introducere În...
TRANSCRIPT
Disciplina: TEORIA GENRALA A DREPTULUI
Conducătorul disciplinei: conf. univ.dr. ROXANA TOPOR
INTRODUCERE ÎN DREPT
I. INTRODUCERE
Teoria generală a dreptului, nu este sinonimă nici cu Filosofia dreptului, nici cu
Enciclopedia dreptului, ea are o individualitate proprie.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru ramurile
ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept, raport juridic, răspundere juridică
etc.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor şi instituţiilor
juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de „ drept”, dezvoltând elementul formal
şi normativ al normelor.
Teoria generală a dreptului este întâlnită în toate planurile de pregătire juridică în ţările
europene, sub diferite denumiri cum ar fi: Introducere în drept, Introducere în studiul dreptului,
Noţiuni generale despre drept etc.
II. SCOPUL CURSULUI
Ca disciplină de învăţământ, Teoria generală a dreptului, prezintă sistematic, logic şi
unitar, cele mai importante instituţii juridice.
Student va putea să înţeleagă, după studierea Teorie generale a dreptului, instituţiile cu
care va lucra în toate ramurile de drept.
III. OBIECTIVE CARE TREBUIE ATINSE DE STUDENŢI DUPĂ STUDIEREA
ŞI APROFUNDAREA DISCIPLINEI
1. În vederea promovării, studentul trebuie să-şi însuşească cunoştinţele de bază
cuprinse în prezenta sinteză.
2. Studentul trebuie să elaboreze un referat, al cărui conţinut să ilustreze
aprofundarea şi cercetarea temei alese.
IV. SINTEZA CURSULUI
CUPRINS: I –NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
II –CONCEPTUL DE DREPT
III –CONCEPTUL DE STAT
IV- DREPTUL SI STATUL
V –EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI STATULUI
VI -IZVOARELE DREPTULUI
VII-SISTEMUL DREPTULUI
VIII-NORMA JURIDICĂ
IX-ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE
IX-INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
XI -RAPORTUL JURIDIC
XII-SUBIECTELE DE DREPT
XIII -RASPUNDEREA JURIDICA
XIV –TEHNICI PRIVIND ELABORAREA NORMELOR JURIDICE
I –NOŢIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI
1.NOŢIUNEA DE TEORIA DREPTULUI
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să facă
abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de particularităţile
naţionale ale dreptului în fiecare ţară.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru
ramurile ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept, raport juridic,
răspundere juridică etc.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor şi
instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de „ drept”, dezvoltând
elementul formal şi normativ al normelor.
În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale despre drept
au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. Termenul enciclopedie este de origine
elenă şi înseamnă „învăţământul în cerc” având înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de studiu,
sfera de probleme, prin care se delimitează de alte ştiinţe.
2.SISTEMUL ŞTIINŢELOR JURIDICE
Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică, concretă, in mod
cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat in general, fie pe anumite ramuri
sau instituţii.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la drept
formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor
politico-juridice.
Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite categorii de
relaţii sociale in forme specifice. Aceste forme, determinate de particularităţile relaţiilor sociale
pe care le reglementează, constituie criteriul principal de diviziune a dreptului in mai multe
ramuri, pe baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline juridice
aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei juridice.
3. FUNCŢIILE ŞTIINŢELOR JURIDICE
În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la nivelul fiecărei
ştiinţe - presupune:
-descoperirea faptelor brute;
-fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele ştiinţifice);
-elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi teoriilor, a căror veridicitate este
verificabilă
Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei:
-dimensiunea descriptivă- stabilirea şi fixarea metodică a faptelor ştiinţifice;
-dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.
Funcţiile ştiinţelor juridice sunt :
-explicarea teleologic-normativă;
-implicarea teoretic-critică;
-universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea metodică a generalului, cum
spunea Aristotel) şi dacă fiecare sistem naţional are aceleaşi note fundamentale, cu
particularităţile proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează universalitatea descripţiilor cu
specificitatea descripţiilor ei cu specificitatea criteriilor ei aplicative).
4. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ŞI LOCUL EI ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
JURIDICE
În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii Bucureşti,
1991), Nicolae Popa subliniază că cercetarea fenomenului juridic nu poate fi restrânsă nici la
nivelul istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip particular- adică a formelor dreptului
pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită ţară, ci trebuie realizată prin surprinderea aspectelor de
generalitate, a constantelor dreptului. Studiul conceptelor, categoriilor şi principiilor
fundamentale ale dreptului este realizat de Teoria generală a dreptului.
În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte precum: dreptul (esenţa,
conţinutul şi forma dreptului), norma juridică, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică,
răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării acestor concepte prezintă ca punct iniţial
datele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice, asigurându-se astfel, la
nivelul conceptelor posibilităţi de identificare, delimitare, ordonare şi structurare a realităţii
juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul dreptului şi cercetează
structurile, mecanismele sistemului de drept în care întâlnim aplicaţiile conceptelor filozofice:
fenomenul juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice, conştiinţa juridică, ea valorifică diverse
concepţii filozofice la nivelul unor domenii ale acestora precum ontologia, epistemologia,
antropologia, axiologia, etica. Ea cuprinde ipoteze şi teorii competitive despre ceva determinat
obiectul la care se referă şi îl explică, ale cărei legi caută a le descoperi: fenomenul dreptului şi
celelalte componente ale fenomenului juridic (realităţii juridice).
5.METODE DE CERCETARE A ŞTIINŢELOR JURIDICE
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei, are şi un rol
metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele pe care le oferă celorlalte discipline
juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice in cadrul acestor discipline..
Metode de cercetare
Metoda istorică
Metoda logică
Metoda experimentală
Metoda cantitativă
Metode prospective
II. CONCEPTUL DE DREPT
1.ETIMOLOGIA TERMENULUI „DREPT”
Etimologia cuvântului „drept” porneşte din limba latină, de la latinescul directum, răspândit
apoi în diverse limbi (droit în franceză, diritto în italiană).
Termenul „drept” poate fi înţeles în două sensuri, care reprezintă realităţi distincte, şi anume
sensul juridic şi sensul obiectiv.
Sensul juridic al termenului poate fi privit sub două aspecte şi anume sub aspectul dreptului
obiectiv şi al dreptului subiectiv.
2. ORIGINEA ŞI APARIŢIA DREPTULUI
Pentru studiul dreptului trebuie avută în vedere şi viziunea istorică, legată de descifrarea
originilor dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce dintre
oameni, dreptul este indiscutabil legat de evoluţia generală a societăţii, de particularităţile
societăţii în diferitele trepte de dezvoltare istorică.
De-a lungul timpului, filozofii antici au dat o serie de definiţii dreptului, care prezintă
interes a fi cunoscute, întrucât dreptul, în oricare din înţelesurile care îi sunt date, reprezintă o
realitate atât de prezentă şi de activă în viaţa oamenilor, încât în mod firesc, a constituit obiect de
preocupare, de studiu şi de reflecţie pentru gânditorii antici.
Raportând dreptul la realităţile şi cerinţele vieţii sociale, gânditorii antichităţii au constatat
că dreptul are, în primul rând, un rol social întrucât reglementează relaţii sociale, potrivit unor
reguli care fac posibilă convieţuirea socială, întrucât stă la baza ordinii juridice în lipsa căreia
liniştea socială nu poate fi concepută.
3. DREPTUL CA OBIECT DE STUDIU AL ŞTIINŢEI
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul ştiinţei
dreptului.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire, format în mod
istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale.
Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază diferite grupuri de
norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a dreptului penal, administrativ
etc). Altele se referă la organizarea diferitelor organe de stat (drept constituţional, drept
administrativ). În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale activităţii statale:
elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept, interpretarea lor.
4. CONSTANTELE DREPTULUI
Constatând dificultatea elaborării unei definiţii complete şi universal acceptate a
dreptului, urmare a diversităţii elementelor ce caracterizează acest fenomen şi imposibilităţii
cuprinderii lor într-o singură definiţie, juristul belgian Edmond Picard introduce termenul generic
de "constante" (permanenţe) ale dreptului, prin care surprinde ceea ce exprimă elementul de
esenţă a acestuia, indiferent de evoluţia şi schimbările fenomenale care-l afectează. Acest termen
a fost preluat de mai toţi juriştii şi teoreticienii domeniului ( inclusiv de către Mircea Djuvara în
perioada interbelică).
III. CONCEPTUL DE STAT
1.NOŢIUNI GENERALE DESPRE STAT
Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două fenomene politice se împletesc atât de strâns
încât nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvântul “stat” provine din limba latină de la cuvântul status.
Cuvântul stat are două laturi şi anume :
o organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din diverse instituţii, în care îşi
desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii, senatori, funcţionarii publici şi
diverse organe cum ar fi: parlament, guvern, etc.
o a doua latură a acestui sens ar fi teritoriul cu relieful lui locuit în majoritate de o populaţie
delimitat prin frontiere .
Definiţie: „Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai populaţiei de pe un
anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care constau în posibilitatea de a putea
lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în
acte de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire
prin forţa de constrângere". (Gh. Boboş)
Sau, M. Djuvara: "Statul reprezintă „suveranitatea unei populaţii numită naţiune, aşezată pe
un teritoriu", sau "autoritatea pe care o organizaţie publică o deţine şi care-i dă libera facultate,
de organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul respectiv".
Sintetic: statul este o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit teritoriu. (F.
Ricaux).
2. CONSTANTELE STATULUI
Ca elemente universale şi perene ce caracterizează statul, constantele sunt identificate în
ambele accepţiuni ale noţiunii de stat.
Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt: teritoriul, populaţia, puterea
publică.
Constantele statului în sens politico-juridic sunt :
- constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca "putere" sau "autoritate publică";
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul "separaţiei puterilor";
- formele de guvernământ;
- structura fundamentală a organelor statului pe categorii-legislative, executive,
judecătoreşti;
- constante identificate în aparatul conceptual: sistem electoral, parlament, guvern,
ministere, lege, impozit etc.
3.TIPURI ŞI FORME DE STAT
Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate ca fiind formată din
anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ, structura de stat şi regimul
politic.
Forma de guvernământ reprezintă raportul stabilit între organele de stat şi procesul de
constituire şi exercitare a puterii.
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea administrativ
teritorială.
Regimul politic constituie pentru unii politologi un element al formei de stat iar pentru alţii
un element al sistemului politic.
4.TRĂSĂTURILE STATULUI
Din definiţia statului rezultă principalele trăsături ale statului, şi anume:
-este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest aspect,
statul are trei componente şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi puterea
judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local. Prin gradul
său de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe orizontală şi verticală, statul asigură
executarea, în principal, a puterii politice în societate;
-constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane, pe raza unui teritoriu delimitat
prin frontiere stricte;
-are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei comunităţi umane,
ca expresie a voinţei cetăţenilor;
-este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii financiare
ale cetăţenilor, care plătesc impozite;
-are un caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de cerinţele dezvoltării sociale;
-are, de regulă, caracter naţional, cel puţin pentru epocile modernă şi contemporană, întrucât
reprezintă organizarea politică a unei naţiuni.
Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său pentru care a apărut, statul
reprezintă principala instituţie a sistemului politic, căreia îi dă contur şi consistenţă.
V.FUNCŢIILE STATULUI
Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a societăţii se
realizează prin următoarele funcţii:
- legislativă -prin care autorităţile statului adoptă normele de conduită şi care in ansamblul
lor formează sistemul de drept;
- organizatorică(executivă)- prin care se realizează punerea în aplicare a actelor
normative, cât şi buna desfăşurare a serviciilor publice;
- judecătorească- prin care se soluţionează situaţiile litigioase care apar în societate.
IV. DREPTUL ŞI STATUL
1. STATUL DE DREPT
Statul de drept reflectă faptul că exercitarea puterii politice de către stat se face în temeiul
legilor, folosind numai forţa argumentelor logice şi legale, iar nu argumentul forţei brutale şi
ilegale.
Denumirea de „stat de drept” a fost sugerată de Montesquies în lucrarea sa „Despre spiritul
legilor”, în care a introdus o formulare rămasă celebră, şi anume: „nimeni să nu fie constrâns să
facă lucruri rele pe care legea nu te obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea le îngăduie”.
Statul de drept reprezintă în epoca contemporană o problemă de cea mai mare importanţă
teoretică şi practică, făcând atât obiectul unor ample studii teoretice, cât şi al unor legiferări
cuprinse în convenţii internaţionale. Dintre convenţiile internaţionale pot fi amintite: Declaraţia
universală a drepturilor omului, Convenţia Europeană asupra drepturilor omului etc.
2. LEGĂTURA DINTRE STAT ŞI DREPT
Convieţuirea oamenilor în comun, în societate, a pus problema organizării lor, a disciplinării
relaţiilor dintre ei, în existenţa lor legată de anumite forme de comunicare.
Între stat şi drept există o legătură foarte strânsă, o legătură de complementaritate.
Statul, ca organizaţie politică, include în noţiunea sa şi dreptul, ca o parte eficientă a
activităţii sale. Dreptul este deci un instrument de lucru pe care îl folosesc organele de stat, o
formă de exprimare pe care o iau organele de stat.
3. TEORII DESPRE STAT ŞI DREPT
Teoria dreptului natural
Teoria sociologică
Teoria normativistă
Existenţialismul juridic
Teoria statului de drept
V. EVOLUŢIA DREPTULUI ŞI STATULUI
1. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA DE TIP ORIENTAL ANTIC
ÎN EGIPTUL ANTIC- primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea
luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie iar aceasta nu putea fi
îngropată până la restituirea împrumutului.
În sec. VIII i.e.n, apare un mare cod de legi elaborat de Bochoris, care era format din 8 cărţi.
ÎN BABILON întâlnim fragmente ale unor coduri de legi sumeriene în care se vorbeşte
despre înfiere, furtul de femei, repararea prejudiciului cauzat etc. Cel mai important monument
legislativ al Babilonului îl constituie „ Codul legilor lui Hammurabi” care numără în total 282
articole. Acest cod a urmărit să uşureze situaţia ţăranilor liberi, să oprească procesul de
pauperizare al ţăranilor şi meşteşugarilor , să tempereze lăcomia cămătarilor şi prin toate aceste
măsuri să întărească orânduirea socială în Babilon.
În codul lui Hammurabi se prevăd măsuri severe pentru apărarea proprietăţii asupra sclavilor.
El se referă la diferite probleme juridice însă este departe de a fi un cod complet şi
sistematic.Unii istorici sunt de părere că legile lui Hammurabi reprezintă mai mult o înregistrare
şi o expunere a unor hotărâri judecătoreşti.
ÎN INDIA ANTICĂ se întâlnesc o serie de legi cum au fost: Codul legilor lui Manu,
Gautama, Narada, Apastamba.Cel mai important dintre acestea este Codul legilor lui Manu ce
reprezintă o bogată culegere de norme religioase, etice şi juridice.
ÎN CHINA, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împaratului legendar Mu,
acesta fiind în special , un cod penal cuprinzând 3000 de articole.
2. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA GRECIEI ANTICE
ÎN SPARTA la început a predominat dreptul nescris- obiceiul. In sec, IV î.e.n. este
semanlată apariţia unei legi în materie de proprietate care admitea donaţia şi testamentul. Legea
permitea donarea sau lăsarea prin testament a caselor şi a parcelelor de pământ. Au început să
apară apoi norme juridice cu caracter penal care au prevăzut sancţiunile ce urmau a fi aplicate
pentru săvârşirea unor infracţiuni. Pedepsele erau diferite: amenzi băneşti, alungarea din
localitate, lipsirea de drepturi (atimia), aruncarea în prăpastie.
Organele de stat cele mai importante erau: Regalitatea, Sfatul bătrânilor, Adunarea poporului,
Efori, Armata.
ÎN ATENA, Dracon a fost cel ce a elaborat, pentru prima dată legi scrise în anul 621 Î.E..N.
Aceste legi se pare ca au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă scrisă.
Legile lui Dracon erau deosebit de severe. Pentru marea majoritate a infracţiunilor- uneori
neînsemnată din punct de vedere al pericolului social se aplică pedeapsa cu moartea. Cu toate
acestea, în legile lui Dracon se intâlnesc şi alte forme de pedepse: amenzi, pedepse infamante etc.
3. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA ROMEI ANTICE
DREPTUL ROMAN
a) Prima lege scrisă a fost Legea celor XII table apărută în anul 450 î.e.n.
b) Edictele magistraţilor
c) Senatus
d) Un izvor important al dreptului roman au fost „ Constituţiile imperiale”, ele reprezentau
hotărâri ale împăratului şi începând cu sec. II capătă putere de lege.
e) Jurisprudenţa ( ştiinţa dreptului)
STATUL ROMAN
În ce priveşte statul roman, dezvoltarea lui poate fi împărţită în trei perioade:
a) Perioada regalităţii, anul 753 î.e.n.;
b)Perioada republicană, anul 509 î.e.n;
c)Perioada imperiului din anul 27 î.e.n. până la 565 era noastră.
4. DREPTUL ŞI STATUL ÎN CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA EVULUI MEDIU
Cel mai important izvor al dreptului în evul mediu l-a constituit cutuma. În unele ţări au fost
codificate o serie de cutume, pentru a da acestora un caracter mai unitar. Asfel, in Franţa ,
întâlnim următoarele încercări de codificare: Marele cutumiar al Franţei, Practica Forensis.
Mai târziu, cutumele au început să fie redactate în scris, juriştii francezi au trecut la
comentarea acestora, încercând să scoată în relief elementele lor comune.
În Germania feudală, dreptul cutumiar s-a caracterizat prin gruparea normelor juridice în
funcţie de categoria socială a persoanei căreia urma să i se aplice. În 1930, Eike von Repgau
întocmeşte un cod care cuprinde obiceiurile pământului din toate părţile răsăritene ale Saxoniei şi
din alte regiuni.
VI. IZVOARELE DREPTULUI
1. NOŢIUNEA DE IZVOR AL DREPTULUI
Noţiunea de „izvor” semnifică, în general, sursa ori originea unui lucru sau al unui fenomen,
dar în acelaşi timp, semnifică şi documentul, textul original, istoric, ştiinţific etc pe care se
întemeiază o anume judecată, o anume concluzie, o anume susţinere ori opinie despre ceva pus
în discuţie.
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care generează norma
juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat).
2. CUTUMA CA IZVOR DE DREPT
Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai importante
ale dreptului.
In studiul cutumei, ca izvor de drept, unii cercetători stabilesc două etape: prima ar
reprezenta studiul folclorului juridic şi a doua studiul obiceiurilor juridice care există în evoluţia
istorică a unei comunităţi etnice. Ambele etape alcătuiesc studiul etnogeniei juridice.
3.DOCTRINA CA IZVOR DE DREPT
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este studiul
dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină,
deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite
moduri (note sau studii publicate, conferinţe), de către practicieni.
4.JURISPRUDENŢA CA IZVOR DE DREPT
Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de aplicare a
dreptului, înfăptuită de organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o
ierarhie legată în conformitate cu componenţele lor. Sunt în acest sens creatoare de jurisprudenţă
instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin soluţiile rămase definitive), hotărârile
organelor jurisdicţionale.
În al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. Este, fără îndoială, un
sens foarte larg care- pătruns în lexicul nostru din limba veche- nu mai este de mult utilizat, ca
atare, nici în doctrină şi nici în practica judiciară.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal, pentru că include experienţa practică a organelor
judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îl probează şi îi legitimează validitatea.
5.LEGEA CA IZVOR DE DREPT
Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim această noţiune. Există un
sens larg şi unul restrâns al conceptului de lege, după cum avem în vedere numai actul pe care îl
adoptă pe baza unei proceduri specifice, Parlamentul (sens restrâns), sau este vorba de orice act
cu putere obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al noţiunii).
Legea ca izvor de drept apare la romani ca un adevărat acord stabilit între magistraţi şi popor
(magiastratul propune, iar poporul acceptă propunerea făcută).
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca fiind cea mai
importantă lege în stat, în consecinţă şi legea fundamentală.
6.CONTRACTUL NORMATIV CA IZVOR DE DREPT
Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor indică şi contractul normativ.
VII.SISTEMUL DREPTULUI
1. NOŢIUNEA DE SISTEM DE DREPT
Normele juridice reprezintă o anumită unitate în ansamblul lor, fiind legate între ele şi
grupate într-un sistem.
În cadrul acestei unităţi a dreptului, normele juridice se repartizează, după diferite criterii, în
grupe distincte, cunoscute sub denumirea de instituţii juridice şi ramuri de drept.
Sistemul de drept este deci unitatea dreptului şi diviziunea lui în anumite părţi
interdependente- ramuri de drept şi instituţii juridice.
2.INSTITUTIA JURIDICA– cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează o
anumită categorie aparte de raporturi juridice.
3. RAMURA DE DREPT- cuprinde o grupare mai largă de norme şi instituţii juridice, care
sunt legate între ele prin obiectul lor comun, prin anumite principii comune care stau la baza lor.
RAMURILE DE DREPT
1. dreptul constituţional ,dreptul administrativ ,dreptul financiar ,dreptul muncii, drept
funciar, dreptul civil, dreptul procesual civil,
4.DIVIZIUNEA DREPTULUI ÎN DREPT PUBLIC ŞI DREPT PRIVAT
O diviziune importantă a dreptului, a cărui origine se află în dreptul roman, o constituie
împărţirea în dreptul public şi dreptul privat.
Potrivit unui text al lui Ulpian, dreptul public se referă la organizarea statului, iar dreptul
privat se referă la interesul fiecăruia.
VIII. NORMA JURIDICĂ
1. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE
Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli. Între oameni există o multitudine
de relaţii de o extremă divesitate şi care, în totalitatea lor formează ceea ce poartă denumirea de
viaţă socială.
Dacă activitatea omenescă nu afectează interesele legitime ale altei persoane, acestă activitate
este licită, toate celelalte activităţi fiind ilicite.
Regulile de conduită care delimitează sfera activităţii fiecăruia şi care, prin conţinutul lor, fac
posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor celorlalte persoane, poartă denumirea de norme
juridice.
Normele juridice prescriu conduita tipică pe care oamenii au obligaţia să o urmeze, stabilesc
drepturile şi obligaţiile fiecărui subiect de drept, al unui raport social, anume în mod generic şi
în forme lui tipică.
Normele de drept reglementeză numai conduita voliţională a oamenilor, iar nu şi faptele
independente de voinţa lor, cum ar fi cele determinate de imperative vitale ori biologice.
TRĂSĂTURILE NORMELOR JURIDICE
Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează conduitei umane.
Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este
asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
A. Normele juridice au un caracter general B. Normele juridice au un caracter volitiv
C. Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice
D. Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecănd prin conştiinţa oamenilor,
întrucat conduita este subordonată voinţei lor. De aceea persoanele care nu pot sa-si dea seama
de actiunile lor, din cauza varstei (minori sub 12 ani) sau datorita faptului ca discernamantul lor
este afectat de o boala mintala, nu poarta raspundere juridica pentru faptele săvârşite.
E. Normele juridice se aplică, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului
2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE
Pentru a fi clară, norma juridică trebuie să aibă acea structura logico-juridică, şi tehnico-
juridică din care sa rezulte la care împrejurări se referă, ce conduită se prevede în acele
împrejurări şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării conduitei umane.
Norma juridică are de regulă trei componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
IPOTEZA- este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează să se
aplice dispoziţia.
DISPOZIŢIA- Este partea cea mai importantă a normei juridice şi se referă la conduita
prescrisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. În funcţie de conduita prescrisă,
dispoziţiile pot fi:
-dispoziţii onerative cele care prevăd obligaţia de a savârşi anumite acţiuni;
-dispoziţii prohibitive cele care interzic săvârşirea unor acţiuni;
-dispoziţii permisive care nu impun nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, ci lasă la
latitudinea părţilor să aleaga conduita pe care doresc să o urmeze;
-dispoziţii de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă
organizaţiilor obşteşti;
-dispoziţii de stimulare
SANCŢIUNEA- este acel element al normei juridice care precizează urmările nerespectării
dispoziţiei.
După natura lor sunt:
- sancţiuni penale (privaţiunea de libertate, munca corecţională, amenda, interdicţia de a
exercita anumite profesii etc);
- sancţiuni civile- constau în despăgubiri impuse celui care răspunde pentru producerea
unei pagube, sau repunerea în drepturi, executarea în natură, anularea actului ilicit s.a;
- sancţiuni administrative –care se aplică mai ales celor care săvârşesc contravenţii,cele
mai frecvente finnd amenzile;
- sancţiuni disciplinare se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii (mustrarea,
avertismentul, transferul, desfacerea contractului de munca),.
După gradul de determinare: distingem sancţiuni determinate şi relativ determinate,
alternative şi cumulative.
-determinate- sunt acele sancţiuni formulate precis si care nu pot fi micşorate sau mărite
de organele de aplicare;
-relativ determinate- se stabilesc în limitele şi maximele, sancţiunea corectă urmând să o
stabilească organele de aplicare;
-alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau mai multe
sacţiuni: închisoare sau amendă. De exemplu: „Lipsirea de libertate a unei persoane în mod
ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda” (art. 189 Cod penal);
-cumulative stabilesc mai multe feluri de sancţiuni care se aplică, în mod obligatoriu
pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru săvârşirea unei fapte. De exemplu „Tâlhăria săvârşită în
paguba avutului obştesc se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 12 ani, interzicerea unor drepturi
şi confiscarea parţială a averii” (art. 225 Cod penal) .
III.CLASIFICAREA NORMEI JURIDICE
În ştiinţa juridică, normele de drept sunt clasificate în categorii diferite în funcţie de diverse
criterii cum ar fi:
1.-obiectul reglementării juridice;
2.-forţa juridică;
3.-caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie;
4.-gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori dispoziţiei.
Aceste clasificări au importanţă practică, întrucât cunoaşterea caracterului normei face
posibilă aprecierea conduitei omeneşti în raport cu dispoziţia legală, uşurând totodată stabilirea
legăturilor între diferite texte de lege, care se completează unele pe altele.
1.După obiect normele juridice se clasifică în:
- diferite ramuri şi instituţii: drept constituţional, drept civil, drept penal etc.
1. După forţa juridică:
-legile constitutionale;
-legile organice;
- legile ordinare.
2. După caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie:
-onerative, sunt cele care stabilesc în mod expres obligatia de a fi săvârşit anumite activităţi;
-prohibitive, interzic săvârşirea unor acţiuni, acest caracter avându-l majoritatea normelor de
drept penal;
- permisive, sunt cele care nici nu impun şi nici nu opresc de la savarsirea anumitor acţiuni,
ci acordă persoanelor posibilitatea ca singure să-şi determine conduita într-un fel sau altul cu
respectarea normelor de ordine publică.
4. După gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori dispozitiei:
- norma de trimitere: este aceea normă juridică care nu apare în mod complet, în acelaşi
act normativ, ci se face trimitere la dispoziţii cuprinse şi în alte acte normative;
- normele în alb: sunt acele situaţii când elementele constitutive ale unei reguli de
conduită nici nu sunt precizate, stabilindu-se printr-un act normativ ca in viitor asemenea acte
vor fi elaborate.
IX.ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE
1. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP
Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare. Aplicându-se
numai la fapte care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici
ultraactive, respectiv nu se aplică faptelor petrecute înainte de intrarea lor în vigoare, nici celor
petrecute după ieşirea lor din vigoare.
Norma de drept, fiind un comandament adresat conduitei umane, permiţând sau prohibând
anumite acţiuni, nu se aplică trecutului, nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care
nu există. Nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci dimpotrivă,
era admisă la data săvârşirii ei.
În principiu, actele normative, în ţara noastră, intră în vigoare în momentul publicării lor în
Monitorul Oficial al României. De multe ori, în actele normative publicate se indică în mod
expres data la care ele intră în vigoare (ex: Codul familiei, în dispoziţiile finale, arată ca el intră
în vigoare la data, de 1 februarie 1954).
Legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în vigoare. Acest
principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi coordona conduita cu prevederile
legii, trebuie să cunoască mai întâi prevederile ei. Uneori se admite ca unele dispoziţii normative
să fie aplicate cu efect retroactiv, adică şi asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea
în vigoare a legii. În legislaţia românească, aceste cazuri sunt urmatoarele :
a) legea penală mai blândă;
b) prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior;
c) legile interpretative.
Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare.
Abrogarea poate fi expres-directă, când într-un act normativ se arată în mod expres ca un
altul superior sau anumite articole ale lui se abrogă.
Abrogarea poate fi expres-indirectă, când legea nouă se mărgineşte să menţioneze că
dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă, fără a se menţiona în mod direct actul
normativ ce se abrogă sau articolele lui.
Abrogarea mai poate fi tacită, când actul normativ sau noile acte normative nu abrogă în
mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare.
Abrogarea tacită (implicită) este şi ea o manifestare de voinţă a organelor care emit acte
normative, exprimată printr-un act normativ corespunzător. Acest act normativ va fi considerat
act de abrogare, chiar dacă nu cuprinde nici o clauză expresă de abrogare, dat fiind că o lege
posterioară desfiinţează orice altă contrară, dacă aceasta este anterioară.
În toate legislaţiile se găsesc şi legi a căror acţiune în timp este dinainte stabilită. Acesta este
cazul legilor temporare.
Atunci când caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă, acestea poarta numele
denumirea de legi cu termen. Actele normative cu termen se elaborează, de regulă, atunci când
se poate prevedea cu precizie durata de timp necesară aplicării actului normativ respectiv.
O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o constituie desuetitudinea.
Ea a acţionat în mod expres faţă de acele norme juridice ce reglementau relaţiile sociale, care,
datorită schimbărilor social-economice intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fără ca ele să
fie abrogate , nici expres, nici tacit. În dreptul nostru, putem considera în desuetitudine arbritajul
privat, reglementat în vechiul cod de procedură civilă ( art. 340, 370), întrucât în ţara noastră
oamenii manifestă încredere în organele justiţiei şi nu mai recurg la judecata arbitrilor.
În mod excepţional, întâlnim cazuri în care anumite acte normative ultraactivează, respectiv
se aplică chiar după ieşirea lor din vigoare. De exemplu art.16 din codul nostru penal prevede ca
legea penală temporară se aplică infracţiunea săvârşită în timpul când era în vigoare, chiar dacă
fapta nu a fost urmarită sau judecată în acel interval de timp.
2. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPATIU
Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în spaţiu este aceea de a şti
dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un anumit teritoriu, indiferent dacă sunt sau
nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă ele se aplică sau nu unor fapte săvârşite în afara teritoriului
ţării. În această ordine de idei, o mare importanţă o are stabilirea sensului exact al noţiunii de
teritoriu.
Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă semnificaţie decât noţiunea geografică
de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se înţelege, în afara întinderilor de uscat şi apă, şi spaţiul
înconjurător ( subsolul şi spaţiul aerian) asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea.
În doctrina juridică romană navele şi aeronavele nu intră în cadrul noţiunii juridice de
teritoriu. Faptele săvârşite pe o navă sau aeronavă romană sunt socotite ca fapte săvârşite pe
teritoriul ţării, ca urmare a extinderii efectului legii noastre naţionale, iar nu a extinderii noţiunii
de teritoriu.
În noţiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse următoarele elemente: o suprafaţă
terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum şi subsolul şi spaţiul aerian corespunzător
acestora. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiere de stat. Frontiera terestră este
delimitată prin borne, movile de pământ, diverse semne naturale, şi desparte uscatul dintre două
state.
În cazul în care frontiera o formează o apa curgătoare sau stătătoare statele stabilesc, prin
convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita suveranitatea. În lipsa unor convenţii, care să
reglementeze această problemă, fiecărui stat îi aparţine o porţiune care să determine, în cazul
apelor curgătoare după linia celei mai mari adâncimi, iar in cazul apelor stătătoare după linia
mediană. În situaţia în care două state sunt legate între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la
mijlocul podului. În cazul mării teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare ce pornesc de pe
frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul lor juridic se stabileşte
prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul
său sunt : imunitatea diplomatică, statul juridic al consulilor, regimul juridic al unor categorii de
străini.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea unor persoane care exercită anumite activităţi
diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se găsesc
3. ACŢIUNEA LEGII ASUPRA PERSOANELOR
Există două principii care stau la baza acestei noţiuni:
Principiul personalităţii normelor juridice;
Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a autorităţilor.
Principiul personalităţii normelor juridice –înseamnă ca toate persoanele fizice şi juridice,
aflate pe teritoriul unui stat, trebuie să respecte regulile juridice din acel stat dar, în acelaşi timp,
se află sub protecţia juridică a sistemului de drept al ţării respective.
În ceea ce priveşte statutul persoanei fizice principiul este acela că se aplică legea sa
naţională, „afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu s-a prevăzut altfel”, potrivit art. 11 Lg.
105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat.
Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a autorităţilor- acest
principiu este consacrat în Constituţia României la art. 14 alin. 1, unde se prevede că „cetăţenii
sunt egali în faţa legii, şi a autorităţilor publice, fără privilegii sau discriminări”.
De aceleaşi reglementări se bucură atât cetăţenii străini, cât şi apatrizii care locuiesc în
România (art. 18 alin. 1 Constituţie).
Cu privire la persoanele juridice Lg. 105/1992 prevede că: „persoana juridică străină,
recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea
română referitoare la exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale sau de altă natură”.
Cu privire la străini regimului naţional i se alătură alte două regimuri:
o Regimul special-care constă în acordarea, pentru categorii determinate de cetăţeni străini
a unor drepturi care sunt convenite prin convenţii internaţionale sau sunt prevăzute ca
atare în legislaţia statului respectiv.
o Regimul clauzei cele mai favorizate care constă în acordarea pentru cetăţeanul străin a
unor drepturi care nu pot fi mai restrânse decât drepturile pe care acel stat le acordă
cetăţenilor aparţinând altor state.
X. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate este necesar să
fie respectate de către cei a căror conduită o reglementează.
Pentru a putea fi respectate sau aplicate, este necesară recunoaşterea lor, înţelegerea
conţinutului lor care se dezvoltă în cadrul procesului de interpretare.
Interpretarea dreptului reprezintă o operaţiune logico-raţionala care tinde la lămurirea
sensului, a înţelesului legii ori a altui act normativ pentru stabilirea conţinutului acestuia.
Interpretarea se referă în general la acte normative scrise.
Necesitatea interpretării normelor juridice decurge şi din faptul că, în redactare lor, se
foloseşte o exprimare concisă, legiuitorul concentrând la maximum ideile pe care vrea să le
exprime. De aici decurge sarcina organelor de interpretare de a dezvălui, în procesul interpretării,
conţinutul real al normei, întreaga gamă de situaţii pe care legiuitorul a avut-o în vedere la
redactarea ei. Cu cât reglementarea cuprinsă în norma juridică este mai minuţioasă, cu cât are în
vedere o diversitate de elemente, cu atât problemele interpretării sunt mai puţine.
1.INTERPRETAREA OFICIALĂ- este acea interpretare făcută de un organ de stat sau de
către o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice.
2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă, cercetători în
domeniu dreptului, cadre didactice universitare, în diferite împrejurări cum sunt: pledoarii,
conferinţe, monografii, articole, etc. în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la
conţinutul normelor juridice.
3.METODE DE INTEPRETARE A NORMELOR JURIDICE
Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea
conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la cazuri concrete.
a) METODA GRAMATICALĂ
b) METODA SISTEMATICĂ
c) METODA ISTORICĂ
d) METODA LOGICĂ
e) METODA ANALOGICĂ
XI.RAPORTUL JURIDIC
1. DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂRURILE RAPORTULUI JURIDIC
Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină uneori formarea de
raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile sau inacţiunile ei faţă de
alte persoane, faţă de organele de stat.
Conduita umană prescrisă de o normă devine realitate atunci când se concretizează într-
un raport social stabilit între anumite persoane care dispun de drepturi şi obligaţii ce le sunt
conferite de normele juridice.
Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi juridice.
Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma juridică şi faptele
juridice.
ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC
Sub aspect structural raportul juridic este alcătuit din trei părţi şi anume:
-subiectele raportului juridic;
-conţinutul raportului juridic;
-obiectul raportului juridic.
2.SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social rezultă că subiectele raportului juridic
sunt fie oamenii luaţi în mod individual fie grupaţi în anumite organizaţii.
Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. În cadrul unui
raport juridic subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii.
Persoana fizică- în principiu subiecte ale raportului juridic sunt cetăţenii unui stat. Ei intră în
cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc.
Capacitatea de folosinţă- reprezintă aptitudinea unei persoane de a dobândi drepturi şi
obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu- reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de
a-şi asuma obligaţiile.
Subiectele colective ale raportului juridic
1. Statul- statul este o noţiune cu un grad mare de abstractizare, statele fiind subiecte de drept
în cadrul unor raporturi de drept constituţional.
2. Organele de stat- pot apărea ca subiect de drept mai ales în dreptul constituţional şi
administrativ, sau de drept procesual penal şi civil.
3. Unităţile administrativ teritoriale- judeţul, municipiul, sectorul, oraşul.
4.Instituţiile de stat- prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară o activitate
cu caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului.
1. Persoana juridică- fiind acea entitate care întruneşte cumulativ trei condiţii şi anume:
patrimoniu, organizare de sine stătătoare şi scop
3.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii care împreună
formează conţinutul raportului juridic.
În unele raporturi, o parte este titulară de drepturi şi altă parte este titulară de obligaţii-
acestea sunt raporturi juridice simple, contractul de împrumut.
În alte raporturi, ambele părţi sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii- raporturi
juridice complexe: contractul de vânzare-cumpărare.
4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
În general în teoria generală a dreptului se susţine ca obiect al raportului juridic este acea
acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile
participanţilor la raportul juridic. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.
Părerea cea mai frecvent întâlnită este aceea că obiectul raportului juridic constă în: lucrurile
materiale, conduita umană, anumite valori personale nepatrimoniale etc.
XII.SUBIECTELE DE DREPT
1. PERSOANA FIZICĂ
La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână individul şi acel drept individual;
individul este omul, iar omul pentru ştiinţa dreptului înseamnă persoana.
Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de persoană, căreia
îi aparţine orice drept.
Dispoziţiile legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt risipite în diferite acte
normative, în lumina cărora explicarea omului luat individual este relativ simplă.
Dreptul şi subiectele de drept sunt noţiuni distincte, dar strâns legate între ele; subiectele
de drept nu pot exista fără normă juridică, iar norma juridică apare ca opera unor subiecte de
drept.
CAPACITATEA JURIDICĂ Calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică sunt strâns legate deoarece subiectul de
drept nu poate exista fără capacitate juridică.
Definiţie: Capacitatea juridică este definită ca fiind acea aptitudine generală şi abstractă a
subiectelor de drept de a avea şi exercita drepturi şi de a avea şi asuma obligaţii.
Capacitatea juridică este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
2. PERSOANA JURIDICĂ
În legislaţia românească nu avem o definiţie expresă a noţiunii de persoană juridică, dar
doctrina a definit persoana juridică ca fiind acel colectiv de drept (entitate) care întruneşte
cumulativ trei condiţii: scop, patrimoniu şi organizare de sine stătătoare.
Elemente constitutive
Scopul sau obiectul de activitate propriu reprezintă raţiunea de a fi a persoanei juridice.
Patrimoniul este definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic;
patrimoniul este alcătuit din două părţi partea activă (drepturile) şi partea pasivă (obligaţiile).
Organizarea de sine stătătoare constă în alcătuirea ca un tot unitar ori structurarea,
compartimentarea subiectului de drept respectiv.
Atribute de identificare
Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea acestui subiect de drept în cadrul
raporturilor juridice.
Sediul materiei art. 38, 39, 54, si 55 D 31/1954
Enumerare: sediul, naţionalitatea, denumirea, contul bancar, telefonul, faxul, firma.
Înfiinţarea persoanei juridice
Persoanele fizice se pot înfiinţa în persoane juridice conform legii, cu respectarea condiţiilor
de fond şi de formă.
Reglementarea legală a modurilor de înfiinţare a persoanelor juridice este prevăzută în
articolul 28 al decretului 31/1954, care este în vigoare şi în prezent, deşi este o reglementare
foarte veche, depăşită de realităţile actuale, aceasta fiind reglementarea care cuprinde alături de
Constituţie reguli generale de reglementare a acestor subiecte de drept.
Aceste moduri de înfiinţare sunt:
a) prin act de dispoziţie a organului de stat competent;
b) prin act de înfiinţare autorizat;
c) prin act de înfiinţare recunoscut;
d) prin alt mod reglementat de lege.
XIII.RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
1. NOŢIUNEA RĂSPUNDERII JURIDICE
În societatea contemporană răspunderea socială primeşte o semnificaţie deosebită.
Răspunderea socială îmbracă diferite forme astfel se poate vorbi de o răspundere politică,
juridică, morală, etică şi civilă.
Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii sociale,
constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea normei de drept.
Nici un text de lege nu defineşte răspunderea juridică şi nici vreuna dintre formele ei.
Legiuitorul stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora persoana fizică sau juridică poate fi
trasă la răspundere.
În literatura juridică din ţara noastră, răspunderea juridică a fost definită de I. Gliga ca fiind
„o situaţie juridică specifică aplicării constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau nerespectarea
normelor juridice în vigoare”.
2. PRINCIPIILE RĂSPUNDERII JURIDICE
Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului şi cu
principiile unor ramuri de drept, dar cu toate acestea ale au anumite trăsături distincte.
Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
Principiul răspunderii personale
Principiul justei sancţiuni-
Principiul celerităţii tragerii la răspundere
3.SUBIECTELE RĂSPUNDERII JURIDICE
Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită constrângerea de
către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice.
Persoana fizica- poate fi subiect al răspunderii juridice, dacă îndeplineşte urmatoarele
condiţii:
-are capacitate de a răspunde
-acţionează în mod liber
Subiectele colective- sunt cele cărora legea le recunoaşte posibilitatea de a intra în raporturi
juridice
4.CONDUITA ILICITĂ, CAUZĂ A DECLANŞĂRII RĂSPUNDERII JURIDICE
Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului juridic de
aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie un fapt ilicit.
Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele ilicite fiind acte
de conduită umană.
Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt:
-acţiunea –care constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o serie de acte materiale
care sunt contrare normelor juridice.
-inacţiunea- care constă în abţinerea de la o anumită acţiune a persoanei, obligate să
îndeplinească anumite fapte pozitive, adica să acţioneze în modul stabilit de lege.
5. FORMELE RĂSPUNDERII ILICITE
a. INFRACŢIUNEA
b.CONTRAVENŢIA
c. ABATEREA DISCIPLINARĂ
d.FAPTELE ILICITE CIVILE
6. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
În unele împrejurări deşi sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii ele nu operează.
Starea de necesitate- reprezintă dreptul individului de a-şi apara propria persoană
pusă în pericol, cu preţul sacrificării altei persoane, dacă aceasta ar reprezenta singură cale pentru
înlăturarea respectivului pericol;
Legitima apărare- pentru a ne afla în această situaţie trebuie să fie îndeplinite
urmatoarele condiţii:
-să existe un atac din partea unei persoane responsabile;
-atacul să fie material;
-atacul să fie direct;
-atacul să fie imediat;
-să fie injust, realizat prin fapt ilicit;
-atacul să fie îndreptat împotriva persoanei sau a drepturilor sale;
-riposta să fie necesară;
-riposta să fie spontană.
Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt cauze care înlătură răspunderea atunci
când fapta se săvârşeşte sub imperiul acestei contrângeri.
Cazul fortuit există atunci când acţiunea sau inacţiunea făptuitorului are loc datorită unei
împrejurări străine neprevăzute şi neaşteptate.
Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive nu-şi poate
da seama de consecinţele faptelor pe care le săvârşeşte.
Beţia involuntară –influenţa alcoolului independent de voinţa autorului.
Eroarea de fapt-făptuitorul se găseşte într-o asemenea situaţie atunci când nu cunoaşte
anumite împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul ilicit al faptei în momentul săvârşirii
ei.
XIV.TEHNICI PRIVIND ELABORAREA NORMELOR
JURIDICE
Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contractelor inter şi intra-
sociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o creştere a capacităţii lor de
receptare a comandamentelor sociale, de apreciere proprie a acestor comandamente sociale, de
perfecţionare a tehnicii juridice.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică
juridică şi potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a mecanismului social, de
coexistenţă, a liberalităţilor sociale.
1.TEHNICA JURIDICĂ
Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi tehnicilor
utilizate de organele puterii de stat în procesul de inţiere, elaborare, adaptare şi amplificare a
actelor normative.
Tehnica juridică cuprinde două segmente şi anume:
o Crearea dreptului privită sub trei aspecte: iniţierea actului normativ, elaborarea actului
normativ, adoptarea actului normativ.
o Tehnica realizării dreptului care priveşte aplicarea actelor normative, respectiv
transpunerea în viaţă a normelor juridice.
Tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o consideră o parte componentă a sa.
2.TEHNICA LEGISLATIVĂ
Tehnica legislativă este acea parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită dintr-un
complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conţinutului
reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme de tehnică
legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).
A legifera a devenit element central şi definitoriu al activităţii statului, a devenit sinonim
cu a guverna.
Principiile legiferării:
-principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;
-principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
-principiul corelării sistemului actelor normative;
-principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor normative.
3. ETAPELE ELABORĂRII ACTELOR NORMATIVE
ETAPA 1 –iniţierea proiectului de lege
Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor precum şi unui nr. de 250
000 cetăţeni cu drept de vot (conform art. 73 Constituţie).
ETAPA 2-dezbaterea proiectului de lege
Începe cu prezentarea expunerii de motive şi continuă cu analiza fiecărui articol.
ETAPA 3-adoptarea proiectului de lege
Presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituţie:
-legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;
-legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră.
ETAPA 4-promulgarea legii
După ce legea este votată, ea este adoptată în Parlament, sub semnătura preşedinţilor celor
două Camere.
Promulgarea legii este de competenţa Preşedintelui României, prin acest act dispunându-se
publicarea ei în Monitorul Oficial.
ETAPA 5-publicarea legii
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare după 90 de zile de la
data publicării.
4. TEHNICA SISTEMATIZĂRII NORMELOR JURIDICE
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea grupării acestora
pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi
aplicate în realitatea juridică.
Formele de sistematizare a actelor normative sunt:
Incorporarea
Incorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criterii exterioare
acestora, respectiv cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii juridice.
Incorporarea poate fi:
Oficială –se realizează de organele de stat, de cele mai multe ori cele care elaborează
actele normative (ex. hotărâri publicate periodic, colecţii de legi etc);
Neoficială –este realizată de persoane particulare, birouri de avocaţi, norati, edituri
etc.
Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, în sensul că propune
cuprinderea sintetică şi sistematizată într-un act normativ (cod) cu forţă juridică a legii, a tuturor
normelor juridice aparţinând aceleaşi ramuri de drept.
Deşi are forţa juridică a unei legi, codul nu este o lege obişnuită, el este un act normativ unic,
cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate într-o consecutivitate logică
stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept
respective.
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în expunere, caracter
politic, logică etc.
În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul civil, Codul comercial, Codul
vamal, Codul muncii, Codul de procedură civilă, Codul familiei, Codul de procedură penală,
Codul fiscal.
V. BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE:
C. Popa, 2001, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti ;
C.Voicu, 2002, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura Lumina Lex,;
D.Clocotici, 2002, Teoria generală a dreptului, Constanţa, Editura Europolis;
Gh. Boboş, 1999, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, Editura Argonaut;
N. Popa, 1998, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura Actami;
Teoria generală a dreptului, 2005, Nicolae Popa, Mihaei-Constantin Eremia, Cristea
Simona, Editura All Beck, Bucureşti
R.Drumea, 2007, Introducere în drept, Editura Europolis, Constanţa
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
A. Popescu, 1999, Teoria dreptului, Editura “Fundaţia România de Mâine“, Bucereşti;
Gh. Mihai, 1999, Interpretarea juridică, Bucureşti, Editura All;
I. Ceterchi, Momcilo Luburici, 1991, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura
Dimitrie Cantemir;
M. Djuvara, 1999, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, Editura AllBeck;
VI. TEME PENTRU DEZBATERI ŞI REFERATE
1. Disciplina “ teoria generală a dreptului” examinată în calitatea acesteia de enciclopedie
juridică.
2. Privire comparativă şi definirea legăturii care există între principii şi reguli morale şi
religioase, pe de o parte, principii de drept şi reguli normative juridice, pe de altă parte.
3. Principalele trăsături care reflectă evoluţia istorică a statului şi dreptului, cu speciala
referire la perioada modernă şi contemporană.
4. Privire comparativă asupra teoriilor politice şi a teoriilor juridice, cu identificarea
elementelor care le apropie şi respectiv le deosebesc, făcându-se specială referire la perioada
modernă şi contemporană şi la doctrinele integratoare specifice etapei actuale a globalizării.
5. Principalele caracteristici ale filozofiei dreptului, examinate în evoluţia lor istorică,
făcându-se specială referire la perioada modernă şi contemporană.
6. Conceptul de stat, condiţiile în care comunităţile umane s-au constituit în state, evoluţia
istorică a principiilor de organizare statală, cu specială referire la fenomenul destrămării
federaţiilor, concomitent cu accelerarea tendinţelor de integrare comunitară, specific perioadei
actuale.
7. Privire comparativă asupra societăţii politice şi respectiv a societăţii civile, identificând
trăsăturile care le aseamănă şi cele care le diferenţiază, cu specială referire la specificul perioadei
contemporane.
8. Statul de drept – teorii politice şi juridice cât şi evoluţia istorică a acestui concept, cu
specială referire la perioada modernă şi contemporană, comparativ cu perioadele istorice
anterioare.
9. Noţiunea de normă juridică şi de sistem unitar de drept, cu specială referire la sistemele
naţionale de drept, în condiţiile integrării comunitare.
10. Structura şi clasificarea normelor juridice, subliniind importanţa lor pentru sistemul unitar
de drept.
11. Construcţia tehnico – juridică a normelor de drept, cu precizarea importanţei acestui
demers pentru a fi realizată o bună legiferare.
12. Influenţa Convenţiilor internaţionale la care românia este parte asupra construcţiei şi
evoluţiei sistemului unitar de drept roman.
13. Privire comparativă asupra noţiunilor de legalitate, ordine de drept şi disciplină de stat,
subliniindu-se semnificaţia acestor noţiuni pentru buna funcţionare a statului de drept.
14. Sistemul unitar de drept şi ramurile dreptului roman, privite în evoluţia lor, determinată
de negocierile pentru integrarea României în Uniunea Europeană.
15. Noţiunea de raport juridic şi examinarea elementelor raportului juridic, în referire la
ramurile dreptului public şi respectiv privat.
16. Examinarea faptelor şi actelor juridice şi semnificaţia lor pentru raporturile juridice de
drept privat şi respectiv de drept public.
17. Analiza comparativă a noţiunilor de aplicare şi realizare a dreptului, subliniindu-se
semnificaţia acestor noţiuni pentru ordinea de drept şi legalitate.
18. Interpretarea normelor juridice, definiţii, formele, forţa juridică a fiecărei forme de
interpretare, semnificaţia interpretării pentru buna funcţionare a principiului ordinii de drept.
19. Privire comparativă între interpretarea oficială şi interpretarea doctrinară a dreptului,
semnificaţia acestor forme de interpretare pentru elaborarea şi respectiv aplicarea normelor de
drept cazurilor concrete.
20. Izvoarele dreptului – definiţie, formele în care se exprimă dreptul, cu sublinierea
semnificaţiei izvoarelor dreptului pentru ordinea de drept.
21.Definiţia şi semnificaţia obiceiului juridic, privit comparativ cu reglementarea normativă
cu explicarea temeiurilor păstrării obiceiului juridic în sistemul unitar de drept.
Precizări:
Fiecare student are obligaţia de a întocmi un referat cu un subiect ales din această listă.
Mărimea unui referat este: minimum 1.500 cuvinte, maximum 2.000 cuvinte.
Referatul are următoarea structură:
titlul;
introducere;
tratarea subiectului;
concluzii;
observaţii;
propuneri;
bibliografie.
Este apreciată cu întâietate contribuţia cât mai originală a studentului (părerile şi
concluziile proprii) în tratarea subiectului.
Orice preluare de idei, citate sau referinţe cuprinse în referat se vor preciza la subsolul
paginii, sau sub formă de note bibliografice la sfârşitul lucrării, înfăţişând exact locul de unde a
fost preluată ideea, sau fragmentul de text (autorul, titlul lucrării, locul şi anul apariţiei).
Referatele tratate similar (în acelaşi fel) de către studenţi diferiţi (inspiraţie directă) se
resping.
VII.ÎNTREBĂRI
1. Care sunt ştiinţele juridice de ramură?
2. Care sunt metodele de cercetare a ştiinţelor juridice?
3. Care este rolul ştiintelor juridice auxiliare în activitatea juridică?
4. Daţi exemple de ştiinţe juridice de ramură
5. Care sunt funcţiile ştiinţelor juridice?
6. Definiţi metoda logică.
7. Precizaţi care sunt regulile metodei comparative.
8. Daţi exemple de ştiinţe juridice auxiliare.
9. Ce înţelegeţi prin constante ale dreptului?
10. Care sunt subdiviziuniunile ştiinţei dreptului ?
11. Cum potate fi defintită noţiunea de „ştiinţă juridică de ramură” , exemplificaţi.
12. Ce se înţelege prin drept pozitiv ?
13. Care sunt cerinţele pentru ca o normă sa fie considerată pozitivă?
14. Argumenţaţi importanţa legăturii dintre stat şi drept.
15. Definiţi noţiunea de stat de drept.
16. Ce reprezintă forma de guvernământ?
17. Exemplificaţi şi definiţi funcţiile statului.
18. Ce implică separaţia puterilor în stat?
19. Enumeraţi factorii care au determinat apariţia statelor.
20. .Care sunt tipurile principale de stat?
21. În funcţie de structura statului, ce fel de state se pot distinge?
22. Ce înţelegem prin stat federal?
23. Ce se întamplă în cazul confederaţiilor?
24. Enumeraţi principalele trăsături ale statului.
25. Enumeraţi principalele trăsături ale statului de drept.
26. . Definiţi şi argumentaţi noţiunea de drept comparat.
27. Definiţi noţiunea de « Pretori ».
28. Ce înţelegi prin noţiunea de drept comun ?
29. Cine a fost primul legiuitor în Egiptul antic ?
30. Care a fost prima lege scrisă în dreptul roman ?
31. Definiţi noţiunea de izvor de drept
32. Este jurisprudenţa izvor de drept? Argumentaţi.
33. Ce înţelegi prin izvor de drept formal?
34. Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului.
35. Argumenţaţi de ce legea este un izvor de drept.
36. De căte feluri sunt izvoarele de drept şi care sunt acestea?
37. Ce înţelegeţi prin izvoare materiale?
38. Pentru ce ramuri de drept, obiceiul este considerat izvor de drept?
39. Când dobândeşte contractul calitatea de izvor de drep?
40. Este contrctul colectiv de muncă izvor de drept. Argumentaţi.
41. Care este definiţia corectă a dreptului internaţional privat?
42. Care este obiectul specific de reglementare al dreptului public?
43. Ce fel de relaţii reglementează dreptul privat?
44. Poate cuprinde un cod de legi totalitatea normelor de drept care formează o ramură de
drept?
45. Definiţi şi exmplificaţi noţiunea de ramură de drept.
46. Definiţi, argumentaţi şi exemplificaţi noţiunea de sancţiune a normei juridice.
47. Enumeraţi trăsăturile normei juridice.
48. Clasificaţi sancţiunile.
49. Clasificaţi norma juridică.
50. Definiţi norma juridică.
51. Definiţi noţiunea de imunitate diplomatică
52. Ce presupune imunitatea?
53. Când se permite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect retroactiv?
54. Ce înţelegem prin abrogare?
55. De câte feluri poate fi abrogarea?
56.Precizaţi care este cazul excepţiei în care legea ultraactivează.
57. Definiţi metoda sistematică şi argumentaţi importanţa acestul mod de interpretare.
58. Cum poate fi grupată interpretarea oficială?
59. De către cine este realizată interpretatrea oficială?
60. În ce constă interpretarea gramaticală?
61. Funcţionează în materie penală aplicarea dreptului prin analogie? Argumentaţi.
62. În ce constă interpretarea teleologică?
63. Care sunt premisele de care are nevoie raportul juridic pentru a apărea şi a se desfăşura?
64. Definiţi şi argumentaţi de ce raportul juridic are un caracter voliţional
65. Ce înţelegeţi prin conţinut al raportului juridic civil?
66. Ce înţelegeţi prin noţiunea de „subiect colectiv al raportului juridic”? Exemplificaţi
67. Când relaţiile sociale dobândesc calitate juridică?
68. Enumeraţi elementele raportului juridic.
69. Ce înţelegeţi prin capacitate generală, specială, juridică?
70. Ce înţelegeţi prin drept subiectiv?
71. Se poate identifica obiectul raportului juridic cu conţinutul acestuia?
72. Ce se înţelege prin „subiecte de drept” şi care sunt categoriile de subiecte pe care le
cunoaşteţi?
73. Definiţi capacitatea juridică
74. Care sunt aspectele care diferenţiază capacitatea de folosinţă a persoanei fizice de
capacitatea de folosinţă a persoanei juridice?
75. Argumentaţi de ce oamenii pot să aibă calitatea de subiecte de drept?
76. Definiţi capacitatea de exerciţiu a persoanelor fizice.
77. Este adevărat că femeia care se se căsătoreşte la 16 ani nu are capacitate de exerciţiu
deplină?
78. Ce principiu trebuie respectat la înfiinţarea persoanei juridice?
79. Definiţi principiul justei sancţiuni.
80. Este adevărat că persoanele juridice pot răspunde şi penal?
81. Care sunt modalităţile săvârşirii conduitei ilicite?
82. Enumeraţi cauzele care înlătură răspunderea juridică
83. Care sunt condiţiile legitimei apărări?
84. Care sunt etapele elaborării actelor normative?
85. Care sunt condiţiile pe care trebuie să se fundamenteze legiferarea?
86. Care este definiţia corectă a codificării?
87. De câte feluri este încorporarea?
88. Cum se defineşte instituţia juridică?
89. Care este definiţia dreptului internaţional public?
90. Care este structura normei juridice?
91. Ce este ipoteza normei juridice?
92. Când intră în vigoare legea civilă?
93. Care este principiul care guvernează aplicarea legii civile în timp?
94. Ce presupune principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a
autorităţilor?
95. De către cine se face interpretarea autentică?
96. Cum poate fi definită interpretarea dreptului?
97. Din ce este alcătuit obiectul raportului juridic?
98. Care este momentul la care începe capacitatea de exerciţiu restrânsă?
99. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu?
100. Ce sunt sancţiunile alternative?