introducere in teoria comunicarii - curs

7/23/2019 Introducere in teoria comunicarii - curs

http://slidepdf.com/reader/full/introducere-in-teoria-comunicarii-curs 1/102

3

REPERE TEORETICE ÎN ŞTIINŢELECOMUNICĂRII

CUPRINS

Cuvânt introductiv..........................................................................................................5Capitolul I. Comunicarea. Noţiuni introductive......................................................... 7

1. Noţiunea de comunicare...................................................................................... 72. Delimitări conceptuale......................................................................................... 83. Istoricul comunicării...........................................................................................154. Elemente constitutive ale procesului de comunicare...................................... 21

4.1. Emiţătorul...................................................................................................224.2.Receptorul................................................................................................... 234.3. Mesajul........................................................................................................244.4. Canalul.........................................................................................................26

4.5. Codul............................................................................................................274.6. Contextul.....................................................................................................275. Particularităţi ale comunicării........................................................................... 33

5.1. Trăsături ale comunicării.......................................................................... 335.2. Funcţii ale comunicării...............................................................................365.3. Etica actului de comunicare...................................................................... 37

Capitolul II. Actualizare. Niveluri. Tipologii...............................................................391. Codul, factor generator al dihotomieicomunicare verbală – comunicare nonverbală......................................................39

1.1. Comunicarea nonverbală............................................................................ 391.1.1.

Caracteristici................................................................................40

1.1.2.

Funcţii...........................................................................................411.1.3.

Forme de manifestare..................................................................431.1.4.

Spaţiul – dimensiune a comunicării............................................461.1.5. Timpul – dimensiune a comunicării............................................47

1.2. Comunicarea verbală.................................................................................... 501.2.1. Limbă – limbaj – vorbire............................................................... 501.2.2. Caracteristici................................................................................... 521.2.3. Comunicarea verbală scrisă.......................................................... 531.2.4. Comunicarea verbală orală........................................................... 54

2. Receptorul, factor generator al dihotomieicomunicare intrapersonală – comunicare interpersonală...................................... 55

2.1. Comunicarea intrapersonală........................................................................562.2. Comunicarea interpersonală........................................................................57

2.2.1. Comunicarea în grupurile primare...............................................592.2.2. Comunicarea în grupurile secundare............................................60

3. Canalul, factor generator al dihotomieiComunicare directă – comunicare mediată............................................................... 61

3.1. Comunicarea directă...................................................................................... 613.2. Comunicarea publică...................................................................................... 623.3. Comunicarea mediată.................................................................................... 65

3.3.1. Comunicarea mediată de calculator................................................66



4

3.3.2. Comunicarea mediatizată/ de masă............................................... 694. Intenţionalitatea, factor generator al dihotomieiComunicare publicitară – comunicare instituţională................................................70

4.1. Comunicarea publicitară.................................................................................724.2. Comunicarea instituţională.............................................................................73

5. Campania de comunicare.........................................................................................76Capitolul III. Abordări ale comunicării........................................................................... 781. Perspectiva lingvistică. Teorii ale semnului...........................................................80

1.1. Structuralismul şi semiologia...........................................................................801.2.Filozofia limbajului şi pragmatica de tip cognitiv...........................................83

2. Perspectiva psihologică..............................................................................................862.1.Behaviorismul.....................................................................................................862.2.Interacţionismul şi tranzacţionalitatea............................................................88

3. Perspectiva sociologică...............................................................................................893.1.Teorii ale comunicării de masă.........................................................................893.2.Teorii în comunicarea interpersonală..............................................................92

4. Perspectiva informaţională........................................................................................944.1.Informaţia...........................................................................................................944.2.Teorii informaţionale.........................................................................................95

Concluzie...............................................................................................................................98Bibliografie............................................................................................................................99



5

„ Descoperim că lucrurile nu există prin sine,

nici prin apartenenţa lor la vreo realitate superioară,

nici prin valori care să le fie intrinseci şi nici prin identitatea lor ;

ele există doar în măsura în care ele fac parte din procesul comunicării”

(RenéBerger).

CUVÂNT INTRODUCTIV

Este greu, s-a afirmat – chiar imposibil, am spune – să ne sustragem de sub

autoritatea comunicării. Ar fi ca şi cum am eluda recunoaşterea faptului că suntem în viaţă,

atâta vreme cât orice fenomen poate fi desemnat drept comunicare, odată ce se petrece între

fiinţe vii. Nu putem concepe o existenţă – fie ea umană, animală sau vegetală – lipsită de

comunicare, tot aşa cum inimaginabilă ar fi desfăşurarea comunicării în absenţa vieţii.

Devenită un adagiu al comunicării, constatarea pune în lumină facultatea fiinţei umane de a

raţiona şi de a schimba semnificaţii, de a cunoaşte, de a crea. Ne îndreptăm, prin urmare,

atenţia către actul în şi prin care omul se constituie ca subiect, împărtăşind credinţa

conform căreia vorbirea este măsura tuturor lucrurilor . Probabil tocmai din acest motiv, o

discuţie despre comunicare pare un lucru lesne şi la îndemână, când, în fapt, se dovedeşte o

întreprindere deloc uşoară, chiar şi neluând în considerare multitudinea de teorii care, în

timp, au încercat să surprindă funcţionalitatea acestui fenomen oarecum alunecos, al cărui

conţinut scapă unei delimitări precise.

Intenţia noastră de a vorbi despre comunicare capătă forma unui parcurs preliminar

pe un teren marcat în mod determinant de simbolismul creat în permanenta confruntare

dintre semn şi sistemul de norme, credinţe şi practici socio-culturale ale umanităţii. Am



6

găsit legitimă incursiunea în acest câmp al cunoaşterii, deosebit de permisiv, de altfel,

propunându-ne să relevăm elemente, aspecte, perspective de abordare, pe care le

considerăm instrumente susceptibile de a facilita reprezentarea şi interpretarea procesului

comunicaţional. Desigur, ne asumăm selectarea acestora, precum şi orientarea

compendiului, în deplin acord cu percepţia constituită în urma studiilor şi cercetării realizate

în domeniu, dar şi a aderenţei conceptuale faţă de unele teorii din domenii conexe.

În pofida existenţei unor reguli care o guvernează, comunicarea este departe de a

reprezenta un proces uniform, echilibrat, total, transparent. Specialiştii denunţă prezenţa

unor falii în relieful comunicării, datorate mizelor ei implicite, fapt ce susţine ipoteza de a

nu fi niciodată absolut imparţială, obiectivă ori neproblematică. De vreme ce omul este cel

care dă sens comunicării, este destul de greu de presupus că descifrarea semantică s-ar

petrece în mod linear, fără dificultăţi. Atribuirea semnificaţiilor este implacabil raportabilăla complicata ţesătură de mize, intenţii, obiective, nevoi, dorinţe individuale şi sociale care

animă fiinţa umană, motiv pentru care, pe bună dreptate, André Malraux scria: Nu ne miră

atât lipsa de înţelegere, cât, ţinând cont de spaţiile infinite care ne separă, faptul că reuşim

uneori să ne înţelegem...



7

REPERE TEORETICE ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Capitolul I

Comunicarea. Noţiuni introductive

1. Noţiunea de comunicare

Termenul comunicare provine din limba latină, unde verbul communico,

communicare însuma atât semnificaţia de „contact” şi „legătură”, cât şi pe aceea de „a pune

în comun”, „a împărtăşi”, „a pune împreună”, „a amesteca”, „a uni”. Sensul unificării , al

împărtăşirii , pe care limba noastră l-a păstrat în forma veche cuminecare, legată de ritualul

împărtăşirii tainei creştine, este acela care distinge comunicarea umană de cea a maşinilor.

Evoluţia tehnologică din epoca modernă reflectă şi capacitatea aparatelor, a maşinilor de atransmite date, semne, semnale. Spre deosebire de aceasta însă comunicarea umană este una

de semnificaţii şi subînţelesuri, nu doar simplu transfer de informaţii, ci şi stabilirea unei

legături, a unei co-(m)uniuni între doi actori sociali.

În paralel cu dihotomia comunicare umană – comunicare a maşinilor (tehnică) se pot

stabili, în funcţie de diferite criterii, şi alte serii dihotomice raportate la fenomenul

comunicaţional, de pildă: comunicare directă şi mediată, comunicare unidirecţionată şi

bidirecţionată, comunicare umană şi animală, comunicare umană şi cea a îngerilor etc.

Intenţionâd să operăm o delimitare a conceptului de comunicare, vom acorda atenţie

ultimelor două serii bipartite menţionate. În vreme ce comunicarea umană şi cea animală

constituie ceea ce am putea numi cuplu divergent cu rol esenţial pentru ştiinţele comunicării

şi sprijină prima delimitare conceptuală vizată, privim comunicarea umană vs. comunicarea

îngerilor ca sistem metaforizant, generator al reflecţiei, al relaţionărilor şi ipotezelor

îndrăzneţe, servind celei de-a doua delimitări propuse.



8

1. Delimitări conceptuale

Prima delimitare c onceptuală a comunicării

Această primă perspectivă de conceptualizare a procesului de comunicare pe care o

avansăm priveşte individualizarea comunicării umane prin raportare la cea animală. Punctul

de plecare îl constituie viziunea contrastivă propusă de Daniel Bougnoux (2000: 14-19),

conform căreia comunicarea umană se delimitează net de cea animală, individualizându-se

prin posibilitatea de a fi actualizată printr -un sistem de sunete articulate. Este cunoscut

faptul că animalele, plantele, speciile vii, în general, posedă diverse modalităţi de a

comunica (sunt capabile să transmită semnale şi să răspundă unor stimuli), etologia 1

decelând multiple tipuri de comunicare proprii regnului animal şi celui vegetal – sonoră,

gestuală, chimică, tactilă, cromatică, luminoasă, electrică – (v. şi V. Marinescu, 2003: 9-10)

. Chiar şi formele de viaţă elementare au un comportament similar cu cel al omului. Astfel,o amibă are comportamente de absorbţie sau de diviziune pe care le regăsim în plan uman,

în comportamentul organizaţional specific unei companii multinaţionale. Biologia relevă

modul în care organele noastre interne sunt în „legătură”, comunică între ele pentru a

asigura buna funcţionare a organismului. Această „punere în legătură”, comunicare a

organelor şi a celulelor nu se rezumă doar la aspectul intern (o „comunicare internă”), ci

este orientată şi către exterior, ca o comunicare de tip primar a fiinţei umane cu mediul

înconjurător, constatându-se, de altfel, consecinţele nefaste ale izolării celulelor, care, aflate

în regim de privare senzorială, se atrofiază şi mor.

Aspectul „natural” al comunicării (n.a.: a se înţelege prin natural „specific lumii

animale sau vegetale”) îl posedă şi fiinţa umană, concretizat fiind în comportament,

atitudine, paralimbaj. Ca pacitatea omului, ca fiinţă superioară, dotată cu raţiune, de a

transpune gândurile, sentimentele, trăirile în limbaj articulat, cu scopul de a iniţia un

contact, de a se exprima, în general, constituie însă elementul distinctiv al comunicării

umane. Aceasta este centrată pe mesajul lingvistic, care poate fi însoţit sau chiar înlocuit de

semnale cu rol comunicaţional, de la gesturi, atitudini (mai mult sau mai puţin conştiente)

până la tăcere (absenţa cuvântului, pronunţat sau scris, nu este, câtuşi de puţin, lipsită de

semnificaţie).

1 Aici, ramură a biologiei moderne care studiază comportamentul, modul de viaţă al animalelor şi plantelor( Dicţionar de neologisme, 1986).



9

Fundamentul pe care se situează comunicarea umană, oricât de sofisticată apare în

urma unui demers interpretativ, reprezintă, în fapt, o fază de natură primară, o comunicare

animală, aspect pus în lumină de studiile asupra comportamentului şi asupra modului de a

comunica ale copilului. Dacă senzaţia şi percepţia, ca procese psihice elementare,

guvernează o primă etapă în evoluţia copilului (până la vârsta de doi ani), reprezentarea

implică o activitate psihică mai complexă, marcând astfel trecerea de la comunicarea

animală la cea umană, prin depăşirea stadiului de reproducere a obiectului extern şi

activarea unui proces de reconstituire a acestuia. Aşadar, cuvântul se succede unui nivel

primordial preverbal, al imaginilor primare, construite pe baza semnalelor vizuale, olfactive,

gustative, tactile. Daniel Bougnoux (2000: 18) atrage atenţia asupra faptului că acest nivel

originar al semnelor indiciale, nu trebuie înţeles ca etapă arhaică a comunicării umane, ci ca

stare permanentă a ei, regăsindu-se, fiind chiar exploatat în diferitele forme ale comunicării(conversaţie, publicitate, artă etc.2).

Focalizându-se pe accepţiunea comunicării drept activitate specifică fiinţei umane,

Bougnoux insistă asupra unei valori definitorii a acesteia, valoare care o singularizează în

raport cu celelalte activităţi desfăşurate de om şi care constă în actualizarea unei relaţii

subiect – subiect (individul se adresează altui individ). Perspectiva revelează, de altfel,

caracterul intenţional-acţional al comunicării întrucât realizarea relaţiei intersubiective, prin

intermediul semnelor, implică acţiunea asupra sistemelor cognitiv şi afectiv, asupra

reprezentărilor unui individ. Faptul îl determină pe D. Bougnoux să admită manifestarea

comunicării numai în condiţiile în care este vorba despre o activitate a omului îndreptată

către om, într -un anumit scop şi realizată cu ajutorul semnelor (D. Bougnoux, 2004: 15).

A doua delimitare conceptuală a comunicării

Pentru cea de-a doua delimitare necesar ă definirii comunicării ne raportăm la

aserţiunea conform căreia orice act comunicaţional presupune o componentă de conţinut şi

una de relaţie. Emisă cu statut de axiomă a comunicării de către grupul de cercetători

cunoscuţi sub numele de Şcoala de la Palo Alto, afirmaţia conţine în subsidiar distincţia

dintre informaţie şi comunicare. Premisa axiomei, pe care o vom explicita în continuare,

2Atingerea este o formă de comunicare, bazată pe simţul tactil, care completează sau substituie conversaţia. În publicitate se utilizează anumite tipuri de comunicare axate pe unul sau altul dintre simţurile noastre,subordonându-se marketingului senzorial. Diversele manifestări ale artei (pictura, muzica) reprezintă forme decomunicare în care mesajele sunt transmise prin mijlocirea unor coduri de natură senzorială (semnale auditive

– sunetele şi semnale vizuale – imaginile).



10

este următoarea: sensul unui mesaj nu rezidă numai în semnificaţia conferită de înşiruirea

cuvintelor, a frazelor, ci şi/mai ales în maniera în care este enunţat. Mesajul constă într -o

succesiune de sunete, cuvinte, fraze care au o anumită semnificaţie, formând conţinutul

comunicării. El este însoţit în exprimare de un ton specific (serios, de glumă, persiflant etc.),

de o mimică, o atitudine ori o postură, susceptibile de a completa semnificaţia literală a

frazelor, uneori chiar de a o modifica. Toate aceste elemente indiciale au menirea de a

stabili registrul de interpretare al mesajului (este vorba despre o glumă, o ameninţare, un

ordin, o sugestie etc.) şi sunt relative la cunoaşterea tipului de relaţie, alcătuind cadrul

comunicării. În concluzie, descifrarea unui mesaj nu se limitează la sensul conţinutului,

fiind imperativă încadrarea mesajului, drept condiţie elementară a receptării şi interpretării

adecvate a lui. Se vorbeşte despre o semantică a cadrului, care orientează percepţia,

constucţia şi reconstrucţia sensului, precum şi constituirea reprezentărilor noastre. Tocmaide aceea perspectiva susţine preeminenţa componentei de relaţie faţă de componenta de

conţinut, în desfăşurarea procesului comunicaţional (D. Bougnoux, 2000: 27-29, J. Lohisse,

2002: 133-145).

În conformitate cu cele menţionate, a comunica semnifică, în mod sintetic şi

simplificat, a plasa un conţinut într-un cadru. Conţinutul, ceea ce se transmite în mesaj,

cunoştinţele noi, comparativ cu cele deja existente, reprezintă, de fapt, informaţia3. Orice

informaţie poartă intrinsec urma informaţiei/informaţiilor anterioară/anterioare (care o

revendică) şi, în aceeaşi măsură, germenii celei viitoare (pe care o revendică). Comunicarea

este un univers relaţional din toate punctele de vedere, inclusiv din acela al coerenţei

privitoare la cunoştinţele noastre. Astfel, cunoştinţele pe care le deţinem într -un anumit

moment sunt induse, derivate din unele anterioare, evocând o perspectivă istorică şi

intertextuală (în sensul cel mai larg al termenului) (C.S. Peirce, Collected Papers of C.S.

Peirce, 5.311). În acelaşi timp, informaţia interpelează4 individul (solicitându-i un răspuns,

o reacţie), ca „apel venit dintr-o lume exterioară şi care străbate ceea ce ne împrejmuieşte

pentru a ne ghida, a ne îmbogăţi şi, eventual a ne complica vieţile” (D. Bougnoux, 2000:

98). Importanţa încadrării informaţiei, prezentată şi justificată anterior, ne permite stabilirea

unui raport de incluziune între conceptele comunicare şi informaţie, primul înglobându-l pe

3 După DEX informaţia este definită drept „fiecare din elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile,cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a aunui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice,indicaţie a unui instrument etc.)”. 4 Termenul aparţine lui M. Pêcheux (D. Rovenţa-Frumuşani, 2004: 82)



11

al doilea. Astfel, comunicarea se conturează ca proces complex, în a cărui arie informaţia

deţine un loc bine stabilit, condiţionat însă, din punct de vedere semantic, de aspectul

relaţional, de cadru. Dacă teoria informaţiei este axată pe modalităţile de transfer al

mesajului, neglijând conţinutul acestuia, teoria comunicării urmăreşte transmiterea

semnificaţiilor, al căror purtător este mesajul.

În urma constatărilor anterioare considerăm comunicarea un transfer de

informaţie/informaţii (componenta de conţinut) într -un anumit cadru (componenta de

relaţie), care îi trasează conturul, o desăvârşeşte semantic. Accepţiunea impune semnalarea

unui alt aspect, legat de calitatea transferului. Mai exact, este vorba despre faptul că că acest

transfer nu se realizează integral, informaţia emisă neregăsindu-se în procentaj maxim în

informaţia receptată. O imagine plastică a fenomenului ne-o oferă filozoful şi lingvistul

Herman Parret, prin comparaţia, în termeni metaforici, a comunicării umane cu cea aîngerilor, aşa cum apare ea în literatură (în opera lui Dante, de pildă). Spre deosebire de

comunicarea îngerilor, care este spirituală, caracterizată de transparenţă, ceea ce presupune

un transfer total al informaţiei, comunicarea umană are ceva ascuns, un aspect care scapă

percepţiei propriu-zise5. Din acest motiv înţelegem prin comunicare o activitate complexă

bazată pe percepţie senzorială, dar mai ales pe raţionament şi interpretare.

A treia delimitare conceptuală a comunicării

O altă axiomă elaborată de teoreticienii „noii comunicări” dă naştere unei abordări acomunicării din prisma raportului antagonic individual – colectiv. Preluând ideea

mentorului lor, G. Bateson, potrivit căreia a comunica semnifică a intra în orchestră, grupul

de cercetători de la Palo Alto, condus de P. Watzlawick, avansează o viziune metaforică

asupra comunicării, prin definirea ei drept o imensă orchestră, la care participarea constă în

armonizarea propriei partituri cu a celuilalt/ale celorlalţi.

În concepţia lor a comunica înseamnă a intra în rezonanţă cu partenerul/partenerii

din „orchestră”, ceea ce implică existenţa şi utilizarea unui cod, a unor canale şi reţele

comune pentru toţi participanţii, constrângere de care depinde însăşi prezenţa comunicării.

În aceşti termeni, comunicarea se revelează ca împărtăşire, punere în comun, co-(m)uniune.

Ori, lipsa unei compatibilităţi instrumentale a subiecţilor antrenaţi în comunicare nu are altă

consecinţă decât imposibilitatea de realizare, de desfăşurare a acesteia. Din acest motiv

5 Din prelegerea cu titlul La voix dans la communication (Vocea în comunicare) susţinută de Herman Parret laUniversitatea de Vest din Timişoara, în 14 octombrie 2002.



12

codul, canalele, reţelele dobândesc valoarea unui bun comun şi statutul unei norme, rezultat

al unei convenţii stabilite de comun acord de către indivizi, de către o comunitate (D.

Bougnoux, 2000: 29-31). Pe aceeaşi poziţie se sizuează şi Shutz, care vorbeşte de existenţa

unor precondiţii ale comunicării, înţelegând prin aceasta împărtăşirea, de către interlocutori,

a unor semne care să aibă semnificaţii comune, împărtăşirea unor scheme interpretative

asociate semnelor sau a unui sistem de abstarctizări şi tipizări (D. McQuail, 1999: 67).

Întrucât a avea ceva în comun, a împărtăşi trimit semantic la ideea de colectivitate,

societate, considerăm comunicarea un proces de factură socială. Pe de altă parte, şi celălalt

termen al raportului antagonic în discuţie, individualul, se regăseşte deopotrivă în planul

comunicării. Astfel, fiecare se exprimă după propria voinţă, cu propria personalitate, cu

sistemele cognitiv şi afectiv personale, cu un bagaj de experienţe şi reprezentări. Expresia

personalităţii sau manifestarea individualului se supune unui dispozitiv instrumentalregularizator de ordin colectiv, prestabilit, astfel încât procesul comunicaţional poate fi

definit în termenii antagonici individual – colectiv, ambii surprinşi în derularea lui concretă.

Marca individualului, concretizată în implicarea directă a subiectului comunicant în actul

său de comunicare, cu personalitatea sa, cu sistemul său de nevoi, cu gândirea, afectul şi

reprezentările, evocate anterior, admite definirea comunicării drept un proces psihic. În

acelaşi timp, prin utilizarea codurilor, a semnificaţiilor, a canalelor şi reţelelor, a unui sistem

de semne, precum şi a normelor şi regulilor referitoare la folosirea semnelor, comunicarea

este un proces social .

În calitate de proces psihosocial , comunicarea poate urmări diverse scopuri, ale

căror motivaţii sunt de natură psihologică. Sunt consemnate patru mari categorii de

obiective proprii comunicării, între care există raporturi strânse şi care, odată precizate,

influenţează desfăşurarea procesului comunicaţional (E. Marc, în Ph. Cabin, J.-Fr. Dortier,

2010: 43-52):

Identitare – se referă la faptul că identitatea reprezintă simultan condiţia,

obiectivul şi rezultatul unui act de comunicare; în acest sens, comunicarea

este condiţionată de identitatea individului, înţeleasă ca statut, rol,

apartenenţă; în acelaşi timp, prin comunicare se urmăreşte transmiterea

imaginii de sine (identitatea devine obiectiv); în al treilea rând, imaginea de



13

sine se construieşte prin interacţiuni repetate cu cei din jur (identitatea este

rezultanta comunicării)6

Teritoriale – privesc teritoriul personal, inclusiv spaţiul psihic al eului, care

este marcat de existenţa unei duble bariere, una dintre sine şi celălalt, cealaltă

dintre eul social şi cel intim al individului; comunicarea reflectă oscilaţia

între polii delimitaţi de cele două bariere

Relaţionale – comunicarea implică relaţia dintre interlocutori, dar comportă,

totodată o doză de risc datorită mizelor identitare şi teritoriale menţionate

Conative – se raportează la acţiunea asupra celuilalt, la influenţare.

Centrată pe schimbul de semnificaţii, de informaţii dintre doi actori sociali,

comunicarea pune în scenă cu precădere relaţia intersubiectivă, după cum s-a demonstrat

mai sus. Manifestarea comunicării presupune cu precădere crearea şi organizarea legăturilor

sociale, realizarea şi menţinerea coeziunii comunităţii, ceea ce concură la definirea

comunicării ca proces fundamental social. Ea este o formă de interacţiune socială, înţeleasă

ca relaţie fizică sau verbală, unidirecţionată sau bidirecţionată între indivizi, prin care

elementele din relaţie se influenţează reciproc (Bogdan-Tucicov et all., 1981: 122).

Posibilitatea de a fi interpretat în termeni de semnificaţii vizate (conştientizate sau nu), care

capătă valoare semantică tocmai prin orientarea către celălalt, prin împărtăşire, ne

îndreptăţeşte să privim actul comunicaţional ca acţiune socială

7

, aspectul dinamic al relaţieisociale. Transmiterea de informaţii nu are loc în mod mecanic: a te îndrepta spre celălalt în

şi prin comunicare semnifică a ţine seama de comportamentul său, cu tot ceea ce implică

acesta (personalitate, sistem cognitiv, sistem afectiv). Numai în aceste condiţii este posibilă

interrelaţionarea indivizilor, organizarea lor sub forma unei structuri8 bine definite,

desemnată ca societate.

Comunicarea suportă o dimensiune coparticipativă, situaţie în care nu mai avem de-a

face cu doi locutori, ci cu doi interlocutori (doi locutori aflaţi în interacţiune), şi unul şi

celălalt exercitând influenţe mutuale; prin urmare, emiterea şi receptarea devin procese

sofisticate, produse simultan (actul emiterii se su prapune cu cel al receptării, atât la

6 A se vedea şi teoria feţelor , a lui E. Goffman ( La Mise en scène de la vie quotidienne, 1973)7 M. Weber disociază net acţiunea socială de comportament datorită semnificaţiei subiective pe care i-oacordă actorul social; acţiunea socială ia în considerare comportamentul celorlalţi şi, în consecinţă are odesfăşurare orientată; ea poate fi interpretată în termeni de semnificaţii vizate, conştientizate sau nu şi nu estesemnificantă doar pentru individ, ci este îndreptată către altul. (V. S. Dâncu, 2001: 11-12).8 Structura este definită ca totalitate rezultată din relaţia de interdependenţă dintre elementele componente.



14

emiţător, cât şi la receptor), astfel încât comunicarea transcende percepţia lineară,

reducţionistă, de simplă transmitere şi accede către aceea de tranzacţie între participanţi,

fapt generat de dubla ipostază, de emiţător şi de receptor, a fiecăruia 9. Perspectiva revelează

comunicarea drept o construcţie colectivă, rezultat al negocierilor continue dintre actorii

sociali. În acest context interacţional orice comportament are valoarea unui mesaj, constituie

o comunicare, determinându-i pe cei de la Palo Alto să postuleze afirmaţia potrivit căreia

este imposibil să nu comunici.

Fie el intenţionat sau involuntar, conştient sau inconştient, actul comunicaţional este

unul social şi face parte dintre acelea care stau la baza legăturii sociale. Se ştie că pilonii pe

care se întemeiază relaţia socială şi care o definesc sunt societatea, grupul, individul. Cele

mai importante elemente intrinseci relaţiei sociale, status-ul 10 şi rolul

11, sunt învăţate prin

intermediul interacţiunii sociale, prin comunicare. De exemplu, un individ poate deţine, întimp, mai multe status-uri, ele nesuprapunându-se. Fie că sunt atribuite (legate de o calitate

a lui: vârstă, sex, etc.) sau dobândite (ţin de efortul individului de a le obţine), ele comportă

existenţa unui raport între individ şi un grup social sau societate şi privesc direct integrarea

individului în grup/societate. Rolurile sunt modele de comportare asociate status-urilor însă,

spre deosebire de acestea din urmă, ele se stabilesc în funcţie de grupurile sociale cărora le

aparţine un individ, el fiind susceptibil de a îndeplini mai multe roluri concomitent. În acest

sens, familia, ca grup social instituie un rol pentru o anumită persoană, dar aceeaşi persoană,

având un loc de muncă, face parte şi din gupul social constituit pe baza activităţii

profesionale. Prin naţionalitate individul (acelaşi) este inclus într -un alt grup social, format

după criteriul aparternenţei la o naţiune, iar grupul de prieteni, semnificând un alt grup

social, impune individului în cauză un alt rol. Integrarea simultană a individului în mai

multe grupuri sociale antrenează sporirea cantitativă a rolurilor lui. Se observă, astfel, că

atât status-ul, cât şi rolul depind incontestabil de modul în care individul înţelege să

interelaţioneze cu cei din jurul său, cu societatea, de felul în care este perceput de ceilalţi

(grup/societate), cu alte cuvinte de implicarea lui într-o interacţiune socială. Forma specifică

9 Pentru a sublinia duplicitatea statutului de de emiţător şi, respectiv, de receptor, din schimbul verbal, Şt.Prutianu utilizează termenii emiţător şi receptor legaţi prin cratimă: „ori de câte ori comunicăm ne aflămsimultan în ipostaza de emiţător şi de destinatar al mesajului” (Şt. Prutianu, 1998: 239).10 Status-ul reprezintă poziţia ocupată de un individ/grup în societate şi este definit ca „ansamblu de relaţiiegalitare şi ierarhice pe care individul/grupul le are cu alţi membrii/grupuri din cadrul grupului/societăţii dincare face parte” (Drăgan et all., 1986: 153). 11 Rolul este definit ca „o punere în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de status -uri, indivizi şi grupuri însistemul social” (Drăgan et all., 1986: 153).



15

de învăţare socială o reprezintă socializarea, un proces social de transmitere şi asimilare de

atitudini, valori, concepţii şi modele de comportare specifice unui grup/comunităţi în

vederea formării, adaptării şi integrării sociale a persoanei (Zamfir, C., Vlăsceanu L.,

1993). Aşadar, interacţiunea socială se află în raport de interdeterminare cu socializarea (nu

există socializare fără interacţiune şi interacţiunea conduce la socializare), iar comunicarea

este percepută, prin prisma acestui raport, drept mecanism al socializării şi formă

fundamentală de interacţiune. Putem conchide prin a reproduce sintetic accepţiunea

comunicării în plan social, şi anume de complex de fenomene şi fapte sociale caracterizate

de o anumită direcţie de desfăşurare.

3. Istoricul comunicării

Abordarea comunicării din această perspectivă reclamă decelarea a două

problematici: pe de o parte, apariţia şi evoluţia semantică a noţiunii de comunicare şi, pe de

altă parte, conceptualizarea comunicării în timp, prin relevarea unor modele perceptive pe

care le considerăm semnificative pentru ceea ce reprezintă astăzi domeniul ştiinţelor

comunicării.

Referitor la termenul comunicare, se consemnează utilizarea lui în secolul al XIV-

lea, cu înţelesul de „a pune în comun”, de „a împărtăşi”, de „a pune în relaţie”. Ulterior,

dezvoltarea economică din secolele XVI – XVII se reflectă şi în acest plan, astfel încât

asistăm la îmbogăţirea semantică a noţiunii de comunicare, prin înglobarea sensului „atransmite”. Începând cu secolul al XIX-lea termenul comunicare este asociat cu mijloacele

fizice de propagare a ei (presă, radio, televiziune, cinema). Decelăm, astfel, două axe

semantice ale termenului, una de „contact”, „legătură”, „transfer” şi alta, ce rezidă în

„relaţie”, „punere în comun”, „împărtăşire”. Este semnificativă, în acest sens, teza potr ivit

căreia există două tipuri de comunicare: „a comunica despre ceva şi a comunica ceva cu

cineva. De obicei se consideră că funcţiunea limbajului este de a comunica ceva despre

ceva. Dar această funcţiune este secundară şi derivată şi nu este esenţială în sensul că poate

lipsi […] dar cealaltă dimensiune, aceea a lui a spune cuiva, comunicarea cu cineva,

stabilirea unui contact cu celălalt este trăsătura originară, fundamentală, care nu poate fi

anulată. Totdeauna vorbirea, limbajul efectiv realizat, este o continuă atribuire a eu-lui. I se

atribuie celuilalt aceeaşi conştiinţă cu a vorbitorului […] trebuie ca eu să le atribui celorlalţi

mereu posibilitatea de a înţelege.” (E. Coşeriu,1994: 22).



16

O abordare diacronică a comunicării umane revelează existenţa unor praguri în

percepţia acesteia, a unor modele perceptive, până în momentul în care ea s-a constituit ca

ştiinţă, cunoscând o dezvoltare explozivă în decursul ultimelor decenii.

Începuturile comunicării şi, în acelaşi timp, primul său prag perceptiv, ca artă de a

comunica, se leagă de regulile de convieţuire democratică ale Greciei antice (sec. al V-lea

î.e.n.). Constituită iniţial ca pledoarie a cetăţeanului cu scopul de a-şi apăra un interes

personal şi susţinută în public, comunicarea a devenit o modalitate de accedere la o poziţie

socială privilegiată. Vizând persuadarea auditorului, arta de a comunica a fost numită

retorică, iar interesul pentru însuşirea şi studiul ei a dobândit amploarea aceluia, deja

consacrat în epocă, pentru arta şi ştiinţa războiului. Au apărut ulterior specialişti în retorică

(Corax din Siracuza, Tisias, sofiştii) care au elaborat elemente de teorie a comunicării,

reprezentând modalităţi şi tehnici comunicaţionale impuse de cerinţe de natură practică(câştigarea proceselor de recuperare a averilor, de pildă).

Dacă într -o primă etapă, comunicarea, numită retorică, era percepută printr -o singură

dimensiune – persuasiunea – şi relativă la doar două cadre situaţionale extralingvistice

(sfera politicului şi cea a juridicului), în a doua etapă se remarcă elaborarea unei imagini

mai complexe a acesteia. Platon concepe comunicarea ca fiind un proces sofisticat ce

presupune nu numai studiul tehnicilor şi modalităţilor de influenţare şi de convingere, ci şi

pe acela al cunoaşterii, al sensului cuvintelor ori al comportamentului uman şi al modurilor

de viaţă. Astfel, abordarea procesului comunicaţional depăşeşte o primă fază a

pragmatismului şi, atribuindu-i-se un coeficient de generalizare, se îndreaptă spre ceea ce s-

ar putea numi etapa ei pragmatică12.

Spre deosebire de Platon, care face distincţie între retorică şi ştiinţă, prima fiind

dominată de verosimil, de probabil, iar a doua de raţional, Aristotel conferă retoricii statutul

de ştiinţă. În viziunea sa, retorica reprezintă un corpus de mijloace tehnice pentru a

persuada auditoriul şi/sau a obţine câştigul într -o cauză. Dar acest scop al discursului, al

comunicării nu trebuia satisfăcut oricum, ci printr -o vorbire elegantă şi convingătoare.

Retorica se configurează, astfel, atât ca teorie (arta de a vorbi), cât şi ca practică (elocinţa),

iar mijlocul ei de manifestare este discursul. Prin importanţa acordată aspectelor etice,

psihologice şi dialectice ale discursului, prin descoperirea silogismului şi folosirea lui în

sprijinul argumentaţiei (replica demonstraţiei în planul verosimilului), cât şi prin ethosul

12 Este vorba, aici, despre pragmatica lingvistică.



17

(caracterul oratorului) şi pathosul (capacitatea oratorului de a trezi pasiunea auditoriului)

caracteristice discursului, se atinge un alt prag de percepţie a comunicării, şi anume

pragmaticitatea ei.

Se vorbeşte, păstrând proporţiile conferite de perioada istorică şi de metode, despre o

vocaţie pragmatică a retoricii, o similitudine între pragmatică şi retorică, pusă în lumină de

abordarea din perspectivă pragmalingvistică a comunicării. Sintetizând, reţinem că această

analogie se actualizează atât în aspectul conjunctural, social ce caracterizează deopotrivă

retorica şi pragmatica, cât şi în ceea ce constituie modalitatea de manifestare a fiecăreia în

parte – discursul şi chiar manifestarea discursului prin mecanismul enunţării.

Aşa cum s-a arătat, retorica în Antichitate, având ca formă de expresie discursul, se

baza pe unităţi care sunt specifice pragmaticii (şi mai exact teoriei enunţării din

pragmatică): subiectul, auditoriul şi situaţia de discurs, activitatea discursivă impunândraportarea la elementele extralingvistice (inclusiv la contextul interpersonal), la existenţa

unui scop al expunerii şi a unei intenţii a locutorului. Emiterea unui discurs este înţeleasă de

pragmatică în mod similar anticilor, şi anume ca o expunere, o enunţare, având la bază un

proces psihologic sau cognitiv şi a cărei intenţie comunicativă este fundamentală pentru

identificarea ei. Asemenea retoricii antice, concepţia pragmatică priveşte discursul ca o

unitate a cărui identitate se conturează nu numai din expresia sa lingvistică, ci şi din

supoziţiile pe care le produce receptorul, relative la intenţia (directă sau subiacentă) a

locutorului şi la context.

Unul din punctele de interferenţă dintre retorica antică şi pragmatică îl reprezintă

intenţionalitatea comunicativă a locutorului. În Antichitate acest fenomen, ilustrat prin

derularea activităţii discursive, a fost teoretizat de către Quintilian în definiţia pe care o dă

retoricii : scientia vivendi et agendi. Atribuindu-i determinantul agendi şi înfăţişând-o asfel

ca fondată pe principii active (spre deosebire de filozofie care propovăduia contemplaţia),

retoricii i se dezvăluie caracterul pragmatic. Existenţa unui raport între retorică şi

pragmatică este susţinută şi de către U. Eco: „…retorica greacă şi latină, ca şi, de altfel,

întreaga teorie lingvistică a sofiştilor pot fi recunoscute ca forme de pragmatică a

discursului” (1996: 305), iar mai recent de A. Gross (www.eserver.org/audio/!Gross, 2000).

Odată cu distincţia dintre enunţ şi enunţare, instituită de pragmatică, se conturează

ideea potrivit căreia sensul enunţului se creează în şi prin enunţare. Reluând teza

fundamentală a pragmaticii, conform căreia un enunţ privat de propria enunţare nu este

http://www.eserver.org/audio/!Gross





18

desăvârşit semantic, D. Bougnoux oferă o lectură în termeni pragmatici a comunicării, din

care reţinem două aspecte.

Primul, centrat pe cuplurile conceptuale enunţ – enunţare, pe de o parte şi conţinut –

cadru, pe de altă parte, surprinde o cvasisuprapunere a lor, sub forma enunţ – conţinut şi

enunţare – cadru (D. Bougnoux, 2000: 53-62). În pragmatica lingvistică se vorbeşte despre

o semantică a enunţului şi o alta a enunţării, ele nesupunându -se acelor aşi reguli de

descifrare. Tocmai din acest motiv stabilirea sensului corect şi adecvat al unui mesaj

reclamă în mod obligatoriu un efort bidirecţionat, de a desluşi atât semnificaţia enunţului,

cât şi a enunţării, cea din urmă punându-şi incontestabil ampr enta asupra semantismului

global (L. Suciu, 2005).

Evocând înţelesurile diferite pe care le înglobează termenul sens (de semnificaţie, de

sensibilitate, de direcţie), Bougnoux reliefează preeminenţa cadrului – constituit din mărciindiciale enunţiative – asupra conţinutului/informaţiei. Dacă înţelesul de semnificaţie pe

care îl deţine sensul nu lasă loc interpretării, cel de sensibilitate este explicat de cercetător

tocmai prin aportul semantic al indicilor enunţării care formează cadrul şi sunt creatori ai

pathos-ului, prin acţiunea în planul afectivităţii.

Direcţia, drept componentă a sensului, se regăseşte în paradigma propusă de A.

Mucchielli, care gravitează în jurul conceptului de orientare semantică a comunicării.

Concepţia pune în lumină aspectul acţional al comunicării: percepţia receptorului privind

mesajul este direcţionată în sfera pozitivului prin contextualizare şi încadrare, ceea ce îl

determină pe Mucchielli să instituie o relaţie de echivalenţă între comunicare şi influenţă

(A. Mucchielli, 2002).

Cel de-al doilea aspect relevat de Bougnoux în interpretarea procesului

comunicaţional sub incidenţa pragmaticii lingvistice are în centru mijloacele de comunicare.

Conform tezei fundamentale a pragmaticii, prin care enunţul dobândeşte plenitudine

semantică în şi prin enunţare, cercetătorul susţine faptul că valoarea semantică a mijloacelor

tehnice rezidă în utilizarea lor concretă, ca rezultat al competenţelor şi abilităţilor celui care

le foloseşte. În spiritul axiomei din ştiinţele comunicării, prin care orice comportament

înseamnă comunicare, D. Bougnoux face o analogie între procesul de creare a unui

instrument tehnic şi procesul de comunicare, instrumentul jucând rolul mesajului. Deşi

instrumentul tehnic este prevăzut cu anumite principii de funcţionare, ceea ce ar corespunde,

în fapt, conţinutului unui mesaj, „contextualizarea” lui, adică diversele întrebuinţări care i se



19

dau, implică generarea de noi semnificaţii posibile în ceea ce-l priveşte (D. Bougnoux,

2000: 80-81).

Pentru a conchide expuner ea privitoare la aceste inserţii ale pragmaticii în abordarea

comunicării, subliniem, reiterând ideea avansată de Bateson, că a comunica desemnează

orice formă de manifestare a vieţii, care nu se reduce la un simplu transfer de conţinuturi, ci

se dezvoltă şi creşte însufleţită de acţiune, transformare, prefacere în relaţie.

Comunicarea s-a constituit ca ştiinţă în ultimele decenii ale secolului al XX-lea.

Concretizată, la început, în preocupări ale unor sociologi şi psihologi, orientate spre altceva

decât domeniul în care activau, cercetarea comunicării a tins către statutul de ştiinţă

autonomă, ştiinţă a comunicării. Evoluţia ei este marcată de două tendinţe antagonice: pe de

o parte, unii cercetători au optat pentru introducerea ei în propriul domeniu de cercetare, iar

pe de altă parte, alţii au văzut în comunicare un mijloc de înţelegere a vieţii democratice.Din aceeaşi perspectivă, a evoluţiei ştiinţei comunicării, se pot delimita patru mari etape, şi

anume:

Precursorii: Şcoala de la Chicago, reprezentată prin Charles H. Cooley, John

Dewey, George H. Mead. Importanţa acestei etape rezidă din faptul că cercetătorii

propun un demers ştiinţific propriu, punând accent pe interacţiunea socială şi

relaţiile interpersonale. Comunicarea nu mai este concepută ca simplă transmitere de

mesaje, ci ca proces simbolic prin care se construieşte şi se menţine o cultură.

Fondatorii ( părinţii ştiinţei comunicării) sunt reprezentaţi de Carl Hovland, Harold

Lasswell, Paul F. Lazarsfeld, Kurt Lewin. După ce activează în domeniul de formare

iniţial (psihologie, sociologie), aceştia se îndreaptă spre studiul comunicării, definind

cadrul cercetării în acest domeniu.

Consolidarea ştiinţei comunicării este etapa în care cercetători precum Carl

Hovland, Bernard R. Berelson, Elihu Katz, Joseph T. Klapper, Robert K. Merton au

meritul de a fi intensificat cercetarea în domeniul comunicării prin studiile asupra

propagandei, persuasiunii, asupra difuzării informaţiei, ori a efectelor mass-media

asupra comportamentului. Tot acum se disociază, pe baza divergenţei conceptuale,

două mari şcoli ale comunicării: şcoala empirică şi şcoala critică ; şcoala empirică

acordă primordialitate comunicării, neglijând contextul istoric şi cultural, pe când

pentru şcoala critică nu poate exista o teorie a comunicării fără raportare la o teorie

totală a societăţii.



20

Ştiinţa comunicării în contemporaneitate

În ultimele decenii se constată o efervescenţă de idei, concepte, metode şi teorii care se

ramifică în trei direcţii:

a) tradiţia empiristă, axată pe studii despre difuzarea informaţiilor, despre

legătura dintre conţinutul comunicării de masă şi efectele ei asupra

indivizilor şi asupra societăţii;

b) tradiţia critică, al cărei obiect îl constituie studiul factorului economic şi

politic (modul în care acţionează mass-media), al semnificaţiei culturii

populare, al imperialismului cultural;

c) orientări originale, focalizate pe cercetarea mass-media, a comunicării de

masă, evidenţiind rolul acestora în influenţarea comportamentului.

Cercetarea comunicării, la a cărei constituire au contribuit mai multe discipline(sociologia, etnologia, antropologia, psihologia, psihanaliza, pragmatica, semiologia,

informatica), este centrată pe analiza comunicării în strânsă legătură cu comportamentul

individului şi al societăţii, pe observarea rolului şi efectelor comunicării în societate, precum

şi a mecanismelor de influenţare prin intermediul comunicării. Tratarea ei din perspectiva

unui singur cadru teoretic este imposibilă, impracticabilă şi inexactă, ea lăsând neelucidate

aspecte importante legate de acest proces, fapt ce conduce la crearea impresiei de

incapacitate de cuantificare a comunicării. Interdisciplinaritatea, trăsătură caracteristică a

acestei ştiinţe, îi imprimă un anumit mod de a privi şi integra realitatea, anumite metode şi

modele de analiză.

Concluzie

Prin cele prezentate mai sus am intenţionat să construim o imagine pertinentă a

procesului de comunicare, conjugând trei perspective de conceptualizare a comunicării. În

conformitate cu delimitările conceptuale oper ate, definim comunicarea drept activitate

specific umană, care, datorită desfăşurării intersubiective, marcată de prezenţa

raţionamentului şi interpretării, datorită finalităţii şi a realizării sale semiotice, dobândeşte

statutul de act social, fundament al relaţionărilor sociale şi condiţie a însăşi existenţei

societăţii. Actualizarea ei, activând coerciţia impusă de cadru pentru desluşirea adecvată a

sensului, revelează complexitatea comunicării faţă de informaţie. Pe scurt, comunicarea

semnifică un proces psiho-social complex, prin care se efectuează schimburi de informaţii şi

semnificaţii între persoane aflate într -o situaţie socială dată.



21

Un alt aspect privitor la cele expuse şi demn de a fi subliniat este ilustrat de

posibilitatea de a aplica şi explica aspecte specifice comunicării, ca disciplină, prin

încadrarea lor în paradigme teoretice oferite de pragmatica lingvistică.

4. Elementele constitutive ale procesului de comunicareOrice act de comunicare reprezintă un proces complex prin care se stabileşte o

relaţie între două sau mai multe persoane, un act individual condiţionat şi determinat social,

având drept scop transmiterea unui mesaj. Un reper în vederea analizării procesului de

comunicare din perspectiva structurii sale îl oferă schema elaborată de R. Jakobson (1963:

209-248):

Context

Emiţător Mesaj Destinatar

Contact

Cod

Cei doi poli ai comunicării sau interlocutorii sunt emiţătorul , cel care transformă

conţinutul psihic în fapt obiectiv, pentru a-l transmite sub formă de mesaj, şidestinatarul/receptorul , cel care îl primeşte. Dacă pentru orice tip de comunicare emiţătorul

este desemnat prin termenul destinator, iar receptorul prin destinatar, în comunicarea

lingvistică Roman Jakobson impune denumirile enunţiator, pentru emiţător, şi enunţiatar

pentru receptor. Diferenţierea terminologică ilustrează o distincţie conceptuală, între

perspectiva mecanicistă şi cea dinamică asupra comunicării. Deşi schema comunicării

întocmită de Jakobson a fost depăşită, ea constituie unul dintre elementele referenţiale

pentru cercetarea din domeniul ştiinţelor comunicării, prin plasarea mesajul între enunţiator

şi enunţiatar, prin luarea în considerare a contextului în care are loc comunicarea şi a

contactului, care se referă la canalul fizic şi la conexiunea psihologică a participanţilor, ca

factori ce fac posibil actul comunicării (C. Segre, 1986: 325).

Modelului schematic şi funcţionarea lui din viziunea jakobsoniană, îndelung

exploatat şi vehiculat a fost înlocuit cu altul, mai complex şi destinat să răspundă abordării

interacţioniste a comunicării. Relevanţa acestei noi orientări asupra procesului de



22

comunicare o constituie introducerea unor competenţe pe care trebuie să le posede

emiţătorul şi destinatarul, pe de o parte, şi a unor constrângeri ale universului de discurs,

comune proceselor de codare şi decodare, pe de altă parte. Astfel, interlocutorii în

comunicare folosesc nu numai o competenţă lingvistică, permiţând atribuirea de semnificaţii

semnalelor ce compun mesajul, în virtutea regulilor constitutive ale limbii, ci şi competenţe

paralingvistice, ideologice şi culturale, necesare efectuării raţionamentelor (D. Hymes,

1991; C. Kerbrat-Orecchioni, 1990). În ceea ce priveşte existenţa constrângerilor în

operaţiunile de codare şi, respectiv, de decodare, aceasta presupune funcţionarea, în cadrul

celor două procese, a unor reguli sau principii de organizare a mesajului, implicând

cunoaşterea şi respectarea lor de către interlocutori.

4.1. Emiţătorul poate fi un individ, un grup sau o instituţie, caracteriza(ă) de posesia

unei informaţii, dublată de o motivaţie (o stare de spirit) şi de un scop, explicit (alăturatmesajului) sau implicit (necunoscut de către receptor).

Este semnalată, în studiul comunicării, existenţa unor mărci ale puterii/influenţei

specifice poziţiei de emiţător, pe care le evocăm în continuare:

a) puterea recompensatoare, constând în capacitatea de a răsplăti (se include şi

satisfacerea unor dorinţe sau nevoi ale receptorului); de exemplu, profesorul are

capacitatea de a recompensa interesul, implicarea, performanţa elevului;

b) puterea coercitivă, care se referă la implementarea coerciţiei (a unor constrângeri) în

ceea ce-l priveşte pe receptor şi este susceptibilă de a funcţiona atunci când acesta

din urmă nu se conformează tentativei emiţătorului de influenţare;

c) puterea referenţială, cea care presupune identificarea receptorului cu emiţătorul, este

raportabilă la capacitatea emiţătorului de a constitui un model pentru cel căruia i se

adresează;

d) puterea legitimă, care se fondează pe înţelegerea din partea protagoniştilor la

comunicare a faptului că emiţătorul are dreptul de a pretinde ascultare;

e)

puterea expertului priveşte atribuirea unor cunoştinţe superioare emiţătorului, care

au impact asupra sistemului cognitiv al receptorului (de pildă, localnicul ce oferă

informaţii unui străin).

Percepţia asupra statutului de emiţător, din acest punct de vedere, suportă o completare,

vorbindu-se, astfel, despre o putere informaţională, conform căreia emiţătorul deţine



23

informaţii ale dinamicii comunicaţionale a grupului din care face parte receptorul şi despre

o putere de conexiune, legată de relaţionările pe care o persoană trebuie să le stabilească.

Un alt aspect relativ la poziţia de emiţător, ce se impune a fi menţionat, aduce în

prim- plan faza preliminară actului comunicaţional efectiv. Starea de comunicare propriu-

zisă este precedată de o etapă de informare şi de procesare sau interpretare a informaţiilor în

vederea transmiterii lor. Sursele de prelevare a informaţiilor sunt, pe de o parte, mediul

înconjurător (cărţi, media, alte persoane) şi sistemul cognitiv-afectiv (idei, gânduri, amintiri,

sentimente), pe de altă parte. Aceste surse situate în planul emiţătorului sunt decelabile şi în

cel al receptorului şi, alături de modalităţile şi experienţa de comunicare, de percepţiile

asupra fenomenelor, asupra propriei persoane, dar şi asupra altora, formează ceea ce poartă

numele de repertoriu comun.

Transmiterea informaţiilor sub forma unui mesaj se realizează prin intervenţia unuifactor esenţial pentru desfăşurarea adecvată a comunicării, şi anume adresabilitatea.

Importanţa adresabilităţii rezidă în calitatea de a condiţiona semnificaţia unei informaţii, în

funcţie de receptor. Informaţia conţinută de mesajul „Mâine va ploua” capătă dif erite

semnificaţii în activitatea de receptare, după cum receptorul lui este un agricultor, un turist

aflat în vacanţă ori o persoană indiferentă la prognoza vremii pentru ziua următoare. În

construirea mesajului, emiţătorul se raportează la cunoştinţele pe care le deţine, încercând să

găsească, printr -o alegere adecvată a semnelor modalitatea de exprimare care să permită

receptarea justă a informaţiei. El operează, pe parcursul întregului act de comunicare iniţiat,

o tatonare, o căutare legată, atât de bagajul său de cunoştinţe, cât şi de cel al destinatarului,

care trebuie să-i înţeleagă mesajul. Acţiunea de codificare se petrece simultan cu cea de

decodificare, căreia îi este complementară, prin încercarea de a intui reacţia interlocutorului

la mesaj, chiar în timpul emiterii acestuia.

4.2. Receptorul este cel căruia îi este adresat mesajul, primindu-l în mod conştient sau

subliminal. La fel ca emiţătorul, şi receptorul poate fi un individ, un grup sau o

instituţie.Maniera în care este formulat, organizat şi transmis un mesaj generează o anumită

reacţie din partea receptorului, distingându-se, în acest sens, patru tipuri:

a) reacţia instrumentală, adaptativă, utilitară, raportată la relevanţa mesajului din

punctul de vedere al gradului de satisfacere a anumitor nevoi ale receptorului (acesta

îşi formează o atitudine pozitivă sau negativă faţă de obiecte/persoane în funcţie de

percepţia de relevanţă);



24

b) reacţia egodefensivă (autoapărare) este legată de tendinţa indivizilor de a menţine o

imagine autoreferenţială favorabilă, în acord cu imaginea pe care o au ceilalţi despre

ei;

c) reacţia expresiei valorice, axată pe actualizarea unor atitudini care exprimă valori,

acestea având incidenţă asupra imaginii de sine;

d) reacţia cognitivă este strâns relaţionată de nevoia individului de a da un sens

evenimentelor ce-i afectează direct viaţa, de a avea un cadru de referinţă coerent şi

stabil pentru a înţelege lumea şi pentru a-şi organiza experienţa.

Adresabilităţii comunicării, manifestată în cadrul emiterii, îi corespunde, la nivelul

receptării, o activitate care constă în armonizarea a două momente, acela al percepţiei

propriu- zise (a semnelor) şi momentul raţionamentului/interpretării, în care receptorul

recreează semnificaţia. Cu alte cuvinte, interpretarea implică tatonări succesive ce duc lamomentul ultim al decodării, şi anume, la stabilirea unei semnificaţii, cât mai apropiată de

cea gândită de emiţător, actualizându-se, prin urmare, concordanţa dintre emitere şi

receptare. Tatonările receptorului, la fel ca în elaborar ea mesajului, presupun raportarea

semnelor la cunoştinţele sale anterioare, la cele ale emiţătorului, la datele oferite de situaţia

de comunicare (momentul şi circumstanţele comunicării, intonaţie, gesturi, mimică), astfel

încât cheia reuşitei unui proces de comunicare se consideră a fi reprezentată de realizarea

concordanţei între ceea ce a transmis emiţătorul şi ceea ce a recepţionat destinatarul.

4.3. Mesajul presupune emiterea unei informaţii, prin semnale codificate, în direcţia unei

ţinte detrminate, cel mai adesea un interlocutor, fără retur obligatoriu. Dacă acest retur

există, ne situăm în sfera comunicării.

Existenţa mai multor tipuri de semne folosite în comunicare pentru a exprima un

conţinut a impus stabilirea a patru concepte, desemnând fiecare un anumit tip de semn:

index (sau indice), semnal , icon şi simbol . Astfel: indexul este semnul care stabileşte o

legătură directă cu semnificatul (fumul, de pildă, indică prezenţa focului); semnalul

constituie semnul în care accentul cade pe acţiunea consecutivă (un stimul solicită

întotdeauna un răspuns); iconul prezintă o similitudine sensibilă cu un model/designata;

simbolul este semnul care realizează o serie complexă de asociaţii, înţelese convenţional ca

expresii ale gândurilor, emoţiilor sau sentimentelor (D. McQuail, 1999: 74-75). În funcţie de

tipul de semne prin care se actualizează, comunicarea cunoaşte două forme: una bazată pe

semne indiciale, iconice sau simbolice şi alta fondată pe limbaje convenţionale de semne.



25

Progresul înregistrat în ultimul timp de unele tipuri de comunicare deja existente

(comunicarea publicitară, comunicarea de masă), dar şi apariţia unora noi, cum este

comunicarea organizaţională sau instituţională, au făcut ca limita dintre cele două arii ale

comunicării să fie trecută cu uşurinţă. Asistăm deseori la corelarea comunicării bazată pe

sistemul de semne al limbii cu cea iconică, simbolică sau indicială, fapt ce implică o mai

mare complexitate a analizei, o lărgire a perspectivei de interpretare. Iată de ce considerăm

că tratarea comunicării reclamă intervenţia simultană a mai multor cadre teoretice,

susceptibile de a conferi legitimitate şi pertinenţă acestui proces, care scapă unei percepţii

unilaterale.

Relativ la mesaj, semnalăm existenţa a două fenomene semnificative în context

comunicaţional, şi anume redundanţa şi feedback-ul .

Redundanţa

Mesajul este „ameninţat” de apariţia unor factori perturbatori (de exemplu,

zgomotele) care îl pot deforma, distorsiona şi care sunt decelabili fie la nivelul canalului, fie

la cel al partenerilor la comunicare. Eliminarea acestei ameninţări se realizează cu ajutorul

redundanţei, care presupune repetarea unor semne sau grupuri de semne ori folosirea mai

multor semne în vederea îmbunătăţirii receptării acestuia. Menită să protejeze mesajul de

zgomote şi să asigure înţelegerea şi interpretarea lui, redundanţa se opune entropiei,

înţeleasă ca tot ceea ce este neconvenţional într -un mesaj. De multe ori se întâmplă ca fiind

pe stradă şi vorbind la telefon, să folosim o altă intonaţie decât cea obişnuită, să repetăm

părţi ale mesajului şi să solicităm interlocutorului nostru să facă acelaşi lucru, pentru că

mesajul este disturbat de zgomotele şi agitaţia din jur. În această situaţie intonaţia (operator

nonverbal) ce însoţeşte mesajul şi repetarea ţin de redundanţă, în timp ce zgomotele, agitaţia

străzii sunt elemente entropice, ele neregăsindu-se în toate situaţiile de comunicare.

După cum am arătat, redundanţa unui mesaj sprijină derularea în condiţii adecvate a

schimbului comunicaţional. Există însă şi cazuri în care volumul de informaţie expus prin

redundanţă împiedică realizarea comunicării şi se vorbeşte despre redundanţă superfluă.

Potrivit volumului de informaţie vehiculat prin redundanţă în comunicare, se disociază o

redundanţă necesară, caracterizată prin transferul unui volum minim de informaţie (de

exemplu: „ – Ieşi deseară în oraş? – Da.”) şi una acceptată, care aduce un volum optim de

informaţie (de exemplu, „ – Ieşi deseară în oraş? – Da, pentru că mă voi întâlni cu X”).



26

Feedback-ul

Definită în diverse moduri, noţiunea de feedback semnifică, foarte succint, o

informaţie trimisă înapoi la sursă. Fenomen fundamental pentru gândirea cibernetică, el

desemnează întoarcerea, prin informaţie sau energie, a efectului asupra cauzei sau a

rezultatului (output) asupra datelor iniţiale (input). Transpus în domeniul comunicării,

feedback-ul ar reprezenta toate mesajele verbale şi nonverbale pe care o persoană le

transmite, conştient sau inconştient, ca răspuns la comunicarea altei persoane.

Relevanţa feedback -ului în comunicare constă în faptul că determină masura în care

un mesaj a fost înţeles, crezut şi acceptat. Mai mult, manifestarea lui în procesul

comunicaţional poate genera transformări ale acestuia, implicate, la rândul lor de modificări

comportamentale sau de natură lingvistică ale interlocutorilor. Se delimitează, astfel, două

tipuri de feedback, unul evaluativ şi altul nonevaluativ (I.O. Pânişoară, 2004). Primul sereferă la formularea unei opinii/judecăţi, bazată pe propriul sistem de valori, în legătură cu o

problemă aflată în discuţie. În susţinerea unui discurs, de pildă, observarea interesului şi

satisfacţiei din partea audienţei (adică receptarea unui feedback pozitiv), determină

păstrarea registrului de început. Feedback -ul nonevaluativ, eficient în întreţinerea şi

optimizarea comunicării, apare fie în situaţia în care se doreşte obţinerea unor informaţii

relative la afectul unei persoane, fie pentru a ghida o persoană în a -şi formula o părere în

raport cu un anumit subiect, în mod independent de o altă evaluare a lui. Dacă un elev se

plânge profesorului din cauza unei note slabe primite, în comparaţie cu ceilalţi colegi, şi

profesorul îi răspunde printr -o formulă generalizatoare privind lipsa de importanţă a notelor,

comunicarea se realizează la un nivel superficial, datorită absenţei feedback -ului

nonevaluativ. Dimpotrivă, o întrebare ţintind dezvăluirea elevului, axată pe adevărata

motivaţie a supărării lui, ar conduce la sesizarea problemei reale, prin inducerea unei stări

proprii formulării opiniei personale asupra subiectului.

4.4. Canalul desemnează calea ce permite difuzarea mesajului. Corespunzătoare celor cinci

simţuri ale fiinţei umane, canalele generează cinci tipuri de mesaje: sonore (cuvintele

rostite, muzica, zgomotele...), vizuale (cuvintele scrise, imagini, gesturi...), tactile (atingere,

asperitate, umiditate...), gustative (hrana, substanţe, obiecte), olfactive (parfum, emanaţie,

miros neplăcut). Având la bază conceptul de canal, reţeaua de comunicare este reprezentată

de legăturile care unesc mai mulţi utilizatori. În comunicarea desfăşurată într -un cadru

formal, de pildă, există reţele de comunicare instituite oficial, având rolul de a facilita



27

îndeplinirea scopurilor, de a controla şi coordona activităţile esenţiale. Denis McQuail

consideră că succesul informaţiei, în ceea ce priveşte comunicarea instituţională sau cea de

masă, depinde şi de disponibilizarea canalelor de comunicare utilizate (1999: 139).

Prin afirmaţia devenită celebră, Media is Message, Marshall McLuhan reliefează

prevalenţa canalului în defavoarea mesajului comunicat. Teoria lui McLuhan, axată pe ideea

conform căreia este important nu numai „ce anume transmitem şi ce selectăm”, ci şi cu ce

anume transmitem, susţine faptul că mijlocul de comunicare influenţează deprinderile de

percepţie şi structura spirituală, indiferent de conţinutul mesajului. În viziunea sa, conţinutul

nu este decât o iluzie, o înşelătorie care distrage atenţia, în timp ce media este cea care

exercită efect asupra receptorului (W. J. Severin, J. W. Tankard Jr, 2004: 283-285).

4.5. Codul constituie un sistem de semne şi regulile lor de combinare, „un sistem de semne

sau semnale convenţionale care serveşte la transmiterea unui mesaj, a unei comunicări”(DEX), „un ansamblu de semne folosite pentru a transpune o informaţie dintr -un sistem într-

altul” (Al. Graur, 1972: 44). Mesajul, unitatea semantică cea mai importantă a comunicării ,

în accepţiunea unora (I. Coteanu, 1973), constituie o suită de semnale căreia i se asociază un

sens. El se exprimă într -un cod , comun deopotrivă pentru emiţător şi receptor. Acest sistem

cuprinde semne cu valoare constantă şi generală pentru membrii unei colectivităţi, dar care

au şi o valoare variabilă, rezultată din dinamica realităţii. Prin producerea unui mesaj

(elaborarea unor semnale în funcţie de un sens), emiţătorul realizează operaţiunea de

codare. Recepţionarea mesajului de către destinatar implică înţelegerea lui, adică atribuirea

unui sens, cât mai apropiat posibil de cel gândit de emiţător; el efectuează, astfel, decodarea

mesajului. În comunicarea verbală, reprezentativă pentru fiinţa umană, funcţia de cod o

îndeplineşte limba, ca sistem de semne.

4.6. Contextul. Întrucât mesajul este purtător al unei semnificaţii legate de un fapt din

realitate, se impune luarea în considerare a contextului la care trimite (sau a referentului,

folosind un termen oarecum ambiguu, în opinia lui Jakobson).

De la început trebuie specificat faptul că actul de comunicare iniţiat de emiţător „nu

are loc în vid, ci se petrece într-o situaţie concretă, cu tot ce presupune aceasta…” (Tatiana

Slama-Cazacu, 2000: 31), el este ancorat în realitate, situându-se pe anumite coordonate

spaţiale şi temporale. Ansamblul elementelor situaţionale lingvistice şi extralingvistice, car e

au rol de sistem de referinţă, complexa contextură istorică şi socială în care este inclusă

relaţia dintre cei doi poli ai comunicării, reprezintă contextul.



28

Contextul cunoaşte numeroase conceptualizări (L. Suciu, 2005: 24-28), care, deşi

diferite în ceea ce priveşte perspectiva de abordare a procesului de comunicare în general,

reflectă acelaşi clivaj semantic. Termen polisemic, contextul înglobează semnificaţiile de

cotext, context social şi context interpersonal (C. Baylon, 1991: 39). Cotextul (sau contextul

lingvistic/discursiv/verbal ) se referă la înlănţuirea lineară a cuvintelor; pentru un element al

mesajului el este constituit din celelalte părţi ale acestuia. Un context este numit social , în

măsura în care conţine organizarea internă a unei societăţi, cu tensiunile ei, cu diviziunile în

subgrupe. Contextul interpersonal surprinde relaţia dintre interlocutori, implicând prin

aceasta prezenţa elementelor psihologice (intenţii, credinţe, raţionalitate etc.).

Perspectiva interacţionistă a comunicării relevă necesitatea introducerii datelor

oferite de context în analiza comunicării. În acest sens, sunt delimitate trei aspecte ale

contextului (Catherine Kerbrat-Orecchioni, 1991: 16; 1990).:a) cotextul (l’environnement verbal ), care, la fel ca în tipologia elaborată de C.

Baylon, reprezintă cadrul, mediul verbal;

b) paratextul (le para-texte), constituind elementul prozodic sau mimo-gestual

al comunicării (intonaţie deosebită, înclinare uşoară a capului etc.);

c) contextul (le contexte), care priveşte prezenţa referentului permiţând

identificarea decalajului între conţinutul enunţat şi denotatul căruia se pare a

i se aplica.

Având ca sursă de inspiraţie modelul propus de Brown şi Fraser (1979), pe care, cu

intenţia de a fi cât mai exacţi, îl redăm şi noi, Cather ine Kerbrat-Orecchioni subliniază

faptul că cel mai imporant aspect al cadrului comunicaţional îl constituie participanţii.

Situaţie

Scenă Participanţi ( participant )

Cadrul spaţio-temporal Scopul

( setting ) ( purpose)

Important de semnalat aici este contribuţia lui Goffman prin sublinierea locului ocupat

de protagonişti în comunicare. Astfel, el consideră incompletă schema binară tradiţională



29

locutor – auditor, pe care o completează cu numărul şi statutul participanţilor (rolul lor

interlocutiv) şi o numeşte cadru participativ.

Concepţia contextual-dinamică a actului de comunicare relevă existenţa mai multor

niveluri contextuale, transpuse grafic astfel:

Cadrul referenţial al mesajului, contextul total , include un context implicit , care

presupune mediul social istoric, situaţia fizică şi coordonate ale interlocutorilor, acestea

contribuind marcant la înţelegerea mesajului de către receptor în procesul decodării.

Contextul explicit se referă la organizarea expresiei, astfel încât receptorului să i se ofere câtmai multe puncte de reper. În acest sens, în procesul codării, emiţătorul ţine seamă de

cunoaşterea comună a unor cuvinte şi sensuri, ceea ce constituie contextul lingvistic(verbal).

Acesta se suprapune semantic noţiunii de cotext , întâlnită la alţi lingvişti şi explicată

anterior, şi reprezintă componenta verbală a contextului explicit , care este însoţită de



30

componente auxiliare (corelate gestuale, posturale, mimice), grupate sub denumirea de

context extralingvistic. (T. Slama-Cazacu, 2000: 32-46).

O altă structură a contextului general al comunicării reflectă o disociere a acestuia în

patru tipuri (Şt. Prutianu, 1998: 238):

a)

contextul fizic, presupunând mediul fizic concret în care se desfăşoară

comunicarea;

b) contextul cultural, care priveşte credinţele, tradiţiile, tabuurile, stilurile de

viaţă, valorile împărtăşite de grup sau comunitate, normele morale, legale şi

regulile după care se stabileşte ce este bine şi ce este rău, ce este permis, ce

este interzis etc.;

c) contextul sociopsihologic, referitor la statutul social al partenerilor, la

caracterul oficial sau informal al relaţiilor dintre ei, la situaţia concretă şiipostaza specifică în care are loc comunicarea;

d) contextul temporal , se raportează la momentul şi ordinea cronologică în care

este plasat mesajul, într-o secvenţă de alte mesaje succesive.

După cum am subliniat şi cu altă ocazie (L. Suciu, 2005: 30), prezentarea diferitelor

perspective de conceptualizare a contextului dovedeşte importanţa sa în vederea

producerii şi descifrării sensului, funcţia determinantă îndeplinită de acesta în

comunicare. Operaţiune complexă, interpretarea se realizează prin raportarea semnelor la

context. Pe de altă parte însă, şi emiţătorul ţine seama de context, construindu-şi mesajul

în funcţie de acesta, de receptor, de scopul comunicării. Rolul contextului se dovedeşte

esenţial în derularea actului comunicării, concretizându-se în precizarea, individualizarea

ori completarea sensului, în crearea, transformarea sau orientarea unei semnificaţii.

Pentru a conchide, se remarcă două perspective de definire a conceptului de context ,

raportabile la obiectul de interes al lucrării de faţă, una a limbajului, mai mult sau mai puţin

restrânsă şi alta, a faptelor sociale, mai amplă. Din perspectivă strict lingvistică, noţiunea de

context semnifică mediul semiotic şi are două actualizări, cotextul (de exemplu, paragraful

pentru o frază) şi intertextul (de exemplu, universul de semnificaţii, reprezentări la care se

referă un mesaj). Perspectiva antroposociologică, a faptelor sociale, instituie termenul de



31

situaţie pentru a desemna condiţiile şi împrejurările în care se petrece o interacţiune. În

interiorul situaţiei se disting: cadrul (mediul fizic şi timpul), scena (relaţiile fizice dintre

interactanţi, dinamica, motivele, strategiile etc), contextul instituţional (rolul şi statutul

interactanţilor, raporturile dintre ei, normele şi constrângerile la care sunt supuşi), ritualurile

(sistemul convenţional de reguli, propriu fiecărei culturi, cu privire la interacţiunile şi

practicile sociale). Aşadar, prin context nu se înţelege numai mediul interacţiunii, ci un

câmp social , un ansamblu de sisteme simbolice, de structuri şi practici în care comunicarea

se realizează prin intermediul codului limbii şi, totodată, prin simbolistică (E. Marc, D.

Picard, 1989: 36-37).

Vizând conceptualizarea contextului, considerăm important de semnalat opinia

conform căreia această componentă a procesului comunicaţional nu se limitează la mediul

natural, fizic, geografic, ci se configurează, cu precădere, ca un spaţiu simbolic ce ia naştereîn relaţia intersubiectivă. Accepţiunea trimite la raportul individual – colectiv, ce susţine, de

fapt, comunicarea în ansamblul ei. Astfel, contextul semnifică deopotrivă spaţiul în care

individul îşi face simţită prezenţa şi acela al relaţiilor sociale, unde se organizează

societatea, cu structurile, convenţiile, riturile, reprezentările colective, cultura ei. Aşadar,

prin context nu se înţelege numai mediul interacţiunii, ci un câmp social , un ansamblu de

sisteme simbolice, de structuri şi practici în care comunicarea se realizează prin intermediul

codului limbii şi, totodată, prin simbolistică (E. Marc, D. Picard, 1989: 36-37). Între context

şi individ se stabileşte o relaţie de interdeterminare: contextul acţionează asupra individului,

pe de o parte, iar, pe de alta, individul transformă contextul şi îl construieşte (J. Lohisse,

2002: p.105).

Din perspectiva ştiinţelor comunicării, sensul unui mesaj ia naştere prin raportar ea la

conceptul de situaţie13, adică prin contextualizare. Situaţia este structurată dintr -o

suprapunere de contexte. Se disting, din acest punct de vedere, şapte contexte fundamentale:

spaţial, referitor la locul de desfăşurare a comunicării şi coerciţia exercitată

asupra ei;

13Instituit de perspectiva antroposociologică, termenul situaţie desemnează condiţiile şi împrejurările în care se petrece o interacţiune. În interiorul situaţiei se disting: cadrul (mediul fizic şi timpul), scena (relaţiile fizicedintre interactanţi, dinamica, motivele, strategiile etc), contextul instituţional (rolul şi statutul interactanţilor,raporturile dintre ei, normele şi constrângerile la care sunt supuşi), ritualurile (sistemul convenţional de reguli,

propriu fiecărei culturi, cu privire la interacţiunile şi practicile sociale).



32

fizic şi senzorial, însumând ansamblul elementelor senzoriale captate de

simţurile interlocutorilor (văz, auz, pipăit, miros, gust);

temporal, privitor la momentul în care este enunţat mesajul, raportabil însă

la momentul anterior (în care a fost enunţat un alt mesaj);

al poziţiilor relative actorilor, format în funcţie de poziţionarea actorilor

între ei;

relaţional social imediat, apărut în şi prin interacţinea partenerilor şi

reflectând calitatea relaţiei dintre ei;

al identităţilor actorilor, ce rezidă în referinţa la intenţiile şi mizele

interlocutorilor, exprimate sau cunoscute;

cultural, implicând normele şi regulile colectiv acceptate, fie ele invocate

sau construite în schimbul comunicaţional dat.

Relaţionarea mesajului cu situaţia implică încadrarea acestuia în fiecare dintre

componentele contextuale care, suprapuse, alcătuiesc situaţia de comunicare şi care, de

altfel, sunt simultane. Sensul global al comunicării ar reprezenta suma semnificaţiilor

dobândite prin raportarea comunicării la toate aceste contexte. Pe de altă parte, s-a observat

că stabilirea sensului unui mesaj este condiţionată de o alegere operată de receptor, el având

trei posibile variante de a descifra semantic un mesaj: de a se focaliza pe conţinutul imediat

al mesajului, de a-l încadra în situaţia imediată (în care este enunţat) ori de a-l interpreta prin prisma contextului mai larg, al evoluţiei relaţiei sale cu emiţătorul. Ideea pe care se

sprijină demersul încadrării mesajului, în termenii căreia interpretatea semantică a unui act

comunicaţional nu coincide cu sensul actului în sine, ci este generată de o punere în relaţie,

se regăseşte şi în pragmatică. Abordarea ştiinţelor comunicării, prin descompunerea situaţiei

în contextele menţionate, prin avansarea teoriei manipulării contextelor 14, cu impact direct

asupra problematicii legată de influenţă, îşi trasează propria cale în studierea procesului

comunicaţional (A. Mucchielli, 2002).

14 Conform concepţiei lui A. Mucchielli, a manipula trebuie înţeles „a modifica”. Conducător al unui grup decercetători din domeniul ştiinţelor comunicării, A. Mucchielli elaborează două teorii, teoria proceselor

comunicaţionale şi teoria sistemică a comunicărilor , focalizate pe modul în care ia naştere sensul comunicării.Perspectiva avansează ideea potrivit căreia analiza comunicării presupune a „lua în considerare situaţia (…),elementele care compun situaţia şi modalităţile prin care autorul principal manipulează aceste elemente pentrua schimba situaţia – fără presiuni – şi pentru a face să apară un sens care vine de la sine şi se impune astfelinterlocutorilor prin chiar intermediul manipulării.” (A. Mucchielli, 2002: 11).



33

5. Particularităţi ale comunicării Ne propunem ca în această secţiune să ne ocupăm de alte aspecte importante relative

la comunicare, pe care le structurăm în trei categorii, după cum urmează: trăsăturile,

funcţiile şi etica procesului comunicaţional.

5.1. Trăsături ale comunicării

De la început trebuie să precizăm că specificitatea comunicării nu se rezumă doar la

trăsăturile pe care le vom semnala în continuare, ea putând fi decelată pe parcursul întregii

expuneri. Consideraţiile anterioare, care ilustrează comunicarea ca act social, interacţiune,

acţiune socială, validează dimensiunea socială a acesteia. Metafora orchestrei pune în

lumină participarea complexă a individului angajat într -un schimb comunicaţional, la fel ca

viziunea tranzacţională; faptul impune comunicării imaginea de organism viu, în continuă

transformare, care o substituie pe aceea lineară, mecanicistă, de simplu transfer de

informaţie. Clivajul comunicării într -o componentă de conţinut şi una de relaţie, revelarea

preeminenţei acesteia din urmă conduc la accepţiunea potrivit căreia în comunicarea umană

dominanta o constituie climatul şi nu tehnica. Astfel, calitatea relaţiei este principalul factor

al calităţii comunicării.

Pentru a întregi tabloul comunicării, conturat în aceşti termeni, cu alte caracteristici

trebuie să începem prin a sublinia şi explicita conceptualizarea ei ca proces, recomandată de

interrelaţionarea elementelor sale constitutive, în măsură să implice punerea în funcţiune aacestui mecanism (v. supra elementele constitutive ale comunicării). Caracterizată de

dinamism (în comunicare, nimeni şi nimic nu rămâne în acelaşi punct incipient, nu este

inflexibil, imobil, static), comunicarea este considerată un proces deschis . Dihotomia

deschis – închis, în ceea ce priveşte procesul comunicaţional, trebuie raportată la gradul în

care rezultatul comunicării este predictibil şi planificat – situaţie în care avem de a face cu

un proces închis – sau este supus incertitudinii provenind din varii surse – în acest caz

procesul se consideră a fi deschis – (D. McQuail, 1999: 43). În acest sens, percepţia asupra

comunicării transcende formula simplistă de stimul – răspuns, conform căreia evenimentele

şi obiectele lumii înconjurătoare generează în mod automat reacţii comunicaţionale sau

semnale, ea fiind deschisă în mai multe puncte unor elemente variabile şi imprevizibile ale

percepţiei şi opţiunii. În consecinţă, rezultatul unui schimb comunicaţional este supus

incertitudinii, provenită din diferite surse.



34

Actul comunicaţional este spontan şi creativ, orientat spre o stare de lucruri viitoare,

în permanenţă alta decât cea iniţială, astfel încât se poate afirma că el conţine intrinsec

schimbarea. Desfăşurarea unui proces de comunicare atrage după sine, dacă nu modificarea

stării de fapt, cu certitudine modificarea perspectivei actorilor asupra acestei stări, incluzând

aici şi schimbarea relaţiei dintre ei. Schimbarea este un aspect ce ţine de esenţa comunicării

şi nu trebuie confundată cu influenţa. Relativ la aceasta se consideră că intenţionalitatea este

absentă sau prezentă în proporţii diferite în actul comunicaţional. O constantă a lui însă o

reprezintă existenţa efectului, sub forma unui continuum de tipuri, de la cele deliberate şi

neambigue, la cele imprevizibile şi aleatorii (D. McQuail, 1999: 17).

Se observă că definirea comunicării drept proces generator al schimbării introduce

conceptele intenţie şi efect , pe care le vom delimita în cele ce urmează. Deşi unii

cercetători15 susţin degrevarea comunicării de dimensiunea intenţională, trebuie să admitemcă orice act comunicaţional are întotdeauna o finalitate, un obiectiv (explicit, implicit sau

inconştient), iar sensul mesajului nu poate fi sustras raportării la intenţia emiţătorului.

Efectul, care se distinge de răspunsul receptorului, cunoaşte trei tipuri de actualizare, şi

anume cognitiv (achiziţia de informaţii), afectiv (achiziţia sau modificarea sentimentelor,

emoţiilor) şi comportamental (însuşirea de norme, deprinderi, gesturi, credinţe). Legătura

dintre intenţie şi efect (înţeleasă ca un raport cauză – efect) o reprezintă influenţa, un aspect

controversat, îndelung dezbătut şi interpretat al comunicării.

Analizarea comunicării ca proces de influenţă presupune o explicitare a

semnificaţiei şi a funcţionării influenţei în context comunicaţional. Dacă, din punct de

vedere semantic, noţiunea trimite la ”învăţare”, „înţelegere”, „dobândire de informaţii”,

„imitare”, „reacţie”, „atragerea atenţiei”, precizăm că acestea sunt elemente ale procesului

în ansamblul său. Trăsătura centrală şi universală a influenţei exercitată prin intermediul

comunicării este determinată de conformarea voluntară a receptorului. Perspectiva,

focalizată pe dinamica relaţiei interlocutorilor(în contrast cu abordarea unilaterală axată pe

nevoile receptorului), relevă calitatea de agent-interpret a receptorului, care nu doar

captează mesajul, ci îl supune acţiunii întregului său sistem perceptiv şi cognitiv în vederea

15 Denis McQuail consideră că intenţionalitatea nu este o caracteristică intrinsecă a comunicării: „Există gradediferite de intenţionalitate atât în transmitere cât şi în receptare, iar afirmarea prezenţei intenţiei ca o condiţienecesară exclude numeroase activităţi şi relaţii aparent relevante. Acestea includ utilizarea gesticii şi aexpresiei, conversaţia destinată a umple timpul, mare parte a receptării şi, într -o oarecare măsură, transmitereacomunicării de masă.” (1999: 17).



35

desluşirii lui. Influenţa comportă, astfel, ideea de relaţie, aceea de obţinere a controlului

asupra altuia, dar şi ideea probabilităţii rezultatului, datorită caracterului activ al

destinatarului. Chiar şi sub forma sa extremă, de persuasiune, influenţa nu este eficientă

decât în măsura în care ea este acceptată de către cel căruia i se adresează.

Situarea comunicării pe coordonate sociale generează o alunecare conceptuală de la

influenţă spre putere, adică utilizarea unui cadru teoretic centrat pe noţiunea de putere.

Altfel spus, componenta semantică de dobândire a controlului, de obţinere a conformării în

ceea ce-l priveşte pe celălalt, proprie influenţei, capătă dimensiunea de forţă, coerciţie, în

lectura relaţiilor sociale implicate de comunicare. Vorbim, astfel, despre

eficacitatea/puterea actului comunicaţional, care antrenează două abordări diferite.

A vorbi despre puterea actului de comunicare semnifică, de fapt, evidenţierea a două

puncte de vedere, diametral opuse. Pe de o parte, reprezentanţii pragmaticii (J. Austin)susţin că eficacitatea stă în substanţa sa lingvistică. De cealaltă parte se situează aceia

pentru care puterea de a acţiona a cuvântului se află în exteriorul sistemului limbii.

Sociolingvistul P. Bourdieu disociază, în acest sens o legitimitate amonte a comunicării,

presupunând condiţiile extralingvistice care permit emiţătorului să se exprime, şi o

legitimitate aval , ce priveşte efectul, acţiunea mesajului asupra receptorului (Pascale Weil,

1990: 198). Conform dublei sale legitimităţi, comunicarea, în raport cu puterea, suportă

două abordări: comunicarea ca putere în sine şi comunicarea ca instrument al puterii.

Legitimitatea aval, prin intermediul căreia comunicarea se actualizează ca putere,

face obiectul de studiu al pragmaticii şi încearcă să demonstreze how to do things with

words, adică „ceea ce pot face cuvintele”, faptul că în ele se găseşte forţa prin care un

emiţător poate acţiona asupra unui receptor. Înţeleasă ca posibilitate de a exercita o

influenţă, puterea poate fi deţinută de o persoană, de un grup sau de o instituţie, iar în

măsura în care limba este o instituţie (R. Barthes, 1970: 86), ea deţine această capacitate de

acţiune, pe care o actualizează în calitatea ei de cod a mesajului lingvistic.

Pe de altă parte, manifestându-şi interesul pentru amontele comunicării, P. Bourdieu

consideră că eficacitatea magică a cuvântului nu poate funcţiona decât dacă sunt reunite

condiţiile sociale exterioare logicii lingvistice a enunţului. Altfel spus, puterea comunicării

constă, în fapt, în puterea/autoritatea/statutul celui care comunică; cuvântul nu are forţă în

sine, el este instrument prin care se manifestă o forţă. Activitatea comunicaţională



36

reprezintă, din această perspectivă, unul din diversele mijloace de care dispune un subiect

pentru a-şi exercita puterea, în funcţie de statutul său social.

În altă ordine de idei, se menţionează caracterul autentic al actului de comunicare,

raportat la derularea lui efectivă şi calitativă şi constituit pe baza următoarelor reguli (J -C.

Abric, 2002: 193-194):

a) să asculţi (a lua în considerare punctul de vedere al celuilalt)

b) să observi (a acorda atenţie tuturor elementelor situaţiei de comunicare)

c) să analizezi (degajarea părţii de explicit de cea de implicit, a elementelor ce

constituie câmpul psihologic şi social determinant)

d) a controla (sesizarea calităţii şi pertinenţei mesajului, precum şi a proceselor

susceptibile de a parazita comunicarea)

e)

să te exprimi (realizarea mesajului în funcţie de interlocutor şi de natura obiectuluicomunicării).

5.2. Funcţii ale comunicării Sunt formulate patru funcţii esenţiale ale comunicării: de înţelegere şi cunoaştere, de

dezvoltare a unor relaţii consistente, de influenţă şi persuasiune şi competenţa de

comunicare. Dacă funcţia de influenţă şi persuasiune a fost tratată în paragraful precedent,

în corelaţie cu fenomenul schimbării, produs prin activitatea de comunicare, vom explica în

continuare celelalte funcţii.Funcţia de înţelegere şi cunoaştere se referă la contribuţia adusă de procesul

comunicaţional la o mai bună cunoaştere de sine şi a celorlalţi (cele două tipuri de

cunoaştere fiind, de altfel, interdependente). În subsidiarul interacţiunii pe care o pre supune

comunicarea se dezvoltă conştientizarea existenţei şi specificităţii celuilalt şi, în acelaşi

timp, a propriei structuri cognitive, afective şi acţionale (învăţăm cum ne influenţează

celălalt, măsura în care îl influenţăm).

Dezvoltarea unor relaţionări consistente nu se limitează numai la evoluţia eu-lui în

cadrul interacţiunii sociale, ci şi la ideea de împărtăşire a propriei realităţi, de construcţie

colectivă a semnificaţiilor, un aspect evocat şi aprofundat anterior.

Competenţa de comunicare, estimată ca având o importanţă particulară, este

conceptualizată diferit, corespunzător manifestării a două tendinţe, una axată pe cogniţie şi

alta fondată pe comportament. Prima defineşte competenţa de comunicare drept cunoaştere

socială şi abilităţi cognitive, punând accentul pe resurse (cunoştinţe strategice: reguli,



37

norme de comunicare potrivite) şi capacităţi (caracteristici şi abilităţi, de exemplu abilitatea

de codare şi decodare). A doua tendinţă desemnează prin competenţa de comunicare

abilitatea de a exprima comportamente comunicaţionale în situaţii date şi caută să identifice

specificul acestora, vizând comportamentul potrivit.

Pentru sociologul Pierre Bourdieu, fiinţa umană, ca fiinţă socială, se defineşte prin

habitus. Acesta reprezintă „un sistem de scheme dobândite ce funcţionează în stare practică

drept categorii de percepere şi apreciere sau drept principii de clasare ori principii

organizatoare ale acţiunii” (1986: 22). Prin analogie, în calitate de subiect comunicant, fiinţa

umană este caracterizată de un habitus comunicaţional , desemnând o capacitate de

comunicare de natură lingvistică şi socială în acelaşi timp. Astfel, pentru a comunica,

individul actualizează atât cunoştinţele lingvistice pe care le deţine, cât şi anumite aptitudini

care-i permit să comunice eficient în situaţii culturale specifice. Din acest punct de vedere,actul comunicaţional reflectă cunoaşterea regulilor gramaticale, dar şi a celor relative la

comportamentul în societate.

5.3. Etica actului de comunicare

Această particularitate a comunicării se referă la maniera în care emiţătorul prezintă

conţinutul psihic. Precizăm însă că nu este vorba despre forma care se conferă acelei

înlănţuiri de sunete reprezentând mesajul, ci despre veridicitatea acestuia. Atunci când

comunică, emiţătorul trebuie să dea dovadă de onestitate furnizându-i destinataruluiinformaţii corecte, fără să deformeze adevărul ori realitatea. Numai astfel actul de

comunicare poate fi estimat corect şi, prin urmare, acceptabil. Dimensiunea morală a

comunicării nu acoperă doar ideea de calitate, ci şi pe aceea de cantitate a conţinutului

transmis. În sensul acesta, se reliefează obligativitatea emiţătorului de a-i oferi

destinatarului toate informaţiile necesare, ceea ce constituie o condiţie pentru realizarea

completă a actului comunicaţional.

Mai mult decât atât, s-a adus în discuţie şi un alt aspect ce ţine de etica actului de

vorbire, şi anume manipularea. Astfel, imoralitatea comunicării constă în împiedicarea

exerciţiului liberei alegeri sau opţiuni. Pentru a evita această situaţie, emiţătorul trebuie să

transmită receptorului informaţii complete şi reale, şi să-i lase receptorului libertatea de a

alege, fără să-i impună o idee, un comportament, o atitudine.



38

Etica se configurează, dacă nu ca o dimensiune inevitabilă (deoarece asistăm adesea

în realitate la situaţii în care comunicarea nu se realizează sau se realizează defectuos), ca

una necesară a actului de vorbire, deoarece îi garantează un statut uman, moral.

Prezentarea particularităţilor comunicării are o dublă funcţionalitate pentru lucrarea

de faţă: pe de o parte se conturează ca o concluzie a celor expuse cu privire la comunicare,

iar pe de altă parte, ea lărgeşte orizontul abordării teoretice a comunicării, introducând

perspective noi ce se vor regăsi deopotrivă în consideraţiile ulterioare.



39

Capitolul II

Actualizare. Niveluri. Tipologii

Comunicarea umană surprinde o varietate de forme de manifestare, de la tăcere până

la cea mai sofisticată sau mai complexă formă, generată de asocierea mai multor sisteme

semiotice semnificante. Remarcăm că multiplele tipuri de actualizare a comunicării sunt

decelabile prin aplicarea unor criterii de analizare, care sunt, de altfel, intrinseci procesului

comunicaţional. Pentru a explicita cele afirmate, semnalăm posibilitatea de abordare a

comunicării din diferite unghiuri, corespunzătoare anumitor elemente constitutive ale ei,

acestea funcţionând drept factori delimitatori ce servesc la determinarea naturii comunicării,

cu implicaţie directă în realizarea unor clasări ale acesteia.

1. Codul, factor generator al dihotomiei comunicare nonverbală – comunicare verbală

Unul dintre elementele la care facem referire îl constituie codul. Utilizarea unui cod

specific impune o conf iguraţie specifică comunicării şi o încadrează într -o anumită tipologie

(codul bazat pe icon, folosit în comunicare, o desemnează ca una iconică, de exemplu). Din

cele evocate până acum, reţinem particularizarea comunicării, ca activitate umană, prin prin

apelul la limbajul articulat, mai precis, la un repertoriu de semne lingvistice, cu regulile de

combinare aferente, ceea ce conferă comunicării lingvistice statutul de tip reprezentativ

pentru interrelaţionarea umană. În paralel însă menţionăm evoluţia comunicării centrate pe

imagini şi sunete, astfel încât codul apare ca factor de disociere a comunicării verbale de

cea nonverbală.

1.1. Comunicarea nonverbală

Definirea comunicării nonverbale trimite, în fapt, la ceea ce nu reprezintă ea, şi

anume o comunicare ce nu este verbală. Aspectul formal al mesajului nu îl constituie

limbajul articulat, ci imaginile şi sunetele. O asemenea conceptualizare nu este în măsură

decât să desemneze, în manieră succintă, poziţia acestui tip de comunicare în spectrul

actualizărilor comunicaţionale. Vizând conturarea specificităţii ei, intenţionăm o schimbare

şi, în acelaşi timp, o dilatare a perspectivei, prin reliefarea trăsăturilor, a funcţiilor şi a

formelor sale de manifestare.



40

1.1.1. Caracteristici

Comunicarea nonverbală este definită de o serie de particularităţi, după cum

urmează (J. Watson, A. Hill, 1993) :

a) comunicabilitatea – se porneşte de la premisa că orice comportament (chiar şi

folosirea unor obiecte) este purtător de semnificaţii şi oricărui comportament i se pot

atribui semnificaţii (inclusiv unele care nu există iniţial); de exemplu, gestul de a

oferi ceva unei persoane transmite informaţii despre ceea ce se aşteaptă sau se

doreşte de la persoana respectivă (părinţii care oferă copilului cărţi în dar aşteaptă

din partea lui o atitudine care să reflecte aplecarea spre studiu.

b) capacitatea de a fi contextualizată şi contextualizantă – prima trăsătură se referă la

necesitatea de a încadra mesajul nonverbal într-un context dat în vederea

interpretării lui, pentru a evita atribuirea unor semnificaţii inexistente sau diferite decele intenţionate; a doua calitate a comunicării nonverbale rezidă în faptul că ea

oferă contextul pentru desfăşurarea comunicării verbale (mesajul nonverbal îl

precizează pe cel verbal, determinându-i sensul).

c) gradul scăzut de fidelitate16 - se datorează centrării acestei comunicări pe efecte şi

persuasiune şi mai puţin pe funcţia cognitivă a fiinţei umane.

d) determinarea culturală – este relativă la caracterizarea comportamentelor ca fiind

particularizate şi nu universale, de exemplu, în anumite culturi copiii sunt învăţaţi

să-şi privească în ochi partenerul de comunicare (cultura americană), în alte culturi

acest fapt este considerat o lipsă de respect (cultura africană).

e) credibilitatea – se raportează la impactul comunicării, în sensul în care formele de

manifestare ale comunicării nonverbale (mimică, gestică, limbajul ochilor) au un

efect incontestabil asupra receptorului.

f) sincronismul comportamental – constituie o tendinţă de coordonare a partenerilor la

comunicare, condiţionată de existenţa unei aprecieri reciproce a lor; se semnalează şi

apariţia unui sincronism comportamental unilateral, în situaţia de distanţă socială

datorată statusurilor actorilor(tendinţa nu este reciprocă, ci unilaterală, adică

orientată de la individul cu status inferior spre cel cu satus superior, niciodată

invers).

16 Fidelitatea comunicării reprezintă capacitatea acesteia de a transmite mesaje definite precis, cu referireexactă la indivizi sau situaţii (Pânişoară, 2004:78-79).



41

g) importanţa canalului – în comunicarea nonverbală canalul deţine o varietate de

repertorii, corespunzătoare formelor sale de actualizare: expresia feţei, limba jul

ochilor, limbajul trupului, contactul fizic etc. (contactul fizic poate sugera, de pildă,

o serie de factori ce conduc la semnificaţii diferite în interrelaţionarea umană:

afecţiune, dependenţă, agresivitate etc).

1.1.2. Funcţii

În general, într-o situaţie de comunicare dată asistăm la coabitarea aspectelor verbal

şi nonverbal ale actului comunicaţional, dar există cazuri care îl pun în scenă doar pe al

doilea. Faptul este relevant în ceea ce priveşte funcţionalitatea comunicării nonverbale,

permiţând delimitarea a două funcţii primordiale îndeplinite de aceasta: de a însoţi şi de a

substitui comunicarea verbală. Dacă funcţia substituivă se exercită în schimbul

comunicaţional axat exclusiv pe codul imaginilor (de exemplu, limbajul surdo-muţilor saucodul rutier), funcţia de însoţire a comunicării verbale implică o explicitare prin câteva

subfuncţii.

Asocierea verbalului şi a nonverbalului în comunicare trimite la problematica relaţie

– conţinut, dezvoltată anterior (v. Cap. I, paragraful 1.3.), . În acest sens, comunicarea

nonverbală reprezintă cadrul la care trebuie raportat mesajul verbal în vederea stabilirii

sensului său. Elemente nonverbale (mimica, limbajul ochilor) sau de paralimbaj (accentul,

intonaţia), utilizate în paralel cu mesajul verbal, sunt susceptibile de a accentua întreg

ansamblul sau anumite părţi ale lui. Alteori aceste elemente au rolul de a întregi, de a

completa semnificaţia mesajului verbal, prin crearea unei corespondenţe între ceea ce se

spune şi ceea ce se arată (o veste tristă este în concordanţă cu o mimică adecvată) şi, în

consecinţă, se evidenţiază funcţia de complementaritate a comunicării nonverbale. Atunci

când complementaritatea este orientată spre o finalitate persuasivă, mai exact, când cadrul

nonverbal conferă mesajului verbal o semnificaţie ce ţinteşte planul afectiv al receptorului,

intervine funcţia de contextualizare sau a expresivităţii. Semnalele „suprasegmentale” ce

aparţin cadrului îndeplinesc o funcţie de redundanţă sau de reactualizare, prin repetarea

semnificaţiei comunicării verbale, cu scopul de a facilita identificarea de către receptor a

aspectelor ascunse, de implicit ale ei. În cele din urmă, se are în vedere şi funcţia de

regularizare exercitată de comunicarea nonverbală în raport cu cea verbală, prin

reglementarea fluxului comunicaţional şi a ponderii relativă la dinamica proprie comunicării

verbale.



42

O importanţă particulară capătă, în contextul relaţionării comunicării nonverbale cu

cea verbală, starea de discordanţă a lor, survenită în urma opoziţiei semnificaţiilor

transmise de fiecare. Este vorba, în cazul de faţă, despre o comunicare paradoxală (A.

Mucchielli, 2005: 105-114). După cum am precizat anterior, mesajul-cadru conţine

elementele nonverbale ce ghidează interpretarea mesajului verbal, indicând modul în care

trebuie el înţeles şi am arătat că joncţiunea lor semnifică, de fapt, o întărire, o subliniere

(chiar cu anumite nuanţări) a verbalului, reflectată de funcţia de însoţire proprie aspectului

nonverbal al comunicării. Se afirmă, astfel, calitatea comunicării nonverbale de a o

confirma pe cea lingvistică. Este situaţia de convergenţă în crearea sensului şi, implicit, de

reuşită a comunicării.

Se întâmplă uneori să apară un decalaj, o opoziţie între ceea ce se spune şi ceea ce se

arată, între conţinut şi relaţie, în condiţiile în care mesajul verbal transmite o informaţie şiunul sau mai mulţi operatori nonverbali o contrazic. Comunicarea nonverbală nu mai

susţine varianta verbală, nu o mai confirmă, ci dimpotrivă, o infirmă, situaţie în care vorbim

despre o comunicare paradoxală.

Este necesară precizarea distincţiei dintre paradox şi contradicţie17, care este una a

nivelelor de percepţie. Contradicţia este înţeleasă ca o negare verbală a unei informaţii

verbalizate şi defineşte o relaţie dialogală dintre doi actori ( - „Minţi!” – „Nu, tu minţi!”).

Comunicarea paradoxală, în schimb, se raportează la unul şi acelaşi subiect şi semnifică un

conflict între informaţia transmisă sub forma mesajului verbal şi cea construită prin

semnalele nonverbale ale mesajului-cadru. În timp ce contradicţia este reperabilă în planul

orizontal (al interrelaţionării dintre doi subiecţi), paradoxul se decelează la nivelul vertical

(al interrelaţionării dintre aspectele verbal şi nonverbal, în plan individual). Important de

observat, în acest caz, este consecinţa unei disensiuni de natură paradoxală existentă în aria

emiterii: incapacitatea de a atribui o semnificaţie clară, unitară comunicării. În general, o

astfel de manifestare a comunicării creează, în ceea ce priveşte receptarea, o stare de

confuzie, derută, perplexitate, putând genera chiar un blocaj comunicaţional.

17 A se vedea, în acest sens, D. Bougnoux, 2000: 35-38 şi A. Mucchielli, 2005: 105-114.



43

1.1.3. Forme de manifestare

Comunicarea nonverbală se actualizează sub diverse aspecte, şi anume

mimică/expresia feţei, comportamente simbolice (acţiuni ce transmit semnificaţii, utilizarea

simbolică a obiectelor), paralimbaj, tratate în detaliu în literatura de specialitate (V. Tran, I.

Stănciugelu, 2001, M. Dinu, 2000, V. Marinescu, 2003, I.O. Pânişoară, 2000) şi expuse în

manieră sintetică în cele ce urmează.

Mimica/expresia feţei . Se ştie că există în comunicarea nonverbală forme

determinate genetic şi altele care depind de cultura de apartenenţă a individului (v. supra

1.1.1.). Expresiile feţei, în proporţie majoritară, sunt elemente dobândite genetic, şi nu prin

achiziţii. Studiile de specialitate disociază şase tipuri de asemenea expresii: bucurie,

supărare, frică, dezgust, tristeţe, surpriză, a căror incidenţă privind impactul mesajului

asupra receptorului este estimată ca fiind de 50%.Din ansamblul manifestărilor ce alcătuiesc mimica, limbajul ochilor/privirea deţine

un rol esenţial, fiind identificate diferite funcţii pe care le deţine. Reţinem, astfel, funcţia de

monitorizare a feedback-ului, concretizată în capacitatea de a exprima, cu ajutorul privirii,

reacţia în urma receptării unui mesaj (dacă mesajul a fost înţeles, crezut, acceptat).

Proiectarea acestui operator nonverbal pe fundalul interacţiunilor sociale validează funcţia

lui de indicator al naturii relaţiilor interpersonale şi de factor stabilizator al relaţiilor

sociale. Modul în care este utilizat limbajul ochilor desemnează statutul actorilor (în

general, persoanele cu status superior privesc în ochii partenerului de comunicare), precum

şi relaţia lor de putere (cel care priveşte în ochii celuilalt este mai puternic din două motive:

îl anchetează pe interlocutor şi se descoperă pe sine). În legătură cu interrelaţionarea

actorilor, privirea funcţionează şi în sensul gestionării spaţiului. Cu alte cuvinte, se remarcă

posibilitatea de a redimensiona distanţa dintre interlocutori prin mijlocirea acesteia

(privirea reciprocă a doi subiecţi micşorează spaţiul dintre ei întrucât transformă spaţiul

social în unul personal, chiar intim). O altă funcţie a privirii se referă la regularizarea

fluxului informaţional , fapt ce presupune că prin intermediul ei se poate semnala starea

canalului de comunicare (închis sau deschis) şi, astfel, se transmite dorinţa de a iniţia sau de

a încheia un schimb comunicaţional.

Paralimbajul desemnează caracteristicile fizice, vocale ale comunicării verbale,

reprezentând elemente vocale ce nu posedă o semnificaţie instituită semantic sau sintactic

(de exemplu, viteza, calitatea, ritmul vorbirii, tonul, volumul, intonaţia, folosirea pauzelor,



44

plânsul, bâl bâitul, tăcerea, accentul, sunetele parazitare) (J. Watson, A. Hill, 1993). Toate

aceste elemente fac obiectul următoarei tipologii:

a) elemente cognitive, legate de mijloacele lingvistice şi paralingvistice de natură

gestuală care se substituie cuvintelor;

b)

elemente injonctive, care vizează reglarea interacţiunii sociale prin sugerarea

efectuării unei acţiuni;

c) elemente indiciale, ce indică sau transmit informaţii despre emiţător

(îmbrăcăminte, machiaj, însemne ale emiţător).

Rolul paralimbajului este evident în schimbul comunicaţional în care nu intervin alte

semnale nonverbale. Timbrul vocii devine, într-o convorbire telefonică, un index al

interlocutorului, fiind susceptibil de a genera identificarea ori crearea imaginii lui, dacă este

vorba de o persoană necunoscută. Tăcerea, fie ea absolută (absenţa totală a sunetului) saunotabilă dobândeşte, în funcţie de context, semnificaţii diferite, care determină orientarea

semantică a comunicării. În situaţia de conflict interpersonal, prezenţa tăcerii absolute

exprimă dorinţa de a nu se adresa interlocutorului. Răspunsurile posibile, în acest caz,

variază potrivit structurii cognitive şi afective a receptorului, potrivit contextului, astfel

încât comunicarea evoluează diferit din punct de vedere al sensului (un mesaj – răspuns sub

acelaşi aspect sau o dispută verbală înflăcărată, dacă reducem exemplificarea doar la polii

semantici opuşi din ansamblul de posibilităţi). Tăcerea conversaţională, ca specie a celei

notabile, surprinde un evantai de semnificaţii raportabile la context (este cunoscută funcţia

tăcerii pentru realizarea/sporirea efectului asupra receptorului). Accentul este un alt element

de paralimbaj destinat să asigure încadrarea unui act comunicaţional, întrucât s-a constatat

că modificarea poziţiei accentului relativ la unul şi acelaşi enunţ conduce la interpretări

distincte ale acestuia (acelaşi text poate fi considerat ironic, trist, filozofic, după cum este

deplasat accentul).

Gesturile, postura şi mişcările corpului sunt semnale nonverbale vizuale, a căror

cercetare datează încă din Antichitate, pentru ca în actualitate, comunicarea gestuală să fie

studiată de către kinezică18.

În conformitate cu raportul existent între gest şi cuvânt, gesturile se împart în câteva

categorii:

18 J. Watson şi A. Hill înţeleg prin kinezică: „studiul comunicării prin gesturi, postură şi mişcări ale corpului”.R. Birdwhistell, în anii 1944-1945, pune bazele kinezicii ca ştiinţă, al cărei obiect de studiu îl constituiemodalităţile de comunicare prin intermediul gesturilor şi al mimicii.



45

a) emblemele, care constituie comportamentele simbolice cu fidelitatea cea mai ridicată

în ceea ce priveşte transmiterea semnificaţiilor, deoarece înlocuiesc o comunicare

verbală (ele suportă o transpunere directă, fără echivoc, în cuvinte, de exemplu,

limbajul surdo-muţilor, semnul pentru O.K. sau pentru a indica o convorbire

telefonică);

b) ilustratorii sunt operatori nonverbali vizuali ce însoţesc, accentuează şi dau forţă

comunicării verbale (de exemplu, mişcarea mâinilor cu scopul de a atrage atenţia

receptorului asupra anumitor elemente ale comunicării verbale, desemnarea

formelor, mărimii obiectelor);

c) regularizatorii (gesturi reglatoare) au menirea de a coordona procesul de

comunicare (emiţătorul îşi structurează mesajul în funcţie de receptor, acesta putând

să-i transmită, cu ajutorul semnalelor nonverbale vizuale, semnificaţii de tipul”continuă”, ”mai încet” etc.);

d) adaptorii (gesturi adaptative) reprezintă gesturile cu o anumită semnificaţie pentru

interlocutor, în măsura în care o poate atribui unor obiecte, fiinţe sau situaţii; sunt

utilizate în situaţii de disconfort, pentru a se adapta unei situaţii sau pentru a masca o

realitate.

Transpunerea comunicării gestuale în sfera relaţiilor sociale aduce în discuţie

atingerea, definită ca formă de comunicare nonverbală, tactilă, animală, transferată la nivel

uman. Atingerea este un indicator al relaţionărilor interindividuale, marcând intervenţia

directă asupra unei persoane şi, deci, o raportare la spaţiul intim, personal, dar şi la

capacitatea persuasivă a individului. În cultura noastră, înţelesul atingerii rezidă în dorinţa

de apropiere, de proximitate, care, odată exprimată, implică din partea interlocutorului două

tipuri de reacţii: refuzul şi acceptarea (A. Mucchielli, 2002: 94 – 95). Prin atingere

emiţătorul propune receptorului său o anumită relaţie, aceea de apropiere. Refuzul celuilalt,

concretizat într-o reacţie de natură fizică – retragerea corpului – , se referă la declinarea

relaţiei sugerate. Dimpotrivă, a consimţi la instituirea relaţiei respective presupune

manifestarea unei atitudini pozitive (e vorba tot despre o reacţie fizică, prin care corpul

rămâne în aceeaşi poziţie şi chiar mai mult, atinge, la rândul său).



46

1.1.4. Spaţiul – dimensiune a comunicării

Cele expuse până acum recomandă conceptualizarea spaţiului drept unul dintre

cadrele situaţiei, a căror funcţionare simultană şi concomitentă asigură încadrarea mesajului,

în vederea construcţiei şi reconstrucţiei adecvate a sensului său. Accepţiunea conferă

spaţiului statutul de element de referinţă exterior protagoniştilor, cu incidenţă indirectă

asupra relaţiei lor. În paralel însă spaţiul este perceput din perspectiva manierei în care

protagoniştii îl utilizează în schimbul comunicaţional, atribuindu-i o semnificaţie care

defineşte în mod direct relaţia dintre ei. Parafrazând formula-pivot a pragmaticii lingvistice,

ceea ce putem face cu cuvintele (how to do things with words), avansăm o alta, proprie

ştiinţelor comunicării: (iată) ceea ce putem face cu spaţiul şi considerăm, în acelaşi spirit, că

spaţiul este asumat de interlocutori, învestit cu un sens, în conformitate cu intenţia fiecăruia

de a se poziţiona şi de a interrelaţiona, pentru ca, în final, să fie actualizat printr -un actindividual de comunicare ce traduce intenţia emiţătorului relativă la instituirea unei anumite

relaţii cu receptorul. Înzestrat cu un conţinut semantic şi utilizat cu valoare semiotică

referitoare la starea de spirit a subiecţilor (postura) şi la distanţa dintre ei, spaţiul reprezintă

un indicator al tipului şi intensităţii interrelaţionărilor sociale.

Modul de valorificare a spaţiului în cadrul procesului comunicaţional, din punctul de

vedere al distanţei dintre cei doi actori sociali (de apropiere sau distanţare a unuia faţă de

celălalt) sau, mai succint, analiza spaţiului şi a felulu i în care este utilizat în comunicare

desemnează obiectul de studiu al proxemicii (J. Watson, A. Hill, 1993).

În acest cadru teoretic M. Dinu delimitează patru categorii de spaţiu (2000: 221-

224): intim (spaţiul vital al omului, unde accesul este dificil, chiar şi pentru apropiaţi),

personal (spaţiul în care sunt tolerate numai anumite persoane), social (spaţiul permisiv,

unde individul permite accesul mai multor persoane), public (spaţiul relaţiilor de ordin

public, disociat în zona sigură, unde individul nu are protecţie dar poate reacţiona, şi zona

nesigură, în care dispare siguranţa şi protecţia personală).

În strânsă legătură de noţiunea de spaţiu, Dinu abordează teritoriul , definit drept o

zonă anume, pe care individul o revendică, o invocă şi o foloseşte, mai precis aria în care el

doreşte să-i fie recunoscut dreptul la proprietate şi la utilizare. Sunt semnalate trei modalităţi

majore de încălcare a teritoriului, şi anume violarea (încălcarea unui teritoriu fără a avea

permisiunea de a o face), contaminarea (implică reacţii ale indivizilor ce revendică un



47

teritoriu anume) şi invazia (presupune violarea teritoriului, urmată de producerea unor

schimbări în teritoriul respectiv) (2000: 216-217).

Alocarea unei semnificaţii spaţiului interiorizat comunicării este supusă influenţei

unor factori, cum sunt:

statusul actorilor: distanţa este mai mică între persoane cu status egal şi mai mare

atunci când statusul este inegal;

cultura de apartenenţă a celor doi protagonişti: în unele culturi se păstrează o

distanţă mai mare între vorbitori (de exemplu, în cea britanică), în alte culturi (latine,

arabe) distanţa este mică;

contextul: într-un spaţiu general mare, spaţiul comunicaţional este mic şi invers (o

conversaţie purtată în stradă se caracterizează printr -o distanţă mică între subiecţi;

dacă acea conversaţie ar avea loc într -o încăpere, distanţa dintre ei ar fi mai mare);

natura subiectului discutat: discutarea unor probleme personale, secrete sau intime

impune o distanţă redusă între participanţi, în comparaţie cu problemele de interes

general, care nu necesită apropierea fizică a partcipanţilor;

sexul şi vârsta: apartenenţa la unul sau altul din cele două sexe disociază situaţii de

comunicare cu distanţă mică (între doi interlocutori femei) şi cele cu distanţă mare

(între doi interlocutori bărbaţi, pe de o parte, şi între doi interlocutori de sex opus, pe

de altă parte); privitor la vârstă, s-a constatat că adulţii instituie o distanţă mai mare,într-un schimb comunicaţional, faţă de copii;

evaluarea pozitivă/negativă (a fiecărui actor, în raport cu celălalt): percepţia negativă

a unuia despre celălalt sau reciprocă generează o distanţă mare între ei în

comunicare; această distanţă se micşorează odată cu instaurarea unei aprecieri

favorabile reciproce a lor.

1.1.5. Timpul – dimensiune a comunicării

Concept abstract, timpul permite varii modalităţi de percepţie şi de analiză, al căror

corolar îl constituie o varietate de tipologii ale acestuia, mai mult sau mai puţin complexe.

Disocierea timp tehnic – timp uman pare însă a reprezenta o abordare pe cât de pertinentă,

pe atât de cuprinzătoare (D. Bougnoux, 2000: 81-85). Cele două tipuri prezintă deopotrivă

impotanţă în ştiinţele comunicării, fiind interrelaţionate, drept pentru care le vom prezenta

pe fiecare în parte, în vederea definirii lor, dar ţinând seama de întrepătrunderea lor la nivel

individual.



48

Timpul tehnic este definit de D. Bougnoux ca fiind caracteristic sferei obiectelor

tehnice, supusă unei transformări continue, într -un ritm ce se sustrage (parcă din ce în ce

mai mult) oricărei tentative de fi convertit în rutină. Este timpul înnoirii, al progresului, cu

incidenţă atât asupra obiectelor, cât şi asupra subiecţilor. Evoluţia accelerată a ştiinţei şi

tehnicii, prin care cel mai performant şi mai în inovator instrument tehnic devine, cu o

viteză nebănuită, unul perimat, se răsfrânge asupra fiinţei umane provocându-i o stare de

disconfort psihic, în concepţia autorului. Confruntarea permanentă cu noul, într -un ritm

căruia individul îi face faţă cu dificultate, am putea spune că este susceptibilă să producă, la

nivelul sistemului său psihologic, un şoc tehnic19, prin dezrădăcinarea lui dintr-un mediu

familiar, în care anumite instrumente tehnice funcţionau, facilitându-i interacţiunea cu

lumea, pentru a-l plasa în faţa altora, necunoscute, inedite, susceptibile de a construi în jurul

lor un alt mediu, cu alte interacţiuni. Pierderea reperelor cunoscute şi instituirea celor noigenerează, astfel, în plan individual, incertitudine, angoasă ori anxietate.

În contrast cu timpul tehnic, Bougnoux prezintă timpul uman ca fiind caracterizat

printr-un ritm mai lent, impus de relaţionările interumane şi de uzanţele sociale. Se disting,

în cadrul timpului uman, un nivel perceptiv şi existenţial individual şi altul social, fiecăruia

corespunzându-i subtipuri specifice de timp. În contextul evoluţiei individale este decelat un

timp biologic, unul psihologic şi unul informal . Primul subtip însumează trei cicluri, fizic (al

activităţii fizice, pe o perioadă de 23 zile), emoţional (referitor la balanţa dintre pesimism şi

optimism, într-un interval de 28 de zile) şi intelectual (privitor la activităţile şi abilităţile

cognitive, având un interval de 33 de zile). Timpul psihologic rezidă în importanţa pe care

individul o atribuie trecutului, prezentului sau viitorului în evoluţia sa personală. Cercetările

au demonstrat faptul că dezvoltarea personală şi profesională a individului depind de

focalizarea lui pe unul sau altul din cele trei segmente temporale. Timpul informal este axat

pe prezenţa diversităţii, relativă la atribuirea de semnificaţii termenilor prin care se exprimă

timpul (de exemplu, întotdeauna, imediat , cât de curând ), constatându-se existenţa

diferenţierii în maniera personală de utilizare a acestora, în special sub influenţa culturii de

apartenenţă.

În sprijinul ideii privind discontinuitatea dintre cele două tipuri de timp, D.

Bougnoux arată că succesiunea precipitată a secvenţelor vieţii, impusă de timpul tehnic, este

19În comunicarea interculturală, şocul cultural este un concept care desemnează o stare de factură psihică,încercată de un individ în situaţia contactului/transferului cu o/într-o cultură necunoscută sau puţin cunoscută,datorită pierderii reperelor cunoscute, obişnuite.



49

contrabalansată de timpul lent, aproape imobil al religiei, al credinţelor, al artei, într -un

cuvânt, al culturii. Mesajul religiilor sau al credinţelor a transgresat perioadele istorice

aproape intact. În acelaşi fel, operele de artă ale secolelor anterioare continuă să ne

intereseze şi să ne fascineze. Se detaşează, astfel, în aria integratoare a timpului uman, un

timp cultural, definit şi trăit în plan social/societal (modalitatea de percepţie şi de trăire

transcende individualul, dobândind coordonatele colectivului, ale societăţii) (2000: 82).

Accepţiunea dată culturii de către G. Hofstede, mai precis al doilea înţeles al

termenului20, desemnând ansamblul de valori şi practici specifice unei colectivităţi, unei

comunităţi, admite relevarea unei subcategorii a timpului cultural, şi anume timpul formal ,

definit în conformitate cu apartenenţa la o anumită cultură. Fiecare cultură are propriul său

„limbaj temporal”, altfel spus, un mod particular de a înţelege şi organiza timpul. Se

remarcă, astfel, prezenţa variaţiei semantice, de la o cultură la alta, în ceea ce priveşte, de pildă, noţiunea de punctualitate, de durată, de precizie, ori, la altă scară, diversitatea

conceptuală asupra ritmului existenţial (ciclic, pentru unele popoare şi linear, pentru altele).

Privit ca sistem, timpul formal suportă clivajul (sistem) monocronic – (sistem)

policronic, raportat la felul în care este gestionată şi în care decurge activitatea. Sistemul

monocronic se caracterizează prin focalizarea asupra unei singure sarcini, consacrarea în

exclusivitate acesteia, prin exactitate şi rigurozitate, prin preeminenţa acţiunii asupra

relaţiilor interpersonale, prin decontextualizarea schimbului comunicaţional. Este tipul de

sistem întâlnit în cultura germană, de exemplu. În sistemul policronic, corespunzător

culturilor latine, asistăm la o ierarhizare opusă a elementelor: se pot îndeplini mai multe

sarcini concomitent, exactitatea şi rigurozitatea îşi pierd consistenţa semantică, devenind

relative, relaţiile interindividuale sunt prevalente, iar comunicarea se află sub incidenţa

contextului (E. T. Hall, M. Reed-Hall, în M. Pasat, 2004: 124 - 125).

Relevanţa în ştiinţele comunicării a claselor temporale fundamentale, a tehnicii şi a

culturalului, este incontestabilă, cu atât mai mult cu cât ele se intersectează, separarea

servind la conceptualizarea lor. Dacă timpul tehnic se particularizează ca timp al obiectelor

tehnice, nu trebuie să-l eludăm de conexiunea cu timpul uman şi să avem în vedere faptul că

20 G. Hofstede delimitează două sensuri fundamentale ale culturii: primul este de rafinament al spiritului,referindu-se la gradul de educaţie, de civilizaţie al unei persoane, iar al doilea sens este cel de programarementală colectivă, prin care membrii unui grup sau ai unei categorii se disting în raport cu alţi indivizi (G.Hofstede, în M. Pasat, 2004: 52).



50

obiectele tehnice sunt create şi utilizate de către om. Această relaţie animat – non-animat se

configurează, de fapt, ca una de incluziune, lumea tehnică purtând intrinsec amprenta

umanului, existenţa ei fiind condiţionată de cea a fiinţei umane.

Pentru a conchide, precizăm că timpul şi spaţiul, deşi tratate în acest paragraf,

trebuie corelate cu aspectul global al comunicării, nu doar cu cel nonverbal.

1.2. Comunicarea verbală

În sens larg, comunicarea verbală poate fi definită drept tipul de comunicare ce

utilizează limbajul articulat, înţeles, în ştiinţele comunicării, ca sistem unitar de semne prin

intermediul cărora se vehiculează semnificaţii şi pentru care există reguli de folosire.

Întrucât codul pe baza căruia funcţionează este unul semiotic (sistemul de semne şi regulile

lor de combinare), considerăm necesară precizarea conceptelor limbă, vorbire, limbaj.

1.2.1. Limbă – limbaj - vorbire

Dihotomia limbă – vorbire (langue/parole), centrală în teoria lui Ferdinand de

Saussure, situează, pe de o parte, limba, ca sistem relativ abstract de semne, cunoştinţele

colective, sociale organizate în sistem, iar pe de altă parte, vorbirea, ca act individual de

selecţie şi actualizare, ansamblul realizărilor lingvistice concrete. Individul operează o

selecţie între elementele oferite de limbă pentru a-şi exprima gândirea, iar concretizarea

acestei selecţii o reprezintă vorbirea. Roland Barthes (1970: 85) explicitează relaţia limbă –

vorbire prin introducerea unui al treilea element, limbajul şi arată că limba, sistemul desemne, funcţionează ca material al limbajului, a cărui formă individuală de manifestare este

vorbirea. Deşi diferite, cele trei noţiuni sunt strâns legate între ele, reprezentând aspecte ale

aceluiaşi proces unitar şi sofisticat, comunicarea. Limbajul este perceput ca realizare

concretă a limbii care se exprimă prin actul de vorbire. Determinanta socială a limbajului

este conferită de actualizarea lui ca activitate umană realizată în circumstanţe marcate de

raporturile interumane,de factorul psihic, de preocupări sociale etc (Şt. Munteanu, 1995:

22).

Raportul relief ează cele două funcţii esenţiale ale limbajului, de reprezentare şi de

comunicare. Adept al perspectivei funcţionale a limbajului, Roman Jakobson stabileşte şase

funcţii ale acestuia, în conformitate cu focalizarea comunicării pe:

a. context: limbajul are o f uncţie referenţială ce vizează furnizarea de indicaţii asupra

unei stări de lucruri;



51

b. destinator: asistăm la exercitarea funcţiei emotive a limbajului prin exteriorizarea

ideilor, emoţiilor, dorinţelor celui care vorbeşte;

c. destinatar: în această situaţie funcţia limbajului este conativă, prin el încercând să se

acţioneze asupra celuilalt cu scopul de a-i provoca o reacţie verbală, psihologică sau

materială;

d. contact: este cazul în care intervine funcţia fatică a limbajului presupunând

posibilitatea de a stabili, prelungi sau întrerupe comunicarea;

e. mesajul însuşi: limbajul îndeplineşte o funcţie poetică ce constă în atribuirea unor

calităţi intrinseci mesajului;

f. limbă: limbajul exercită o funcţie metalingvistică prin care obiectul mesajului îl

reprezintă însuşi codul folosit (limba).

Fenomen extrem de complex, limbajul prezintă aspecte pur fizice şi fiziologice,

psihice, logice, individuale şi sociale. Limbajul este o activitate liberă a cărui finalitate o

constituie adresarea, ceea ce presupune participarea a cel puţin două persoane, drept pentru

care funcţia sa primordială este considerată comunicarea. Funcţia de comunicare a

limbajului, care atestă dimensiunea socială a acestuia, joncţiunea lui cu realitatea, conduce

la definirea din punct de vedere sociologic, drept ghid al realităţii sociale, nu numai un

instrument de realizare a gândirii sau a comunicării, ci şi un mijloc prin care se stabileşte

contactul cu realitatea (E. Sapir, în McQuail, 1999: 18).

Un pas decisiv în evoluţia teoriei asupra comunicării se produce odată cu

reconsiderarea conceptului de comunicare, adică transgrersarea ideii de transmitere şi

avansarea celei de interrelaţie productivă. Comunicarea nu reprezintă doar un schimb sau o

împărtăşire, ea devine un fenomen în cadrul căruia se creează realităţi şi relaţii care

provoacă modificari ale ideilor şi cunoştinţelor iniţiale ale protagoniştilor. Limbajul

încetează să mai fie abordat în limitele saussuriene şi se conturează ca modalitate de

instituire a acestor realităţi şi relaţii. Tendinţa de a răspunde la întrebările referitoare la

finalitatea comunicării, generează accentuarea funcţionalităţii limbajului: „Mais pourquoi

s’exprime-t-on? Porquoi communique-t-on? Pour informer, par exemple, ou pour

convaincre ou pour déclencher une action” (P. Guiraud, 1968: 437). În alţi termeni, acţiunea

lingvistică, pentru K. Bühler, constă în folosirea limbajului ca mijloc: vorbim cu cineva



52

pentru a-l apela, pentru a-l înşela, pentru a-l face să acţioneze într -un fel (O. Ducrot, T.

Todorov, 1972: 426).

Deşi considerat o activitate liberă, limbajul nu este lipsit de normă, haotic: „…cine

vorbeşte (…) se obligă în mod implicit să urmeze normele limbajului”, iar a vorbi altfel

decât în conformitate cu aceste norme înseamnă „o abatere de la etica limbajului” (E.

Coşeriu, 1994 a): 165). Prin urmare, norma de congruenţă este relativă la cunoaşterea

lucrurilor şi la principiile generale ale gândirii (nu spunem niciodată o femeie cu picioare, ci

o femeie cu picioare frumoase sau strâmbe). Norma corectitudinii se ref eră la cunoştinţele

gramaticale ale locutorului, la cunoaşterea sistemului limbii şi la folosirea lui în mod

corespunzător (nu spunem pâne, mâne, câne, ci pâine, mâine, câine). Adecvarea sau

potrivirea are în vedere faptul că există enunţuri corecte din punct de vedere lingvistic, dar

prezintă incorectitudini din perspectiva relaţiilor sociale. Astfel, E. Coşeriu disociază, încadrul acestei norme, convenabilul – corespunzător destinatarului – (nu putem spune cuiva:

Stimată doamnă, dumneavoastră sînteţi o gâscă) şi oportunul sau oportunitatea – referitor

la circumstanţele vorbirii – (a vorbi liric despre cultivarea raporturilor cu judeţul Iaşi).

1.2.2. Caracteristici

Fără a reduce specificitatea comunicării verbale la enumerarea unor trăsături, suntem

încredinţaţi că acestea au menirea de a pune în lumină anumite aspecte distinctive, care,

alături de ansamblul consideraţiilor referitoare la subiectul de faţă sunt susceptibile de a

realiza o reprezentare pertinentă a comunicării verbale, având calitatea de reper în studiul

comunicării.

Una dintre caracteristici o constituie productivitatea, relativă la capacitatea

limbajului de a produce mesaje, la cuvinte şi la infinitele lor posibilităţi de combinare în

vederea construirii mesajelor, precum şi la regulile de utilizare a limbajului (evoluţia limbii

determinând modificarea regulilor).

Timpul biologic de ordin fizic îşi lasă amprenta asupra sistemului de semne care

alcătuieşte limba, de vreme ce vorbim despre limbi moarte (latina, de pildă) şi despre limbi

care se nasc (limba esperanto). Diacronia unei limbi rezidă în transformări ale câmpului

semantic ori în planul formal proprii semnului. Faptul admite perceperea comunicării

verbale drept un organism viu şi, în consecinţă, degajarea altei proprietăţi a ei, dinamismul .



53

Caracterul arbitrar al semnului, privitor la corespondenţa existentă între semn şi

referentul lui, se răsfrânge asupra comunicării verbale, conferindu-i particularitatea de a fi

mai mult sau mai puţin sugestivă şi opeantă. S-a observat că pe măsură ce caracterul arbitrar

al semnului este mai pronunţat, şi capacitatea sugestivă a comunicării este mai mare

(simbolul atribuie o paletă largă de conotaţii unui referent, în comparaţie cu iconul,

caracterizat printr-o similitudine structurală cu refer entul).

Pornind de la premisa conform căreia semnele beneficiază de o înţelegere imediată,

prin acordarea de semnificaţii în activitatea de receptare, se estimează că un limbaj, deşi

diferit din unghiul fondului lexical şi din cel al regulilor aferente, posedă un prag minimal

de (re)cunoaştere şi poate fi însuşit, la un nivel superficial. Se revelează, astfel,

determinarea culturală a limbajului, el fiind, în acelaşi timp, o achiziţie şi un produs al

culturii şi, prin urmare, dimensiunea culturală a comunicării verbale.

1.2.3. Comunicarea verbală scrisă

Comunicarea verbală se actualizează sub două aspecte, scris şi oral, fiecare

distingându-se prin anumite elemente specifice, pe care intenţionăm să le menţionăm în

continuare.

Comunicarea verbală scrisă este guvernată de o serie de norme destinate să-i asigure

o organizare bine definită şi o funcţionare particulară. Iată câteva asemenea norme:

lungimea medie standard a frazei (15 – 20 cuvinte)

paragrafe centrate pe o singură idee

folosirea unei terminologii adaptate la receptor

evitarea exprimării redundante sau superflue

existenţa unor condiţii de redactare a textelor.

Stabilirea unui sistem normativ pentru comunicarea verbală corespunde

caracteristicilor ei, şi anume:

a) durabilitatea (spre deosebire de forma orală a comunicării verbale, cea

scrisă are proprietatea conservării, a continuităţii în timp; de aici decurge

posibilitatea de a fi supusă reactualizării, ceea ce implică, reţinerea ei);

b) capacitatea de a transcende spaţiul şi timpul (mesajul scris poate fi citit

de mai mulţi receptori, situaţi în locaţii geografice diferite ori în perioade

temporale diferite);



54

c) calitatea mesajului scris de a oferi posibilitatea alegerii momentului

considerat potrivit pentru lecturarea lui;

d) elaborarea etapizată (comunicarea verbală scrisă presupune o structurare

într-o succesiune de faze: pregătirea, comportând stabilirea obiectivelor, a

rolului, a audienţei a punctelor -cheie şi culegerea informaţiilor referitoare

la subiect, la audienţă, urmată de prelucrarea informaţiilor şi, în final, de

redactarea propriu-zisă; aceasta din urmă reflectă o progresie, marcată

printr-o configuraţie tripartită: introducere, cuprins, încheiere/concluzie).

Există o suită de trăsături în măsură să procure specificitatea aspectului scris,

comparativ cu cel oral al comunicării verbale, care se raportează la utilizarea anumitor

semne lingvistice şi forme idiomatice, a unui lexic variat, precum şi la maniera de exprimare(expunerea corectă, completă, coerentă a ideilor).

1.2.4. Comunicarea verbală orală

Apreciată a fi cea mai frecventă actualizare a comunicării, forma verbală orală este

însoţită, de cele mai multe ori, de comunicarea nonverbală, aceasta conferindu-i încadrarea

corespunzătoare prin furnizarea elementelor de întărire, nuanţare, motivare, aşa cum s-a

relevat anterior. De altfel, în desfăşurarea concretă a unui schimb comunicaţional asistăm la

coabitarea celor două tipuri de comunicare, verbală şi nonverbală, separarea lor fiind

arbitrară sau aservită scopului didactic.

La fel ca în situaţia precedentă, ne propunem ilustrarea particularităţilor acestei

forme de comunicare, după cum urmează:

a) proprietatea de a fi circulară şi permisivă (admite reveniri, detalieri, reluări);

b) caracter situativ (este un construct dinamic, din punct de veder e spaţial şi temporal;

influenţată puternic de context, s-a dovedit că un mesaj este receptat diferit de către

aceiaşi receptori, în funcţie de dispoziţia motivaţional, de factori ca stresul,

oboseala);

c) calitatea de a se situa sub incidenţa individualităţii oratorului;

d) deţinerea atributelor necesităţii (nevoia fiinţei umane de a interacţiona prin

comunicare) şi a aleatoriului (comunicarea orală oferă o mare proporţie de elemente

întâmplătoare).



55

Concluzie

Facultatea comunicării de a autoriza utilizarea unui repertoriu variat de coduri în

actualizarea ei, revelează posibilitatea constituirii unei tipologii, fondată pe acest criteriu.

Dintre formele de comunicare rezultate în urma acestei abordări, două deţin importanţă

majoră, datorită caracterului lor reprezentativ ca activităţi umane. Este vorba despre

aspectele verbal şi nonverbal ale comunicării, a căror distincţie o vom accentua surprinzând

următoarele puncte:

continuitatea: în timp ce comunicarea verbală are un început şi un sfârşit delimitate

net, cea nonverbală reprezintă un demers permanent, este continuă;

codul şi canalul de comunicare: forma verbală se actualizează prin sistemul

lingvistic (prin cuvânt), fie în mod direct (comunicarea faţă în faţă dintre doisubiecţi), fie mediată de anumite mijloace (hârtia) sau obiecte tehnice (telefonul,

calculatorul); forma nonverbală dispune de imagini şi sunete, care funcţionează

drept cod şi de o paletă largă de caanale, care coincid, în fapt, cu manifestările sale

(mimica, limbajul ochilor, atingerea, gesturile, tăcerea, paralimbajul, postura,

atitudinea);

proprietatea de a se supune controlului: comunicarea verbală poate fi controlată

aproape în totalitate, pe când cea nonverbală este în cea mai mare parteincontrolabilă;

structura şi modul de organizare: aspectul verbal, fiind bazat pe lexic, se

caracterizează printr -o structură conservatoare şi pe reguli stabile de organizare şi

utilizare a lexicului, motiv pentru care este considerată bine structurată şi organizată;

aspectul nonverbal, datorită provenienţei sale, parţial moştenit genetic, parţial format

prin achiziţii evolutive, este nestructurat, mai puţin sistematizat, având mai puţine

reguli şi o mai mare capacitate de a atribui semnificaţii.

2. Receptorul, factor generator al dihotomiei comunicare intrapersonală – comunicare

interpersonală

Luând drept criteriu de analizare a procesului comunicaţional o altă componentă a

sa, receptorul, observăm că adresabilitatea mesajului este dictată de către acesta. Cum însă o

taxinomie a comunicării după tipul de receptor ar constitui un demers extrem de anevoios şi



56

vast, a cărui realizare ar fi îngreunată de dificultatea cauzată de impunerea unor limite, de

lipsa unei sistematizări necesare, vom aduce în discuţie două situaţii contrastante, cu

caracter generalizator, din acest punct de vedere. Delimităm, în consecinţă, o situaţie în care

mesajul emiţătorului este îndreptat către sine însuşi, el însumând deopotrivă poziţia de

emiţător şi pe aceea de receptor (avem de-a face cu o comunicare int rapersonală) şi o alta,

de non-identificare a emiţătorului cu receptorul (mesajul este adresat unui receptor care nu

se suprapune cu emiţătorul şi este interpersonală).

Premisa de la care se porneşte în tratarea celor două forme ale comunicării o

constituie problematica legată de interacţiunea socială, mai exact, teoria interacţionismului

simbolic a lui G. H. Mead. Astfel, se consideră că Eul fiecărui individ se construieşte

progresiv, în cadrul experienţelor şi activităţilor sociale. Participant la interacţiunea socială,

individul preia şi interiorizează semnificaţiile comportamentelor, atitudinilor şi experienţei

celorlalţi (desemnaţi în teorie ca Altul ). Modelul luat ca referinţă, Altul generalizat , este

asimilat de către Sinele individului, devenind Altul internalizat . Cu alte cuvinte, individul îşi

formează şi îşi dezvoltă propriile semnificaţii comportamentale, pornind de la cele

interiorizate, ceea ce conduce la edificarea rolului său social. Într -o etapă imediat ulterioară,

individul învaţă şi rolurile sociale ale celorlalţi, astfel încât toate aceste elemente concură la

configurarea Eului, ca reprezentant al Sinelui în societate. Este important de subliniat faptul

că în structura Eului se regăseşte modelul general de comportament al grupului căruia îiaparţine individul. Operaţiunea de asimilare a Altuia este realizabilă prin învăţare socială şi

socializare, iar mijlocul de înfăptuire a lor îl reprezintă comunicarea. Aşadar, în contextul

interacţiunii sociale, individul intră în relaţie cu alţii (cu societatea), dar şi cu sine însuşi (cu

Sinele), prin intermediul comunicării. Interacţiunea socială, în acest sens, este centrată pe

actualizarea unei relaţii, fie ea externă (relaţia cu celălalt) ori internă (relaţia cu sine însuşi),

dar întotdeauna posibilă şi îndeplinită prin comunicare: interpersonală, în cazul relaţiei

externe şi intrapersonală, în cel al relaţiei interne (vezi şi J. Lohisse, 2002:132).

2.1. Comunicarea intrapersonală

Definită drept comunicarea cu propria persoană, monologul intim, reflecţia

personală asupra propriei persoane, asupra relaţiei cu alţii şi cu mediul exterior,

comunicarea intrapersonală se particularizează prin câteva trăsături:



57

dependenţa faţă de concepţia despre sine a individului, ale cărei surse sunt

complexul de influenţe trecute şi prezente, pe de o parte, şi interacţiunea percepţiilor

despre sine şi despre lume, pe de altă parte;

convergenţa stimulilor interni şi externi;

permisivitate în ceea ce priveşte principiul reducţionismului şi al concentrării

gândirii (în acest tip de comunicare funcţionează un limbaj esenţializat, caracterizat

de economie);

deţinerea unui grad maxim de libertate relativă la planul semantic, dar şi la cel

structural;

actualizarea ei presupune conjugarea codurilor lingvistic şi imagistic (cuvintelor li se

asociază imagini).

Importanţa formei interpersonale a comunicării rezidă în autodescoperirea

individului, în calitatea ei de a mijloci procesul de edificare a Eului, prin succesiunea de

interiorizări şi selecţii operate de individ, menite să determine autodescoperirea şi

încrederea în sine, necesare constituirii imaginii autoreferenţiale, decelabilă în cadrul rolului

social/rolurilor sociale ale individului. Altfel spus, îndreptarea către sine pe care o

presupune comunicarea intrapersonală, deşi relevă o dimensiune a-socială a procesului de

comunicare, deţine un rol determinant în realizarea echilibrului psihic individual, un factor

dominant în vederea evoluţiei individului pe scena socială. Reflecţia, autocunoaşterea, autoevaluarea, analiza sunt elemente intrinseci

comunicării intraperonale, a cărei materializare diferă în funcţie de codul folosit. Astfel, ea

ea cunoaşte diverse modalităţi de expresie: sunetele (comunicare verbală orală), gesturile,

mimica, paralimbajul (comunicare nonverbală), mai rar semnele grafice (comunicare

verbală scrisă). Există opinia potrivit căreia comunicarea intrapersonală îmbracă frecvent

forma negocierii (negocierea cu sine însuşi, cu propria persoană), individul fiind confruntat

în permanenţă cu situaţia de a lua o decizie, de a alege, negocierea intrapersonală având

propriile reguli şi particularităţi şi distingându-se, astfel de negocierea interpersonală (v. M.

Pasat, 2004: 172-184).

2.2. Comunicarea interpersonală

Manifestarea interpersonală a comunicării reprezintă un mod de interacţiune psiho-

socială între indivizi, realizat prin intermediul simbolurilor şi al semnificaţiilor sociale



58

generalizate ale realităţii, în vederea obţinerii stabilităţii sau a creării unor modificări de

comportament la nivel individual ori colectiv (la nivelul grupului). Conform teoriei

interacţionismului simbolic, acest tip de comunicare reflectă relaţia dintre Eu şi Altul .

Perspectiva comunicaţională plasează relaţia interindividuală în contextul grupului, ceea ce

implică o abordare a conceptului de grup şi o disociere aferentă a acestuia.

Grupul social constituie un ansamblu de persoane caracterizat printr-o anumită

structură şi o cultură specifică, rezultată din valorile şi procesele psiho-sociale dezvoltate în

interiorul său. Diferenţierea grupurilor răspunde mai multor criterii, şi anume:

a) structura, în funcţie de care grupurile se împart în primare, caracterizate de relaţii

de cooperare, de tip faţă în faţă şi de reguli non -formale (de exemplu, familia,

grupul de prieteni, de vecinătate) şi secundare, definite de relaţii impersonale,contractuale, marcate de distanţă interpersonală mare, având o structură fixă, forme,

reguli şi principii formale;

b) mărimea, după care grupurile se disociază în mici, medii şi mari;

c) gradul de organizare interioară delimitează grupurile în informale/non-formale, care

sunt mici, bazate pe relaţii personale şi care pot sau nu să fie calificate ca fiind

funcţionale (să aibă un scop pentru care există) şi grupurile formale, mari, cu relaţii

reglementate, scrise între membri şi cu caracter funcţional;

d)

locul indivizilor în grup generează diviziunea grupurilor în unele de referinţă şi

altele de apartenenţă; primele se disting prin interacţiunea regulată sau accidentală

a indivizilor, iar a doua categorie este reprezentată de grupurile care includ indivizi

aflaţi deja în structuri prestabilite (familia, clasa de la şcoală, unitatea de lucru).

Structura grupului conduce la crearea şi funcţionarea unor reţele de comunicare,

înţelese ca modele regulate ale contactului dintre doi indivizi şi axate pe schimbul de

informaţii. În orice tip de grup se dezvoltă reţele de comunicare formale (acele modele de

comunicare şi de schimb stabilite şi fixate în mod clar) şi informale (cele care se sustragunei organizări bine definite, sunt spontane şi aleatorii). Aceste reţele au menirea de a

asigura fluxul comunicaţional în cadrul grupului, trasându-se o limită precisă între

comunicarea interioară şi cea exterioară acestuia. Întrucât rolul comunicării interne constă,

pe de o parte, în asimilarea unor norme comune şi inducerea sentimentelor de apartenenţă

(la grup) şi de solidaritate (a membrilor între ei), iar pe de altă parte, în reflectarea şi



59

susţinerea structurii grupului (ierarhizarea internă în conformitate cu statusul indivizilor, o

anumită distribuţie a sentimentului de ataşament al membrilor, unii faţă de alţii), ea

autorizează construcţia şi perceperea grupului ca entitate distinctă, care stabileşte propriile

reguli de raportare la exterior, la realitate. Implicaţia comunicării interne a grupului în

procesul de formare şi perdurare a identităţii sale este esenţială. Din aceste raţiuni

comunicarea internă a grupului este considerată închisă.

2.2.1. Comunicarea în grupurile primare

În grupurile primare, desfăşurarea schimbului comunicaţional corespunde aspectelor

existenţiale fundamentale, specifice grupurilor mici: solidaritatea/coeziunea, diferenţierea

internă. Suportul oferit de interacţiunea comunicaţională în vederea realizării coeziunii

grupului se materializează în utilizarea unui limbaj comun, a unor convenţii de adresare

verbală şi nonverbală, în manifestarea relaţiilor interafective (frecvenţa interacţiunilorcondiţionează instituirea distanţei de apropiere, afectivă) şi în apariţia normelor de grup (în

sensul aşteptărilor şi înţelegerii comportamentului). Este important de remarcat faptul că

odată format un grup, conexiunile din cadrul lui funcţionează şi drept canale de comunicare

prin care circulă informaţia.

Consecinţa firească a prezenţei aparatului normativ o reprezintă instaurarea unor

relaţii de putere şi a unor sisteme de prestigiu în interiorul grupului, astfel încât se afirmă

contribuţia interacţiunii comunicaţionale la susţinerea separării interne potrivit poziţiilor,

statusurilor indivizilor, la edificarea şi derularea arhitecturii ierarhice a grupului.

Un loc însemnat, în contextul interacţiunilor de comunicare intragrupale, îl ocupă

liderul , desemnat drept persoana care întruchipează şi se conformează cel mai bine

normelor grupului şi care exercită o putere sau o influenţă considerabilă în grup. Prestigiul

dobândit de către liderul unui grup este, deopotrivă, rezultatul conformării lui faţă de norme

şi al popularităţii şi simpatiei de care se bucură. În general, el deţine un status social

superior, drept pentru care liderul manifestă o anumită putere şi o frecvenţă sporită de

apelare (el are mai frecvent iniţiativa interacţiunii, iniţierea comunicării cu un individ cu

status inferior). Decurge, de aici, calitatea lui de a gestiona o arie largă de contacte, atât

verticale, cât şi orizontale. Lazarsfeld (D. McQuail, 1999), introducând noţiunea de lider de

opinie, arată că acesta este mai informat, mai interesat şi mai motivat. Orice grup are un

lider formal, învestit cu o funcţie de conducere, şi unul informal, reprezentând persoana care

exercită realmente o mai mare influenţă în rândul membrilor grupului. Ştiinţele comunicării



60

relevă rolul de gate keeper asociat liderului, care se referă tocmai la influenţa puternică a

acestuia asupra grupului, fiind centrat pe intervenţia liderului într -un schimb

comunicaţional, care, astfel, devine mediat.

2.2.2. Comunicarea în grupurile secundare

Activitatea comunicaţională în grupurile secundare este structurată, planificată,

indiferent de interesele şi dorinţele participanţilor. Cadrul formal caracteristic acestui tip de

grup impune o anumită configuraţie reţelelor şi canalelor de comunicare, ele fiind instituite

oficial şi destinate a facilita atingerea scopurilor, a coordona şi controla activităţile esenţiale.

În mod tipic reţeaua este verticală şi descendentă, din centrul de maximă responsabilitate,

unde sunt luate toate deciziile, spre zonele funcţionale. În consecinţă, feedbackul este mult

mai redus decât cel din cadrul informal.

Concluzie

Interacţiunea socială este focalizată pe ideea potrivit căreia evoluţia individului

presupune relaţionarea lui cu mediul, cu lumea, construită prin intermediul unei permanente

raportări la propria persoană, printr -o continuă evaluare a manifestărilor sale exterioare, aşa

cum sunt ele percepute şi experimentate de ceilalţi. Acţiunile indivizilor se răsfrâng în

mediul social, care, în acelaşi timp, este şi sursă a edificării Eu-lui, astfel încât, în termenii

teoriei lui G. H. Mead, sinele este atât subiect, cât şi obiect al interacţiunii sociale. Natura

interacţiunii însă variază în funcţie de situaţie şi de interlocutor (ne adresăm unor persoane

diferite şi în situaţii diferite21), fapt care induce individului necesitatea de a-şi crea mai

multe roluri sociale, varii Eu-ri sociale pe care le expune prin comunicare.

Desfăşurarea acţiunii individuale în conformitate cu rolurile sociale construite şi

asumate determină pereceperea interacţiunii sociale ca o punere în scenă. Adoptând modelul

specific teatrului, E. Goffman distinge în cadrul interacţiunii sociale scena, care corespunde

aspectului public al acţiunii individului, şi culisele – aspectul ascuns al acţiunii, cunoscut

doar de cei implicaţi direct. Un element semnificativ al teoriei îl reprezintă maniera în care

individul îşi gestionează imaginea în procesul de prezentare al sinelui în raport cu ceilalţi,

fenomen ce poartă numele de managementul impresiei (E. Goffman, 1987).

21 Deşi susţinând faptul că „se vorbeşte în societate, care îşi are propriile reguli, în situaţii diferite şi cu persoane diferite” (H. Boyer, 1991: 25), Henri Boyer restrânge aria comunicării la manifestarea ei lingvistică,considerăm că aserţiunea este susceptibilă de a corespunde oricărui schimb comunicaţional.



61

3. Canalul, factor generator al dihotomiei comunicare directă – comunicare mediată

Mesajul unui emiţător poate fi transmis pe diverse căi receptorului, acestea

constituind canalele comunicării (vezi supra cap.I, paragraful 2.4.). Canalul funcţionează

drept criteriu de clasificare a comunicării, instituind două categorii esenţiale, disociate în

raport cu implicarea unor mijloace de comunicare (tehnice sau de altă factură) în transferul

mesajului: comunicarea directă şi cea mediată. Interacţiunea comunicaţională directă se

derulează excluzând intervenţia vreunui asemenea mijloc de comunicare, pe când cea

mediată presupune interpunerea lui în difuzarea mesajului.

3.1. Comunicarea directă

Definită ca schimb comunicaţional ce se grefează pe o interacţiune de tip faţă în

faţă, comunicarea directă este caracteristică grupului social mic. Ea are loc frecvent în cel

mai mic grup social posibil, diada, prin care se înţelege forma fundamentală a grupului,

cuplul interpersonal. În orice diadă există relaţii interpersonale reciproce (numai pozitive ori

numai negative) sau mixte (pozitivă din partea unuia dintre interlocutori şi negativă din

partea celuilalt). Prin urmare, interrelaţionarea comunicaţională este fie de atracţie

(solidaritate, stabilitate, consens), fie de respingere (conflict, schimbare, opoziţie).

Comunicarea directă se particularizează prin desfăşurarea într -un context de

coprezenţă şi, în consecinţă, prin raportarea la un sistem comun de referinţe spaţio-

temporale. Actualizarea ei rezidă într -un schimb comunicaţional de factură verbală şi/saunonverbală, ceea ce îi conferă specificitatea dialogicului, referitoare la posibilitatea

interlocutorilor de a utiliza referinţe simbolice în activităţile de emitere şi de interpretare a

mesajului. Funcţionarea comunicării directe atestă prevalenţa ei, faţă de alte tipuri de

comunicare, privind construirea şi menţinerea relaţionărilor interindividuale, prin:

favorizarea creării şi organizării unei structuri de putere şi de control;

generarea unei impresii favorabile interlocutorului;

constituirea şi validarea unei modalităţi comune de a privi lumea, realitatea;

exprimarea gândurilor, sentimentelor.

În această ordine de idei, se afirmă importanţa pe care o deţin activităţile de ascultare şi de

autodezvăluire în interacţiunea comunicaţională directă (V. Marinescu, 2003).

Ascultarea este fundamentală într -o secvenţă de comunicare, ea constituind,

procentual, mai mult de jumătate din întreaga activitate comunicaţională (53% din totalul

acesteia, în timp ce vorbirea reprezintă 16%, cititul 17%, iar scrisul 14%).



62

Rolul ascultării se explicitează în controlul exercitat asupra înţeleger ii, în

manifestarea şi asigurarea unui feedback corect. În acest sens, sunt reliefate câteva tehnici

ale activităţii de ascultare, şi anume:

parafrazarea emiţătorului, care privilegiază instituirea unui grad ridicat de înţelegere

a comunicării;

chestionarea, ce presupune un efort investigativ din partea receptorului, concretizat

în întrebări având drept scop înţelegerea mesajului sau descifrarea subtextului

acestuia;

exprimarea relativă la înţelegerea stării psihice a interlocutorului.

Autodezvăluirea surprinde acţiunea individului de proiectare a propriei identităţi în

mediu, conjugată cu efortul său de a obţine acordul celorlalţi în legătură cu imaginea

prezentată. În interacţiunea socială individul îşi formează şi îşi dezvoltă o imagine coerentă

despre sine şi despre relaţiile cu alţii, cu mediul, imagine care poate fi compatibilă sau

incompatibilă cu percepţia altuia/altora despre el. Sesizarea acestui aspect determină

facilitarea ori, dimpotrivă, inhibarea activităţii de autodezvăluire în procesul de comunicare.

S-a constatat că relaţia interpersonală din perspectiva reciprocităţii, mărimea grupului în

care are loc autodezvăluirea, proximitatea interindividuală, experienţa, încrederea,

personalitatea sunt factori ce condiţionează manifestarea autodezvăluirii.

Activitatea de autodezvăluire serveşte la sporirea intensităţii, a profunzimii privitoare la ţesătura relaţională interumană, îndeplinind atât o funcţie de eficientizare a

comunicării (anularea barierelor şi blocajelor comunicării), cât şi una de natură terapeutică

(soluţionarea unor probleme personale, eliminarea complexelor, rezolvarea conflictelor,

anihilarea tensiunilor).

3.2. Comunicarea publică

În vederea definirii comunicării publice ne raportăm la câteva perspective a căror

diferenţiere are la bază, simplificând lucrurile, apelul la mijoacele de comunicare în masă şi pe care le vom expune în cele ce urmează.

O perspectivă, centrată pe discursul public, evidenţiază aspectul de interacţiune

verbală directă a acestui tip de comunicare şi este ofer ită de V. Marinescu în cartea

Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii. Privită din acest unghi,

comunicarea publică pune în scenă un emiţător care se adresează mai multor receptori



63

(aceştia alcătuind publicul), urmărindu-le reacţiile (feedbackul publicului) şi fără a face apel

la mijloace tehnice (presă, radio, televiziune). Accepţiunea se sprijină pe trei elemente

reperabile cu uşurinţă în schema comunicării directe: emiţătorul, receptorul şi feedbackul,

precum şi pe absenţa mijloacelor tehnice în vederea difuzării mesajului. Suprapunerea,

trebuie să admitem, nu este totală întrucât observăm că receptorul în comunicarea directă

este reprezentat de o persoană, iar în cea publică de o multitudine de persoane. Nota

configuraţională a directului este accentuată de focalizarea acestei forme de comunicare pe

susţinerea publică a unui discurs, ceea ce implică un cadru interacţional faţă în faţă, propriu

comunicării directe. Discursul public se elaborează conform unei proceduri standard,

cuprinzând opt etape (V. Marinescu, 2003):

1) selectarea subiectului şi stabilirea scopului comunicării (din punctul de vedere al

scopului comunicarea publică este persuasivă şi informativă); 2) analiza receptorului/a publicului/audienţei, centrată pe realizarea unor profile ale

acestuia;

3) stabilirea contextului spaţio-temporal (în construirea unui discurs public cu scop

persuasiv, de pildă, utilizarea spaţiului ca element comunicaţional dobândeşte o

importanţă considerabilă, privitoare la intenţia creării relaţiei de proximitate cu

receptorul);

4) cercetarea subiectului comunicării, vizând chestiunile ce trebuie subliniate, cele care

nu pot fi epuizate în discurs etc.;

5) identificarea temelor majore ale discursului (este necesar ca ele să fie în concordanţă

cu interesele şi preocupările receptorului);

6) organizarea materialului şi construirea unui suport al temelor discursului (în acest

sens, există modele de organizare discursivă/pattern-uri, de exemplu cauză – efect,

temporal, spaţial);

7) redactarea propriu-zisă a discursului;

8)

elaborarea şi redactarea introducerii şi concluziei.

În concluzie, comunicarea publică se individualizează ca tip de comunicare prin

următoarele elemente:

orientarea către un scop bine definit (acestuia i se pot subordona obiective clar

precizate);

adr esabilitatea (se adresează unor categorii anume de public);



64

utilizarea diferitelor canale de comunicare (consecinţa fiind capacitatea de a propaga

un număr mai mare de mesaje);

calitatea de a permite o desfăşurare mai amplă, pe coordonatele campaniei de

comunicare (faptul semnifică asocierea cu alte forme de comunicare, identificarea

emiţătorului cu o sursă colectivăşi organizată, dobândirea altor dimensiuni spaţio-

temporale, precum şi a unei structuri şi a unei misiuni mai complexe).

V. Tran şi I. Stănciugelu constată o suprapunere a unor aspecte ale comunicării

publice cu ceea ce C. Baylon şi X. Mignot desemnează drept comunicare socială22. În acest

sens, obiectivul comunicării publice constă în modificarea comportamentului individual,

prin încercarea de a obţine adeziunea voluntară a fiecăruia, în vederea obţinerii binelui

personal şi, implicit, colectiv. Pentru individualizarea comunicării publice, autorii evocă

diferenţierea ei faţă de comunicarea societală, propagandă şi publicitate, relevată de Baylonşi Mignot, cât şi disocierea de comunicarea politică, pe de o parte, şi de cea instituţională, pe

de altă parte. Reliefarea legitimităţii acesui tip de comunicare implică semnalarea a două

aspecte, şi anume, originea guvernamentală a comunicării publice, având drept consecinţă o

„abatere” de la trăsătura generală conform căreia emiţătorul este o entitate neutră , precum

şi aspectul economic, care are în vedere beneficiul financiar al comunităţii în ansamblu,

datorat comportamentului social adecvat al individului (V. Tran, I. Stănciugelu 2003: 137-

140).Conceptualizarea comunicării publice de către Bernard Miège (Societatea cucerită

de comunicare) pune în lumină modalităţile de realizare ale acesteia, care sunt preluate din

domeniile publicităţii şi relaţiilor publice. Desemnând comunicarea publică drept recurgerea

din ce în ce mai clară şi mai organizată din partea administraţiilor de stat la mijloacele

publicitare şi la relaţiile publice, B. Miège detaliază finalitatea urmărită şi aduce în discuţie

patru tipuri de efecte ale comunicării publice, şi anume:

1. modernizarea funcţionării administraţiilor (este cazul dispozitivelor de relaţii cu publicul

sau al sistemelor de prezentare şi distribuire a informaţiei)

2. producerea unor schimbări de comportament

22Comunicarea socială priveşte viaţa personală a cetăţenilor, fiind axată pe prevenirea în favoarea sănătăţii şisecurităţii, pe promovarea bogăţiilor de patrimoniu. Are un obiectiv pur individual, propovăduind modificăride comportament în vederea schimbării obiceiurilor de trai. Emiţătorul, în comunicarea socială, trebuie să fieneutru, altfel spus, ea nu trebuie să deservească nicio entitate privată, nicio putere, niciun grup ori individ (C.Baylon, X. Mignot, 1994: 273-274).



65

3. asigurarea, prin comunicare, a unei imagini moderne

4. adeziunea cetăţenilor cu privire la o anumită problemă, prin acţiuni de sensibilizare.

Este important de semnalat faptul că actualizarea comunicării publice prin plasarea

accentului pe discursul public ori pe intervenţia diferitelor canale mediatice poate produce

confuzia ei, în primul caz cu discursul politic, iar în al doilea cu forme de manifestare ale

comunicării instituţionale. Evitarea confuziilor menţionate implică identificarea

caracteristicilor fundamentale ale fiecărui tip de comunicare în parte, iar pentru delimitarea

comunicării publice se impune urmărirea categoriilor de efecte semnalate de B. Miège.

3.3. Comunicarea mediată

După cum am anticipat, definirea comunicării mediate de raportează la intruziunea

unui mijloc de comunicare drept canal de transmitere a mesajului de la emiţător la receptor.

Natura canalului, mai exact includerea sau absenţa lui în/din categoria cunoscută ca mass-

media (presă, radio, televiziune), atrage după sine clivajul comunicării mediate în mediată

propriu- zisă şi mediatizată/de masă. Comunicarea mediată se defineşte prin propagarea

mesajului cu ajutorul unui canal care nu aparţine mass-media, iar comunicarea mediatizată

implică funcţionarea unui canal de difuzare a mesajului integrat în clasa mass-media.

În comunicarea mediată mijlocul de comunicare se concretizează fie într -un

instrument, cum este telefonul sau scrisoarea (formând o clasă valorizată – animat ), fie într-

o persoană (aparţinând clasei valorizate + animat ). În privinţa rolului jucat de un instrumentîn vehicularea mesajului, remarcăm încadrarea schimbului comunicaţional în interacţiunea

socială a doi actori aflaţi în contexte spaţio-temporale distincte. Rezultă de aici, pe de o

parte prezenţa în mesaj a numeroase informaţii contextuale şi, pe de altă parte, limitarea

utilizării referinţelor simbolice.

Situaţia în care factorul uman îndeplineşte funcţia de canal – mijlocitor al unui mesaj

implică apariţia unui al treilea element în cadrul interacţional caracteristic diadei, astfel

încât se constituie o triadă. Într-un grup format din mai multe persoane, asistăm la

configurarea unui cadru interacţional ce comportă reţele de comunicare mai complexe, cu o

distribuţie de status-uri şi roluri, cu liderul de opinie care ocupă o poziţie centrală în

comunicarea grupului. Spre deosebire de primul caz, intervenţia factorului uman în

intermedierea comunicării este susceptibilă de a produce schimbarea acesteia, ceea ce

conduce la exercitarea influenţei asupra interlocutorilor (reformularea mesajului, care

coincide cu modificarea comunicării, implică modificarea contextelor comunicaţionale şi



66

instituirea unui alt sens al mesajului şi, deci, o altă orientare a comunicării, conform teoriei

proceselor comunicaţionale23).

3.3.1. Comunicarea mediată de calculator (CMC)

Un loc aparte între mijloacele tehnice de comunicare ce imprimă caracterul mediat al

acesteia îl deţine calculatorul, întrucât comunicarea, deşi se stabileşte între actori aflaţi la

distanţă fizică, geografică, dobândeşte particularităţi ale interacţiunii faţă-în-faţă,

instituindu-se, în acest caz un context de co- prezenţă virtual. P. Levy subliniază rolul

îndeplinit de calculator şi reţelele virtuale în crearea caracterului interacţional al

comunicării: „Cyber -spaţiul oferă instrumente de construcţie cooperative a unui context

comun pentru grupuri numeroase dispersate din punct de vedere geografic. Comunicarea îşi

evidenţiază întrega dimensiune pragmatică. Nu mai este vorba de o difuziune sau de untransport al mesajului, ci de o interacţiune în sânul unei situaţii, pe care fiecare caută să o

modifice sau să o stabilizeze, de o negociere a semnificaţiilor, de un proces de recunoaştere

mutuală şi contribuţie a indivizilor/grupurilor la procesul de comunicare” (P. Lévy, 1995:

111).

Prin intermediul calculatorului şi al reţelelor virtuale sunt intensificate contactele

dintre indivizi, ceea ce asigură deschiderea permanentă a fluxului informaţional. Este vorba

despre o conexiune efectivă a valorilor informaţionale provenite din diverse direcţii, a cărei

consecinţă importantă o constituie modificarea raportului faţă de cunoaştere. Astfel,

individul încetează să-şi reprezinte cunoaşterea ca ansamblu dat, în mare măsură fix,

definitiv, şi să o perceapă ca entitate deschisă, permeabilă, plurală, marcată de dinamism (C.

Cucoş, Învăţarea asistată de ordinator , 2011). Utilizând conceptul de inteligenţă colectivă,

conturată în acest cadru prin comunicare, P. Lévy observă, departe de a conduce la

universalizare, la un totalitarism semantic, comunicarea prin reţeaua instituită de calculator

are menirea de a îngloba contribuţiile ideatice ale consumatorilor (actorilor), salvând

sistemul de la închiderea cognitivă (id., ibid.).

Particularităţi ale comunicării mediate de calcul ator

Prin raportare la formele convenţionale de comunicare, CMC a fost decrisă ca fiind

caracterizată de următoarele trăsături (E. Griffin, 2005; Particularités de la communication

virtuelle, www.teluq.uquebec.ca/):

23 A se vedea, în acest sens, A. Mucchielli, 2002.

http://www.teluq.uquebec.ca/






67

feedback specific – se vorbeşte despre tendinţa individului, privind aşteptările în

raport cu ceilalţi, de a evoca un răspuns care să-i confirme aşteptările: a crede că

lucrurile stau într-un fel poate semnifica, în comunicarea virtuală, a face ca lucrurile

să stea astfel ( self-fulfilling prophecy);

supraatribuirea (over self-presentation) – atribuirea este definită ca proces de

percepţie prin care se observă ce fac indivizii şi modul în care încearcă să-şi

imagineze realitatea; premisa interpretării constă în estimarea acţiunilor întreprinse

de individ în mediul virtual drept reflectare a personalităţii sale; cu alte cuvinte, fără

indicatorii specifici interacţiunii faţă-în-faţă se ajunge la proiecţii mai consistente

sau distorsionate. În CMC absenţa unor indicatori nu implică imposibilitatea de a

trage o concluzie referitoare la ceilalti, ci, dimpotrivă, oricât de inconsistentă ar fi o

informaţie, dacă este pozitivă, generează o concluzie bogată, substanţială, pozitivă,în raport cu ceea ce ar rezulta într-o interacţiune faţă-în-faţă (a se vedea teoria SIDE

– Social Identity Deindividuation – );

anonimat, absenţa riscurilor şi dezinhibare – în CMC autoreprezentarea este

selectivă, în comparaţie cu interacţiunea faţă-în-faţă; desfăşurarea interacţiunii

comunicaţionale în mediul virtual (implicând absenţa fizică a individului, distanţa

geografică/fizică dintre interlocutori, controlul identităţii afirmate) generează

sentimentul de improbabilitate privind orice consecinţă în viaţa reală a acţiunilorîntreprinse de individ în mediul virtual. Aceasta conduce la minimalizarea riscului

social: în momentul în care individul simte că reprezentarea sa virtuală este

„ameninţată” în vreun fel, el are posibilitatea de o abandona şi de a-şi construi alta

(se pierde astfel chiar numele şi efortul investit pentru stabilirea socială a vechii

identităţi). Se ajunge, astfel, la un comportament dezinhibat al individului,

presupunând exprimarea liberă, fără constrângeri);

impresia de profunzime a relaţiilor – constituie, de fapt, o consecunţă a

comportamentului privat de inhibiţii a individului în mediul virtual; în acest cadru

se ajunge la o relaţie intimă cu o uşurinţă greu de încadrat într -o interacţiune faţă-în-

faţă; CMC reprezintă un tip de interacţiune pe care interlocutorii o consideră un

mediu sigur pentru explorarea relaţiilor interumane, intersexuale fără reţinere, teamă

sau repercusiuni.



68

asincronia – CMC reprezintă un canal asincronic, ceea ce se traduce prin libertatea

interlocutorilor de a alege momentul emiterii unui mesaj, în condiţiile în care se

cunoaşte faptul că receptarea se va face într -un moment considerat oportun; în acest

sens, se remarcă o lipsă de simultaneitate privitoare la aşteptările indivizilor, fapt ce

determină perceperea CMC drept o comunicare nonsimultană

absenţa operatorilor nonverbali şi a indicatorilor contextului sociali, a cărei

consecinţă rezidă în spargerea barierelor impuse de interacţiunea faţă-în-faţă

(introvertire, inhibare).

Teori i ale CMC

Există trei teorii ale CMC care s-au impus şi la care se face apel mai frecvent:

1. Teoria prezenţei sociale (SIDE – Social Identity Deindividuation – ) are la

bază trăsătura CMC legată de absenţa prezenţei fizice a individului.Protagoniştii CMC sunt privaţi de prezenţa celuilalt, situaţie în care

comunicarea devine mai impersonală, mai individualistă, orientată către

înfăptuirea unei anumite sarcini.

2. Teoria bogăţiei informaţiei media (Media richness theory) pune în paralel

comunicarea directă cu CMC, susţinând complexitatea celei dintai cu privire

la asocierea sistemelor de indicatori verbali şi nonverbali. Comparaţia

reliefează faptul că absenţa acestor sisteme de indicatori, în măsură să redeanuanţe cognitive şi emoţionale, conferă CMC un aspect obiectiv, impersonal.

Din acest motiv CMC este percepută ca tip de comunicare ce defineşte

tranzacţiile profesionale şi nu stabilirii relaţiilor interpersonale.

3. Teoria procesării informaţiei sociale (Social Information Processing

Theory), centrată pe absenţa indicatorilor contextului social, afirmă faptul că

relativitatea privind statutul social al utilizatorilor CMC şi lipsa de claritate

referitoare la regulile şi normele de interacţiune în acest cadru conduc la

dispariţia individualismului, a inhibării şi a introvertirii utilizatorilor CMC.

Actualmente se susţine capacitatea utilizatorilor CMC de a se adapta constrângerilor

impuse de acest tip de comunicare şi de a o utiliza în vederea dezvoltării relaţionărilor

sociale (unul dintre susţinătorii acestei idei este profesorul Joseph Walther – Cornell

University SUA).



69

3.3.2. Comunicarea mediatizată/de masă

Comunicarea mediatizată/de masă defineşte interacţiunea socială caracterizată de

plasarea actorilor la distanţă unul faţă de celălalt: distanţă spaţială şi temporală, generată de

contextele (spaţio-temporale) diferite în care evoluează fiecare, dar şi distanţă socială,

conferită de manifestarea unui decalaj în poziţionarea lor, în funcţie de statusul fiecăruia. În

acest context, canalul destinat transportării mesajului şi, astfel, stabilirii contactului şi

relaţiei intersubiective presupune funcţionarea unei tehnologii sofisticate. Este important de

semnalat faptul că misiunea obiectelor tehnice nu se rezumă doar la calitatea de canal de

difuzare a mesajului, ele având incidenţă şi asupra producerii lui.

Un alt aspect potrivit căruia comunicarea de masă se singularizează ca tip de

comunicare ne este oferit de contextul poziţiilor relative interlocutorilor (D. McQuail,

1999). În acest sens, se constată că interlocutorii reprezintă colectivităţi: colectivitatea – sursă/emiţător şi colectivitatea – receptor/auditor. Dacă emiţătorul constituie, de regulă, o

colectivitate organizată ca grup de muncă, caracterizat printr -o structurare ierarhizată a

relaţiilor interne, printr -o reţea de comunicare în interior, printr-o serie de norme şi valori

comune şi un spaţiu comun, receptorul suportă două reprezentări, generând două aspecte ale

comunicării de masă. O primă reprezentare este de colectivitate susceptibilă de a fi

organizată în mod similar cu emiţătorul. În această situaţie, relaţia dintre interlocutori este

simetrică, echilibrată, ei intrând în contact de pe poziţii relativ egale. O a doua reprezentare

a receptorului este de colectivitate neomogenă, indivizi constituţi ca grup, fără însă de a

dispune de o organizare internă. Relaţia emiţător – receptor, de această dată, este asimetrică

şi neechilibrată, consecinţă a faptului că emiţătorul are o poziţie bine precizată, un scop bine

determinat, în timp ce receptorul, deşi perceput ca ansamblu, nu are o imagine de sine

colectivă, nici aşteptări organizate, fiind lipsit de reprezentare şi capacitate de a răspunde.

Iniţiativa revenind doar uneia dintre părţi şi neexistând interacţiune în adevăratul sens al

cuvântului, comunicarea este bazată pe stereotipuri (de conţinut şi limbaj) şi, din această

cauză, mai puţin deschisă, mai predictibilă.

O importanţă deosebită în comunicarea de masă o deţin canalele de transmitere sau

tehnologia de producere şi difuzare, care, de altfel, reprezintă una din particularitatăţile sale.

Prin aceste canale se asigură medierea contactului dintre cei doi poli ai comunicării, aceasta

implicând, în opinia lui D. McQuail, „extinderea distanţei dintre cei doi şi, pe de altă parte,

stabilirea unei legături între aceia care altfel s-ar găsi la o prea mare distanţă fizică sau



70

socială pentru a fi în contact ”(1999: 174). Rolul mijloacelor de transmitere în masă este

subliniat şi de M. McLuhan, în concepţia căruia efectul pe care îl are conţinutul unui mesaj

asupra auditorului este condiţionat de mijlocul său de difuzare, acesta putând chiar să

modifice sensul unui mesaj. Tehnologia de difuzare a comunicării de masă determină o mai

mare rapiditate în transmiterea informaţiilor, a cărei implicaţie la nivelul psihicului uman,

după Tatiana Slama-Cazacu24 se concretizează într -o dispoziţie sporită la manipulare (un

grup sau un individ urmăreşte să convingă în propriul interes, chiar dacă în detrimentul

destinatarului).

Poziţionarea actorilor induce o relaţie marcată de absenţa interactivităţii. Datorită

distanţei sociale prezente, iniţierea comunicării aparţine unei singure părţi, cealaltă nefiind

în măsură de a răspunde. Avem de-a face cu o comunicare unidirecţionată, în care

interlocutorii îşi construiesc o imagine, fiecare despre celălalt, fără însă a stabili ointerrelaţie în adevăratul sens al cuvântului. În pofida genului considerat „autist” (D.

McQail, 1999) al interrelaţionării propus de comunicarea mediatizată, nu este de ignorat

rolul acestei forme de comunicare în plan social, actualizat în informare, interpretarea

realităţii, în instruire şi culturalizare, ori acela de liant social şi de agrement.

4. Intenţionalitatea, factor generator al dihotomiei comunicare publicitară – comunicare instituţională

Datorită complexităţii ei, situaţia de comunicare este susceptibilă de a oferi varii

perspective de tratare a procesului comunicaţional şi, în consecinţă, multiple criterii de

realizare a unor taxinomii ale acestuia. Ţinând seama de o componentă a situaţiei, şi anume

de contextul identităţilor actorilor, ne îndreptăm atenţia asupra mesajului, conceput drept

construcţie în corespondenţă cu statutul emiţătorului şi cu cel al partenerului său.

Accepţiunea revelează o serie de implicaţii, din rândul cărora prelevăm, pe de o parte unele

situate în planul emiterii, referitoare la intenţionalitatea şi mizele puse în joc, şi pe de altă parte, acelea din planul receptării, legate de producerea efectului, în conformitate cu

reperarea intenţionalităţii subiacente. Echilibrul dintre mecanismele psihologice, cognitive,

aferente creării şi, respectiv, receptării constituie pertinenţa mesajului25, însumând efectul

24 Din prelegerile susţinute de Tatiana Slama-Cazacu la Universitatea de Vest din Timişoara, în aprilie 1999.25 Reprezentanţi ai pragmaticii cognitive, D. Sperber şi D. Wilson, elaborează teoria pertinenţei (v. infra, cap.III. Abordări şi teorii ale comunicării), care porneşte de la premisa potrivit căreia actul comunicaţional trebuie



71

cognitiv survenit la nivelul receptării şi efortul necesar pentru a determina acest efect. Dacă

sensul comunicării este joncţiunea dintre conţinutul semantic al mesajului şi datele oferite

de context, înseamnă că el înglobează şi aspectul intenţionalităţii ce ţine de contextul

identităţilor. Cu alte cuvinte, schimbul comunicaţional este purtător al unor indici relativi la

intenţia emiţătorului, care îndeplinesc rolul de a orienta activitatea cognitivă şi interpretativă

a receptorului, conducând la stabilirea completitudinii semantice adecvate a mesajului. Spre

a servi la identificarea intenţiei emiţătorului, aceşti indici trebuie să se supună principiului

de pertinenţă, adică să fie decelabili în contextul specific de desfăşurare a schimbului

comunicaţional. Perceperea comunicării în termenii intenţionalităţii, subsidiară conţinutului

său informaţional, şi ai pertinenţei, raportabilă la cadrul în care ea are loc, admite disocierea

între comunicarea publicitară – mijloc ce vizează creşterea vânzării unui produs şi

comunicarea instituţională, servind la obţinerea încrederii şi adeziunii auditorului. Sursa celor două tipuri de comunicare, publicitară şi instituţională este organizaţia,

înţeleasă ca tip de grup, a cărui specificitate se concretizează în: structură formalizată de

comunicare (mai mult sau mai puţin ierarhizată), scop bine definit explicit şi sistem de

procedee standardizate pentru recrutarea sau excluderea membrilor, pentru luarea

deciziilor, pentru comunicarea cu mediul exterior etc. Premisa de la care pornim în

disocierea lor rezidă în situaţia de comunicare, mai precis în contextul identităţilor actorilor,

în măsură să instituie un sistem diferenţiator, generator al particularizării fiecărui tip de

comunicare. Remarcăm, în acest sens, contrastul dintre intenţiile sursei-emiţător manifestate

în cele două cazuri: comunicarea publicitară, axată pe produs/serviciu urmăreşte valorizarea

acestuia într-un scop de ordin economic, material, şi anume creşterea vânzării, pe când în

comunicarea instituţională intenţia este de a iniţia şi a face să perdureze o relaţie de

încredere între organizaţie şi public, fiind centrată pe construirea şi vehicularea unei imagini

favorabile a organizaţiei. Delimitarea comunicării organizaţionale de cea publicitară este

relativă la distincţia dintre organizaţia ca producător şi organizaţia ca subiect care

gândeşte şi planifică activitatea de producţie, fiind, în acelaşi timp, şi emiţătorul politicii de

organizare.

să conţină şi să transmită o garanţie de pertinenţă, destinată să justifice atenţia şi efortul interpretativ alinterlocutorului. Teoria se axează pe funcţionarea principiului pertinenţei, având rolul de a selecta informaţiile

proprii unui anumit context, din totalitatea informaţiilor disponibile. În această perspectivă, comunicarea esteostensiv-inferenţială, emiţând două niveluri de informaţii: una conţinută în enunţ şi alta, relativă la intenţia cucare a fost emis enunţul (J. Moeschler, Anne Reboul, 1995).



72

4.1. Comunicarea publicitară

Din multitudinea definiţiilor consacrate comunicării publicitare, V. Marinescu le

menţionează pe următoarele (2003):

a) orice formă plătită de prezentare non- personală şi de promovar e a ideilor, bunurilor

şi serviciilor de către un sponsor identificat;

b) persuasiunea şi informaţia identificabilă, controlată prin intermediul mediilor de

comunicare în masă;

c) comunicarea ce atrage atenţia asupra unui bun, produs, obiect;

d) o încercare de a stabili, mări, substitui sau stabiliza semnificaţiile pe care oamenii le

atribuie simbolurilor ca identificând produse şi servicii.

Constituind o funcţie a vânzării, comunicarea publicitară prezintă proprietatea de a fi

elaborată, controlată, în funcţie de dorinţele şi nevoile celor pe care îi reprezintă. Deşi secaracterizează prin dualitatea scopului, informativ şi persuasiv, informaţia este vădit

devansată de persuadare, intenţia afirmată fiind de a favoriza consumul, de a incita la

achiziţionarea unui produs. Ne exprimăm, totuşi, rezervele cu privire la puritatea

consistenţei persuasive a comunicării publicitare din raţiuni pe care le expunem în

continuare. Se spune despre acest tip de comunicare că este capabil de a determina

receptorul la acceptarea unei idei, la adoptarea unui comportament. Uneori, ea facilitează

obţinerea unui produs, în pofida constatării relativă la inutilitatea lui sau, dacă ar fi să

recurgem la un stereotip, am putea spune că face posibilă vânzarea cuburilor de gheaţă la

Polul Nord. Pusă în lumină astfel, s-ar părea că nu este vorba în exclusivitate de o

comunicare persuasivă, ci şi de una incitativă26.

Comunicarea publicitară este centrată pe promovarea unui produs/serviciu prin

vehicularea unei imagini valorizatoare a acestuia. Tocmai de aceea se consideră că ea nu se

încadrează în sfera veridicului, ci a verosimilului, fapt accentuat de percepţia asupra

discursului publicitar: singurul tip de discurs cu un caracter manipulator evident şi care se

prezintă în acest fel, singurul care spune adevărul, în măsura în care infirmă din capullocului pretenţia de a exprima ceea ce este, realitatea (Philippe Michel, în T. Libaert, 2006).

În ceea ce priveşte actualizarea comunicării publicitare, semnalăm următoarele

forme:

26 B. Dagenais distinge o comunicare persuasivă, care pune accent pe motivaţie şi una incitativă, care doreştesă provoace un comportament aşteptat, fără a-l asocia cu o motivaţie (B. Dagenais, 2003: 241).



73

a) publicitatea, definită ca informaţie publică difuzată pentru a obţine o atitudine favorabilă

din partea altor actori sociali;

b) reclama, care semnifică un mesaj pentru a cărei difuzare firme, organizaţii non-profit sau

persoane individuale plătesc diverse alte instituţii, pentru a fi identificate cu acest mesaj, în

vederea informării/convingerii unui anumit public;

c) promovarea, reprezentând un program de comunicare complex care ajută o firmă, o

organizaţie, o instituţie să îşi plaseze mai eficient ideile, produsele sau serviciile;

d) lobby, ce constituie un domeniu specializat al relaţiilor publice, vizând crearea şi

menţinerea relaţiilor cu puterea politică în societate, cu un guvern, cu scopul de a-i influenţa

activitatea;

e) marketing , o activitate individuală şi organizaţională care facilitează şi rezolvă relaţiile de

schimb în mediul dinamic, folosind crearea, distribuţia, promovarea şi stabilirea preţurilor pentru bunuri, servicii.

4.2. Comunicarea instituţională

Obiect al unor numeroase definiţii, conceptualizări şi desemnări, comunicarea

instituţională constituie ansamblul comportamentelor, verbale şi nonverbale, puse în scenă

de o organizaţie pentru a sprijini procesul de legitimare a ei în raport cu toate categoriile de

public.

În teoria organizaţională se conturează un punct de vedere unanim împărtăşit,

referitor la configuraţia comunicării organizaţiei ca fiind un sistem dual, cu o componentă

externă şi cu una internă, care se raportează la două aspecte ale identităţii organizaţiei, şi

anume identitatea organi zaţională şi identitatea corporativă. Identitatea organizaţională se

referă la autodefinirea membrilor organizaţiei prin identificare cu aceasta. Identitatea

corporativă priveşte modul în care organizaţia se prezintă în exterior, printr-o imagine

bazată pe patru elemente: cine este, ce face, cum face şi unde vrea să ajungă (Mihaela

Vlăsceanu, 2003: 132-133). Comunicarea internă, în termeni metaforici, reprezintă sistemul

nervos şi circulator al organizaţiei, nefiind un instrument tactic al omului, ci însuşi omul (T.

Veen, 2004: 137), iar relaţiile publice înseamnă reputaţie: ceea ce faci, ceea ce spui şi ceea

ce spun alţii despre tine (Institutul Britanic de Relaţii Publice).

Orientarea comunicării în interior prezintă caracteristicile comunicării intergrupale,

cu un aspect formal şi altul informal, care reflectă structura marcată de opoziţia dintre



74

putere şi solidaritate. Comunicarea orientată spre exterior este menită să stabilească o relaţie

benefică între organizaţie şi mediul în care îşi desfăşoară activitatea, definind o organizare

conştientă a comunicării, o funcţie de conducere. Armand Dayan (1993: 115) elaborează o

definiţie mai restrictivă, dar importantă prin ilustrarea existenţei unei corelaţii între

comunicarea şi politica organizaţiei. Relaţiile publice reprezintă „ansamblul acţiunilor

organizate, exercitate de o organizaţie asupra opiniei publicului său, pentru a-i induce

atitudini şi comportamente în favoarea ei” (Armand Dayan 1993: 115). Fără să caute un

rezultat imediat, ele urmăresc menţinerea unei politici bazată pe o idee generală favorabilă

organizaţiei: „iată ceea ce noi, prin acţiunea noastră, putem oferi ţării, colectivităţii, iată

consecinţele pozitive ale acţiunii noastre”.

Între comunicarea externă şi cea internă există un raport de interdeterminare,

semnalat în teoria organizaţională: imaginea de marcă propusă prin intermediul comunicăriiexterne serveşte la consolidarea identificării membrilor cu organizaţia, cum şi politica de

comunicare internă are ca obiectiv propagarea unei imagini atrăgătoare a organizaţiei în

exterior (E. Enriquez, 1992:208). Actualizarea identităţii organizaţionale într -o stare de fapt,

pentru care este reprezentativă ideea de solidaritate, de echipă, oferă posibilitatea

organizaţiei să se exprime, stabilind o relaţie cu exteriorul. Imaginea pe care ea o transmite

este relativă la identitatea corporativă, presupunând nu doar prezentarea şi intenţiile ei (cine

este şi unde vrea să ajungă), legate de identitatea organizaţională, ci şi relevarea laturii

productive (ce face şi cum face). Rolul de suport al acestei imagini, oglindind identitatea

corporativă a organizaţiei şi, implicit, dorinţa de a obţine încrederea publicului, îi revine

comunicării externe. Revelându-se mediului exterior ca o comunitate, o micro-societate

unitară, posedând un nume, intenţii şi perspective, dar şi o vocaţie ce -i caracterizează

activitatea de producţie, organizaţia tinde, prin actul de comunicare orientat spre exterior,

să-şi proiecteze o imagine singulară. Prin veracitatea mesajului, organizaţia tinde să

dobândească, din partea societăţii, privilegiul de a fi considerată partenerul acesteia, de a

participa, având statutul de actor social, la viaţa ei (L. Suciu, 2005).

Concluzie

Întrucât atât în ceea ce priveşte comunicarea publicitară, cât şi cea instituţională

avem de-a face cu acelaşi emiţător, şi anume organizaţia, dar şi cu anumite forme de



75

manifestare ce implică o realizare similară, considerăm necesare unele precizări cu rol

delimitativ referitoare la cele două tipuri de comunicare27.

Dacă publicitatea este un mijloc, comunicarea instituţională este o stare de spirit (B.

Lecoq, 1970, B. Dagenais, 2002) datorită scopului declarat, şi anume obţinerea încrederii şi

adeziunii auditorului, fie el intern sau extern, în vederea cointer esării lui pentru proiectul

organizaţiei şi, în final, a coparticipării la realizarea acestui proiect. Având un fundament

exclusiv economic, publicitatea reprezintă o funcţie a vânzării, pe când, situată pe o bază de

natură socială, comunicarea instituţională este o funcţie a conducerii unei organizaţii.

Delimitarea comunicării organizaţionale de cea publicitară este relativă la distincţia

dintre organizaţia ca producător şi organizaţia ca subiect care gândeşte şi planifică

activitatea de producţie, fiind, în acelaşi timp, şi emiţătorul politicii de organizare. Altfel

spus, comunicarea organizaţională este consecinţa percepţiei moderne a comunităţii asupraorganizaţiei, dar şi a organizaţiei despre ea însăşi, traducând evoluţia ei de la o entitate la o

identitate. Depăşind o fază iniţială silenţioasă, în care, cantonată la o funcţie de producţie,

îşi ascundea identitatea, organizaţia a început să se exprime. Mai întâi a elaborat un discurs

prin care îşi prezintă şi îşi promovează produsele, punând accent pe beneficiul

consumatorului, pentru ca ulterior să-şi îndrepte atenţia spre sine, fiind emiţător al unui

discurs oglindind vocaţia ce o animă. Dacă punerea în valoare a produsului ţine de

activitatea organizaţiei, de producţia propriu-zisă, ilustrarea vocaţiei este de natură

ideologică, relevând sensul activităţii de producţie. Tocmai acest statut, de realizator al unei

misiuni orientate, conferă organizaţiei calitatea de subiect gânditor, de colectivitate care se

adresează societăţii. Prin urmare, obiectivul actului de comunicare organizaţional este de a

face cunoscută voinţa organizaţiei, de a suscita adeziunea publicului la proiectul său,

asigurându- şi, astfel unitatea şi continuitatea, dincolo de promovarea produsului.

Publicitatea vizează un efect imediat, pe când comunicarea organizaţională tinde să

instituie perenitatea unei idei, a unei politici.

Se constată o funcţionare a organizaţiei în două planuri: al producţiei şi al

comunicării (Pascale Weil, 1990: 36-44). În primul plan, ea desfăşoară o activitate

productivă, căutând să-şi vândă produsele pentru a cuceri părţi ale pieţei comerciale. În

planul comunicării, organizaţia proclamă ideea, proiectul care fundamentează şi ghidează

27 A se vedea, în acest sens, Lavinia Suciu, Discursul- semnătură al Instituţiei. Miza unei identităţi şi premisaunei relaţii, 2005.



76

producţia, dorind, astfel, să cucerească părţi de pe piaţa imaginii. Ca producător, ea deţine o

carte de identitate, un inventar al activităţii sale, ca protagonistă a planului comunicării, este

posesoare a unei cărţi de vizită, o sinteză a misiunii ei. Pentru statutul de producător este

elocventă activitatea de producţie, pentru cel din planul comunicării este semnificativă

viziunea asupra producţiei, susceptibilă de a implica specificitate.

5. Campania de comunicare

Întrucât tipuri de comunicare relevate în expunerea anterioară, şi anume publică,

publicitară şi instituţională, suportă o transpunere la un alt nivel de consistenţă, amploare şi

complexitate, se vorbeşte, în aceste condiţii, despre campanii de comunicare. În

conformitate cu scopul pe care îl servesc, distingem două tipuri de campanii de comunicare:

informativ şi persuasiv. Orice campanie de comunicare se defineşte prin formularea unor

obiective precise, stabilirea şi aplicarea unor strategii şi tactici28.

Este important de explicitat contrastul dintre campania de comunicare şi

comunicarea ropriu-zisă. Iată, punctual, trăsăturile distinctive ale campaniei de comunicare:

a) creează sistematic, în mintea publicului, atitudini faţă de obiectul ei (produs/serviciu,

candidat, idee/ideologie);

b) este concepută în vederea evoluţiei în timp (sunt concepute etape de atragere a atenţiei

publicului, de pregătire a lui pentru a acţiona, de acţiune propriu-zisă);

c) dramatizează obiectul ei pentru public, invitându-l pe acesta să participe în mod real sausimbolic la desfăşurarea ei sau la atingerea obiectivelor propuse;

d) presu pune complexitate în ceea ce priveşte mijloacele tehnice implicate (de exemplu,

calculatorul este capabil de a prelucra o cantitate mai mare de informaţii referitoare la

publicul ţintă).

Cu toate că se diferenţiază sub anumite aspecte (obiectul lor, mijloacele puse în

practică, obiective, strategii şi tactici etc), există câteva elemente generale, recurente în

campaniile de comunicare, şi anume:

existenţa unui flux sistematic al comunicării de la emiţător la receptor şi înapoi la

emiţător, creându-se bucla retroactivă (feedbackul);

stabilirea unor obiective, strategii, tactici formale;

28 Strategia şi tactica sunt concepte specifice registrului combatant, care au fost prelevate din arta războiului şiintroduse în alte registre, suferind modificări minime de adaptare. Prin strategie înţelegem arta de a folosi cudibăcie toate mijloacele disponibile în vederea obţinerii succesului. Având un caracter mai pragmatic, tacticilesemnifică mijloacele folosite pentru a reuşi într -o acţiune.



77

crearea unor poziţii, nişe în mintea publicului;

etape standard (identificarea, legitimarea, participarea, penetrarea, distribuirea;

dramatizarea participativă a obiectului;

tipuri de apeluri de recrutare şi solidarizare;

strategii comunicaţionale de construire a credibilităţii, apel la liderii de opinie,

vizarea climatului de opinie prevalent şi prezentarea de mesaje raportate la

experienţa publicului. (C. Larson, 2003: 294-331).



78

Capitolul III

Abordări ale comunicării

Conceptualizarea comunicării în dubla sa componenţă, de conţinut şi de relaţie (v.

cap.I, 1.3.), postulează, în fapt, două posibile abordări ale comunicării. Luând ca exem plu

apelul telefonic, J. Lohisse (2002: 19 – 24) semnalează faptul că vorbim la telefon pe de o

parte cu scopul de a comunica ceva (o informaţie, o indicaţie, un sentiment, o impresie, o

opinie etc.), pe de altă parte, pentru a fi în relaţie directă cu cineva. În prima situaţie

comunicarea este percepută ca transmitere a unui conţinut , iar în a doua situaţie drept punere în relaţie. Faptul implică delimitarea a două moduri de abordare a comunicării,

cărora le corespund două metafore, cea a maşinii şi cea a organismului. Cea dintâi trimite la

ideea de instrument, de mijloc, comunicarea constituind în acest sens, mijlocul prin care se

transferă un conţinut, astfel încât ea se situează în mediu, în lumea obiectivă şi, deci, în

exteriorul celui care o utilizează. Metafora organismului se axează pe ideea de ansamblu

care funcţionează tocmai prin relaţia dintre părţile lui componente. Se pune accentul pe

existenţa relaţiei între instrument şi utilizator, iar comunicarea este privită ca un univers în

care părţile constitutive interrelaţionează creându-l.

Abordarea mecanicistă a comunicării, care coincide cu o primă etapă în evoluţia

cercetării ei, se particularizează printr -o interpretare de tip analitic29, marcată de

mecanismul interpretativ bazat pe separarea şi analiza fiecărui element component în parte,

mecanism exprimat prin intermediul unor modele lineare ale procesului comunicaţional.

Potrivit abordării organiciste, comunicarea este un sistem dinamic în care relaţiile

interactive dintre elementele sale constitutive sunt definitorii. Deplasarea conceptuală de la

transmitere mecanică la cea de interrelaţionare productivă presupune un efort de natură

teoretică vizând înţelegerea şi explicarea comunicării ca „motor, matrice, suport al

situaţiilor în care se creează realităţile şi relaţiile” (J. Lohisse, 2002: 110). Este relevată

29 În evoluţia cercetării ştiinţifice se disting două metode de studiu fundamentale: analitică şi globalistă.Demersul analitic este centrat pe ideea tratării întregului prin descompunerea lui în părţile componente, sumaacestor analize parţiale fiind susceptibilă de a reprezenta o imagine satisfăcătoare a întregului. Metoda globală

presupune o tratare a relaţiilor ţesute între elementele întregului, avansând o perspectivă globală de înţelegerea fenomenelor (J. Lohisse,2002).



79

ideea de transformare, schimbare implicată de actul comunicaţional, care generează

modificări ale percepţiilor, ale înţelegarii, ale atitudinilor şi comportamentelor.

Complexitatea imaginii astfel construite a comunicării se regăseşte în modelele aferente

diferitelor teorii, acestea punând în lumină aspectele esenţiale caracteristice fenomenului, şi

anume circularitatea, interactivitatea, totalitatea şi relaţionarea.

Delimitarea celor două tendinţe în abordarea comunicării (mecanică şi organică) vor

fi reliefate într-un cadru de referinţă general, constituit, pe rând, din patru perspective

teoretice asupra procesului de comunicare, a căror implicaţie în constituirea ştiinţelor

comunicării, ca domeniu de cercetare interdisciplinar, este incontestabilă. Este vorba despre

patru axe de cercetare a comunicării, ce provin din domeniile: lingvistică, psihologie,

sociologie şi matematică – ştiinţele informaţiei.



80

1. Perspectiva lingvistică / Teorii ale semnului

1.1. Structuralismul şi semiologia

Prima etapă în studiul lingvistic al comunicării se caracterizează prin orientarea

interesului cercetătorilor către analiza limbii ca suport pentru sens. Altfel spus, semnul

lingvistic ocupă un loc central în preocupările teoretice şi analitice specifice acestei faze,

fiind privit ca purtător al unui conţinut semantic, iar diversele sale posibilităţi de combinare

constituie în exclusivitate sursa de stabilire a sensului unui mesaj.

Structuralismul

Lingvistica structurală are ca obiect de studiu limba, considerată în sine şi pentru

sine, ca structură logică şi semnificativă, suficientă sieşi, fără a se preocupa de sensul

atribuit actului de comunicare de către protagonişti. Limbajul este actualizat ca obiect

autonom, ca sistem închis şi formal de semne abstracte, independent de subiecţii vorbitori şi

de contextul socio-cultural. Este perceput ca suport al gândirii, funcţia lui de comunicare

fiind ignorată sau cel puţin lăsată în plan secund.

Teoria str ucturalistă are drept premisă definirea pe care o atribuie F. de Saussure

semnului lingvistic, ca raport dintre un semnificant (sunetul sau semnul grafic) şi semnificat

(obiectul sau conceptul), sensul, creat din acest raport, excluzând orice altă referinţă. Deşi

nu este considerat creatorul structuralismului, F. de Saussure a contribuit la crearea şi

evoluţia acestuia. El operează o distincţie netă între limbă (instituţie socială, sistem de

semne instituite) şi vorbire (act individual de selecţie şi actualizare), care incumbă

disocierea lingvistica limbii – lingvistica vorbirii. Focalizându-şi cercetarea pe lingvistica

limbii, Saussure consideră că unicul şi adevăratul obiect al lingvisticii este limba, înţeleasăca asociere de imagini acustice (semnificanţi) şi concepte (semnificaţi). În termenii teoriei

saussuriene sensul ia naştere tocmai din acest raport semnificant – semnificat, care, de altfel,

este unul convenţional, arbitrar, caracter ce se răsfrânge asupra semnului lingvistic.

În direcţia de cecetare trasată de Saussure, care accentuează forma în detrimentul

conţinutului, se înscriu şi studiile Cercului de la Praga. Reţinem, totuşi, detaşarea acestora



81

de lingvistica saussuriană prin propunerea (rămasă doar la nivel de intenţie, fără a fi

aplicată) de a utiliza limbajul ca mijloc de exprimare personală, ca mijloc de acţiune asupra

altuia. Figura reprezentativă a Cercului de la Praga, Roman Jakobson, are meritul de a

depăşi rigoarea interpretării saussuriene, luând în considerare relaţiile dintre locutori

(vorbeşte despre o comunicare reciprocă) sau observând capacitatea limbajului de a

transmite o semnificaţie emotivă ori persuasivă. Elaborarea modelului comunicaţional (vezi

cap.I, paragraful 2), evocator al concepţiei sale, capătă o importanţă deosebită şi prin faptul

că reprezintă punctul de plecare în formularea funcţiilor limbajului, apreciate ca esenţiale

pentru analizarea lui. Enunţând funcţiile limbajului, care sunt, de fapt, utilizări ale

limbajului, susţinând că ele trebuie surprinse în diversitatea lor de un studiu al acestuia,

semnalând existenţa relaţiei dintre protagonişti, Jakobson prefigurează noua direcţie în

lingvistică.

Teoriile structuraliste oferă o reprezentare reducţionistă a comunicării, generată de

ignorarea relaţiei dintre semn şi cadrul real în care funcţionează el. Izolarea faptelor de

limbă de contextul de desfăşurare, cu tot ceea ce implică el, impune concepţiei asupra

comunicării un caracter obiectiv (individul nu se află în interiorul sistemului, ci în exterior,

ca spectator detaşat al situaţiilor, evenimentelor), o alură secvenţială, atomistă, lineară.

Important de menţionat este faptul că teoriile au evoluat de la momentul Saussure, devenind

mai complexe, prin includerea în schemele iniţiale a unor variabile exterioare care anunţă

transformările semnificative privitoare la conceptualizarea comunicării.

Semiologia

Termen introdus de Saussure, semiologia se conturează ca ştiinţă care studiază

semnele (semnificanţii). Cu toate că păstrează opoziţia dintre limbă şi eveniment şi se

axează pe cercetarea limbii, a codului, făcând abstracţie de conţinuturile semnificate, în

interiorul semiologiei se profilează trei orientări caracterizate de permisivitate în legătură cu

decuparea obiectului de studiu de contextul său. Semiologia comunicării, reprezentată de A.

Martinet, G. Mounin, L. Prieto, insistă asupra funcţiei de comunicare a limbii şi subliniază

rolul limbajului în procesul de înţelegere reciprocă. Mai mult decât în cazul semiologiei

comunicării, semiologia semnificaţiei, ilustrată de studiile lui R. Barthes şi U. Eco,

deplasează sistemul închis al limbii către utilizatorii ei, prin referirea la existenţa unui aspect

intenţional relativ la utilizarea semnelor. Ilustrată de studiile lui R. Barthes şi U. Eco,



82

direcţia se centrează pe ideea conform căreia analiza semiologică permite accesul la

adevărata semnificaţie, care este ascunsă şi scapă intenţiilor conştiente ale actorilor. În

semiotica americană se remarcă studiile întreprinse de Ch. Peirce şi Ch. Morris.

În anii ’60 filozoful american C. S. Peirce definea semiotica drept o teorie generală a

semnelor menită să clarifice30 ideile prin acţiune, ca bază a filozofiei. În concepţia lui C. S.

Peirce, gândirea există în şi prin semne, orice lucru, concret sau abstract, putând deveni

semn. El are rolul de a mijloci raportul dintre fiinţa umană şi mediul în care trăieşte, drept

pentru care acest raport trebuie privit prin prisma ştiinţei sistemelor de semne, semiotica.

Construindu-şi teza filozofică în jurul semnului, Peirce (1990: 269) îl concepe ca având o

natură triadică:

obiectul semnifică ceea ce reprezintă semnul

semnul/representamen desemnează imaginea fizică – sonoră sau vizuală a semnuluiîn ocurenţă, cuvântul

interpretantul (care este diferit de interpret, ca individ) constă într-un semn

echivalent pe care îl creează semnul în mintea receptorului; într -o anumită măsură el

constituie o imagine mentală asociată semnului respectiv, unghiul prin care

înţelegem obiectul desemnat prin cuvânt.

De exemplu, dacă obiectul este oraşul Gr anada, representamen-ul este imaginea fizică-

sonoră şi vizuală a cuvântului Granada, iar interpretantul poate fi un oraş sau o armă, unfruct, Spania, hispanitatea etc.

Pragmatismul lui Peirce s-a conturat în cadrul procesului de elaborare a semioticii,

constând în afirmarea rolului pe care îl deţin aspectul comportamental şi determinarea

scopului acţiunii în folosirea semnelor .

În ciuda faptului că teoria semnului propusă de Peirce presupune un mecanism

interpretativ de stabilire a sensului, prin angajarea semnului în trei tipuri de relaţie (cu

obiectul, cu alte semne şi cu utilizatorul), observăm că semnul trimite tot la semn (orice

obiect poate servi drept semn pentru un altul), ceea ce situează cercetarea la nivelul

semnelor, fără a exista o deschidere evidentă către context şi utilizatori.

30 C. S. Peirce, 1990: 5-40. În prefaţa Filosofie şi semiotică , Andrei Marga arată că pentru Peirce clarificareaînseamnă elucidarea semnificaţiei, care este legată de semne: elucidarea conceptelor, a gândirii în general, subaspectul funcţionării ei, depinde de înţelegerea prealabilă a semnelor şi funcţionării lor, iar pentru a asigurasemnificaţia unei concepţii intelectuale ar trebui chibzuit ce consecinţe practice rezultă.



83

Teoria lui Ch. Morris preia cele trei tipuri de relaţii ale semnului din teoria lui

Peirce, ele implicând trei dimensiuni ale semioticii:

semantică (relaţia semnelor cu obiectele, în care semnele desemnează şi denotă);

sintactică (relaţia semnelor cu alte semne, în care semnele se implică)

pragmatică (relaţia semnelor cu interpreţii/subiecţii, în care semnele se exprimă).

Semiotica lui Morris reflectă o perspectivă mai complexă asupra limbajului, o

interdisciplinaritate, ea fiind concepută ca o etapă într -un proces de unificare a ştiinţelor ce

se ocupă cu studiul semnelor (J. Lohisse, 2002). Continuându-l pe Peirce, C. Morris, este

preocupat de utilizarea limbajului şi semnalează existenţa unei relaţii între semne şi

utilizatorii lor, aspecte care, în opinia sa, revin pragmaticii.

Ignorând orice referire la relaţiile sociale în analiza actului de comunicare,

lingvistica tradiţională se axează pe studiul limbii ca structură semnificantă suficientă sieşi.

Totuşi, abordările unor lingvişti ca R. Jakobson sau R. Barthes deschid calea unei orientări

noi, particularizată prin considerarea limbii în utilizarea ei, şi nu ca entitate abstractă (codul

lingvistic).

1.2. Filozofia limbajului şi pragmatica de tip cognitiv

Semnele concrete ale schimbării perspectivei şi ale apariţiei noii orientări a

lingvisticii sunt legate de cercetările lui E. Benveniste şi L. Wittgenstein care, susţinând

existenţa unei intenţii subiective de comunicare, plasează cercetarea lingvistică în zona de

interes a stilisticii şi mai apoi a semioticii şi pragmaticii. Astfel, decelând existenţa unui

raport între sensul unei propoziţii şi utilizarea ei, Wittgenstein manifestă interes pentru

studiul limbajului obişnuit, pe care îl concepe ca un aspect al comportamentului uman

concret, având o logică proprie.

Semnalând existenţa unui raport între cuvinte şi referenţii lor, Benveniste afirmă

rolul contextului în analiza limbii, ceea ce fundamentează abordarea limbii din prisma

actului de utilizare a ei. Teoria enunţării, pe care o elaborează, îşi propune să cerceteze actul producerii unui enunţ ca act de folosire a limbii în scop personal. Subiectul revine, astfel, în

centrul atenţiei, lingvistul distingând subiectul enunţării de cel al enunţului: omul este

subiect în şi prin limbaj.



84

Alături de lingvistica enunţării a lui Benveniste, alte două mari direcţii au inspirat

crearea pragmaticii lingvistice, şi anume teoria semnului, a lui C. S. Peirce şi teoria actelor

de limbaj a lui J. Austin.

J. Austin, inspirându-se din lucrările lui Wittgenstein, dezvoltă teoria actelor de

limbaj. Dacă Wittgenstein considera că utilizarea pe care locutorul o dă unui cuvânt, felul în

care înţelege el să se servească de cuvânt, contribuie la determinarea sensului acestuia,

Austin avansează ideea potrivit căreia limbajul este conceput ca un instrument de acţiune.

Caracterul acţional al limbajului este afirmat şi de către C. Bally: parler c’est agir sur

l’autrui (în Le langage et la vie), el contribuind astfel la sedimentarea conceptului de

pragmatică în lingvistică.

F il ozofia limbajului /Teoria actelor de limbaj

Ideea pe care se fundamentează concepţia pragmalingvistică rezidă în faptul că oriceact de limbaj nu se rezumă doar la funcţionarea sistemului lingvistic, ci reprezintă o formă

esenţială de acţiune socială. Pornind de la la această premisă, filozofia limbajului este

interesată de individul aflat într -o situaţie de comunicare, fapt care implică plasarea lui într -

un plan deopotrivă intenţional şi acţional . În termenii teoriei actelor de limbaj, acesta este

perceput ca instrument de acţiune în comunicare; prin enunţarea unui mesaj, locutorul

săvârşeşte unul sau mai multe acte.

Pentru J. Austin orice enunţ constituie un act de limbaj, având trei aspecte :

locuţionar (rostirea, construirea, conform gramaticii, de fraze dotate cu semnificaţii);

ilocuţionar (actul săvârşit prin rostire; prin rostire se poate pune o întrebare, se poate

ameninţa, avertiza etc.);

perlocuţionar (efectul produs asupra interlocutorului).

Studiul pragmatic al actelor de limbaj se centrează pe aspectul ilocuţionar, pe

acţiunea îndeplinită de emiţător în timpul proferării unui mesaj. Actul de limbaj vizează

transformarea realităţii şi este caracterizat de intenţionalitate (interpretarea sa este

condiţionată de recunoaşterea de către interlocutor a caracterului intenţional al enunţării) şi

de convenţionalitate (reuşita depinde de satisfacerea unor condiţii legate de folosirea sa). O.

Ducrot completează caracteristicile actului de limbaj cu aceea redată prin noţiunea de

instituţionalitate, înfăţişându-l ca act juridic ce transformă raporturile existente între

indivizi: o promisiune creează o obligaţie din partea locutorului şi această obţigaţie decurge



85

direct din enunţarea efectuată, nu dintr -un efect prealabil31. Astfel, la nivelul unuia şi

aceluiaşi enunţ, se distinge un scop ilocuţionar (efectul dorit al acţiunii, de pildă

neutralizarea persoanei) şi unul perlocuţionar (efectul dorit asupra receptorului, de exemplu

provocarea sentimentului de frică).

Odată cu studiile întreprinse de J. Searle situarea în planul intenţional este mai

evidentă: mesajul unui emiţător este rezultatul intenţiei lui de a-l produce, iar receptarea

mesajului presupune interpretarea intenţiei cu care acesta a fost emis, în contextul specific al

producerii lui.

Sesizând faptul că un enunţ este susceptibil de a comunica mai mult decât sensul său

literal, Searle distinge existenţa unui conţinut implicit al enunţului, care poate fi descifrat cu

ajutorul contextului şi al unui set de convenţii sociale. El inaugurează, astfel, o altă teorie

pragmalingvistică, aceea a implicitului . Teoria implicitului se dezvoltă prin contribuţia unorcercetători ca O. Ducrot, interesat cu precădere de presupoziţie (ca tip de implicit, celălalt

tip fiind subînţelesul) sau H. P. Grice. Acesta din urmă elaborează o teorie conversaţională,

fondată pe o serie de maxime/principii conversaţionale, înţelese drept convenţii/consemne

de codare şi indicatori de decodare ai enunţului, având menirea de a guverna relaţiil e logice

ale enunţurilor în comunicare, de a interpreta aspectul implicit al mesajului, în vederea

stabilirii sensului său adecvat, complet şi, totodată, raportabil la intenţia cu care a fost emis.

Pragmatica de tip cognitiv/ Teoria pertinenţei

Pornind de la ipoteza că interpretarea pragmatică a enunţurilor aparţine sistemului

central al gândirii, D. Sperber şi D. Wilson dezvoltă teoria pertinenţei (v. şi cap.II, nota 20),

fundamentată pe ideea randamentului: gândirea umană, cunoaşterea este orientată spre

pertinenţă, drept pentru care şi comunicarea, ca activitate umană conţine o prezumţie sau o

garanţie de pertinenţă. În centrul teoriei se află principiul pertinenţei, care se referă la faptul

că un act de comunicare trebuie să transmită o garanţie de pertinenţă, relativă la justificarea

capacităţii actului respectiv de a reţine atenţia interlocutorului şi de a genera un efect

interpretativ. Interpretarea pragmatică a enunţului se realizează prin raportare la context,

31 O. Ducrot, 1991: 77. Semnalăm aceeaşi idee şi la J. Moeschler, care arată că ilocuţionarul constituie o pretenţie de a crea transformări de drepturi şi obligaţii între interlocutori, pretenţie ce reflectă înscrierea relaţieidintre ei în interiorul instituţiei limbajului (J. Moeschler, 1985: 33). În contrast cu punctul de vedere alfilozofilor limbajului se situează concepţia exprimată, printre alţii, de sociolingvistul P. Bourdieu, conformcăreia eficacitatea comunicării, puterea de a acţiona a cuvântului se află în exteriorul sistemului lingvistic, şianume în ceea ce el numeşte legitimitatea amonte a comunicării, reprezentând condiţiile extralingvistice care

permit emiţătorului să ia cuvântul (v. cap.I, 3.1.).



86

care corespunde cadrului cognitiv al interlocutorilor. În acest sens, noţiunea de pertinenţă,

implică atât efortul cognitiv, cât şi efectul contextual. Presupunând coexistenţa a doi factori

– efectul cognitiv produs la receptor şi efortul necesar pentru a produce acest efect –

pertinenţa unui enunţ exprimă echilibrul costului de prelucrare al acestuia de către

interlocutori.

În accepţiunea Sperber – Wilson comunicarea constă într -un schimb de indici care

orientează procesele inferenţiale ale protagoniştilor şi care trebuie să fie pertinenţi spre a

putea servi la identificarea intenţiei locutorului. Ei plasează, astfel, sensul unui enunţ în

planul pertinenţei, considerând că a semnifica înseamnă a-şi comunica intenţia, adică a reuşi

în încercarea de a-l determina pe interlocutor să recunoască intenţia subiacentă enunţului

respectiv.

Intenţia „noii lingvistici” de armonizare a limbii şi a vorbirii – aspecte ireconciliabileîn lingvistica tradiţională guvernată de concepţia lui F. de Saussure – de formulare a unor

reguli ce nu mai trimit la zona codului, ci la aceea a utilizării limbajului, la desfăşurarea

efectivă a interacţiunii verbale, relevă compatibilitatea dintre pragmalingvistică şi ştiinţele

comunicării. Înţeleasă din această perspectivă, comunicarea se construieşte printr -o continuă

adaptar e la organizarea interacţiunilor sociale, prin încadrări şi reîncadrări perpetue în

schimburile interpersonale.

2. Perespectiva psihologică

Dacă interesul sociologilor este canalizat cu precădere spre studiul comunicării de

masă, cercetarea psihologică vizează abordarea comunicării interpersonale. O primă fază a

cercetării psihologice asupra comunicării, corespunzătoare percepţiei de factură

mecanicistă, este marcată de încercările de a stabili raporturi între simboluri şi

comportamentul uman, pentru ca etapa următoare, organicistă, să fie consacrată acţiunii de

interpretare implicată de activitatea de receptare proprie unui schimb comunicaţional.

2.1. Behaviorismul

Două curente semnificative s-au manifestat în psihologie, în anii ’50:

intros pectiv/subiectiv şi behaviorist/obiectiv (J. Lohisse, 2002: 64-80). Primul este focalizat

pe studiul conştiinţei, iar al doilea pe cel al comportamentului fiinţei umane. Delimitarea

celor două curente se sprijină, în fapt, pe contrastul dintre obiectul de studiu al fiecăruia:



87

lucrurile abstracte (conştiinţa) şi, respectiv, lucrurile concrete, observabile

(comportamentul).

Considerând vorbirea şi, în general comunicarea, drept comportament, teoria

behavioristă propune o percepţie asupra comunicării în termeni de stimul – răspuns, care

definesc, de altfel, orice comportament (fiecare acţiune/conduită semnifică reacţia/răspunsul

la un stimul exterior, la o modificare a evenimentelor exterioare). Fără a se rezuma doar la o

psihologie de reacţie, behaviorismul surprinde, în analiza comportamentului, permanentele

adaptări şi ajustări ale individului şi ale mediului.

Deşi modelul comunicaţional avansat de teoria behavioristă este unul mecanicist

autentic (linear, de tip cauză – efect, având un aspect reprezentativ), se remarcă interesul

manifestat pentru folosirea limbajului, verbal şi nonverbal. Astfel, unii cercetători

behaviorişti (L. Bloomfield) concep limbajul ca instrument, mijlocitor al apariţiei relaţieistimul – răspuns la indivizi diferiţi. Se porneşte de la premisa că există situaţii în care

reacţia practică, răspunsul privit ca acţiune propriu-zisă la un stimul, nu apare în mod direct,

ci este intermediată de o reacţie lingvistică de substituire: stimulul primit de un individ din

mediul exterior este convertit în stimul lingvistic de substituire şi transmis, sub această

formă altui individ, provocându-i o reacţie. Astfel, limbajul este definit ca mijloc ce permite

unei persoane, care percepe un stimul, să suscite o reacţie la o altă persoană.

Alţi behaviorişti (printre care Ch. Morris) conferă limbajului accepţiunea de acţiune,

susţinând faptul că orice comunicare are drept scop o acţiune asupra celuilalt, şi pun

accentul pe dimensiunea persuasivă a limbajului în uz. Procupat de utilizarea limbajului

care, conform concepţiei behavioriste, include comportamente observabile în anumite

situaţii, Ch. Morris se situează pe linia ideatică a relaţionării dintre semne şi

comportamente. De exemplu, semnele folosite pentru a avertiza blocarea unui drum datorită

unui obstacol conduc la un comportament similar celui produs la vederea obstacolului.

Scopul folosirii semnelor, al comunicării este evitarea obstacolului, deci un comportament

identic cu cel exprimat la vederea obstacolului respectiv. Prin structura tripartită atribuită

semioticii (v. supra 3.1.1.2), Morris avansează ideea potrivit căreia sensul nu se află în

limbaj, ci în relaţia dintre persoanele care comunică şi deschide, astfel, calea spre noile

teorii, globaliste şi complexe, axate pe experienţa senzitivă, ca sursă a comunicării.



88

2.2. Interacţionismul şi tranzacţionalitatea

Noua orientare în psihologia comunicării este considerată, de fapt, o perspectivă

psihosociologică, având în vedere caracterul indisociabil al raportului dintre aspectul social

şi cel psihologic în conceptualizarea procesului comunicaţional. Percepţia asupra

comunicării, survenită în urma plasării ei în cadrul fondat pe bipolaritatea individual –

colectiv (v. cap.I, 1.4.) pune în lumină joncţiunea celor două aspecte în structura actului

comunicaţional. Reţinem, pe de o parte, ideea că indivizii implicaţi într -un schimb de

informaţii şi semnificaţii se se află într -o situaţie socială dată, în care, pe de altă parte,

fiecare se angajează direct , cu personalitatea sa, cu propriul sistem cognit iv, emoţional . În

situaţia de comunicare subiectul are o anumită atitudine şi, în consecinţă, adoptă un

comportament specific, verbal sau nonverbal, în funcţie de acţiunea factorilor externi (din

mediu) şi interni (legaţi de implicarea lui în situaţia dată). Astfel, dincolo de schimbul propriu-zis de informaţii, se decelează un context relaţional, având rolul de a facilita

exprimarea şi receptivitatea, ceea ce conduce la eficientizarea comunicării.

Deşi, în mod firesc, teoriile organiciste din perspectiva psihologică asupra

comunicării sunt focalizate pe manifestarea individualului, intenţionând să surprindă

mecanismele psihologice care funcţionează în procesul comunicaţional, aspectul social nu

este ignorat câtuşi de puţin, ci se configurează drept cadru referenţial de desfăşurare a

proceselor de factură psihică. Din rândul cercetărilor procesului comunicaţional se

detaşează teoria Şcolii de la Palo Alto, a cărei importanţă covârşitoare în ceea ce priveşte

studiul comunicării, constă nu doar în elaborarea unor modele reflectând abordarea

sistemică, ci şi în validarea modelelor şi conceptelor teoretice propuse, prin aplicarea lor în

analiza comunicării reale. Întrucât perspectiva avansată de cei de la Palo Alto se dovedeşte

generoasă, atât pentru conceptualizarea comunicării, cât şi pentru studiile analitice

susceptibile de a fi întreprinse, am considerat oportun să o luăm drept sistem de referinţă, ea

regăsindu-se în cuprinsul demersului nostru. Prin urmare, ne vom ocupa de alte două teorii,

interacţionismul şi analiza tranzacţională, ale căror linii generale le vom expune încontinuare.

Teoria interacţionistă

Marcând saltul de la percepţia asupra comunicării de transmitere a mesajului la

aceea de împărtăşire a semnificaţiilor, interacţionismul, a cărui figură reprezentativă este

psihologul Margaret Mead, se axează pe procesul interpretativ aferent activităţii de decodare



89

realizată de receptor. Psihosociologii interacţionişti introduc conceptul de inferenţă (care se

regăseşte şi în pragmatica lingvistică32), raportat la capacitatea receptorului de a efectua

operaţii logice, raţionamente neformalizate, în scopul înţelegerii unui mesaj. Inferenţa atestă

faptul că sensul mesajului nu este prelevat în mod exclusiv din sistemele de semne

prealabile schimbului, ci constituie o coproducţie colectivă, produsul interacţiunii dintre

emiţător şi receptor, al căror efort de elaborare este implicat deopotrivă.

Teoria tranzacţională

Fondată de psihiatrul american E. Berne în anii ’60, teoria/analiza tranzacţională este

centr ată pe ideea potrivit căreia într -o interacţiune se desfăşoară un adevărat joc psihologic

interpersonal în care individul tinde să-şi structureze unele dintre relaţiile cu partenerul de

comunicare, printr-o serie de tranzacţii ascunse, care au loc între diferitele stări psihologice

ale eului („Părintele”, „Adultul”, „Copilul”), în vederea obţinerii unui avantaj asupraceluilalt. În viziunea lui Berne schimburile comunicaţionale privite ca tranzacţii, departe de

a fi clare, deschise, sunt supraîncărcate de mesaje ascunse (de pildă exprimarea aprobării pe

un ton dezaprobator sau invers). Din acest motiv, înţelegerea şi interpretarea comunicării

trebuie să ţină seama necondiţionat de intervenţia unor mijloace indirecte/ascunse pentru

rezolvarea problemelor interpersonale. (J. Lohisse, 2002; Ph. Cabin, J.-F. Dortier, 2010: 81).

3. Perspectiva sociologică

3.1. Teorii ale comunicării de masă

Odată cu apariţia mass-media studiul comunicării vizează cu precădere

eficientizarea transmiterii informaţiilor şi cunoştinţelor ori exercitarea influenţei şi

persuasiunii prin anumite forme de comunicare (propaganda, publicitatea). Se conturează,

astfel o perspectivă sociologică asupra comunicării, prin contribuţiile unor cercetători care

îşi focalizează atenţia asupra comunicării de masă, urmărind funcţiile mass-media în

societate (de difuzare, de interpretare a informaţiei, de realizare a consensului social, de

legitimare a normelor, de amuzament etc.). Abordarea sociologică a comunicării este

marcată de manifestarea a două tendinţe, curentul empiric şi curentul critic (J. Lohisse,

32 Dacă în psihosociologia interacţionistă noţiunea de inferenţa este construită în jurul receptorului, în pragmalingvistică ea vizează enunţul, reprezentând proprietatea unor enunţuri de a implica alte enunţuri (J.Moeschler, A. Reboul, 1995).



90

2002: 83 –84). Definit de o concepţie tipic mecanicistă relativă la procesul comunicaţional,

curentul empiric propune identificarea efectelor şi influenţei mass-media în societate, asupra

individului, prin analize empirice sistematice. Se intenţionează, mai exact, măsurarea

eficacităţii campaniilor mediatice în diferite registre: politic (în alegerea unui candidat într -o

funcţie politică), economic (în cumpărarea unui produs), social (atitudinea existentă şi, prin

urmare, comportamentul adoptat33). Este etapa în care se vorbeşte despre atotputernicia

mijloacelor de comunicare în masă, pornind de la ideea conform căreia comunicarea

vehiculată prin mass-media influenţează opinia publică. Deşi nu se înscr iu în cercetarea

fundamentală privind comunicarea, teoriile empirice reprezintă o tentativă de a găsi

răspunsuri la situaţiile concrete, nou apărute în viaţa societăţii. Curentul critic se

actualizează într -o percepţie de inspiraţie filozofică şi politică a rolului comunicării în

societatea actuală. Unele teorii aparţinând curentului susţin că adevăratul efect almijloacelor de comunicare este împiedicarea transformărilor sociale ( teoria efectelor

ideologice). Altele proclamă rolul incontestabil al mijloacelor de comunicare în exercitarea

influenţei, în detrimentul mesajului (teoriile tehnologice). Apărute ca reacţie la curentul

empiric, teoriile amintite sunt considerate speculative întrucât nu ţin seama de constatările

de factură empirică.

În prima etapă a evoluţiei ei, cercetarea sociologică a comunicării stă sub semnul

celebrei întrebări-program a lui Lasswell, cei cinci W: Who – says what – to whom – in wich

channel – with what effect (Cine – ce spune – cui – prin ce canal – cu ce efect). Modelul

elaborat, cunoscut sub numele de modelul acului hipodermic, reflectă o reprezentare lineară

comunicării (de tipul stimul – răspuns sau cauză – efect), ca transmitere unilaterală de la

emiţător la receptor:

E mesaj mijloc R impact(cine) (ce spune) (prin ce mijloc) (cui) (cu ce efect)

Consecinţa rezidă în prezenţa unui nivel interacţional foarte scăzut, receptorul fiind

controlat de emiţătorul care domină schimbul comunicaţional. Concepţia lui Lasswell se

33 Distincţia dintre atitudine şi comportament se referă la faptul că atitudinea se reperează la nivelul profund al personalităţii, pe când comportamentul se plasează în planul observabilului, constituind expresia atitudinii sau,dimpotrivă, disimularea ei (A. De Peretti, J.-A. Legrand, J. Boniface, 2001: 260-265). Întrucât considerămdelimitarea pertinentă şi importantă pentru derularea unui schimb comunicaţional, o vom avea în vedere îndemersul nostru, în măsura în care ea se dovedeşte necesară.



91

integrează într -o clasă de teorii ce afirmă existenţa unei influenţe directe a mass-media

asupra ansamblului de comportamente sociale, fără însă a reuşi să demonstreze acest fapt.

O categorie de cercetători (Lazarsfeld, Berelson şi alţii de la Universitatea din

Columbia) susţin relativitatea influenţei directe a mijloacelor de comunicare şi avansează

ideea potrivit căreia reţelele de relaţii interpersonale filtrează mesajul vehiculat prin mass-

media, influenţând, astfel, interpretarea şi evaluarea lui. În acest sens, modelele de

comunicare ce ilustrează viziunea indivizilor conduşi (în mod direct) de media este înlocuită

de modele mai complexe, în care intervin relaţiile interindividuale (teoria efectului minimal

sau two step flow – curent de informaţie în doi timpi, prin care Lazarsfeld şi Katz consideră

că informaţia mass-media ajunge la public prin intermediul membrilor grupului cel mai

deschis spre lume, cel mai expus la mass-media). Revenirea la ipoteza în conformitate cu

care mijloacele de comunicare exercită o influenţă directă asupra individului îşi găseşte oreprezentare notabilă în teoria funcţiei de agendă (McCombs şi Shaw), care postulează rolul

fundamental al presei, al editorilor şi al directorilor de program în formarea realităţii sociale,

prin selectarea şi ierarhizarea informaţiilor (ei devin autorii unei adevărate agende publice,

care impun nu ceea ce trebuie gândit, ci la ce trebuie gândit).

Deplasarea accentului de la emiţător către receptor începe să se facă simţit odată cu

teoria utilizărilor şi recompenselor , care impune ca obiect de studiu receptorul, cu

necesităţile sale psihologice şi sociale. Premisa o formulează Katz (1959), prin schimbarea

centrului de interes: este mai important modul în care individul se foloseşte de mijloacele de

comunicare, decât modul în care acestea influenţează individul. Altfel spus, se acordă

prevalenţă valorilor, intereselor, rolurilor sociale ale individului, în funcţie de care el

operează o selecţie privind utilizarea mijloacelor de comunicare (percepe şi memorează

selectiv).

În anii ’80 se remarcă o schimbare fundamentală în abordarea relaţiei dintre

comunicarea de masă şi societate, prin afirmarea unui principiu nou: „Puterea aparţine

publicului”. Accentul se deplasează, astfel, spre răspunsul publicului de acceptare sau

respingere a mesajelor transmise de mass-media.



92

Anii ’90 marchează întoarcerea la teza ce susţine atotputernicia mass -media, prin

cercetări consacrate rolului şi funcţiilor deţinute de mijloacele de comunicare în relatarea,

dar şi în crearea crizelor din societatea noastră modernă34.

3.2. Teorii în comunicarea interpersonală

Deşi preocupările cercetării sociologice asupra comunicării vizează cu precădere

comunicarea de masă (v. cap.II, 3.3.2. Comunicarea mediatizată), se constată, după 1960, o

deplasare a interesului către analiza limbajelor ca activităţi sociale. Două tendinţe sunt

semnalate în studiul actelor de comunicare, şi anume, cea sociologică, în care accentul cade

pe norme şi variaţii sociologice, precum categoriile tradiţionale de anchetă, şi cea

antropologică, a cărei atenţie se îndreaptă spre normele şi variantele culturale (ritualuri,

simbolică socială, imaginar colectiv, valori şi reprezentări sociale).

Sociolingvistica variaţionistă este un domeniu a cărui denumire se datorează teoriei

elaborate de W. Labov, conform căreia există o variaţie care se manifestă în două planuri:

stilistic (diferite întrebuinţări ale aceluiaşi locutor) şi social (diferite întrebuinţări ale unor

locutori diferiţi într -o comunitate). Variaţia socială se defineşte pr in trei tipuri de reguli:

categorice (produsul cunoaşterii limbii, nici un locutor, în nici o circumstanţă neavând

dreptul să le încalce), semi-categorice (legate de folosirea unor termeni care nu aparţin

normei, încălcarea lor fiind interpretabilă social) şi cu variabile (relative la situaţiile în care

două sau mai multe forme sunt în concurenţă în acelaşi context – forma de prestigiu vsforma stigmatizată). Studiul întreprins de W. Labov conduce la definirea unei comunităţi

lingvistice nu numai ca ansamblu de locutori care vorbesc în acelaşi mod, ci ca ansamblu al

celor care, în ciuda diversităţii practicilor lor, împărtăşesc aceleaşi norme şi aceleaşi

raţionamente (L. Suciu, 2005: 35-40).

Sociolingvistica interacţională, al cărei reprezentant de seamă este J. Gumpertz, îşi

propune reliefarea indicilor de contextualizare (orice trăsătură lingvistică ce marchează

prezenţa presupoziţiilor contextuale) care participă la interpretarea enunţurilor (C. Baylon,1991: 220). Pentru J. Gumpertz situaţia de comunicare este o negociere, o înlănţuire de

schimburi reciproce şi simultane între interactanţi, fiecare folosind indicii de contextualizare

ca mijloace de codare a propriului mesaj şi de decodare a mesajului interlocutorului. Teoria

se caracterizează printr -o concepţie dinamică în ceea ce priveşte locutorul: actorii

34 Printre adepţii acestei teorii se numără B. Dagenais şi M. Raboy, care contestă faptul că mijloacele decomunicare îndeplinesc o funcţie uniformă în societate (J. Lohisse, 2002: 88).



93

evenimentului de vorbire pot modifica şi chiar crea majoritatea trăsăturilor contextului

social al comunicării.

Distingem, în interiorul studiilor antropologice, curentul numit etnografia

comunicării , ce s-a constituit în anii ’60 ca reacţie la concepţia chomskiană asupra limbii şi,

totodată, ca direcţie originală de cercetare a fenomenelor de limbă din perspectiva căreia

comunicarea reprezintă o modalitate de a aborda cultura prin intermediul limbajului şi a

schimburilor simbolice proprii membrilor societăţii. Fondatorul acestui curent, Dell Hymes,

introduce noţiunea de competenţă comunicativă, care semnifică o trăsătură a individului,

constituind un ansamblu de cunoştinţe culturale şi interacţionale, o hipercompetenţă

rezultată prin completarea cunoştinţelor lingvistice, obţinute din gramatici şi dicţionare, cu o

serie de cunoştinţe extralingvistice. În viziunea sa „Vorbirea este un proces de comunicare

de studiat în contextul său social (…). O comunitate lingvistică se defineşte nu printr -ocompetenţă lingvistică, ci printr -o competenţă comunicativă ce asociază resursele verbale

ale acestei comunităţi cu regulile de interacţiune şi comunicare.” (Catherine Kerbrat-

Orecchioni, 1990: 59). Subiectul vorbitor posedă, în acest sens un ansamblu de aptitudini

care îi permit să comunice eficient în situaţii culturale specifice. Cu alte cuvinte,

comunicarea presupune nu numai un schimb de mesaje, ci exercitarea unor reguli ce ţin de

practica socială.

Erving Goffman, reprezentant al direcţiei antropologice, îşi canalizeză cercetările

asupra interacţiunii faţă-în-faţă, afirmând funcţionarea unor reguli socioculturale

schimburile comunicaţionale, desemnate drept ritualuri şi exprimate printr -un sistem de

prescripţii proprii unei culturi. Cercetătorul susţine obligativitatea respectării acestor

ritualuri pentru buna desfăşurare a comunicării, pornind de la premisa conform căreia

interacţiunea socială nu poate avea loc în absenţa ritualităţii.

O perspectivă similară sesizăm la Michel Foucault, potrivit căruia comunicarea se

integrează şi funcţionează în interiorul unor sisteme de restricţie complexe, a căror formă

superficială este ritualul . Acesta defineşte calificarea necesară individului ca subiect

vorbitor, care, în jocul unui dialog, trebuie să ocupe o anumită poziţie şi să formuleze un

anumit tip de enunţuri. Aşadar, el defineşte gesturile, comportamentele, circumstanţele,

întreg ansamblul de semne care trebuie să însoţească actul de comunicare. Ritualul fixează

eficacitatea presupusă sau impusă a cuvintelor, efectul lor asupra indivizilor cărora li se

adresează, precum şi limitele valorii lor de constrângere (M. Foucault, 1998: 34).



94

4. Perspectiva informaţională

4.1. Informaţia

Definită la modul general în ştiinţele comunicării drept „ceea ce se comunică într -unul

sau altul din limbajele disponibile” (J.J. Cuilenburg et all., 2000: 28), informaţia este

reprezentată ca o suită de semnale şi simboluri care nu posedă o semnificaţie proprie, dar

care dobândesc un sens prin intervenţia convenţiilor sociale în cadrul activităţii de codare şi,

respectiv, decodare. Prin urmare, se consideră că raportarea la practicile sociale

condiţionează atribuirea unui sens semnalelor şi simbolurilor constitutive ale informaţiei.

Este important de semnalat necesitatea existenţei unui repertoriu de semnificaţii comun

interlocutorilor, susceptibil de a fi atribuit semnalelor, astfel încât să se producă efectul

scontat asupra receptorului. Cu alte cuvinte, ajungem la ideea exprimată anterior, şi anumecă informaţia este inclusă în procesul de comunicare (ceea ce se comunică, se transmite în

interiorul comunicării), dar învestirea ei semantică, în paralel în planul emiterii şi în cel al

receptării, este dependentă de existenţa unui set de convenţii sociale prestabilit şi împărtăşit

de interlocutori. În acest caz vorbim despre comunicare ca proces, despre efectul

comunicării, despre reuşita sau eşecul procesului comunicaţional.

Cuilenburg evidenţiază trei dimensiuni ale informaţiei (J.J. Cuilenburg et all., 2000:

28-29):

dimensiunea sintactică, referitoare la succesiunea de semnale grafice, auditive

sau electrice impusă de emiţător

dimensiunea semantică, presupunând semnificaţia acordată semnalelor pe

baza convenţiilor sociale şi culturale; se distinge, în acest cadru, informaţia

semantică intenţională (informaţia pe care emiţătorul a vrut să o transmită) şi

informaţia semantică realizată (informaţia pe care o desprinde receptorul din

mesajul receptat)

dimensiunea pragmatică, privind efectul pe care îl are informaţia asupra

receptorului

Valoarea informativă a mesajului

Conceptul valoare informativă este raportabil la efectul pe care îl are mesajul asupra

receptorului şi asupra acţiunilor lui, adică la aspectul pragmatic al informaţiei. Factorul



95

decisiv în ceea ce priveşte stabilirea valorii informative a unui mesaj îl constituie publicul.

În acest sens, se au în vedere două elemente:

1. gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment (cât este de mare

probabilitatea ca un eveniment să se producă): dacă pentru o anumită categorie de

public această incertitudine este foarte pronunţată, atuncise consideră că valoarea

informativă a mesajului este foarte mare

2. importanţa acordată evenimentului: cu cât importanţa socială a evenimentului,

acor dată de către o anume categorie de public este mai mare, cu atât valoarea

informativă a mesajului care se referă la evenimentul respectiv este mai mare (V.

Tran, I. Stănciugelu, www.comunicare.ro).

În legătură cu dimensiunea semantică a informaţiei, se afirmă existenţa unei valori

informative a mesajului dictată de tipul de semnale folosit. Astfel, se consideră că un semnaladuce cu atât mai multă informaţie cu cât este mai slabă probabilitatea apariţiei lui (este

vorba despre probabilitatea apariţiei semnalului şi nu a evenimentului anunţat în mesaj)

(Shannon şi Weaver, în Valentina Marinescu, 2003). Altfel spus, un mesaj care utilizează

cuvinte rare sau dificile are o valoare informativă mai ridicată. Din această perspectivă,

valoarea informativă a unui mesaj este determinată de frecvenţa de apariţie a unui semnal în

comunicare, în general, aflându-se într-un raport de proporţionalitate inversă. E lesne de

observat că şi în funcţie de acest criteriu valoarea informativă a mesajului este stabilită de

către public (dacă folosirea anumitor semnale este conformă cu aşteptările sale sau

dimpotrivă).

4.2. Teorii informaţionale

Perspectiva informaţională asupra comunicării este axată pe studiul diverselor aspecte

rapor tate la informaţie: producerea, transmiterea, tratarea, utilizarea. Deşi cei care se ocupă

de informaţie sunt matematicieni, ingineri, teoreticieni ai mecanicii statice, fizicieni,

cercetările lor au avut ecou şi au influenţat decisiv definirea şi înţelegerea fenomenului de

comunicare, dacă ar fi să ne gândim doar la impunerea conceptului de cod sau a feed-back -

ului (J. Lohisse, 2002: 29-39).

Teoria matematică a informaţiei a fost generată de necesităţi de natură practică, şi

anume căutarea unor mijloace mai rapide, mai sigure şi mai rentabile de a transporta

informaţia în industria telecomunicaţiilor. Claude Shannon şi Warren Weaver au elaborat un

http://www.comunicare.ro/






96

model al comunicării, numit modelul E – C – R, care prezintă comunicarea ca transmitere a

unui mesaj de la un emiţător la un receptor prin intermediul unui canal:

Expeditor Emiţător mesaj codat transportat printr-un canal Receptor Destinatar(Subiect A) (Subiect B)

Accepţiunea lui Shannon şi Weaver asupra comunicării se reduce la procesul de

transmitere, iar informaţia constituie un termen strict tehnic (transportarea informaţiei cu

maximum de economie şi de fiabilitate, ceea ce conduce la necesitatea utilizării optime a

acesteia). El oferă o reprezentare mecanică, lineară a procesului comunicaţional şi nu poate

fi aplicat tuturor situaţiilor de comunicare. Totuşi, importanţa sa rezidă în avansarea

propunerii de a măsura informaţia, rămânând un model canonic al comunicării, o sursă de

inspiraţie chiar şi pentru ştiinţele umaniste (este cunoscută, spre exemplu, influenţa

exercitată de Shannon asupra lui Roman Jakobson). În acelaşi timp, teoria constituie punctul

de plecare al unor studii semnificative asupra informaţiei (cum sunt de exemplu, cele ale lui

M. De Fleur sau ale lui Osgood şi Shram), a căror succesiune marcheză o evoluţie a

deschiderii către comunicare.

În cadrul teoriilor informaţionale moderne se disting două direcţii de conceptualizare a

comunicării, abordarea sistemică şi abordarea tehnologică (J. Lohisse, 2002: 115-129).

Abordarea sistemică, fundamentată pe concepte ca: totalitatea, complexitatea,

interacţiunea, contextualitatea, are drept principii feed-back-ul şi organizarea. Este

important de semnalat, în acest context, faptul că se ţine seama de existenţa informaţiei de

retur şi de relevanţa pe care o dobândeşte în comunicarea umană (se vorbeşte despre

evaluare, ca posibilitatea de modificare a argumentării în funcţie de informaţia de retur).

Abordarea tehnologică are ca premisă dezvoltarea noilor tehnologii de difuzare a

comunicării şi a mijloacelor de comunicare interactivă. Noile teorii surprind relaţia de

interdependenţă dintre mass-media şi societate. Fie că se focalizează pe oferta şi consumulde informaţie (modelul lui van Cuilenburg) ori pe implicaţiile socio-politice ale folosirii

tehnologiilor de comunicare în decursul timpului (teoriile tehnologice iniţiate de H.A. Innis,

continuate în manieră originală de M. MacLuhan), fie că explică relaţiile dintre

interlocutori, mediate de sistemele de producere şi de distribuţie a informaţiei (teoria



97

fluxului internaţional al informaţiei, elaborată de H. Mowlana), se observă în toate aceste

teorii prezenţa activă a factorului uman.

Concluzie

Pentru a încheia consideraţiile referitoare la informaţie şi la studiile care, prin

abordarea ei din perspectiva culegerii, procesării şi transmiterii, au contribuit la extinderea

şi nuanţarea sferei de cunoaştere, de înţelegere a comunicării, revenim, în termenii propuşi

de D. Bougnoux, asupra cuplului comunicare – informaţie (2000: 91-110). Dacă informaţia

are valoare şi se măsoară în câmpul cunoaşterii, comunicarea se măsoară în cel al acţiunii şi

al organizării. Calificat drept un antagonism complementar , cuplul comunicare – informaţie

dobândeşte eficacitate datorită raportului de complementaritate.

Relaţia dintre mijloacele tehnice de comunicare şi individ/societate a devenitindisolubilă, o constantă în societăţile moderne actuale, după cum remarcă Daniel

Bougnoux: „Un instrument tehnic este întotdeauna un raport social şi relaţiile noastre

sociale sunt informate şi mediate prin dispozitive tehnice.[...] mijloacele de comunicare

servesc, de asemenea – şi poate, înainte de toate -, la filtrarea realului, la extinderea

spaţiului potenţial „nici înăuntru, nici în afară” şi la favorizarea în general a unei relaţii de

încredere şi de joc cu stimulii proveniţi de la ceilalţi şi de la lumea exterioară.” (2000: 88 -

89).



98

CONCLUZIE

Lectura comunicării pe care o propunem în demersul întreprins, fără a avea pretenţia

de a fi surprins vasta paletă a problematicilor implicate de complexitatea fenomenului tratat

ori de a fi epuizat aspectele abordate, oferă coordonatele necesare parcursului anevoios în

sfera incoercibilei comunicări umane.

În configuraţia pe care am ales să o dăm acestor repere , este sesizabilă aplecarea

către o înţelegere a lucrurilor iscată din „mânuirea” instrumentelor cunoaşterii specifice

semio-pragma-lingvisticii şi analizei discursului, domenii în care ne-am format şispecializat. Aşa se explică evocarea unor cercetători ca O. Ducrot, C. Kerbrat – Orecchioni,

P. Charaudeau, P. Grice, C. Plantin sau H. Parret, precum şi compatibilitatea cu tezele

anumitor teoreticieni ai comunicării (D. Bougnoux, A. Mucchielli, Şcoala de la Palo Alto,

C. Baylon, E. Goffman).

Deşi de o eternitate şi ceva – poetic vorbind – fiinţa umană trăieşte în şi prin

comunicare, progresele tehnologice înregistrate în ultimul timp au condus la desemnarea

epocii contemporane ca fiind, prin excelenţă, una a comunicării, aceasta ţinând seama şi de

multiplele valenţe implicate de practicile comunicaţionale actuale. Sub unghiul de incidenţă

al noilor mijloace de comunicare, individul societăţii actuale este exponentul unor profunde

mutaţii la toate nivelurile experienţei sociale, dar şi psihice, a mentalităţilor.

În acest context, de interpelare a individului de către informaţie şi de vădită

extindere a relaţionărilor producătoare de sens, considerăm pertinentă atribuirea proprietăţii

de intertextualitate generalizată actului de comunicare, preluând sintagma folosită de U.

Eco. Ajungem, astfel, la o configuraţie de hipertext a comunicării, postulată de abordarea

comunicaţională, în care sensul unui eveniment sau produs de comunicare se constituie prin

însumarea propriei semnificaţii şi a comentariilor sau explicaţiilor raportate la el, ca

ansamblu de glose ataşate elementelor sale interne. Infinitatea posibilităţilor de semnificare,

proliferarea sinapselor şi analogiilor sunt factori ce converg către un semantism dilatat al

comunicării moderne, presupunând o angajare totală a simţurilor la diferitele niveluri

generatoare de înţelesuri.



99

BIBLIOGRAFIE

Abric, Jean-Claude, Psihologia Comunicării. Teorii şi metode, Polirom, Iaşi, 2002

Achelis, Thomas, Epure, Lia Lucia, Foarţă, Şerban, Mărăscu, Constantin, Rus, Flaviu

Călin, Tolcea, Marcel, Tudor, Dona, Veen, Ton, Relaţii publice: coduri, practici,

interferenţe, Editura Mir ton, Timişoara, 2004

Austin, John, Quand dire c’est faire, Seuil, Paris, 1970Barthes, Roland, Le degré zéro de l’écriture. Éléments de sémiologie, Édition Gonthier,

Paris, 1970

Bateson, Gregory, Ruesch, Jurgen, Communication et société, Seuil, Paris, 1988

Baylon, Christian, Mignot, Xavier, La Communication, Nathan, Paris, 1994

Baylon, Christian, Sociolinguistique. Société, langue et discours, Nathan, Paris, 1991

Bărbulescu, Florentina, Limbajul dezbaterilor in stituţionale în română şi în engleză,

Editura Solness, Timişoara, 2002

Bogdan-Tucicov, Ana, Chelcea, S., Golu, M., Golu, P., Mamali, C., Pânzaru, P.,

Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

Boiry, Philippe A., Les relations publiques ou la stratégie de confiance, Édition

Eyrolles, 1989

Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2000;

Bourdieu, Pierre, Economia bunurilor simbolice, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986.

Bourdieu, Pierre, Raţiuni practice. O teorie a acţiunii, Editura Meridiane, Bucureşti,

1999

Boyer, Henri, Éléments de sociolinguistique. Langue, communication et société, Dunod,

Paris, 1991

Brune, François, Fericirea ca obligaţie. Psihologia şi sociologia publicităţii, traducere

din limba franceză şi prefaţă de Costin Popescu, Editura Trei, Bucureşti, 1996



100

Buyssens, Eric, Le langage et la logique. Le langage et la pensée, în „Encyclopédie de

la Pléïade. Le langage”, Gallimard, Paris, 1968

Cabin, Philippe, Dortier, Jean- François, Comunicarea, Polirom, Iaşi, 2010

Caelen, Jean, Modèles formels du dialogue, sis.univ-

tln.fr/gdri3/fichiers/assises2002/papers/02-ModelesFormelsDuDialogue, 2002

Calbris, Geneviève, Porcher, Louis, Geste et communication, Hatier-Credif, Paris, 1989

Collett, Peter, Cartea gesturilor , Ed. Trei, Bucureşti, 2008

Coman, Cristina, Relaţiile publice. Principii şi strategii, Polirom, Iaşi, 2001

Coşeriu, Eugeniu, a. Deontologia şi etica limbajului, în „Prelegeri şi conferinţe”, Iaşi,

1994, p. 163-172

Coşeriu, Eugeniu, a. Filosofia limbajului, în „Prelegeri şi conferinţe”, Iaşi, 1994, p. 7-

27Coşeriu, Eugeniu, b. Lingvistică din perspectivă spaţială şi antropologică, Editura

Ştiinţa, Chişinău, 1994

Coteanu, Ion, Stilistica funcţională a limbii române, I – Stil, stilistică, limbaj, Editura

Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973

Cuilenburg, J.J. et all., Ştiinţa comunicării, Humanitas, Bucureşti, 2000

Dagenais, Bernard, Campania de relaţii publice, Polirom, Iaşi, 2003

Dagenais, Bernard, Profesia de relaţionist , traducer e din limba franceză de Anca

Magdalena Frumuşani, Polirom, Iaşi, 2002

Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar ,

Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2001;

Dayan, Armand, La publicité, Presses Universitaires de France, Paris, 1993

De Salins, Geneviève-Dominique, Une approche ethnographique de la communication.

Rencontre en milieu parisien, Hatier-Credif, Paris, 1988

Dinu, Mihai, Comunicarea, ed. a II-a, Algos, 2000

Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă, Editura Şansa, Bucureşti, 1996

Dragoş, Elena, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000

Durand, Jacques, Les formes de la communication, Dunod Bordas, Paris, 1981

Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere din limba italiană de Ştefania Mincu şi

Daniela Bucşă, Pontica, Constanţa, 1996



101

Everaert-Desmedt, Nicole, Le processus interprétatif. Introduction à la sémiotique de

Ch. S. Peirce, Mardaga, Liège, 1990

Fauvet, J. C., Stefani, X., La socio-dynamique: un art de gouverner , Éditions

d’Organisation, Paris, 1983

Ficeac, Bogdan, Tehnici de manipulare, Nemira, Bucureşti, 2001

Florescu, Vasile, Retorică şi neoretorică: geneză; evoluţie; perspective, Editura

Academiei Române, 1973

Floyd, Kory, Comunicarea interpersonală, Polirom, Iaşi, 2013

Foucault Michel, Ordinea discursului. Un discurs despre discurs, Eurosong & Book,

Bucureşti, 1998

Foucault, Michel, L’archéologie du savoir , Gallimard, Paris, 1969

Foucault, Michel, L’ordre du discours, Gallimard, Paris, 1971Frenţiu, Luminiţa, Strategii de comunicare în interacţiunea verbală, Editura Mirton,

Timişoara, 2000

Goddard, Angela, Limbajul publicităţii, Polirom, Iaşi, 2002

Goffman, Erving, La Mise en scène de la vie quotidienne, Minuit, Paris, 1973

Goffman, Erving, Façons de parler , Minuit, Paris, 1987

Graur, Alexandru, Introducere în lingvistică, ed. a 3-a, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1972

Grice, Paul H., Logique et Conversation, în „Communications”, 30, Paris, 1979 p. 57-72

Griffin, Em, A First look at Communication Theory, ed. a 6-a, McGraw-Hill Companies,

2005

Gross, Alan, The Marriage of Rhetoric and Pragmatics, www.eserver.org/audio/!Gross,

2000

Gumperz, J.J., Ouvrir la conversation, Minuit, Paris, 1989

Hymes, Dell H., Vers la compétence de la communication, Hatier/Didier, Paris, 1991

Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Chiţoran, Dumitru, Sociolingvistica. Orientări actuale, Ed.

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;

Jakobson, Roman, Essais de linguistique générale, Éditions de Minuit, Paris, 1963

Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les intéractions verbales vol. I, Armand Colin, Paris,

1990





102

Kerbrat-Orecchioni, Catherine, Les intéractions verbales vol. II, Armand Colin, Paris,

1992

Kristeva, Julia, La sémiotique. Recherches pour une sémanalyse, Éditions du Seuil,

Paris, 1969

Larson, Charles U., Persuasiunea. Receptare şi responsabilitate, Polirom, Iaşi, 2003;

Lazar, Judith, La science de la communication, PUF, Paris, 1992

Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacţiune, Polirom, Iaşi,

2002;

Marc, Edmond, Picard, Dominique, L’interaction sociale, PUF, Paris, 1989

Marga, Andrei, Raţionalitate, comunicare, argumentare, Editura Dacia, Cluj, 1991

Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării. Principii, modele, aplicaţii,

Ed. Tritonic, Bucureşti, 2003; Martinet, André, Éléments de linguistique générale, Armand Colin, Paris, 1966

McCord, Robert, Luţă, Lavinia Iulia, Popescu, Marcel N., Straton, George, Arta de a

negocia, Rentrop& Straton, Bucureşti, 1998

McQuail, Denis, Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999

Miège, Bernard, Informaţie şi comunicare. În căutarea logicii sociale, Polirom, Iaşi,

2008

Miège, Bernard, Societatea cucerita de comunicare, Polirom, Iaşi, 2000

Moldoveanu, Maria, Miron, Dorina, Psihologia reclamei – Publicitatea în afaceri,

Editura Libra, Bucureşti, 1995

Mounin, Georges, Clefs pour la linguistique, Éditions Seghers, Paris 1971

Mounin, Georges, La langue française, Éditions Seghers, Paris, 1975

Mounin, Georges, La linguistique du XX e siècle, Presses Universitaires de France, Paris,

1975

Mucchielli, Alex, Arta de a comunica. Metode, forme şi psihologia situaţiilor de

comunicare, Polirom, Iaşi, 2005;

Mucchielli, Alex, Arta de a influenţa. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Iaşi,

2002;

Mucchielli, Alex, Dicţionar al metodelor calitative în ştiinţele umane şi sociale,

Polirom, Iaşi, 2002



103

Munteanu, Ştefan, Introducere în stilistica operei literare, Editura de Vest, Timişoara,

1995

Newsom, Doug, VanSlyke Turk, Judy, Kruckeberg, Dean, Totul despre relaţiile publice,

Editura Polirom, Iaşi, 2003

Ogilvy, David, Ogilvy despre publicitate, editată de Prion Books Ltd Imperial Works,

London, 2001

Pailliart, Isabelle (coord.), Spaţiul public şi comunicarea, Polirom, Iaşi, 2002

Parret, Herman, Les arguments du séducteur , în Alain Lempereur (éditeur),

L’argumentation. Colloque de Cérisy, Mardaga, Liège, 1991, p. 195-212

Pasat, Mihaela, Le monde à l’endroit et à…Anvers, Mirton, Timişoara, 2004

Peirce, Charles S., Semnificaţie şi acţiune, Humanitas, Bucureşti, 1990

Prutianu, Ştefan, Comunicare şi negociere în afaceri, Polirom, Iaşi, 1998 Rovenţa-Frumuşani, Daniela, Semiotică, societate, cultură, Institutul European, Iaşi,

1999

Searle, John R., Sens et expression. Études de théorie de actes de langage, traduction et

préface par Joëlle Proust, Minuit, Paris, 1982

Searle, John, Les actes du langage, Hermann, Paris, 1972

Segre, Cesare, Istorie – Cultură – Critică, Editura Univers, Bucureşti, 1986

Segré, Monique (coord.), Mituri, rituri, simboluri în societatea contemporană,

Traducer e de Beatrice Stanciu, Editura Amarcord, Timişoara, 2000

Severin, Werner J., Tankard, James W. Jr, Perspective asupra teoriilor comunicării de

masă, Polirom, Iaşi, 2004

Slama-Cazacu, Tatiana, Cercetări asupra comunicării, Editura Academiei RSR, 1973

Slama-Cazacu, Tatiana, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Polirom, Iaşi,

2000

Stanton, Nicki, Comunicarea, Societatea Ştiinţă şi Tehnică SA, Iaşi, 1995

Suciu, Lavinia, La communication institutionnelle – conséquence d’une nouvelle vision

sur l’entreprise, în „Buletinul Ştiinţific al Universităţii Politehnica Timişoara. Seria

Ştiinţe socio-umane, limbi moderne, educaţie fizică”, Editura Politehnica, Timişoara,

2001

Suciu, Lavinia, Discursul- semnătură al Instituţiei. Miza unei identităţi şi premisa unei

rel aţii, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 2005



Tran, Vasile, Stănciugelu, Irina, Teoria comunicării, comunicare.ro, 2003

Şerb, Stancu, Relaţii publice şi comunicare, Teora, Bucureşti, 2001

Vlăsceanu, Mihaela, Organizaţii şi comportament organizaţional , Polirom, Iaşi, 2003

Zamfir, C., Vlăsceanu, L. (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti,

1993

Watson, J., Hill, A., A Dictionary of Communication and Media Studies, Edward

Arnold, Londra, 1993

Wittgenstein, Ludwig, Tractatus logico-philosophicus, traducere în limba română de Al.

Surdu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991

introducere in teoria comunicarii - curs

Documents