Iorgu Iordan ,, Fenomene sintactice’’ Fenomenele stilistice de natură sintactică sînt mult mai numeroase decât cele care aparțin foneticii și morfologiei. Lucrul se explică ușor. Cînd vorbesc oamenii recurg obișnuit la grupuri de cuvinte, nu la cuvinte izolate. Urmează că sintaxa joacă un rol foarte mare în vorbire, indiferent dacă aceasta are caracter afectiv sau intelectual. Dealtfel marea majoritate a faptelor morfologice sunt, în fond, tot sintactice : cazul, modul, timpul etc. arată raporturile dintre noțiuni, ceea ce înseamnă că apariția lor nu-i posibilă decât în sintagme.

Avem, mai întîi, fenomene sintactice a căror valoare stilistică rezultă din nerespectarea normelor privitoare la construcția frazei (schimbarea topicii, elipsa, repetiția etc.). Vin apoi acelea la baza cărora se află o imagine (în sens larg), indiferent de orice element pur gramatical, regulat sau neregulat. Acestea sînt mult mai numeroase și joacă în limba vorbită un rol asemănător cu cel al figurilor de stil din limbajul poetic. Le putem spune idiotisme sau zicători, care sunt niște formule fixe, create oarecum o dată pentru totdeauna, care se transmit prin tradiție și se păstrează neschimbate, atît ca aspect formal, cît și ca însemnare. Mai potrivită și mai cuprinzătoare mi se pare denumirea de izolări.

1. Topica

Spre deosebire de alte idiomuri romanice, în special de franceză, limba noastră uzează de o mare libertate în ceea ce privește ordinea cuvintelor, și aceasta, grație, mai ales, împrejurării că formele gramaticale se deosebesc, în general, foarte clar unele de altele, așa că o confuzie este , de obicei, exclusă și, prin urmare, nu-i necesar să li se arate funcția printr-o anumită așezare, care trebuie numaidecât respectată. Cu toate acestea, anumite norme are și topica românească, mai ales în limba vorbită.

În termeni generali, putem afirma că ordinea cuvintelor se supune unei singure reguli : elementul cunoscut este urmat de cel necunoscut, așadar determinatul precedă determinantul (sau determinativul). Astfel atributul stă după substantiv, obiectul și complementul după verb. Subiectul și predicatul sînt independente unul de altul, dar raportul dintre ele seamănă cu acela dintre determinat și determinant, în sensul că subiectul este elementul cunoscut,

predicatul elementul necunoscut, și de aceea unul se pune înaintea celuilalt : Ex. Vremea frumoasă predispune pe om la veselie.

Această topică pare a asculta de cea mai strictă logică și totuși n-o găsim în orice limbă. Faptul acesta merge mînă în mînă cu poziția accentului. Limba noastră are un accent central, așezat oarecum în mijlocul cuvântului. Obișnuit nu accentuăm nici prima, nici ultima silabă (dacă-i vorba de un cuvânt cu trei sau mai multe silabe); în marea majoritate a cazurilor accentul lovește penultima sau antepenultima. La fel se petrec lucrurile în frază : elementul cel mai important al ei, predicatul, care, în consecință, este mai puternic accentuat decît celelalte, stă în mijlocul ei, după subiect și înaintea complinirilor de toate speciile.

Tot ce-am spus pînă aici se referă la topica obiectivă. Cea subiectivă, caracterizîndu-se, în principiu totdeauna, prin inversarea membrelor frazei : elementul nou, necunoscut, ocupă locul prim. Așadar predicatul precedă subiectul, atributul se așază înaintea substantivului etc. Psihologic, adică stilistic, lucrul se explică ușor. În anumite momente, elementul nou ne poate impresiona cu atîta putere, încît simțim nevoia să-l spunem pe el întîi. Din punct de vedere afectiv importanța liu depășește, cu mult, pe a celiu vechi.

Să vedem acum cîteva cazuri de schimbare a topicii provocată de afect.

Avem construcțiile interogative și exclamative. Cu alt prilej am constatat că întrebarea și exclamația reprezintă procedee stilistice prin ele înseși : cînd întrebăm, sîntem stapîniți de curiozitate, nerăbdare etc., cînd exclamăm, ne arătăm bucuria, mirarea, temerea etc. Propoziția enunțiativă Tata a venit. se schimbă în A venit tata?, respectiv A venit tata! : pe subiectul vorbitor îl interesează (afectiv !), nu autorul ei, care-i cunoscut, și de aceea pune predicatul înainte. Inversiunea se produce și la construcțiile interogative și exclamative indirecte : Doresc să știu, dacă a venit tata.

Situația se prezintă mai favorabil pentru punctul de vedere pur stilistic la atribut. În vorbirea obiectivă locul acestui membru al propoziției este după substantiv, căci este un simplu atribut determinativ, menit să exprime constatarea unei însușiri oarecum obișnuite. Cînd însușirea ne impresionează puternic , punînd în joc partea afectivă a sufletului nostru, simțim nevoia, așa cum am văzut la predicat, s-o enunțăm înaintea obiectului care o posedă. În

asemenea cazuri se vorbește de atribute calificative. Ex. : vreme frumoasă și frumoasă vreme, casă mare și mare casă, cîine rău și rău cîine etc. Dacă vrem să redăm în scris toate deosebirile dintre cele două formule, ar trebui, la cea stilistică, să punem accent pe adjectiv, eventual să-i dublăm vocala accentuată și totodată se prevedem întreaga sintagmă cu semnul exclamării.

În vorbirea populară și familiară, nu orice atribut adjectival poate sta înaintea substantivului. Pentru că inversiunea să fie posibilă, se cere o însușire aptă de a impresiona sensibilitatea noastră. Așa sînt adjectivele care arată răutatea (rău, mișel, ticălos, mizerabil ș.a.), bunătatea (bun, plăcut, blînd, blajin), prostia (prost, tîmpit, idiot, tont ș.a.), deșteptăciunea (deștept, iscusit, isteț, vioi, șiret ș.a.), nefericirea (nefericit, sărma, sărac, biet, nenorocit ș.a.), teribilitatea (grozav, îngrozitor, teribil, groaznic ș.a.), uimirea (minunat, uimitor, admirabil ș.a.). Ex. : Mare foc și potop a căzut pe capul nostru.; Sărmane omule, rău drum ai apucat. ; Frumoasă zi, frumoase clipe!

Unele adjective au valori semantice diferite, după cum stau înaintea sau în urma substantivului : nenorocit om și om nenorocit, săracă țară și țară săracă etc. În prima ipoteză, sensul este figurat, se referă la poziția morală a obiectului, în a doua, avem de a face cu înțelesul propriu. Astfel spus, adjectivul pus înaintea substantivului arată o însușire accidentală, trecătoare, pe care subiectul vorbitor o simte și o prezintă ca pe o apreciere personală, pe cînd adjectivul precedat de substantiv exprimă o stare permanentă, valabilă, în mod obiectiv pentru oricine.

Celelalte adjective apar obișnuit în urma substantivului.

2. Fraza

Între limba vorbită și cea scrisă sînt deosebiri profunde în ce privește construcția frazei. Pentru a avea o frază, este nevoie de cel puțin o propoziție principală. Celelalte pot fi principale sau secundare. Raporturile dintre membrele frazei sînt identice cu raporturile dintre membrele unei propoziții dezvoltate. Așa se explică identitatea denumirilor : propoziții atributive, obiective, circumstanțiale, cu toate speciile existente la părțile corespunzătoare ale propoziției obiective. Sînt și propoziții subiective.

În cazul vorbirii familiare o caracteristică importantă și, cu deosebire, a celei populare este fraza paratactică : propoziții juxtapuse, legate obișnuit prin și, eventual prin alte conjuncții coordonatoare (dar, însă, iar), sau prin adverbe temporale ca apoi (sub forma neaccentuată păi), atunci etc. Prezența lui și devine în astefel de condiții, aproape obligatorie. De aceea apare extraordinar de des, nu numai în interiorul frazei, ci și la începutul ei. Se înțelege că fraza familiară conține și propoziții subordonate. Dar numărul lor se reduce, de obicei, la una singură. Afară de asta, constatăm o mare sărăcie în ce privește natura și, deci, aspectul lor. Obișnuit întîlnim propoziții obiective, cauzale, finale și atributive. Un echivalent subordonator al lui și este conjuncția că, conjuncție cvasiuniversală, cu care se introduc propoziții obiective, cauzale și chiar principale.

Ex : Creangă : ,,Dascălul nu ne mai primea la școală, Irinuca nu ne putea vindeca, pe bunicul n-avea cine-l înștiința, merindele erau pe sfârșite, rău de noi; Și ne coborîm noi și tot ne coborîm cu mare greutate pe niște povîrnișuri primejdioase și ne încurcam printre ciritei de brad, și caii lunecau și ne duceau de-a rostogolul și eu cu Dumitru mergeam zgribuliți și plimgeam în pumni de frig și plăieșii numai icneau și-și mușcau buzele de frig și necaz...”

Altă particularitate, mai importantă din punct de vedere stilistic, a vorbirii popular și familiare este fraza cotită, frîntă, întreruptă de exclamații și interogații, care-I dau culoare, dramatism, viață și izvorăsc din stări sufletești afective. Frămîntarea este produsă de o întîmplare trăită, cu ecouri stîrnite de retrăirea ei, reacții față de atitudinea partenerului și de situația exterioară, aceste motive și cauze care intervin, adesea, chiar contra voinței noastre, pentru a da frazei vorbite aspectul fragmentar, întretăiat de opriri bruște, de reveniri și reluări, de urcări și coborîri ale tonului și care o deosebesc fundamental de fraza scrisă, adică obiectivă, intelectuală, construită simetric și armonios.

Este extrem de bogată limba noastră vorbită în invocații de tot felul. Românul apelează necontenit la forțe superioare, bune sau rele, de ajutorul cărora are nevoie : unele să-I facă bine, lui ori ființelor și lucrurilor care-I sunt scumpe, altele să facă rău dușmanilor. Prilej pentru aceasta se ivește mereu. Un amănunt interesant din punct de vedere stilistic este repetarea aproape obligatorie a verbului, cînd acesta stă la optativ : puterea afectului (supărare,

mînie etc.) cere să insistăm asupra acțiunii care dorim să se realizeze, și insistența se manifestă prin repetarea purtătorului ei. A doua oară verbul apare după subiect, și întotdeauna la conjunctiv. Ex. : bată-l Dumnezeu să-l bată, trăsni-l-ar Sfîntul să-l trăsnească, ardă-te-ar focul să te ardă, lovi-l-ar boala etc.

3. Repetiția

Când o noțiune oarecare ne impresionează puternic, simțim nevoia să insistăm asupra ei. Un mijloc foarte utilizat este repetarea cuvîntului. Spunînd de două ori, eventual de mai multe ori, numele noțiunii, ni se pare că i-am mărit cantitatea, intensitatea. Avem repetiții totale, propriu-zise, cînd elementul lingvistic este spus de două sau mai multe ori în același fel, fără nici o modificare formală, avem și repetiții parțiale și semantice : a doua oară cuvîntul sau sintagma apare sub alt aspect morfologic ori pur și simplu este înlocuit printr-un sinonim.

În cazul substantivului formula cea mai răspîndită este repetarea strictă (ex. Zilnic văd rînduri rînduri de soldați trecînd spre front.). Valoarea semantică seamănă cu a unui superlativ de cantitate : rînduri, rînduri însemnează foarte multe rînduri. Repetarea nu se face totdeauna prin simpla juxtapunere. De pildă : Nu știm ce să mai facem , e frig și frig!; La spectacole de acestea vine lume peste lume.

Avem și cazuri în care noțiunea se repetă sub un aspect morfologic deosebit. Foarte frecvent, din cauza măririi expresivității lui : derbedeul derbedeilor, minunea minunilor, grozăvia grozăviilor. Sunt adevărate formule superlative, căci astfel de substantive au valoare adjectivală.

În cazul adjectivului, dat fiind faptul că înțelesul acestei părți de vorbire, ne așteptăm ca repetarea ei să fie echivalentul perfect al unui superlativ (absolut), mai expresiv însă decît superlativul obișnuit. Formula curentă este repetiția pură : Am văzut un om bătrin, bătrîn. Deseori silaba inițială, dacă este accentuată, sau silaba dinaintea celei care poartă accentul se lungește, dar numai întîia dată adjectivul suferă această schimbare, a doua oară el se pronunță obișnuit. Foarte des se repetă adjectivul sub forma lui diminutivală : S-a arătat așa cum la făcut Dumnezeu : gol goluț; L-am văzut ieri cu un costum nou nouț.

În cazul verbului avem mai întîi repetarea simplă : Turna, turna ca cu găleata. Accentul frazei stă pe verb, și anume pe ambele lui aspecte, cu aceeași intensitate și formă etc. în construcțiile exclamative situația diferă : S-au dus, s-au dus frumoasele vremuri de altădată! Are un aceeant pe primul s-au dus, menit parcă să atragă atenția ascultătorului, și unul coborîtor pe al doilea s-au dus, care exprimă, oarecum direct, regretul vorbitorului după vremurile apuse.

4. Elipsa

În cazul elipsei, spre deosebire de repetiție, înlăturăm toate cuvintele de prisos, așa că întreaga sau aproape întreaga noastră forță de expresie se aplică asupra noțiunii care ne emotionează. Elipsa presupune că tot ce lăsăm la o parte n-are absolut nici o însemnătate pentru spusele noastre.

De construcții eliptice vorbesc și gramaticii, căci fenomenul nu este necunoscut vorbirii obiective. Din cauza aceasta se pot ivi neînțelegeri și confuzii, mai cu seamă că nu orice eliminare de cuvinte trebuie considerată drept elipsă. Astefel, în limba noastră subiectul, sub forma pronumelui personal, lipsește regulat, fiindcă desinențele verbale indică suficient de clar care persoană este autorul acțiunii. În asemenea cazuri nu poate fi vorba de elipsă.

Predicatul. Împotriva regulilor gramaticale, se poate lăsa neexprimată tocmai partea cea mai importantă a propoziției. Elipsa lui ne întîmpină des la propozițiile negative, lucru oarecum firesc : negarea implică o atitudine subiectivă. Ex : Eu l-am sfătuit să se astîmpere. El nu, a continuat să atace și să înjure. Sau, mai expresiv, cu repetarea negației : El nu și nu. Predicatul poate lipsi fie singur, fie împreună cu alte cuvinte ale propoziției.

5. Izolări

Izolările sunt formulele fixe, create odată pentru totdeauna, care se transmit prin tradiție, păstrîndu-se neschimbate. Ex : ac (a găsi ac de cojoc), alb (cusut cu ață albă), an (la anul și la mulți ani), apă (apă la moară, a intra la apă), aprinde (a-și aprinde paie-n cap), baltă (a lăsa baltă), bec (a călca pe bec), boabă (a nu ști nici o boabă), borș (a sufla cuiva în borș), bot ( a pune botu), cal ( cal de poștă), cale (a pune la cale), călare (a fi, rămîne călare, a birui), călcîi (a-i pîrîi călcîiele) etc.

Analiza stilistică a textelor :

1) George Bacovia ,,Cuptor” :

Sunt cîțiva morți în oraș, iubito,Chiar pentru asta am venit să-ți spun;Pe catafalc, de căldură-n oraș,Încet, cadavrele se descompun.

Cei vii se mișcă și ei descompuși,Cu lutul de căldură asudat;E miros de cadavre, iubito, Și azi, chiar sânul tău e mai lăsat.

Toarnă pe covoare parfume tari,Adu roze pe tine să le pun;Sunt cîțiva morți în oraș, iubito,Și-ncet , cadavrele se descompun...

Creația lui Bacovia mereu a fost o avalanșă de stări sumbre, depresive și morbide, ceea ce observăm și în această poezie. Poetul este cuprins de panică și încearcă să-și găsească un refugiu, lîngă iubita sa, însă și dragostea nu îi oferă protecția necesară.

La nivel fonetic, observăm folosirea consoanelor nazale m,n; a consoanelor surde t, f, p, s, d care redau închiderea spațiului, acțiunea se petrece într-un spațiu limitat, ceea ce îi provoacă poetului o stare de iritație, de sufocare. Dintre vocale observăm vocale deschise a, e, i (și i semideschis), o; ceea ce ar însemna o deschidere, o vietate, însă puterea vocalelor este umbrită de influența consoanelor.

La nivel lexical, observăm folosirea cuvintelor marcate stilistic dintre care : un cuvînt învechit (asudat), folosirea formelor vechi ale verbelor (adu), restul cuvintelor participă afectiv la puterea senzației de morbid.

În ultimul vers observăm folosirea punctelor de suspensie, ceea ce ne sugerează o continuitate.

2) România mea

România mea este un text publicistic. La nivel lexical observăm folosirea unor numeroase mărci stilistice. Observăm prezența unui lexic din toate registrele posibile : argouri, neologisme, barbarisme, împrumuturi recente, regionalisme, cuvinte populare, cuvinte străine cu sufix românesc. Acest lucru nu numai că demonstrează schimbarea cu timpul a ,,valorii” culturale apreciate în sec. XXI, ci o coboară la un nivel supărător. Folosirea cuvintelor străine cu sufix românesc indică cu claritate tipul românului, care este gata să se conformeze cu orice, numai să fie la un nivel mai înalt decît era, neștiind că nivelul de cultură de la care tinde să ne depărtăm are o mai mare valoare decît ceea spre ce tindem. Autorul în textul dat își exprimă o mulțime de stări afective, începînd cu dispreț și indignare și sfîrșind cu o stare de speranță că, poate, totuși acest fiasco se va sfîrși. Verbele sunt în general la prezent, ceea ce indică ceva static, lipsit de acțiune, de dinamism. Acest lucru și mai tare joacă pe nervii autorului.

La nivel fonetic observăm folosirea consoanelor surde ș, s, t, f, precum și nazale m, n care conferă textului un aer dur, lipsut de sensibilitate, deși folosirea vocalelor este la fel de evidentă, ca și a consoanelor, totuși, agresivitatea cu care sunt pronunțate cuvintele tinde spre închiderea spațiului. Astfel, demonstrînd că toată dezvoltarea culturii noastre prin împrumuturile și copiere se rezumă într-un spațiu, nu are viitor și prosper. Totuși, finalul textului este mai îndulgent, autorul speră că noua generație va realiza că valorile culturii noastre sunt mult mai prețioase decît ceea spre ce tindem .

3) Răsai de Grigore Vieru

Dragu-mi-i a te cînta,Scrisule venit din stele,Orice literă a taCa pe ochii maicii meleDornic o sărut.Răsai, răsai, răsaiCa grîul cel verde,Ca lacrima!Răsai, răsai, răsaiȘi nu te mai pierde,Iubirea mea!Mere purpurii pe ram,Văi cu spic de aur pline!Totuși ce săraci eram,Neavindu-te pe tine,Scrisule cel scump.Bucură-te, scris latin,Că pe valea dulce-amarăN-ai venit ca un străin,Ai venit la tine-n ȚarăȘi la frații tăi.Răsai, răsai, răsaiCa grîul cel verde,Ca lacrima!Răsai, răsai, răsaiȘi nu te mai pierde,Iubirea mea!

Analiza stilistica: Chiar după prima lecturare a poeziei ne cuprinde brusc o melancolie și mîndrie pentru scumpa noastră limbă română. Din toate eșecurile și nenorocirile la care a fost supusă, scrisul latin este o valoare națională în fața căreia trebuie să ne închinăm. Grigore Vieru a fost unii din puținii care au apreciat la justa valoare importanța scrisului latin.

Putem spune cu siguranță că această poezie este o odă scrisului latin. Poetul își redă cu atîta măreție sentimentele încît cititorul fără să vrea se lasă condus de aceleași sentimente. Tonul poezie este solemn, de înălțare. Din punct de vedere fonetic, poezia are caracter dublu, versurile se împart în deschise și închise, însă acest fapt nu-i conferă poeziei o închidere, ci din contra ajută la transmiterea mesajului către o auditorie deschisă. Predomină vocalele deschise (la sfîrșitul cuvintelor) ceea ce oferă mesajului poeziei un aspect pozitiv. Mărimea versurilor este medie, poetul a încercat să se exprime clar, fără mesaje ascunse, cu un limbaj disponibil tutoror românilor. La nivelul lexical observăm folosirea cuvintelor marcate stilistic cum ar fi : iubirea mea (familiar), poetul trateaza scrisul latin ca pe iubita lui, o vede în el soarta sa, lucrul care nu poate fi depărtat de el. Verbele folosite sunt și la prezent și la viitor, ceea ce sugerează că poetul nu se limitează numai la prezent, el este ferm convins că această valoare națională ne va fi alături și în viitor. Din punct de vedere artistic, observăm folosirea frecventă a epitetelor : grîul verde, mere purpurii, spic de aur, valea dulce-amară etc., acest lucru este încă o demonstrare a iubirii infinite față de limbă și neam. Apogeul înălțării sunt versurile ,, Orice literă a ta/ Ca pe ochii maicii mele/ Dornic o sărut.’’ Nimic nu se poate pune la un nivel cu dragostea ce o porți în suflet pentru părinți, însă poetul atît apreciază de mult limba încît simte nevoia de a o diviniza și a o ridica la nivelul cel mai superior posibil. Versurile ,,Și nu te mai pierde, / Iubirea mea’’ sunt o încheiere redată prin speranța autorului, prin dorința sa sacră să nu fie lipsit/despărțit de iubita sa.

4) ,, În fapt lumea-i visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spațiu – ele sînt în sufletul nostru. Trecut și viitor e în sufletul meu, ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemenea , ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă. Dacă am afla misterul prin care să ne punem în legătură cu aceste două ordini de lucruri care sunt ascunse în noi, mister pe care l-au posedat poate magii egipteni și asirieni, atuncea în adîncurile sufletului coborîndu-ne, am putea trăi aievea stelelor si a soarelui...’’ ,,Sărmanul Dionis’’ de Mihai Eminescu

Din primele rînduri observăm starea de halucinație a protagonistului, tendința sa de a se ascunde în spatele unor afirmații mărețe care nu sunt nimic altceva decît iluziile propriei nebunii. Verbele folosite la prezent redau starea de stopare, lipsa de dinamism și neputința eroului de a se deplasa mai departe. Cuvinte marcate stilistic sunt aproape toate, toate redau starea profundă de dezamagire și sentința dură care și-o aplică autorul însuși. Pentru el lumea nu-i decît un vis, trecutul și viiotrul nu are nici o valoare, căci sunt ascunse în adîncul sufletului său. Observăm folosirea cuvintelor cu vocala ,,u’’, care de asemenea conferă fragmentului dat o atmosfera depresivă, pustie. Majoritatea cuvintelor au sensul figurat exprimînd dorința eroului de a evada în alte spații, deși el singur s-a condamnat la singurătate într-un lumea efemeră. Închiderea spațiului și lipsa dinamismului ne sugerează și comparația ,,ca pădurea într-un sîmbure de ghindă, și infinitul asemenea , ca reflectarea cerului înstelat într-un strop de rouă’’. Protagonistul se lasă străbătut de mii de gînduri iluzorii, de mii de adevăruri și enigme, care-l fac prizonierul propriului vis.

În ultima propoziție observăm folosirea verbelor la viitor și la persoana I plural, lucrul acesta ne sugerează că totuși o rază de speranță se află în sufletul său și că poate nu este singur în nebunia sa, însă concluzia sa referitor la viața stelelor iarăși îl cataloghează în eterna sa singurătate. Omul de geniu a fost și va rămîne pentru alții o persoană aparte, străină de perceperile oamenilor comuni, ceea ce îl lasă veșnic să se chinuie în propria-i nebunie.

5) Grigore Vieru ,,Făptura mamei’’Uşoară, maică, uşoară,

C-ai putea să mergi călcând

Pe seminţele ce zboară

Între ceruri şi pământ!

În priviri c-un fel de teamă,

Fericită totuşi eşti –

Iarba ştie cum te cheamă,

Steaua ştie ce gândeşti.

Analiza stilistică : Poezia ,,Făptura mamei’’ aparține genului liric. Grigore Vieru a fost poetul care a valorificat pînă la divinizare tot ce îi este apropiat sufletului, în cazul dat ființa ce l-a purtat în brațe și în inimă toată viața sa – mama. Ca un izvor de inspirație pentru această poezie au fost timpurile grele prin care a trecut cînd era mic, tatăl fiind plecat la război și mama sa a fost nevoită să-l crescă singură. La citire poeziei involuntar îți închipui acea ființă blîndă, harnică, blajină, ușoară și în priviri cu teamă pe care ne-o descrie poetul. Tema poeziei este mama, și anume puterea ei de a-și ocroti copilul, chiar de a-și da viața pentru el. La nivel stilistic observăm folosirea cuvintelor marcate stilistic care le oferă o nuanță stilistică aparte. Din versurile ,,Iarba știe cum te cheamă’’ desprindem ideea că orecum iarba își are rădăcinile afundate în pămînt, asa și maica are rădăcini în neamul ei, de la care ne transmite obiceiurile și tradițiile. Făcînd o comparație cu simbolul ierbii (eternitate), Grigore Vieru își plasează maica la nivelul veșniciei, căci fiecare mama care a trecut prin numeroase chinuri a avut puterea să meargă mai departe, numai de dragul copilului care trebuie pus pe picioare. Semințele simbolizează generația și viețile pe care le-a dăruit ea.La nivel fonetic observăm folosirea cuvintelor cu sfîrșitul în vocale, ce semnifică o atitudine pozitivă, o evocare a făpturii mamei. Stările de nostalgie, cu o ușoară nuanță de regret te copleșesc de la primul cuvînt și pînă la ultimul. Nostalgie și munțumire eternă mamei pentru că ne-au purtat 9 luni sub inimă și toată viața în suflet, regret pentru faptul că timpul s-a scurs și stelele care erau departe acum par că îi cunosc gîndurile.

6) Leonida Lari ,,Mai drept, mai trist ca mine’’

Textul îl putem încadra în stilul artistic, deoarece observăm reflectate trăirile, gîndurile, emoțiile eului liric. Fiecare vers e cufundat într-o avalanșă de stări de la jale, pină la stări de indignare .

Textul dat are caracter subiectiv. Pe parcursul întregii poezii predomină o atitudine militantistă a eului liric și în fiecare strofă întîlnim o intensitate a trăirilor exprimate negativ supra lumii, societății care este bolnavă de egoism.

La nivel fonetic observăm predominarea consoanelor surde t, s, p etc., care ne sugerează dezamăgirea, lipsa unei speranțe, golul, pustiul, deșertăciunea. La fel observăm utilizarea adverbului ,,mai’’, care sugerează nemulțumirea autorului asupra multor lucruri din societate, protestul față de situația prezentă.

În strofa a doua întîlnim folosirea onomatopeii ,,Ham-Ham’’, prin intermediul căreia observăm o stare de nesiguranța pentru ziua de mîine, disperarea.

La nivel lexical observăm folosirea cuvintelor marcate stilistic din registrul regionalismelor cum ar fi ,,chiroane’’ luat în context ,,chiroane în lumină’’, astfel ne dezvăluie sentimentul de neîmpăcare pe care îl trăiește eul liric, dezgustul față de non-valorile care au devenit o parte componentă a prezentului. Lexicul poetic se află într-o strînsă legătură cu lexicul dur, astfel putem face concluzia că poezia are și caracter pamfletar.

La nivel sintactic observăm folosirea frecventă a verbelor la trecut, perfectul compus : am cutezat, am crezut, am suferit, am plîns, am ars etc., care redau naivitatea eului liric, verbele sunt folosite crescător, începănd cu gîndirea, crezul și sfîrșind cu lacrimi. La fel putem observa că verbele sunt folosite la persoana I, ceea ce ne permite să facem concluzia ca eul liric este solitar în trăirile sale, singur împotriva dezamăgirilor. În strofa a șasea întîlnim expresia ,,Le plesnea obrazul de grăsime’’, care ne sugerează gravitatea și nivelul agasant la care eu ajuns unii oameni față de oamenii cinstiți.

În ultima strofă observăm repetiția adverbului ,,brusc’’, care fixează scurgerea timpului și incapacitatea omului de a schimba ceva.

Poezia are caracter expresiv- politic și are un impact imens asupra cititorului. Personal, după lecturarea poeziei am simțit o stare de revoltă și în același timp de disperare că nu suntem în stare să schimbăm ceva. Avem cu toții gînduri mărețe, însă în lupta cu societatea de multe ori suntem nevoiți să ne revedem prioritățile, ambițiile și cu atît mai mult dorințele.

7) C. Tănase – articol

Textul dat este un pamfelt politic ce se încadrează în stilul publicistic. Îl catalogăm drept pamflet, deoarece întîlnim în cadrul lui luări în derîdere, atitudine de batjocoră destul de bine evidentă și se face trimitere la sitația politică din timpul cînd erau comuniștii la putere, într-un mod ironic, însă jalnic.

La nivel fonetic atestăm predominarea consoanelor surde s, m, d, t, p care redau readu sentimente de tristețe, deșărtăciune și conștiința că poporul nu poate schimba ceva. La fel consoanele redau închiderea spațiului, limitat, acțiunea nu are desfășurare în afara acestui spațiu.

Din punct de vedere lexical textul este foarte bogat și variat. Observăm folosirea cuvintelor din diferite registre lexicale : barbarisme, vulgarisme, neologisme, arhaisme, argouri etc.

La începutul articolului observăm comparația ironică a E. Ostapciuk cu eroina sovietică Zoia Kosmodemeanskaia. Unde la fel ca și monumentul E. Ostapciuk statea monumentală, fără pic de emoții pe față. La fel de rece și autoritară, care ca să nu-și dezvăluie plictiseala își ațintea privirile în zare, scrutînd veșnicia. De asemenea avem și comparația lui V. Tarlev cu un pui zgribulit, dar cu ochi de vultur, ceea ce ne demonstrează valorile sale reduse, însă lăcomia mare. Ambii fiind ,,în treabă’’, ceea ce încă o dată ne sugerează lipsa de interes față de tot ce se întîmplă. Prin chipul ,,frumos, drag și luminos’’´al lui Mișin se face trimitere la chipul lui Lenin, care era cîntat și slăvit de poporul sovietic.

Pe parcursul întregului text observăm o puternică ură, însă mascată prin figuri de stil (comparații, epitete), care este adresată chipului comuniștilor.

Din cuvintele marcate lexical avem : arhaisme (guleaiuri, paharnic, prostime), cuvinte populare sau regionalisme (taranka și vodcă). Prin prostime se subînțelege poporul, care dornic de un pahar cu vin, stau înghesuiți și sunt gata să ,,slujească’’ comuniștilor darnici. Mai întîlnim și neologisme ca : conselieri, bodyguarzi, însă folosite mereu lîngă arhaisme, pentru a ne demonstra că dintr-un popor țărănos am devenit peste noapte aristrocrați, cu fel de fel privilegii (acest lucru se referă la oamenii politici). Prin ,,purtătorii de cuvînt, de vorbe și de mape’’ autorul ne redă alegerea poporului, care au făcut-o crezînd că acești oameni vor fi demni de a fi în fruntea țării. Prin vorbe putem înțelege

minciunile cu care hrăneau poporul, prin mape se înțelege sfera administrativă, autorul de redă gustul amar al sorții pe care singuri am ales-o.

Din replica adăugată la mijlocul textului înțelegem ironia pamfletară cu care autorul compară președintele și zeul Zarathustra, care era considerat la același nivel ca și Dumnezeu, la fel și se consideră președintele.

Observăm și o abreviere PMAN(Piața Marii Adunări Naționale) care condamnă dorința moldovenilor de a se europeniza, astfel abreviind orice, doar de a fi la un nivel cu alții, uitînd că fiecare popor ar fi trebuit să aibă valorile sale naționale.

8) Viața în direct – articol

Acest articol, la fel ca și articolul precedent, este un pamflet, însă aici observăm atinsă o temă destul de șubredă. Chiar dacă toți știm că viața noastră ,,în direct’’ este mult mai falsă decît dacă ar fi plănuită, oricum toți continuă să-și joace rolul. Dacă textul prededent este unul mai vechi, textul acesta îl putem raporta la generația aceasta, care are ca valoare naționalălașitatea, falsificarea vieții în genrela. Pentru unii excesul de fițe a devenit mîndrie și motiv de invidie pentru ceilalți. Deja am uitat ce este să te mîndrești cu cunoștințe și calități morale de excepție. Chisinăul a devenit dintr-o capitală de cultură a Moldovei, în capitală la halbă.

Propozițiile sunt monomembre, nedezvoltate, ceea ce face aluzie la situația de astăzi, unde ne mulțumim cu ce este și ne mîndrim cu aceasta. Deși. Generația tînără ar fi trebuit să se preocupe de prosperarea țării, ea se preocupă de sine și se mîndrește cu fața lor îmbătrînită. Acum un om în vîrsta arată mult mai bine, decît un adolescent de 18 ani, care pune la nivel superior fast-foodurile și fumul de iarbă.

Observăm folosirea cuvintelor din registrul cuvintelor împrumutate, neologisme cum ar fi : fast-food, fuck-uri, live is a bitch(le putem cataloga drept cuvinte argouri sau cuvinte dure), prin care autorul își exprim subtil (pentru cei ce nu înțeleg) atitudinea față de viața care ar fi trebuit să fie cît mai sănătoasă și reală.

Observăm la mijlocul textului o comparație destul de ironică asupra populației Moldovei ,, frunze colorate. Maidanezi. Danezi. Chinezi. Arabi. Ruși.’’ , pe care o putem interpreta drept luare în derîdere a mulțimii de naționalități care fac parte din Moldova, iar comparația cu niște frunze, ne sugerează caracterul omului, care se lasă bătut de vînt și care este condus de cineva.

La fel observăm întrebarea retorică a autorului,, Un viitor. Unde?’’, care apasă și mai mult pe rana deschisă a poporului nostru. O observație justă o atestăm spre finele articolului ,,migrări cladestine. Capitaluri străine’’ facînd trimitere la puterea statului, care nu pra își bate capul de popor, capitalul nostru îl fac oamenii care sunt nevoiți să muncească peste hotare pentru a-și întreține familia. Este jalnic să privim cum Moldova rămîne fără tineret, toți preferînd să muncească pentru alte state, acest lucru îl observăm și în expresia ,,fețe

îmbătrînite’’, căci cele tinere își irosesc tinerețe muncind la negru peste hotare. Protestările fiind inutile.

După cum observăm menționat la sfîrșitul articolului, viața este o publicitate, televiziune, unde toți își joacă rolul pentru bani. Putem oare numi acest lucru viață? Păcat, unde vom ajunge oare? ,,Speranțe... fiasco?! Speranțe... (România mea).

9) ,, Stau câteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe când începusem și eu, drăgăliță-Doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești, din târg drept peste apa Neamțului; sat mare și vesel, împărțit în trei părți, care se țin tot de una: Vatra satului, Delenii și Bejenii. Ș-apoi Humuleștii, și pe vremea aceea, nu erau numai așa, un sat de oameni fără căpătâi, ci sat vechi răzășesc, întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul și unul, cu flăcăi voinici și fete mândre, care știau a învârti și hora, dar și suveica, de vuia satul de vatale în toate părțile; cu biserică frumoasă și niște preoți și dascăli și poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului lor.’’ (,, Amintiri din copilărie’’ de Ion Creangă)

Acest fragment aparține stilului artistic. Este un fragment în care autorul își descrie satul de baștină. Din primele cuvinte observăm o căldură și plăcere cu care Creangă își redă amintirile. Observăm o exprimare fluentă, care se dă destul de ușor la citit, ceea ce pentru cititor este o plăcere. Limbajul folosit este unul simplu, însă simplitatea nu împiedică cuvintelor să poarte cu sine toată nostalgia și mîndria autorului de trecutul său poznaș.

La nivel lexical observăm folosirea cuvintelor din registrul arhaic, popular : vremi, drăgăliță Doamne, tîrg, căpătîi, răzășesc, poporeni. Cuvinte împrumutate nu avem, ceea ce îi conferă textului un aspect vechi, nostalgic și plin de amintiri frumoase. Lipsa neologismelor este un plus pentru operă, deoarece limbajul textului ne demonstrează cît de frumoasă era limba vorbită la sat, chiar dacă este învechită, totuți, ea păstrează viu trecutul nostru.

Limbajul, chiar dacă este unul destul de simplu, nu observăm să fie cufundat în figuri de stil, nu cedează din valoare operelor care pun accentul mai mult pe bogoția artistică. Simplitatea redă personalitatea autorului, care dorește să împărtășească lumii amintirile sale, nu să-și demonstreze talentul artistic.

În fragmentul dat nu observăm vreun cuvînt negativ în adresa cuiva, ceea ce face teztul să fie și mai valoros, chiar și expresia ,,oameni fără căpătîi’’ este folosită nu cu răutate, ci cu valoare de comparație față de oamenii care alcătuiau satul său la momentul cela. Avem atîtea lucrări în care oamenii se plîng pe soartă și viață, încît uităm că mai sunt și momente în viață demne de a fi amintiri. Sunt sigură că și Creangă a avut parte de momente mai puțin plăcute în copilăria sa, însă le-a redat cu atîta dragoste, încît involuntar le catalogam ca niște pozne cu consecințe, însă și acelea amuzante.

Sunt sigură că mulți din cititorii acestui text și-au închipuit ce ar fi făcut el dacă ar fi avut parte de asemenea copilărie bogată. Țin să menționez că bogată din punct de vedere al amintirilor, nu a situației materiale, ceea ce pentru copiii de azi este formează copilăria fericită.

La nivel fonetic observăm mai mult folosirea cuvintelor ce sfîrșesc în vocele deschise și semideschise, ceea ce demonstrează în o dată caracterul pozițiv al scrierii.