Urme paleocreştine la Umbrăreşti-Tecuci

               Prea Fericitul Teoctist, Patriarhul României, exprima o evidentă realitate atunci când remarca faptul că teritoriul ţării ,, este un pamânt presărat de la un capăt la altul de crucile ce străjuiesc turlele bisericilor şi mănăstirilor, răspântiile drumurilor şi mormintele strămoşilor noştri, ca semn al nădejdii

noastre  de înviere’’.[1]            Într-adevăr, semnul Sfintei Cruci reprezintă pentru orice creştin o permanenţă; la ceas de dimineaţă şi seară, la masă şi la început de lucru, cu ea în gând şi suflet pornim la drum, nu lipseşte din fruntea hrisoavelor de tot felul, o elocventă simbioză ce leagă pe omul creştin de Dumnezeu, de la naştere şi până dicolo de mormânt.                       Prin semnul crucii s-a impus, ca religie sfântă, creştinismul în lume, prin el izgonim relele vieţii din preajmă şi ne urmăm drumul spre mântuire. Prin urmare, nu este întâmplător că primii creştini si-au manifestat credinţa în Dumnezeu şi în viaţa veşnică şi prin Sfânta Cruce pe care au venerat-o şi au purtat-o cu ei în împrejurări dintre cele mai vitrege ale prigoanei din timpurile dominaţiilor păgâne.          Din punct de vedere istoric, se ştie că viaţa creştină pe pamântul românesc a apărut şi evoluat în mod firesc, fără a fi fost impusă prin porunca vreunei autorităţi de stat. Aşa se explică de ce, la fel ca pentru întemeierea aşezărilor ( sate, oraşe), nu avem acte scrise prin care să probăm cu date cronologice fixe, când anume românii s-au creştinat.          Este ceea ce deja s-a constituit într-o axiomă; poporul român s-a născut creştin, o dată cu bine cunoscutul proces de romanizare. Iar cele mai concludente dovezi ale acestui proces, inclusiv de viaţă creştină, sunt diversele mărturii arheologice, printre ele şi cele de esenţă creştină, descoperite pe întregul teritoriu al fostei Dacii.          Desigur, astfel de dovezi nu puteau lipsi din Zona Dunării de Jos. Şi nici n-ar fi fost firesc ca tocmai ea să rămână în afara culturii şi civilizaţiei de sorginte romană, cea mai avansată a timpului, din moment ce contactul dintre romanitatea sud-dunăreană şi populaţia geto-dacă de la nordul ei era  o realitate, sub multiple aspecte, încă cu mult înainte de războaiele daco-romane cu consecinţele de rigoare. Aşa se şi explică cum s-a ajuns la rapidul şi profundul proces de romanizare a populaţiei din Dobrogea şi de la nordul Dunării, populaţie în rândul căreia creştinismul şi-a găsit un loc distinct şi bine conturat încă de la începuturile sale, urmare a propovăduirii Evangheliei lui Iisus Christos de către Sfinţii Apostoli şi misionarii ce au colindat aceste locuri. Faptul că mărturiile de viaţă creştină timpurie s-au descoperit în această parte de ţară reprezintă dovezi convingătoare ale unei asemenea situaţii. Pe drept cuvânt, scoaterea la iveală a urmelor creştine de la Barboşi-Galaţi, printre care şi două cruci de sidef de mici dimensiuni, au fost considerate ,, printre cele mai timpurii exemplare’’[2], în condiţiile în care ,,apariţia primelor reprezentări materiale ale crucii nu a fost stabilită cu certitudine’’.[3]         Alte mărturii arheologice purtând aceleaşi semne şi care atestă prezenţa creştinismului în Moldova, dar într-un spaţiu de timp mai târziu şi de loc mai spre

1

nord, au fost puse în evidenţă prin descoperirile de la Murgeni şi Horga (jud. Vaslui), aşezări din secolul VI. În primul caz, ,,pe un fragment din partea superioară a unui vas lucrat cu mâna, de veche tradiţie geto-dacă, se află incizat semnul crucii’’[4] şi în a doua localitate, alt ,,vas întregibil lucrat cu mâna, de asemenea, de veche factură autohtonă poartă pe umeri cruci incizate dispuse cardinal’’.[5]           Imaginându-ne o acoladă ce ar uni  reperele arheologice cu semne creştine menţionate mai sus,descoperirea urmelor paleocreştine de la Umbrăreşti-Tecuci   se situează la jumătatea distanţei dintre cele două spaţii de timp şi de loc. Similitudinea constă doar în faptul că este vorba de două fragmente ceramice ce poartă pe ele semnul  Sfintei Cruci. Înainte de a le prezenta, se impune să arătăm că ele au fost găsite încă de prin anii 70, adunate fiind laolaltă cu alte mult fragmente ceramice, dar semnele simbolice, prin care devin deosebit de importante, au rămas ascunse privirii noastre, fie datorită dimensiunilor reduse, fie lipsei de experienţă în domeniul cercetării găsitorului.Abia foarte recent, când ne-am hotărât să donăm Muzeului tecucean tot ceea ce am adunat ca vestigii istorice, am constatat existenţa simbolurilor creştine imprimate pe ele. Asta a fost, probabil, voinţa providenţei.            Primul fragment a fost găsit la est de Tămăşeni, la un loc cu multă ceramică şi alte obiecte neolitice ajunse la suprafaţă în urma unor lucrări de uz gospodăresc. El este rezultatul unei decupări în formă discoidală dintr-un vas de lut cu exteriorul de culoare roşie-cărămizie, pe care s-au scrijelat linii în formă de cruce (vezi fig.1). Centrul a fost perforat obţinându-se un fel de pandantiv care va fi fost purtat drept talisman de careva de condiţie foarte modestă şi care a îmbrăţişat cu multă devoţiune religia creştină în simplitatea ei iniţială. Dacă nu ar avea inciziile cu semnul crucii, am putea considera că obiectul a fost folosit ca fusaiolă de tors. Precizăm însă că aici au fost găsite fusaiole propriu-zise de formă plată, culoare neagră-cenuşie, contemporane aşezării neolitice. Într-un asemenea context este greu de făcut o datare a folosirii respectivei relicve.          Cea de-a doua mărturie rezultă dintr-un mic fragment de la un vas ceramic de culoare neagră-cenuşie cu fundul bine profilat în afară şi în întregime păstrat. Pe partea sa plată se află ştanţat, şi nu scrijelat, semnul crucii cu braţe egale (fig.2). A fost cules de pe terenul de la est de biserica satului Siliştea, vechea vatră a satului Umbrăreşti, loc pe care se găsesc numeroase vestigii ce ţin de câteva straturi de cultură materială, cea mai consistentă fiind aceea atribuită culturii Sântana de Mureş, de care credem că ţine şi fragmentul în atenţie acum. Prin urmare, ar putea fi datat ca aparţinând de secolul IV. Folosirea unui şablon pentru imprimarea crucii ne dă de înţeles că nu avem de-a face cu un produs gen unicat, chiar dacă modelarea vasului se va fi făcut cu mâna, ci că au existat mai multe exemplare. Cu alte cuvinte, se poate admite că e vorba de un producător care satisfăcea cerinţele unei comunităţi mai largi de la Umbrăreşti şi din împrejurimi, oameni interesaţi în astfel de vase. Credem că este exclusă supoziţia ca semnul respectiv să reprezinte ,,marca’’ producătorului. Timpul şi locul nu îngăduie o asemenea presupunere. Ne exprimăm acest punct de vedere pe criteriul că s-au găsit câteva vase de factură dacică, ce poartă incizii cruciforme, cum e cazul aşezării dacice de la Răcătău (judeţul Bacău). Sistematic cercetată şi care a fost datată ca exsistând înainte de cucerirea Daciei de către romani. Avem o asemenea situaţie pe două vase. Numai că semnele în formă de cruce sunt însoţite de frunza bradului alături de braţele crucii, la unul din ele[6], de patru cerculeţe dispuse simetric în cele patru unghiuri formate prin

2

încrucişarea liniilor crucii în al doilea[7].Nu încape nici o îndoială privind sensul de elemente decorative ale respectivelor incizii. Arheologul băcăuan, Viorel Căpitanu, văzând exemplarele de la Umbrăreşti, nu a ezitat nici o clipă să le considere ca aparţinând creştinismului. Rămâne ca cercetări viitoare şi de substanţă în aşezarea umbrăreşteană să aibă loc şi să pună într-o lumină clară şi sigură dacă cele prezentate de noi mai sus se circumscriu vieţii şi lumii creştine din zona noastră.    Ion T. Sion (Călăuza ortodoxă, anul X, iulie-septembrie 2000 ,nr.140-42, p.20-21)

[1] Călăuza ortodoxă, anul X, mai 1999 (nr.127), p.2[2] Silvie Sanie, Civilizaţia română la est de Carpaţi şi romanitatea pe teritoriul Moldovei,Junimea, Iaşi, p.220[3] Ibidem[4] Ghenuţă Coman, Mărturii arheologice privind creştinismul în Moldova, Danubius, vol.V,1971,Galaţi,p.87 şi 91.[5] Ibidem[6]Viorel Căpitanu, Carpica, vol. XVIII-XIX (1986-1987), p.192, FIG.44/2[7] Ibidem, vol XXII/1, 1992, p.177,fig.30/4

http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/urme-paleocrestine-la-umbraresti-tecuci.html

Logofătul Costache Conachi – INEDIT*

           Stimat auditoriu !         

  Înainte de a prezenta subiectul cu titlul enunţat la început, permiteţi-mi un preambul cu referire tot la poetul şi omul de cultură Costache Conachi. Se ştie, cred, faptul că a avut case la Iaşi, unde locuia din când in când. În calitatea sa de locuitor al capitalei Moldovei a ajuns să fie şi ctitor al Bisericii Banul, ne-o spune un important cărturar, preotul Paul Mihail, într-un amplu studiu, intitulat “Contribuţii documentare la istoria oraşului Iaşi”, publicat în AIIAI, nr. XXIV (1987)1, în care vine cu o sumă de date referitoare la Conachi. De pildă găsim o însemnare pe o Evanghelie din 1762 care zice: “Să se ştie că la anul 1861 de către Catinca Conachi-Vogoride s-au dezgropat de supt lespezile bisericii

Banu osemintele mamei sale şi le-au dus la biserica de la Ţigăneşti lângă soţul ei, logofătul Costache Conachi, repausat în 1849”.                     Un aspect de mai mare importanţă e următoarea notaţie a părintelui Paul Mihail: ”Printre scenele cu greu identificabile, în naos, în partea dreaptă sub cornişă, se afla şi cunoscutul portret al ctitorului Costache Conachi, cu talabus în cap (pictat

3

în 1882)”, indiscutabil după un altul cu dată anterioară nespecificat în notă, dar tot indiscutabil, ca şi cel existent în prezent. Se mai arată că ”până la războiul din 1941-1944, portretul a putut fi fotografiat. Dar în 1948 degradarea sa era totală”.În anii 1944-1945 în biserică a pătruns ploaia şi zăpada, ceea ce a contribuit la coşcovirea generală a întregii picturi. Mai semnalăm o însemnare publicată de Nicolae Iorga în Studii şi Documente, Vol. XIX 1910, pag. 92: “Pe Liturghii (Liturghier n.n.) din 1845: S-au cumpăratu şi datu de mini, Logofătu şi cavaleru Conache, acum la martu înu 16, după ce cealaltă s-au furatu la Sfinţirea bisericii Sfintei Invieri dinu Ţigăneşti, zidită acumu din nou înu satu; (1)846, martu în 6”, ss. Costachi Conachi.            În legătură cu manuscrisul pe care îl considerăm inedit, se impune să venim cu informaţii lămuritoare, importante, considerăm noi. În primul rând, manuscrisul este scris în întregime de mâna lui Costache Conachi, cu slova sa inconfundabilă, prezentă şi în alte însemnate scrieri ale sale. Există două exemplare, din care unul, cel aflat la Biblioteca ”Eminescu” din Iaşi, a fost publicat de către cercetătorii Ecaterina şi Alex. Teodorescu în Costache Conachi ”Scrieri alese”, Bucureşti 1963, cu portretul cunoscut la începutul cărţii.[1] Între textul publicat după manuscrisul de la Iaşi şi cel de la Biblioteca Academiei Romane (BAR), există mici deosebiri şi anume: Titlul la Iaşi este: „Prinţipiile moralului sau Cercare de voroavă asupra omului”la fel şi în facsimilul de la sfârşitul cărţii. Textul de la BAR incepe cu „Popu filosof englez (şi titlul) Prinsipurile moralului sau voroava pentru om”. Credem că manuscrisul de la Iaşi a fost primul pe care poetul l-a redactat, iar cel de la BAR,[2]următorul, Conachi renunţând la cuvintele, considerate probabil, de prisos.           Poate prezintă un anume interes să aflaţi şi cum am dat peste manuscrisul conăchesc la BAR. Mulţi ştiu că omul de înaltă cultură G. G. Ursu a scris printre altele şi ceea ce dumnealui a intitulat “Tecuciul literar”, 1943. Citindu-l găsim că dânsul indică pentru fostul director al Liceului Comercial din Tecuci, C. A. Stoide, manuscrisul cu nr. 877, care, zice dânsul e în douăcaiete, şi are scrise versurile poetului Bucur Vasile, vornic de poartă, care ar fi tecucean de origine, respectiv din satul Bucureşti, ţinutul Tecuci. Eu, solicitând, la un moment dat, nu-mi amintesc când anume, un document de la BAR, având cota CXL/232 şi care s-ar referi la „Cartea Cerbului vornic şi Simion Poiană uricar pentru moşia cumpărată de către doamna Caterina (Dafina Dabija) la Sascut”, primesc copie xerox după documentul scris de mana lui Vasile Bucur din data de 1808 iunie 12. Iar pentru că domnul G.G. Ursu dăduse cum că manuscrisul nr. 877, cuprinde versuri ale poetului Vasile Bucur, care face parte din şcoala Conachi,am mers la instituţia ce păstra (şi păstrează manuscrisul), ajutat de către domnul Valeriu Precupanu, care mi-l fotografiază şi apoi mi-l pune în pagină, motiv de ai mulţumi şi acum.Numai că peste filele cu versurile lui Vasile Bucur am aflat, că se află, 20 de pagini autograf Conachi, respectiv subiectul abordat aici. Cum că textul conăchesc de la BAR, diferă oarecum de cel de la Iaşi, cred că ar merita să fie publicat. Mai ales că el nu este nici măcarmenţionat in lucrările ce au tratat despre scrierile conăcheşti. Facem precizarea că textul conăchesc reprezintă o copie după scrierea filozofului englez, cu însemnări şi scurte comentarii, făcute de către Conachi marginal. Încheiem succinta noastră intervenţie cu reproducerea câtorva rânduri din textul copiat de către marele logofăt de la Ţigăneşti aflat la BAR.”Ieşi din farmec, o miloarde,Nu te-aluneca miloarde,lasă prostului nemernic,

4

Îndulcitoarea nădejde, de un bine ce-i părelnic;Fugi de-a curţilor pohvală ; cinstea lor şi desfătareNu-s vrednice să ţintească a poftelor tale stare.Au doară ţie se cuvine a-nmulţi măgulitorii,Ce aleargă cu căţuia tămâind stăpânitorii?Vino, căci un lucru mare,nişte griji mult mai cu cale,Să cuvine să cuprindă,minutele vieţii tale.Acest lucru este omul,noian necuprins de minte,În care se vede gandul unei minţi nemărginite,Câmp roditor, dar sălbatic, în care pe-o lege dată,Şi scaiul şi trandafirul,răsar şi cresc totodatăSă vedem spre sfarşit care,ceriul a vrut a ne naşte,Omule, in aste versuri,află-te şi te cunoaşte…”.Şi o notă de subsol a lui Conachi: „Aceasta este atracţia, în minte venită marelui Nefton (Niton) adică o atracţie ce au trupurile cereşti unul cătră altul prin tragere şi care le ţine oarecum spinzurate”.                      Ion T. Sion ( Observator,ediţie nouă,nr.1, 23 oct. 2013)

* Această comunicare a fost prezentată parţial la Festivalul Naţional de Poezie ,,Costache Conachi’’,ed. a XXI-a, 12 oct. 2013, şi publicată in Observator, nr.1, 23 oct.2013,într-o formă uşor diferită faţă de aceasta.[1] A mai fost publicat şi în volumul ;Poesii, Alcătuiri şi Tălmăciri, ed.I, 1856, îngijită de Ecaterina Conachi Vogoride, la tipografia lui Adolf Berman şi editia a-II-a, îngrijită de Emanuel Vogoride Conachi, la  Edit. Libr. Fraţii Saraga, Iaşi, 1887.[2] Credem că acest manuscris este cel despre care vorbeşte Alexandru Papadopol Calimah în Scrisoare despre Tecuciu II, Convorbiri literare, anul XIX, nr.11, februarie 1886. Istoricul tecucean preciza că avea manuscrisul lui Conachi de la d-na Catinca Negri.http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/logofatul-costache-conachi-inedit.html

Pagini de istorie locală

Un important document tecucean*Ion T. Sion

            Există numeroase documente istorice, păstrate în arhive, mai ales din acelea cu pronunţat conţinut de istorie locală, ce îşi aşteaptă eventuali

5

investigatori, care să le pună în atenţia celor interesaţi de un astfel de domeniu spre a-i valorifica mesajul ştiinţific. Unul se încredinţează acum tiparului. Este un manuscris de 24 de file, legat posterior alcătuirii lui, în scoarţe de carton obişnuit şi se păstrează la Arhivele Naţionale, Filiala Iaşi, nr. de inventar 1698/1828.  Cu toate că poartă data de 25 mai 1828, el are caracterul unei acţiuni de măsurătoare şi înregistrate ale unor imobile ( dughene, case, locuri, grădini) ce nu se puteau realiza decât într-un spaţiu de timp mai întins, data de mai sus fiind aceea a finalizării şi înaintării instituţiei interesate.                     Într-adevăr, un raport al dregătoriilor focşăneni, paharnicul Grigore Angelică şi serdarul Ştefan Brânză[1], însărcinţi cu efectuarea acestei lucrări, menţionează porunca primită, de la Logofeţia cea Mare a Moldovei încă din 18 februarie a anului respectiv, consecinţă, la rând-i, a ,,jalobei dumn(nea)lor boierilor epitropi ai monastirei Sfântului Spiridon din Iaşi pentru dreptăţile bezmănului şi a altor iraturi ce să încuviinţează monastirii Sfântului Prooroc Samoil din Focşani cari iaste metoh a monastirii Sfântului Spiridon’’[2]. Se urmărea obţinerea unei situaţii cât mai exacte a tuturor averilor imobile şi a deţinătorilor lor pentru a se stabili noi reglementări şi obligaţii băneşti pe care tecucenii trebuiau  să le plătească ,,întru asămănare aşăzământurilor altor târguri şi moşii ce sânt afierosite şi alcătuite mai de curând’’[3]. Se considera că, între timp, au fost ,,cuprinse’’ şi alte locuri din vatra târgului, neînregistrate anterior şi nesupuse la ,,încuviinţatul folos al bezmănului ce trebuie să aibă monastirea’’[4].          De altfel, se cunoaşte că locuitori tecuceni, aflaţi în anul 1757, sub aspectul stăpânirii, dependenţi de aşezământul monahal cu sediu în oraşul de pe Milcov[5] şi-au manifestat de mai multe ori nemulţumirea faţă de creşterea cuantumului sumelor de bani ce urmau să fie plătite anual mănăstirii ca bezmăn (embatic- chirie pe

6

termen nelimitat)[6].De exemplu, în anul 1810 târgoveţii din Tecuci soliciatau Divanului Cnejiei Moldovei din Iaşi să intervină pentru ca ei să nu plătească mănăstirii ,,bezmănul mărit’’, ci aşa cum fusese el stabilit de la început, câte ,,20 parale pe an de toată dugheana şi casa’’[7].          Generalul rus Milaşevici, aflat în fruntea Divanului Cnejiei, ce conducea Moldova, nu acceptă cererea şi impune ca ,,să de-a măcar câte doi lei bezmănul de casă şi de dughiană pe an (...) pentru că la alte târguri plătesc mult mai mult’’[8]. Curios mod de a justifica sporirea unei dări. Prin urmare, cum leul valora oficial 40 parale , înseamnă că darea bezmănului creştea de 4 ori, iar dacă leul valora 100 parale, cum indică Dicţionarul limbii române moderne[9], creşterea era de zece ori mai mare faţă de suma stabilită iniţial. E posibil, ca şi după anul 1810 darea bezmănului să fi crescut, spre nemulţumirea tecucenilor. Iar sporul preconizat trebuia să fie motivat şi acceptat. Pentru aceste lucru s-a recurs la acestă minuţioasă catagrafiere. Din raportul amintit mai sus rezultă o înăsprire a sarcinilor fiscale prin lărgirea ariei bunurilor şi a activităţilor lucrative propunându-se ca,,pentru bezmănul locurilor de casă de prin mahalale să să statornicească câte 20 parale de stânjen (nu de casă sau dugheană ca anterior n.n.) precum să urmează în mahalalele târgului Focşani a sfintei monastiri Miera şi precum şi la Odobeşti, care la aceste locuri întocmai aşa să urmează’’. O adevărată competiţie, deşi zonele diferă din punct de vedere al posibilităţilor economice, Focşanii şi Odobeştii dispunând de resurse superioare Tecuciului urmare a regiunii viticole. De asemenea , se preconizează obligaţii băneşti noi pentru ,, vânzarea păcurei, pentru vătăştiu de arabagie, măhălit, coticerit, mortasipie, căntariul, pentru venitul iarmarocului’’. După cum observăm, pentru orice activitate aducătoare de venit bănesc, urma ca târgoveţii să plătească taxele numite bezmăn. De altfel, prin 1835-1836 cănd

7

obştea tecuceană face mari eforturi, sub raport administrativ şi pecuniar, în vederea răscumpărării de sub stăpânirea mănăstirilor din Focşani şi Iaşi, mărturisesc că fac acest lucru ,,plin de dorinţa de  a scăpa de giugu bezmănului’’ pentru care-scriu ei- ,,am îmchipuit toate mijloacele împotriva oricărui neagiuns’’[10].          Importanţa istorică a actului rezultă din faptul că evindenţiază cu destule amănunte care erau locurile ocupate şi neocupate de diversitatea de construcţii, grădinile, dughenile, cu mai mult ori mai puţinalişveriş (azi dever comercial), toate acestea ,,sânt cuprinsă cu binali şi cu încungiuraturi de gardu de către târgoveţi’’.Documentul ne arată şi cine ereau stăpânii lor de drept, inclusiv ai caselor vârfurilor din tărg, categorisite în document prin sintagma,,boieri şi alte trepte’’, aici fiind incluşi negustorii, în primul rând. De asemenea, se poate intui cam care era configuraţia dispunerii, aşezărilor pe străzi, numite cu termenul slavon ,,uliţe’’, în speţă locuitorii din tărgul propriu-zis, cei din mahalale şi varietatea preocupărilor zilnice, preponderent negustoreşti etc.          Dar noi nu ne-am propus să facem acum şi aici o analiză amănunţită a importanţei acestui document în privinţa conţinutului pentru istoria Tecuciului din vremea dată, rămâne ca în altă împrejurare să încercăm a o face. Cu atât mai necesară şi mai utilă va fi  o revenire asupra textului din document cu cît recenta lucrare impropriu intitulată ,,Monografia oraşului Tecuci’’[11] suferă de numeroase carenţe şi omisiuni, urmare a neimplicării autorilor în cercetarea şi cunoaşterea surselor informative din documentele păstrate în instituţiile de resort din vechea capitală a Moldovei.

*Ecstract pentru locurile, dughenile, a casălor boiereşti şi de altor grădini şi alte acareturi ce sunt pe moşia monastirii Sfăntului Prooroc Samoil ce iaste mitoh a mănăstirii Sfîntului Spiridon din Iaşi

8

[1] Numele ultimului dregător se regăseşte în ,,Vidomostie de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829’’(Arhiva Genealogică, I-IV, 1994, 1-2, p.290)[2] ANI , fond Documente , p. 380-86 ( ANI- Arhivele Naţionale Iaşi)[3] Ibidem[4] Ibidem

[5] ANG, fond Primăria Tecuci, ds.nr.9 /857/f.31[6]  Instituţii feudale din Ţările Române, Dicţionar, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1988, p.183[7] Revista ,, Arhivele Basarabiei’’, aprielie-mai 1932 p.85[8] Ibidem[9] Dicţionarul limbii române moderne, ed. Acad. Române, 1958 p.583[10] ANI, fond, Secretariatului de Stat al Moldovei, dc.909-1841, f.9-10[11] Monografia oraşului Tecuci, Ed. Geneze, Galaţi,1999http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/pagini-de-istorie-locala.html

Gânduri despre preotul cărturar Igor Jechiu

          

  În numarul 60 al revistei ,,Dunărea de Jos’’, p. 12, preotul Eugen Drăgoi a publicat articolul intitulat ,,Cărturarul care nu poate fi uitat preotul Igor P. Jechiu’’. Printre numeroşii inşi care i-au ,,călcat pragul’’, de câteva ori, s-a aflat şi semnatarul rândurilor de faţă. Era anul 1970 când am auzit vorbă că preotul din Iveşti a înfiinţat un muzeu. Ca profesor de istorie-română în comuna alăturată, anume Umbrăreşti, nu am putut rezista impulsului de a vizita muzeul şi de a cunoaşte pe omul care i-a dat viaţă.

Am mers, deci la casa parohială din Iveşti, în care familia preotului întemeietor al muzeului locuia, şi i-am bătut la uşă. Îmi deschide şi mă invită în casă un om cu o înfăţişare maiestoasă ca statură şi chip, cu o voce deosebit de prietenoasă şi caldă, ca şi când ne-am fi cunoscut de multă vreme, deşi îl vedeam întâia dată.                 Intrând pe uşă, privirea mi-a fost imediat captivată de interiorul unei vaste încăperi, ai căror pereţi erau tixiţi de un mare număr de cărţi, o bibliotecă particulară cum nicicând nu mai văzusem. Îmi manifet prin mimică surprinderea faţă de ceea ce văd şi îmi exprim apoi admiraţia, stăruind, totuşi, cu privirea pe columele mari ce purtau pe cotoare literele aurite. Părintele îmi observă preferinţa ce o nutream pentru respectivele volume şi, după o scurtă căutare, mi se prezintă cu un volumaş cam 17 pe 15 cm dimensiune coperţii şi cam 3 cm grosime, şi-mi yice că aceasta este cea mai valoroasă carte din întreaga sa bibliotecă. Îmi explică de ce; ,, e o carte manuscris al cărei autor este Erasmus din Roterdam’’. Uimit de o asemenea îmrejurare şi considerând  că ar fi o necuviinţă din partea mea să o cer pentru a o răsfoi şi a o exmina mai în amănunt şi novice fiind în bibliofilie, nu am îndrăznit a-l ruga să mi-o dea în mână. Am rămas doar cu imaginea vizuală a cărţii-manuscris, fără a citi titlul, ediţia, anul.

9

            I-am adresat apoi rugămintea şi dorinţa de a vizita muzeul înfiinţat, acesta fiind, de fapt scopul pentru care venisem. Cu o bunăvoinţă demnă de tot respectul, părintele Igor Jechiu a mers şi m-a condus la casa din Iveşti în care amenajase micul, dar interesantul muzeu.           Printre valoroasele exponate se aflau vase din ceramică aparţinând culturii Sântana de Mureş, deci secolului IV, găsite în curtea locuitorului Gheorghe Păunescu, cu ocazia săpării unui beci, acte referitoare la înfiinţarea şcolii din ,,Târgul Biserica Florii’’, numele de atunci al târgului Iveşti, printre ele şi un ,,Atestatu de clasele primare rurale’’ pe formular tipizat, geanta de vânătoare a boirului Panaite Balş, proprietarul cândva al moşiilor Torceşti şi Iveşti, o masă ,,din lemn de trandafir’’ ( sintagma aparţine părintelui) ce ar fi aparţinut aceluiaşi boier etc. Trebuie săse mai ştie că părintele a găsit la un locuitor din satul Blăjeri un obiect al cărui lor nu-l putea intui, pentru că nu mai văzuse aşa ceva. Mi-a povestit că mult se întreba; ,,Ce-o fi drăcovenia asta?’’.Mergând odată la Bucureşti arată ,,drăcovenia’’ specialistului în paleografie, Emil Vârtosu[1].Părintele zicea că atunci când paleograful a văzut acea piesă veche,, a plâns de bucurie’’, fiindcă era instrumentul cu care se confecţionau peniţele din pană de gâscă, primul şi unicul pe care îl vedea. A fost cedat pentru un timp Arhivelor din Bucureşti la care Emil Vârtosu lucra şi expus într-o vitrină împreună cu documente vechi, unde a rămas un an întreg. Nu ştim ce s-a întâmplat cu acest ,,obiect’’ unicat şi pe mâinile cui a rămas.            În anul 1972, având propria-mi maşină, fac părintelui Jechiu întrebarea dacă nu cumva vrea să mă însoţească la sediul amintitelor arhive din Bucureşti, ceea ce sfinţia sa acceptă bucuros. În luna iulie a anului de mai sus, am făcut trei drumuri împreună cu părintele la Bucureşti şi am stat aici câte 2-3 zile, fiind găzduiţi la o doamnă medic, ce locuia într-o vilă de pe strada Paris. În afară de arhive şi Biblioteca Academiei pe care le-am abordat pentru a afla informaţii necesare unui demers istoric local, părintele m-a purtat şi prin instituţii şi locuri în care avea cunoştinţe vechi, precum la Institutul de istorie unde lucra arheologul Eugen Comşa[2], la locuinţa istoricului Alexandru I. Gonţa[3], ambii originari din Moldova de la est de Prut, de unde era şi preotul Igor Jechiu.           În una din seri am participat împreună la activitatea unui cenaclu literar, printre cei care au citit din propriile creaţii aflându-se o cunoştinţă de-a părintelui, Căruia nu i-am reţinut decât supranumele sub care s-a prezentat ,,Sargeţiu’’[4]. Peste tot era primit cu bucurie şi respect. Pe masa dânsului de lucru de la Iveşti avea nişte cărţi pe care, aratându-mi-le îmi zice; ,,Fără acestea nu poţi scrie Monografia Umbrăreştilor’’. Era vorba despre lucrările intitulate ,,Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului’’, cinci volume ce cuprind registre din fondurile documentare ale mănăstirilor din România. Importanţa lor constă în faptul că ele conţin cotele prin care pot fi indicate spre solicitare şi folosire, la fel ca acelea din revista ,,Creşterea colecţiunilor’’ editată de Biblioteca Academiei Romane, lucrări necesare studiului informativ în domeniul istoriei.            Părintele Jechiu a găsit pe la locuitori şi documente vechi cu scriere chirilică. Pe acestea le-a predat  Arhivelor Naţionale Galaţi şi se păstrează în fondul ce-i poartă numele, ,, Fondul Igor Jechiu’’.           Am aşternut pe hârtie aceste gânduri ca un prinos de recunoştinţă pentru cel care, prin exemplul său, mi-a deschis calea spre activitatea de cercetare în domeniul cunoaşterii istoriei locurilor în care ne-am născut, am trăit şi vor trăi urmaşii noştri. În

10

felul acesta răspund umil îndemnului dat de ilustrul scriitor Panait Istrati, acela de a ,, lăsa o urmă’’ pe locul unde ai călcat.            Ion T. Sion   (Notaţie referitoare la preotul cărturar Igor Jechiu, Rev. Dunărea de Jos,nr.66, 2007)

[1]Emil I. Vârtosu s-a născut în 1902 la Galaţi, moare în 1977 la Bucureşti. Studiile preuniversitare în Galaţi, cele superioare la Bucureşti. Specialist ăn disciplinele auxiliare ale istoriei. A scris numeroase lucrări, printre care şi cea intitulată ,,Paleografia româno-chirilică’’,Edit. Stiinţifică, Bucureşti, 1968.[2] Comşa I. Eugen n. în 1923 la Chişinău, decedat dupa 1975 la Bucureşti. În anii 1961-1962 a făcut cercetări arheologice ăn staţiune neolitică de la Drăgăneşti – Tecuci.[3] Gonţa I. Alexandru n. în 1918 la Glodeni, Basarabia, decedat în 1977 la Bucureşti. Studii la Edineţ, Iaşi şi     Chişinău. Paleograf  la Arh. St. Iaşi, apoi cercetător la Institutul de Istorie din Bucureşti.[4] De la toponimul dacic ,,Sargeţia’’, Deva actuală.http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/ganduri-despre-preotul-carturar-igor.html

Câteva documente tecucene[1]Pentru mai buna înţelegere a celor doua documente, ne-am permis să vi le prezentăm însoţite de o scurtă introducere ( de fapt un fragment dintr-un articol recent postat pe blogul nostru) şi un glosar.            ,, Izvodul de zestre din 16 noiembrie 1816 nu a fost ,,întocmit în întregime de mâna lui Conachi’’. Din cele ,, 46 de poziţii inregistrate’’, doar primele 7 sunt scrise de mâna proprie a lui Conachi şi la altele are câte o intervenţie. Adăugirile posterioare întocmirii lui fiind în număr de patru.          Toderiţă Huhurez era soţul de circumstanţă al Ilenii, la 25 mai 1828, acesta încă trăia , şi era ,,căpitan de

Tecuci’’, avea dugheană ,,de mătăsărie’’ pe Uliţa din piaţa târgului şi casă ,,boierească’’ în Mahalaoa tecuceană numită ,,Nămoloasa’’, mahala în care locuia şi ,,părintele Hrisantu’’, tatăl tânărului mire din 1837.             În izvodul din 1837 întâlnim pasajul ,,soţia răposatului Toderiţă Huhurez’’, ceea ce înseamnă că moartea se petrecuse, relativ, recent datei menţionate, că ultimul adaos al lui Conachi din 3 noiembrie 1841 din actul din 1816 menţionează cea de-a doua căsătorie a Ilenii. Izvodul din 1837, dat de Ileana, poartă semnul crucii şi amprenta digitală, a acesteia.          O informaţie documentară dintr-un dosar păstrat în Fondul Judecătoriei Tecuci, tr.167/ds.nr.1832, f.l.z. ne arată faptul că Toderiţă Huhurez adresează o ,,jalbă’’ către judecătorie prin care revendică unele drepturi de la un ,,aga Aslan’’ în urma unei activităţi de transport cu ,, o şăică pi apa Siretiului ... cu trei crâşme şi cinci podari...’’ , deci la data respectivă era încă în viaţă, şi în activitate.

11

           Poetul Costache Conachi, atât de robit erosului, îi dedică un elogiu cum se poate constata din poezia fără titlu din care spicuim ; Cine are gust să-mi creadă că amorul l-am slăvit/ Nu în ranguri, nu în neamuri, ci în omul iscusit.../Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti/ Pe lângă o rază numai a podoabelor fireşti’’.         Iar ceva mai jos, în poezia respectivă, îi dezvăluie şi mai pregnant profilul social necorespunzător rangului său boieresc, dar fiind pe gustul lui sub raport erotic ; ,,Ah, ibovnică slăvită, căci eşti din proşti muritori,/ Ş-ai ieşit ca trandafirul între celelalte flori,/ Ce ochi pot să te privească şi dreptate să nu-mi dea/ Că-ţi închin pentru iubire neam şi rang şi viaţa mea ?’’         E limpede că nu e vorba aici de următoarea sa pasiune, Zulnia, persoană ce nu era din ,,proşti muritori’’. Este clar că fiinţa poetului vibrează şi răspunde farmecelor unei simple muritoare din popor, pe numele ei documentar, Ileana, reflecţiile sale fiind, de data aceasta, sincere şi nu de complezenţă, concordând şi cu grija de a o înstări material pentru a o ridica la o condiţie socială cât de cât corespunzătoare rangului său.’’ (din articolul, Ion T. Sion –  Câteva observaţii fără gând rău împotriva nimănui, http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/10/pagini-de-istorie-tecuceana)

1.)  Izvod de zestre[1] dat de Costache Conachi la mâna Ilenii cu preţăluirea bunurilor oferite, cu adăogiri succesive făcute de el între anii 1821-18411.        Lei   Parale   No       250    -  2 pogoani vii lucrătoari;      750    -  3  perechi boi       240    -  4 vaci cu viţei (aceli 4 vaci cu viţei s-au primit de Ileana fiind...)[2]       600    -  5 epi      500    -  50 oi      250  -  1 bricică zugrăvită, înbracată;   300  -  1 părechi telegari, însă după ce îşi va faci casi în Ţigăneşti, după tocmală [3];   80   -   1 Icoană Maica Precista  100  -  1 surtuc galbin di panbriu cu căneturi de şal   30   - tij surtuc de cit;   70  -  tij surtuc galbin de panbriu;   60  -   2 rochii albi di hasă   35  -   1 tij de dimie verdi;   50  -   tij de maltin (?) albă,   25  -   tij de alcaz roşie;   60  -   2 rochii de cit;   30  -   tij de hasă cu flori;   25  -  tij de pîslă;   60  -  1 capot de postav;   20  -   1 părechi izmeni supţiri cu borangic;   20 -    2 tij de hasă   18  -   2 coţi pambriu roş, cîte 9 lei cotul;   400 -  1 şal teasru (?) cu pui;    80  -  1 bucaţică tij şal bun, roş cu dungi roze;     5   -  1 cordeli roşii din cit;    30  - 1 părechi păftăluţă tunzul ..}[4]

12

    30  -  1 pajură tij ;                        }nibrăcată    10  -  1 cruciuliţă tij ;                    }    20  -  1 garnitură albă de rochie;    30  -  20 coţi cenar prost;     6   -  2 perechi pantofi negri noi;     1  -   1 pereche colţuni de lînă;    12  -  2 testemeli ;      3  -   1 fes albu;     30 -  1 caţaveică de Toblin, blănită;---------------------      4230

48     -  4 cămeşi de hasă; 20    -  4 feţi de pernă de hasă; 30    -  1 ogheal de cit; 6        -  6 coţi cordeli;

4  -   2 batiste albi; 9  -   4 basmali; 20  -  5 coţi pică de o rochii ;[5]       450  -  1 kilotă de cacucm şi cu garnisit[6];       200  -  pentru mesă, şervete, cuţite şi altilii ale casei       800  -  hacul ei pe doi ani       683  - bani în naht ( peşin, numerar,I.S.)       6500-  adică şasă mii cinci sute lei au cuprinsu izvodul acesta preţăluit de faţă cu mulţi obrază.                 Az. Costache Conachi /m.p. -mână pproprie//scris de altă mână;/Toate aceste de sus preţăluite s-au primit di către mâni şi sânt răspunzător în urmă, dar nu numai eu, ci şi chezaşul meu, căpit(an) Enache Botezat.Şi am iscălit atât eu cât şi chezaşul meu Toderiţă Huhurez[7] /m.p./; Enache Botezat /m.p/(1)816 noemv(rie) 16.           /Adăogiri ulterioare făcute de Costache Conachi manu propriu:/           Fiindcă în locul a două pogoane vii ce să cuprind în acest izvod nici la an (1)821 nefacându-i-să teslim, i-am dat câte 200 vedri de vin pe tot anu. Acum, rugându-mă Iliana ca în locul acestor două pogoane  vii să-i dau o casă cu livada ei, ce-au fost a Bătinesii şi esti pe moşia mea, Brăhăşeştii, bez altă livadă ce mai esti deosăbit, iată, i-am dat casa cu acea livadă, însă supt această îndatorire, adică;

-          să nu fie volnică a o vinde nimăruie, ci numai mie sau stăpânului moşiei Brăhăşeştii, ce esti a mea;

-          al doile, să nu fie volnică a treci cu îngrăditura pisti starea în cari se află îngrădită;-          al 3 –lea, să nu fie volnică a puni să sapi piatră pe acel loc ca să nu pricinuiască

stricăciune.             Diosăbit, mai arăt ce am dăruit Ilenii peste acest izvod, adică;

-          tre sute lei venitul moşii Brăhăşeştii pe anu (1)820;-          tij  trei suti lei venitul moşii Brăhăşeştii pi anu (1)821 cari ari să răspundă Toderiţă,

căci el a strâns venitul.              Az.  Costache Conachi vel vornic /m.p./                         1821 ghenar 12.

13

           Tij venitul moşii Brăhăşeştii pe anu (1)824  şi (1)825 ce i le-am dăruit  iarăşi şi pentru că pe anii  (1)821 şi (1)822 şi (1)823  nu au stăpânit fiind pribegiţi peste Prut.           Az. Costache Conachi vel vornicu /m.p./                         1826 aprilie 11.                     Tij venitul pe anu (1)826 i l-am dăruit ei a  moşii Brăhăşeştii.           Az. Costache Conachi vel vornic /m.p./                           1826 octomv(rie) 10.

           Fiindcă această dari a casăi s-au fost uitat în vremea vânzărilor acelor părţi de Brăhăşeşti, pentru că ea, Ileana ca o fimei, nu a hi priceput a treci şi a să arăta cu acest izvod, ci tocma acum, când aceli pătţi au trecut din mână în mâna, apoi, spre a să mulţămi, i-am dat, în loc de această casă, o mie lei.          Şi, spre ştiinţă şi sfârşit, s-au însămnat aice ca să să ştie că şi această o mie de lei esti tot zăstri acum că s-au căsătorit di al doile.           Az. Costache Conachi vel logofăt /m.p./                          1841 noiembrie 3, Ţigăneşti./Pe verso însemnare cu scriere modernă;/ Izvodul di zăstri.                                                                    2             Izvod de zestre a Ecaterinei, fiica Ilenii, soţia răposatului Toderiţă Huhurez.             În numele prea Sfintei Troiţi.             Izvod di zăstri prea iubitii meli fiici, Ecaterina, carii milostivul Dumnezeu să blagoslovească a le înmulţi.             1837 iunie 4              No.---------------------------------             1 O icoană Maica Precista;             1 Farfurioară cu două linguriţe de argint;             6 zarfuri de argint;             1 Inel di aur cu trii petri diamant;             1 Părechi paftali argint poliite cu colan de dram împreună;             2 Sfeşnice alamă;             1 Ibric cu lighianul său di alamă;             3 Tingiri cu căpacili lor, aramă;             1 Tavă aramă;             1 Tigai aramă             6 Şărveti în cinci iţi;             6 Şărveti tij, cu borangic;             1 (Faţă) de masă de pânză;             2 Prosoapi cusuti ;             2 cu borangic ;             3 Cămăşi borangic bărbăteşti ;             1 di bumbac, bărbătească ;             4 Cămăşi fimieşti ;             1 Fer alamă di călcat strai ;             4 Prostiri ;             1 Oghial di pambriu cu flori ;

14

             1 Saltea cu faţa di cit;             2 Perini mari ;             4 Mici;             3 Mai mici;             1 Ladă mari di Braşov;             2  Rochii cit ;             1 Dugheană în uliţa târgului Tecuciul cu locul lor;             1 Loc la mahala, stârp, pi cari să găsăşti o casă vechi, părăduită.                   + Eu, Iliana, soţia răposatului Huhurez.                   /Adaos autograf al lui Costache Conachi ;/                   Pentru că am cunoscut în haractirul sfinţii Sali părintilui Hrisantu, tatul tânărului miri, cinsti şi  de Dumnezeu temiri, ce împodobeşte pi tot omul şi cu asupră de măsură un slujitor al lui Dumnezeu, dăruiesc zăstri din partea mea tinerii Ecaterina trii mii lei şi la vreme sprijinială şi agiutoriu.                 Az. Costache Conachi vel logof(ăt), cavaler.                /Cu litere latine autograf Lascăr Hrisanti, fiul celor acum căsătoriţi./                Izvodul de zestri a maică-mea la căsătorie.

                                  Ion T. Sion

[1] Începutul documentului este rupt şi am întregit după conţinutul actului şi după însemnarea cu scriere modernă.2 Actul este rupt în acest loc.3Pâna aici scris autograf Costache Conachi, urmând apoi alt scris.4Actul este rupt în acest loc.5 Cuvintele subliniate sânt scrise de mâna lui Conachi. Intervenţia sugerează grija sa de a fi trecute obiectele cu valoarea şi cu rostul lor6“kilotă”, îmbrăcăminte despre care Nicolae Iorga scrie că ar fi fost “caftanul cel mare – chilat”, în sensul că era foarte scump, ceea ce se vede şi aici (N. Iorga, Istoria literaturii, pag. 319).7Apare într-o catagrafie a târgului Tecuci din 1828 şi cu o pricina judiciară în anul 1832.

Listă de cuvinte puţin cunoscute             Izvod – însemnare;registru (de cheltuieli), foaie ( de zestre)             Hac – venit, leafă, salariu             Surtuc  - Haină bărbătească (din postav) care acoperă partea de sus a corpului și care se poartă (la țară) peste cămașă sau peste vestă.              Dimie - Țesătură groasă de lână (albă), folosită la confecţionarea hainelor țărăneşti.              Maltin - un fel de stofă              Hasă - Țesătură simplă de bumbac din care se confecționează, mai ales, lenjerie.               Tij  - De asemenea              Pambriu – stofă de lână merinos ; testemel, năframă, basma ; un fel de haină ; un fel de brâu încins.

http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/cateva-documente-tecucene1.html

15

Documente tecucene

De la Isprăvnicia Tecuciului către căpitanul Dima Tănasă[1]

După porunca gospod (domnului)  ce au adus Ion Vârlan,  Constandin Cibodar şi Alexandru Barsu ca să-şi tragi părţile lor de moşie de supt stăpânirea dum(nealui) post(elnicul) Constandin Vârlănescu ei li-au tras la hotărâtul ci s-au făcut; acum zi când că vor fi oprit pentru cheltuială şi pentru danii; şi fiindcă acum este vremi a tot lucru şi nu pot vini ca să stea

în giudecată cu post(elnicul).          Pentru  aceasta ţi să scrie ca să nu mergi la faţa locului şi să alegi părţile jăluitorilor de prin toate hotarele  ci li s-ar  fi vinit lor şi să le daţi ca să le cosască. Şi după vremea lucrului, di va avea post(elnicul) a răspundi, vor veni aice faţă ca să ste in giudecată cu jăluitorii. Şi după cum va da dreptatea aşa ari să să urmezi.1815 aug, 6C. Conachi aga 

[1] Arhivele Statului Bacău, colecţia Documente, XXXV/19.

Documentul ne-a fost pus la dispoziţie de dl. prof. Ion T. Sion, care a făcut şi transcrierea.http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/documente-tecucene.html

Note referitoare la familia Cincu

           În anul 1931 un apropiat al familiei Cincu tipăreşte o broşură cu titlul ,,100 de ani de la naşterea lui Anton Cincu.’’ Fiind o lucrare pro domo, autorul nu o semnează si exagerează exclusiv în laude, prezentând respectiva familie în termeni apoteotici prin care excede realitatea şi chiar bunul simţ prin nu puţinele inexactităţi ce frizează absurdul.           Neadevărurile constau în fapte şi realizări atribuite Cinculeştilor, dar care, în realitate, ele sunt rezultatul strădaniei altor demnitari tecuceni, aşa cum se va putea vedea din datele documentare pe baza

cărora ne sprijinim afirmaţia. Nu contestăm prin aceasta contribuţiile importante ale neamului în îmbogaţirea patimoniului material şi cultural datorat unor membri ai familiei. Dar istoria trebuie să se scrie ,,Sine ira et studio’’ ( Fără ură şi fără părtinire ).                        Revista locală ,,TECUCIUL CULTURAL’’  nr.3, iunie 2006, p.3, la rubrica numită Galeria personalităţilor tecucene  publică articolul intitulat,, Anton Cincu – Omul şi faptele sale ‚’’sub semnătura domnului Tase Dănăilă. Textul publicat aici cuprinde fragmente însemnate, ca dimensiune din broşura menţionată, semnatarul atribuindu-şi  conceperea şi realizarea celor relatate. Vrând să ascundă sursa din

16

care a plagiat, el pretinde că afirmaţiile sunt ,,conform documentelor existente în Biblioteca Academiei  Române'', fără a indica, aşa cum ar fi fost firesc, titlurile şi cotele sub care se păstrează ele, documentele. Că dânsul habar nu are de vreun fond documentar, se constată atât din textul scrierii, cât şi din situaţia că actualmente documentele scrise nu se mai  păstrează la BAR, ci în depozitele Arhivelor Naţionale. Or, simpla parafă cu inscripţia Biblioteca Academiei Române imprimată pe coperta broşurii, nu justifică enunţul. De altfel, documente cu informaţii privitoare la familia Cincu se găsesc nu la BAR, ci în Arhivele Naţionale din Bucureşti, Iaşi,Galaţi, poate şi în altele, câteva chiar în posesia noastră.         În cazul de faţă, autorul dă dovadă că e lipsit de un minimum de probitate profesională pentru întreprinderea unui demers istorico-genealogic corespunzător uzanţelor şi nici nu putea să-l facă din moment ce nu a avut în faţă nici un document, ci doar broşura din care a reprodus pasaje întregi. Căci dacă dumnealui ar fi avut cunoştinţă despre documentele privitoare la problematică, ar fi trebuit să corecteze greşala cum că nu ,,la anul 1764, Vodă Cehan Racoviţă a închinat Târgul Tecuci Bisericii Profetul Samuel din Focşani,’’ închinarea aceasta datând din 25 februarie 1757[1] .       Nu este adevărat că ,,Serdarul Tudoran Cincu a reuşit să facă un schimb de moşii cu mănăstirea din Iaşi (care mănăstrire ? n.n. ) prin mijlocirea Marelui Logofăt Conachi, cu care era foarte apropiat, scoţând prin acest troc ţinuturile târgului de sub tutela mănăstirii…’’ Schimbul de moşii s-a făcut între logofătul Costache Conachi şi boierul Nicolae Costache, acesta cedându-i lui Conachi, ,, la 15 martie 1835, moşiile Oncani, Gioseni şi Cosmeşti’’, moşii pe care Conachi le vinde târgoveţilor tecuceni fără de ,, nici un feliu de tocmeală si cât au voit obştia a da, atâta am primit, adica 5500 galbeni’’. De altfel, la acţiunea aceasta de eliberare a moşiei şi târgului Tecuci de sub stăpânirea mănăstirii Proorocului Samuel şi a Sf. Spiridon din Iaşi, al cărei metoh (supus) era, au participat numeroşi demnitari ai obştei tecucene,în frunte cu Constantin Vidră spătar, iniţiator si factor principal,Constantin Diamantopol spătar, Călin Maftei stolnic, Constantin protopop, Gheorghe Manu, Constantin Ciuhureanu  (casier al obştii) şi alţii, nici vorba de Tudoran Cincu.[2]               În ceea ce priveşte  faptul cum că Tudoran Cincu era ,,foarte apropiat’’  de Conachi, se impune precizarea documentară potrivit căreia el era la 1847, citez dintr-o adresă a marelui logofăt ; ,,vechilul meu, Tudoran Cincu (sic) mi-au arătat copie după raportul nr. 665…’’ De casa lui Conachi era, mai ales, soţia lui Tudoran, Smaranda Cincu, aşa după cum rezultă din actele unui proces între dânsa şi vecinul ei de sat şi de moşie, Vasile Frunză, proces derulat între 1841 şi 1844. Căci în anul 1841, Smaranda Cincu face o intervenţie către judecătorie în care scrie : ,,fiindcă eu mă aflu cu şădere la Nămoloasa, au trecut vremea arăturii’’ din vina medelnicerului Vasile Frunză. În noiembrie acelaşi an, 1841, cere amânarea procesului în aceeaşi cauză ,, fiindcă eu mă aflu la Eşi zăbovind în trebuinţele dumisale cuconul Costache Conachi şi nu pot fi prezentă la vadeaoa (termenul) hotărâtă’’. Este clar că soţia lui Tudoran se afla ,,foarte aproape’’ de marele bogătaş Conachi. Situaţia ne determină să considerăm ca fiind destul de apropiată de realitate prezumţia de vinovăţie ce se degajă din povestirea scriitorului tecucean Eugen Boureanul cu titlul ,,Comoara logofătului’’[3], când,  la bătrâneţe par a avea remuşcări. Citez din scriere : ,,Bătrânii s-au culcat. Boierul

17

Tudoran sforăie de mult. Femeia de-abia a aţipit şi sare îngrozită ; -Nu ! Nu ! Am greşit !... Am păcătuit ! Iartă-mă cucoane ! Măria-Ta’’.           Se mai arată în textul broşurii, dar fără nici o probă documentară, cum că ; ,,Reputaţia ei de doctor era aşa de mare încât veneau bolnavi din toate colţurile Moldovei şi chiar din ţara românească (sic)’’ că ar fi înfiinţat spitalul din Tecuci.Or boierii tecuceni îşi angajau medici prin contract precum un ,,Ioachim Gropschat’’ care ,,La anul 1834 s-au legat prin contract cu triisprezăci boieri din târgul Tecuciului şi Nicoreştii a li fi doftor pi vremi de trii ani de zile’’[4]în schimbul sumei de 1000 lei, plata urmând să se facă in rate de ,,câte 120 galbini pi

fişticari an’’.          Va urma 

                   Ion T. Sion (Observator, nr.624, 15-24 ianuarie 2007)                                            

      

[1] Arhivele Naţionale Iaşi, fond Documente,P.380/80. [2] Arhivele Naţionale Galaţi, fond Primaria Tecuci, ds/1/1836[3] Eugen Boureanul, Comoara Logofătului,Editura Sportul, Bucureşti, 1922[4] Arhivele Naţionale Iaşi, fond jud. Tecuci, ds nr.10/1835http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/note-referitoare-la-familia-cincu.html

Note referitoare la familia Cincu (II)

       În numarul 624 al acestei publicaţii am relatat cum revista ,,Tecuciul Cultural’’ nr.3 din iunie 2006, sub semnătura lui Tase Dănăilă, a tipărit un text cu titlul ,, Anton Cincu – Omul şi faptele sale’’, de fapt un plagiat. Modul acesta de abordare este specific inşilor care ţin cu orice preţ să arate altfel decăt în realitate.    Cărturarul de mare probitate care a fost Demostene Russo, referindu-se la asemenea cazuri,îi defineşte a fi ,,plăsmuitori’’ ce recurg la diverse trucuri cu scopul de a da valoare de autencitate falsului, inventând ,,fel de fel de împrejurări ce înfrumuseţează istoria’’. Dar, ,ştiind că scoate numai din capul lui lucruri închipuite, va fi prins imediat, amestecă adevărul cu invenţiunea.’’[1           

Este şi cazul pe care îl avem în atenţie în situaţia când cel care semnează susţine cum arfimaţiile lui ar fi ,,conform documentaţiei de care dispunem, care este extrem de stufoasă şi interesantă’’, dar fără a indica măcar un singur ,,înscris’’ din acelea pe care pretinde că le are. Întrebarea ar fi ; De ce ? Răspundem noi ; Fiindcă nu are cunoştinţă de vreun astfel de document, totul rezumându-se  la textul din 1931. Prin acest mod de abordare a demersului său, confirmă punctul de vedere al istoricului mai sus menţionat anume că ,,Falsificatorul  îşi dă silinţa a prezenta fabricatul său ca întrunind toate condiţiunile de autenticitate’’.[2] Iar pentru că documentaţia referitoare la neamul

18

Cincu există, venim şi noi cu unele date din surse sigure privitoare la respectivul neam.              În lucrarea semnată de profesorii universitari Constantin A. Stoide şi Ioan Caproşu cu titlul,,Relaţiile economice ale Braşovului cu Moldova’’, Chişinău,1992, găsim menţionaţi negustori angrosişti, printre alţii ;,,Cincu Ioan, negustor din Sibiu, paginile 107,119,124,190 ;Cincu Tudoran, negustor, pagina 124 ; Cinculeşti, familie de negustori şi zarafi din Sibiu, Braşov şi Bucureşti, pagina 124.’’ La pagina 266 există un capitol intitulat ,,Negoţul cu târgul Tecuci’’. Toate afirmaţiile din lucrare au suport strict documentar.             Nu există, ori nu cunoaştem noi, informaţii din care să rezulte o anume dată la care familia Cincu, respectiv serdarul Tudoran, s-a stabilit în Tecuci. Într-o ,,Vidomostie (listă) de boierii Moldovei aflaţi în ţară la 1829, Ţinutul Tecuciului’’ nu e înregistrat nici un nume Cincu, aşa cum sunt, de exemplu, Costache Conachi, Constantin Vidră, Ilie Stupul, Gheorghe Şărban, Andoni Corban(socrul lui Tudoran n.n.), Constantin Vârlănescu etc., în total 57 de boieri.[3]              În documentul cu titlul ,,Listă de toţi boierii si fii di boieri aflători în cuprinsul acestui ţinut Tecuci’’, nu se află numele Cincu.[4] Catagrafia (Recensământul) din anul 1831, Târgul Nicoreşti, înscrie pe Tudoran Cincu la rubrica ,,privilegiaţi fără dare’’ (bir n.n.) cu specificaţia ,, cei din neamuri’’, iar la rubrica ,,cuprinderea cărţilor fiştecăruia cu veleatul’’ ( anul n.n.) scrie ;,,din (1)823 maiu 5, tatăl său a fost la niamuri’’.[5]             Deşi nu-l întâlnim între membrii organului constituit în vederea acţiunii de răscumpărare a moşiei şi târgului Tecuci de sub stăpânirea mănăstirii Sf. Samuel din Focşani, din anul 1836, îl găsim drept contribuabil şi beneficiar al acţiunii, primind actul intitulat ,,Târgul Tecuciului, anul 1839 documentu nr.4’’ în care arată cum ,,Dumnealui slugerul Tudoran Cincu au plătit  lei 1700 ( şi în litere I.S.)pentru două sute stînjeni di loc, măsuraţi împregiur şi anume arătaţi mai gios’’indicându-se laturile şi specificându-se faptul că rămâne ,,dumnialui sluger Cincul vecinic stăpân pe locul mai sus pomenit.’’[6]          Într-un dosar[7] din 1848, găsim referiri la procesul intentat de către Tudoran Cincu împotriva ginerelui său, Marcu Zvorona, revendicând înapoierea zestrei fiicii sale, Soltana, după decesul acesteia. Reproducem câteva fraze din reclamaţie :,,Fiica mea, Soltana, ci am avut-o dată întru însoţire după căpitan Marcul  Zvorona ot (din) Gălaţi, acum la fevruarie...au răposat aici la Tecuci, în casă la mine, nerămânăndu-i nici un copil de moştenire’’. Invocând eventualitatea ca nu cumva ginerele ,,să să dipărtezi...sau poate ca să şi vândă casăli ce li ari în oraşul Gălaţiului’’ la care şi răposata avea drept de proprietate, cere să i se înapoieze zestrea ce i-a dat-o ficii sale, după inventarul pe care îl alătură şi care cuprinde 35 poziţii cu tot ceea ce a înzestrat-o. La fila 75 exsistă o notă intitulată ,,Arătare’’, notă ce înseriază un număr de 78 acte prezentate la proces în timpul desfăşurării lui. Spaţiul nu ne permite să le prezentăm, dar numărul ne spune destul. Din inventarul privind zestrea dată nu rezultă că ea ar fi fost prea substanţială, ci, mai degrabă modestă, dacă am compara-o cu unele foi de zestre ale unor fiice de boieri sadea.           La rându-i, ginerele Marcu Zvorona se adresează instanţei de judecată cu un ,,Memuaru’’ în care scrie că ,,La 14 fevr. 1843 am luat întru însoţire pe Soltana, fiica d-sale sărdar Tudoran Cincu.La 1848 fevr.23 s-au săvârşit din

19

viaţă...şi la 26 mart. Acelaşi anu, 1848, d-lui serdar au pornit reclamaţie la judecătorie cerînd zestrea ce mi-ar fi dat la însoţire cu fiica d-sale alcătuită din 1400 irmirci şi altele’’. Zvorona neagă şi zice că ,,nu am luat nici o zăstre’’. Memoriul scoate în evidenţă că Tudoran Cincu a întreprins mai multe acţiuni de negustorie cu vite ,,în tovărăşie’’ cu ginerele său înainte de a se căsători, că în unele situaţii ginerele a fost dezavantajat.          ,,Că nu am luat nici o zăstre, am declarat din început şi pentru totdeauna o spun. D-lui sărdar însă au stăruit a zice că am luat-o :Cînd în ziua cununiei ;cînd în cursul tovărăşiei ce aş fi avut la nişte vite, cînd, în sfârşit, în ziua cununiei mi-ar fi făgăduit zăstre’’.El acuză pe fostul socru că urmăreşte ,, a pune mâna pe o închipuită zăstre’’ şi ,,că mama Zmaranda urmăreşte proţăsul în locul soţului său’’, adică soacra-sa ar fi aceia care insistă să îl nedreptăţească.[8]               Sigur că Marcu Zvorona vine cu unele exagerări, dar asta nu însemnă că zisele sale nu reflectă şi aspecte reale ale comportamentului nu tocmai dezinteresat al familiei Tudoran Cincu în obţinerea unor avantaje necuvenite.              În ceea ce priveşte pe fiul lor, Anton Cincu, într-adevăr, a fost o personalitate deosebită în peisajul demnitarilor tecuceni, dar nu în măsura în care i se proiectează imaginea în scrierea de la care am pornit în notele mele. Dacă condiţiile îmi vor îngădui, voi reveni cu unele note şi în legătură cu activitatea acestei personalităţi tecucene.

   Ion T. Sion    (Observator, nr.625, 29 ianuarie 2007)

[1] Demostene Russo, Studii istorice greco-române,Tomul II, ed. 1939, p.571.[2] Ibidem[3] Arhiva Genealogică, nr.I (VI), 1-2,1994, p. 291-295[4] Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Documente Istorice, CCCLX, nedatat, dar aproximativ 1830.[5] Arhivele Naţionale, Filiala Iaşi, fond Visteria Moldovei, tr.885/op.1011/ds.180/1831.S-ar putea ca la data actuală cota de la arhive să fi suferit modificări, dar catagrafiile sunt uşor de aflat.[6] Actul original se află în posesia dl. prof. Ion T. Sion[7] Arhivele Naţionale Iaşi, fond Divanul Domnesc, op.200/ds.344/1848[8] Arhivele Naţionale Iaşi, fond Secretariatul de Stat al Moldovei, ds. Nr. 2104/1856http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/11/note-referitoare-la-familia-cincu-ii.html

Ion T. SionDIECI SI URICARI TECUCENI   Una din multele inexactităţi cuprinse în lucrarea impropriu intitulată  Monografia   oraşului Tecuci   este aceea potrivit căreia „Primele şcoli din Moldova au apărut în epoca  fanariotă” (p. 281). Ori,

20

numărul relativ mare al ştiutorilor de carte cu mult timp înainte de perioada menţionată reprezintă dovada certă a existenţei şcolilor în Moldova cu câteva veacuri bune mai înainte. Iar ca un corolar al acestei situaţii ne stau mărturie multitudinea diecilor de diferite categorii şi a uricarilor din Moldova.               În documentele vechi diecii mai erau cunoscuţi şi cu numele de pisari (scriitori de acte) sau grămătici, acest termen având şi înţelesul de învăţător de şcoală. Trebuia ca ei să fie cunoscători a una sau mai multor limbi străine, de predilecţie slavonă şi latină, limbi clasice ale timpului. Nu se află pe tărâmul adevărului acei care, din prea puţină cunoaştere în materie, consideră şi prezintă Tecuciul, sub aspectul cultural, o „Terra ignota” (Pământ necunoscut).                           Numărul de academicieni cu origine tecuceană desfide un asemenea punct de vedere. Trebuie înţeles că fenomenul nu a fost întâmplător, ci s-a datorat unor înaintaşi cum au fost diecii şi uricarii, acest gen de „ostenitori ai scrisului”, acei care, consideră un cercetător al domeniului, „au contribuit la consolidarea drumului vechii culturi în mersul ei spre progres” (C. Turcu – Din cultura vechilor dieci). Nu ştim care au fost primii dieci tecuceni, fiindcă cele mai vechi documente scrise de ei s-au pierdut. Dar cunoaştem că au existat înalţi dregători cu origine tecuceană, oameni cu ştiinţă de carte cum va fi fost acel „Giurgea Hrăbor comis”. În anul 1508 el intră în stăpânirea unui „sat pe Bârlad, anume „Blăneşti”. Sau acel Ioan tălmaciul căruia, în anul 1514, i se întăresc stăpânirile pe câteva locuri „de pustietate în ţinutul Tecuciului, o sălişte pe Dămici numită Sălişte şi Oltenii, între Călieni şi Năneşti, acum Lungociul”, toate aceste sate aparţinând în vremea respectivă de ţinutul Tecuciului. Iar atributul de tălmaci indică nu doar un ştiutor de carte, ci şi un cunoscător de limbi străine.                 De asemenea, la 15 martie 1569 cancelaria Moldovei emite un act de stăpânire scris de Toma Berheci, acesta având prin urmare calitatea de pisar (diac). Patronimul Berheci ne indică un tecucean. Cu ocazia nunţii domneşti de la Tecuci din 10 iunie 1587, domnitorul Petru Şchiopul face o danie „mitropoliei de la Roman”, ce constă într-un număr de 16 familii de robi. Actul a fost scris la Tecuci de către Damian, scriitor domnesc. Un Cristea Damian scria acte domneşti la 16 noiembrie 1631; 28 iunie 1632; 22 martie 1633. Credem că e una şi aceeaşi persoană cu cel din 1587, deci tecucean, sau fecior al aceluia, meseria de scriitor transmiţându-se la urmaşi. Într-un document fără an, dar care poate fi datat în 1633, ultimul an în care Costin, tatăl Cronicarului Miron, deţinea dregătoria de postelnic, se consemnează o transmitere de stăpânire a satului Tomceşti, la martori fiind menţionaţi dregători tecuceni, printre ei „şi Sava diacu şi Petre diacu şi Maftei şoltuzu cu 12 pârgari”; în colţul din dreapta jos citim: „Pis (scris) la Tecuci; az (eu) Sava diacu pisamo” (am scris). Indiscutabil că acest Sava, cât şi Petre diacul, erau din Tecuci. Primul care-şi arată prin nume originea de loc este un scriitor de documente din timpul domniei lui Moise Movilă, care iscăleşte simplu: Tecuceanul, actul fiind din 26 august 1633.                                   Dar cel mai activ în domeniu şi mai reprezentativ pentru Tecuci îl considerăm a fi fost „Apostol Tecuceanu uricar”. Îl credem a fi autorul unui act din 7 aprilie 1651 scris la Iaşi, la urma căruia stă nota: „Şi eu Apostol pevetul am scris” (peveţ = cântăreţ, psalt). Cinci ani mai târziu, la 1 iulie 1656, egumenul de la Trei Ierarhi vinde o casă în Iaşi, actul vânzării încheindu-se cu textul: „Şi Tiron şi Apostol peveţ am scris zapisul să se ştie”. De asemenea un document datat 9 aprilie 1661 a fost întocmit de „Eu, Apostol uricar am scris”, la Iaşi. Nu începuse încă domnia lui

21

Eustratie Dabija, pentru a accepta afirmaţia istoricului Gh. Ghibănescu, potrivit căreia acest Apostol uricar şi cu un alt tecucean, Poiană uricar, ar fi fost exclusiv în slujba respectivului domnitor. Aceasta pentru că ambii uricari tecuceni şi-au început activitatea înainte de domnia acestui voievod şi au continuat-o şi după. Domnia lui Dabija a fost între septembrie 1661 şi septembrie 1665. Poiană uricar se poate să fi avut un antecesor în domeniu, dar mai puţin cunoscut. La 15 martie 1633, la Iaşi, se dă o poruncă domnească a lui Alexandru Ilias voievod către slujba şi ţinutului Bacău prin care li se cere să nu supere cu „toate angăriile... afară de cislă” pe locuitorii „satului Burleşti” scrie Poiană, iar noi credem că e antecesorul celui despre care vom relata într-un episod viitor în aceastã publicaţie. Cititorii trebuie sã ştie că termenul Tecuceanul nu se reduce doar la locuitor al oraşului, ci şi al ţinutului Tecuci, formă de organizare administrativ-teritorialăveche de sute de ani, desfiinţată de regimul comunist trecut şi menţinută de cel actual, măsura abuzivă prin care tecucenilor li se impune (re)negarea istoriei lor.

*

                   În prima parte a demersului nostru sub acest titlu ne-am referit cu precădere la generalităţi ale domeniului şi mai puţin la exemple concrete. În cele ce urmeazã, venim cu astfel de cazuri, atâtea câte noi am reuşit să identificăm din acelea pentru care documentele s-au păstrat, ştiut fiind faptul că cele mai multe s-au pierdut din cauza vremurilor, dar şi a neglijenţei oamenilor. O scrisoare de la Arhivele Naţionale din Iaşi, datată 10 septembrie 1930, referitoare la felul cun NU se păstrau documentele cu tematică istorică, menţionează „cazul de la Tecuci”, unde s-ar fi „vândut 7000 de kg” cu astfel de acte. Aşa se şi explică situaţia că acelea care mai există sunt cu date destul de târzii. Am arătat ceva mai înainte cum documentul din 10 iunie 1587 a fost scris la Tecuci de către un anume Damian. În timpul domniei lui Petru Şchiopul (prima între 1574-1577, a două între 1578-1579 şi a treia între 1582-1591), acest Damian a scris numeroase acte, în cele mai multe dându-şi numele în întregime: „Damian Cîrstovici”, ceea ce potrivit sufixului „-vici” semnificã „Damian fiul lui Cîrstea”. La rândul său, Damian a avut un fiu botezat Cîrstea după prenumele bunicului, aşa cum se obişnuia în numeroase familii, mai ales în cele de vază. Iar tagma diecilor şi a uricarilor făcea parte dintr-o asemenea categorie socială, unii intrând chiar în rândul marilor boieri. şi acest Cîrstea a devenit scriitor de acte în perioada domniei lui Vasile Lupul, documente în finalul cărora citim: „A scris Cîrstea a lui Damian”, sau „Cîrstea a lui Damian (a scris)”.                 La 8 septembrie 1632, Alexandru Ilias voievod face act de „întăritură Cârstei uricariul pe un vad de moară din apa Bîrladului, ce iaşte în hotarul târgului Tecuciul”. Nu ştim dacă acest Cîrstea uricariul este una şi aceeaşi persoană cu „Cîrstea fiul lui Damian”. Cert este că la Tecuci se scriau în vechime acte de către scriitori din localitatea noastră. În anul 1627, la 20 noiembrie, în Tecuci, „şoltuzul Dumitru şi cu pârgari de târg” întăresc, prin mărturia lor, o înstrăinare „de ocina şi moşie din sat din Ionăşeşti pre mal în ţinutul Tecuciului”, deci validează un act de vânzare/cumpărare aplicând şi pecetea târgului. În anul 1628 septembrie 16, la Tecuci a fost redactat şi scris actul din care reproducem un fragment: „Cazacul uricariul scriu şi mărturisescu cu ceastă scrisoare a noastră cum am mersu... ca să aleg şi să stîlpescu toate părţile de ocina den Tâmpeşti ce au fost cumpărat Nicorită hatmanul” de faţă cu „oameni buni, megieşi”, printre ei fiind nominalizaţi şi „Tiron ce-

22

au fost pârcălab” de Tecuci „şi Dumitraşco diiac de Tecuci”.                 Prin urmare, în urbea noastră se găseau la această dată doi scriitori de acte, unul cu rang de uricar ce se afla în slujba domnitorului, iar celălalt doar diiac al oraşului său. La Arhivele Naþionale din Filiala Iaşi, în fondul „Documente Spiridonie”, PXIII/107 se păstrează un zapis pe numele „Ion Vârluga cu femeia mea, cu Drăguţa,... din târgu din Tecuci” în care emitenţii arată că vând „ocină şi moşie de la părinţi la silişte la Brăişeşti” (situat la sud de Nicoreşti). La sfârşitul zapisului, conform regulii, se află data 7159 (1651) aprilie 6 şi „Eu, Lupul pis” (am scris n.n). La 12 mai 1652 a fost redactat documentul prin care un Andrei şi cu femeia lui „cu Antimiia, fata lui Grigorie din sat din Veprova” vând „ocină şi moşie din partea moşului nostru, lui Nistor, ce se va alege partea noastră... ce este la Cola, laţinutul Orheiului. O am vândut dumisali, lui Ghiorghie Catargiul, pârcălabul de Orheiu, dereptu cincisprezăce lei”. La final. „U Orheiu” (la Orhei) şi „Eu, Lupul Tecuceanul, am scris să se ştie”. Cum cele două documente scrise de persoane cu prenumele Lupul diferă, trebuie sã admitem că e vorba de persoane omonime, dar ambii având origine tecuceană, cel de-al doilea chiar simţind necesitatea de a-şi indica provenienţa locului de naştere. Aceasta mai ales pentru faptul că el se afla la Orhei, în Basarabia, la fel ca şi dregătorul cumpărător, pârcălabul de Orhei Gheorghe Catargiu. Avem în faţă o dovadă de netăgăduit că Basarabia a fost, este şi rămâne pământ românesc, înstrăinat prin forţă armată şi silnicie cotropitoare.

                                 Ion T. Sion- DIECI ŞI URICARI TECUCENI                                                                                           Revista româna  nr. 1 (67) / 2012

(http://astra.iasi.roedu.net/pdf/nr67p14-15.pdf) 

http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2012/11/ion-t-sion-dieci-si-uricari-tecuceni.html

Ţinutul Tecuciului în timpul Revoluţiei de la 1848

                 

Pentru a înţelege, a percepe şi a ne explica corect care a fost situaţia în preajma şi în timpul revoluţiei de la 1848, că aceasta ,,n-a fost un fenomen neregulat (întâmplător), efemer, fără trecut şi viitor’’, cauza fiind cele ,,optsprezece veacuri de trude şi suferinţe, lucrarea poporului asupra lui însuşi’’ ( Nicolae Bălcescu, Mersul revoluţiei în istoria romanilor), nu ajunge să preluăm şi să vehiculăm

mecanic teze concrete, ci trebuie să compulsăm cu grijă file documentare cu aspecte de viaţă din lumea obijduită a satelor şi oraşelor noastre pentru a ne pătrunde de adevărul acestor afirmaţii. Iată, de exemplu, care erau în 1848 raporturile dintre clăcaşi satului Torceşti cu proprietarul Panaite Balş şi cu vechilul acestuia, Năstasă Şotropa.                      Reproducem un mic fragment dintr-o intervenţie scrisă a boierului către autoritatea numită atunci Departamentul Trebilor din Lăuntru ( Ministerul de Interne) din 1848 ; ,,Mai toată vara aceasta, având treabă la Galaţi, am văzut în acel

23

oraş, lăsând pe moşia mea Torceştii şi Blăjerii un vechil care în mai multe rânduri mă înştiinţa că lăcuitorii din acele sate nu să supun la lucrul boierescului şi fac tulburări. La toate acestea eu am căutat să-i supun cu blândeţi, fără a mă adresa la cârmuire, socotind că acesta va fi mijlocul cel mai nimerit.’’ (subl. n.) Mai relatează cum Isprăvnicia şi dregătorii acesteia îşi ,,îngăduie şi-mi impută nişte lucruri neiertate’’, ce ar rezulta din faptul că locuitorii au cutezat să-l reclame autorităţilor pe vechilul Şotropa pentru nişte abuzuri pe care el,Panaite Balş, scrie că le-a cercetat personal şi ,,m-am încredinţat că sunt neadevarate’’.Recunoaşte  că  ,, vechilul de pe acea moşie ( Torceşti) a socotit pentru podvezile ce datoresc lăcuitorii, după aşezământ , a-i pune să taie copaci şi a dărâma crăngile celi mari ; (că) din nenorocire, în această lucrare un lăcuitor au murit’’, sătenii folosind prilejul de a cere şi impune judecarea şi condamnarea vechilului pentru crimă, fapte considerate de atotputernicul proprietar drept ,,lucruri de neiertat’’.          Raportul Isprăvniciei ţinutului Tecuci către Departament semnalează cum, anterior, vechilul lui Panaite Balş comisese şi alte abuzuri cauzatoare de moarte, printre victime aflându-se locuitorul Ursu Ilie ,, ci ar fi chicat dintr-un copac silit fiind, prin bătaie, a să sui şi a-i curăţi, fără altul mort mai dinainte din bătaia lui .. şi altul ci să găsăşti acum bolnav’’. Acestea sunt faptele care i-au determinat pe locuitori să nu se supună ,, la lucrul boierescului’’, motiv pentru boier de a reclama că, în vara anului 1848, ,,lăcuitorii di pi satele meli au lăsat grâul să se scuture, clăile pe camp’’, văzându-se silit, scrie el, ,, de am dat bani ca ruşfert (sic) lăcuitorilor di la Vultur ca să nu-mi lasă pâinea pe camp’’. ( Arh. St. Iaşi, fond Ministerul de Interne, tr. 1772/op.2020/ds.13988/1848)          Situaţii asemănătoare se petreceau în toate satele boiereşti din acest timp, demn de reţinut şi faptul că cele mai multe aşezări din ţinutul Tecuci făceau parte din categoria satelor de clăcaşi obligaţi  să lucreze ,,zilele boierescului’’ după cum era poftă şi vrerea stăpânului. În consecinţă, va fi lesne de înţeles preocuparea şi efortul autorităţilor centrale, exponente ale clasei privilegiate din acest timp, de a zdrobi din faşă orice împotrivire şi încercare de inoire a raporturilor dintre oprimaţi şi oprimatori, aşa după cum se va putea observa din textele documentare ce urmează. Dintre ele unul singur  a fost publicat (6), celelalte fiind inedite. Şi câte nu vor mai fi prin depozitele arhivelor acoperite de praful uitării, a lipsei de posibilităţi de a fi văzute şi aduse la cunoşţiinta publicului iubitor de istoria cea adevărată a trecutului nostru.                                                             -  1  -               12 aprilie 1848. ,, patru pasageri ce au fost la hotarul de pe moşia Grozeşti şi prin împuşcătură au pricinuit moartea unui slujitor păzitoriu la graniţă sunt dintre tinerii moldoveni ce se întorceau de la Paris şi anume Neculai Cantacuzino ( Chinezul), fiul răposatului spătar Mihalache Cantacuzin, Grigore Cozadin şi ( iar) ceilalţi, după spusa comandirului de graniţă ( ar fi) Toderiţă Râşcanu şi Vasile Mălinescu (...) Îndată să să intrebuintază toate mijloacele pentru a-i afla şi a-i prinde numaidecât...’’                                                              -  2  -                1848 aprilie 18. Departamentul Trebilor din Lăuntru către Isprăvnicia ţinutului Tecuci                 ,,Isprăvnicia ţinutului Tutova, prin raportul supt nr. 2656 înştiinţează că la 14 a curgătoarei luni, în ocolul Pereschivului ce să megieşte cu ţinutul Tecuciului, în

24

apărătura Putredenilor, la marginea despre apus, adică înspre ţinutul Tecuciului, către satul Glăvăneşti, s-au văzut şapte inşi culcaţi şi înveliţi cu chebi sau burnuzuri şi tot în aceeaşi zi la ocolul ( ?) Tălpăului s-au ivit alţi trufiţi bine înarmaţi cu carabine în îndestule arme la o cârciumă pe Jeravăţ, despre care, Departamentul grăbind a vesti acei Isprăvnicii, se scrie că în minutul primirii aceştia, înjghebând potire de îndestui slujitori şi alţi oameni puşcaşi, să să trimită să să întrunească în pripă cu potira ţinutului Tutova şi să păşască cu toată bărbăţia şi osârdia a urmări şi prinde negreşit pe acei făptuitori de rele despre care ispravnicul să raportuiască neîntârziat.                     Ministru din Lăuntru                            ss Katargiu            Însemnare pe margine ; primită duminică dimineaţa în 18 aprilie la            7 ceasuri europineşti dimineaţă.                                                                 -  3  -                                                                             1848 aprilie 27. Cinstitei Isprăvnicii a ţinutului Tecuci ;Polcovnic Sandu Avram şi căpitan Miron Butii, Raport.                Potrivit poruncii cinstitei Isprăvnicii ce am primit duminică 21 ( sic) aprilie, întru cari ni să puni însărcinarea ca să privighem în acest ţinut ca oricând se va ivi d/umnea/lui Vasile Ghica Spătar, Iorgu Radu, Gligoraş Baloş  şi Iorgu Sion şi, pi di o parte să înştiinţăm cinstita Isprăvnicie, iar pi di alta să fie supt arestuire până la primirea dezlegării pentru însemnaţii boieri.                 Noi, următori fiind acelor porunci, am cercetat prin sate, precum şi pe la podurile Siretului, am dat în grija ipistaţilor de poduri că, la întâmplare de prepus pentru asăminea, să ne înştiinţeze, precum şi vornicii pe prin sate, iarăşi, asăminea.  Apoi fiindcă până acum nu s-au ivit nemica cu supunere aducem înştiinţare cinstitei Isprăvnicii.              ss Miron,Buti               Rezoluţie ; Să li se răspunză ca să aibă niadormită privigheri şi să întărească paza şi cercetarea.

          -          4  -                              1848 mai 1. Poliţia oraşului Tecuci               În urma poruncii cinstitei Isprăvnicii no-2728 urmată de pe porunca Departamentului din Lăuntru nr. 2447, poliţia au cercetat în tot cuprinsul acestui oraş spre negreşita aflare şi prindere a lui Toader Sion carili face parte la revolta urmată şi nicidecum nu s-au aflat.               Cu cinste se incunoştiinţează.                                                               -  5  -      1848 mai 8. Privighetorul ocolului Zeletin către Cinstita Isprăvnicie a  ţinutului Tecuci                Porunca no-3151 priimindu, cu supunere să aduce la ştiinţa că, potrivit cuprinderii ei, să va avea în privire pentru feţili insămnaţi în ea şi anumi ; căminar Toader Ionescu, Ioan Poni, cornetu Giuşcă şi Ion Homocean ca, /atunci/ când s-ar ivi undeva împrăştiind vorbi sau hârtii, să va urma întocmai după cuprinderea citatei porunci.                                                                   -  6  -1848 iulie 15. Pruncul roman nr. 14                Un corespondent ( din Focşani), om de credinţă şi stimabil, ne scrie ; ,, O mare parte a oştirilor ruseşti a trecut dincolo de Prut şi până la 18 a acesteia ( luni) sunt ordonaţi a fi toţi dincolo de Prut, ducând cu dânşii în Rusia sămânţa Constituţiei

25

noastre ; ştiinţe date de însuşi căpitan... ( aşa în text n.n.) ; se mai zice că Domnul Sturza va trece cu dânşii, nemai având curaj a sta între români.                Plecarea ruşilor a amorţit pe reacţionari şi a deşteptat speranţa fraţilor moldoveni; de la Tecuciu, de la Bârlad şi de mai departe pe toate zilele vin mulţime, se îmbrăţişează cu noi şi cer a lua Constituţia noastră întreagă şi a se uni cu noi’’. Aşadar încă câteva zile, încă o lacrimă, şi România toată va fi mare şi puternică. ( Anul 1848 în Principatele Romane – acte şi documente, tomul II, 1902, p. 523).                                                                   -  7  -1848 iulie 20. Departamentul Trebilor din Lăuntru către Isprăvnicia ţinutului Tecuci                  Prea înălţatul Domn stăpânitor, luând ştiinţă că între feţile Valahiei şi alţi străini ce sosesc la graniţă pentru a intra în Moldova unele poartă asupră-le cocarda şi eşarfi româneşti, ce sunt semni neîncuviinţate de cârmuire, au binevoit a pune însărcinare acestui Departament de a scrie acei Isprăvnicii ca aşa feţi ce ar purta asemenea semne să nu fie îngăduite de a călca pe pământul Moldovei, nici de a intra în ţară. Prin urmare, împărtăşindu-se acea Isprăvnicie de înaltă punere la cale, i se scrie ca să fie cu multă priveghere că, oricând s-ar înfăţoşa aşa voiajori spre a intra în Moldova, să-i oprească şi în grăbire să raportuiască la Departament de numele lor.                      Ministru,                ss cavaler Balş          Rezoluţia Isprăvniciei ; Se va obşti porunca în ţinut în aşa cuprindere.

                        Ion T. Sion (Ecouri ale Revoluţiei de la 1848, Astra tecuceană, anul III, nr.7,iunie 1998)                                                                                        http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/10/tinutul-tecuci-in-timpul-revolutiei-de.html

Pagini de istorie tecuceană

Ion T. Sion –  Câteva observaţii fără gând rău împotriva nimănui

                   La mijlocul lunii iunie 1989, o doamnă numită Alisa Dropol cu domiciliul în Constanţa vine la Tecuci cu un număr de documente tecucene şi cu dorinţa de a fi tipărite într-o publicaţie locală. Cum era firesc, apelează la cel care conducea atunci Casa de Cultura în calitate de director, nimeni altul decât Ionel Necula, cel care îşi reneagă respectiva activitate. Documentele fiind scrise în grafia veche şi cum dânsul era străin de paleografie, trimite pe doamna la suscrisul. Transcriu documentele, le dactilografiez în trei exemplare, dau două doamnei cu intenţia de a da unul domnului profesor Ţanu, la care doamna se afla găzduită. Dumneaei dă unul din cele două domnului director pentru a fi păstrat în arhiva instituţiei.           Imediat după evenimentele din decembrie 1989, domnul director publică documentele transcrise şi dactilografiate de mine în numerele 2,3 şi 4 în ziarul local Tecuciul semnându-le ca fiind propriile izvodiri. În mod firesc mi-am manifestat dezacordul şi am replicat în ziarul gălăţean Viaţa liberă  nr. 74 din 20 martie 1990, dar care îmi publică doar o mică parte din cuprins.        

26

          Recent, în lucrarea intitulată Uricar la poarta Moldovei de Jos, domnul Ionel Necula retipăreşte textele documentare atribuindu-şi din nou exclusivitatea sub aspect paleografic, dovedind că ,,năravul din fire n-are lecuire’’. Domnul îşi subintitulează lucrarea ca fiind Pagini de istorie şi cultura tecuceană, fără a demonstra prin conţinut că aşa stau lucrurile, căci numeroase inexactităţi îl contrazic. Ne referim la câteva din acestea. Nu a existat la Ţigăneşti nici o ,,Academie’’, ca instituţie de cultură aşa cum insinuează la pagina 35, realitatea fiind că Academia a fost doar proprietară a moşiei Ţigăneşti în urma donaţiei făcută de către liberalul Tache Anastasiu. Nu-i adevărată nici informaţia potrivit căreia Cocuţa Conachi ar fi murit ,,datorită unei căzături de pe cal’’...în marginea unui sat. Autorul ar fi trebuit să reflecteze ce rost aveau nişte ,,tineri mascati’’ în februarie. Or, ,,Cocuţa a decedat la Geneva, la 25 februarie 1870, la două săptămâni după naşterea ultimei copile, Margherita’’ scrie d-l. Paul Păltănea în cartea Neamul logofătului Costache Conachi, p.333, date pe care pretinsul istoric Necula ar fi trebuit să le cunoască, mai ales pentru situaţia pe care a invocat-o, aceea că a corespondat cu autorul monografiei din care am citat.          După ce aminteşte de căsătoria lui Ioniţă Hrisanti, aşa cum rezultă din izvodul de zestre datat 4 iunie 1837, deci căsătoria cu Ecaterina ,,despre care – afirma I.N.- în legenda locală a locului se crede a fi o fiică nelegitimă a lui Costache Conachi’’, după ce caută să ne asigure că ,,lucrurile ar fi rămas mai departe încâlcite şi ambigui dacă de curând nu s-ar fi descoperit... documente de netăgăduită importanţă pentru limpezirea  acestei controversate probleme istorice’’, conchide totuşi că ,,actul nu dezvăluie nici un fel de legătură între Costache Conachi şi mama fetei’’. În asemenea context cum rămâne cu ,,limpezirea controversatei probleme istorice’’ privind descendenţa Ecaterinei Conachi ?          Şi cum altfel decât lipsa de respect faţă de cititor poate fi trimiterea la ,,mărturiile memorialistice ale Nataliei Costăchescu ... publicate în Timpul din 15 martie 1944, unde se afirmă că soţia lui Ioniţă Hrisanti era fiica nelegitimă a lui Conachi, afirmaţie ce nu poate fi suspectată – scrie cu nonşalanţă I.N.- întrucât memorialista era nepoata lui Ioniţă Hrisanti, crescuse pe genunchi acestuia şi probabil îi şi dezvăluise câte ceva din tainele genealogice ale familiei’’, mărturii pe care I.N. nu le-a citit din moment ce face astfel de afirmaţii. Ştie el bine că ceva nu e în regulă când propune ,,Să nu forţăm totuşi datele documentelor’’. Noi credem că e necesar, mai mult ca oricând, să ne situăm pe terenul trainic al adevărului, să apreciem şi să valorificăm exact şi corect sursa documentară. Dacă I.N. ar fi citit textul doamnei Natalia Costăchescu ar fi aflat că istorisirile privind viaţa bunicilor săi nu le deţine din familie, pentru că- se destăinuie autoarea în Timpul - ,, din tot ce am istorisit eu n-am ştiut nimic până în 1899 sau 1900. La noi în casă nu se vorbea niciodată nici de Conachi, nici de Vogoride. Şi bunicul şi tata nu voia să ştim noi, copii, că mama tatei a fost un copil bastard’’. Natalia Costăchescu arată  că toate informaţiile despre Ioniţă Hrisanti şi familie le-a aflat, întâmplător, din gura lui George Misail, bunul prieten al lui Ioniţă şi coleg de serviciu întâlnit cu prilejul unui ,,voiaj’’.           Nu rezultă de nicăieri că izvodul de zestre din 16 noiembrie 1816 a fost ,,întocmit în întregime de mâna lui Conachi’’. Din cele ,, 46 de poziţii inregistrate’’, doar primele 7 sunt scrise de mână proprie a lui Conachi şi la altele are câte o intervenţie. Actul din 1816 nu este consemnat de de Ileana ,,prin punerea degetului’’ cum scrie I.N., ci cel din 1837, dat de ea,

27

poartă semnul crucii şi amprenta digitală, nici nu ,,cuprinde trei completări ulterioare’’, adăugirile posterioare întocmirii lui fiind în număr de patru.             Nu-i conformă cu realitatea nici afirmaţia că soţul de circumstanţă al Ilenii, Toderiţă Huhurez, a însoţit pe Conachi în bejenie în anii 1821 – 1823 şi că ,,din această bejenie nu s-ar mai fi întors, fiind decimat (sic) de ciuma care a bântuit Basarabia’’. Dacă I.N. ar fi fost, într-adevăr, preocupat de istoria locală şi de aflarea adevărului prin intermediul documentelor exsistente, ar fi putut constata că la 25 mai 1828, Toderiţă Huhurez trăia încă, era ,,căpitan de Tecuci’’, avea dugheană ,,de mătăsărie’’ pe Uliţa din piaţa târgului şi casă ,,boierească’’ în Mahalaoa tecuceană numită ,,Nămoloasa’’, mahala în care locuia şi ,,părintele Hrisantu’’[1], tatăl tânărului mire din 1837. Şi din izvoadele de zestre I.N. , cu un pic de intuiţie şi de discernământ  în plus, ar fi putut deduce că Huhurez nu fusese ,,decimat’’ în 1821-1823, căci abia în izvodul din 1837 întâlnim pasajul ,,soţia răposatului Toderiţă Huhurez’’, ceea ce înseamnă că moartea se petrecuse, relativ, recent datei menţionate, că ultimul adaos al lui Conachi din 3 noiembrie 1841 din actul din 1816 menţionează cea de-a doua căsătorie a Ilenii, care căsătorie, în mod normal, nu se putea face după 20 de ani de la decesul primului ei soţ.          O informaţie documentară dintr-un dosar păstrat în Fondul Judecătoriei Tecuci, tr.167/ds.nr.1832, f.l.z. ne arată faptul că Toderiţă Huhurez adresează o ,,jalbă’’ către judecătorie prin care revendică unele drepturi de la un ,,aga Aslan’’ în urma unei activităţi de transport cu ,, o şăică pi apa Siretiului ... cu trei crâşme şi cinci podari...’’ , deci la data respectivă era încă în viaţă, şi în activitate.          Mai scrie  domnul Ionel Necula că ,,biografia poetică nu o reţine ( pe Ileana, n.n.) alături de cele destăinuite ,,şi le înşiră numele, printre ele şi o Elenca’’, ceea ce în obişnuinţa şi documentele timpului derivă nu neapărat de la Ilinca, ci şi de la Ileana. Conachi a avut o cumnată de var primar la Umbrăreşti care apare în acte când Elenco, când Elena. Nu credem că ,,Poetul amator de <<năvală>> o înconjoară pe Ileana cu discreţie şi nu o trece în operă’’. Nu se putea ca poetul atât de robit erosului să nu-i dedice un cât de mic elogiu cum se poate constata din poezia fără titlu din care spicuim ; Cine are gust să-mi creadă că amorul l-am slăvit/ Nu în ranguri, nu în neamuri, ci în omul iscusit.../Adevăr, ce au a face titlurile omeneşti/ Pe lângă o rază numai a podoabelor fireşti’’         Iar ceva mai jos, în poezia respectivă, îi dezvăluie şi mai pregnant profilul social necorespunzător rangului său boieresc, dar fiind pe gustul lui sub raport erotic ; ,,Ah, ibovnică slăvită, căci eşti din proşti muritori,/ Ş-ai ieşit ca trandafirul între celelalte flori,/ Ce ochi pot să te privească şi dreptate să nu-mi dea/ Că-ţi închin pentru iubire neam şi rang şi viaţa mea ?’’         E limpede că nu e vorba aici de următoarea sa pasiune, Zulnia, persoană ce nu era din ,,proşti muritori’’. Este clar că fiinţa poetului vibrează şi răspunde farmecelor unei simple muritoare din popor, pe numele ei documentar, Ileana, reflecţiile sale fiind, de data aceasta, sincere şi nu de complezenţă, concordând şi cu grija de a o înstări material pentru a o ridica la o condiţie socială cât de cât corespunzătoare rangului său.          Păşeşte pe nisipurile mişcătoare ale istoriei profesorul I.N. în privinţa rigorii ştiinţifice şi, atunci când se referă la unele aspecte din viaţa şi activitatea lui Ioniţă Hrisanti . De exemplu, nu din funcţia de ,,preşedinte al tribunalului din Tecuci’’ a fost scos pe data de 15 aprilie 1857, ci din aceea de ,,director’’ al cancelariei tribunalului,

28

ceea ce-i cu totul altceva.   Ierarhizarea în instanţele judecătoreşti locale ale timpului, în ordine descrescândă, era ; preşedinte, asesori, director de cancelarie etc. În funcţia de preşedinte al tribunalului din Tecuci va fi promovat după unire, în noiembrie 1860. Pe urmă, ce-o fi vrut să spună oare cititorilor I.N. când afirmă că după ce ,, şi-a întemeiat aşezarea în vecinătatea protopopului Gheorghe Dimitriu... a devenit repede unul dintre stâlpii protipendadei tecucene’’ ? S-a pus oare Ioniţă Hrisanti în serviciul marilor boieri ai târgului, căci protipendada, domnule Necula, era formată exclusiv din marii boieri ai ţării, cei care aveau numai privilegii şi din care se alegeau înalţii dregători, în rândul cărora nu a intrat eroul nostru de la Tecuci, nefiind nici ministru, nici deputat în viitoarele camere, nici prefect şi nici măcar primar al Tecuciului aşa cum au fost Anton Cincu sau Tache Anastasiu. Nici protopopul Dimitriu, nici Vucetici nu au făcut parte din protipendadă. Ce mai scrie I.N. ? Ca în anul 1858, ,,populaţia din cele două ţări româneşti a fost din nou chemată la urnele de vot ( parcă am fi în 1990 I.S.) pentru a desemna componenţa Adunărilor Elective ce urmau să voteze pentru sau contra unirii...’’            Noi credem că toată lumea ştie că Adunările Elective au menirea de a alege, în cazul de mai sus alegerea domnitorilor, căci pentru Unire votaseră, încă de pe 7 octombrie 1857, Adunările ad-hoc. Iar în Adunarea ad-hoc din Moldova cel mai activ dintre deputaţii tecuceni nu  a fost Ioniţă Hrisanti, ori cât de mult ne-ar fi plăcut noua să fie aşa, ci Alecsandru Teriachiu, ( nu Teriakin cum scrieţi dumneavoastră), Vasile Sturza şi reprezentantul orăşenilor Constantin Iacovachi (nu Carcarachi cum apare în Tecuciul). Păcat că nici numele deputaţilor tecuceni nu le-aţi putut reda corect.            Pe de altă parte, ce sens are expresia ,,Marele valit’’ din textul din prima secvenţă şi, tot acolo, de ce n-aţi tălmăcit şi sensul cuvântului ,,teslim’’ din primul document, aşa cum aţi procedat cu ,,tij’’ ? Noi ştim de ce, dar ar fi mai bine să o afle şi publicul direct din pana dumneavoastră.            Ar mai fi şi alte asemenea exemple, dar ne oprim aici nu înainte de a vă ruga să lăsaţi ca, de istoria locală a târgului nostru, de prezentarea personalităţilor sale istorice, să se ocupe acei oameni care au pregătirea şi autoritatea corespunzătoare şi să renunţaţi la dorinţa şi tendinţa de afirmare cu orice preţ. Ori să vi le căpătaţi acestea, eventual chiar celebritatea, cu uneltele probităţii ştiinţifice. Căci a nu sluji adevărul istoric când vrei să scrii istorie nu foloseşte nimănui, nici măcar autorului unui asemenea demers incorect.

         Ion T. Sion

        [1] Informaţii din documentul ,,Ecstract pentru locurile, dughenile, a casălor boiereşti şi de altor grădini şi alte acareturi ce sunt pe moşia monastirii Sfăntului Prooroc Samoil ce iaste mitoh a mănăstirii Sfîntului Spiridon din Iaşi’’, descoperit de dl. Prof. Ion T. Sion la Arhivele Naţionale, Filiala Iaşi, sub nr. de inventar 1698.http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/10/pagini-de-istorie-tecuceana.html

Ion T. Sion - Domniţe măritate cu fii de boieri

29

Legăturile domniţei Ruxandra Racoviţă cu Tecuciul

           O fiică de domnitor măritată cu un fiu de boier din Moldova a fost domniţa Ruxandra a lui Mihai vodă Racoviţă. Soţul ei s-a numit Grigoraş Costache şi era unul din cei cinci feciori ai marelui vornic al Ţării de Jos, Vasile Costache, din căsătoria sa cu o Cantacuzină. Cum se va fi ajuns la legătura matrimonială dintre domniţă şi fiul de boier, nu cunoaştem. Să fi fost domniţa Ruxandra o persoană nu la fel de frumoasă cum a fost mama ei, doamna Ana ? E posibil. În popor umbla

cândva vorba precum părinţii urâţi aduc pe lume copii frumoşi şi invers ; părinţii frumoşi dau naştere la copii urâţi. Oricare va fi fost situaţia, această însoţire a avut loc şi ea este atestată documentar. Dar să coborâm puţin pe ramura genealogică a domniţei pentru a-i afla cine i-au fost înaintaşii pe linie maternă prea puţin cunoscuţi, comparativ cu cei dinspre tată.                           Primul atestat documentar este un Marta din Tecuci. A avut un fecior, Lupul spătar ( de rangul doi sau trei), fapt ce rezultă din două documente datate 15 noiembrie 1620 [1], 15 aprilie 1721 celălalt [2]. Lupu a avut fiu pe Dumitraşco. Toate trei persoanele sunt menţionate în respectivele documente cu prilejul unor înstrăinări de ocine pentru care tocmeala şi plata s-au făcut – se specifică în acte – de faţă cu ,,mulţi boieri şi megieşi, anume ; Lupul spătar, fiul lui Marta din Tecuci şi fiul lui, Dumitru fost spătar’’.[3]    Înscrisurile poartă iscăliturile ambilor participanţi la înţelegere. La 8 septembrie 1632, când este întărită o danie Cârstei uricariul din Tecuci, se precizează unde e situat locul cu pricina ; ,,...în hotarul târgului Tecuci, între târg şi Cămileşti (Cernicari n.n.), din gios de unde au fost moara Lupului Cârnul fost spătar’’[4]. Dumitraşco Cârnul a deţinut diverse slujbe dregătoreşti, ceea ce i-a înlesnit achiziţionarea de numeroase sate cu moşiile aferente. A avut soţie pe o Vasilca din Pogăneşti, ţinutul Tutova, şi trei fete ;Ecaterina, Nastasia şi Ruxandra. Primele două au fost înfiate, iar ultima fiică le-a fost copil propriu. Diferenţa de vârsta între Ruxandra şi surorile ei vitrege fiind mare, după decesul părinţilor, Nastasia vinde mult din cumpărăturile părinteşti, inclusiv părţile ce i s-ar fi cuvenit Ruxandrei. Aceasta, în jurul anului 1680, se va mărita cu Dediul de Galaţi, personaj bine cunoscut prin fiica lor Ana (Helge în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir), de o frumuseţe aparte. Va ajunge Doamnă a Moldovei prin căsătoria ei cu Mihai Racoviţă, domn în trei rânduri al Moldovei ( 1703-1705 ; 1707-1709 ; 1715-1725) şi de două ori în Muntenia. C. Gane, în Trecute vieţi de doamne şi domniţe, relatează cum s-a ajuns la respectiva însoţire, faptul că M. Racoviţa ,,a luat de nevastă tocmai pe această splendidă femeie pe care trebuie să bănuim că şi el, Dimitrie Cantemir, a iubit-o, căci ura lui împotriva acestor soţi nu s-ar putea tălmăci altfel decât de simţământul invidiei şi al geloziei’’.[5]             Aceasta ar fi cauza denigrării, în lucrarea de mai sus, a soţilor în discuţie aici. Familia domnitoare a avut patru băieţi, doi au domnit, şi trei fete, una din ele, Nastasia, a fost doamna lui Scarlat vodă Ghica. Dar mai bine cunoscută rămâne domniţa Ruxandra, deşi mariajul ei cu Grigoraş Costache pare să fi fost considerat

30

în familie drept o mezalianţă. Opinia aceasta rezultă din faptul că documentele păstrate vorbesc de fiecare dată de ,,domniţa Ruxandra Racoviţă’’, niciodată Costache. Bunăoară, la 3 august 1740, doamna Ana, mama ei, scrie ,,Prea iubitei noastre domniţe Ruxandra Racoviţă’’,fără nici o referire la persoana ginerului cu care, la data respectivă, fiica ei conveţuia [6].              Fratele domniţei domnitorul Constantin Racoviţă, scrie la 30 decembrie 1749 ispravnicului de Tecuci, poruncindu-i să cerceteze o pricină de hotar a satelor ,,iubitei surorii noastre, dumneaei domniţa Roxanda’’.[7] La 17 februarie 1757, vărul ei, Radu Racoviţă, i se adresează ,,Cu multă plecăciune (...) prea luminată măria ta, domniţă Rucsanda Racovită’’[8], sfătuind-o să nu strice casele din Iaşi, ci să le vândă aşa cum sunt. Şi în actul prin care ambii soţi fac o danie la data de 10 mai 1743, ,,un sălaş de ţigani’’ Dediului Codreanul, om aflat în slujba casei lor, iscăliturile donatorilor sunt cele ce urmează ; ,,G(rigoras) Costachi [9] biv vel comis,el ; ,,Roxanda Domniţa’’, cu litere greceşti, ea. Or, firesc era să poarte numele soţului ei. Deci ne putem întreba ; dacă el ar fi fost fiu de domn, iar ea fiică de boier, la fel ar fi procedat ? La 22 iulie 1754, pe când soţul era de  opt ani trecut în lumea de veci, domniţa singură face un alt act de danie aceluiaşi donatar, ,,doi copii şi două copile de ţigani (...) din ţigănia noastră de la Călieni’’ [10], sat moştenire de la Dumitraşco Cârnul. Acum iscăleşte tot cu caractere greceşti ; ,,Roxanda Domniţa Racoviţă’’.Din însoţirea domniţei Ruxandra cu Grigoraş Costache a rezultat o fiică, Anastasia. A fost căsătorită cu Iordache Ghica (Sulgearoglu), nepot de soră domnitorului Grigorie III Ghica.    Potrivit Efemeridelor semnate Const. Caragea Banul, în 1775 domniţa Ruxandra încă trăia la Constantinopol. Autorul povesteşte cum, după surghiunul din Rusia, împreună cu  Costache Ghica , fratele lui Iordache, s-au întors la Ţarigrad, unde ,,evghenia sa ( C. Ghica n.n.) s-a aşezat în casa lui părintească, unde locuia cel mai mare dintre fraţi, cămăraşul Gheorghe Ghica- cu soţia şi copiii lui şi cu soacra lui, domniţa Ruxanda Racoviţă [11].            Nu ştim data decesului ei, dar sigur s-a produs în străinătatea  în care ea s-a aflat multă vreme împreună cu soţul, pe care-i aflăm  alături cu familia domnească, fie în Muntenia când domnea aici, fie la Istambul când Mihai vodă Racoviţă se găsea în postura de mazilit. Din cauză că Grigoraş Costache urma această linie de conduită, în 1730, domnitorul Grigorie II Ghica îi confiscă moşia Şerbăneşti, motivând că ,, fără nici o pricină au lipsit de aice din ţară’’.[12]. Satul îi va reveni mai târziu şi va ajunge, ca şi celelalte, în stăpânirea Ghiculestilor.Note ;

1. ANCB,fond M-rea Neamţ, LXIX – 4.Publ. în DIR, XVII-4, p. 504 ( nr. 640)

2. Ibidem,LXIX-3, XVII-5, p.42-43 (nr. 44)

3. Ibidem.

4. DRH, A Moldova, vol. XXI, p. 259 ( nr. 203)

5. . C. Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol.2, p. 143

6. Buletinul Muzeului de istorie Iaşi, Ioan Neculce, fascicola 9, p. 264

7. ANI, Docum. Spiridonie, P.XIII-126.

8. Buletinul Muzeului de istorie Iaşi, Ioan Neculce, fascicola 9, p. 265

9. ANI, Documente, p. 794/24.

31

10. Ibidem, p. 794/34.

11. P.P. Panaitescu, Un manuscris necunoscut al ,,Efemeridelor’’, în BCIR, Vol.3,Bucureşti,1924, p.137.

12. ANCB, Docum. IST..,CCXIV/74

 Ion T. Sion (Dunărea de Jos,Nr. 39, Mai 2005)http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/10/ion-t-sion-domnite-maritate-cu-fii-de.html

Ion T. Sion -Relevanţe ale spiţelor de neam răzăşeşti

           Sfârşitul de secol XVIII şi începutul celui de al-XIX-lea se caracterizează în satele din sudul Moldovei prin schimbări esenţiale şi ireversibile din punct de vedere social-economic. Se intensifică si ia amploare procesul de ,,transformare a foloaselor în venituri’’(H.H. Sthal) căpătând preponderenţă economia de piaţă în detrimentul celei de consum. Fenomenul ne este ilustrat printre altele şi de întocmirea numeroroaselor spiţe de neam. Printre ele alcătuitorii lor îşi revendică drepturi de stăpânire pe criteriul apartenenţei la un strămoş îndepărtat,un bătrân, apartenenţă în baza căreia obştea urmează

să recunoască şi să confere fiecăruia dintre ei legitimitatea ieşirii din indiviziunea de mai înainte. Se produce în viaţa satelor ceea ce sociologul şi istoriculH.H.Stahl defineşte a fi fost atunci ,,o soluţie de compromis între interesele diverse existente în sânul categoriilor diferenţiate săteşti’’, afirmaţie ce trebuie acceptată deoarece se afla în concordanţă cu mutaţiile ce se produc cu repeziciune, atât în interiorul cât şi în exteriorul aşezărilor rurale.                     Nu poate fi reţinută însă opinia autorului referitoare la valoarea documentară a spiţelor de neam ce rezultă, anume ,,că ele nu sunt altceva decât legende etiologice şi atâta tot’’, indemnând la înlăturarea lor din ,,câmpul cercetărilor de istorie socială’’.  Observat cu minuţioasă atenţie fenomenul ni se pare destul de complex şi interesant prin faptul că surprinde în conţinutul său o diversitate de situaţii şi relevă realităţi despre care ,,izvoarele vremii nu dau desluşiri prea bogate’’( Ştefan S. Gorovei), de unde, pe de o parte, controverse şi confuzii în interpretarea şi explicarea sa, iar pe de alta, nevoia şi ,,sarcina istoricului de a face serioase cercetări genealogice’’. Căci numai cunoaşterea valorii intrisece a spiţei de neam ne poate convinge dacă avem în faţă un izvor istoric cu informaţii veritabile, ori unul cu date fictive.               Altfel spus, se impune ca imperativă investigarea documentară a fiecărei spiţe ce-şi compune şi-şi revendică descendenţa dintr-un anumit strămoş, pentru a putea stabili; fie că el este unul inventat în baza acelui  ,,sistem genealogic simbolizat printr-un anume <<moş>> sau <<bătrân>>’’, cum crede Sthal sau este un ascendent real al celor care îşi alcătuiesc spiţa de neam. Ideal ar fi fost să se fi conservat cât mai multe exemplare de asemenea spiţe, pentru fiecare sat şi strămoşi dintre aceia menţionaţi că bătrâni ai satelor. Ceea ce ştim acum, cel puţin pentru satele din fostul ţinut al Tecuciului, din care avem informaţii mai

32

numeroase, este faptul că aproape nu există aşezare sătească veche care să nu fi cunoscut forma ,, umblării pe batrani’’, adică a diviziunii, la un moment dat, pe părţi de stăpânire, implicit părţi din veniturile obştii săteşti. Dar documentele emise cu ocazia primelor împărţiri, chiar şi cele de mai târziu, sunt rare, răzleţe şi pentru puţine sate, nicăirei în integralitatea numărului de bătrâni menţionaţi documentar ori păstraţi prin tradiţie.              Existenţa în număr suficient al unor astfel de acte ar fi creat premise favorabile şi facilităţi pentru o corectă şi exactă reconstituire a hotarelor ,,batrane’’ dintre sate, a componenţei demografice pe categorii sociale în obşte, a formelor de organizare a muncii şi a conducerii, densitatea şi mişcarea populaţiei etc.           Dar diferenţa dintre spiţele păstrate şi cele pierdute este enormă. Spre exemplu, din cele34 spiţe de neam întocmite de hotarnicul Petrache Negrea pentru răzeşii umbrăreşteni în 1817 s-au păstrat numai două, una pe bătrân întreg, Vlăsie, cealaltă pe o jumătate din bătrânul Vasca. Pentru satul Poiana s-a păstrat o singură spiţă, a bătrânului Petru Perju, din cei şapte bătrâni ai satului. Nu s-au aflat spiţe de neam pentru satul Lieşti, menţionat documentar cu cinci bătrâni, satulTorcesti, împărţit odinioară pe patru bătrâni,Durastii cu 18 bătrâni, Gohor cu cinci bătrâni,Ţigăneştiide lângă Tecuci cu opt etc. Unele dintre aceste sate s-au menţinut până foarte târziu, măcar parţial, în formă de organizare devălmaşă ( Lieşti, Umbrăreşti, Poiană), altele au devenit stăpâniri boiereştii ( Torcesti, Durasti, Gohor, Ţigăneşti).            Cercetătorului interesat acum de a afla date despre structura şi evoluţia aşezărilor din categoria acelora menţionate, sub aspectul teritorializării în hotare distincte, al formei de stăpânire şi de organizare, al modului de transmitere succesorală de la o generaţie la alta, nu-i rămâne decât să lucreze cu puţinele resurse documentare păstrate. El va încerca să întregească imaginea a ceea ce va fi fost cândva satul respectiv, ca entitate istorică, folosindu-se de fragmentele informative din puţinele acte păstrate, plecând şi de la constatarea că fiecare generaţie se constituie în segmente dintr-un întreg, implicit secvenţe de viaţă. Analogiile dintre părţile păstrate şi cele pierdute înlesnind demersul recuperator, la fel cum procedează restauratorii în arheologie. Iar un astfel de demers se poate face cu atât mai uşor şi mai apropiat de real cu cât cercetătorul este un bun cunoscător al locului şi al oamenilor din localitatea aflată în studiu.     Se va putea releva;       -  în ce măsură spiţile de neam se pretează sau nu domeniului cercetării prin coroborarea lor cu informaţii documentare diverse din satul în atenţie;-dacă bătrânii din care descendenţii pretind că provin au fost vieţuitori ai locului ori reprezintă ,, legende etiologice’’; 

-  cât de bine era închegată obştea sătească şi cum a evoluat ea în timp;-dacă sursa documentară existentă poate sluji drept reper privind evoluţia demografică în spaţiu teritorial şi temporal;-    ce personalităţi, mai mult sau mai puţin importante, au descins din neamul respectiv ( dregători, dieci, preoţi, cărturari etc.).             Este îndeobşte cunoscut şi admis că răzăşimea a reprezentat la vremea ei ,, acea stare socială definibilă prin stăpânire liberă a unei întinderi de pământ, în virtutea unui document, întindere de pământ ce asigură, din punct de vedere juridic, statutul de om liber căruia accesul la funcţiile din aparatul de stat îi erau neingrădite’’ ( Ştefan S. Gorovei). La fel şi în ierarhia eclesiastică.

33

       Dacă perspectivele se vor arăta încurajatoare în sensul că cele mai sus zise vor prezenta un oarecare interes pentru amatorii de istorie locală, mai ales, şi sperând că condiţiile ne vor fi prielnice, promitem să revenim cu cazuri concrete de spiţe de neam din sate tecucene.

     Ion T. Sion  (Materialul  primit de  la dl. profesor  a fost publicat prima dată în Astra tecuceană, anul I, nr.1, iunie 1996. În zilele următoare vom publica şi alte materiale puse la dispoziţie, cu amabilitate, de domnul profesor Ion T. Sion, căruia îi mulţumim şi pe această cale.)

http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/10/relevante-ale-spitelor-de-neam-razasesc.html

Iarmaroacele la Tecuci

,, P rima atestare documentară sigură privind ţinerea iarmarocului anual de la Tecuci este din 4 iunie 1742 [1] când, prin scrisoare domnească, se anunţă

că  ,, de Sânziene se va ţine iarmaroc la Tecuci’’.Dar este sigur că astfel de activităţi îşi află începutul cu multe secole în urmă. De altfel, chiar sărbătoarea populară a Sânzienelor, aleasă ca zi de iarmaroc, atestă vechimea mai mare a tinerii iarmarocului la Tecuci. Cu mult mai târziu se vor stabili noile date, Sf. Teodor şi, mai ales Sf. Maria, această dată la câtva timp după primul război mondial. 

      ...La Tecuci, în timpurile vechi, iarmaroacele se ţineau de două ori pe an, ‘’adică la Sfântul Teodor, săptămâna întâia a Postului Mare şi cel de-al doilea la Naşterea sfântului Ioan Botezătorul, iunie 24. Iar zi de târg este marţi în fiecare săptămână’’.        Datele acestea le-am aflat într-o adresă a Isprăvniciei ţinutului Tecuci prin care comunică organelor superioare în 1853 ‘’Iarmaroacele ce se fac în ţinutul Tecuci’’.Sigur că organizarea târgurilor şi iarmaroacelor e foarte veche şi se leagă de interese economice în care se implicau domnia şi stăpânii de sate şi moşii în calitate de organizatori şi încasatori de vămi în produse şi bani, pe de o parte, dar şi de satisfacerea unor necesităţi simţite de locuitori şi satisfăcute prin intermediul producătorilor şi negustorilor, pe de alta...’’

   Ion T. Sion, Umbrăreşti vatră milenară de istorie, Focşani, 1999, pag. 236.http://tecucicoltderai.blogspot.ro/2013/05/iarmaroacele-la-tecuc.html

34