introducere in stiintele comunicarii curs intreg

177
CRISTIAN MĂDUŢA INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII 1

Upload: kiron-lester

Post on 21-Dec-2015

72 views

Category:

Documents


16 download

DESCRIPTION

Introducere in stiintele comunicarii, autor Cristian Maduta

TRANSCRIPT

CRISTIAN MĂDUŢA

INTRODUCERE ÎNŞTIINŢELE COMUNICĂRII

1

ARAD, 2011UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

FACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE, POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

INTRODUCERE ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

SUPORT DE CURSPENTRU UZ INTERN

Lect.univ. drd. Cristian Măduţa

2

ARAD, 2011

I. Informatii generale despre cursDatele de identificare a cursuluiTitlul cursului: INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII Codul cursului: SU.CSRP.ID.I.02.01Anul: I, Semestrul: ITipul cursului: disciplină fundamentală/disciplina impusăNumarul de credite: 5Date de contactTitularul cursului: Lect. Univ. Drd. Cristian Măduţa

II. Descrierea cursuluiCursul INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII face parte dintre cursurile impuse studenţilor de la nivel de licenţă înscrişi la Facultatea de Ştiinţe Umaniste, Politice şi Administrative, specializarea Comunicare şi relaţii publice. Nu există nici un fel de discipline obligatorii sau recomandate de a fi studiate pentru a putea parcurge acest curs.În cadrul cursului de INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII se urmăreşte cunoaşterea, înţelegerea şi dezvoltarea gândirii strategice şi analitice în domeniul comunicaţional; asumarea conştientă a statutului de interdisciplinaritate al ştiinţelor comunicării. Nu în ultimul rând, se doreşte stimularea creativitatăţii în ştiinţele comunicării cât şi dezvoltarea unor deprinderi de utilizare corectă a teoriei comunicării.

III. Obiectivele cursului Însuşirea corectă a vocabularului ştiinţelor comunicării;

Înţelegerea principalelor tipuri de comunicare;

Dezvoltarea gândirii strategice şi analitice în domeniul comunicaţional;

Dezvoltarea capacităţii de analiză şi interpretare a unor exemple concludente

din domeniul comunicaţional;

Stimularea creativitate în ştiinţele comunicării;

Explicarea unor noţiuni de teoria comunicării necesare pentru analiza

textelor.

Asumarea conştientă a statutului de interdisciplinaritate al ştiinţelor

comunicării.

Dezvoltarea deprinderilor de utilizare corectă a teoriei comunicării;

Dezvoltarea abilităţilor de creare a unor texte şi enunţuri;

Alegerea tipului de relaţie dintre elementele procesului de comunicare;

Stimularea preocupării pentru perfecţionarea profesională prin antrenarea

abilităţilor creative;

3

IV. Structura cursuluiTemele abordate în cadrul cursului INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII sunt grupate în 12 cursuri, după cum urmează:

1. Comunicarea – definiţii. Brainstorming.2. Vocabularul ştiinţelor comunicării.3. Bazele puterii sau influenţei utile în analiza emiţătorului şi a receptorului ca

parte a comunicării. Aplicaţii.4. Identificarea situaţiilor dificile de comunicare şi testarea unor soluţii noi.5. Teorii si modele ale comunicării. Aplicaţii.6. Limba ca sistem. Exerciţii7. Comunicarea orală. Exerciţii8. Funcţiile comunicării mediatice.9. Semnificaţia culorilor şi aplicabilitatea lor în ştiinţele comunicării.10. Campania de comunicare publică11. Comunicarea publicitară12. Rolurile asumate în cadrul grupurilor. Aplicaţii

V. Activitatile implicate de curs si strategii de studiuO bună însusire a cunostintelor de introducere în ştiinţele comunicării implică întâlniri faţă în faţă ale studentului cu titularul cursului şi cu tutorii, o comunicare activă prin intermediul Internetului, precum şi munca individuală. În calendarul cursului de sunt prevazute trei întâlniri cu tutorele cursului. Pe lânga aceste întâlniri studentii pot solicita titularului cursului si tutorilor alte întâlniri directe în funcţie de programul de consultaţii al acestora, precum şi consultatii prin e-mail. La fel de importantă ca şi consultaţiile cu titularul cursului sau tutorii este munca individuală a fiecarui student. Se recomandă ca parcurgerea cursului sa fie dublata de consultarea bibliografiei obligatorii şi facultative. Rezolvarea temelor de reflecţie şi a sarcinilor prezentate pe parcursul fiecarui curs îl vor ajuta pe student sa verifice dacă a înţeles informatţiie prezentate în cadrul cursului şi le poate utiliza în aplicaţii practice. În cazul întâmpinarii unor dificultăţi în înţelegerea conceptelor, a teoriilor şi a exemplelor prezentate se recomandă studentului să ia legatura prin e-mail cu titularul cursului sau cu tutorii pentru a cere explicaţii sau bibliografie suplimentară.Materialele necesare pentru desfăşurarea consultaţiilor cursului de INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII sunt: calcultor, videoproiector, materiale multiplicate pentru activităţile de seminar.

VI. Modalitatile de evaluare si notare Verificarea gradului în care au fost însuşite cunoştinţele de la cursul de INTRODUCERE ÎN ŞTIINTELE COMUNICĂRII se va face atât printr-o evaluare pe parcurs, cât şi printr-un examen final. Pe parcursul întâlnirilor, precum şi la sfârşitul parcurgerii cursului, studentul va găsi exemple de subiecte şi sarcini similare celor pe care le va primi la evaluările pe parcurs şi la examenul final.Examenul final va consta într-un test care va combina verificarea teoretică a cunoştinţelor acumulate, cât şi posibilitatea practică a acestuia de a aplica aceste cunoştinţe teoretice la situaţii de fapt (40%). În cazul evaluărilor pe parcurs studenţii vor avea de răspuns unor teste pe parcursul întâlnirilor, teste similare testului final (20%). În cadrul activităţilor aplicative, se va nota implicarea activă a studentului în rezolvarea temelor propuse în cadrul întâlnirilor (30%). De asemenea, studentul va fi

4

evaluat şi prin intermediul temelor de control, având de predat sarcini constând în realizarea a două teme propuse pe parcursul întâlnirilor (10%).

CUPRINS

Cap. I. COMUNICARE: DEFINITII, DELIMITĂRI, TIPURI

1.1. Ce este comunicarea?1.2. Mijloace de comunicare 1.3. Economia comunicării 1.4. Ştiinţa comunicării 1.5. Comunicarea în situaţii de criză1.6. Comunicarea în procesul decizional1.7. Comunicarea de masă1.8. Comunicarea publică

Cap. II. Comunicarea non-verbală

Cap. III . Comunicare şi limbaj. Limbajul verbal, scris, interior

Cap. IV. COMUNICAREA INTERUMANĂ

4.1. Comunicarea verbală

4. 2. Comunicarea scrisă

Cap. V. Comunicarea mediatică. Teorii şi metode. Funcţii şi

efecte

5.1. Factorii care influenţează acţiunea mediatică

5. 2. Funcţiile Comunicării Mediatice

5.3. Clasificarea funcţiilor comunicării propusă de cercetătorul

american Roman Jakobson

Cap. VI. Comunicarea managerială

Cap. VII. COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

 7. 1. Conceptul de comunicare organizaţională

7. 2. Obstacole ale comunicãrii organizaţională

Cap. VIII. COMUNICAREA PUBLICITARĂ

8. 1. Definiţie. Tipologii. Funcţii

8.2. Funcţiile reclamei

Cap. IX. COMUNICARE POLITICĂ ŞI TELEVIZUALĂ

9.1. Frontiere între comunicarea politică şi cea publică

9.2. Comunicarea guvernamentală

9.3. Comunicarea partidelor si a personalităţilor politice

5

9.4. Comunicarea politică, un câmp al luptelor neîntrerupte

9.5. Practici de comunicare

9.6. Comunicare televizuală

Cap. X. COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

10.1. Elementele procesului de comunicare

10.2. Funcţii ale comunicării

10.3. Modele de comunicare

10.4. Comunicarea managerială ca avantaj strategic

10.5. Bariere în calea comunicării

10.6. Modalităţi de comunicare

10.7. Canale de comunicare

10.8. Reţele de comunicare

Cap. XI. COMUNICARE ŞI DECIZIE

11.1. Strategie – identitate - imagine şi politica de comunicare

11.2. Funcţiile conducerii organizaţiilor

11.3. Structura de autoritate şi responsabilitate

Cap.XII. COMUNICAREA CU PRESA ÎN TIMPUL CRIZEI

12.1. Criza: definiţii şi tipologii

12.2. Gestiunea crizei

Cap. XIII. COMUNICAREA – UN FACTOR PUTERNIC

13.1. Comunicarea – influenţă şi putere

13.2. Comunicarea - putere şi egalitate utere şi egalitate

13.3. Comunicarea faţă în faţă cu presa13.3. Comunicarea faţă în faţă cu presa

BIBLIOGRAFIEBIBLIOGRAFIE

6

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE,

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

TUTORATUL I

COMUNICARE: DEFINITII, DELIMITĂRI, TIPURI

Lect.univ. drd. Cristian Măduţa

7

1.1. Ce este comunicarea?

Comunicarea este una dintre activitaţile umane pe care fiecare dintre noi o

poate recunoaşte, insa puţini o pot defini satisfacator. Comunicarea este a vorbi cu

cineva, comunicarea este şi televiziunea, raspandirea de informaţii, critica literară şi

lista poate continua la nesfârşit. Aceasta este una dintre problemele cu care se

confrunta oamenii care o studiaza: putem să aplicăm corect conceptul de “obiect de

studiu”, la ceva atât de divers şi multilateral cum este comunicarea umană? Îndoielile

care stau in spatele acestei întrebări pot da nastere unei păreri conform căreia

comunicarea nu este un subiect, în sensul academic obişnuit al cuvântului, ci o arie

de studii interdisciplinare. Comunicarea este înţeleasă ca fiind procesul prin care o

persoană influenţează comportamentul sau starea mentală a alteia. În limba de toate

zilele, folosirea cuvântului comunicare nu se loveşte de probleme speciale.

Majoritatea vorbitorilor se gandesc la “a aduce la cunoştinţă” sau la “a

informa”.Faptul este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, in general, sunt

menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse ale cuvântului “comunicare”:

1. Înştiinţare, aducere la cunoştinţa;

2. Contacte verbale in interiorul unui club sau colectiv;

3. Prezentare sau ocazie care favorizeaza schimbul de idei sau relaţii

spirituale. Comunicarea este un proces care, din unghiurl ştiinţei comunicarii,

dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţie şi

receptor. Esenţa procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de

la un participant la altul. În mod frecvent, circulaţia are loc în dublu sens, e

bidirecţională. Aceasta este cazul dialogului, al unei discuţii dintre două persoane

care, alternativ, joaca rolul de emiţător (vorbitor) şi receptor (ascultator). Alteori,

circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic. Este cazul monologului, al

cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Comunicarea nu se

încheie odată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate exercita o

influenţa efectivă asupra opiniilor, ideilor, comportamentului celor ce o receptează.

Procesul poartă numele de efect al comunicării şi se bucură în ştiinţa

comunicării şi se bucură în ştiinţa comunicării de o atenţie deosebită. Astfel, pentru

ca transferul de informaţie să devină un proces de comunicare, emitentul trebuie să

aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicare

devine un proces prin care un emiţător transmite informaţie transmite informaţie

8

receptorului, prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului

anumite efecte.

1.2. Mijloace de comunicare

Mijloacele de comunicare sunt, în principal, reprezentate de mijloacele

tehnice sau fizice de convertire a mesajului într-un semnal capabil să fie

transmis printr-un canal. Mijloacele de comunicare înseamnă: vocea umană,

tehnologia transmisiilor audiovizuale. Proprietăţile tehnice sau fizice ale

mijloacelor de comunicare sunt determinate de natura canalului sau canalelor

disponibile pentru utilizare. Aceste proprietăţi ale mijloacelor de comunicare

vor determina apoi gama de coduri care pot fi transmise. Putem astfel împărţi

mijloacele de comunicare în trei categorii principale1:

1. Mijloace de comunicare prezentaţionale: vocea, faţa, corpul. Ele

utilizează limbajele naturale ale cuvintelor vorbite, expresiilor, gesturilor etc.

Necesită prezenţa unui comunicator care se va constitui în mijloc de

comunicare; ele sunt restrânse la instanţa de comunicare, „aici şi acum”.

2. Mijloace de comunicare reprezentaţionale: cărţi, picturi, scrieri,

fotografii. Există numeroase mijloace de comunicare ce utilizează convenţiile

culturale şi estetice pentru a crea un „ text” de vreun fel.

3. Mijloace de comunicare mecanice: telefonul, radioul, televiziunea.

Principala distincţie între categoriile 2 şi 3 este că ultima utilizează canale

create de ingineri şi este astfel supusă unor constrângeri tehnologice mai mari.

Ca şi mijloc de comunicare, feedbackul reprezintă transmiterea reacţiei

reptorului înapoi la emiţător. Modelele care accentuează asupra feedbackului

sunt cele orientate spre viziunea cibernetică asupra comunicării. Feedbackul îl

ajută pe vorbitor să-şi ajusteze performanţa la nevoile şi răspunsurile audienţei.

Vorbitorii buni sunt sensibili în general la feedback, în timp ce vorbitorii

pompoşi, dominatori, reuşesc să îl elimine.Feedbackul are deci ca funcţie

principală să ajute comunicatorul în ajustarea mesajului la nevoile şi

răspunsurile receptorului. Însă mai are şi câteva funcţii subsidiare. Poate cea

mai importantă dintre ele este aceea că îl ajută pe recptor să se simtă

implicat în comunicare. Deşi feedbackul duce la inserarea unei bucle inverse,

de la destinaţie către sursă, el nu distruge linearitatea modelului. Aici este

locul în care procesul de transmitere a mesajului devine mai eficient.

1 J. Fiske, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 35

9

1.3. Economia comunicării

Comunicarea publică poate fi descrisă şi ăn termeni economici, cum

sunt economie de piaţă, cerere şi ofertă. Astfel, în viziunea lui Van Kaam,

partenerii procesului de comunicare - emiţătorul şi receptorul - sunt prezenţi

în egală măsură pe piaţa comunicării. Este piaţa unde oferta şi cererea se

întâlnesc, stabilindu-se necesităţile şi posibilităţile momentane de negociere şi

schimb. Ceea ce complică definirea conceptului de „ piaţă a comunicării” este

faptul că acestă piaţă pare a fi formată din două subdiviziuni: piaţa informaţiei

şi piaţa interesului. Prima subdiviziune, piaţa informaţiei, cuprinde cererea de

informaţie din partea receptorilor ( a publicului ) şi oferta de informaţie pe care

o pot asigura emişătorii. În esenţă, pe acest tip de piaţă, banul este un

instrument de schimb. Pe piaţa interesului, rolurile de emiţător şi receptor se

inversează: emiţătorul este acela care solicită interesul publicului, iar publicul

acordă sau nu atenţie mesajelor2.

Ambele subdiviziuni ale piţei se supun aceluiaşi joc ale cererii şi

ofertei, joc care determină raportul invers proporţional dintre preţul de piaţă şi

mărirea consumului. Faţă de scăderea sau creşterea preţului, emiţătorul şi

receptorul reacţionează invers, atît pe piaţa informaţiei cât şi pe cea a

interesului. Piaţa comunicării este uneori o piaţă exclusiv informaţională, alteori

fiind o piaţă exclusiv a interesului. Dar de cele mai multe ori avem de a face

cu o combinaţie între cele două.

1.4. Ştiinţa comunicării

A vorbi, a scrie, a citi, a asculta, totul este comunicare sau poate

însemna transfer de informaţie de la emiţător la receptor. Situaţiile din care

comunicarea absentează sau imaginabile, dar nu foarte uşor de găsit. Cu toate

acestea, ştiinţa comunicării nu se ocupă de oricare din modalităţile de

comunicare. Din fericire, alminteri ar trebui să ne ocupăm de totul şi, în cele

din urmă, de nimic. Astfel, ca o definiţie a ştiinţei comunicării, putem propune

următoarea definiţie: ştiinţa care studiază circuitele profesionale şi instituţionale

ale informaţiei, fie că această informaţie este destinată publicului în general

sau unui public specializat. Ideea care se impune, este că ştiinţa comunicării

face parte dintr:un domeniu vast, vastitate care nu înseamnă nici pe departe

nelimitare. Este vorba de o vastitate temperată.

2 Isabelle Pailliart, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002, p. 75

10

1.5. Comunicarea în situaţii de criză

Sunt, totuşi, împrejurări în care desfăşurarea procesului deciziei şi a

comunicării aferente este aleatoare. Un accident, o catastrofă naturală, o

mişcare socială puţin neaşteptată, creează o situaţie de criză. Când se întâmplă

un asemenea act grav sau surprinzător, actualitatea, aşa cum o selectează

mass-media, pune întrebări decidentului şi îi impune, pe termen scurt, temele

de comunicare. În situţie de criză, comunicarea joacă un rol crucial, iar relaţia

instituţiei cu publicul este în discuţie. Manifestarea brutală a întâmplării,

realitatea unei ameninţări care, în subconştient, era îndepărtată sau respinsă,

dar şi exigenţa de a găsi normalitatea în situaţii de urgenţă, răstoarnă sistemul

de referinţe, tulbură imaginea externă a instituţiilor şi pune în dificultate

identitatea şi reperele lor interne3.

Anticiparea comportă două aspecte. Primul constă în preocuparea pentru

imaginea instituţiei, cu scopul de a preveni fractura ce ar putea apărea între

imaginea deja conturată în exterior, şi care va fi distorsionată de criză şi

imaginea trăită de către propriul personal, a cărui solidaritate este esenţială

pentru depăşirea crizei. În al doilea rând, sunt indispensabile autenticitatea

comunicării şi un capitol de simpatie constituit anterior şi care este uşor

mobilizabil. Anticiparea este o pregătire care încearcă să facă viitorul mai

puţin nesigur. Pentru a răspunde aşteptărilor publicului şi ale mass-media, încă

de la declanşarea crizei, comunicarea este obligată să respecte logica urgenţei.

Dacă soluţia aşteptată sau mesajul liniştitor sunt premature, pentru o decizie

complexă, se cade ca ea să însoţească procesul crizei.

1.6. Comunicarea în procesul decizional

Procesul de luare a deciziei publice poate fi simplu. El este liniar în

sensul că în momentul luării deciziei este precedat de pregătirea şi urma de

aplicare a deciziei. El este construit de o competenţă, de un actor, a cărui

finalitate este aproape clară, dacă nu de către un actor colectiv al cărui sistem

de reglare internă este stabil4.

În cursul acestei desfăşurări, rolul comunicativ nu este modest decât în

aparenţă. Ea contribuie la sporirea cantităţii de informaţie necesară

instrumentării dosarului şi pregătirii mai bune a judecăţii, la ajustarea în

3 Pierre Zemor, Comunicare publică, Editura Institutului European, Bcureşti, 2003, p. 1234 Idem, p. 112

11

manieră internă a criteriilor celui care decide. În sfârşit face public rezultatul,

cu exigenţele şi cu pedagogia necesară unui mesaj dens şi specializat.

Comentariul privind o decizie tinde cel mai adesea să raţionalizeze

realitatea pentru a simplifica faptele. Referire la modelul national al procesului

legal are, pentru opinia publică, virtutea că dă siguranţa legitimităţii. Este

flatată astfel iluzia libertăţii actorului. Este afirmată a posteori o voinţă care

nu a apărut decât pe parcursul procesului de decizie5.

Comunicarea contribuie la „dramatizarea” timpilor forte ai procesului

decizional prin simboluri (semnătura de acord, punerea primei pietre,

strângerea mâinilor, tăierea panglicii). Ea răspunde aşteptării raţionalităţii, iar

prin aceste producţii simbolice intăreşte identitatea instituţiilor care participă la

decizii.

1.7. Comunicarea de masă

Comunicarea de masă poate fi desemnată drept “procesul de producere

instituţionalizată şi de răspândire generalizată a bunurilor simbolice prin fixarea şi

transmiterea lor informaţiei sau a conţinutului simbolic”6. Comunicarea echivalează,

în viziunea lui Geoege Herbert Mead, cu schimbul de simboluri şi de înţelesuri pe

care indivizii le ataşează acestor simboluri. Simbolurile trebuie să aibă un înţeles

comun pentru persoanele care apelează la ele, iar comportamentul uman poate fi

înţeles prin observarea modului în care indivizii dau de înţeles informaţiei simbolice

pe care o schimbă între ei. Interacţiunea nu urmăreşte doar cunoaşterea reciprocă, ci

şi convenirea unui fond de simboluri comune care facilitează comunicarea şi

interpretarea comună a unor fapte şi procese. Simbolul transmite informaţie, dar şi o

convenţie, o serie de înţelesuri codate, asupra cărora s-a căzut de acord. El reuneşte o

serie de trăsături dintre cele mai generale, care fixează un eveniment, o stare de

spirit, o emoţie. Simbolul unifică, asigură transmiterea, compactizarea unor

informaţii care topesc în ele şi dimensiuni afectivo-atitudinale.

Deci, afectivitatea simbolică reprezintă o trăsătură fundamentalăă a vieţii

sociale. Există instituţii care şi-au asumat în mod special un rol important în folosirea

mijloacelor tehnice de fixare şi transmitere a informaţiei şi a conţinutului simbolic.

Instituţiile religioase sunt în principal preocupate de producerea şi răspândirea

formelor simbolice care se referă la valorile spirituale şi credinţa în lumea de

5 Idem, p.1166 Paul Dobrescu, Alina Bârgăoanu, Mass Media şi Societatea, Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii, SNSPA, Bucuresţi, 2001, p. 70

12

dincolo. Instituţiile educaţionale au ca principale obiective transmiterea conţinutului

simbolic dobândit, a cunoaşterii. Instituţiile mass media “sunt orientate spre

producerea pe scară largă şi răspândirea generalizată a formelor simbolice în spaţiu şi

timp”.

Comunicarea de masă prezintă un set de caracteristici, independent de

diferenţele între diferite media , între formele de organizare socială, între contextele

istorice7:

a). implică mijloace tehnice şi instituţionale de producere şi difuzare, de unde

miza de a exploata comercial inovaţiile tehnice, pentru a face posibil formele

simbolice să fie produse şi difuzate pe scară largă.

b). odată pătruns în sistemul mass media, orice mesaj cu încărcătură

simbolică sau nu trebuie să se supună şi unei legi a pieţei, deci să răspundă unei

nevoi de informare, să se adreseze unui public, să vină în întâmpinarea unei

curioziotăţi. Într-un cuvânt produsul mediatic este în acelaşi timp o marfă, el trebuie

să se conformeze legilor care guvernează orice marfă. Deci instituţiile mediatice sunt

supuse presiunilor pieţei. Pornind de la această caracteristică, comunicarea mediatică

a fost considerată de unii analişti o formă de comerţ cu idei, cu forme simbolice.

c). contextul receptării este în geral separat de contextele receptării; fluxul

mesajelor este unidirecţional, iar în acest flux, capacitatea destinatarilor de a

interveni, de a contribui la procesul de producere este limitată, aproape de zero. Din

moment ce persoanele care primesc mesajele media nu sunt în totalitate parteneri

într-un proces reciproc de schimb comunicaţional, există autori consideră că

termenul de comunicare nu este foarte exact, fiind mai potrivit să se vorbească de

difuzare, transmitere;

d). instituţiile mediatice operează aproape în exclusivitate în sfera publică,

produsele comunicării de masă fiind disponobile, teoretic, unei pluralităţi de

destinatari. Caracterul public este dat şi de faptul că media se ocupă de probleme în

legătură cu care există sau poate să se formeze o opimie publică. Problemele

individuale,persoanele sunt prezente în mass media. Numai că ele sunt selectate

pornind de la valoarea generală, de la gradul de reprezentative. Mass media preferă

unicatul, dar cel care exprimă, sintetizează o stare de spirit, cel care se adresează unei

preocupări colective.

7 Idem, p. 70-71

13

Instituţiile mass media reprezintă, deci, un segment important al societăţii din

punctul de vedere al exercitării puterii simbolice. Acest tip de putere prezintă, în

opinia lui J.B. Thompson, o semnificaţie cel puţin egală cu puterea economică,

puterea politică şi puterea coercitivă. Spre deosebire de celelalte trei puteri,

instituţiile media sunt lipsite de putere la nivel formal, ele nu pot pretinde autoritate

de sine stătătoare în societate, dar ele întreţin legături cu puterea de stat prin

intermediul mecanismelor juridice şi de legitimare care diferăă de la un stat la altul,

de la o societate la alta. De aceea, comunicarea mediatică face parte integrantă din

contextele mai largi ale vieţii sociale în care acest tip de comunicare este primit,

acceptat şi înţeles8.

1.8. Comunicarea publică

Folosirea expresiei „comunicare publică” merită câteva precizări. Trebuie

mai întâi să deosebim comunicarea publică de comunicarea politică, cu care este

adesea confundată; în perioadele electorale, un guvernsau un ministru este tentat să

valorizeze mai curând politica personală şi cea a partidului decât acţiunile întreprinse

de administraţia pe care o conduce; astfel, în martie 1988, CNCL i-a cerut domnului

Balladur, pe atunci ministru de finanţe, să suspende o campanie-bilanţvizând

ministerul săa, campanie pentru care se rezervase un buget de 7 milioane de franci.

Din acest exemplu se va reţine că există inevitabil suprapuneri între comunicarea

politică şi cea publică, mai ales în cazul celor aproximativ patruzeci de campanii de

interes general desfăşurate anual sub responsabilitatea guvernului şi cu concursul

tehnico-politic al SID (Serviciul de Informare şi Difuzare, creat în 1976 şi

subordonat primului ministru), un organism care, în repetate rânduri, nu a ştiut cum

să evite derivele partizane9. Totuşi comunicarea publică nu se limitează doar la

campaniile ministeriale, iar interesul – teoretic – de a nu o transforma într-un

apendice al comunicării politice este din ce în ce mai evident, dată fiind mai ales

diversificarea metodelor şi răspândirea acestora la toate eşaloanele administrative.

Într-adevăr marile administraţii sunt astăzi pregătite să pună în aplicare strategii de

comunicare adaptate specificităţilor locale; unele dintre ele, cum ar fi departamentele

Ministerului de Finanţe, au şi mijloacele de a întreprinde acţiuni la nivel local:

îmbunătăţirea relaţiilor cu publicul, difuzarea unor informaţii atent selecţionate către

presă şi către radiourile locale, acţiuni de relaţii publice ce permit modificarea

8 Idem, p. 719 Bernand Miège, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p. 74

14

raporturilor administraţie/administraţi, zile gen „porţi deschise”, politică de imagine

de marcă etc.

În al doilea rând, comunicarea publică nu trebuie asimilată comunicării

instituţionale, aceasta fiind în realitate o categorie „bună la toate”, folosită de către

profesionişti pentru a desemna tot ceea ce nu este promovare de produse. Accentul

pus pe aspectul instituţional sau organizaţional are ca efect disimularea

caracteristicilor specifice comunicării de întreprindere, pe de o parte, şi comunicării

publice, pe de alta: dezvoltarea celei din urmă trebuie legată, aşa cum vom încerca să

arătăm, de anumite transformări care se produc chiar în interiorul aparatului de stat,

în relaţiile sale cu „administraţii” şi prin care se caută îmbunătăţirea calităţii

contactului.

În sfârşit, expresia comunicare publică nu trimite la ceea ce Jürgen Habermas

desemnează prin offentliche Kommunicatin, care ar trebui tradusă prin „comunicare

ce respectă principiul Publicităţii critice prin exercitarea raţiunii”. Mai exact,

Habermas crede că birocraţia sporită a administraţiilor de stat şi puterea tot mai mare

a experţilor (a tehnocraţilor) fac din ce în ce mai dificilă aplicarea principiului

Publicităţii şi poate chiar controlarea administraţiei de către „birocraţia politică”.

Ceea ce noi înţelegem prin comunicare publică nu se află în contradicţie cu procesul

de scientizare a politicii care îl nelinişteşte pe J. Habermas, dar se situează la alt

nivel: pe de-o parte, statul trebuie să facă faţa unor noi responsabilităţi (care s-au

amplificat în interiorul Statului-Providenţă), iar pe de altă parte, recurge la noi

procedee de gestionare, inclusiv la procedee de gestionare a opiniei puse la punct în

sfera afacerilor comerciale şi industriale10.

Recurgerea la tehnicile de comunicare se alătură celorlalte dispozitive

existente în scopul de a moderniza funţionarea administraţiilor (este mai ales cazul

dispozitivelor de relaţii cu publicul sau al sistemelor de przentare şi de transmitere a

informaţiei) şi în acelaşi timp, de a le obliga să îşi asume sarcini pentru care sunt

prost sau puţin pregătite.

Dar folosirea cea mai spectaculoasă, dacă nu cea mai durabilă, a tehnicilor de

comunicare visează „mobilizarea”administraţiilor în operaţiuni care în vremuri

normale ar fi implicat un termen de reacţie destul de lung. De aproape zece ani,

diferitele acţiuni întreprinse pentru formarea sau promovarea posturilor deficitare

10 Idem, p. 75

15

pentru tineri folosesc metode de comunicare pentru a mobiliza diferitele administraţii

vizate şi a atrage atenţia eventualilor beneficiari.

Unele campanii îşi fixează ca obiectiv producerea unor schimbări de

comportament: de exemplu, cazul celebrelor campanii ale siguranţei traficului cu

privire la centura de siguranţă sau plecările în vacanţă ori în weekend; sau mai

recent, campania „să alegem viaţa, să ne schimbăm modul de a conduce”. RATP a

reuşit destul de bine să impună conceptul de „a doua maşină” (lucru vizibil din

creşterea traficului) şi caută să îl introducă şi pe cel de „tichet”, mult mai ambivalent.

Pentru a creşte vânzările de legitimaţii de călătorie cu reducere pentru tineri, SNCF a

ales în 1988 să finanţeze turneul unei trupe rock etc. Pentru unele administraţii sau

întreprinderi publice, grija principală este să îşi asigure prin comunicare o imagine

modernă.

În sfârşit, o altă orientare a comunicării publice îşi propune să atingă

obiective mai ambiţioase: nici mai mult nici mai puţin decât să obţină prin acţiuni de

sensibilizare „adeziunea conştientă a francezilor” (expresia a fost utilizată în 1983 de

către experţi ai agenţiei Eleuthera cărora li s-a cerut să conceapă campania de luptă

împotriva inflaţiei: „Cu ochii deschişi”). Tocmai acest tip de „publicitate” (care nu

mai are nimic critic) era combătut de Jürgen Habermas la sfârşitul cărţii sale: este

vorba despre o... „publicitate pusă în scenă exclusiv în funcţie de imperativele

manipulării”, „... fabricată de-a dreptul într-o perspectivă plebiscitară” (J. Habermas,

1978, p. 244).

Comunicarea publică are aşadar multiple feţe, chiar dacă efectele pe care le

ţinteşte sunt mai degrabă complementare decât opuse sau concurente.Totuşi trăsătura

esenţială este, după părerea noastră, aceea de a acţiona la nivelul reprezentărilor

sociale şi de a permite o rapidă modificare a discursurilor publice. Ceea ce nu

însemnă însă că, aşa cum am avut ocazia să o arătăm, ea nu contribuie la schimbarea

comportamentelor, nu ia parte la modernizarea administraţiilor sau chiar la formarea

opiniilor (dar acest aspect nu trebuie supraestimat pentru moment: mijloacele

utilizate nu permit în general obţinerea unor rezultate pe termen scurt).

În perioada din urmă, obiectivele ei au devenit precise, dar inovaţiile sunt

rare, iar metodele folosite, cel mai adesea conformiste. Comunicarea publică nu

favorizează aproape deloc interacţiunile şi schimburile: funcţia ei este mai ales de a

ţine la distanţă supuşii-cetăţeni, dându+le impresia prin discurs şi imagine că

16

participă la modernizarea administraţiilor. Din acest punct de vedere, ne este greu să

nu confirmăm analiza noastră anterioară (Y de la Haye şi Miège, 1983)11.

2. COMUNICAREA NON-VERBALĂ

Oamenii, dar şi plantele sau animalele trebuie să comunice pentru a trăi. Ca să

transmită mesaje şi să facă schimb de informaţii, natura le-a oferit diferite mijloace.

Corpul şi gesturile

Comunicarea nu se limitează la cuvintele unei limbi. Plantele şi animalele nu

vorbesc. Cu toate acestea, ele comunică. Astfel, plantele transmit mesaje prin

intermediul mirosurilor şi al culorilor, la fel ca animalele şi oamenii. Fiinţele umane

11 Idem, p. 80

17

transmit informaţii şi prin poziţia corpului, prin gesturi şi înfăţişare. Aceasta este

comunicarea nonverbală.

Mirosurile

Numeroase specii de plante se reproduc cu ajutorul insectelor. Plantele

semnalează locul în care se află răspândind anumite parfumuri sau colorându-se în

anumite culori. Insectele astfel atrase se aşează pe flori şi apoi transportă polenul de

la o floare la alta. Animalele emit mai multe feluri de mesaje degajând substanţe

mirositoare, numite feromoni. Ele lasă urme pe pământ care le semnalează prezenţa,

le delimitează teritoriul. De asemenea, mirosurile pot fi semnale de avertizare: când

vaironul, o specie de peşti, este rănit de un prădător, el îi avertizează de pericol pe

ceilalţi peşti degajând un miros. În sfârşit, feromonii duc la apropierea masculilor şi a

femelelor în momentul reproducerii: femela fluture emite un miros care poate atrage

un mascul din specia sa de la o distanţă de mai mulţi kilometri. Omul are un simţ

olfactiv mult mai puţin dezvoltat decât cel al animalelor; el este totuşi sensibil la

mirosuri, chiar dacă uneori nu îşi dă seama de acest lucru. Se ştie, de exemplu, că

bebeluşii recunosc mirosul mamei lor chiar la câteva minute după naştere.

Poziţia corpului

Animalele şi oamenii îşi folosesc corpul pentru a comunica. Prin unele

posturi se pot transmite informaţii extrem de precise. Astfel animalele îşi pot exprima

teama, dorinţa, supunerea, plăcerea sau agresivitatea. Elefantul îşi înalţă capul şi îşi

ridică trompa în faţa unui pericol, cimpanzeii îşi exprimă furia agitându-şi braţele,

sărind pe loc şi arătându-şi dinţii. Animalele şi oamenii comunică şi prin expresia

feţei. Oamenii adoptă uneori o mimică apropiată de cea a cimpanzeilor: ridică din

sprâncene de mirare, îşi strâmbă nasul de dezgust, ochii li se măresc şi buzele li se

strâng când ameninţă.

Gesturile

Strămoşii noştri îndepărtaţi se exprimau prin gesturi. Şi astăzi omul îşi

foloseşte braţele, mâinile şi capul ca să facă gesturi. Gesturile sale preced, ilustrează

sau precizează ceea ce spun cuvintele: degetul dus spre obraz indica ruşine, iar spre

tâmplă semnifică nebunia. Gesturile şi mişcările pot fi organizate într-o înlănţuire

ritmată: acesta este dansul, un mijloc universal de comunicare. În anumite triburi din

Africa şi Amazonia, oamenii dansează pentru a cere zeilor ploaia sau tămăduirea

unui bolnav.

Înfăţişarea

18

Din cele mai vechi timpuri, omul şi-a schimbat înfăţişarea şi chiar pielea prin

pictarea corpului, tatuaje, scarificări, machiaj, îmbrăcăminte. La triburile africane,

pictarea corpului şi a feţei, tatuajele şi scarificările îndeplinesc diferite funcţii: ele

pot, de exemplu, indica vârsta sau statutul social. De asemenea, după îmbrăcăminte,

putem recunoaşte apartenenţa cuiva la un grup, la o categorie profesionala: de

exemplu, soldaţii sau poliţiştii pot fi uşor identificaţi datorită uniformelor. Animalele

comunică între ele emiţând semnale sonore: strigăte, mormăituri sau triluri. Numai

oamenii pot articula sunetele pentru a alcătui cuvinte şi a le organiza într-un limbaj

vorbit.

Sunetele şi vorbirea

Animalele şi oamenii comunică prin emiterea de semnale sonore. Oamenii nu

îşi folosesc vocea în acelaşi fel ca animalele. Astfel, deşi animalele pot emite mai

multe sunete diferite, ele nu vorbesc. În schimb, oamenii articulează sunetele,

formează cuvinte şi fraze şi îşi pot controla glasul pentru a vorbi.

Sunetele emise de animale

Animalele fac schimb de semnale sonore: strigăte, mormăituri, fluierături,

răgete…, prin care pot transmite mesaje de chemare, de alarmă, de ameninţare sau de

agresiune. Păsările, de exemplu, au un sistem de comunicare sonoră foarte sofisticat:

piţigoiul poate emite peste 50 de sunete diferite. Fiecare sunet are un scop precis:

păsările strigă pentru a semnala prezenta unui duşman, pentru a-şi chema puii sau

pentru a menţine contactul cu restul grupului; masculii cântă pentru a-şi delimita

teritoriul sau pentru a cuceri o femelă.

Organele vorbirii

S-au modificat pe măsură ce omul s-a adaptat la poziţia verticală. Fiindcă,

asemenea maimuţelor de talie mare, strămoşii omului se deplasau sprijinindu-se în

mâini. Primul om care s-a ridicat în poziţie verticală a căpătat denumirea de

Homoerectus. Mergând astfel, el a putut să-şi folosească mai mult mâinile decât

fălcile, de exemplu pentru a apuca hrana. Cum nu mai avea nevoie de fălci atât de

puternice, capul i-a devenit mai uşor şi s-a ridicat. Atunci, laringele i s-a eliberat şi i

s-au dezvoltat organele vocale. Aceste modificări fizice au fost necesare apariţiei

limbajului articulat, care este controlat în creier de centrii vorbirii.

Primele cuvinte

Oamenii preistorici comunicau probabil între ei prin strigăte şi diferite alte

sunete. Apoi, treptat, oamenii au avut nevoie să transmită informaţii din ce în ce mai

19

complexe. Astfel, au început să folosească combinaţii de sunete diferite pentru

fiecare obiect, fiecare acţiune şi fiecare idee. Ei au inventat cuvinte pentru a desemna

animalele, plantele, întreaga natură înconjurătoare şi propriile lor activităţi: fuga,

vânătoarea, hrana, somnul.

Controlul vocii şi cântatul

Când se naşte, copilul nu ştie să vorbească. El se face înţeles de cei din jur

prin strigăte, prin plâns şi mimică. Crescând, el învaţă treptat să îşi folosească glasul,

să producă şi să controleze sunetele, apoi să stăpânească limbajul părinţilor săi. Dar

omul nu se mulţumeşte doar cu articularea cuvintelor pentru a vorbi, el ştie să îşi şi

moduleze vocea pentru a cânta. Vocea este, într-un fel, primul instrument muzical

folosit de om.

3. Comunicare şi limbaj. Limbajul verbal, scris, interior

Limbajul -Comunicarea este o transmitere de informaţii prin intermediul

semnalelor şi simbolurilor. Acest proces presupune recurgerea la coduri. Alegerea

codurilor este condiţionată de limbajul în care se produce comunicarea.

20

Semantica - Şcoala referenţială - John Locke – semnificaţia cuvintelor este

convenţională. Semnalele sonore, care formează cuvinte, permit oamenilor să

comunice, aceştia fiind „capabili să utilizeze sunetele ca semne ale concepţiilor lor”.

Cuvintele sunt semne arbitrare (voluntary signs) care trebuie să dispună de o

acceptare comună.

Odgen şi Richards – triunghiul semantic:

B.Concept / reprezentare

A. Cuvânt C. Obiect / referent

Pentru Odgen şi Richards, între cuvânt şi obiectul la care se referă cuvântul

nu există o relaţie directă. Cuvintele sunt asociate unor concepte, acestea din urmă

referindu-se la obiectele reale. Relaţia dintre cuvânt şi referent nu este de ordin

cauzal, ci reprezintă rezultatul unei asociaţii pe care o face vorbitorul şi ascultătorul.

Conceptualism - Katz – teoria psihologică a semnificaţiei

În memoria oamenilor, cuvintele sunt cuplate unei anumite informaţii

conceptuale (lexical reading), pe baza căreia cuvintele pot fi definite. Pe lângă

informaţia conceptuală, cuvintele oferă o informaţie perceptuală, cuprinzând

reprezentarea imaginară a obiectelor la care cuvântul se referă. Rezultă o relaţie

triadică între cuvânt, informaţie conceptuală şi informaţie perceptuală:

Cuvânt Informaţie conceptuală

\ /

Informaţie perceptuală

Strategia semantică şi persuadarea - Comunicarea persuasivă - Intenţia

de a-i convinge pe ceilalţi joacă un rol important în procesele de comunicare. Intenţia

de a convinge, de a-i face pe ceilalţi să-ţi împrumute punctul de vedere sau de a-i

împiedica să preia un alt punct de vedere, aparţine comunicării persuasive.

Variantele de strategie semantică - Leech identifică două tipuri de

comunicare în „semantica strategică”:

1) manipularea conceptuală (conceptual engineering);

2) manipularea asociativă (associative engineering).

Prima variantă cuprinde manipulările de ordinul extensiunii şi intensiunii verbale,

cea de-a doua se referă exclusiv la manipularea prin conotaţii.

21

Cinci variante de strategie semantică:

1). Manipularea denotativă: extensionalizarea - implică abaterea de la

semnificaţia curentă cu scopul de a impune un anumit punct de vedere (sau de a

exclude un alt punct de vedere). Una dintre variantele principale este

extensionalizarea disensiunilor de ordin intensional. Conflictele din planul definirii

termenilor sunt transpuse în planul aplicabilităţii acestor termeni.

2). Manipularea denotativă: impunerea intensiunii - apare atunci când

vorbitorul pretinde că extensiunea termenului folosit de el reprezintă singura

intensiune verbală corectă.

Emitentul revendică pentru sine corectitudinea intensiunii. Exemplu:

„campionul economiei de piaţă”, „apărător al dreptului la educaţie” – formule

frecvent întâlnite în comunicarea politică şi electorală.

3). Manipularea denotativă: impunerea intensiunii - Implică modificarea

disimulată a intensiunii printr-o lărgire sau o restrângere a extensiunii. Exemplu de

lărgire: „democraţie” este un termen aplicat oricărei dictaturi care se autodefineşte

drept „democraţie populară”.

4). Manipularea denotativă: relaţionarea improprie a cuvintelor -

Presupune folosirea improprie a relaţiilor de sinonimie, antonimie, hiponomie,

omonimie.

Exemplu de pseudo-sinonimie: „Comunismul este dirijism de stat” –

impropriu, deoarece au existat ţări comuniste în care dirijismul era absent sau

diminuat, şi ţări în care dirijismul de stat era prezent fără să fie vorba de un regim

comunist (Germania nazistă). Strategia semantică crează aici o pseudosuprapunere

a intensiunilor verbale.

Exemplu de pseudo-antonimie: „Libertate în locul socialismului” – formula

sugerează că libertatea şi socialismul se exclud reciproc. Se crează o relaţie

antonimică între doi termeni care în limbajul obişnuit nu sunt antonime.

5). Manipularea conotativă - De multe ori, în limbajul politic, conotaţiile

sunt mai importante decât denotaţia. Manipularea conotativă apare în folosirea

cuvintelor cu o denotaţie aproape inexistentă, a cuvintelor predominant conotative, a

eufemismelor sau aşa-numita image building (construcţie a imaginii). Cuvinte ca

„fascist”, „reacţionar” sau „politician degenerat” şi-au pierdut denotaţia prin

frecventa lor utilizare de către comunişti. Cuvinte ca „democratic”, „egalitate” sau

„solidaritate” sunt folosite aproape exclusiv pentru valoarea lor conotativă.

22

Eufemismele servesc la estomparea conotaţiilor negative ale cuvintelor pe

care le înlocuiesc. Exemple: ţările din lumea a treia sunt denumite „ţări în curs de

dezvoltare” sau „ţări subdezvoltate”, scumpirea este „reaşezarea preţurilor”.

Procesul de alegere al cuvintelor pentru conotaţia lor este denumit de Leech

image building. Importantă nu este denotaţia, ci asociaţiile pe care cuvintele le

generează la nivelul publicului. Exemplu: lozinca pe care Thatcher a folosit-o în

prima ei campanie electorală a fost „Labour does not work” („Laburismul nu

funcţionează”).

4. COMUNICAREA INTERUMANĂ

4.1. Comunicarea verbală

Comunicarea reprezintă un sistem de transmitere a unor mesaje care pot fi

procese mentale (confuzii, ganduri, decizii, interioare) sau expresii fizice (sunete şi

gesturi). Ea constituie o necesitate şi o activitate socială. Cauza care a dus la apariţia

comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni ca persoane sau grupuri

sociale, când se aflau la depărtare unii de altii. Cauza care a determinat apoi

dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni şi organizaţiile

lor, în condiţiile dezvoltării relaţiilor sociale. Formele de comunicare apar şi se

23

dezvoltă odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau

limbajul, în care două forme de întrebuinţare: oraă şi scrisă.

Comunicarea verbală are un rol primordial atât din punctul de vedere al

segmentului de negociere pe care îl ocupă cât şi din punct de vedere al conţinutului.

Comunicarea verbală permite un joc logic al întrebărilor şi al răspunsurilor într-o

derulare flexibilă, spontană, lucru care nu este posibil atunci când negocierile au loc

scris sau prin alte tehnici. Prin comunicarea verbală au fost realizate o serie de

activităţi: obţinerea şi transmiterea de informaţii, elaborarea unor propuneri,

exprimarea unor opinii.

Limbajul în tratative sau negocierea presupune în primul rând o bună

comunicare între partenerii de tranziţie. Arta de a vorbi se dobândeşte prin

acumularea de cunoştinţe şi o continuitate care elimină nesiguranţa, vorbirea

dezordonată, lipsa de expresivitate, echilibrul în vorbire.

Cunoaşterea şi folosirea jusă a mijloacelor de exprimare a ideilor pe care

dorim să le comunicăm constituie o condiţie primordială în comunicare. Aceste

mijloace sunt: limbajul şi stilul.

Limbajul poate fi determinat ca fiind un sistem de comunicare prin

semnale, în cadrul unei limbi sau în afara ei. Filozoful Karl Popper a identificat trei

categorii de limbaje, după criteriul funcţiei:

- Limbaje inferioare (folosite şi în lumea animală), având funcţia de

semnalizare, de autoexpresie;

- Limbaje superioare, exclusiv umane, capabile de descriere şi argumentare.

- Limbaje mixte.

Principiile stilului comunicarii verbale sunt:

Claritatea – cuvintele trebuie să fie bine alese, exacte şi potrivite cu ideile pe

care le exprimă, să fie logic înlănţuite pentru a putea fi înţelese încă odată, de

asemenea se va avea grijă să fie evitate cuvintele sau expresii cu mai multe înţelesuri,

neologismele, regionalismele, claritatea stilului este asigurată când se folosesc

propoziţii şi fraze scurte.

Simplitatea şi naturaleţea – acest principiu constă într-o exprimare directă,

firească şi lipsită de exagerări.

Corectitudinea – o exprimare corectă constă în respectarea regulilor

gramaticale.

24

Politeţea şi demnitatea – stilul comunicării trebuie să aibă în vedere un ton şi

mod deosebit de exprimare, cuviincios, respectuos şi demn, iar în cazul unor

nemulţumiri apărute în discuţie trebuie să predomine politeţea, bună cuviinţa şi

demnitatea.

Pentru exprimarea corectă a ideilor, alături de vocabular, structura

gramaticală este al doilea element de bază al limbii române. Ea constă în aplicareea

strictă a regulilor gramaticale în aşezarea şi îmbinarea cuvântului în propoziţii şi

fraze, prin: construirea propoziţiei în ordinea directă, folosirea părţilor de propoziţie

şi a expresiilor.

4. 2. Comunicarea scrisă

Scrisul a îmbrăcat la început forma pictografică. Cu timpul s-a perfecţionat şi

transformat ulterior în scrieri cu litere de alfabet. Scrisul şi comunicarea formează

unul şi acelaşi proces istoric-dialectic, determinat de schimbarea şi dezvoltarea

condiţiilor vieţii materiale şi sociale. Limbajul scris constituie una dintre cele mai

importante şi mai revoluţionare cuceriri dobândite de oameni, în procesul muncii şi

în condiţiile convieţuirii în societate. El joacă un rol deosebit în păstrarea şi

răspândirea ştiinţei şi a culturii în precizarea şi realizarea diferitelor raporturi sociale.

Comunicarea nu a rămas la stadiul unei simple comunicări de ştiri sau veşti între

oameni. S-a dezvoltat continuu pe măsura dezvoltării relaţiilor dintre oameni şi pe

măsura dezvoltării societăţilor, lumii şi a vieţii de zi cu zi.

Prin comunicare scrisă se înţelege: scrisoare, conţinutul unei scrisori, schimb

de scrisori între două sau mai multe persoane, raport sau legătură între fapte, lucrări,

fenomene şi situaţii. Este procedeul de comunicare între oameni prin scrisori,

înştiinţări sau comunicări scrise. Prin comunicare scrisă se mai înţelege totalitatea

comunicărilor scrise care intervin în activitatea unei persoane juridice cu privire la

relaţiile şi interesele ei.

Comunicarea făcută în scris de către o persoană fizică sau juridică reprezintă

un act de corespondenţă. Actele de corespondenţă au caracterul şi poartă denumirea

de scrisori. În cazurile concrete, însă, actele de corespondenţă au denumiri diferite:

ofertă, adresă, întâmpinare, cerere, telegramă, reclamaţie, proces-verbal, afiş

comercial.

Comunicarea scrisă este folosită atunci când nu este posibilă comunicarea

orală, când nu există alt mijloc de comunicare, când comunicarea scrisă este mai

25

avantajoasă în comparaţie cu celelalte mijloace de comunicare şi, îndeosebi,

întotdeauna este necesară existenţa unei forme scrise.

Obiectul comunicării îl formează: păstrarea relaţiilor existente şi convenabile

dintre oameni, dintre organizaţiile lor, dintre ei şi acestea, iniţierea, stabilirea şi

desfăşurarea unor relaţii noi, modificarea şi stingerea relaţiilor vechi, schimbul de

ştiri, gânduri, informaţii, păreri şi idei care prezintă interes pentru relaţiile lor,

precizarea anumitor situaţii şi poziţii privind interesele reciproce, clarificarea şi

aplanarea eventualelor neînţelegeri care se pot ivi în cadrul relaţiilor şi intereselor

comune, rezolvarea diferitelor probleme pe care le ridică desfăşurarea practică a

raporturilor sociale care îi leagă.

Pentru persoanele fizice, comunicarea scrisă constituie o activitate

ocazională. Pentru organele de stat, instituţii, intreprinderi şi celelalte organizaţii,

comunicarea constituie o activitate continuă, o metoda de lucru, o modalitate de

rezolvare a multor probleme.

Corespondenţa a făcut posibile noi relaţii în viaţa politică activitatea

comercială, în lumea culturală şi în existenţa cotidiană. Ea respectă un anumit

protocol şi presupune, atât pentru emiţător cât şi pentru receptor, cunoaşterea şi

respectarea unor reguli. Ea mai presupune confidenţialitate, fiind protejată altfel de

prevederile legale. Violarea corespondenţei este un act abuziv şi ilegal.

Rolul comunicării scrise în activitatea societăţilor comerciale reuneşte atât

definirea corespondenţei cât şi importanţa ei. Corespondenţa este comunicarea scrisă

între două persoane, instituţii, scrisori primite, trimise de o instituţie, organism,

persoanî. Importanţa ei decurge din rolul pe care îl joacă în activitatea societăţilor

comerciale.

5. Comunicarea mediatică. Teorii şi metode. Funcţii şi efecte

Inflenţa mass-media (efectele) - Efect înseamnă „toate modificările la nivel

individual sau social pe care le produc mass-media prin tipul lor de mesaje”

(Maletzke). Teoria influenţei mass-media ţine seama de dimensiunile efectelor.

cine suportă efectul – la nivel individual, de grup şi social;

natura efectelor (de ordin cognitiv sau de ordin comportamental);

26

durata efectului – interval de timp care se scurge între emisia mesajului şi

momentul în care se poate înregistra un oarecare efect. Există trei tipuri de

efecte: efecte pe termen scurt (până la 6 zile), efecte pe termen mediu (7-30

zile), efecte pe termen lung (peste o lună).

5.1. Factorii care influenţează acţiunea mediatică:

atenţia selectivă (selective exposure)

comunicarea în două trepte (two-step-flow of communication).

Atenţia selectivă: necesitatea selecţiei. Există două tipuri de selectivitate:

selectivitatea de facto şi selectivitatea motivată. Selectivitatea de facto se referă la

tendinţa de a selecta informaţia conform predispoziţiilor. Publicul se îndreaptă spre

acele emisiuni sau programe care corespund propriilor interese, atitudini sau opinii.

Selectivitatea motivată – selecţia se face conştient, conform concepţiei de viaţă.

Comunicarea în două trepte: liderii de opinie Comunicarea mediatică nu se

deschide, direct, tuturor. În contactele sau discuţiile personale, informaţia constituie

obiectul unor relatări ulterioare. Liderul de opinie se orientează spre comunicarea

mediatică, mai mult decât ceilalţi membri ai grupului său. Liderul de opinie are

tendinţa să prezinte informaţia într-o manieră care face ca informaţia să confirme

conceptele şi normele de viaţă ale lui şi ale grupului său. Abordarea „în trepte” este

specifică anilor '50. Expansiunea a condus la revizuirea teoriei şi împărţirea

comunicării în două procese – fluxul informaţiei şi fluxul influenţei.

Efectele la micronivel - Disonanţă şi consonanţă

Disonanţa intervine când sursa (emitentul) nu este apreciată sau credibilă, iar

receptorul nu se aşteaptă ca opiniile emitentului să coincidă cu ale sale. Consonanţa

apare când, primind un mesaj dintr-o sursă pe care o consideră valoroasă, receptorul

preia opiniile/ideile emitentului, acestea coincizând cu universul său de opinie.

Societatea ca obiectiv: macroefectele - În cadrul unor macromodele, efectele

mediatice au accepţiunea de efecte pe termen lung şi de efecte indirecte. Trei teorii

domină cercetarea macroefectelor mediatice: agenda-setting (teoria agendării),

Schweigerspirale (teoria spiralei tăcerii) şi cunoaşterea diferenţială (teoria

prăpastiei cognitive).

Teoria agendării - Mass-media fixează agenda publică. Ele sunt acelea care, ca

urmare a procesului de selecţie şi focalizare a faptelor sociale, desemnează

prioritatea subiectelor de discuţie pe ordinea de zi. Mass-media impun subiectele.

Teoria agendării: publicul dă importanţă exact acelor subiecte care se bucură de

27

atenţia mediatică. Există deci două tipuri de agendare: agendarea mediatică şi

agendarea publică. Agenda publică conţine trei subpuncte:

- Agenda intrapersonală – conţine subiecte de importanţă exclusiv personală;

- Agenda interpersonală – conţine subiectele importante pentru contactele

sociale;

- Agenda comunităţii – subiecte de importanţă generală, pentru întreaga societate.

Spirala tăcerii (Schweigspirale) - Definiţie: Opinia publică obligă individul să se

reţină, să nu-şi divulge propriile. Cheia teoriei este deosebirea dintre televiziune şi

celelalte mass-media. Televiziunea este un mediu prin excelenţă non-selectiv:

oamenii se uită la TV fără să se întrebe ce fel de imagini le trec prin faţa ochilor. În

cazul presei scrise, fiecare îşi alege ziarul sau revista preferată. Un mediu non-

selectiv, cum este televiziunea, are o influenţă mai mare asupra publicului. În cazul

consumului non-selectiv, lipseşte selectivitatea, primul „zid de apărare” împotriva

influenţei mediatice.

Teoria prăpastiei cognitive şi a creşterii diferenţiale a cunoaşterii - Definiţie: Prin

consumul mediatic, persoanele cu un statut social-economic înalt (venituri ridicate şi

educaţie superioară) acumulează mai rapid şi mai multe cunoştinţe decât persoanele

cu un statut social inferior. Mass-media oferă primului grup un mai mare profit de

cunoaştere. (Tichenon, Donohue şi Olien).

Mass-media şi funcţiile sociale

- supravegherea mediului social;

- corelarea părţilor componente ale societăţii şi a reacţiilor lor specifice;

- transmiterea moştenirii sociale de la o generaţie la alte.

Triada lui Laswell a fost mai târziu redată în alţi termeni:

- prezentarea actualităţii (culegerea şi diseminarea de date referitoare la

evenimentele sociale curente).

- cristalizarea opiniilor (diversele grupuri sociale ajung să-şi asume punctele de

vedere);

- socializare (generaţiei următoare i se transmite ceea ce s-a dobândit în plan social).

5. 2. Funcţiile Comunicării Mediatice

Mijloacele de comunicare în masă au o uriaşă forţă de influenţare a

consumatorului de informaţie, a publicului. Acest lucru este valabil atât în domeniul

comercial, cât şi în cel al vieţii publice şi politice. Mai mult decât atât, se remarcă

faptul că tehnicile din domeniul comercial sunt transferate în zona politicului.

28

Despre funcţiile comunicării în masă s-a scris foarte mult şi s-au făcut

diferite clasificări. De aceea, vă prezint câteva funcţii ale comunicării prin mass-

media, ce vor fi regăsite în cele mai multe lucrări de specialitate.

1. Funcţia de informare. Ziarele, revistele, radioul, televiziunea şi internetul

sunt canale care, prin informaţiile difuzate satisfac o nevoie fundamentală a omului

modern: informarea. Aceste canale de comunicare realizează mai mult decât o

informare. Ele influenţează, orientează şi dirijează opinia publică, interesele şi

motivaţiile oamenilor, conştiinţele chiar dincolo de propria voinţă. Mass-media poate

realiza chiar distrugerea discernământului, instalarea unei apatii, poate distruge

voinţa de a înţelege şi a acţiona. Cercetătorii americani Paul Lazarsfeld şi Merton R.

K. au denumit aceasta influenţa – „disfuncţia de narcotizare”.

2. Funcţia de interpretare. În calitate de consumatori de informaţii, puteţi fi

ajutaţi direct în interpretarea unor evenimente prin producţii specifice de tipul

editorialului sau al comentariului (vezi rubica “Comentariul zilei” din Adevărul sau

“Tableta de politician” din Cronica Română). Comentariul zilei exprimă punctul de

vedere al autorului, al liderului de opinie, care poate fi, în unele situaţii, în

contradicţie cu editorialul. În practica jurnalistică, comentariul zilei şi editorialul sunt

plasate pe pagini diferite ale ziarului. Dacă editorialul reprezintă punctul de vedere al

ziarului sau al unui angajat al ziarului, comentariul zilei reprezintă de regulă punctul

de vedere al unui colaborator sau al unui invitat.

3. Funcţia instructiv-culturalizatoare. Acest lucru se realizează prin

difuzarea de informaţii, cunoştinţe cultural-ştiinţifice. În cazul acestei funcţii

instructiv-culturalizatoare se remarcă şi un efect subliminal, persuasiv i-am putea

spune: sunt promovate valori (vezi scandalul manualelor), modele comportamentale

ce ţin de paradigma culturală a societăţii.

4. Funcţia de liant. Această funcţie este consecinţa celor anterioare şi se

referă la faptul că poate genera un mecanism de solidaritate socială, în caz de

calamităţi naturale, de exemplu.

Exemple practice: inundaţiile din 1999 au generat prin TVR o solidaritate

socială cu cei afectaţi, ceea ce a dus la strângerea unor mari sume de bani. Indiferent

de scandalul apărut ulterior legat de gestionarea banilor, solidaritatea s-a produs în

momentele critice ale comunităţii.

5. Funcţia de divertisment. Radioul şi televiziunea realizează numeroase

emisiuni de divertisment. Acestea sunt cele mai ieftine mijloace de divertisment, în

29

comparaţie cu participarea la concerte şi alte spectacole. Există însă şi tendinta de a

transforma totul în spectacol, ceea ce are efect contrar funcţiei de liant, adică crearea

unei detaşări de problemele grave prezentate. În cazul unor accidente, calamităţi unul

din criteriile de selecţie a evenimentelor, promovate de conducerea redacţiilor, este

numărul morţilor şi prezentarea cât mai “impresionistă” a evenimentului: sunt

recomandate imagini cu oameni care plâng, cu priviri disperate.

5.3. Clasificarea funcţiilor comunicării propusă de cercetătorul american

Roman Jakobson:

1. Functia emotivă a comunicării constă în evidenţierea stării interne a

emiţătorului. Aceasta funcţie este extrem de importantă, în special în campaniile

electorale.

2. Funcţia persuasivă sau retorică. Construcţia mesajului este la modul

imperativ prin excelenţă.

Exemplu: Dacă doriţi să vină prosperitatea, votaţi-ne!

Prin acesta funcţie se urmăreşte un anumit răspuns de la receptor.

3. Funcţia poetică se referă în special la mesaj. Limbajul poetic pune

accentul pe modul cum se spune, cum se vorbeşte, spre deosebire de limbajul

ştiinţific, care pune accentul pe “ce se spune”.

Anumite reclame fac apel la acest tip de mesaj, în special reclamele pentru

serviciile turistice.

4. Funcţia referenţială vizează contextul în care are loc transmiterea unui

mesaj.

Sunt autori sociologi care contestă acurateţea acestei funcţii şi propun

împărţirea acesteia în două:

a). funcţia propriu-zis referenţială, axată pe conţinutul comunicării.

b) funcţia contextuală sau situaţională, care ţine cont de cadrul în care se

desfăşoară procesul de comunicare.

5. Funcţia metalingvistică. Uneori un mesaj de o anumită natură este spus pe

un ton serios, deşi sala zâmbeşte şi se amuză. În această situaţie apare uneori

necesitatea de a atrage atenţia asupra adevăratului mesaj, care poate fi o ironie. Deci

este necesar să se atragă atenţia asupra codului utilizat, fie prin gesturi (zâmbet în

colţul gurii), fie în perifraze explicative (explicaţii de genul “glumesc, desigur”).

30

Comicul de situaţii se bazează din plin pe funcţia metalingvistică a

comunicării (Benny Hill, comicii Marin Moraru şi Nae Lazarescu, etc). În această

situaţie, râsul telespectatorilor din “off” atrage atenţia asupra glumelor.

6. Funcţia fatică a comunicării. Această funcţie are în vedere caracteristicile

canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. Exemple: gesturile,

formulele de salut, “alo” cu care începem fiecare convorbire telefonică. Aceste

funcţii coexistă practic în orice comunicare. Structura verbală a unui mesaj depinde,

în primul rând, de funcţia predominantă.

6. Comunicarea managerială

Management

Finalitatea ofertei informaţionale depinde de organizaţie (partid politic,

universitate, asociaţii studenţeşti, cluburi sportive, ministere, etc.)

31

Organizaţia

1. „cadrul instituţionalizat în care mai mulţi indivizi conlucrează pentru a atinge

un anumit scop”;

2. „sistemele sociale în interiorul cărora dominante sunt raporturile scop-

mijloace”.

Subsistemele organizaţiei

Activităţile unei organizaţii sunt de obicei împărţite în trei categorii: activitatea

de producţie (transformarea), activitatea de conducere (management) şi

activitatea de informare. Fiecărei categorii îi corespunde un subsistem:

a) sistemul de transformare a unui input oarecare (materii prime sau

energice) într-un output (bunuri sau servicii), destinat în general pieţei

(mediul social).

b) sistemul de management la care se supune întregul proces de producţie;

c) sistemul informaţional prin care managerul este aliomentat cu date din

interiorul şi din exteriorul organizaţiei.

Sistemul de management implică trei tipuri de activităţi manageriale:

planificarea, organizarea şi administrarea. Planificarea presupune stabilirea

scopurilor pe care le are organizaţia respectivă şi a etapelor de realizare a acestor

scopuri. Fazele activităţii de planificare în management sunt: intelligence (alegerea

de informaţii), design (conceperea modelului de acţiune) şi choice (opţiunea de ordin

strategic). Semnalarea unei probleme este urmată de conceperea unui model prin care

aceasta poate fi rezolvată, rezolvare care implică opţiuni în faza de execuţie a

planului.

Niveluri de decizie în comunicarea managerială: nivelul strategic, nivelul

tactic şi nivelul operaţional.

Deciziile privind scopurile pe care la virează o instituţie sunt luate la un nivel

strategic. Este vorba de decizii pe termen lung, cum ar fi lansarea de produse noi pe

pieţe de desfacere sau utilizarea de noi strategii comerciale.

Mijloacele care urmează a fi folosite formează obiectul unor decizii la nivel

tactic (decizii pe termen mijlociu, de aproximativ un an). Exemplu: bugetul alocat

campaniilor publicitare.

Deciziile imediate (pe termen scurt) – privind programul de lucru, ritmul de

acumulare sau desfacere a stocurilor – sunt luate la nivel operaţional.

32

Management informaţional - este un „sistem elaborat cu scopul de a procura

informaţiile necesare unor activităţi bine determinate” (Bemelmans). Acest sitem

cuprinde „un ansamblu de metode, de mijloace auxiliare şi de operaţii prin care unei

organizaţii îi este asigurată informaţia necesară”. În funcţie de cele trei tipuri de

activităţi manageriale (planificare, organizare şi administrare) sistemel

informaţionale cunosc trei variante:

Planificare – informaţie din exteriorul organizaţiei (piaţa) şi interiorul

organizaţiei

– informaţie despre ceea ce se poate întreprinde şi despre

rezultatele posibile.

Organizare – informaţii privind defalcarea planului de activitate şi

elaborarea standardelor de control

Administrare – informaţii cu specific de monitorizare.

O altă modalitate de descriere a sitemelorinformaţionale pleacă de la nivelurile de

decizie la care informaţia este exploatată. Fiecărui nivel de decizie îi corespunde o

anumită activitate informaţională:

Nivel strategic – sondarea pieţei sau a dezvoltării demografice;

Nivel tactic – analiza rezultatelor, comparaţia cu rezultatele planificate;

Nivel operaţional – analiza activităţii de desfacere (pe produs, clientelă sau

zonă).

Nivel tranzacţional – înregistrarea comenzilor şi a activităţilor publicitare.

Structura organizaţională şi prelucrarea informaţiilor - cuprinde „dispoziţia

subsistemelor (sau compartimentelor) unei organizaţii, diviziunea muncii şi relaţiile

ierarhice dintre ele” (Hall, Mintzberg). Diferenţierea o dau particularităţile concrete.

Exemplu: gradul de centralizare al deciziilor – de la centralizare (aproape toate

deciziile sunt luate „la vârf”) până la descentralizare (deciziile sunt luate de

subordonaţi). Combinând criteriile de diferenţiere, Mintzberg descrie următoarele

tipuri de organizaţii: organizaţia minimală, birocraţia maşinală, birocraţia

profesională, organizarea divizionară şi „adhocraţia”.

Necesitatea şi posibilitatea de a coordona informaţiile. Coordonarea

presupune schimbul de informaţii. Informaţiile necesare sunt ordonate prin reguli,

programe sau proceduri. Acestes stabilesc rolul fiecărui actant într-o situaţie dată.

Lucrurile se complică în situaţiile neprevăzute. O modalitate de rezolvare a acestor

situaţii este de a lăsa deciziile pe seama conducerii sau a managerilor. O altă

33

modalitate de a rezolva situaţiile neprevăzute presupune o modificare de perspectivă.

În loc să i se descrie precis funcţia, fiecărui membru al organizaţiei i se lasă libertatea

de a hotărî cum trebuie să acţioneze. Există două modalităţi de contracarare a

situaţiilor neprevăzute: reducerea cantităţii de informaţii sau mărirea capacităţii de

prelucrare a informaţiei.

Reducerea cantităţii de informaţii asigură departamentelor un spaţiu

de joc mai mare. O metodă de diminuare a necesarului informaţional

este crearea de departamente autonome, care dispun de mijloacele şi

condiţiile de a lua ele însele deciziile, fără a mai utiliza canalele de

comunicare.

Mărirea capacităţii de prelucrare a informaţiei presupune crearea

relaţiilor laterale. Deciziile sunt luate în afara relaţiilor ierarhice, se

dispersează spre eşaloanele inferioare. Contactul direct (relaţiile

laterale) dintre departamente depăşeşte cadrul ierarhic. Relaţiile laterale

sunt asigurate de intermediari, grupuri comune de lucru, managerii

interdepartamentali, etc.

7. COMUNICAREA ORGANIZAŢIONALĂ

34

Definiţie – Comunicarea organizaţională este un proces de creare şi schimb

de mesaje în interiorul unei reţele de relaţii interdependente care să se conformeze

incertitudinii mediului.

Schimbul de informaţii poate fi vertical (de la vârf la bază ori invers) sau

orizontal (conlucrare la ecelaşi nivel ierarhic). Două tipuri de reţele de comunicare

organizaţională:

Reţelele centralizante (informaţia merge spre centru şi se adecvează unor

activităţi relativ simplu de executat);

Reţelele descentralizante (schimbul de informaţii nu are o matrice impusă,

comunicarea fiind adecvată unor activităţi complexe).

Climatul comunicării. Organizaţiile diferă d.p.d.v. al climatului pe care-l asigură

comunicării. În anii ’50, americanul Gibb semnala două tipuri de climat, climatul

defensiv şi climatul deschis.

Climatul defensiv – „ceilalţi” sunt consideraţi un pericol pentru organizaţie.

Climatul deschis – asigură comunicarea deschisă cu „ceilalţi”, existând

disponibilitatea de a învăţa din experienţa şi opiniile celorlalţi.

Misiunea managerului este de a impune colaboratorilor săi un stil de

comunicare (Haney). Acesta depinde de felul în care managerul reacţionează la două

condiţii: recunoaşterea propriei subiectivităţi (imaginea sa despre realitate este în

proprii săi ochi o imagine subiectivă, incompletă şi comparabilă cu oricare altă

imagine a realităţii) şi asumarea poziţiei sale administrative (acceptarea faptului că

subalternii săi funcţionează într-un cadru dirijat de manager, în vreme ce el însuşi, ca

manager, acţionează „fără şef”).

           7. 1. Conceptul de comunicare organizaţională

Comunicarea face parte din viata noastra, este esentiala pentru a trai si munci.

Derivata din latinescul „comunis" – comun – comunicarea semnifica un fapt simplu:

practicand-o omul incearca sa stabileasca cu alte persoane o comunitate prin care pot

fi difuzate informatii, idei, atitudini.

A comunica nu inseamna, insa doar a emite sunete si cuvinte ci inseamna, in

acelasi timp a gandi si a cunoaste. In organizatia militara, oamenii sunt confruntati cu

diferite situatii care cer comportamente specifice si modele de comunicare adecvate.

Astfel ei trebuie sa dispuna de o adevarata cultura a comunicarii: cum sa vorbeasca,

unde, cand, in ce situatie. „Oricine nu face, nu gandeste si nu spune orice, oricum,

oricui, oricand, oriunde sau in orice situatie, in orice scop, cu orice efect"

35

Raportata la actiuni si situatii, la multitudinea formelor si nivelurilor de relatii

umane pe relatii umane pe care le mijloceste, comunicarea poate capata o multitudine

de sensuri, cu o infinitate de nuante.

Comunicarea, in cadrul organizatiei militare defineste procesul prin care are

loc schimbul de mesaje in vederea realizarii obiectivelor individuale si comune ale

membrilor ei.

Relatiile organizationale au ca suport comunicarea interpersonala. Fiind un

proces complex, comunicarea antreneaza insa, dincolo de latura structurala si alte

aspecte ale existentei organizatiei militare: tehnice, educationale, psihologice,

culturale, economice, juridice etc.

Complexitatea comunicarii aduce in planul practicii o cerinta speciala fata de

cadrul de conducere: abilitatea de a fi un bun comunicator. Ori, aceasta abilitate se

dezvolta prin intelegerea rolului comunicarii organizationale, in mod concret,

respectarea stricta a urmatorilor factori:

- aspectul: grija in alegerea si portul imbracamintei indica atentia pe care o acorzi

celor cu care te intalnesti;

- vocabularul: ales cu grija demonstreaza mesajul pe care doresti sa-l transmiti;

- punctualitatea: semnifica, nu numai ca esti considerat politicos, dar dai si impresia

ca iti pasa de cei cu care te intalnesti.

    Daca nu se tine seama de acestea comunicarea exprima lipsa de atentie acordata

semenilor.

    Se poate astfel afirma ca este imposibil de gasit un aspect al muncii manageriale

care sa nu implice comunicarea. Problema reala a comunicarii organizationale nu

este daca cadrele de conducere din organizatia militara se angajeaza sau nu in acest

proces, ci, daca ei comunica bine sau nesatisfacator.

7.2. Obstacole ale comunicãrii organizaţionale

    Comunicarea, ca schimb de idei, opinii şi informaţii prin intermediul cuvintelor,

gesturilor şi atitudinilor este fundamentul coordonării activităţilor umane. Dacă

scrisul şi vorbitul, în sine, sunt acţiuni relativ simple, înţelegerea lor corectă

reprezintă dificultatea principală a comunicării. Înţelegerea corectă reprezintă pentru

manager o problemă esenţială pentru că munca lui se bazează pe comunicarea cu

persoane de care nu-l leagă neapărat prietenia, simpatia şi rudenia.

36

    Explicaţiile neînţelegerilor, ale dezacordurilor şi chiar ale conflictelor se găsesc în

comunicare, în barierele pe care oamenii – managerii şi executanţii – le ridică mai

mult sau mai puţin intenţionat în calea comunicării.

    Aceste bariere pot fi generale şi specifice procesului de management.

    1. Factori generali ai blocajelor în comunicare

    Dintre barierele comune ridicate de oameni în calea comunicării, cele mai

cunoscute sunt:

    a) Diferenţele de personalitate. Fiecare om este un unicat de personalitate,

pregătire, experienţă şi aspiraţii, elemente care împreună sau separat influenţează

înţelegerea mesajelor.

    Personalitatea este considerată de specialişti rezultanta a patru factori:

– constituţia şi temperamentul subiectului;

– mediul fizic (climat, hrană);

– mediul social (ţară, familie, educaţie);

– obiceiurile şi deprinderile câştigate sub efectul influenţelor precedente (mod de

viaţă, igienă, alimentaţie etc.).

    De reţinut este faptul că oamenii nu se nasc cu personalitate integrală. Ea se

dezvoltă pe parcursul vieţii sub influenţa moştenirilor genetice, a mediului şi a

experienţei individuale. Când ajunge la maturitate, personalitatea se definitivează,

integrându-şi diferitele componente. Unicatele de personalitate generează

modalităţile diferite de comunicare.

    Fiecare om are repere proprii în funcţie de imaginea despre sine, despre alţii şi

despre lume, în general. Dar nu numai diferenţele dintre tipurile de personalitate pot

cauza probleme, ci adeseori propria noastră percepţie a persoanelor din jurul nostru

este afectată şi, ca urmare, comportamentul nostru afectează pe acela al partenerului

comunicării (una din cele mai frecvente cauze ale eşecului în comunicare).

    Nu întotdeauna suntem capabili să influenţăm sau să schimbăm personalitatea

celuilalt dar, cel puţin, trebuie să fim pregătiţi să ne studiem propria persoană pentru

a observa dacă o schimbare în comportamentul nostru poate genera reacţii

satisfăcătoare (acest tip de autoanaliză nu poate fi agreată de oricine şi oricum).

    b) Diferenţele de percepţie. Percepţia este procesul prin care indivizii selectează şi

interpretează senzorial stimuli şi informaţii în funcţie de propriile repere şi imaginea

generală despre lume şi viaţă. Modul în care noi privim lumea este influenţat de

experienţele noastre anterioare, astfel că persoane de diferite vârste, naţionalităţi,

37

culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperament etc. vor avea alte percepţii şi vor

recepta situaţiile în mod diferit. Diferenţele de percepţie sunt deseori numai rădăcina

multor alte bariere de comunicare. Există o mare probabilitate ca receptând mesajele,

oamenii să vadă şi să audă exact ceea ce s-a preconizat prin mesaj, dar nu sunt

excluse nici situaţiile de evaluare greşită (şi nu pot fi eliminate). Deci o barieră

importantă (poate cea mai importantă) în calea interpretării obiective a mesajelor o

constituie propria percepţie. Oamenii tind să respingă informaţiile care le ameninţă

reperele, obiceiurile şi concepţia despre lume. Cu alte cuvinte suntem tentaţi să

vedem ceea ce dorim să vedem şi auzim ceea ce dorim să auzim, evitând să

recunoaştem realitatea în sine (aceasta ne poate duce la ceea ce spune „a face 2 + 2 să

dea 5“).

    De asemenea informaţiile sunt acceptate şi în funcţie de persoana de la care

provin, modul şi situaţia în care sunt transmise (de exemplu, o observaţie privind o

eroare de exprimare poate fi acceptată sau considerată ca ameninţare, în funcţie de

persoana de la care provine – un prieten sau un străin).

    Pentru manager, percepţia diferită a celor din jur constituie un obstacol care poate

fi diminuat sau eliminat prin efortul de a cunoaşte şi înţelege oamenii astfel încât să

poată fi depăşite situaţiile în care comunicarea este deformată.

    Alcătuit din patru cvadrante, care definesc, fiecare în parte, un anumit raport

cognitiv între ego şi alter ego, modelul reprezintă o matrice a gradului de

intercunoaştere dintre două sau mai multe persoane. Semnificaţia celor patru

cvadrante este următoarea:

    – cvadrantul 1 – deschis – se referă la elementele despre noi înşine (atitudini,

comportamente, sentimente şi motive) cu care suntem familiarizaţi şi care sunt

evidente şi pentru alţii;

    – cvadrantul 2 – orb – relevă aspecte de comportament observate de alţii şi de care

nu suntem conştienţi;

    – cvadrantul 3 – ascuns – cuprinde elemente despre noi înşine dar nedezvăluite

altora (limitele, defectele, tarele de care suntem conştienţi şi pe care încercăm să le

estompăm în faţa celorlalţi);

    – cvadrantul 4 – necunoscut – este acea latură a personalităţii, necunoscută nici

nouă nici, altora care se manifestă, de regulă, în situaţii-limită (prin judecăţi, atitudini

şi comportamente-surpriză atât pentru individ, cât şi pentru cei din jurul său).

38

    În momentul în care două persoane intră pentru prima dată într-o relaţie, atitudinea

instinctivă este aceea de a nu dezvălui prea multe despre sine. Astfel, cvadrantul 1

este restrâns şi conduce la prima impresie – posibil incorectă – ce poate afecta,

ulterior, întregul comportament şi, respectiv, comunicarea cu ceilalţi.

    Pentru a dezvolta corect comunicarea este necesară:

    – o amplificare a suprafeţei deschise prin dezvăluirea de sine, furnizarea unor

informaţii despre noi celor din jur;

    – reducerea suprafeţei oarbe prin stimularea şi acceptarea feedbackului, astfel vom

fi capabili să receptăm impresiile celor din jur în ceea ce ne priveşte, să ne evaluăm

şi să ne corectăm defectele de imagine, atitudine şi comportament referitoare la noi şi

la alţii.

    Comunicarea, în general, şi cea organizaţională, în special, este îngreunată

deoarece:

    – fiecare dintre noi suntem tentaţi să presupunem că oamenii se vor comporta în

aceleaşi situaţii, în acelaşi mod;

    – există tendinţa de a încartirui pe cei din jurul nostru în categorii stereotipe: buni,

răi, deştepţi şi incompetenţi;

    – prima impresie deformează judecăţile ulterioare, transformându-se de regulă, în

prejudecăţi;

    – simpatia noastră faţă de alţii creşte sau scade în măsura în care descoperim sau

nu trăsături, preferinţe, caracteristici comune;

    – există tentaţia de a extinde faptele, atitudinile, punctele de vedere ocazionale ori

negative la întregul comportament al unui individ (constatarea că un individ nu s-a

descurcat într-o anumită situaţie, nereuşind să ia o decizie corectă, se poate

transforma în opinia că este incapabil, incompetent, lipsit de simţul orientării);

    – instinctiv, oamenii folosesc propriile repere şi concepţii în judecarea altora,

convinşi că adevărul şi dreptatea le aparţin.

    Frecvent se uită faptul că nu există răspunsuri „corecte“ atunci când oamenii sunt

invitaţi să-şi interpreteze propriile sentimente, atitudini, impresii (de exemplu,

oamenii pot interpreta diferit un desen, fără însă să se poată afirma care interpretare a

fost falsă şi care adevărată).

    c) Diferenţele de statut. Poziţia E şi R în procesul comunicării poate afecta

semnificaţia mesajului. De exemplu, un R conştient de statutul inferior al E îi poate

desconsidera mesajele, chiar dacă acestea sunt reale şi corecte. Un E cu statut înalt

39

este, de regulă, considerat corect şi bine informat, mesajele lui fiind interpretabile ca

atare, chiar dacă, în realitate, sunt false ori incomplete.

    d) Diferenţele de cultură existente între participanţii la comunicare pot genera

blocaje când acestea aparţin unor medii culturale, sociale, religioase şi

organizaţionale diferite.

    e) Lipsa de cunoaştere. Este dificil să comunicăm eficient cu cineva care are o

educaţie diferită de a noastră, ale cărei cunoştinţe asupra unui anumit subiect de

discuţie sunt mult mai reduse. Desigur, este posibil dar necesită îndemânare din

partea celui care comunică, el trebuie să fie conştient de discrepanţa între nivelurile

de cunoaştere şi să se adapteze în consecinţă.

    f) Probleme semantice generate de folosirea unor cuvinte în moduri diferite ori a

unor cuvinte diferite în acelaşi mod (de exemplu, cuvântul „etichetă“ poate să aibă

semnificaţia inscripţiei de pe ambalaje, dar şi cea de titlu, calitate, nume sub care

figurează cineva).

    Probleme semantice apar şi atunci când folosim în exprimare cuvinte sau expresii

din jargon, argou, neologisme, expresii strict tehnice sau prea pretenţioase.

    g) Dificultăţi în exprimare. Dacă există probleme în a găsi cuvinte pentru a ne

exprima ideile, trebuie să ne îmbogăţim vocabularul.

    h) Lipsa de interes a interlocutorului faţă de mesajul transmis. Putem să ne

aşteptăm şi la o asemenea posibilitate. Acolo unde ea este evidentă şi de înţeles,

trebuie acţionat cu abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă

intereselor şi nevoilor celui care primeşte mesajul.

    i) Emoţiile. Emotivitatea E şi R poate fi de asemenea o barieră. Emoţia puternică

este răspunzătoare de blocarea aproape completă a comunicării. Pentru a evita acest

blocaj este bine să se renunţe la comunicare atunci când suntem afectaţi de emoţii

puternice. Aceste stări ne pot face incoerenţi şi pot schimba complet sensul mesajelor

transmise. Totuşi, uneori R poate fi mai puţin (emoţionat) impresionat de o persoană

care vorbeşte fără emoţie şi entuziasm, considerând-o plictisitoare – astfel că emoţia

poate deveni un lucru bun.

    j) Zgomotul. Factor ce ţine de contextul comunicării şi poate fi produs de:

       – folosirea unor instalaţii în apropierea E sau R;

       – semnale parazite pe canalele de comunicare;

       – erori de comportament ale participanţilor la comunicare (toţi vorbesc în acelaşi

timp);

40

       – folosirea de către E a unui număr exagerat de cuvinte, chiar dacă acestea sunt

corecte, astfel încât mesajul se pierde în neesenţial.

Obstacole specifice procesului de comunicare în organizaţie

    Acestea depind nu atât de latura materială, cât mai ales de cea umană, respectiv de

componenta psihologică inclusă în proces.

    Ele pot fi generate de:

    a) manageri (şefi);

    b) subordonaţi.

    I. Obstacole generate de manageri. Ca iniţiatori şi coordonatori ai comunicării,

managerii au tendinţa de a ridica bariere artificiale în comunicarea cu subalternii sau

cu omologii lor, în general, datorită:

Dificultăţilor în capacitatea de transmitere a informaţiilor. În această

categorie intră:

– insuficienta documentare;

– tendinţa de a supradimensiona explicaţiile introductive, devenite inutile mai ales

când R este familiarizat cu subiectul;

– tendinţa de a transforma dialogul în monolog, fie din lipsă de timp ori de încredere

în partener sau de interes faţă de părerea acestuia;

– stereotipiilor în modul de transmitere şi prezentare (scade interesul R);

– utilizarea unui ton ridicat şi marcat de iritabilitate (intimidarea partenerului şi lipsa

răspunsului);

– utilizarea unui limbaj neadecvat R (termeni prea uzitaţi, prea elevaţi sau de strictă

specialitate);

– lipsa de atenţie sau abilitate în dirijarea dialogului către realizarea unui obiectiv;

– deficienţe în capacitatea de ascultare.

    Capacităţii reduse de ascultare sau a ascultării incorecte, ca urmare a:

– lipsei de respect faţă de personalitatea interlocutorului manifestată prin lipsa de

atenţie, nerăbdarea, graba de a termina mai repede, rezolvarea în paralel a altor

probleme;

– capacităţii scăzute de concentrare asupra fondului problemei, ceea ce deturnează

atenţia către forma comunicării;

– persistenţei în prejudecata că cei din subordine nu pot avea idei sau sugestii bune

pentru rezolvarea unor probleme (tendinţa de a considera că orice propunere este un

atac la prestigiul conducătorului);

41

– tendinţa de a interveni în timpul expunerii şi de a prezenta exact varianta contrară,

ceea ce este de natură să

descurajeze continuarea dialogului, iar în perspectivă, de a bloca iniţiativele de

comunicare a personalului din subordine;

– rezistenţei faţă de introducerea unor idei noi. O idee nouă perturbă o ordine deja

stabilită, iar transpunerea în practică poate implica şi dificultăţi de realizare,

necesitând un efort suplimentar, care ar periclita regulile, existenţa, confortul,

statutul unor persoane, avantajele deja obţinute etc.;

– tendinţei de a considera că orice idee, propunere de perfecţionare a unui domeniu

implică automat existenţa unei defecţiuni tolerate de conducere.

    Obstacolelor generate de subordonaţi. Au ca sursă fie dorinţa de securitate, fie

lipsa implicării în viaţa organizaţiei sau factori care pur şi simplu ţin de

temperament, climat de muncă. Formele sub care se manifestă aceste dificultăţi sunt:

– rezerva subordonaţilor în a exprima propriile opinii din teama de a nu avea

neplăceri cu superiorii sau de a nu-şi periclita avansarea;

– convingerea că problemele subordonaţilor nu-l interesează pe manager;

– lipsa de obişnuinţă în comunicare. Nedispunând de abilitatea de a se exprima

verbal ori în scris, renunţă la a mai da curs unei comunicări din proprie iniţiativă;

– tendinţa de a considera că orice idee, propunere de perfecţionare implică automat

existenţa unei defecţiuni tolerate de conducere. Într-un asemenea context, o

propunere ar părea ca un denunţ faţă de cel ce conduce, ceea ce i-ar putea declanşa

ostilitatea;

– concordanţa dintre cerinţele comunicării şi posibilităţile subordonaţilor de a le

satisface în condiţii de calitate şi de timp util;

– frecvenţa modificărilor. Cu cât modificarea unor instrucţiuni, ordine este mai

frecventă, cu atât creează nemulţumiri în rândul subordonaţilor, punând în lumină

defavorabilă capacitatea şi competenţa managerului.

8. COMUNICAREA PUBLICITARĂ

42

8. 1. Definiţie. Tipologii. Funcţii.

Definiţia clasică a publicităţii o plasează în cadrul procesului de marketing,

acea „artă a creării condiţiilor în care cumpărătorul se convinge singur să cumpere”.

Publicitatea reprezintă un complex de activităţi de promovare pe piaţă a unei idei, a

unui produs sau a unui serviciu (promotion mix). Printre metodele folosite în acest

scop enumerăm: prezentarea directă, reclama, tehnica răspunsului direct, diferitele

stimulente de vânzare, etc. Reclama reprezintă mesajul plătit de sponsor, intermediat

de mijoacele de comunicare în masă, cu funcţia de a convinge un anumit public de

avantajele oferite de ideea /serviciul/produsul promovat (ă). Adecvarea mesajului la

publicul-ţintă se face prin selectarea datelor de maxim interes şi prin structurarea lor

în funcţie de specificul de procesare a informaţiei de către consumatorii ţintă, dar şi

de mass-media folosite.

În funcţie de scopul urmărit, deosebim:

- reclame de lansare a noilor produse/servicii/idei

- reclame de întreţinere, de cultivare a simpatiei şi a fidelităţii clientelei;

- reclame de repoziţionare, prin deplasarea imaginii spre un alt registru de

calităţi/beneficii pentru aceeaşi categorie de public, prin îmbogăţirea imaginii cu

elemente noi, complementare, pentru lărgirea clientelei, sau prin răsturnarea imaginii

şi demolarea bazelor (raţiunilor atitudinii anterioare faţă de obiect).

Publicitatea funcţionează atât ca fenomen economic, fiind legată de piaţa

liberă, cât şi ca fenomen cultural, vehiculând conţinuturi simbolice prin intermediul

mass-media. Din acestă dublă structură rezultă caracterul dual al publicităţii: pe de o

parte, ea are o natură conflictuală, datorată competiţiei dintre mărci, pe de altă parte,

ea trebuie să-şi găsească o legitimitate socială, să instaureze o comunicare

consensuală cu publicul, de unde caracterul ei armonic. Un schimb veritabil

presupune ideea de echivalare a cererii cu oferta, dacă nu ideea de profit. televizat

(...) În fapt, singura putere a acestui rege figurant care devine publicul consumator

este aceea de a se face cât mai performant posibil faţă de sine, împotriva sa, prin

identificarea cu modelul de om funcţional de care tehnocraţia economică are nevoie

ca să învârtă rotiţele maşinăriei ei”

8. 2. Funcţiile reclamei:

- funcţia de comunicare (transmiterea de informaţii, facilitarea relaţiei

ofertantclientelă);

43

- funcţia economică (sensibilizarea publicului la preţuri şi stimularea

competitivităţii);

- funcţia socială (diseminarea rapidă a inovaţiilor tehnice şi a ideilor noi în rândul

agenţilor economici şi a cumpărătorilor);

- funcţia politică (consumatorul conştientizează puterea sa de a influenţa echilibrul

de forţe pe piaţă, prin simplul act de cumpărare sau prin presiuni la nivel legislativ);

propagandă transnaţională folosită în campaniile de imagine de ţară / grupuri

transnaţionale);

- funcţia estetică

Publicitatea este abordată şi explicată din cel puţin trei perspective culturale,

fiecare generând şi o anumită atitudine faţă de acest fenomen socio-comunicaţional.

1. teoria „persuasiunii clandestine” - publicitatea reprezintă o formă de

manipulare, ori nimeni nu are dreptul de a manipula. Publicitatea nu manipulează

doar în formele sale, ci în însăşi substanţa ei este o persuasiune clandestină. Lucrarea

lui Packard prezintă o serie de tehnici de persuasiune puse la punct de publicitate cu

ajutorul specialiştilor în cercetarea motivaţiilor, autorul analizând sub acest aspect

campaniile electorale şi propaganda politică. Conform autorului, unii agenţi de

publicitate cred că publicul a devenit foarte sceptic la subiectele de reclamă, astfel

încât psihicul şi comportamentul său nu mai poate fi influenţat prin intruziuni şi

atacuri exterioare; de aceea, pentru a depăşi neîncrederea noastră conştientă s-a

recurs tot mai des în ultimele decenii la atacarea subconştientului.

2. teoria publicităţii ca factor de democraţie - fără a se confunda cu

propaganda, ea presupune creativitate, originalitate, seducţie, chiar dacă totul se

decide la nivelul suprafeţei exterioare. Partidele politice şi statul se folosesc de

această publicitate, „publicitatea de serviciu public şi de interes general”; este vorba

despre semnalizarea rutieră, promovarea programelor de protecţie a pensionarilor, de

asistenţă socială etc. Dincolo de aceste aspecte, publicitatea se dovedeşte de o

importanţă decisivă pentru agenţii economici, dar fără consecinţe majore pentru

ceilalţi: puterea ei este superficială, frivolă, vizând auxiliarul şi indiferentul. Această

teorie, destul de limitată, pare să explice mai degrabă incompatibilitatea dintre

publicitate şi logica totalitară, decât virtuţile sale democratice.

3. teoria funcţionalistă a lui Merton, care a recunoscut funcţia publicitară a

comunicării de masă. Teoriile structural-lingvistice se axează pe analiza semiologică

a mesajului. Limita acestei analize constă în faptul că sunt vizate doar semnificaţiile

44

intenţionale, neglijându-se contextul socio-cultural al comunicării şi rolul activ al

receptorului, care decodifică mesajul şi instituie propriile semnificaţii. Jean

Baudrillard defineşte publicitatea drept regina pseudo-evenimentului

4. teoria publicităţii ca factor al destructurării edificiului metafizic –

garantul ordinii sociale şi al fenomenului de solidaritate colectivă.

9. COMUNICARE POLITICĂ ŞI TELEVIZUALĂ

9.1. Frontiere între comunicarea politică şi cea publică

45

Comunicarea politică este, fără indoială, o comunicare publică.

Comunicarea politică a avut, în toate epocile, remarcabili comentatori (Platon,

Demostene, Cicero etc.), iar ceea ce au spus ei rămâne de actualitate, in

ciuda mutaţiilor mediatice, mai ales atunci când e vorba de lămurirea relaţiei

între popor, cetăţeni şi putere sau a relaţiei între puteri.

Comunicarea politică îşi află sursa în Constituţie: articolul 3 reaminteşte

că „suveranitatea naţională aparţine poporului care o exercită prin

reprezentanţii săi şi pe calea referendumului”, iar articolul 4 arată că

„ partidele şi grupările politice concurează pentru obţinerea voturilor”.

Domeniul central al comunicării politice este deci acela al consultărilor

electorale pentru alegerea reprezentanţilor, cel al partidelor politice şi cel al

puterilor, prevăzute, de asemenea, în Constituţie12. S-ar putea susţine că

viaţa publică este în întregime marcată de raporturi politice, dar practica

socială aşa cum este ea în statul de drept, a încercat să separe puterea

publică şi serviciile publice. Pe plan naţional sau local, cetăţeanul este

receptor în comunicarea publică în calitate de beneficiar al serviciilor şi

interlocutor în dezbaterea politică. Mai mulţi autori au încercat să dea o

definiţie a comunicării politice. Astfel, pentru Michelle Belanger, comunicarea

politică este „o relaţie socială echivalentă cu influenţarea, însă o influenţare în

primul rând voită, transformată apoi în acţiune sau, dimpotrivă, în absenţa

acţiunii, adică în o misiune. Este în totdeauna vorba de o intervenşie

intenţionată în comportamentul potenţial al receptorului”. Condiţiile minimale

necesare comunicării politice enumerate de Jose Aachache sunt de asemenea

intenţionate: „Inspirându-ne din modelul clasic cu privire la condiţiile generale

de comunicare, vom spune că un act de comunicare politică se produce dacă

sunt definite următoarele: un emiţător- condiţiile în care un actor poate să

producă un enunţ politic; un receptor- condiţiile în care un actor este vizat şi

influenţat de un enunţ politic; un spaţiu public - modalităţile în care indivizii

se constituie într-un receptor colectiv, ţinând seama că ne interesează modul în

care comunicarea devine politică, deci, comunicarea în interiorul unei

comunităţi şi pentru comunitate; unul sau mai multe canale media, adică

selectarea uneia sau mai multor modalităţi prin care enunţul este transmis în

mod pertinent în funcţie de efectul pe care îl aşteptăm”.

12 Pierre Zemor, op.cit., p. 134

46

9.2. Comunicarea guvernamentală

Comunicarea guvernamentală desemnează un ansamblu de practici şi

tehnici de comunicare prin intermediul cărora guvernul şi structurile

guvernamentale pun în circulaţie informaţii de interes public, adică informaţii

privind diferitele activităţi ale departamentelor guvernamentale.

Comunicarea guvernamentală distribuie atenţia publică asupra diferitelor

politici şi acţiuni iniţiate de guvernanţi. Din acest punct de vedere,

comunicarea guvernamentală trece drept un flux continuu de informaţii, o

campanie permanentă de informare a electoratului13. Comunicarea

guvernamentală este democratică în măsura în care întreţine transparenţa

informaţiei politice şi administrative. Astfel, comunicarea guvernamentală este

un indicator pentru responsabilitatea politică a guvernanţilor, pentru modul în

care ei îşi legitimează în mod constant mandatul politic.

În primul rând, comunicarea guvernamentală se întemeiază pe o serie

de constrângeri. Ea este rezultatul disţinctiei dintre asa numita informaţie publică şi

informaţie privată respectiv între informaţia pe care sursele acceptă să o prezinte

publicului şi informaţia pe care aceleaşi surse nu doresc să o dezvaluie, fie şi numai

pentru a asigura caracterul privat al activităţii lor.

În al doilea rând, comunicarea guvernamentală depinde într-o măsură

considerabilă de specificul sistemului mediatic şi de practicile jurnaliştilor. Chiar

dacă guvernul se manifestă ca o sursă de informare constantă, această condiţie nu

garantează comunicarea guvernamentală.

De regulă, pentru a deveni informaţie publică, informaţia guvernamentală

trebuie sa fie preluată de către mass-media. Or, jurnaliştii au propriile criterii atunci

când formulează „agenda publică”, deci când stabilesc caracterul „public” al unei

informaţii. Pentru jurnalişti, informaţia guvernamentală nu inseamnă neapărat o

informaţie care are capacitatea de a genera o ştire bună.

9.3. Comunicarea partidelor si a personalităţilor politice

Alte doua probleme pe care le pune evoluţia modurilor de comunicare sunt

cea a aptitudinii formaţiunilor politice de a comunica si, mai ales, cea a

responsabilităţii ofertei politice. Comunicabilitatea acestei oferte depinde de natura

13 Camelia Beciu, Comunicare politică, Editura Comunicare, Bucureşti, 2002, p. 27

47

sa. Cu cât se pune accent pe schimbare, cu atât mai mult trebuie să informeze şi să se

explice.

Comunicarea nu face decât să sublinieze constrângerile morale ale

responsabilităţii publice. Dupa Victor Hugo, „a ştii exact cantitatea de viitor ce poate

fi introdusă în prezent este secretul unei mari guvernări”.

Programul unui partid politic este astfel confruntat cu alegerea între două

posturi: de partid aflat la guvernare sau de partid aflat în opoziţie, această din urma

poziţie autorizând o comunicare mai abilitată să critice puterea. Se constată

dificultatea de a se exprima clar a partidelor care ocupă alt loc între aceste orientări

pe eşichierul politic sau se vor „în altă parte”. Dar aptitudinea de a comunica a

emiţătorilor politici se dovedeşte insuficientă datorită tendinţei lor de a se închide în

logicile funcţionării interne, marcate de practica jocurilor de putere, esenţiale pentru

partidele politice se dovedeşte insuficientă datorită tendinţei lor de a se închide în

logicile funcţionării interne, marcate de practica jocurilor de putere, esenţiale pentru

partidele politice.

Comunicarea de partid vizează ansamblul resurselor şi practicilor de

comunicare pe care o organizaţie (partid) interacţionează cu membri, cu structurile

locale, cu electoratul partizan, cu opinia publică precum şi cu organizaţiile

internaţionale.

Prin diferitele acţiuni de comunicare internă şi publică, partidele îşi reproduc

sau îşi ajustează identitatea în funcţie de acţiunea celorlalte partide. În perioada pre-

modernă a comunicării politice, presa de partid precum şi organizaţiile locale

autonome constituiau baza campaniilor de comunicare iniţiate de partide.

În prezent, comunicarea de partid a devenit mai mult o activitate specializată,

bazată pe o serie de mijloace şi tehnici prin care partidele împreună cu echipele de

consultanţi politici utilizează mass-media astfel încât să poată maximiza mediatizarea

pozitivă şi să prevină mediatizarea care deserveşte interesele partidului. Această

transformare majoră, adică trecerea de la comunicarea de partid asigurată de militanţi

la comunicarea de partid asigurată de profesionişti, indică o evoluţie a partidelor ca

organizaţii.

9.4. Comunicarea politică, un câmp al luptelor neîntrerupte

Relaţia dintre presă şi viaţa politică apare ca un câmp de forţă în care cei doi

parteneri încearcă să-şi atingă ţelurile specifice, folosind proceduri variate, care merg

48

de la negocieri şi shimburi corecte de informaţii, până la acţiuni brutale de

influenţare sau intimidare reciprocă.

Jurnalişti trăiesc şi în presă, nu au alt teritoriu de activitate şi de

autopromovare; prin expunerea valorilor lor specifice, jurnaliştii urmăresc obţinerea

legitimităţii sociale şi a credibilităţii profesionale. De aici derivă un sentiment de

„precaritate”, care explică preocuparea jurnaliştilor pentru ca valorile specifice presei

libere să fie respectate şi ca dreptul lor privind accesul la informare şi la exprimarea

neângrădită a opiniilor să nu fie încălcat. Re cunoaşterea acestor drepturi are ca scop

crearea unui echilibru între oamenii politici şi jurnaliştii.

Numeroasele strategii şi tehnici prin care reprezentanţii politicului încearcă să

dobândească un surplus de control în câmpul comunicării alcătuiesc domeniul

marketingului politic. Aceasta constă în aplicarea tehnocilor de marketing pentru

obţinerea sprijinului punctual sau global, al unor grupări sociale bine precizate. Acest

model marketing se bazează pe un ansamblu de tehnici inspirate din metode

comerciale. El încearcă să „vândă” un om politic, la fel cum este vândut un produs,

prin care seducerea cumpărătorului-alegător.

În altă ordine de idei, publicitatea politică nu afectează, în mod direct,

activitatea jurnaliştilor; instituţiile de presă vând spaţiu sau timp candidaţilor,

partidele sau organismele politice, care îşi plasează aici mesajele lor, mesaje

concepute şi elaborate de specialiştii lor.

În mod indirect publicitatea politică exercită o profundă influenţă asupra

activităţii jurnalistice. Fondurile importante puse la dispoziţiaacestei forme de

comunicare permit achiziţionarea spaţiu/timp în cantităţi tot mai mari, fapt care

limitează spaţiul şi timpul rămas la dispoziţia jurnaliştilor pentru articole de

informare, dezbateri, interviuri şi investigaţii politice.

Strategiile de marketing politic pornesc de la ideea că există întotdeauna un

aspect care posedă, ăn raport cu interesele sau aşteptările publicului-ţintă, un

potenţial sporit de atragere şi persuadare.

9.5. Practici de comunicare

Pentru organizaţiile de partid, se pot identifica următoarele practici de

comunicare specifice14:

14 Brian McNair, An Introduction to Political Communication, p. 113

49

Managementul media. Partidele apelează la diferite practici de comunicare

media menite a maximiza accesul liderilor la media şi totodată mediatizarea acestora

de către diferitele surse media.

Managementul media vizează reproducerea unie relaţii pozitive între partid şi mass-

media. Partidle trebuie să satisfacă o serie de aşteptări ale instituţiilor media, precum:

furnizarea constantă de informaţii cu privire la activitatea partidului; crearea aşa-

numitelor „pseudo-evenimente” sau „media-event”; organizarea unor conferinţe de

presă; elaborarea unor discursuri politice care să satisfacă nevoia jurnaliştilor de

fraze şi cuvinte „memorabile” ca punct de pornire pentru construirea „naţiunilor”

mediatice; crearea aşa-numitelor „oportunităţi pentru fotografi” completate cu

„frazele” politicienilor.

Managementul imaginii în partid. O parte importantă din activitatea de partid

este destinată construirii unei relaţii complementare între imaginea publică a liderilor

şi imaginea partidului ca organizaţie. În cele din urmă imaginea unui partid este

alimentată şi reprodusă de personalităţile care comun partidul respectiv.

Pentru publicul care votează „imaginea” partidelor este de adesea un criteriu

de evaluare (în condiţiile în care programele politice se aseamănă din ce în ce mai

mult). Imaginea de partid este construită şi întreţinută prin diverse practici de

marketing. De exemplu, partidele apelează adesea la practica apariţiei în public

alături de o personalitate-vedetă din lumea sportului sau a divertismentului. Această

practică importantă din publicitate comercială a început să fie folosită de politicieni

după ce în 1960 primul ministru britanic Harold Wilson a primit în reşedinţa sa

formaţia „Beatles”.

Comunicarea internă. Nu de puţine ori, erorile din comunicarea politică a

partidelor se explică prin defecşiunile înregistrate la nivelul comunicării interne.

Partidele trebuie să creeze canale de comunicare internă pentru a evita mesajele

contradictorii şi a putea coordona diferitele activităţi destinate imaginii publice.

Noile media pot contribui substanţial la îmbunătăţirea comunicării interne de partid.

9.6. Comunicare televizuală

În funcţie de utilizarea mesajului televizual,se disting următoarele tipuri de

comunicare televizuală15:

I. Comunicarea informativă

II. Comunicarea reproductivă

15 Rosemarie Haineş, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000, p. 14

50

III. Comunicarea distructivă

Comunicarea televizuală informativă

Televiziunea are, tehnologic vorbind, capacitatea de a fi un mijloc de

informare eficace, societatea conferindu-i din plin această utilizare. Termnul

„comunicare” este folosit de regulă ca sinonim al termenului „informare”, dacă

informarea este o formă de comunicare, obiectul comunicării nu este însă

întotdeauna informarea. Relaţiile între elementele informării sunt:

1. Relaţia referenţială între mesaj şi obiect

Există o diferenţă clară între semnul utilizat şi obiectul la care semnul face

referinţă; emiţătorul respectă diferenţa între mesaj şi realitate.

2. Relaţia emotivă între mesaj şi emiţător

Emiţăptorul îşi analizează propria atitudine faţă de informaţia pe care o

transmite.

3. Relaţia conativăşi fatică între mesaj şi receptor

Orice mesaj încearcă să obţină o reacţie din partea receptorului, acesta este

funcţia conativă. Adesea, comunicarea cu receptorul se converteşte într-un scop în

sine; acesta este funcţia fatică, caracteristică mediumului televizual, prin intermediul

căreia televiziunea menşine contactul cu audienţa.

4.Relaţia metalingvistică între mesaj şi cod

Acest tip de relaţie introduce o informaţie cu obiectul exprimat pentru a

clarifica informaţia însăşi. Semnele înlocuiesc frecvent obiectele la care se referă.

Mediumul televizual adoptă, în general, un aer distant şi neutru în ceea ce priveşte

scopul conţinuturilor sale, fapt care nu înseamnă că acesta a renunţat să controleze

atitudinile audienţei. Doar că atitudinile exprimate de acest medium sunt vehiculate

cu ajutorul codurilor în comentarii ilustrate de imagini, în povestirile telvizuale. În

mesajele televizuale, funcţia conativă ia form unei condiţionări: anumite

comportamente determinate sunt întărite pentru că discursul televizual arată că ele

conduc la succes, altele sunt sistematic puse în relaţie cu eşecul şi, astfel, descurajate.

Comunicarea televizuală reproductivă

În informare, emiţătorul aplică un cod unui mesaj pentru a transmite unui

receptor o informaţie asupra unui referent, adică emiţătorul utilizează comunicarea

pentru a transmite date şi codurile pentru a transpune aceste date în semne. În scopuri

reproductive emiţătorul aplică un referent unui mesaj pentru a transmite o informaţie

asupra unui cod, adică emiţătorul utilizează comunicarea pentru a transmite o

51

informaţie asupra informaţiei; el foloseşte mesajele pentru a controla codurile

decodificării pe care le va aplica receptorul, datele servindu-i spre a ilustra codurile.

Secvenţa informativă este de următorul tip: emiţătorul, mediumul, conţinutul

informaţiei şi receptorul împărtăşesc datele în privinţa cărora comunică şi se referă la

ele pentru a verifica exactitatea informaţiei.

Secvenţa reproductivă este de tipul: emiţătorul, mediumul, conţinutul

informaţiei şi receptorul împărtăşesc codul comunicării;; exactitatea comunicării este

controlată prin referirea la cod.

Comunicarea destinată informării procură un repertoriu de date despre

realitate şi exprimă codurile implicate în mesaj pentru ca receptorul sa poată

cunoaşte sistemul de codificare aplicat. În comunicarea reproductivă, receptorul este

obligat să raporteze datele la un punct de vedere. Emiţătorul adptează realitatea la

sistemul de ordine a priori pe care doreşte să-l menţină.

Mesajul centrat pe transmiterea datelor influenţează receptorul într-o manieră

distinctă faţă de mesajul centrat pe transmiterea codurilor. În primul mesaj datele nu

se discută, receptorul fiind liber să accepte sau să refuze informaţia. În al doilea

mesaj nu intră în discuţie codurile, receptorul fiind liber să accepte o informaţie sau

alta ca ilustrare a codului.

Telviziunea utilizează, în mod preferenţial, comunicarea în scopuri

reproductive. Comunicarea reproductivă este o formă de comunicare care încearcă să

ascundă existenţa unui emiţător ce controlează informaţia, prin intermediul mesajelor

redundante ale căror funcţii sunt de a influenţa reprezentările, atitudinile şi

comportamentele receptorului faţă de realitate şi care include în mesaje propriile

modele ale realităţii.

Comunicarea reproductivă centartă pe transmiterea codurilor reprezintă o

formă de utilizare a mediumului care reflectă controlul social. Pentru ca acest control

să se poată exercita prin comunicarea televizuală, este necesar ca tehnologia

mediumului să faciliteze acest lucru. O societate preocupată să reproducă sistemul

său normativ este obligată să menţină codurile constante; prin urmare, codul este

referenţialul cel mai important al comunicării prin intermediul mediumului iconic.

Comunicarea reproductivă vizează reproducerea sistemului normativ al societăţii16.

Comunicarea distructivă

16 Idem, p. 18

52

Distrugerea formelor codificate ale comunicării nu se produce prin absenţa

informaţiei, ci, dimpotrivă, prin eliminarea unor mesaje foarte bogate să recurgă la

codurile generale dacă vrea să găsească sensul mesajelor private de coduri

particulare.

Discursul televizual

Discursul televizual reorganizează realul transformându-l într-un model ideal,

asimilează spaţiul, timpul, interacţiunile vieţii cotidiene şi instituţioalizându-le, le

transpune în modelele de comportament şi reguli de conduită, restituindu-le vieţii

cotidiene. Acesta se încadrează într-o logică a fluxului continuu de divertisment,

întrerupt de evenimentele excepţionale, de ficţiuni, de publicitate, de informaţie, care

structurează relaţia ritualizată „a fi împreună” participanţi, la constituirea unui joc

comun şi protagonişti ai unei interacţiuni fluide în care emiţătorul şi receptorul pot

schimba rolurile.

Structura discursului televizual

Experienţa cea mai importantă a indivizilor se petrece în interacţiuni de tip

faţă în faţă.

Limbajul îşi are originile în situaţiile faţă în faţă, dar poate fi desprins de

acestea şi, datorită capacităţii sale de a transcende acel „hic et nunc”, poate interpreta

într-un tot diferite zone din realitatea cotidiană.

Limbajul construieşte adevărate edificii de reprezentări simbolice care pot

deveni elemente obiectiv reale ale cotidianului.

9.7. Comunicarea politică televizuală

Modelele comunicării politice televizuale sunt: modelul impresiv şi modelul

conversaţional. Constituirea şi manipularea vizibilităţii politicului recurg la

mobilizarea simbolică a resurselor mediumului televizual prin tehnici de persuasiune

şi spectacol. Intersubiectivismul comunicării televizuale şi praxeologia sa se înscriu

într-o dublă paradigmă conservaţională: aceea a conversaţiei dintre actorii aflaţi în

interacţiune pe scena televizuală şi a concepţiei asupra telespectatorului ca

interlocutor într-un pseudodialog conferit de interacţiunea mediată. Modelul

convecţional este fondat pe ideea că legitimizarea rezidă în consensul obţinut prin

discuţie. În această perspectivă, comunicarea politică poate fi concepută ca

„discutare a problemelor, mizelor şi ideilor cu caracter public”17.

17 Idem, p. 57

53

Problemele publice se construiesc, se tematizează şi se interpretează în

cadrele de pertinenţă ce se constituie într-un orizont de interacţiuni şi interlocuţiuni.

Comunicarea mediatică nu poate fi înşeleasă ca o extensie a modelului tradiţional.

Comunicarea televizuală, care este un tip de comunicare mediată, este o

pseudoconversaţie în care sunt cuprinşi un număr nedefinit de indivizi.

Participanţii la această interacţine mediată sunt destinatari, de fapt, ai

mesajelor produse şi transmise, independent de răspunsul lor actual sau potenţial.

Putem defini atunci politica drept „un spectacol relatat de mass-media şi urmărit în

direct de părţi de public”.

Caracterul public de azi trebuie reformulat într-o societate în care au apărut

noi forme de comunicare şi difuzare a comunicării ţi informaţiei, în care indivizii pot

interacţiona cu alţii şi pot observa persoane şi evenimente, fără a avea în comun

aceeaşi scenă spaţio-temporală.

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE,

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

54

TUTORATUL II

COMUNICAREA ÎN INSTITUŢIILE PUBLICE

Lect.univ. drd. Cristian Măduţa

10. 1. ELEMENTELE PROCESULUI DE COMUNICARE

Comunicarea – schimbul de informaţii, idei şi sentimente – a fost definit ca

un proces interpersonal de transmitere şi recepţie de simboluri care au ataşate

55

înţelesuri. Comunicarea este deci acel fenomen care permite crearea de legături între

oameni, între instituţii şi între instituţii şi oameni, legături asemănătoare unor punţi

invizibile de esenţă informaţională.

Managerul este persoana cu autoritate asupra unei organizaţii sau a unei

subunităţi a acesteia şi care trebuie să îşi asume una sau mai multe dintre funcţiunile

manageriale identificate de H. Fayol: planificare, organizare, conducere, coordonare

şi control.

Comunicarea este vitală în fiecare dintre ele. Unii specialişti au ajuns la

concluzia că elementele manageriale importante sunt:

comunicarea (schimb de informaţii de naturi diferite pe cale orală şi scrisă),

care ocupă aproximativ o treime din timpul de lucru;

managementul tradiţional (planificare, luare de decizii şi control), care

ocupă aproximativ tot o treime din timpul de lucru;

corelarea (interacţiunea, tot prin comunicare, cu cei din jur, din interior şi

exteriorul organizaţiei), care ocupă în jur de o cincime din timp;

managementul resurselor umane (motivare/încurajare, sfătuire/disciplinare,

managementul conflictului, angajare de personal).

Toate aceste activităţi specifice activităţii manageriale au ca principiu

fundamental comunicarea.

11. 2.  FUNCŢII ALE COMUNICĂRII

Pentru realizarea obiectivelor sale managerul se va baza pe următoarele funcţii

ale comunicării:

Funcţia de informare – organizaţiile au nevoie de interacţiuni în mediul

exterior în care funcţionează şi în mediul interior între părţile ei componente.

Cei mai importanţi sunt oamenii. Managerul este pus în faţa monitorizării la

două feluri de informaţie: informaţia externă – trimisă şi primită prin

intermediul activităţilor de marketing, reclama, aprovizionare, relaţii publice

etc. şi informaţia internă – care circulă prin canalele formale şi neformale

de comunicare.

56

Funcţia de comandă şi instruire – această funcţie a comunicării se referă la

modalităţile prin care managerii se asigură că oamenii şi departamentele

acţionează continuu în direcţia obiectivelor organizaţiei.

Funcţia de influenţare şi convingere, îndrumare şi sfătuire – prin această

funcţie se realizează moduri specifice de control asupra informaţiei şi asupra

comportării membrilor organizaţiei.

Funcţia de integrare şi menţinere – funcţie ce trebuie privită sub

următoarele aspecte:

o păstrarea organizaţiei în stare operaţională prin cursivitatea

informaţiei;

o folosirea corectă a canalelor de comunicare pentru a evita încărcarea

cu informaţie inutilă;

o sortarea şi verificarea datelor; integrarea părţilor în întreg prin

raportarea lor la acesta şi la contextul în care părţile trebuie să

funcţioneze.

Interesaţi, de strategia organizaţiei şi tot prin comunicare aceştia pot fi

motivaţi. Tot prin comunicare managerul poate asigura circulaţia informaţiei;

informaţia corectă şi utilă trebuie să ajungă la locul potrivit în momentul potrivit

astfel că eforturile tuturor să se coordoneze între ele.

10. 3. MODELE DE COMUNICARE

Pe de o parte managerii ştiu că succesul lor depinde în mare măsură de

abilitatea lor de a comunica. Pe de altă parte, cel mai adesea, managerii nu ştiu ce

înseamnă o comunicare perfectă şi eficientă. Unii afirmă că dacă, angajaţii şi-ar

înţelege bine managerii, organizaţiile ar funcţiona mai uşor. Totuşi “neînţelegerile”

s-ar putea dovedi utile, precum în cazul angajatului care percepe critica sarcastică a

unui manager ca pe o sugestie. O asemenea neînţelegere ar putea menţine temporar

“pacea”. În general, comportamentele comunicaţionale ale managerilor se

circumscriu unuia dintre următoarele modele: modelul SĂGEATA şi modelul

DANS.

57

Modelul săgeată corespunde schemei Shannon-Weaver a comunicării

conform căreia partenerii au roluri bine definite (emiţător şi receptor) iar receptorul

percepe mesajul exact în forma şi cu conţinutul dorit de emiţător.

(ADAPTARE după modelul Shannon – Weaver)

Se observă că în această schemă singura formă a retroacţiunii comunicării

este „feed-back”-ul; studiile recente au arătat însă că putem vorbi şi de o retroacţiune

de tip „feed-forward”. Diferenţa dintre cele două noţiuni este următoarea: feed-back-

ul intră în funcţiune după atingerea finalităţii, oferind informaţii asupra felului cum a

fost receptat mesajul (fluxul informaţional ce porneşte de la receptor la emiţător) şi

asupra felului cum trebuie receptat mesajul (fluxul informaţional se porneşte de la

emiţător la receptor); feed-forward-ul intră în funcţiune preventiv, anticipând o

anumită evoluţie şi pe baza acestei anticipări persoana acţionează pentru a îmbunătăţi

şansele de a atinge obiectivele dorite.

Modelul dans, aşa cum arată şi numele, este întemeiat pe o comparaţie între dans

şi comunicare, între cele două tipuri de interacţiuni existând numeroase asemănări.

Iată doar câteva, dintre cele mai importante:

  Comunicarea e folosită în scopuri multiple;

  Comunicarea implică o bună coordonare a înţelesurilor;

  Comunicarea presupune capacitatea de a anticipa reacţiile celorlalţi;

  Când comunicarea se întrerupe, nu e întotdeauna rezultatul neînţelegerilor,

ci mai degrabă fiindcă unul din parteneri nu are capacitatea de a prevedea

reacţiile celuilalt.

  Comunicarea e guvernată de reguli;

58

  Există două tipuri de reguli care funcţionează în conversaţii – reguli de

interpretare şi reguli de reglare.

  Comunicatorii deţin un repertoriu de abilitaţi care pot trece dincolo de

nivelul conştient;

  Comunicarea, poate fi privită ca o activitate schematizată;

  Reuşita în comunicare, e o funcţie a gradului de coordonare, a modului în

care şti să te adaptezi la mediu şi la partener.

10. 4. COMUNICAREA MANAGERIALĂ CA AVANTAJ STRATEGIC

Comunicarea managerială eficientă este unul dintre instrumentele strategiilor

de schimbare a organizaţiei.

În multe dintre organizaţiile din economiile performante se constată în

prezent tendinţa de descentralizare a structurii organizaţionale şi trecerea de la cea

desfăşurată pe verticală la cea desfăşurată pe orizontală; există tendinţa de adoptare a

principiilor TQM (Total Quality Management), a ideii împuternicirii şi implicării

angajaţilor şi a lucrului în echipe. Comunicarea internă eficace devine un element

cheie al strategiei organizaţiei.

Caracteristicile esenţiale ale acesteia devin astfel:

comunicarea trebuie să aibă loc fără încetare şi prin orice mijloace;

comunicarea trebuie să funcţioneze la nivel emoţional mai degrabă decât

intelectual.

Comunicarea managerială include aspecte complexe corelate cu procesul de

schimbare nu numai în comunicarea internă, cu angajaţii, ci şi în comunicarea

externă, cu furnizorii, investitori, etc.

Comunicarea externă, impune efortul spre dezvoltarea deprinderilor de

comunicare managerială între culturi organizaţionale şi naţionale diferite. Se observă

schimbări fundamentale în comportarea presei şi a auditoriului organizaţiei:

apariţia unor probleme extrem de complexe (Ex. responsabilitatea

organizaţiei faţă de mediu);

59

nevoia de transparenţă a sistemului de decizii;

nevoia de a comunica totul şi imediat;

credibilitatea internă şi externă a conducerilor organizaţiilor;

nevoia schimbării percepţiei investitorilor faţă de organizaţie;

nevoia parteneriatului cu sindicatele.

Există diferenţe între deprindere şi aptitudini:

deprinderea poate fi formată, dezvoltată şi perfecţionată;

aptitudinea este o abilitate înnăscută.

Managerul trebuie să-şi însuşească anumite deprinderi, comportamente şi tehnici

specifice. Tehnicile fundamentale de comunicare, pot fi grupate în:

tehnici de recepţionare a mesajelor;

tehnici de interpretare a mesajului;

tehnici de redare a mesajelor.

10. 5. BARIERE ÎN CALEA COMUNICĂRII

Barierele apar în toate modurile de comunicare. Aici putem enumera:

percepţia, emoţiile, încrederea şi credibilitatea, dificultăţile de ascultare, filtrajul,

supraîncărcarea cu informaţii, locul şi timpul, zgomotele şi media selectată.

Comunicarea nu poate fi separată de personalitatea oamenilor.

Această realitate este exemplificată de următorul grafic:

                                                        1.                                                               100%              informaţie

iniţială

                                                2.                                                                                       90%                   

percepţie

60

                                        3.                                                                                                                       81%                   

redare

                                4.                                                                                                                                                       75%

                            5.                                                                                                                                                                               66%

                    6.                                                                                                                                                                                                           59%

10. 6. MODALITĂŢI DE COMUNICARE

A. Comunicarea orală

Situaţiile specifice de comunicare managerială orală sunt următoarele:

Comunicarea faţă în faţă cu o persoană are avantajul că este directă şi că

permite folosirea tuturor mijloacelor verbale şi nonverbale de comunicare. De

asemenea poate fi interactivă, permiţând ajustarea mesajelor pe parcurs, pe

baza feed-back-ului verbal şi nonverbal.

Comunicarea interpersonală este importantă în situaţii de evaluare a

performanţei şi motivare, de dare de instrucţiuni, de rezolvare de conflicte, de

negociere etc. Comunicarea interpersonală focalizată pe construirea de relaţii

interpersonale este necesară în procesul de îndrumare şi sfătuire a angajaţilor.

Comunicarea managerială în grup are funcţiuni caracteristice cum sunt:

ajută la definirea grupului, sprijină procesul de implementare a deciziilor şi

schimbării. O formă a comunicării în grup este comunicarea în faţa unui

auditoriu; ea are ca scop formarea unei imagini proprii, a grupului sau a

organizaţiei.

Comunicarea orală, ca mod de comunicare a managerului, trebuie să ţină cont de

mulţi factori de context cum ar fi: cultura organizaţională, experienţele avute de a

lungul comunicării anterioare, diverse motive care stau la baza relaţiilor personale,

sociale şi profesionale. Adresarea orală are ca forme specifice mai importante

prezentarea, briefingul, raportul de situaţie şi raportul final.

Prezentările pot avea loc în interiorul organizaţiei sau în exteriorul ei. În cazul

prezentărilor în interiorul organizaţiei se presupune, în general, că auditoriul are

61

caracteristici comune. În legătură cu prezentările în faţa unui auditoriu extern

organizaţiei, pot apărea două probleme importante:

dificultatea adaptării prezentării şi a vorbitorului la auditoriul şi cadrul extern,

mai puţin cunoscute;

faza dificilă a întrebărilor şi răspunsurilor.

Câteva din neajunsurile frecvente, în legătură cu prezentările atât interne cât şi

externe, pot fi:

prezentările sunt confuze (informaţia trebuie astfel organizată încât să poată fi

urmată şi înţeleasă)

prezentările sunt prea lungi (concizia, alături de claritate, este întotdeauna

apreciată pozitiv)

prezentările sunt neconvingătoare (auditoriul trebuie convins că informaţia

este importantă şi că argumentele sunt corecte)

stilul de prezentare a informaţiilor este deficitar.

Briefingul este o prezentare mai scurtă cu scop de rezumare a unor informaţii sau

cu scop de informare la zi privind activităţi de afaceri, proiecte în desfăşurare,

programe sau proceduri.

Ca format, briefingul este de obicei o comunicare într-un singur sens, de la

vorbitor spre auditoriu; procesul de informare poate să implice şi auditoriul.

Raportul are ca scop analiza situaţiei unei activităţi sau proiect şi constă în

prezentarea de informaţii relevante pentru o anumită fază a acestora sau pentru

finalizarea lor.

Raportul de situaţie se face printr-o prezentare de 30-40 minute. Scopul

raportului de situaţie este de a familiariza auditoriul cu starea la zi a

proiectului sau activităţii şi, uneori, să facă referiri la proiecţii în viitor.

Raportul final este o prezentare formală majoră de 40-60 minute, destinată

analizei muncii la întregul proiect, de la început până la sfârşit. Are ca scop

recomandarea pentru luarea unor decizii sau rezolvarea unei probleme,

prezentarea unui rezultat final al muncii în cadrul unui proiect.

62

Situaţiile neprevăzute de comunicare orală apar frecvent în activitatea de

comunicare a managerului. Calitatea acestei forme de comunicare poate creşte dacă

avem în vedere faptul că perioada de graţie (intervalul dintre întrebare şi răspuns)

furnizează timpul necesar pentru a decide asupra ideilor ce se vor emite şi pentru a

lua decizii legate de mesaj.

Alt tip de comunicare orală este cea prin telefon. Aspectul distinctiv al acestei

comunicări este lipsa din mesaj a elementelor de natură nonverbală. Aceasta

generează o distanţă psihologică faţă de interlocutor care duce în mod firesc la un

conţinut depersonalizat al mesajului.

Comunicarea cu mass-media poate îmbrăca forme diferite:

interviurile exclusive şi spontane;

comunicatele de presă;

conferinţele de presă.

Planurile strategice ale organizaţiei trebuie să includă şi un plan în legătură cu

relaţiile de comunicare cu mass-media.

B. Comunicarea în scris

Caracteristicile pe care trebuie să le posede un mesaj scris pentru a fi eficient sunt

următoarele:

trebuie să fie uşor de citit;

trebuie să fie corect;

trebuie să fie adecvat direcţiei de transmitere;

trebuie să fie bine gândit.

Înainte de a comunica ceva trebuie să stabilim scopul pentru care vrem să

transmitem un mesaj. Trebuie să clarificăm dacă:

este oportună transmiterea mesajului;

reacţia de răspuns este favorabilă;

mesajul transmis are şanse să-şi atingă scopul.

63

Pasul următor în procesul de scriere este clarificarea şi sistematizarea gândurilor

în legătură cu materialul pe care am decis că este oportun să-l scriem. Acest proces

cuprinde următoarele faze:

generarea;

sistematizarea;

organizarea materialului.

Ultimul pas constă în scrierea propriu-zisă a mesajului, începând cu redactarea

lui şi continuând cu editarea şi punerea lui în forma adecvată.

Este extrem de important să conştientizam faptul că a gândi şi a scrie sunt două

procese diferite. În general, etapa de gândire constituie aproximativ 40% din timpul

necesar întocmirii unui mesaj scris, iar etapa a doua, de scriere propriu-zisă, restul.

     

Comunicarea în scris ajută oamenii să devină mai sistematici în gândire.

Studierea atentă a semnificaţiei, pentru a cunoaşte precis nuanţele, este o condiţie a

calităţii mesajului.

C. Comunicarea non-verbală

În comunicarea orală (directă, faţă în faţă), oamenii transmit mesaje prin

intermediul expresiilor faciale, modulaţiilor vocii, gesturilor şi a posturii corpului.

Adesea nu suntem conştienţi de gesturile noastre şi de efectele pe care le au acestea

asupra interlocutorului.

În cadrul comunicării non-verbale putem să analizăm şi mediul în care are loc

comunicarea. Este foarte important să ştim în ce mediu poate avea loc un dialog sau

altul. Ambientul contribuie la o bună desfăşurare a şedinţelor sau întrevederilor de

orice fel.

64

Atât acţiunile înfăptuite cât şi cele nerealizate transmit un mesaj. Managerul

care uită să mulţumească unui subordonat sau să se ţină de o promisiune, comunică

ceva.

Pentru a înţelege importanţa şi complexitatea comunicării prezentăm mai jos

principalele canale de comunicare:

10. 7. CANALE DE COMUNICARE

A) Prezentare

  Exemple şi

caracteristici

Avantaje Dezavantaje

Poştă Scrisori, memo-uri,

rapoarte

înregistrări permanente. Mesaje

consecvente către toţi primitorii. Pot fi

citite şi li se poate răspunde la momentul

potrivit.

Necesită spaţiu de depozitare.

Lipsa implicării personale.

Volum excesiv. Răspuns

întârziat

Mijloace

electronice

Mesaje e-mail, fax-

uri, conferinţe video

Rapide, cu un consum redus de hârtie,

răspunsul poate fi imediat dacă receptorul

se află pe linie. adesea costă mai puţin

decât trimiterile poştale.

Posibil numai între cei care

fac parte din reţea. Pericolul

scurgerii de informaţii

confidenţiale

Întruniri Întâlnirea a două sau

mai multe persoane.

Formale-Neformale

Planificate-

Neplanificate

Structurate-

Nestructurate

Mecanisme efective de concentrare a

eforturilor pentru transmiterea

informaţiilor, soluţionarea problemelor,

documentarea deciziilor etc. Pot asigura

angajarea grupului faţă de obiectivele

stabilite.

Consum mare de timp Nu

toate discuţiile prezintă

importanţă pentru toţi

participanţii. Dacă nu sunt

structurate pot fi manevrate în

scopul evitării luării unor

decizii.

Convorbiri

telefonice

Modalitate concretă,

imediată şi directă de

transmitere sau

obţinere de informaţii

Se poate obţine un răspuns imediat.

Asigură un tip de contact personal

Nu se fac înregistrări scrise.

Nu permit feed-back vizual

Faţă în faţă Cel mai utilizat şi

obişnuit canal de

Cel mai utilizat şi obişnuit canal de

comunicare. Canalul cel mai preferat

Consum de timp.

 Nu se fac înregistrări scrise

65

comunicare. Canalul

cel mai preferat

Sursa mesajului sau emiţătorul, este o persoană, care doreşte să comunice cu

o altă persoană-receptorul. Pentru a comunica, sursa traduce înţelesul pe care vrea să

l transmită în simboluri. Acest proces de traducere implică atât simboluri verbale cât

şi non-verbale, frecvent o combinaţie a acestora. Receptorul, la rândul său, va decoda

simbolurile primite transformându-le într-un înţeles perceput.

Decodificarea este procesul prin care mesajele recepţionate sunt translatare în

termeni (simboluri) ce au semnificaţie pentru destinatari. Specialiştii au tendinţa să

codifice mesajele într-un limbaj care este înţeles de alţi specialişti din acelaşi

domeniu, dar mai puţin de public.

Între emiţător şi receptor, mesajul poate fi modificat datorită unor „bariere”.

Acestea pot fi clasificate în diverse categorii: fizice, lingvistice, factori personali.

Barierele fizice ţin în general de mediu (acustică, lumină, distanţa etc). Barierele

lingvistice pot ţine de limba vorbită, dar şi de vocabular, putând apare dificultăţi în

receptarea mesajului dacă acesta este transmis într-un limbaj de specialitate în care se

folosesc cuvinte prea puţin uzuale.

Factorii personali pot fi de mai multe tipuri:

Implicarea pozitivă a celui care receptează mesajul;

Implicarea negativă (chiar înainte de a recepta mesajul, interlocutorul

are ceva împotriva subiectului sau a emiţătorului).

Ameninţarea statutului (situaţia în care un director nu mai ascultă opinia unui

subaltern,  pentru simplul fapt că este contrară opiniei sale);

Presupuneri subiective („cred că vrea ceva de la mine, altfel nu mi-ar

vorbi...”);

Agenda ascunsă („dacă stau de vorbă cu el poate aflu ceva şi despre ce au ei

de gând să facă în viitor”).

În procesul comunicării reacţia pe care o are receptorul faţă de mesajul transmis

de sursă este un mecanism prin care emiţătorul verifică dacă mesajul transmis a fost

66

perceput corect de către receptor (feedback). Acesta este un element al procesului de

comunicare extrem de important în termeni de eficienţă.

De foarte multe ori, cel care transmite mesajul uită să verifice dacă înţelesul

receptat este acelaşi cu înţelesul transmis. Un prim element este feed-back-ul non-

verbal. Emiţătorul trebuie să fie atent la mesajele non-verbale transmise de către

receptor.

Transmiterea mesajelor se poate realiza prin mijloace verbale şi non-verbale.

Există o mare varietate de mijloace care pot fi utilizate. O apreciere a acestor

mijloace în raport cu gradul de consistenţă al comunicării este prezentată în figura de

mai jos:

Mijloace de comunicare Gradul de consistenţă a mesajelor

Discuţii „faţă în faţă”

Conversaţii telefonice

Scrisori/memorii

Poşta 'voice' (voice-mail)

Poşta electronică (e-mail)

Documentele scrise

Documentele numerice

RIDICAT

SCĂZUT

Comparaţie comunicare orală-scrisă:

COMUNICAREA ORALĂ COMUNICAREA SCRISĂ

• Grad ridicat de personalizare • Grad ridicat de formalizare

• Feed-back imediat • Feed-back întârziat

• Nu se înregistrează • înregistrare permanentă

• Eficienţă pentru mesaje simple • Eficienţă pentru mesaje complexe

• Pierdere acurateţe • Păstrare acurateţe

• Informaţie non-verbală disponibilă • Informaţie non-verbală

indisponibilă sau redusă

Există patru criterii în raport de care se apreciază calitatea comunicării:

67

(1) rapiditatea sesizării erorilor, prin folosirea conexiunii inverse şi

corectarea lor;

(2) elaborarea mesajelor în funcţie de particularităţile specifice

destinatarilor;

(3) capacitatea de a transmite multe informaţii simultan;

(4) bogăţia limbajului (limbajul verbal în raport cu cel numeric).

În situaţiile în care este necesar un timp îndelungat pentru analiza

informaţiilor putem considera comunicarea inconsistentă.

De cele mai multe ori comunicarea faţă în faţă este cea mai eficace pentru că

oferă răspuns feedback rapid. Astfel se poate valida în timp real mesajul transmis. În

acest tip de comunicare un rol important îl au:

limbajul utilizat;

tonul vocii;

expresia feţei.

B) Canalele de comunicare în instituţiile publice

Mediile prin care se transmit informaţiile de la emiţător la receptor reprezintă

canalele de comunicare. Există două tipuri de canale:

formale;

informale.

Prin canale formale se transmit fluxurile informaţionale oficiale.

În raport cu direcţiile de propagare a fluxurilor informaţionale, comunicarea este

de mai multe tipuri:

verticală descendentă;

verticală ascendentă;

orizontală;

oblică.

68

Comunicarea verticală descendentă cuprinde fluxuri de informaţii (mesaje)

generate de managerii de la nivelurile cele mai înalte ale instituţiei şi adresate celor

de la nivelurile inferioare. Ele se manifestă între manageri şi subordonaţi şi se

concretizează prin decizii, instrucţiuni, proceduri, memorii oficiale, reglementări

interne, norme, rapoarte, etc.

Comunicarea verticală ascendentă se stabileşte între conducere şi subordonaţi,

fiind caracterizată de fluxuri de informaţii orientate „de jos în sus” în cadrul unei

organizaţii, pe verticala sistemului de management. Prin intermediul acestor canale

de comunicare sunt furnizate informaţii pentru control şi fundamentarea deciziilor.

Comunicarea orizontală apare între persoane care ocupă poziţii situate la acelaşi

nivel ierarhic în sistemul de management, între care există relaţii organizatorice de

cooperare. Acest tip de comunicare este necesar pentru coordonarea diverselor

funcţii ale instituţiei.

Comunicarea oblică apare, de obicei între persoane ce ocupa posturi situate pe

niveluri ierarhice diferite, fără ca între acestea să existe relaţii de autoritate de tip

ierarhic.

Canalele informale de comunicare se stabilesc în general între persoane din

grupurile informale. Acestea sunt formate din angajaţi care au interese comune sau

afinităţi. Informaţiile transferate prin aceste canale sunt neoficiale şi au un caracter

personal sau general; ele nu sunt verificate.

O configurare neformală a comunicării într-o instituţie publică o reprezintă

generarea (lansarea) zvonurilor. Circulaţia zvonurilor poate scurcircuita canalele

formale de comunicare.

Lansarea unui zvon vizează :

ţinta (obiectivul zvonului);

declaraţia (ceea ce trebuie comunicat mediului ţintă);

sursa (emiţătorul).

69

La nivel organizaţional există tendinţa de evitare a comunicării veştilor neplăcute

care poate provoca uneori blocarea activităţii economice,

10. 8. REŢELE DE COMUNICARE

În interiorul organizaţiei se configurează diverse grupuri, pe de o parte în raport

cu structura firmei (departamentele), pe de altă parte în raport cu interesele

indivizilor (grupuri informale).

Tipurile de reţele ce se pot forma într-un grup la nivel organizaţional ce

configurează diverse grupuri, în raport cu structura firmei (departamentul) pe de o

parte şi în raport cu interesele indivizilor (grupurile informale) pe de altă parte sunt:

TIP DE REŢEA CARACTERISTICI

Tip LANŢ • dezavantaj – distorsiunea mesajului datorată

serialităţii fluxului informaţional

Tip Y două persoane au acelaşi statut

feed-back rapid , eficient

număr redus de legături

există un grad de centralizare

Tip Cerc reducere grad de interacţiune grup – un membru

comunică doar cu alţi doi

feed-back dificil

organizare stabilă, satisfacţie mare

Tip Roată model centralizat de comunicare în grup

dependenţă mare de leader la calitatea deciziei

structură stabilă dar rapidă

Tip STEA descentralizare comunicare

informaţie liberă

implicare egală între membrii – decizii bune

feed-back rapid şi eficient

70

viteză transmitere informaţie mică

În reţeaua în stea toate fluxurile sunt controlate de persoana de la centru pe

când în reţeaua cu comunicare integral (tip LANŢ), indivizii pot comunica între ei

simultan.

În raport cu gradul de interdependenţă se folosesc diverse tipuri de reţele:

grad redus de interdependenţă – reţeaua STEA;

grad mare de interdependenţă – reţele se comunicare în lanţ.

11. COMUNICARE ŞI DECIZIE

11.1 Strategie – identitate - imagine şi politica de comunicare

Comunicarea câştigă din ce în ce mai mult statutul de unealtă managerială

foarte valoroasă şi chiar indispensabilă împreună cu obligaţiile pe care le presupune

acest statut. În ultima vreme directorii de comunicare nu mai sînt consideraţi doar

“canale de informaţie”, ci sunt mai degrabă consilieri strategici ai managementului

de vîrf. Împreună cu managementul financiar şi managementul de producţie,

comunicarea trebuie să contribuie la realizarea misiunii organizaţiei. Rolul

comunicării în acest proces poate fi redat pe scurt prin expresia “îndeplinirea în

manieră profesionistă a funcţiilor de fereastră şi oglindă” ( Van Riel, 1994). Expresia

71

“funcţia de fereastră” se referă la elaborarea şi executarea politicilor de comunicare,

care să aibă ca rezultat un mesaj capabil să redea toate faţetele organizaţiei într-o

manieră coerentă şi atrăgătoare.

Rezultatele anticipate ale acestei funcţii sunt schimbările dorite de companie

la nivel cognitiv, afectiv şi de acţiune la acele grupuri ţintă cu care se doreşte să se

stabilească şi să se întreţină relaţii. “Funcţia de oglindă” se referă la monitorizarea

dezvoltărilor / evoluţiilor de context relevante şi la anticiparea consecinţelor acestora

pentru politicile de comunicare ale companiei.

Comunicarea in cadrul organizaţiei poate fi privită ca un cadru de bază în

care specialiştii în comunicare – care lucrează conform unui cadru stabilit de comun

acord – pot să integreze propriile contribuţii de comunicare. Filozofia de bază a

cadrului de comunicare realizat în acest fel rezidă în faptul că aceasta conduce de

fapt politicile de comunicare organizationala din interiorul triunghiului “strategia

organizatiei – identitatea organizatieii – imaginea organizatiei”.

În practică, marea varietate a “surselor” comunicării interne poate duce la

manifestări externe fragmentate, sau chiar contradictorii, ale companiei ca entitate.

Organizaţiile ca actori colectivi par a fi conştientizat pericolele unei comunicări

fragmentate, de aceea se depun toate eforturile pentru o mai mare coerenţă a tuturor

formelor de comunicare internă şi externă. Presupoziţia care stă la baza eforturilor

pentru coerenţă este faptul că o politică coerentă de comunicare contribuie pozitiv la

o imagine favorabilă a fiecărei componente în parte, care la rîndul ei contribuie la

performanţele generale ale companiei. O reputaţie favorabilă a firmei nu este un

obiectiv izolat, ci o condiţie vitală (şi în acest fel un mijloc) de a crea o bază

comercială sănătoasă care să dea naştere succesului organizaţiei (în cel mai larg sens

al cuvîntului).

Direcţii de comunicare

Organizaţia ca sistem presupune în mod evident două direcţii de comunicare:

exterioară şi în interioară. Atât comunicarea în interior cât şi cea spre exterior au

două dimensiuni: una spontană (e vorba de actele de comunicare de orice tip care se

desfăşoară în decursul funcţionării organizaţiei) şi o dimensiune strategică. Prin

dimensiune strategică se presupun demersurile de comunicare ce fac parte dintr-o

politică prin care se urmăreşte în mod deliberat lansarea mesajelor de un anumit tip,

deci conturarea şi menţinerea unei imagini de un anumit tip în ochii publicurilor

organizaţiei. În cazul comunicării în interior, dimensiunea spontană e mai pronunţată.

72

Unele organizaţii nu elaborează strategii de comunicare distincte pentru publicurile

din interior.

Însă pentru publicurile din exterior de care depinde însă supravieţuirea

organizaţiei, intensificarea concurenţei a dus la necesitatea conturării unei identităţi

organizaţionale distincte şi în consecinţă la elaborarea unor politici de comunicare

care să contribuie la menţinerea bunei reputaţii. Comunicarea spre exterior are aşadar

o amprentă strategică mai pronunţată.

Atât în comunicarea în interior cât şi în comunicarea spre exterior

comunicarea managerială este elementul cu ponderea cea mai însemnată. În exterior,

managerul este purtătorul principal de imagine pentru organizaţie; de multe ori se

exagerează chiar acest rol. În interior, comunicarea managerială are un rol foarte

important: contribuie la culegerea datelor pentru diagnoză, transmite deciziile,

realizează organizarea, motivarea şi controlul; iniţiază reţelele de comunicare atât

formale cât şi informale, lansează strategiile de schimbare.

11.2 Funcţiile conducerii organizaţiilor

Eficienţa conducerii se bazează pe rezultatele structurării şi corelării optime a

funcţiilor conducerii. Din multitudinea perspectivelor din care pot fi privite

conducerea şi funcţiile sale, cea mai utilă este tocmai perspectiva eficienţei, în

temeiul căreia sunt ordonate activităţile vitale ale conducerii:

• cunoaşterea domeniului condus, a totalităţii problemelor care sunt supuse

soluţionării, prin diagnoză;

• detectarea tendinţelor evolutive ale organizaţiei şi construirea proiectului

evoluţiei sale pentru rezolvarea noilor probleme cu care se confruntă, prin

prognoză şi construcţie prospectivă;

• momentul esenţial al formulării şi adoptării deciziei referitoare la

soluţionarea

unei probleme sau la viaţa întregii organizaţii;

• organizarea implementării deciziei, în primul rând prin planificare şi

asigurarea

cooperării în interiorul organizaţiei şi între organizaţii;

• motivarea personalului organizaţiei pentru a se obţine acţiunea eficientă a

acestuia;

• controlul, drept funcţie a conducerii, prin care rezultatele sunt măsurate,

sunt comparate cu costurile şi se stabilesc măsurile de corecţie corespunzătoare

73

pentru noul ciclu de activitate, efectele controlului influenţând noua diagnoză

ş.a.m.d.

Complexitatea conducerii organizaţiei şi a fiecărei funcţii în parte impune

analiza acestora mai în detaliu şi a corelaţiilor existente între ele. Adesea, decizia este

echivalentă (confundată) cu procesul de ansamblu al conducerii. Tendinţa nu este

întâmplătoare, ea derivând din calitatea deciziei de a fi momentul esenţial, punctul-

cheie al conducerii. Dacă înţelegem prin decizie soluţia adoptată de un sistem

(persoană, grup, organizaţie) pentru rezolvarea unei probleme, atunci conducerea în

ansamblu poate fi ordonată în trei faze:

a) f a z a p r e–d e c i z i o n a l ă:

- formularea problemei;

- formularea (prognozarea) evoluţiilor posibile şi a soluţiilor alternative

posibile;

- analiza şi evaluarea soluţiilor alternative şi ierarhizarea lor;

b) f a z a d e c i z i o n a l ă:

- adoptarea uneia dintre soluţiile alternative, a soluţiei considerate optimă

(decizia propriu-zisă);

c) f a z a p o s t-d e c i z i o n a l ă:

- implementarea deciziei (organizarea aplicării soluţiei adoptate);

- evaluarea soluţiei prin prisma rezultatelor obţinute (controlul).

Faza predecizională

Faza predecizională cuprinde etapele premergătoare luării deciziilor şi este

importantă. Cu ajutorul acestei faze, conducerea şi dezvoltarea afacerii devine una

planificată. Se evită în acest mod luarea unor hotărâri subiective, greşite sau

nepotrivite cu fondul problemelor reale. Faza predecizională cuprinde formularea

problemelor şi realizarea unor previziuni privind evoluţia afacerii.

Diagnoza

În general, diagnoza este o operaţie premergătoare adoptării unei soluţii la o

problemă, constând în identificarea cauzelor unor procese negative (procese care

constituie substanţa problemei respective), a factorilor care ar putea influenţa pozitiv

sau negativ soluţionarea problemei avute în vedere. Scopul fundamental al diagnozei

constă în formularea problemei de rezolvat. Cu cât formularea acesteia este mai

adecvată şi mai clară, cu atât probabilitatea de a identifica soluţia cea mai bună este

74

mai ridicată. Privind organizaţia în întregul său, o problemă organizaţională se

impune prin două sensuri:

- un sens apropiat „problemei sociale”, prin care organizaţia este confruntată

cu o situaţie de criză, de schimbare, fiind solicitat potenţialul său de adaptabilitate;

aceasta este o „problemă de stare” (de stare a organizaţiei); diagnoza, în acest caz,

constă în identificarea presiunilor de schimbare şi a componentelor organizaţiei

(structuri, indivizi, procese) care se cer a fi modificate, transformate, schimbate;

- cele mai frecvente sunt însă „problemele de scop”, prin care scopul de

ansamblu al organizaţiei este realimentat cu sarcini specifice, concrete, noi (dar nu

total diferite de sarcinile anterioare); în acest caz, diagnoza cuprinde atât înţelegerea

(cunoaşterea) deplină a noii sarcini, cât şi a tuturor disponibilităţilor pe care

organizaţia le are pentru realizarea sa.

În ultimă instanţă, diagnoza reprezintă cunoaşterea organizaţiei de către

conducător, a tuturor componentelor sale şi a corelaţiilor dintre ele, cât şi receptarea

(înţelegerea, formularea) adecvată a solicitărilor cu care se confruntă organizaţia.

Comunicarea în interior are un rol foarte important în conştientizarea şi

formularea problemelor cu care se confruntă organizaţia, pentru că prin comunicare

se realizează concentrarea fluxului de informaţii spre echipa de conducere sau spre

echipa de consilieri care realizează diagnoza. În plus, cu cât comunicarea în interior

este mai puţin distorsionată, cu atât informaţiile care circulă sunt mai corecte şi se

poate realiza un tablou mai correct al realităţii. Practic este factorul de care depinde

realizarea unei diagnoze corecte în cea mai mare măsură.

Prognoza

Prognoza organizaţională (ca funcţie a conducerii organizaţiei) se întemeiază

pe corelarea a două categorii de caracteristici ale organizaţiei (“variabile

organizaţionale”, denumite “variabile” datorită dinamismului, schimbării lor în

timp):

- Variabile “dependente”, prin care este descrisă starea internă a organizaţiei

(structură, membrii şi procese interioare); ele sunt “dependente”, în sensul că depind,

sunt determinate de natura internă a organizaţiei, de funcţiile şi scopul organizaţiei;

variabile “dependente” sunt şi “ieşirile” (output-urile) organizaţiei, acestea fiind

rezultatul final al tuturor proceselor din interiorul organizaţiei;

- Variabile “independente”, în cadrul cărora sunt inventariate influenţele

actuale şi cele posibile (idei viitoare) asupra organizaţiei; variabilele independente,

75

necontrolate de către organizaţie, provin din exteriorul organizaţiei şi sunt vizibile la

intrarea în aceasta (“comanda socială”, decizii strategice ale macrosistemului în care

este inclusă organizaţia, modificări în mediul natural şi social etc).

Prognoza presupune, prin corelarea celor două categorii de variabile,

realizarea unor previziuni privind tendinţele de evoluţie a organizaţiei. Una din

metodele cele mai simple de realizare a prognozei o constituie metoda scenariilor.

Paşii pentru realizarea unui scenariu sunt:

• se începe prin a se scrie ce “dorinţe” se leagă de dezvoltarea organizaţiei în

viitor;

• se definesc în continuare variabilele interne;

• se definesc variabilele externe (ambele etape conform exemplului de mai

sus);

• se formulează căi şi metode prin care se pot atinge scopurile pe termen

scurt, mediu sau lung;

• se elaborează modelul propriu-zis de evoluţie în timp;

• se redactează scenariul după tipul şi perioada de timp aleasă.

Elaborarea şi scrierea unui scenariu reprezintă un exerciţiu de imaginaţie care

este foarte util pentru bunul mers al organizaţiei. Aşa cum în viaţa personală se

fac planuri şi se formulează obiective de atins, pentru ca o organizaţie să “trăiască” şi

să aibă succes, trebuie să existe planuri pentru dezvoltarea ei, iar aceste planuri

trebuie să aibă în vedere toţi factorii care pot interveni.

Faza decizională

În principiu, există două modele ale procesului decizional:

a) modelul clasic, de decizie raţională, certă, într-o lume complet

determinată; se presupune că cel care ia decizia dispune de toate cunoştinţele

necesare şi poate proiecta fără dificultăţi soluţia, estimând cu certitudine evoluţia

organizaţiei şi capacitatea acesteia de a rezolva o problemă dată. Modelul are mai

mult valoare teoretică, cea mai mare parte a problemelor de rezolvat angajând, în

grade diferite, situaţii de incertitudine;

b) modelul deciziei certe de tip probabilistic, care cuprinde la rân-du-i două

variante:

- utilizarea unor “probabilităţi obiective” (expresie a unor legi verificate şi

76

cunoscute) de desfăşurare a evenimentelor, situaţiile nefiind foarte frecvente şi având

o slabă implicare umană (sau o implicare umană indirectă, precum evoluţia unor

sisteme tehnologice etc):

- mai frecvent, în organizaţii sunt utilizate “probabilităţi subiective”, acestea

semnificând gradul de încredere/neîncredere în cunoştinţele noastre, şansa atribuită

cunoştinţelor noastre de a descrie corect realitatea; şi în acest caz, se presupune că

soluţia aleasă are probabilitatea cea mai ridicată de reuşită, ea fiind obţinută prin

prelucrarea raţională a tuturor cunoştinţelor existente.

De multe ori, în condiţii de incertitudine, se recurge la o strategie

simplificată: adoptarea primei soluţii satisfăcătoare care se reuşeşte să se formuleze,

existând fireşte riscul a numeroase erori decizionale.

Faza postdecizională

După ce s-a luat efectiv decizia, urmează aplicarea ei în practică. Este bine ca

în etapele care urmează (organizarea, motivarea şi controlul) managerul să-şi pună

permanent întrebarea dacă a luat în considerare toate laturile realităţii din organizaţie

(resurse materiale, tehnologii, informaţii, angajaţi) şi dacă mai poate schimba în bine

unul sau altul dintre aspecte. În această fază a managementului scopul este ca din toţi

aceşti factori (care în faza predecizională erau mai mult “variabile în ecuaţie”) să

rezulte un întreg armonios şi funcţional. Mai mult, din observaţiile asupra mersului

activităţii se pot corecta unele lucruri din mers, astfel încât rezultatele afacerii să se

îmbunătăţească. În toate etapele fazei postdecizionale comunicarea are un rol

esenţial, după cum se va sublinia în continuare.

Organizarea

Organizarea, ca funcţie a conducerii vizează (în sens larg) realizarea şi

acţiunea continuă a structurării formale a organizaţiei (structura organizaţională),

care are rolul de a facilita integrarea şi coordonarea tuturor resurselor (umane şi

materiale) în vederea îndeplinirii, în mod eficient, a obiectivelor organizaţiei. Altfel

spus, în acest prim sens organizarea constă în stabilirea mijloacelor (instrumente şi

strategii de acţiune) pentru atingerea scopurilor organizaţiei. Prin derivare din sensul

general, organizarea semnifică (sensul particular, restrâns) procesul de implementare

a deciziei, de transformare a deciziei, în acţiune, a comenzii în execuţie.

Organizarea implică:

a) specificarea tipurilor de activităţi necesare pentru realizarea diferitelor

obiective;

77

b) gruparea activităţilor într-o structură logică, operaţională (prin realizarea

unui algoritm al activităţilor, prin determinarea unui lanţ operaţional optim);

c) distribuirea sarcinilor specifice de acţiune membrilor organizaţiei în

conformitate cu competenţele şi capacităţile acestora de a le îndeplini eficient;

d) determinarea canalelor de comunicare şi a reţelelor de relaţii dintre

membrii organizaţiei, astfel încât să asigure acţiunea convergentă, unitară pentru

îndeplinirea obiectivelor propuse;

e) stabilirea cadrului de desfăşurare a activităţii, a condiţiilor de muncă.

Comunicarea intervine în fiecare din aceste momente: de exemplu, pentru

distribuirea sarcinilor trebuie luate în considerare: competenţele fiecărui angajat,

experienţa, dar şi preferinţele şi performanţele realizate. Pentru determinarea

reţelelor de comunicare şi relaţii (adică pentru construirea grupurilor de lucru şi a

legăturii dintre ele) trebuie avute în vedere stilul de lucru şi de comunicare pentru

fiecare angajat, precum şi relaţiile informale şi rolurile anterioare în grupul de lucru.

Motivarea

Din perspectiva conducerii organizaţiei, motivarea semnifică tocmai

stimularea oamenilor, cu structuri de personalitate diferite, cu trebuinţe şi interese

diverse, pentru a acţiona pozitiv şi eficient în îndeplinirea obiectivelor (scopului)

organizaţiei.

Orice motiv se constituie la graniţa dintre subiectivitatea individuală (internă)

şi lumea obiectivă (externă), este produsul interacţiunii dintre o stare psihologică

internă şi modul de manifestare sau de percepere a activităţii în exterior. Cea mai

cunoscută clasificare a motivelor este elaborată în funcţie de raporturile lor cu

activitatea la care se referă:

A. Motivaţia extrinsecă e generată de factori sau stimuli exteriori activităţii

(recompense sau sancţiuni) cum ar fi competiţia, dorinţa de câştig sau de laudă,

evitarea mustrării sau a pedepselor etc. Motivaţia se manifestă subiectiv prin trăiri

emoţionale care pot fi atât pozitive (reacţii de satisfacţie), cât şi negative (reacţii de

aversiune). În consecinţă, motivaţia extrinsecă este fie pozitivă (atunci când se

urmăresc recompensele), fie negativă (atunci când se evită sancţiunile).

B. Motivaţia intrinsecă a muncii, prin care munca nu mai este doar un mijloc

de dobândire a unor beneficii şi devine un scop al existenţei omului, o valoare care

mobilizează potenţialul uman.

78

Exemple. (A) Factori motivatori extrinseci pozitivi: primele, salariile

suplimentare, bonurile de masă, maşina de serviciu, locuinţa de serviciu, excursiile

plătite de organizaţie, avansările, promovările, transferurile de la “filială” la “centru”

ş.a.

Factori motivatori extrinseci negativi: oprirea unei părţi dn salariu,

retrogradarea pe un post inferior ca plată, transferul într-un departament inferior,

transferul întrun grup de lucru mai puţin instruit, atribuirea unor sarcini valorizate

negativ, supraîncărcarea ş.a.

(B) Factori motivatori intrinseci: satisfacţia de a realiza o muncă utilă

societăţii, pasiunea de a desfăşura o anumită activitate, plăcerea de a lucra într-un

colectiv de prieteni sau într-un colectiv de oameni instruiţi, dorinţas de a învăţa mai

mult prin activităţile depuse, mândria de a fi membru al unei organizaţii renumite ş.a.

Distincţia dintre cele două tipuri de motivatori se regăseşte în planul efectelor

acestora. Astfel, motivatorii extrinseci au efecte cantitative (nu calitative), pe termen

scurt (nu pe termen lung), şi nu sunt mai eficienţi într-o societate săracă decât într-o

societate dezvoltată. În schimb, motivatorii intrinseci au efecte complementare celor

descrise mai sus şi sunt consideraţi ca fiind cei mai performanţi.

De asemenea, motivatorii extrinseci negativi, deşi necesari şi eficienţi la

prima vedere, generează mecanisme defensive care sunt contraproductive.

Mecanismele defensive sunt de două feluri: pasive şi active. Cele active presupun un

comportament agresiv, simbolic vorbind, faţă de colegi, în timp ce mecanismele

pasive înglobează fenomene ca: aruncarea vinei pe ceilalţi, simularea efortului,

falsificarea rapoartelor de lucru, scăderea vizibilităţii în jurul activităţii proprii.

De-a lungul timpului, a fost analizată cu insistenţă relaţia dintre motivaţie şi

performanţă. Încă de la începutul secolului s-a înţeles importanţa intensităţii

motivaţiei, admiţându-se că nici supramotivarea, nici submotivarea nu sunt

productive; s-a introdus ideea de optimum motivaţional, potrivit căreia există o

intensitate optimă a motivaţiei în funcţie de gradul de dificultate a sarcinilor. Situaţia

ideală, în care se atinge optimul motivaţional, este aceea în care dificultatea reală a

sarcinii corespunde cu dificultatea percepută de individ în mod subiectiv. Însă, într-o

mare parte din situaţii, indivizii percep greşit dificultatea sarcinii. În cazul în care

dificultatea percepută a sarcinii este mai mică decât cea reală, apare situaţia de

submotivare, şi indivizii nu ating nivelul "energetic" optim pentru realizarea sarcinii.

Dimpotrivă, atunci când dificultatea sarcinii e supraestimată în raport cu cea reală,

79

apare situaţia de supramotivare, care din nou este contraproductivă datorită stresului

care apare.

Strategiile de motivare se aplică diferenţiat, în funcţie de specificul fiecărei

organizaţii, neexistând o strategie unică, universală, aplicabilă oricând şi oriunde.

Comunicarea are de asemenea un rol important în realizarea motivării ( în special a

celei intrinseci)

Controlul

Rolul controlului este de a preveni situaţiile critice din viaţa organizaţiei,

situaţii care ameninţă întreruperea funcţionării normale. El se realizează în dublu

sens, sectorial şi global.

a) Control sectorial şi de etapă.

Se referă la menţinerea condiţiilor de activitate optimă. Una din cele mai

importante probleme este aceea a intervalului de control (numărul de persoane sau

activităţi pe care le poate controla şi coordona eficient un şef de departament).

Intervalul optim de control variază între 5 şi 10 persoane aflate în subordinea unui

şef de departament, şi trebuie să fie stabilit ţinând cont de:

• tipul de activitate, în condiţiile în care activităţile de rutină, repetative şi

mai puţin complicate pot fi asociate cu un număr mare de angajaţi pentru un

conducător;

• gradul de instruire şi experienţă al angajaţilor - angajaţii cu experienţă şi

calificare mai ridicate nu au nevoie de control permanent;

• calităţile personale ale conducătorului, capacitatea acestuia de a realiza

controlul în chip obişnuit sau printr-un efort sporit, putând influenţa intervalul

de control.

Atât intervalele mici cât şi cele mari au avantaje şi dezavantaje (intervalele

mici facilitează controlul, dar complică ierarhia organizaţională şi invers pentru cele

mari), deci trebuie numărul trebuie adaptat pentru fiecare situaţie în parte.

b) Control global.

Spre deosebire de controlul sectorial, este de nivel strategic. El are în vedere

ansamblul activităţii, rezultatele finale ale acţiunii. Controlul global implică

raportarea produselor la resurse şi evaluarea comparativă a rezultatelor unui întreg

proces cu proiectul iniţial. Ca urmare a controlului realizat, noul ciclu de activitate

este corectat pe baza informaţiilor suplimentare care au rezultat din comparaţia

realizată. Şi în realizarea controlului comunicarea este importantă, atât pentru

80

constatarea disfuncţionalităţilor cât şi pentru primirea unui feed-back din aprtea

angajaţilor.

11.3. Structura de autoritate şi responsabilitate

O problemă esenţială a organizării constă în structurarea relaţiilor de

autoritate, putere, răspundere şi responsabilitate.

Autoritatea, în perspectivă organizaţională, înseamnă dreptul unui conducător

de a lua decizii şi de a solicita subordonaţilor să se supună acestora în vederea

realizării scopurilor organizaţionale.

Reversul funcţional a autorităţii formale este legitimitatea, aceasta

semnificând măsura(variabilă) în care o persoană (un grup de persoane)acceptă să fie

condusă şi influenţată comportamental prin decizii luate în afara sa (de către

conducător, de către cel investit cu autoritate).

Autoritatea directă este specifică persoanelor care, aflate în diferite poziţii de

conducere, dau ordine şi dispoziţiuni subordonaţilor lor direcţi; ea se realizează în

sens descendent, de la vârf spre bază.

Autoritatea auxiliară, denumită sugestiv, în spaţiul anglo-saxon, “staff

authority”, semnifică autoritatea “staff-ului, a echipei de experţi însărcinate cu

asistenţa şi consultanţa acordată conducătorului (echipei de conducători); în perioada

de pregătire a deciziilor, în organizaţiile moderne, este tot mai numeros şi mai intens

folosit personalul “auxiliar” cu rol de susţinere a “personalului de bază”, de

conducere.

Dacă autoritatea directă este, în principiu, nelimitată, autoritatea auxiliară este

limitată la un domeniu de activitate. Sferele de cuprindere diferite şi diferenţa de

intensitate în exercitare au condus la aşa numitul conflict între personalul de bază şi

cel auxiliar. Sursele de conflict sunt amplificate prin întemeierea diferită a autorităţii

celor două categorii de personal. Autoritatea directă este legitimată prin funcţia

deţinută, în timp ce autoritatea auxiliară este bazată pe competenţa profesională a

specialiştilor.

Adesea conflictul este amplificat şi de diferenţele de vârstă şi generaţie

profesională, de conservatorismul unora sau forţa imaginativă, novatoare a altora.

Riscurile unor relaţii conflictuale pot fi depăşite, în cea mai mare măsură, de

organizarea comunicării interumane, de existenţa unui flux consistent şi biunivoc de

comunicare profesională, de realizare a unui echilibru funcţional între decizii

81

(ordine) şi sfaturi (consultanţă) pe baza asumării de către fiecare categorie în parte a

răspunderii ce-i revine.

Autoritatea funcţională este autoritatea conferită unei persoane sau unui

departament într-o anumită fază a procesului de realizare a unor activităţi; ea este

limitată la o anumită perioadă de timp şi la un obiectiv anume şi este acordată numai

celor care dispun de capacitatea realizării unor expertize de specialitate în scopul

îmbunătăţirii eficienţei organizaţionale.

Autoritatea funcţională este un caz particular de delegare a autorităţii (către o

persoană şi doar pentru o fază a procesului). În general, delegarea autorităţii se

referă la procesul prin care un conducător distribuie subordonaţilor sarcini de muncă

împreună cu autoritatea necesară realizării lor. Deşi orice organizaţie formală

delegarea autorităţii este inevitabilă, atât conducătorii cât şi conduşii manifestă, din

raţiuni diferite, rezistenţă faţă de delegare, respectiv faţă de acceptarea delegării

autorităţii.

Responsabilitatea se referă la datoria sau obligaţia oricărui membru al unei

organizaţii de a-şi îndeplini sarcinile sau activităţile ce i-au fost încredinţate.

Responsabilitatea funcţionează ca datorie a unui individ faţă de el însuşi de a realiza

în cele mai bune condiţii sarcinile ce-i revin şi, prin aceasta, este o condiţie necesară

pentru realizarea eficientă a obiectivelor organizaţiei.

Delegarea puterii şi autorităţii în interiorul organizaţiei implică şi problema

centralizării şi descentralizării acestora. Practic, prin aceasta sunt avute în vedere

procesele de decizie şi de control. În genere, se consideră că o organizaţie este

descentralizată atunci când numărul deciziilor importante adoptate la nivelurile de

bază este mare, asupra acestor niveluri exercitându-se un grad scăzut de control. Atât

centralizarea cât şi descentralizarea au şi avantaje şi dezavantaje. În sistematizarea

realizată de M. Vlăsceanu, prin adaptarea după F.Y. Carvell, acestea sunt:

AVANTAJE CENTRALIZARE - DESCENTRALIZARE

- Asigură uniformitate în modul de funcţionare a unităţilor organizaţionale.

Conducerea exercită o coordonare mai eficientă şi un control mai direct asupra

unităţilor organizaţiei.

- Asigură decizii uniforme.

- Elimină şansele de suprapunere a diferitelor activităţi.

- Distribuie responsabilitatea şi răspunderea de la nivel general diferitelor

unităţi organizaţionale.

82

- Încurajează implicarea şi participarea mai multor oameni în procesul de

luare a deciziei, cu efecte pozitive asupra motivaţiei oamenilor.

- Facilitează procesul de comunicare.

- Dispersează puterea şi autoritatea în cadrul întregii organizaţii.

DEZAVANTAJE CENTRALIZARE DESCENTRALIZARE

- Nefiind distribuită, responsabilitatea va aparţine unui număr mic de

conducători

- împovărează conducătorii de la vârful ierarhiei, dată fiind necesitatea ca

aceştia să dispună de o perspectivă globală asupra organizaţiei

- Permite un grad scăzut de uniformitate cu privire la standardele de

funcţionare a unităţilor organizaţionale.

- Forţează responsabilitatea luării deciziei de către oamenii care nu sunt

interesaţi şi nu vor să se implice. Poate crea probleme legate de coordonarea

diferitelor unităţi organizaţionale.

- Concentrează autoritatea şi puterea în mâinile unui număr mic de oameni.

- Limitează participarea majorităţii membrilor organizaţiei.

- Poate conduce la rivalitate şi competiţie între subunităţile organizaţionale,

cu efecte negative asupra raţionalităţii şi eficienţei generale ale organizaţiei.

- Necesită programe de instruire, mari consumatoare de timp şi bani.

Este limpede, prin compararea centralizării şi descentralizării, că nici una

dintre ele, privite în sine, nu este bună sau rea. De la caz la caz, pot fi avute în vedere

proporţii optime între centralizare şi descentralizare, în raport cu specificul fiecărei

organizaţii.

Concepte cheie

• diagnoză, prognoză,

• decizie,

• organizare, motivare, control

• centralizare şi descentralizare

• autoritate, legitimitate, responsabilitate

Conducerea organizaţiilor presupune realizarea în corelaţie funcţională a

deciziei, a operaţiilor predecizionale (diagnoza şi prognoza) şi a celor

postdecizionale (organizarea, motivarea şi controlul).

Structura de autoritate şi responsabilitate reflectă “puterea instituţionalizată”.

Delegarea autorităţii este inevitabilă; comunicarea poate ajuta la prevenirea şi

83

aplanarea conflictelor de autoritate.

Modele de conducere

După Stephen Covey1 din practică s-au constatat până acum patru modele de

conducere:

a. Modelul managementului ştiinţific.

Se referă la o perspectivă de conducere în care managerul aplică un stil de

conducere autoritar în care angajaţii sunt aleşi după criterii exacte de competenţă, iar

în urmaangajării ei sunt recompensaţi sau sancţionaţi financiar, în funcţie de

activitatea depusă. Valoare predominantă: onestitatea. Deviza a cestui model este

“Plăteşte-mă bine”.

b. Modelul relaţiilor umane

În cadrul acestui model, omul nu mai este privit numai prin prisma valorii

economice, ci şi ca persoană care interacţionează cu alţii. În desfăşurarea muncii

oamenii nu sunt motivaţi numai dacă sunt plătiţi bine. Pentru unii dintre ei este mai

important să aibă relaţii bune cu colegii şi şefii. Astfel încât dacă sunt bine trataţi,

angajaţii dau un rezultat mai bun chiar dacă salariul lor nu creşte. Valoare

predominantă: bunătatea.

Deviza acestui model de conducere este: “Poartă-te bine cu mine”

c. Modelul resurselor umane

Pe lângă recompensele financiare şi tratamentul uman, angajaţii îşi doresc şi

recunoaşterea lor în cadrul grupului. Unii dintre ei consideră că au potenţial şi doresc

să li se ofere posibilitatea exprimării acestui potenţial şi a capacităţii lor. Acest model

înseamnă folosirea talentului, creativităţii, resurselor, inteligenţei angajaţilor, şi

implicarea lor în luare deciziilor. Valoare predominantă: competenţa. Deviza acestui

model de conducere este: “Foloseşte-mă bine!”

d. Modelul conducerii bazate pe principii

Acest model reprezintă după părerea autorului un salt calitativ faţă de cele

trei anterioare. El aşază la baza acestui model toate valorile care stăteau şi la baza

1 Stephen Covey, Etica liderului eficient sau conducerea bazată pe principii, editura

ALLFA, Bucureşti, 2002 modelelor anterioare adăugându-i însă încă o valoare:

eficacitatea. Aşadar, sistemul de valori va arăta astfel: onestitate, bunătate,

eficacitate, competenţă + eficacitate.

Acest model poate fi întâlnit doar în organizaţiile care au un program de

acţiune coerent după care iau deciziile în ceea ce priveşte activitatea organizaţiilor.

84

Acest program trebuie însă să fie caracterizat de flexibilitate. Deviza modelului este:

“să vorbim despre viziune, scopuri şi roluri”.

Rezultatele cercetării

Chestionarul a fost aplicat la 50 % din angajaţii care lucrează în serviciul

tehnic al organizaţiei (11 angajaţi) pentru a constata spre care dintre modele se

orientează percepţia lor. După prelucrarea răspunsurilor, a rezultat că:

- 51% din răspunsuri se situează în zona modelului (d);

- 39% în zona modelului (b);

- 7% în zona modelului (c);

- 3% în zona modelului (a).

90% din răspunsuri caracterizează organizaţia ca având un “climat bun”, ceea

ce e explicabil prin faptul că firma este o organizaţie tânără, aflată în ascensiune, cu o

cifră de afaceri în creştere, şi care a dezvoltat în interiorul său o structură bazată pe

relaţii de prietenie, cooperare şi înţelegere. De exemplu, la o întrebare care se referea

la caracterul echipei de lucru, 8 dintre subiecţi au optat pentru descrierea “prietenos

şi competent” şi 3 au optat pentru “prietenos şi competent, dar mai puţin eficace”.

Răspunsurile atrag atenţia că angajaţii percep atmosfera de grup ca fiind

satisfăcătoare şi benefică.

Prin observaţia directă şi interviul cu managerul executiv al organizaţiei s-a

urmărit identificarea stării de fapt şi compararea cu percepţia angajaţilor. Astfel:

(a) În legătură cu modelul managementului ştiinţific, deşi managerul crede că

trebuie pus accentul pe corectitudine, ea nu reprezintă o valoare definitorie pentru

firma KTK. Declaraţia e confirmată şi de nivelul scăzut al salariilor, de altfel

singurul motiv de nemulţumire identificat. În plus, tehnologia modernă achiziţionată

de firmă este slab utilizată, în parte şi din cauza lipsei de instruire a angajaţilor în

domeniu, ceea ce contravine din nou modelului menţionat.

(b) Modelul relaţiilor umane are multe puncte comune cu realitatea existentă

în cadrul firmei. Managerul declară că unul din obiectivele sale l-a constituit

formarea unei “echipe” bune, pentru că eficacitatea pe termen lung nu se poate

obţine decât în cadrul unei echipe cooperante, cu relaţii armonioase între membri. În

plan practic, evenimentele bune (precum aniversările) sunt sărbătorite în cadrul

organizaţiei; în cazul evenimentelor nefericite, organizaţia manifestă interes şi sprijin

financiar pentru rezolvarea problemelor angajaţilor.

(c) Modelul resurselor umane nu se aplică realităţiii existente în cadrul firmei

85

KTK din două motive: (1) angajaţii nu au libertate prea mare în a-şi exprima

imaginaţia sau capacitatea inovatoare, sarcinile de lucru sunt clare şi de regulă

repetitive; (2) deciziile importante sunt luate pe cont propriu de către manager,

fără a exista o participare reală a colectivului la decizii – fapt prin care se exclude

managementul participativ, care constituie nota aparte a modelului resurselor umane.

(d) Modelul conducerii bazate pe principii are multe puncte comune cu

managementul firmei KTK. Se poate identifica triada viziune (proiecte viitoare, locul

firmei pe piaţa construcţiilor) – scopuri (construirea unui nou sediu, câştigarea de noi

licitaţii) – rol (cu referire specială la rolul viitor al angajaţilor tineri). De asemenea

dintre cele patru valori considerate, bunătatea, competenţa şi eficacitatea se regăsesc

ca valori ce ghidează conducerea firmei. singura valoare care nu se regăseşte în

realitatea firmei este onestitatea (care în modelul iniţial se exprima prin raportul

corect între munca prestată şi suma de bani primită în schimb. Acesta este aspectul

principal care distanţează firma KTK de modelul conducerii bazate pe principii. În

condiţiile în care două dintre paradigme se exclud automat şi două rămân în picioare

cu şanse egale de a fi alese ca dominante, care însă pare a fi cea mai potrivită pentru

a descrie realitatea? Chestionarul conferă o proporţie mai mare modelului conducerii

bazate pe principii, dar observaţia tinde să evidenţieze modelul relaţiilorumane.

Având în vedere că prin interviu şi observaţie directă am remarcat o

predominanţă a modelului relaţiilor umane, deşi chestionarul a situat acest model pe

locul doi, se poate presupune că organizaţia se află în acest moment în faza de trecere

de la un model de conducere la altul (modelul conducerii bazate pe principii).

Principalul argument îl constituie nivelul scăzut al salariilor, dificultate care va fi

probabil depăşită cu trecerea timpului şi maturizarea organizaţiei, cu creşterea

resurselor financiare.

Studiul de caz arată faptul că într-o firmă românască, în condiţiile unei

societăţi în tranziţie, se poate aplica totuşi modelul conducerii bazate pe principii,

model verificat practic şi având rezultate foarte bune în ţările occidentale.

86

UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARADFACULTATEA DE ŞTIINŢE UMANISTE,

POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

TUTORATUL III

87

COMUNICAREA CU PRESA ÎN TIMPUL CRIZEI

Lect.univ. drd. Cristian Măduţa

12. 1. Criza: definiţii şi tipologii

În zilele noastre, criza (economiei, a culturii, a valorilor, a conştiinţei, a întreprinderilor

etc.) a devenit o stare cotidiană, iar cuvântul a intrat în vocabularul curent al conducătorilor

de instituţii, al jurnaliştilor şi al publicului larg. Prezenţa aproape continuă a crizelor,

plasate la cele mai diferite niveluri, a făcut ca tot mai mulţi lideri politici, conducători de

întreprinderi, specialişti în management şi practicieni ai relaţiilor publice să vorbească

despre „gestiunea crizelor", despre „managementul crizelor", despre „comunicarea de

criză" etc.; totuşi, experienţa de zi cu zi ne arată că mult mai puţini sunt cei care deţin

88

competenţele, experienţa şi logistica necesare preîntâmpinării şi controlării eficiente a unei

crize.

Orice organizaţie se poate confrunta cu o situaţie de criză, în măsură să pună în pericol

funcţionarea ei normală şi reputaţia de care se bucură într-o anumită comunitate. Unele crize

sunt previzibile şi pot fi prevenite, altele nu pot fi bănuite sau nu pot fi anticipate în mod corect.

Experienţa a arătat că, în ciuda tuturor precauţiilor (de ordin tehnic, economic, financiar,

educativ etc.) luate pentru stoparea sau controlarea unei situaţii de criză, de obicei ea

scapă de sub control şi ia amploare; în aceste condiţii, ea poate aduce prejudicii grave

organizaţiei, dacă nu este gestionată corect din punctul de vedere al comunicării. Altfel spus,

o bună comunicare în timpul crizei poate să atenueze şi chiar să împiedice reacţiile

negative ale publicului.

În general, se consideră că o criză afectează profund imaginea unei organizaţii.

De obicei, imaginea de marcă se construieşte în perioadele de normalitate, când se

conturează ansamblul de valori şi de reprezentări prin care publicul percepe organizaţia

respectivă, în timpul crizei se impun anumite „simboluri" şi se fixează anumite

„clişee", care rămân mult timp asociate cu imaginea acelei organizaţii. De aceea,

conducerea organizaţiei, împreună cu departamentul de relaţii publice trebuie să se

pregătească din timp pentru a face faţă unor situaţii neaşteptate sau anormale.

Gestiunea crizei nu se poate improviza; din contra, ea se întemeiază pe evaluarea

corectă a circumstanţelor şi pe stăpânirea unor strategii adecvate de răspuns, strategii

pregătite şi chiar experimentate cu mult timp înainte de explozia crizei.

Cuvântul „criză" vine din medicina hipocratică: aici, el desemna acel moment al unei boli în

care aceasta stă în cumpănă, putând să se îndrepte fie spre un deznodământ fatal, fie spre

însănătoşire. Krisis însemna separare, diferenţă, judecată; era momentul în care doctorul

trebuia să discearnă simptomele şi să ia o decizie privind tratamentul. Termenul a fost

ulterior preluat de Aristotel, care îl foloseşte în Poetica pentru a desemna punctul de

paroxism al unei tragedii, atunci când eroul trebuie să ia o decizie esenţială pentru

destinul său (M.N. Sicard, 1998, pp. 15-16).

Ulterior, acest cuvânt a ajuns să desemneze orice situaţie de întrerupere

neaşteptată şi profund dăunătoare a funcţionării normale a unui sistem. Din punctul de

vedere al specialiştilor în managementul organizaţiilor, criza e definită ca acea situaţie în

care „întregul sistem este afectat, în aşa fel încât existenţa sa fizică este ameninţată;

în plus, valorile de bază ale membrilor sistemului sunt ameninţate într-o asemenea măsură,

încât indivizii sunt obligaţi fie să realizeze caracterul eronat al acestor valori, fie să

89

dezvolte mecanisme de apărare împotriva lor" (T.C. Pauchant, LI. Mitroff, 1992, p.

12). Din altă perspectivă, criza este rezultatul „ameninţărilor din mediu corelate cu

slăbiciunile organizaţiei ; ea apare atunci când ameninţările din mediu interacţionează cu

slăbiciunile din interiorul organizaţiei" (W.G. Engelhoff, F. Sen, 1992, p. 447). Patrick

D'Humieres (1994, p. 272) consideră că „o criză poate fi definită ca o perioadă neaşteptată,

care pune în discuţie responsabilitatea organizaţiei în faţa publicului şi care ameninţă

capacitatea sa de a-şi continua în mod normal activitatea".

În lucrările consacrate managementului crizei, o atenţie aparte este acordată

tipologizării crizelor, descompunerii lor în etape specifice şi identificării unor strategii

adecvate de gestionare a crizei.

Crizele sunt clasificate după :

- cauze (factori interni ori externi; conjuncturali ori structurali);

- derularea în timp (bruşte sau lente);

- amploare (superficiale sau profunde);

- nivelul la care acţionează (operaţionale - afectează activitatea curentă; strategice -

afectează elaborarea strategiilor; identitare - afectează identitatea organizaţiei);

- consecinţe (afectează personalul, clienţii, partenerii, opinia publică etc. - vezi

T.C. Pauchant, LI. Mitroff, 1992; P. Lagadec, 1993 ; B. Fournier, 1993).

P. Rossart (1992, pp. 109-110) propune o altă tipologie, în care distinge crizele

interne de cele externe; crizele interne au fie un caracter revendicativ (exprimă solicitări

referitoare la condiţiile de lucru, la salarii, la securitatea locului de muncă, la ameliorarea

pregătirii profesionale, la restructurare etc.), fie un caracter distructiv (erori umane care

duc la risipă, pagube, tensiuni, accidente etc.); la rândul lor, crizele externe se pot

datora unor factori naturali (catastrofe) sau unor factori umani (vandalism, agresiuni,

terorism), în acelaşi timp, după J. Dedmon (1996, pp. 208-209), crizele cauzate de factori

externi pot afecta mediul (prin intervenţia omului: poluări industriale, intoxicarea apei

potabile, ploile acide ; prin fenomene naturale : incendii, uragane, cutremure, inundaţii),

bunăstarea publicului (siguranţa alimentară, sănătatea, siguranţa locului de muncă), situaţia

economiei (greve, ialimente, preluări), viaţa socială (terorism, accidente, revolte), viaţa politică

(prăbuşiri de guverne, conflicte internaţionale, schimbări legislative).

Crizele care afectează organizaţiile se dezvoltă ascendent în mai multe etape;

după K. Fearn-Banks (1996, pp. 4-9), evoluţia unei crize cunoaşte următoarele perioade:

- detectarea situaţiei de criză;

90

- prevenirea (iar când nu este posibil, pregătirea crizei - etapă în car relaţiile

publice joacă un rol predominant);

- dezvoltarea crizei;

- refacerea organizaţiei;

- evaluarea efectelor şi stabilirea „lecţiilor" crizei.

După Patrick Lagadec (1993, pp. 34-67), crizele cunosc următoarele etape : intrarea în

criză (fază care cuprinde şocul paralizant, ineficienta sistemului de alarmă, mobilizarea

organizaţiei), descoperirea slăbiciunilor din trecut, apariţia celulelor de criză, problema relaţiilor

cu mass-media, problema relaţiilor cu publicul extern (mai ales cu familiile victimelor),

dificultatea luării deciziilor, răspunsul la criză (ce implică o fază reflexivă şi o fază de

acţiune).

12. 2. Gestiunea crizei

Nu există reţete-miracol pentru stăpânirea unei situaţii de criză. Managementul

corect al crizei este „o colecţie de măsuri, pregătite din timp, care permit organizaţiei să

coordoneze şi să controleze orice urgenţe" ; astfel, „managementul eficient al crizei permite

unei organizaţii să-şi maximalizeze şansele şi să reducă pericolele cu care se

confruntă" (M. Nudell, N. Antokal, 1988, p. 20). în acelaşi sens, K. Fearn-Banks

(1996, p. 2) atrage atenţia asupra faptului că managementul crizei este un proces de

planificare strategică ce elimină o parte din riscul şi nesiguranţa datorate evenimentelor

negative şi care permite astfel organizaţiei să deţină controlul asupra destinului său.

Într-un studiu de referinţă, A.G. Herrero şi C.B. Pratt (1996) arată că atitudinile

managerilor faţă de situaţiile de criză se încadrează în trei tipuri esenţiale de strategii:

a) intervenţia în punctul de naştere al crizei: în acest moment este important să

se facă tot ce e posibil pentru a opri declanşarea unei posibile stări de criză (crisis killing);

b) intervenţia în timpul crizei: acum, eforturile trebuie îndreptate către limitarea

extinderii crizei şi către controlarea comunicării dintre organizaţie şi publicurile ei

specifice (crisis control);

c) neintervenţia: managerii consideră că situaţia nu poate fi stăpânită şi că ea se va

rezolva în timp (crisis laissez-faire).

Managementul eficient al crizei include, ca o componentă esenţială, comunicarea de

criză; aceasta nu numai că poate să uşureze situaţia de criză, dar poate să aducă organizaţiei o

reputaţie mai bună decât cea de care beneficia înainte de criză. „Comunicarea de criză este

comunicarea dintre organizaţie şi publicurile sale înainte, în timpul şi după evenimentele

91

negative. Această comunicare este astfel proiectată încât să reducă pericolele legate de

afectarea imaginii organizaţiei." (K. Fearn-Banks, 1996, p. 2)

Punând problema gestiunii crizei din perspectiva comunicării cu publicul, P.

D'Humieres (1994, p. 272) susţine că „principiul fundamental al gestiunii crizei constă în

asumarea imediată a responsabilităţii, pentru a se recâştiga încrederea publicului, dacă aceasta

a dispărut, sau pentru a menţine şi a dezvolta această încredere. (...) în aceste condiţii particulare,

conducerea trebuie să evite să dea impresia că pierde controlul şi că nu este la înălţimea morală,

psihologică şi tehnică a situaţiei cu care se confruntă".

După acelaşi autor, gestiunea crizei implică cinci etape majore:

a) reacţia „la cald", care implică asumarea responsabilităţii;

b) reacţia „gândită", care implică explicarea situaţiei şi iniţierea unor acţiuni

ofensive;

c) continuarea dezbaterii, care presupune o gradare a intervenţiilor şi delimitarea

clară a responsabilităţilor;

d) reluarea iniţiativei, prin acţiuni reparatorii (atunci când este necesar), formarea unor

alianţe şi schimbarea terenului de luptă;

e) revenirea sau gestiunea situaţiei post-criză, care implică o strategie de

comunicare în măsură să compenseze golurile anterioare şi o evaluare a evenimentelor din

timpul crizei.

Fiind confruntată cu asemenea situaţii critice, organizaţia poate eşua în controlarea

crizei din cauza unor factori bine definiţi; în concepţia vicepreşedintelui Băncii Americane,

Ronald Rhody, aceştia sunt „ignoranţa, aroganţa, neglijenţa, nechibzuinţa" (apud D.

Newsom et alii, 1993, p. 552). Ignoranţa se naşte din incapacitatea de a obţine

informaţiile adecvate despre mediul organizaţiei (concurenţă, posibili aliaţi, tendinţe

generale şi specifice etc.). Aroganţa apare din cauza subestimării puterii partenerilor şi

concurenţilor. Nechibzuinţa vine din acţiunea pripită (determinată de lipsa de informaţii sau

de absenţa unor strategii de acţiune pe timp de criză dinainte planificate) şi conduce la

greşeli grave. Neglijenţa înseamnă să nu ai grijă ca versiunea ta despre evenimente să fie

distribuită rapid presei sau să nu te ocupi de angajaţii organizaţiei, de familiile victimelor, de

clienţi, de furnizori sau de alte instituţii pe care criza organizaţiei tale le afectează.

Eşecul în procesul realizării unei comunicări de criză eficiente ar implica, după

P. Lagadec (1993, pp. 41-42), mai multe elemente (care ar putea alcătui „anti-manualul"

comunicării de criză):

-tăcerea organizaţiei şi absenţa versiunii ei din mass-media;

92

-închiderea comunicării prin formula no comment;

-dezminţirile de tipul „Nu s-a întâmplat nimic! " ;

-declaraţiile liniştitoare fără acoperire ;

-lipsa totală de umilinţă: „Tehnologia noastră este cea mai sigură din lume! " ;

-lipsa de responsabilitate: „Nu suntem noi de vină! " ;

-incapacitatea de a furniza informaţiile elementare despre criză;

-incriminarea celor care au oferit informaţii publicului.

13. COMUNICAREA – UN FACTOR PUTERNIC

13.1. Comunicarea – influenţă şi putere

Influenţă poate însemna fie a-l determina pe altul să ţi se conformeze fie pur

şi simplu o mare similtudine de gândire şi comportament între transmiţător şi

receptor. Într-un anumit sens, comunicare însemnă stabilirea unui număr mai mare de

caracteristici comune pentru cei angajaţi într-o relaţie, şi acest aspect al comunicării

ne preocupă pe noi. Citându-l pe Weber, am putea defini puterea, în termeni generali,

drept „probabilitatea ca unul din actorii unei relaţii sociale să se găsească în postura

93

de a-şi impune propria voinţă, în ciuda rezistenţei întâmpinate”. Deşi aceasta este o

versiune prea tare a conceptului pentru a putea fi aplicată în cazul comunicării, trei

elemente ale definiţiei sunt relevante: ideea de relaţie, ideea de a dobândi controlul

asupra altuia şi caracterul probabilist al rezultatului. Acesta nu este determinat, ci

este numai o aşteptare privind viitorul, iar apariţia sa este variabilă. Elementul din

definiţia puterii dată de Weber care lipseşte conceptului de influenţă prin comunicare

este coerciţia sau forţa. Influenţa, chiar şi în forma extremă a persuasiunii, nu poate fi

eficientă decât dacă e acceptată de receptor18.

Probabil că cea mai bună caracterizare a influenţei ca un concept distinct faţă

de cel de putere a fost făcută de Parsons, care o consideră „un mecanism generalizat

prin intermediul căruia sunt determinate atitudinile şi opiniile”, în special „în cadrul

unui proces de interacţiune socială intenţionată”. În acelaşi context, Parsons

consideră influenţa drept „un mijloc simbolic de persuasiune”: ea „determină decizia

celuilalt de a acţiona într-un anumit fel pentru că simte că acesta este un lucru bun

pentru el, şi nu pentru că prin noncomformare şi-ar încălca anumite obligaţii”. El

accentuează bza normativă a eficienţei influenţei astfel concepute: „apartenenţa

comună, într-o solidaritate de tip Gemeinschaft, este fundmentul influenţei reciproce

şi constituie pentru sistemele de influenţă echivalentul aurului pentru sistemul

monetar sau al forţei pentru sistemele de putere”. În accepţia noastră, influenţa este

aşadar rezultatul co-orientării transmiţătorului şi receptorului în cadrul procesului de

comunicare.

În analiza pe care o fac puterii şi influenţei în cadrul grupurilor, Cartwright şi

Zander oferă o formulare şi o serie de idei care sunt în mod special relevante pentru

procesul de comunicare. Referindu-se la conceptul fundamental de relaţie de putere,

ei sugerează că „o persoană are putere asupra alteia dacă poate îndeplini o acţiune

care va produce o schimbare în cealaltă persoană”19. În continuare ei spun că

abilitatea de a-l influenţa pe altul depinde de două componente: anumite „proprietăţi”

ale agentului, pe care le numesc „resurse de putere”, şi anumite nevoi sau valori ale

persoanei influenţate pe care le numesc „baze motivaţionale ale puterii”. Ei susţin că

„un act de influenţăstabileşte o relaţie între resursele unui agent şi baza motivaţională

a persoanei influenţate”. Această concepţie ne va fi de folos în absenţa unei

analizecomplete a conceptului de putere socială. În discuţia noastră, procesul

18 Denis McQuail, Comunicarea, Editura Institutului European, Bucureşti, 1999, p. 14819 Idem, p. 149

94

relevant de influenţă este comunicarea dintre un transmiţător şi un receptor, care

poate avea un efect previzibil asupra acestuia din urmă, în funcţie de o serie de

variabile care intervin în cadrul relaţiei lor şi de contextul sau situaţia în care are loc

comunicarea.

Fără să existe un singur tip de proces de influenţă, există totuşi un număr

limitat de „mecanisme” fundamentale pe care influenţa le implică în sensul că

efectele comunicaţionale au la bază relaţia socială dintre transmiţător şi receptor şi,

deşi fiecare relaşie este într-un anumit sens unică, astfel de relaţii sociale pot fi

clasificate. Problema este de a găsi o bază corectă pentru stabilirea unei tipologii. În

lumina a ceea ce s-a spus deja despre caracterul influenţei şi despre importanţa

relaţiei de comunicare, o tipologie relevantă trebuie să ţină seama de acea

particularitate a transmiţătorului care probabil va produce efectele, ca şi de motivaţia

sau orientarea receptorului, care-l fac sensibil la influenţa transmiţătorului. În funcţie

de coprezenţa unor elemente de acest fel, putem distinge diferite tipuri de procese de

influenţă. Problema găsirii celui mai economic sistem de clasificare nu poate fi însă

rezolvată aşa de uşor şi literatura privind acest subiect nu oferă o soluţie optimă.

Reducând problema la elementele ei esenţiale, ne putem îndrepta atenţia fie asupra

caracteristicilor sursei de influenţă, fie asupra particularităţilor recetorului, fie asupra

variabilelor situaţionale, în special nivelul de organizare socială la care are loc

procesul de influenţă (interpersonal, grup, organizaţional sau societal). Este greu de

sugerat un cadru care să acorde ponderi egale acestor trei componnte variabile ale

procesului de comunicare.

Cele cinci baze ale puterii sau influenţei, adică proprietăţile agentului sau

comunicatorului care îi dau acestuia posibilitatea să-şi exercite influenţa sunt:

puterea recompensatoare, puterea coercitivă, puterea legitimă, puterea referenţială,

puterea expertului20.

Puterea recompensatoare este definită ca „puterea a cărei bază este

abilitatea de a răsplăti” referinţa primă fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje

materiale – în special bani sau poziţie socială. Transferând-o la influenţa

comunicaţională, recompensa ar tebui concepută în termenii satisfacerii unor dorinţe

ale receptorului.

Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie

pedepsit de agent (comunicator) dacă „nu se conformează încercării de influenţă” a

20 Idem, p. 154

95

acestuia. Aşadar, spre deosebire de puterea care recompensează, în acest caz

intervine o răsplată negativă. French şi Raven consideră important să distingă aceste

tipuri de exerciţiu al puterii, în special că puterea recompensatoare tinde să crească

atracţia dintre transmiţătorul şi receptorul influenţei în timp ce puterea coercitivă are

efectul invers, cu implicaţii foarte diferite pe termen lung pentru relaţia dintre

participanţi.

Puterea referenţială se bazează pe identificarea receptorului cu agentul,

identificarea fiind definită ca „sentiment al identităţii” sau „dorinţă de unificare”.

French şi Raven subliniază, în acest context, importanţa conceptului de grup de

referinţă şi a celui de „sugestie de prestigiu”. O persoană sau un grup de prestigiu

constituie un model de referinţă, cu care încearcă să se asocieze sau identifice alţii,

care le adoptă atitudinile sau convingerile. Exemple ale unui astfel de proces găsim

în numeroase situaţii de comunicare: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se

îmbrăca al eroilor din mass-media, paralelisme puse sub semnul influenţei între

prieteni, persoane cu acelaşi statut, profesori şi elevi, lideri şi susţinători etc.

Puetrea legitimă se bazează pe înţelegerea de ambele părţi al faptului că

cineva are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalţi. Această acceptare a influenţei

poate fi reprezentată de o relaţie între roluri, ca între profesor şi elev sau părinte şi

copil, dar poate exista şi pe baza unei angajări reciproce. „în toate cazurile, noţiunea

de legitimitete implică un cod sau un standard, acceptat de individ, în virtuta căruia

agentul extern îşi poate exercita puterea”. Putem da numeroase exemple în care

comunicarea devine influenţă datorită acestui aspect al relaţiei – mesajul politic

adresat simpatizanţilor, predica morală adresată de Biserică credincioşilor, rolul de

orientare socială jucat de familie, sfaturile date elevului de profesor etc.

Puterea expertului este influenţa care se bazează pe atribuirea unor

cunoştinţe superioare agentului, care au efect asupra structuri cognitive a

receptorului. Străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află

informaţii din ziare, studentul care învaţă după un manual sunt cu toţii influenţaţi de

comunicare pe baza puterii expertului. Trebuie remarcat că o astfel de putere este

determinată, în foarte mare măsură, de contextul situaţional şi instituţional, pentru că

prin definiţie, receptorul nu este în mod normal în poziţia de a evalua corectitudinea

informaţiei primite. Producerea unui efect se bazează pe definirea, acceptabilă pentru

receptor, a statutului de expert într-o situaţie şi pentru un anumit domeniu.

96

Această tipologie a bazelor puterii pare să identifice, ordoneze şi, în parte,

explice principalele „mecanisme” ale influenţei comunicative şi corespunde, în

general, concepţiei noastre despre comunicare ca proces care implică o relaţie

socială. Deşi cei cinci termeni care descriu diferitele tipuri de putere socială se

referă, în primul rând, la atribute ale agentului influenţei, ei implică şi un tip special

de coorientare a receptorului. Astfel, recompensa sau coerciţia sunt eficiente în cazul

unei orientări calculative a receptorului; influenţa legitimă se bazează pe supunerea

reglementară normativ; puterea referenţială depinde de identificarea cu

comunicatorul; puterea expertului pe încrederea şi convingerea receptorului. Separat,

bazele puterii sunt ineficiente în absenţa unei orientări complementare adecvate a

receptorului. Influenţa prin intermediul comunicării apare ca rezultat al uneia sau mai

multora dintre acsete forme de bază ale relaţiei de putere. Tipologia este suficient de

generală pentru a da seama de o largă gamă de cazuri de influenţă, deşi nu trebuie să

ne aşteptăm ca o anumită situaţie de influenţă comunicativă să aibă o unică sursă

corectă. După cum comentează Collins şi Raven într-o altă prezentare a aceleiaşi

tipologii „foarte rar la un moment dat acţionează o singură sursă de putere. De

obicei, situaţia de influenţe implică diverse combinaţii, în care formele de putere se

relaţionează non-aditiv şi interactiv”21.

13.2. Comunicarea - putere şi egalitateutere şi egalitate

În mare parte, discuţia despre egalitate priveşte comunicarea de masă, dar eaÎn mare parte, discuţia despre egalitate priveşte comunicarea de masă, dar ea

a acordat o atenţie constantă şi socializării timpurii şi comunicării în cadrula acordat o atenţie constantă şi socializării timpurii şi comunicării în cadrul

familiilor. Opera lui Bernstein, pe care am menţionat-o deja, a continuat să exercitefamiliilor. Opera lui Bernstein, pe care am menţionat-o deja, a continuat să exercite

influenţe şi să provoace dezbateri, iar ei i s-au adăugat şi alte contribuţii. O adordareinfluenţe şi să provoace dezbateri, iar ei i s-au adăugat şi alte contribuţii. O adordare

demnă de atenţie este cea a lui Chaffee şi McLeod, care diferenţiază două tipuri dedemnă de atenţie este cea a lui Chaffee şi McLeod, care diferenţiază două tipuri de

comunicare „orientată conceptual”. În primul caz, care prezintă afinităţi cu ceea cecomunicare „orientată conceptual”. În primul caz, care prezintă afinităţi cu ceea ce

Bernstein numeşte „cod restrâns”, accentul cade asupra armoniei şi solidarităţiiBernstein numeşte „cod restrâns”, accentul cade asupra armoniei şi solidarităţii

familiare, în timp ce în cel de-al doilea sunt mai importante discuţia, argumentaţia,familiare, în timp ce în cel de-al doilea sunt mai importante discuţia, argumentaţia,

ideile şi mai marea egalitate. Cele două metode nu se exculd, dar ponderea relativă aideile şi mai marea egalitate. Cele două metode nu se exculd, dar ponderea relativă a

unuia faţă de celălalt pare a antrena consecinţe pentru comunicarea de mai târziu, înunuia faţă de celălalt pare a antrena consecinţe pentru comunicarea de mai târziu, în

viaţă, inclusiv utilizarea mass-media. Desigur, climatul comunicativ astfel descris areviaţă, inclusiv utilizarea mass-media. Desigur, climatul comunicativ astfel descris are

legătură cu poziţia de clasă, dar aceasta nu este aşa de puternică cum se întâmplă înlegătură cu poziţia de clasă, dar aceasta nu este aşa de puternică cum se întâmplă în

cazul tipologiei lui Bernsteincazul tipologiei lui Bernstein2222..

21 Idem, p. 155-15622 Idem, p 233

97

Cele mai numeroase studii privind puterea şi egalitatea în domeniulCele mai numeroase studii privind puterea şi egalitatea în domeniul

comunicării de masă privesc vechea dispută despre măsura în care mass-mediacomunicării de masă privesc vechea dispută despre măsura în care mass-media

extinde şi consolidează puterea clasei conducătoare sau alte interese dominante.extinde şi consolidează puterea clasei conducătoare sau alte interese dominante.

Remarcabilă în acest sens este dezvoltarea unei şcoli de analiză politico-economică,Remarcabilă în acest sens este dezvoltarea unei şcoli de analiză politico-economică,

ce încearcă să stabilească relaţii între evoluţiile din structura comercială şi cea dece încearcă să stabilească relaţii între evoluţiile din structura comercială şi cea de

piaţă a mass-media şi conţinutul a ceea ce acestea produc. În afară de aceasta,piaţă a mass-media şi conţinutul a ceea ce acestea produc. În afară de aceasta,

principala direcţie a fost analiza „discriminărilor” media faţă de o serie de minorităţi,principala direcţie a fost analiza „discriminărilor” media faţă de o serie de minorităţi,

sau grupuri dezavantajate, incluzând emigranţii, sindicaliştii, cei care revendică,sau grupuri dezavantajate, incluzând emigranţii, sindicaliştii, cei care revendică,

bunăstarea, devianţii, tinerii. Dovezile adunate arată că astfel de grupuri sunt adeseabunăstarea, devianţii, tinerii. Dovezile adunate arată că astfel de grupuri sunt adesea

tratate în rubricile de ştiri în mod tendenţios, cu mijloacele atenţiei selective şitratate în rubricile de ştiri în mod tendenţios, cu mijloacele atenţiei selective şi

omisiunii, presupunerilor şi asociaşilor nefavorabile. Sunt importante noţiunile deomisiunii, presupunerilor şi asociaşilor nefavorabile. Sunt importante noţiunile de

„discurs dominant” şi „lectură preferenţială” cea din urmă referindu-se la procesul„discurs dominant” şi „lectură preferenţială” cea din urmă referindu-se la procesul

prin care audienţa este dirijată către inteprinderi favorabile autorităţii existente.prin care audienţa este dirijată către inteprinderi favorabile autorităţii existente.

Lucrările de acest tip îşi extind obiectul dincolo de analiza ştirilor, ocupându-Lucrările de acest tip îşi extind obiectul dincolo de analiza ştirilor, ocupându-

se şi de alte producţii culturale. O teză influentă a fost cea a lui Parkin, care a sugeratse şi de alte producţii culturale. O teză influentă a fost cea a lui Parkin, care a sugerat

utilizarea unor sisteme alternative de semnificaţii în codificarea şi decodificareautilizarea unor sisteme alternative de semnificaţii în codificarea şi decodificarea

comunicării publice, pe care le-a numit „dominant”, „subordonat” şi „radical”. Hallcomunicării publice, pe care le-a numit „dominant”, „subordonat” şi „radical”. Hall

le-a botezat coduri, referindu-se la cel de-al doilea ca „negociat”, iar la al treilea cale-a botezat coduri, referindu-se la cel de-al doilea ca „negociat”, iar la al treilea ca

„opoziţional”. „opoziţional”.

Primul implică transmiterea şi receptarea mesajelor în conformitate cu unPrimul implică transmiterea şi receptarea mesajelor în conformitate cu un

concens dominant, confirmând relaţiile de putere care există. Al doilea se referă laconcens dominant, confirmând relaţiile de putere care există. Al doilea se referă la

transmiterea mesajelor în maniera jurnalistică obiectivă, care permite o oarecaretransmiterea mesajelor în maniera jurnalistică obiectivă, care permite o oarecare

distanţare şi neutralitare a relaţiilor de putere. Al treilea priveşte fie posibilitatea dedistanţare şi neutralitare a relaţiilor de putere. Al treilea priveşte fie posibilitatea de

expresie a minorităţilor, dacă e cazul împotriva consensului dominant, fie „lectura”expresie a minorităţilor, dacă e cazul împotriva consensului dominant, fie „lectura”

comunicării publice din punctul de vedere al unei substructuri deviante şi rezistente,comunicării publice din punctul de vedere al unei substructuri deviante şi rezistente,

sau pur şi simplu al unei concepţii alternative despre lume. sau pur şi simplu al unei concepţii alternative despre lume.

Mai sunt şi alte câteva orientări care merită a fi menţionate. Edelman a scrisMai sunt şi alte câteva orientări care merită a fi menţionate. Edelman a scris

despre penetrarea puterii în toate formele de comunicare publică-prin mituri,despre penetrarea puterii în toate formele de comunicare publică-prin mituri,

simboluri şi stereotipuri. Mueller a analizat mecanismele legitimării şi dominării prinsimboluri şi stereotipuri. Mueller a analizat mecanismele legitimării şi dominării prin

utilizarea limbajului politic şi a dezvoltat noţiunea de „comunicare distirsionată”-utilizarea limbajului politic şi a dezvoltat noţiunea de „comunicare distirsionată”-

manipulare deliberată a limbajului şi controlului a canalului de comunicare în scopulmanipulare deliberată a limbajului şi controlului a canalului de comunicare în scopul

menţinerii puterii. În această versiune, opusă distorsiunii ar fi comunicarea deschisă,menţinerii puterii. În această versiune, opusă distorsiunii ar fi comunicarea deschisă,

liberă, participativă, critică, interactivă care încurajează accesul larg şi dezvoltarealiberă, participativă, critică, interactivă care încurajează accesul larg şi dezvoltarea

talentelor şi priceperilor. Temele sunt mai multe, dar una care merită a fi remarcatătalentelor şi priceperilor. Temele sunt mai multe, dar una care merită a fi remarcată

98

priveşte ideea declinului „sferei publice” sub impactul forţelor comerciale care sepriveşte ideea declinului „sferei publice” sub impactul forţelor comerciale care se

întreaptă spre consumerism şi individualizare şi concomitent, către privatizare şiîntreaptă spre consumerism şi individualizare şi concomitent, către privatizare şi

detaşare de preocupările sociale mai largidetaşare de preocupările sociale mai largi2323. .

Cu privire la această temă sunt relevante lucrările lui Sennet şi Gouldner, careCu privire la această temă sunt relevante lucrările lui Sennet şi Gouldner, care

atrag atenţia, în diverse moduri, asupra scăderii importanţei dezbaterii politice,atrag atenţia, în diverse moduri, asupra scăderii importanţei dezbaterii politice,

discuţiilor şi partizanatului, care constituiau marca societăţii democratice. Este undiscuţiilor şi partizanatului, care constituiau marca societăţii democratice. Este un

ecou al unei mai vechi teme privind critica societăţii de masă, dar care dobândeşte oecou al unei mai vechi teme privind critica societăţii de masă, dar care dobândeşte o

relevanţă nouă odată cu dezvoltarea „societăţii informatizate”. Si ca să şi achitămrelevanţă nouă odată cu dezvoltarea „societăţii informatizate”. Si ca să şi achităm

datorii mai vechi, trebuie să menţionăm şi Şcoala de la Frankfurt şi lucrările luidatorii mai vechi, trebuie să menţionăm şi Şcoala de la Frankfurt şi lucrările lui

Habermas al cărui concept de „competenţă comunicativă” reuneşte analizaHabermas al cărui concept de „competenţă comunicativă” reuneşte analiza

ligvistică, politică şi sociologică şi implică idei similare celor asociate cu conceptulligvistică, politică şi sociologică şi implică idei similare celor asociate cu conceptul

de comunicare distorsionată. de comunicare distorsionată.

Un paragraf aparte e potrivit a fi destinat exploziei cercetării şi teoriei careUn paragraf aparte e potrivit a fi destinat exploziei cercetării şi teoriei care

priveşte genul şi comunicarea care asociază strâns studiul comunicării cu problemapriveşte genul şi comunicarea care asociază strâns studiul comunicării cu problema

inegalităţii femeii. Problemele abordate în acest domeniu includ: imaginea (adeseainegalităţii femeii. Problemele abordate în acest domeniu includ: imaginea (adesea

subordonată şi stereotipă) a femeii în mass-media; diferenţele dintre sexe în toatesubordonată şi stereotipă) a femeii în mass-media; diferenţele dintre sexe în toate

tipurile de comportament comunicaţional; potenţiala influenţă mass-media întipurile de comportament comunicaţional; potenţiala influenţă mass-media în

socializare şi conferirea de roluri şi exploatarea femeii, în special pornografice. Ausocializare şi conferirea de roluri şi exploatarea femeii, în special pornografice. Au

fost studiate şi oportunităţile pe care le au sau nu femeile de a lucra în mass-media,fost studiate şi oportunităţile pe care le au sau nu femeile de a lucra în mass-media,

ca şi posibilitatea dezvoltării unor forme de cultură alternative feministe. Câţivaca şi posibilitatea dezvoltării unor forme de cultură alternative feministe. Câţiva

dintre autorii relevanţi care au scris pe aceste teme sunt: Tuckman, Millum,dintre autorii relevanţi care au scris pe aceste teme sunt: Tuckman, Millum,

Ferguson, Butler şi Paisey, Baher şi Gallagher.Ferguson, Butler şi Paisey, Baher şi Gallagher.

Lucrările elaborate în legătură cu femeile şi comunicarea au afinităţi cuLucrările elaborate în legătură cu femeile şi comunicarea au afinităţi cu

cercetările asupra altor grupuri excluse sau minorităţi, studiul culturii populare s-acercetările asupra altor grupuri excluse sau minorităţi, studiul culturii populare s-a

dezvoltat în cadrul „studiilor-culturale”, acordând o atenţie specială unor formedezvoltat în cadrul „studiilor-culturale”, acordând o atenţie specială unor forme

culturale care altă dată ar fi fost tratate ca non-culturale sau chiar patologice. Înculturale care altă dată ar fi fost tratate ca non-culturale sau chiar patologice. În

raport cu tema puterii şi a egalităţii, se face efortul de a examina cultura populară dinraport cu tema puterii şi a egalităţii, se face efortul de a examina cultura populară din

punctul de vedere al grupurilor marginale sau oprimate, care includ tinerii, negrii,punctul de vedere al grupurilor marginale sau oprimate, care includ tinerii, negrii,

săracii, populaţia lipsita de educaţie. Pentru aceştia, stilul vestimentar sau alegereasăracii, populaţia lipsita de educaţie. Pentru aceştia, stilul vestimentar sau alegerea

muzicii ascultate pot constitui moduri de autoexprimare şi opoziţie (Hall şi Jefferson;muzicii ascultate pot constitui moduri de autoexprimare şi opoziţie (Hall şi Jefferson;

Hebdige). Se folosesc adesea metoda etnografică şi orientarea critică, acestea oferindHebdige). Se folosesc adesea metoda etnografică şi orientarea critică, acestea oferind

23 Idem, p. 235

99

posibilităţi mai bune de înţelegere a modalităţilor de comunicare decât metodeleposibilităţi mai bune de înţelegere a modalităţilor de comunicare decât metodele

obişnuite ale analizei textualeobişnuite ale analizei textuale2424..

Comentariile care au rămas de facut cu privire la putere şi egalitate suntComentariile care au rămas de facut cu privire la putere şi egalitate sunt

oarecum disparate, deşi nu lipsite de importanţă. Una dintre direcţiile de cercetare areoarecum disparate, deşi nu lipsite de importanţă. Una dintre direcţiile de cercetare are

drept obiect „golurile de cunoaştere” - inegalitatea structurală prezentă în distribuireadrept obiect „golurile de cunoaştere” - inegalitatea structurală prezentă în distribuirea

informaţiei.informaţiei.

Inegalităţile se referă în cea mai mare parte la educaţie şi diferenţele de clasăInegalităţile se referă în cea mai mare parte la educaţie şi diferenţele de clasă

socială, iar cercetarea a fost preocupată de dimensiunile lor (mărimea „golurilor”) şisocială, iar cercetarea a fost preocupată de dimensiunile lor (mărimea „golurilor”) şi

contribuţia mass-media la agravarea sau estomparea lor.contribuţia mass-media la agravarea sau estomparea lor.

În principiu, mass-media fiind informative şi accesibile ar trebui să contribuieÎn principiu, mass-media fiind informative şi accesibile ar trebui să contribuie

la contribuirea unor goluri cauzate iniţial de diferenţele de experienţă educaţională.la contribuirea unor goluri cauzate iniţial de diferenţele de experienţă educaţională.

Există dovezi că aceasta se întâmplă, dar cei cu un an mai mare „potenţialExistă dovezi că aceasta se întâmplă, dar cei cu un an mai mare „potenţial

comunicaţional” continuă să rămână în avantaj şi noi goluri apar, în timp ce celecomunicaţional” continuă să rămână în avantaj şi noi goluri apar, în timp ce cele

vechi sunt umplute. Dacă există discrepanţe între grupurile sociale din societate,vechi sunt umplute. Dacă există discrepanţe între grupurile sociale din societate,

unele şi mai mari apar la scară globală şi sunt şi ele sistematice şi rezistente launele şi mai mari apar la scară globală şi sunt şi ele sistematice şi rezistente la

schimbare. Inegalităţile de astă dată sunt cele dintre societăţile avansate şi cele maischimbare. Inegalităţile de astă dată sunt cele dintre societăţile avansate şi cele mai

puţin dezvoltate. Primele tind să controleze sau să ocupe cele mai multe dintrepuţin dezvoltate. Primele tind să controleze sau să ocupe cele mai multe dintre

canalele de comunicare internaţională, rezultatul fiind numai alela că ele sunt maicanalele de comunicare internaţională, rezultatul fiind numai alela că ele sunt mai

bine servite, de informaşia relevantă, ci şi faptul că ele sunt în postura de a furnizabine servite, de informaşia relevantă, ci şi faptul că ele sunt în postura de a furniza

lumii mai puţin dezvoltate informaţii şi idei care sunt mai mult în interesullumii mai puţin dezvoltate informaţii şi idei care sunt mai mult în interesul

trasmiţătorilor nu a receptorilor. Acest dezechilibru a dat naştere conceptului de noutrasmiţătorilor nu a receptorilor. Acest dezechilibru a dat naştere conceptului de nou

imperialism imperial cultural, care înlocuieşte fostul conolialism economic şi politicimperialism imperial cultural, care înlocuieşte fostul conolialism economic şi politic

cu efecte comparabile acestuia. Natura şi proporţiile problemei au fost bine scrise şicu efecte comparabile acestuia. Natura şi proporţiile problemei au fost bine scrise şi

documentate (de exemplu de McBride, Tunstall, Boyd-Barrett, McPhail, Lent şidocumentate (de exemplu de McBride, Tunstall, Boyd-Barrett, McPhail, Lent şi

Gifford), dar soluţiile par îndepărtate şi inacsesibile din punc de vedere politicGifford), dar soluţiile par îndepărtate şi inacsesibile din punc de vedere politic2525..

Există de multă vreme o dezbatere politică, profesională şi intelectualăExistă de multă vreme o dezbatere politică, profesională şi intelectuală

privind aplicarea tehnologiei electronice la nevoile minorităţilor şi la cele locale, cuprivind aplicarea tehnologiei electronice la nevoile minorităţilor şi la cele locale, cu

scopul de a contrabalansa puterea unor mass-media centralizate şi cu largăscopul de a contrabalansa puterea unor mass-media centralizate şi cu largă

distribuţie. Tradişia acestei linii de cercetare nu este foarte puternică, cercetătoriidistribuţie. Tradişia acestei linii de cercetare nu este foarte puternică, cercetătorii

fiind atraşi de impactul marilor media, dar există câteva lucrări despre acces şifiind atraşi de impactul marilor media, dar există câteva lucrări despre acces şi

participare, iar apariţia unor noi media, aducând promisiunea unor abudenţe departicipare, iar apariţia unor noi media, aducând promisiunea unor abudenţe de

canale şi a unui potenţial interactiv a stimulat reflecţia şi cercetarea. Problema cheiecanale şi a unui potenţial interactiv a stimulat reflecţia şi cercetarea. Problema cheie

24 Idem, p. 23625 Idem, p. 237

100

este cum vor fi definite utilizării noilor media şi cum va fi exploatat potenţialul lor –este cum vor fi definite utilizării noilor media şi cum va fi exploatat potenţialul lor –

ca extensii ale sistemelor existente de distribuţie în masă sau pentru o mai largăca extensii ale sistemelor existente de distribuţie în masă sau pentru o mai largă

participare şi antrenare a minorităţilor. Noile media par să ofere şansa lichidăriiparticipare şi antrenare a minorităţilor. Noile media par să ofere şansa lichidării

golurilor informaţionale, dar realizarea efectivă a acestui fapt va depinde degolurilor informaţionale, dar realizarea efectivă a acestui fapt va depinde de

distribuţia resurselor şi abilităţilor. Nu există motive să aşteptăm o restribuire îndistribuţia resurselor şi abilităţilor. Nu există motive să aşteptăm o restribuire în

favoarea celor mai puţin puternici şi având un potenţial comunicaţional scăzut.favoarea celor mai puţin puternici şi având un potenţial comunicaţional scăzut.

13.3.13.3. Comunicarea faţă în faţă cu presaComunicarea faţă în faţă cu presa

Presa nu este avidă de bilanţuri şi date despre situaţia ei prezentă şi viitoare;Presa nu este avidă de bilanţuri şi date despre situaţia ei prezentă şi viitoare;

patronii de presă şi marii ziarişti lasă rareori în grija altor actori sociali sarcina de a-ipatronii de presă şi marii ziarişti lasă rareori în grija altor actori sociali sarcina de a-i

analiza evoluţia, presărată cu dificultăţi de tot felulanaliza evoluţia, presărată cu dificultăţi de tot felul2626..

Această practică prezintă însă, câteva incoveniente. Cel mai important dintreAceastă practică prezintă însă, câteva incoveniente. Cel mai important dintre

ele este că, pe lângă o supraabundenţă de date, informaţii şi previziuni în legătură cuele este că, pe lângă o supraabundenţă de date, informaţii şi previziuni în legătură cu

anumite aspecte, persistă câteva „găuri negre” semnificative; acestea vizează înanumite aspecte, persistă câteva „găuri negre” semnificative; acestea vizează în

general ceea ce am putea regrupa în expresia „calitatea informaţiei produse”: raportulgeneral ceea ce am putea regrupa în expresia „calitatea informaţiei produse”: raportul

cu sursele, funcţionarea echipelor redacţionale, relaţiile cu societatea civilă, metodelecu sursele, funcţionarea echipelor redacţionale, relaţiile cu societatea civilă, metodele

folosite pentru a depăşi situaţiile de convenienţă cu diferitele puteri. Presa francezăfolosite pentru a depăşi situaţiile de convenienţă cu diferitele puteri. Presa franceză

suferă printre altele şi de o boală a structurilor, moştenire eteroclită care lasă săsuferă printre altele şi de o boală a structurilor, moştenire eteroclită care lasă să

coexiste grupuri de presă de mărime mică, ce încearcă să îşi păstreze teritoriul, cucoexiste grupuri de presă de mărime mică, ce încearcă să îşi păstreze teritoriul, cu

câţiva magnaţi sau interesaţi să câştige spaţii publicitare decât să îşi construiască încâţiva magnaţi sau interesaţi să câştige spaţii publicitare decât să îşi construiască în

mod durabil un public.mod durabil un public.

Rezultatul în ansamblu arată, cu doar câteva exerciţii notabile că presaRezultatul în ansamblu arată, cu doar câteva exerciţii notabile că presa

franceză a slăbit încetul cu încetul legăturile cu cititorii apărând un stadiu ce poate fifranceză a slăbit încetul cu încetul legăturile cu cititorii apărând un stadiu ce poate fi

ineversibil şi de natură ar reprezenta aproape un regres la o situaţia anterioarăineversibil şi de natură ar reprezenta aproape un regres la o situaţia anterioară

apariţiei marii prese.apariţiei marii prese.

Într-o primă etapă, atitudinea întreprinderilor de presă şi a jurnaliştilor a fostÎntr-o primă etapă, atitudinea întreprinderilor de presă şi a jurnaliştilor a fost

cel mai adesea aceea de a se delimita clar de lumea comunicării, deopotrivă decel mai adesea aceea de a se delimita clar de lumea comunicării, deopotrivă de

tehnici, practicieni şi patroni. În presă se împărtăşea atunci în mare măsură părerea cătehnici, practicieni şi patroni. În presă se împărtăşea atunci în mare măsură părerea că

informarea nu are nimic de câştigat dacă se amestecă în comunicare, aceasta fiindinformarea nu are nimic de câştigat dacă se amestecă în comunicare, aceasta fiind

asimilată publicităţii. De astfel, poziţia anumitor patroni nu se caracteriza nicicumasimilată publicităţii. De astfel, poziţia anumitor patroni nu se caracteriza nicicum

prin lipsa gândurilor ascunse. Cazul lansării sistemului de videotex Télétel este, dinprin lipsa gândurilor ascunse. Cazul lansării sistemului de videotex Télétel este, din

acest punct de vedere, exemplar. Începuturile respectivului canal au fost marcateacest punct de vedere, exemplar. Începuturile respectivului canal au fost marcate

deopotrivă prin acţiuni de refuz şi tentative de control. Această oscilaţie reproduceadeopotrivă prin acţiuni de refuz şi tentative de control. Această oscilaţie reproducea

în fapt o luptă strategică din interiorul presei între „apărătorii unei diversificări careîn fapt o luptă strategică din interiorul presei între „apărătorii unei diversificări care

26 Bernard Miège, op.cit., p. 87

101

se vedea o simplă lărgire a activităţii cotidiene la alte sectoare şi partizanii uneise vedea o simplă lărgire a activităţii cotidiene la alte sectoare şi partizanii unei

evoluţii către nişte „întreprinderi de comunicare” în care informarea este un domeniuevoluţii către nişte „întreprinderi de comunicare” în care informarea este un domeniu

printre altele, iar ziarul un suport dezvoltat concomitent cu alte canale disponibile”printre altele, iar ziarul un suport dezvoltat concomitent cu alte canale disponibile”

(J.-M. Charon, 1986)(J.-M. Charon, 1986)2727

Dezdaterea rămâne încă deschisă în anumite întreprinderi de presă. Cu timpulDezdaterea rămâne încă deschisă în anumite întreprinderi de presă. Cu timpul

s-a intrat într-o a doua etapă, când în majoritatea cazurilor s- ajuns la o apropieres-a intrat într-o a doua etapă, când în majoritatea cazurilor s- ajuns la o apropiere

între informare şi comunicare. Dispunând de mijloace financiare insuficiente,între informare şi comunicare. Dispunând de mijloace financiare insuficiente,

intreprinderile de presă au fost obligate să cuprindă şi activităţi comunicaţionale, baintreprinderile de presă au fost obligate să cuprindă şi activităţi comunicaţionale, ba

chiar să se recomande de „primii specialişti în comunicare”. Această tendinţă foartechiar să se recomande de „primii specialişti în comunicare”. Această tendinţă foarte

eficientă prezintă analogii cu cea a profesioniştilor din cinema care, după ce aueficientă prezintă analogii cu cea a profesioniştilor din cinema care, după ce au

ignorat comunicarea audio-vizuală sau au ţinut să se delimiteze de ea, ajung astăzi săignorat comunicarea audio-vizuală sau au ţinut să se delimiteze de ea, ajung astăzi să

se pună un mod deschis în serviciul său. În ambele cazuri, problema nu este atât căse pună un mod deschis în serviciul său. În ambele cazuri, problema nu este atât că

specialiştii, artiştii, intelectualii şi editorii „şi-ar fi vândut sufletul” comercianţilor,specialiştii, artiştii, intelectualii şi editorii „şi-ar fi vândut sufletul” comercianţilor,

cum denunţă unii critici cu concepţii impregnate de paseist; ci este a şti dacă maicum denunţă unii critici cu concepţii impregnate de paseist; ci este a şti dacă mai

există condiţiile necesare unei nivel satisfacător de creaţie cinematografică şi a uneiexistă condiţiile necesare unei nivel satisfacător de creaţie cinematografică şi a unei

producţii/difuzări autonome a informaţiei.producţii/difuzări autonome a informaţiei.

Iar dacă funcţionarea comunicării nu este posibilă fară anumite exigenţe în creareaIar dacă funcţionarea comunicării nu este posibilă fară anumite exigenţe în crearea

formelor în domeniul imaginii şi sunetului, nici fără a produce informaţii (contrarformelor în domeniul imaginii şi sunetului, nici fără a produce informaţii (contrar

unei concepţii unei concepţii frecvent exprimate de către cineaştii, criticii şi ziariştii)unei concepţii unei concepţii frecvent exprimate de către cineaştii, criticii şi ziariştii)

nu trebuie să ne aşteptăm că ea să îşi ia sarcina creării defilme sau produceriinu trebuie să ne aşteptăm că ea să îşi ia sarcina creării defilme sau producerii

informaţiei în ansamblul său. informaţiei în ansamblul său.

Aşa cum explică Yves de la Haye (1986), presa modernă s-a debarasatAşa cum explică Yves de la Haye (1986), presa modernă s-a debarasat

progresiv de sarcinile sale de anchetare, căutare sau chiar verificare a informaţiei.progresiv de sarcinile sale de anchetare, căutare sau chiar verificare a informaţiei.

Hervé Brusini şi Francis James ajung la concluzii asemănătoare pentru jurnalele şiHervé Brusini şi Francis James ajung la concluzii asemănătoare pentru jurnalele şi

magazinele televizate; evoluţia s-a făcut dinspre un jurnalism de anchetă înspre unmagazinele televizate; evoluţia s-a făcut dinspre un jurnalism de anchetă înspre un

jurnalism de examinare (H.Brisini şi F.James,1982)jurnalism de examinare (H.Brisini şi F.James,1982)2828. .

În pofida unei strălucite strălucite contemporane ce îşi propune să meargă înÎn pofida unei strălucite strălucite contemporane ce îşi propune să meargă în

contra curentului, funcţionarea organelor de informare este în general de aşa naturăcontra curentului, funcţionarea organelor de informare este în general de aşa natură

încât ziariştii-de la corespondentul local până la cel din străinătate- nu au mijloaceîncât ziariştii-de la corespondentul local până la cel din străinătate- nu au mijloace

pentru a ancheta: ei au devenit experţi ce lucrează asupra unor documente saupentru a ancheta: ei au devenit experţi ce lucrează asupra unor documente sau

rewriters ce folosec ca surse texte pre-gatite(comunicate de presă, dosare de presă,rewriters ce folosec ca surse texte pre-gatite(comunicate de presă, dosare de presă,

etc). etc).

27 Idem, p. 8828 Idem, p. 89

102

Deja fenomenul în sine este neliniştitor şi devine cu atât mai neliniştitor cuDeja fenomenul în sine este neliniştitor şi devine cu atât mai neliniştitor cu

cât, în paralel acţiunea servicilor de comunicare s-a întărit considerabil. Unei presecât, în paralel acţiunea servicilor de comunicare s-a întărit considerabil. Unei prese

slabe, prea puţin preocupate să ancheteze şi slab susţinute de cititori, i se opun deslabe, prea puţin preocupate să ancheteze şi slab susţinute de cititori, i se opun de

acum încolo în toate sectoarele vieţii economice, sociale şi culturale, servicii deacum încolo în toate sectoarele vieţii economice, sociale şi culturale, servicii de

comunicare(şi de relaţii publice) bine organizate, care recurg la competenţele unorcomunicare(şi de relaţii publice) bine organizate, care recurg la competenţele unor

profesionişti din ce în ce mai calificaţi. Nu numai că ziariştii sunt solicitaţi mai multprofesionişti din ce în ce mai calificaţi. Nu numai că ziariştii sunt solicitaţi mai mult

decât solicită, pentru a participa la manifestări şi operaţiuni dintre cele mai diverse şidecât solicită, pentru a participa la manifestări şi operaţiuni dintre cele mai diverse şi

subiectele articolelor le sunt adesea... propuse; dar, mai mult în cea mai mare parte asubiectele articolelor le sunt adesea... propuse; dar, mai mult în cea mai mare parte a

cazurilor însărcinaţii cu comunicarea le înmânează dosare de presă foarte complectecazurilor însărcinaţii cu comunicarea le înmânează dosare de presă foarte complecte

cu texte gata pregătite. cu texte gata pregătite.

Plecând de la aceste dosare ziariştii îşi redactează articolele, cel mai adeseaPlecând de la aceste dosare ziariştii îşi redactează articolele, cel mai adesea

foarte puţin timp. Rezultatul este ca de la un ziar la altul se observă o destul de marefoarte puţin timp. Rezultatul este ca de la un ziar la altul se observă o destul de mare

„comunitate” de fapte şi date citate în articole diferite pe care mărcile stilistice şi„comunitate” de fapte şi date citate în articole diferite pe care mărcile stilistice şi

ideologice proprii fiecărui ziar nu reuşesc să o disimuleze; o revistă a presei asupraideologice proprii fiecărui ziar nu reuşesc să o disimuleze; o revistă a presei asupra

unei chestiuni ce ţine de informarea specializată, de exemplu, este suficientă pentru aunei chestiuni ce ţine de informarea specializată, de exemplu, este suficientă pentru a

evidenţia această evoluţie a presei. În general coincidenţele sunt surprinzătoare. Maievidenţia această evoluţie a presei. În general coincidenţele sunt surprinzătoare. Mai

mult, chiar dacă ziariştii continuă în funcţie de anumite criterii în principiu de ordinmult, chiar dacă ziariştii continuă în funcţie de anumite criterii în principiu de ordin

profesional, să aleagă între ceea ce şi ceea ce nu trebuie reprodus din comunicateleprofesional, să aleagă între ceea ce şi ceea ce nu trebuie reprodus din comunicatele

de presă, să nu uităm că însăşi natura acestor comunicate face dinainte obiectul uneide presă, să nu uităm că însăşi natura acestor comunicate face dinainte obiectul unei

negocieri-uneori tacite-între ataşaţii de presă şi ziarişti; şi, în cele din urmă, textelenegocieri-uneori tacite-între ataşaţii de presă şi ziarişti; şi, în cele din urmă, textele

primilor, fie ei ataşaţii unei primării sau a unei mari inteprinderi, sunt adeseoriprimilor, fie ei ataşaţii unei primării sau a unei mari inteprinderi, sunt adeseori

reluate aproape în extenso. reluate aproape în extenso.

În sfrâşit trebuie amintită şi extinderea anumitor practici ce asimileazăÎn sfrâşit trebuie amintită şi extinderea anumitor practici ce asimilează

publicarea unor informaţii de serviciu, dau a unor articole de prezentare a unorpublicarea unor informaţii de serviciu, dau a unor articole de prezentare a unor

manifestări (spectacole, de exemplu) cu obişnuită cumpărare de spaţii publicitare demanifestări (spectacole, de exemplu) cu obişnuită cumpărare de spaţii publicitare de

către organizatori; rezlută uneori o... anumite nediferenţiere între redacţional şicătre organizatori; rezlută uneori o... anumite nediferenţiere între redacţional şi

publicitar. Nu toate organele de informare sunt atinse în aceeaşi măsură depublicitar. Nu toate organele de informare sunt atinse în aceeaşi măsură de

dinamismul serviciilor de comunicare. Tendinţa este de a ţinti mai ales către presadinamismul serviciilor de comunicare. Tendinţa este de a ţinti mai ales către presa

specializată şi presa cotidiană regională, care par a rezista cel mai puţin. La fel, înspecializată şi presa cotidiană regională, care par a rezista cel mai puţin. La fel, în

cazul televiziunii, dacă staţiile regionale ale FR3 se feresc să se transforme într-uncazul televiziunii, dacă staţiile regionale ale FR3 se feresc să se transforme într-un

instrument de promovare a personalităţilor politice locale, ele sunt mai sensibile lainstrument de promovare a personalităţilor politice locale, ele sunt mai sensibile la

farmecul colectivităţilor locale moderniste al asociaţilor profesionale şi mai ales alfarmecul colectivităţilor locale moderniste al asociaţilor profesionale şi mai ales al

staţiunilor turistice. Astfel, Hélène Goyet şi Jean-Michel Salaün au observat că înstaţiunilor turistice. Astfel, Hélène Goyet şi Jean-Michel Salaün au observat că în

1984, timp de două luni 59% din subiectele reportajelor din Journal des Alpes1984, timp de două luni 59% din subiectele reportajelor din Journal des Alpes

103

priveau modul de petrecere a timpului liber, o proporţie importantă (27%) fiind directpriveau modul de petrecere a timpului liber, o proporţie importantă (27%) fiind direct

inspirată de staţiunile de schi... „Journal des Alpes prezintă un fapt Alpii de Nordinspirată de staţiunile de schi... „Journal des Alpes prezintă un fapt Alpii de Nord

prin ochelari (de soare) parezienii. Singurele legături constante cu mediul local suntprin ochelari (de soare) parezienii. Singurele legături constante cu mediul local sunt

cele întreţinute cu sectorul turismului, al culturii sau al sportului. Accentul este puscele întreţinute cu sectorul turismului, al culturii sau al sportului. Accentul este pus

pe spectaculos, ludic...”pe spectaculos, ludic...”2929

Complicitatea care s-a instalat încetul cu încetul între comunicare şi presăComplicitatea care s-a instalat încetul cu încetul între comunicare şi presă

acţionează în defavoarea acesteia din urmă din cauza slăbiciunilor ei structurale şi aacţionează în defavoarea acesteia din urmă din cauza slăbiciunilor ei structurale şi a

inexistenţei, în societatea franceze a unei tradiţii de independenţă suficientă de fermăinexistenţei, în societatea franceze a unei tradiţii de independenţă suficientă de fermă

a jurnalismului faţă de „puteri”. Efectele sunt foarte profunde. Ele nu se limiteză laa jurnalismului faţă de „puteri”. Efectele sunt foarte profunde. Ele nu se limiteză la

relaţiile cu sursele de informare, la aleferea subiectelor şi la modul de tratare arelaţiile cu sursele de informare, la aleferea subiectelor şi la modul de tratare a

acestora, ci ating în egală măsură principiile jurnalismului. acestora, ci ating în egală măsură principiile jurnalismului.

Uneori, însăşi calitatea informaţiei este pervertită de constrângerileUneori, însăşi calitatea informaţiei este pervertită de constrângerile

comunicării. Joachim Marcus – Steiff a studiat comunicarea medicală în cadrulcomunicării. Joachim Marcus – Steiff a studiat comunicarea medicală în cadrul

echipelor sau la boratoarelor de cercetare, dar obsevaţiile sale pot fi extinse. Dupăechipelor sau la boratoarelor de cercetare, dar obsevaţiile sale pot fi extinse. După

părerea lui, se pot califica informaţiile despre rata de succes a fecundării în vitro(ceapărerea lui, se pot califica informaţiile despre rata de succes a fecundării în vitro(cea

mai mediatizată dintre tehnicile de procreare artificială), furnizate medicilor şi maimai mediatizată dintre tehnicile de procreare artificială), furnizate medicilor şi mai

ales marelui public, ca fiind „de foarte proastă calitate”; „Informaţiile cele maiales marelui public, ca fiind „de foarte proastă calitate”; „Informaţiile cele mai

elementare şi indispensabile lipsesc cu desăvârşire, iar această absenţă a informaţiilorelementare şi indispensabile lipsesc cu desăvârşire, iar această absenţă a informaţiilor

importante este mascată de prezenţa unor informaţii parţiale, vagii, ininteligibile sauimportante este mascată de prezenţa unor informaţii parţiale, vagii, ininteligibile sau

false, opacitatea astfel creată permiţând disimularea slabelor rate de succes real alfalse, opacitatea astfel creată permiţând disimularea slabelor rate de succes real al

Fivette”Fivette”3030. . Cercetarea lui Marcus-Steiff este în curs şi urmează a fi lărgită la maiCercetarea lui Marcus-Steiff este în curs şi urmează a fi lărgită la mai

multe ţări europene, dar autorul denunţă procedee înşelătoare evidente: „...Cu câtmulte ţări europene, dar autorul denunţă procedee înşelătoare evidente: „...Cu cât

cunoaştem mai mult problema cu atât ratele de succes se micşorau: descopereamcunoaştem mai mult problema cu atât ratele de succes se micşorau: descopeream

într-adevăr fără întrerupere, noi „trucuri” lolosite de practicienii pentru a umfla rateleîntr-adevăr fără întrerupere, noi „trucuri” lolosite de practicienii pentru a umfla ratele

aparente de succes”. (J. Marcus- Steiff, 1988)aparente de succes”. (J. Marcus- Steiff, 1988)3131. .

S-ar putea considera că acest exemplu nu priveşte sociologia informării, ciS-ar putea considera că acest exemplu nu priveşte sociologia informării, ci

mai degrabă cercetarea medicală, competiţia dintre echipele de cercetare, relaţiile cumai degrabă cercetarea medicală, competiţia dintre echipele de cercetare, relaţiile cu

laboratoarele şi importanţa comunicării ştiinţifice în sânul unei colectivităţi ştiinţificelaboratoarele şi importanţa comunicării ştiinţifice în sânul unei colectivităţi ştiinţifice

date. De altfel, aşa se şi prezintă de obicei situaţia mai ales în cazul unor controversedate. De altfel, aşa se şi prezintă de obicei situaţia mai ales în cazul unor controverse

ştiinţifice sau al unor descoperiri mediatizate, cum a fost şi conflictului apărut înştiinţifice sau al unor descoperiri mediatizate, cum a fost şi conflictului apărut în

1988 între echipa profesorului Benveniste şi revista ştiinţifică Nature pe problema1988 între echipa profesorului Benveniste şi revista ştiinţifică Nature pe problema

„memoriei apei”. „memoriei apei”.

29 Idem, p.88-8930 Idem, p. 9031 Idem, p. 90-91

104

Dar cazul Fivette, deşi include şi elemente de acest ordin, priveşte directDar cazul Fivette, deşi include şi elemente de acest ordin, priveşte direct

informarea „marelui public” şi ne determină să ne punem următoarea întrebare: cuminformarea „marelui public” şi ne determină să ne punem următoarea întrebare: cum

se face că de aproximativ 10 ani presa, specializată sau nu, publică despre acestse face că de aproximativ 10 ani presa, specializată sau nu, publică despre acest

subiect informaţii de foarte proastă calitate şi chiar „distorsionate”? Cum se face căsubiect informaţii de foarte proastă calitate şi chiar „distorsionate”? Cum se face că

ziariştii reproduc, aproape fără a le controla datele provenite de la echipele medicale?ziariştii reproduc, aproape fără a le controla datele provenite de la echipele medicale?

Răspunsul pune cel mai adesea accent pe insuficienţa mijloacelor de investigare deRăspunsul pune cel mai adesea accent pe insuficienţa mijloacelor de investigare de

care dispun ziariştii în acest domeniu, ca de altfel şi în altele. Exemplul dat mai suscare dispun ziariştii în acest domeniu, ca de altfel şi în altele. Exemplul dat mai sus

arată îsă clar că acest răspuns este incomplet. Obiectivele urmărite prin acţiunile dearată îsă clar că acest răspuns este incomplet. Obiectivele urmărite prin acţiunile de

comunicare ca şi metodele cel mai adesea folosite nu pot-nu trebuie-confundate cucomunicare ca şi metodele cel mai adesea folosite nu pot-nu trebuie-confundate cu

cele ale presei în cadrul misiunii sale de informare. Vom mai da un alt exemplu luatcele ale presei în cadrul misiunii sale de informare. Vom mai da un alt exemplu luat

dintr-un articol bine documentat scris de un specialist pe tema: „comunicarea dedintr-un articol bine documentat scris de un specialist pe tema: „comunicarea de

criză-trebuie să vorbeşti? trebuie să taci?”. criză-trebuie să vorbeşti? trebuie să taci?”. Autorul, Dominique Vastel, un reputatAutorul, Dominique Vastel, un reputat

practician în domeniul, fost director de relaţii publice al COGEMA, examinează înpractician în domeniul, fost director de relaţii publice al COGEMA, examinează în

detaliu strategiile adoptate cu ocazia unor restructurări economice campanii dedetaliu strategiile adoptate cu ocazia unor restructurări economice campanii de

relansare, schimbări de conducere, contestare tehnică a calităţii produselor şi mai alesrelansare, schimbări de conducere, contestare tehnică a calităţii produselor şi mai ales

al unor accidente. O prezentare complectă a fiecărei strategii ar fi indispensabilăal unor accidente. O prezentare complectă a fiecărei strategii ar fi indispensabilă

pentru a înţelege mai bine acsele acestor diferite campaniipentru a înţelege mai bine acsele acestor diferite campanii3232. . Dar lucrul cel maiDar lucrul cel mai

interesant de citat aici sunt învăţămintele generale trase de autorul articolelor: dupăinteresant de citat aici sunt învăţămintele generale trase de autorul articolelor: după

ce a insistat asupra unei bune imagini a întreprinderii înainte de apariţia crizei şice a insistat asupra unei bune imagini a întreprinderii înainte de apariţia crizei şi

asupra necesităţii unui acord între conducere şi personal, D.Vastel recomandă oasupra necesităţii unui acord între conducere şi personal, D.Vastel recomandă o

politică de transparenţă în caz de accident sau de probleme legate de un produs:politică de transparenţă în caz de accident sau de probleme legate de un produs:

„iniţiativa informării este de-a dreptul esenţială. Cel care vorbeşte primul beneficiază„iniţiativa informării este de-a dreptul esenţială. Cel care vorbeşte primul beneficiază

de un avantaj considerabil pe lângă mass-media, care îi sunt recunoscătoare că nu ade un avantaj considerabil pe lângă mass-media, care îi sunt recunoscătoare că nu a

ezitat să privilegieze siguranţa mai degrabă decât să-şi întărească reputaţia. Acestăezitat să privilegieze siguranţa mai degrabă decât să-şi întărească reputaţia. Acestă

recunoştinţă se va exprima printr-un câştig de credibilitate în detrimentul tuturorrecunoştinţă se va exprima printr-un câştig de credibilitate în detrimentul tuturor

celorlalţi emiţători de informaţie”. Cei care sunt pudic numiţi „alţi emiţători” suntcelorlalţi emiţători de informaţie”. Cei care sunt pudic numiţi „alţi emiţători” sunt

evident sindicatele şi asociaţiile de cosumatori. În sfârşit în cazul crizelor deevident sindicatele şi asociaţiile de cosumatori. În sfârşit în cazul crizelor de

restructurare economică, autorul propune „o gestionare inteligentă a tăcerii” fărărestructurare economică, autorul propune „o gestionare inteligentă a tăcerii” fără

autoflagerare publică sau minciuni.autoflagerare publică sau minciuni.

O ultimă observaţie priveşte presa gratuită, cu un statut oarecum hibrid şiO ultimă observaţie priveşte presa gratuită, cu un statut oarecum hibrid şi

care, profitând de slăbiciunea unei părţi a presei cotidiene sau periodice, cunoaşte încare, profitând de slăbiciunea unei părţi a presei cotidiene sau periodice, cunoaşte în

Franţa o dezvoltare remarcabilă. Numeroase ziare gratuite au fost obligate săFranţa o dezvoltare remarcabilă. Numeroase ziare gratuite au fost obligate să

propună pagini redacţionale din ce în ce mai consecvente şi adese ori de calitate. Înpropună pagini redacţionale din ce în ce mai consecvente şi adese ori de calitate. În

32 Idem, p. 91

105

acest sens, putem considera că un instrument propriu-zis comunicaţional poateacest sens, putem considera că un instrument propriu-zis comunicaţional poate

ajunge să dezvolte o activitate informativă pentru a-şi satisface cititorii. Ceea ce nuajunge să dezvolte o activitate informativă pentru a-şi satisface cititorii. Ceea ce nu

se întâmplă însă întotdeauna fără confuzii; căci publicitatea redacţională sese întâmplă însă întotdeauna fără confuzii; căci publicitatea redacţională se

învecinează aici cu redacţionalul stricto sensul, atunci când cele două nu seînvecinează aici cu redacţionalul stricto sensul, atunci când cele două nu se

întrepătrund. Informarea nu are însă nimic de câştigat din amestecul genurilor.întrepătrund. Informarea nu are însă nimic de câştigat din amestecul genurilor.

Bibliografie:

1. Beciu, Camelia, Comunicare politică, Editura Comunicare, Bucureşti, 2002

2. Bertrand, Claude-Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul

European, 2000, Iaşi

3. Cmeciu, Camelia Mihaela, Strategii persuasive în discursul politic, Editura

Universitas XXI, Iaşi, 2005

4. Dinu, Mircea, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997

5. Dobrescu, Paul, Bârgăoanu, Alina, Mass Media şi Societatea, Editura Facultăţii de

Comunicare şi Relaţii, SNSPA, Bucuresţi, 2001

6. Fichy, Patriche, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999

7. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003

8. Gerstlé, Jacques, Comunicarea politică, Editura Institutul European, Iaşi, 2002

9. Haineş, Rosemarie, Discursul politic televizual, Editura Era, Bucureşti, 2000

10. Haineş, Rosemarie, Comunicarea televizuală, Editura Eficient, Bucureşti, 2000

11. Jeanneney, Jean Noel, O istorie a mijloacelor de comunicare, Editura Institutului

European, Iaşi, 1997

12. Keane, John, Mass-media şi democraţia, Editura Institutului European, Iaşi, 2000

106

13. Kunczik, Michael, Zipfel, Astrid, Introducere în Ştiinţa Publicisticii şi a

comunnicării, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1998

14. Lecomte, Patrick, Comunicare. Televiziune. Democraţie, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2004

15. McQuail, Denis, Comunicarea, Editura Institutului European, Bucureşti, 1999

16. Miège, Bernand, Societatea cucerită de comunicare, Editura Polirom, Iaşi, 2000

17. Pailliart, Isabelle, Spaţiul public şi comunicarea, Editura Polirom, Iaşi, 2002

18. Pârvu, Ilie, Filosofia comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii,

SNSPA, Bucuresţi, 2000

19. Popescu, Cristian Florin, Dicţionar Explicativ de jurnalism, relaţii publice şi

publicitate, Editura Tritonic, Bucureşti, 2002

20. Stoicu, Andrei, Comunicarea publică, Editura Humanitas-Libra, Bucureşti, 2000

21. Zemor, Pierre, Comunicare publică, Editura Institutului European, Bucureşti,

2003

107