu, în forme variate, adaptate nevoilor sociale şi culturale.

Concluzii:  Formele  comunicării   scrise  acoperă   toate  domeniile  vieţii  publice (politic, social,  cultural,  administrativ, mediatic) şi  al celei publice (corespondenţa, memoriile, jurnalele) .

Temă:  Analizaţi   ce   genuri   ale   comunicării   scrise   cunoaşteţi   prin   lectură personală. Aveţi un nivel acceptabil numai dacă aţi citit cel puţin jumătate dintre cele enumerate în manual (cu excepţia celor ştiinţifice şi administrative).

Lista subiectelorFormele de comunicării scrise, în funcţie de actanţii comunicării

Exemple de test1. Monografia este:a. o scriere cu caracter ştiinţificb. o scriere cu caracter administrativc. un tip de articold. o formă de confesiuneRăspuns: a

2. Primul document de limbă naţională al românilor este:a. un poem liricb. o scrisoarec. un romand. un basmRăspuns: b

45

Cursul 12

COMUNICAREA AUDIO­VIZUALĂ

Lecţia 12 este o expunere asupra formelor comunicării audio­vizuale.

Scopul   lecţiei:  completarea   imaginii   de   ansamblu   asupra   universului comunicării.

Concepte­cheie: jurnal cinematografic de actualităţi; film documentar; revista presei; teatru radiofonic; cinematecă.

Rezumat

COMUNICAREA AUDIO­VIZUALĂ

Formele de comunicare audio­vizuală

46

Ultima „venită” în sistemul comunicării, legată de apariţia şi dezvoltarea unor tehnologii şi tehnici complexe, a fost comunicarea audio­vizuală  prin cinematograf, radio,   televiziune   şi,   mai   nou   comunicarea   electronică,   utilizând   calculatorul   şi reţelele.

Putem   considera   toate   aceste   mijloace   de   comunicare   ca   instrumente   de comunicare  totală,   în care se  întâlnesc şi   se  completează   cuvântul   rostit,   cuvântul scris,   limbajul   corpului,   muzica,   imaginea   în   mişcare,   cu   toate   posibilităţile   de valorizare a mesajului de care dispune fiecare. Acest caracter sincretic al comunicării audio­vizuale îi conferă cea mai mare atractivitate la nivel de mase şi face posibilă dezvoltarea celor mai puternice şi  durabile efecte. În cele ce urmează  vom urmări formele   de   comunicare   audio­vizuală   specifice   fiecărui   asemenea   mijloc   de comunicare în masă. 

În domeniul cinematografic

Ca orice tip de mijloc de comunicare în masă, cinematograful a îndeplinit (la început mai mult) şi mai îndeplineşte, şi funcţia de informare, în afară de aceea de divertisment, dominantă.

a.  Jurnalul   cinematografic   de  actualităţi.   Înainte   ca   televiziunea   să   aducă informaţiile   în   casele   oamenilor,   aceştia   puteau   vedea,   la   cinematograf,   pe   lângă filmul artistic pentru care plăteau biletul de intrare, jurnale cinematografice. În cadrul acestora, ca în actualele jurnale de actualităţi de televiziune, publicul putea afla ce se întâmplase în săptămâna în curs (evenimente politice, evenimente, sociale, culturale ş. a. m. d.). 

b.  Filmul documentar.  Gen cinematografic cu rol ponderent de informare şi educare,   filmul  documentar,   realizat  şi   difuzat   cu   succes  şi   în  prezent,  pe   canale specializate precum  Discovery,  Animal Planet,  National Geographic,  sau  în cadrul unor emisiuni de cultură   (reconstituiri  ale unor evenimente istorice,  filme dedicate unor fenomene artistice).

c.  Filmul artistic. Gen dedicat divertismentului de calitate foarte bună, bună sau îndoielnică, acesta poate viza publicul general sau anumite categorii. În domeniul filmului artistic se disting producţiile  de consum şi producţiile  de artă, ce constituie un „fond de aur” al fiecărei cinematografii naţionale, devenind adevărate valori de patrimoniu pentru conservarea  cărora se cheltuiesc sume mari. Acestea sunt filmele de cinematecă.

Cinemateca este o arhivă de producţii cinematografice, păstrate pentru valoarea lor artistică sau documentară, dar termenul desemnează şi sala în care se difuzează filmele astfel conservate, producţii valoroase pentru că sunt reprezentative pentru un regizor, o şcoală cinematografică, o epocă, un actor. Cinematecile s­au înfiinţat în anii 30 ai secolului XX.

În domeniul televiziunii

Orice formă de comunicare, politică, artistică, religioasă, se regăseşte în spaţiul televiziunii. Există însă şi forme specifice acesteia.

a. Jurnalul de ştiri (actualităţi) numit şi telejurnal, sau emisiunea informativă . Acesta prezintă, sub anumite forme, informaţiile de care se consideră că publicul are 

47

nevoie,  pentru  a   fi   la  curent   (şi/sau pentru a  consimţi)  cu  problemele  comunităţii locale, naţionale sau/şi internaţionale.

b.  Interviul TV. Echivalentul interviului din presa scrisă, cu aceleaşi funcţii, acesta comportă un anumit specific în cadrul audio­vizualului. 

c.  Dezbaterea   televizată  (masa   rotundă)  este   o   reuniune   în   scop comunicaţional, pe o temă dinainte stabilită. În cadrul ei participanţii dezbat probleme de interes comun, prezentându­şi pe rând punctele de vedere şi argumentele. 

d.  Reportajul  de   televiziune  este  echivalentul  audio­vizual  al   reportajului  din presa scris,  dar beneficiază  de toate posibilităţile de expresie oferite de imagine şi mişcare (cadre, planuri ş.  a.).  Spre deosebire de reportajul scris,  este realizat de o echipă de cel puţin două persoane: reporter şi operator. 

e. Documentarul de televiziune este un gen care se înrudeşte cu documentarul cinematografic, dar comportă caracteristici specifice. 

f. Ancheta de televiziune are aceleaşi funcţii ca şi ancheta din presa scrisă, dar se realizează, evident, cu mijloace specifice. 

g. Emisiunea complexă, de tip magazin, cu rubrici şi subiecte variate..h. Emisiunea de tip reality­show. 

În domeniul radiofonic

Specificul decurge din absenţa imaginilor şi din faptul că publicul nu dispune, astfel, de posibilitatea de a percepe şi mimica, limbajul corpului în genere, de a vedea cum arată mediul în care se realizează produsele radiofonice. De aici apare nevoia ca sunetul să  compenseze ceea ce lipseşte, să  sugereze semnificaţiile pe care   le­ar fi transmis imaginea.

Genurile presei radiofonice sunt:a. Buletinul de ştiri/Emisiunea de actualităţi, cu rol informativ, cu structură şi 

durată   determinate   de   specificul   radioului   (studiate   în   cadrul   disciplinei   de specialitate).

b. Interviul radiofonic, înrudit cu cel de televiziune şi din presa scrisă, dar cu elemente specifice.

c. Reportajul, cu particularităţi caracteristice domeniului. d. Ancheta, varianta lipsită de suportul vizual.e.  Relatarea,   gen   de   informare,   prin   care   se   prezintă   un   eveniment,   la 

confluenţa dintre modalităţile utilizate în ştire şi în reportaj.f.  Comentariul.   După   Vasile   Traciuc   (Jurnalism   radio,   Bucureşti,   2003) 

„Comentariul este un gen jurnalistic de opinie”, care „aduce în atenţia publicului un eveniment  care a avut   loc,  este  în desfăşurare sau urmează   să  aibă   loc  în viitor”. Impune din partea comentatorului, capacitatea de analiză şi argumentare.

g. Revista presei. Gen de informare (utilizat şi în televiziune) revista presei este astfel caracterizată de Vasile Traciuc : „în radio capătă forma unui scurt comentariu în care sunt prezentate subiectele abordate de presă, dar fără implicare evidentă”.

h. Teatrul radiofonic. Acest gen, care nu reprezintă simpla înregistrare sonoră a unui spectacol, ci este un produs realizat anume în studio, s­a bucurat de un succes enorm înainte de răspândirea televiziunii.  Se mai difuzează  şi  în prezent, mai ales înregistrări din arhivele sonore ale Radiodifuziunii române, dar nu mai are aceeaşi audienţă la public.

48

i.  Conferinţa radiofonică.  A fost un gen radiofonic preluat din comunicarea orală  directă  şi a reprezentat, multe decenii, una dintre ofertele foarte apreciate ale posturilor de radio, mai ales până la trecerea pe primul loc a televiziunii. 

(Amănunte, exemple şi comentarii în Manual, p. 121­126)

Concluzii: Comunicarea audio­vizuală îmbracă o mare diversitate de forme pe care un jurnalist trebuie să le cunoască.

Temă:  Analizaţi câte dintre genurile prezentate urmăriţi în mod curent. Aveţi un  nivel acceptabil dacă urmăriţi cel puţin 80% dintre cele de informare. 

Lista subiectelorFormele de comunicare audio­vizuală

Exemplu de test1. Jurnalul cinematografic de actualităţi este:a. un gen de divertismentb. un gen de informarec. un gen de interpretareRăspuns: b

Cursul 13

PUBLICUL

Lecţia 13 este dedicată receptorului comunicării publice şi mediatice.

Scopul   lecţiei:  conştientizarea   viitorului   jurnalist   în   legătură   cu   viitorul destinatar al muncii sale.

49

Concepte­cheie: public general; public selecţionat, public participativ, public global.

Rezumat

PUBLICUL – RECEPTORUL COMUNICĂRII MEDIATICE 

ÎNCERCĂRI DE DEFINIRE. CATEGORII

Esenţa noţiunii de public rezidă  în ideea de receptare a unui mesaj, a unei  comunicări, a unei manifestări (intelectuale, artistice, sportive ş.a.m.d.).

Publicul   trebuie   definit   aşadar   ca   o  comunitate   constituită   ca  atare   într­o situaţie   comunicaţională,   în   legătură   cu   receptarea   unui/unor   mesaje  (politice, culturale, educaţionale, publicitare etc.).

Noţiunea de public implică, aşadar, ideea de colectivitate şi pe aceea de interes comun, în raport cu un fenomen. Publicul se poate constitui, ca atare, spontan, poate fi organizat,   instituţionalizat   şi,   datorită  mass­media,   concentrat   sau   dimpotrivă dispersat, dar legat prin receptare, în pofida distanţei.

Din  punctul   de  vedere   al   direcţiilor   de   interes   se   disting   trei   categorii   de public:

• publ ic general;• publ ic selecţionat (pe care îl putem numi specializat, n.n.);• publ ic de grup (constituent al unui grup cu interes delimitat).Sociologii români Mihai Ralea (1896­1964) şi Traian Herseni (1907­1980) au 

împărţit publicul şi în alte categorii:• publicul participativ (la anumite obiceiuri, serbări, competiţii) – actant   al 

unui eveniment;• publ icul asistent – pasiv (la spectacole, concerte, conferinţe).

Publicul globalSub aspect spaţial, în condiţiile unei societăţi numite „a informaţiei”, se poate 

vorbi despre un public global, planetar, care, voluntar sau involuntar, are un număr variabil de interese comune, de opinii convergente, ce decurg din cele dintâi şi, prin frecventarea comună  a  mass­media, începe să  dobândească  un referenţial şi gusturi comune. 

Publicul naţionalPopulaţia   fiecărui   stat   are,   la   rândul   ei,   interese   comune,   sensibilităţi   şi 

susceptibilităţi proprii, tradiţii şi reprezentări specifice, o memorie colectivă la care se raportează şi care îi modelează orizontul de aşteptare. Această identitate îi conferă, în anumite împrejurări, un caracter de public general cu motivaţii şi reacţii comune. 

Publicul localViaţa comunitară  şi   tradiţiile  locale conferă  anumitor evenimente un interes 

special la nivelul unui oraş sau al unei zone. Fără semnificaţii pentru marele public, ele atrag un public participativ şi reţin atenţia publicului local prin presa din zonă şi la posturile locale de radio/TV.

50

Publicul specializatAnumite manifestări din viaţa publică, anumite publicaţii şi anumite emisiuni 

radio/TV   atrag   un   public   specializat,   care,   spre   deosebire   de   publicul   general   şi ocazional, nu se caracterizează printr­o curiozitate oarecare, ci prin motivaţii durabile, bazate  pe  experienţa   în domeniu,  pe  o  cunoaştere  dobândită   anterior,  pe   anumite afinităţi şi aptitudini. 

(Pentru detalii şi exemple vezi Manual, p. 130­134)

Din punct de vedere al psihologiei sociale se disting:

A. Publicul infantilAceastă   categorie,   care   nu   dictează   pe   piaţa  mass­media,   este   mult   mai 

importantă decât pare, întrucât reprezintă publicul matur al viitorului şi este în curs de formare.   De   măsura   şi   felul   în   care   este   el   obişnuit   cu   practicile   culturale,   de informare şi de consum al „mediilor”, depinde viitoarea dezvoltare a pieţei acestora.

Publicul infantil este foarte dispus să imite ceea ce îl impresionează. Din acest motiv el este protejat prin lege împotriva efectelor nocive ale unor produse mediatice, inclusiv publicitare. Anumite emisiuni poartă sigle care previn părinţii că este cazul să evite   vizionarea   lor   de   către   copii   (în   unele   ţări   publicitatea   este   interzisă   în emisiunile/pe canalele destinate copiilor).

B. Publicul adolescent şi tânărAcest segment, care cuprinde populaţia cu vârste cuprinse între 14 şi 20 de ani, 

se caracterizează prin disponibilitatea de a se lăsa influenţat de ceea ce se imită fără efort (şi discernământ), este avid de divertisment şi de interactivitatea cu mass­media. Ca   şi   publicul   infantil,   şi   acesta   este  Sedus  de   componenta   vizuală   a   produselor mediatice, nu are o identitate formată, deci urmează spontan mesajele publicitare care îi   stimulează   consumul.   Numeroase   posturi   de   radio   şi   oferte   de   comunicare electronică îl vizează şi îl fidelizează. Este un public ai cărui reprezentanţi nu pot, de cele mai multe ori, să explice un act personal, deci un public puţin reflexiv şi deloc exigent. 

C. Publicul adultNumim public adult categoria cetăţenilor activi profesional, situată, cu variaţii, 

între  25­65  de ani,   cu  formaţia   încheiată  şi  un  grad  mare  de ocupare  a   timpului, destinând pentru   informare  şi  divertisment  mai  puţine  ore  decât   alte  categorii.  El reprezintă majoritatea publicului general şi a publicului specializat.

Sub aspect social, se disting mai multe subcategorii:• elita;• clasa de mijloc (la nivelul şi condiţiile din România);• oamenii de condiţie modestă;• non­publicul.

Sub   aspect   psiho­social,   în   funcţie   de   sex   şi   formaţie,   se   disting   alte subcategorii:

a. Publicul feminin

51

Statistici  din  diferite   ţări,   privitoare   la   sociologia   lecturii,   arată   că   femeile citesc mai mult decât bărbaţii. Ele au două direcţii principale de interes:

• legate de îndatoririle profesionale şi familiale;• legate de nevoia de evaziune şi compensaţie.

b. Publicul masculinAdulţii activi profesional, de sex masculin, urbanizaţi recent sunt interesaţi de 

problematica  politică   şi   economică  şi,   în   foarte  mare  măsură,   de   sport.  Ei   citesc cotidienele   alese   conform   convingerilor/opiniilor   politice   şi   ziarele   sportive. Insatisfacţiile lor de tot felul nu sunt compensate în ficţiune, ca în cazul femeilor, de unde şi violenţa latentă sau/şi exteriorizată.

Pentru detalii privind caracteristicile psihologice ale publicului general adult (vezi Manualul, p. 137­139).

D. Publicul de vârsta a treiaAceastă  categorie,  biologic determinată,   le  include pe cele constituite  după 

criterii psihosociale. Cu excepţia vârstnicilor care aparţin elitei, acest public manifestă caracteristici comune (vezi Manualul, p.139).

E. Minorităţi leToate   categoriile   menţionate   anterior   există,   în   România,   atât   în   cadrul 

majorităţii româneşti, cât şi în acela al minorităţilor etnice. Acestea aparţin publicului general, dar formează şi un public special, pentru publicaţiile în limbile respective şi pentru emisiunile speciale  radio/TV. Dispersat  sau omogen  într­o zonă  geografică, motivat   de   interese   şi   sensibilităţi   specifice   comunităţii   din   care   face   parte,   dar, inevitabil, şi de unele interese ale statului în care trăieşte, acest public îşi afirmă, pe de o parte, identitatea, iar pe de altă parte, se manifestă solidar cu publicul general. El are o memorie colectivă distinctă, dar legată de a majorităţii, şi o experienţă particulară, specifică tradiţiilor etniei sale. 

Concluzii:  Publicul   mass­media   nu   este   omogen.   Diferitele   categorii   au mentalităţi, nevoi şi comportamente diferenţiate. 

Temă: Aflaţi ce este iletrismul (subiect de examen ca item în testul­grilă). din Manual, p. 140­141.

Lista subiectelorCategorii de public DefiniţiiCaracteristici

52

Exemple de test1. Iletrismul este:a. incapacitatea de a descrie un fenomenb. analfabetism funcţionalc. lipsă de talent literard. teamă de comunicareRăspuns: b

2. Esenţa noţiunii de public rezidă în:a. ideea numericăb. ideea de masăc. ideea de receptare a unui mesajRăspuns: c

53

Cursul 14

OPINIA PUBLICĂ

Lecţia 14 prezintă opinia publică în calitatea ei dublă, de sursă şi de efect al comunicării, precum şi pe teoreticienii care au studiat­o.

Scopul  lecţiei:  înţelegerea fenomenului  fiind  indispensabilă   jurnalistului,  el trebuie să îi cunoască mecanismele şi funcţiile.

Concepte­cheie: opinie; opinie publică, funcţiile opiniei publice, societate de masă.

Rezumat

OPINIA PUBLICĂ− SURSĂ ŞI  EFECT AL COMUNICĂRII −

Definiţii

Configurată în raport cu indivizii care nu se conformau regulilor sociale unanim sau cvasiunanim acceptate, ori în raport cu Puterea care guverna orice tip de societate, opinia publică  premerge apariţiei mijloacelor de comunicare de masă. Orientată  de lideri, cristalizată ca efect al colportajului, opinia publică se manifestă în legătură cu informaţia primită  de  indivizi  pe diferite canale.  Contribuie  la  constituirea reacţiei motivaţia, sistemul de valori colective, reprezentarea despre lume a unei comunităţi.

Desigur, apariţia şi dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă au influenţat în mod substanţial anvergura fenomenului.

Opinia publică, cristalizată  şi orientată de mass­media, reprezintă o forţă. Din acest   motiv   s­a   considerat   că   ea   însumează   acele   opinii   ale   cetăţenilor   de   care guvernanţii înţeleg că este prudent să ţină cont.

Putem reţine ca definiţie faptul că  opinia publică  reprezintă  o reacţie sau un ansamblu   de   reacţii   ale   indivizilor,   în   raport   cu   informaţiile   pe   care   aceştia   le  primesc cu referire la persoane/personalităţi publice, fapte, evenimente şi în care ei  recunosc probleme sociale, politice sau/şi morale în care se implică  prin comunicare şi acţiune.

Produs al contextului psihosocial, opinia publică evoluează odată cu mentalităţile şi este istoriceşte determinată de un complex de factori. 

Teoreticieni ai opiniei publice

Cercetările teoretice asupra opiniei publice s­au dezvoltat dată cu efectele mass­media, îndeosebi ale radioului şi în legătură cu interesul pentru campaniile electorale americane.

Primul mare studiu publicat  în acest  domeniu a  fost   lucrarea  Public Opinion (Opinia publică), al lui Walter Lippmann (1922). Cartea se numără  printre primele 

54

zece  cele mai citite scrieri publicate în S.U.A. Lippmann a fost un mare jurnalist, dar şi   politolog,   interesat  şi   de   comunicarea  publică.  El  şi­a  dat   seama,   ca  urmare  a primului   război  mondial,  că  opinia  publică   se  poate „fabrica”  şi  a   înţeles  şi   rolul reprezentării despre lume în constituirea opiniei. Opinia publică se configurează din imaginile   mentale   pe   care   şi   le   construiesc   oamenii   din   informaţiile   pe   care   le primesc, le selectează şi le organizează (Vezi explicaţii şi exemple în Manual, p. 145).

Un alt „clasic” al teoriilor opiniei publice a fost Jacques Ellul sociolog francez (1912­1994), autorul, între altele, al lucrării Propagandes (Propagande, 1962).

Acest   teoretician  distinge  două  niveluri  ale  opiniei  preponderente:  nivelul  de grup şi cel de masă. În cadrul grupurilor, schimbul de idei care generează cristalizarea unei opinii se realizează prin contacte directe: dialog, colportaj, conversaţie. Opinia se formează „spontan” întrucât indivizii care fac parte din grup au o experienţă comună, sunt influenţaţi de un lider, au interese comune.

Ellul  consideră  că  despre opinie    publică  putem vorbi  o  dată  cu constituirea societăţii de masă şi dezvoltarea puternică a mass­media. Oameni care nu se cunosc între ei  şi  au experienţe comune ajung  la opinii  colective datorită  globalizării,   iar opinia publică se formează prin condiţionări datorate felului în care sunt informaţi.

Ellul insistă asupra rolului informaţiei şi asupra importanţei simbolurilor. Lipsit de protecţia unor grupuri tradiţionale cu opinii şi tradiţii ferme, individul care trăieşte în societatea de masă este vulnerabil la propagandă.

Funcţiile opiniei publice

Prima observaţie care se poate face în legătură cu forma de exprimare a opiniei publice este aceea că  ea are funcţia de a afirma un ansamblu de principii,  valori, modele, aşadar o funcţie pozitivă şi, dimpotrivă, funcţia de a nega anumite tendinţe, manifestări, fapte, deci o funcţie negativă.

• Din punctul de vedere al influenţei opiniei publice asupra instituţiilor unei societăţi  se disting:

1.  Funcţia   expresivă  sau   de   control.   Prin   aceasta   opinia   publică   afirmă   sau contestă anumite principii, valori, idei de interes general la un anumit moment. Opinia publică exprimă o atitudine în raport cu evenimente sociale de o anumită importanţă, obligând Puterea la o anumită reacţie.

2.  Funcţia   consultativă.  Prin   aceasta  opinia  publică   face  sugestii,   orientează, avansează   idei/soluţii  pentru problemele  comune.  Este  o  manifestare  a   inteligenţei colective, care imaginează răspunsuri la situaţiile de interes public.

3.  Funcţia directivă. În situaţii critice sau tensionate opinia publică  exercită  o presiune   cu   caracter   imperativ,   care   influenţează   puternic   deciziile   Puterii,   în regimurile democratice.

• Din punctul de vedere al conţinutului au fost identificate alte funcţii:1. Funcţia de apreciere. Opinia publică acceptă o situaţie, o evaluează spontan, 

reacţionează emoţional faţă de anumite stări de lucruri.2. Funcţia analitică este mai complexă decât cea de apreciere, în sensul că opinia 

publică   este   capabilă,   în   anumite   situaţii,   să   analizeze   şi   să­şi   explice   cauzele fenomenelor care intră în sfera ei de interes.

3. Funcţia constructivă nu are atât o componentă emoţională, cât una raţională, presupunând că  opinia publică   ia în calcul necesitatea anumitor decizii, chiar dacă neconvenabile, în scopul realizării binelui public.

55

4.  Funcţia de reglementare  constă în faptul că opinia publică este creatoare de norme de ordin moral şi comportamental, norme ce limitează  eventualele excese şi menţin o anumită ordine, dincolo de reglementările juridice ale societăţii. Asemenea norme orientează conduita, în special în spaţiul public. 

Orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt determinate de o serie de condiţii:Informarea.  La nivel   individual sau colectiv,  opinia  publică  se  formează  prin 

selecţia, asimilarea, organizarea informaţiei de care dispune comunitatea. Informarea este mediată de mijloacele de informare şi comunicare în masă, care o utilizează mai mult sau mai puţin obiectiv sau corect, în funcţie de politica grupului de interese care le finanţează. 

Tradiţia.  Opinia   publică   se   orientează   nu  numai   ca   reacţie   imediată   faţă   de evenimente,   ci   şi   ca   efect   al   informaţiilor   dobândite   anterior,   al   atitudinilor   deja adoptate, al reprezentărilor constituite în mentalul colectiv.

Coordonatele morale. Indiferent de impactul unor evenimente, ele sunt judecate prin raportare la un cod moral preexistent. Opinia publică se manifestă în acord cu anumite principii morale unanim acceptate. Morala publică poate fi mai severă sau mai tolerată, după cum evoluează mentalităţile.

Detalii şi exemple în Manual p. 142­148.Pentru formele de exprimare ale opiniei publice, p. 149­150.

Concluzii: Opinia publică este un fenomen viu, în permanentă schimbare, sub efectul sau presiunea tradiţiei, experienţei şi al mass­media.

Temă:  Amintiţi­vă de o situaţie recentă în care opinia publică românească a sancţionat o persoană publică sau un partid.

Lista subiectelorDefiniţiiFuncţiile opiniei publiceTeoreticieni ai opiniei publiceCondiţiile care determină opinia publică

Exemple de test1. Condiţiile care determină orientarea şi manifestarea opiniei publice sunt:a. climatul economicb. informarea, tradiţia, coordonatele moralec. nivelul culturald. climatul religiosRăspuns: b

2. Unul dintre următorii a fost teoretician al opiniei publicea. Albert Beguinb. André Guittet c. Walter Lippmannd. Elihu KatzRăspuns: c

56