ISTORIA MEDICINEI VETERINARE

Originea şi evoluţia medicinei veterinare universale în epoca primitivă

IntroducereMedicina şi medicina veterinară - definiţie, etimologie, simbol Originile preistorice

ale medicinei

Istoria medicinei veterinare este un domeniu de studiu interdisciplinar pentru a cărui abordare sunt necesare cunoştinţe de biologie şi patologie animală şi un nivel de cunoştinţe aparţinând istoriografiei.

Medicina veterinară este ştiinta care se ocupă de:

- prevenirea şi combaterea bolilor la animale, de

- controlul produselor de origine animală şi de

- protecţia sănătăţii oamenilor contra bolilor transmisibile de la animale

(zoonoze).

Medicina veterinară are drept scop apărarea sănătăţii animalelor. Ea cuprinde

cunoştinţe referitoare la :

-bolile animalelor, prevenirea apariţiei acestor boli,

-combaterea şi tratamentul lor,

-igiena animalelor şi adăposturilor, precum şi

-ansamblul de măsuri contra epizootiilor şi pentru

-protecţia sănătăţii oamenilor faţă de bolile care se pot transmite de la

animale (zoonoze: turbare, tuberculoză, salmoneloză).

Medicina veterinară, ca artă de a vindeca bolile animalelor, a apărut odată cu

domesticirea acestora de către om şi o perioadă îndelungată de timp, s-a dezvoltat paralel

cu medicina umană fiind practicată de aceleaşi persoane (multă vreme preoţi), motiv

pentru care această lucrare redă dezvoltarea celor două medicini de-a lungul timpului.

După cum afirmă Luis Pasteur (1822-1895) "medicul uman salvează omul, iar

medicul veterinar salvează omenirea".

www.referat.ro

Profesionistul care acordă asistenţa sanitară animalelor este numit medic

veterinar.

Cuvântul "medicină" derivă din verbul latin "medeor, mederi"= a ingriji, a

tămădui- de unde sintagma ARS MEDENDI = ARTA VINDECARII.

Din cuvântul "veterinar" derivă termenii "veterinarius",

"veterina","veterinus"cu înţeles de "vită", "animal dresat să ducă samar", de unde şi

sintagma "BESTIA VETERINA" = ANIMAL DE POVARĂ - folosită de Catton (243-

149 i.e.n.).

Pornind de la documente şi scrieri vechi, cum sunt:

-“Codul lui Hammurabi” (Mesopotamia),

-“Papirusul de la Kahun” (Egipt),

-“Georgicele” lui Virgiliu,

“De re rustica” a lui Columella, amintind de Apsyrtos, vestit hipiatru,

considerat părintele medicinei veterinare, lucrarea de faţă punctează, apariţia în secolul

IX a primei şcoli de medicină la Salerno în sudul Italiei, apoi apariţia în Franţa a

primelor şcoli de medicină veterinară în anul 1762 la Lyon şi în 1766 la Alfort, şcoli

înfiinţate de Claude Bourgelat.

În Grecia antică, cei care se ocupau cu tratarea bolilor la animale se numeau

"HIPPIATRI" (hippos = cal + iatros = medic).la romani: mulomedicus (mulus = catir),

medicus equorum (equs = cal),

medicus pecoris (animale mici de turma).

In Arabia cei ce se ocupau cu vindecarea cailor se numeau "beit'ar", in

Spania"albeytar", la poparele germanice "stallmeister" ca şef de grajd, la francezi

"maréchal" = marh = cal + skalk = slujitor.

Termenul de "medicina veterina" apare pentru prima dată în anul 42 e.n. cu

semnificaţia de "medic veterinar" in tratatul lui Columella "De re rustica" un tratat de

agricultură "Despre lucrarea pământului".

O dată cu înfiinţarea şcolilor pentru medici veterinari, apare si titlul de veterinar

pentru toţi care ingrijeau animalele, ulterior apărând termenul de medic veterinar pentru

cei care acordau asistenţă sanitară animalelor.

În Franţa încă din secolul XIX s-au acordat titluri de "maréchal veterinaire"

după un curs de 2 ani, iar dupa 4 ani titluri de "Medicin vétérinaire".

Următoarea etapă constă în prezentarea, pe scurt, a dezvoltării învăţământului

medicinei veterinare româneşti care a pregătit specialişti atât pentru România, cât şi

pentru alte ţări ale lumii.

La noi în ţară după înfiinţarea în 1860 la Bucureşti a şcolii veterinare, după 3 ani

de şcoală, absolvenţii primeau titlul de subveterinar, dacă absolveau 5 ani de şcoală

primeau titlul de "magister veterinar". În 1864 titlul de "magister veterinar" a fost

înlocuit cu cel de "medic veterinar".

Medicina veterinară ca artă a vindecării animalelor, a apărut din cele mai vechi

timpuri, inspirată chiar din comportamentul animalelor:

- în indigestie, câinii şi pisicile mănâncă iarba pentru a-şi provoca voma;

- linsul plăgilor la animale determină curăţirea plăgii şi datorită substanţelor

bacteriostatice din salivă se reduce posibilitatea infecţiilor;

- păsările sălbatice când îşi fracturează piciorul îl imobilizează cu un manşon de

lut;

- elefanţii îşi ung rănile cu argilă;

- învălitul animalelor prin noroi pentru a scăpa de de ectoparaziti;

- în populaţiile de maimuţe se folosesc diferite frunze in tratarea unor boli; etc.

August Postolka afirma că "cine nu cunoaşte istoria profesiunii sale este ca un

străin în propria casă" -Viena 1887.

Au existat numeroase încercări de a scrie o istorie a medicinei veterinare. Prima a

fost facută de francezul Pierre Yoseph Amoureaux in 1773: "Histoire de la Médicine

Vétérinaire".

La noi în ţară, primul istoric al medicinii veterinare poate fi considerat Ion

Popescu (1843-1899) cel de-al doilea medic veterinar diplomat de la noi din ţară, cu grad

de locotenent colonel, fiind şi profesor la Şcoala veterinară, în teza de doctorat despre

pesta porcină face şi un scurt istoric al dezvoltării medicinii veterinare şi a

învăţământului veterinar începând cu anul 344 i.e.n.

De-a lungul anilor s-au scris numeroase cărţi, monografii, biografii despre

medicina veterinară românească şi despre iluştrii slujitori ai acestei meserii.

Cele mai recente scrieri care încearcă să cuprindă într-un volum naşterea,

dezvoltarea şi prosperitatea celei mai altruiste şi nobile profesiuni sunt:

- Pagini din trecutul medicinii veterinare romanesti 1984 – autori:

-S.l.dr.Constantin Simionescu (FMV Bucuresti),

- Conf.Dr.Nicolae Moroşanu (FMV Iasi);

- Istoria medicinei:Radu Iftimovici 1994

- Pagini din trecutul zootehniei si medicinei veterinare din Banat, Conf.dr.

Vasile Taloş (FMV Timisoara)

-Istoria medicinei veterinare, ş.l.dr. Aida Postolache (F.M.V.Iaşi).

Medicina veterinară beneficiază de o emblemă universală ca ştiinţă, inspirată

din antichitate, CADUCEUL zeului Hermes (greci) sau Mercur (romani), un toiag cu

aripi şi doi şerpi încolăciţi, iar toiagul purtat de Asklepsios (greci) şi Esculap (romani)

zeul medicinei avea încolăcit un singur şarpe. Acest însemn al medicinei a fost descoperit

pe un vas datând din anul 2050 î.e.n. la sumerieni.

„Arta vindecării” animalelor a apărut o dată cu domesticirea animalelor. Primul

animal domesticit a fost câinele, apoi porcul.

Domesticirea calului a fost atestată încă din mileniul III î.e.n., elefantul din anul

2500 î.e.n. iar pisica în secolele 21-18 î.e.n.,etc.

La primul contact cu animalele sălbatice, acestea iau apărut omului ca fiind

duşmani.

Agresivitatea animalelor asupra omului s-a manifestat prin atac direct, în care

ţinta era omul şi prin atac indirect, în care omul nu suferă fizic, dar este lovit în bunurile

ce-i asigură existenţa. Ne referim la lupul care atacă turmele de oi, vulpile care atacă

păsările de curte, şobolanii şi şoarecii care consumă şi murdăresc rezervele de cereale.

Atitudinea oamenilor faţă de lumea animalelor se manifestă prin reacţii

psihologice ce au variat ca formă şi intensitate de-a lungul secolelor. Iniţial, furia, frica,

au dus la reacţii raţionale ce stau la baza luptei organizate contra agresiunii,

determinând apariţia medicinei veterinare ca act vindecător.

Prezenţa omului a exercitat asupra animalelor un sentiment de neîncredere, dar

şi de atracţie în acelaşi timp. Iniţial, în relaţiile cu animalele, scopul a fost obţinerea

hranei, ulterior omul a ştiut să tragă şi alte foloase obţinând materie primă pentru arme,

bijuterii, îmbrăcăminte, încălţăminte.

Necesitatea exploatării planificate, a condus omul la domesticirea animalelor

de care avea nevoie.

Procesul istoric al transformării animalelor sălbatice în animale domestice s-

a desfăşurat într-o perioadă extrem de îndelungată, de-a lungul a 60 milioane de ani.

Animalele domestice au foarte multe însuşiri comune cu formele sălbatice din

care provin (construcţia corpului, structura şi funcţiile organelor), ceea ce denotă că ele

fac parte din aceeaşi specie. Chiar şi astăzi este posibilă domesticirea formelor

sălbatice, dacă puii sunt crescuţi şi îngrijiţi de către om. Animalele domestice rămân

fricoase şi timide dacă în timpul perioadei de creştere nu vin în contact cu omul. Cu cât

contactul dintre om şi animal se face mai devreme, cu cât îngrijirea animalelor se face cu

mai multă dăruire, cu atât animalul se adaptează mai bine şi se ataşează de om.

Folosind metoda izotopilor radioactivi pentru a determina vârsta oaselor, s-a

ajuns la concluzia că domesticirea animalelor a început în urmă cu circa 10.000 ani,

desfăşurându-se aproape simultan în mai multe puncte ale globului.

Un prim centru este reprezentat de un spaţiu ce cuprinde Arabia, Siria, Israelul,

Iranul şi Irakul. Aici au fost domesticite oile şi caprele, urmând apoi tot în Asia Mică,

domesticirea bovinelor sălbatice, a cămilei, calului şi măgarului.

În India a avut loc domesticirea bivolului, în sud - estul Asiei domesticirea

câinelui, porcului, găinilor şi gâştelor.

În Tibet a fost domesticit iacul, care provine dintr-o formă sălbatică asemănătoare

zimbrului.

În America Centrală, indienii au domesticit curca şi raţa.

Animalele noastre domestice, respectiv formele lor sălbatice, aparţin celor trei

forme de mamifere:

Ordinul Carnivorelor, din acest ordin fac parte câinele şi pisica.

Ordinul Imparicopitatelor reprezentanţi fiind calul şi măgarul.

Ordinul Paricopitatelor ce cuprinde:

subordinul Nerumegătoarelor – porci

subordinul Rumegătoarelor – bovine, ovine, caprine, cămile.

Domesticirea câinelui a avut loc cu circa 10.000 de ani în urmă, la mijlocul

epocii de piatră, concomitent în mai multe părţi ale globului.

Strămoşii câinelui sunt lupii, care pe vremea aceea existau în Europa, Asia şi

America de Nord.

În Arabia şi India existau rase mai mici de lupi, pe când în Europa Centrală şi în

părţile nordice din teritoriul actual al Rusiei existau rase mai mari. Lupii trăiesc în haite

mici şi sunt animale de pradă.

Câinii domestici au moştenit multe din caracteristicile lupului: sociabilitatea,

ataşamentul faţă de animalul conducător (omul), instinctul de apărare al

teritoriului, instinctul de vânătoare şi spiritul de haită.

Încă din timpul domesticirii s-au format mai multe rase de câini. În

Mesopotamia şi în Egipt existau rase mari mijlocii şi mici.

Cu 2.000 de ani î.Hr., câinii erau animalele preferate ale egiptenilor.

Rasele mici se asemănau cu terierii şi grifonii de astăzi. Preţuirea de care se

bucurau reiese şi din faptul că pentru câinii faraonilor se construiau chiar morminte

proprii.

Rasele mari au fost folosite pentru paza turmelor şi, în general, pentru pază şi

apărarea bunurilor personale. Câinii înalţi erau folosiţi încă de pe atunci pentru

vânătoare.

Armata Mesopotamiei dispunea de câini dresaţi care erau aruncaţi în luptă

îmbrăcaţi într-un fel de armură.

Din Arabia şi din Egipt, câinii s-au răspândit în spre India şi în tot spaţiul

mediteranean.

Odată cu intensificarea agriculturii şi cu dezvoltarea meşteşugurilor, începând cu

secolul al XII-lea, pe teritoriul german, câinii au fost folosiţi tot mai des pentru diferite

servicii. Au fost create şi rase de viteză.

Strămoşul ogarilor este câinele Greyhound, care exista deja la romani. Pentru

vânătoarea de mistreţi sau de urşi au fost create rase speciale de limieri, cu un simţ

olfactiv foarte dezvoltat.

Animalele sălbatice au între ongloane şi pe tălpi glande odorante, prin care îşi

marchează urma.

Câinii de vânătoare se orientează şi mai bine când vânatul este rănit şi pierde

sânge. Rasele mici de câini (basetul) erau folosite pentru vânătoarea de viezuri şi de

vulpi.

Pentru distracţia omului au fost crescute rase mici, de exemplu pekinezii, numiţi şi

“câini de palat”, această rasă existând în China cu o mie de ani în urmă.

În decursul timpului au fost create o serie de rase, care se remarcă printr-un

specific al exteriorului, aşa numite “rase la modă”. La ora actuală există circa o sută de

rase mai importante de câini, dar în total în lume, există peste 800 de rase.

Domesticirea pisicii. În aşezămintele umane vechi s-au găsit în timpul săpăturilor

arheologice multe oase de câini, dar puţine de pisici.

Strămoşii pisicilor domestice sunt pisicile sălbatice, care există încă şi astăzi în

diferite părţi ale lumii, mai ales în zone cu păduri întinse. Modul de viaţă şi

comportamentul pisicii de casă sunt asemănătoare cu ale pisicii sălbatice. Vorbind despre

domesticirea pisicii, trebuie să ne amintim un detaliu foarte important şi anume că este

singurul animal domestic care niciodată nu a trăit în haită.

Pisicile au fost domesticite în Egipt (mileniul III-II î. Hr.), în Mesopotamia şi în

India, iar în Europa în secolul I d. Hr. În aceste regiuni, cerealele jucau un mare rol în

alimentaţia omului. Rezervele de cereale erau păstrate în depozite mari, protejate

împotriva rozătoarelor de către pisici.

Pisica sesizează cu plăcere mirosurile puternice. Gustul la pisică este foarte

dezvoltat şi de aceea poate fi folosită cu succes de poliţia sanitar veterinară pentru a

efectua testul de control al alimentelor de origine animală. Pisicile sunt înzestrate şi cu

un auz foarte bun, excepţie fac cele albe cu ochi albaştrii, care întotdeauna sunt surde

(corelaţie genetică observată de Charles Darwin ).

Pisica vede de cinci ori mai bine decât omul în întuneric, dar nu distinge bine

culorile. Pisicile au capacitatea energetică de vindecare pe care o folosesc conştient şi

în interesul omului, ea culcându-se mereu pe locul bolnav. Uneori pisicile hoinare cu de

la sine putere vin la bolnav, îl ajută să stea pe picioare şi îl părăsesc numai după ce s-au

vindecat.

De asemenea, pisicile simt moartea atât la om cât şi la animale. În aceste cazuri,

pisicile pregătesc stăpânul, începând să jelească. Iată de ce se presupune că pisicile prevăd

viitorul şi s-ar putea să perceapă şi trecutul. Astfel pisicile şi-au câştigat un prestigiu bine

meritat, fiind declarate chiar animale sfinte.

În Egipt, omorârea unei pisici era o faptă pasibilă de pedeapsă. Consacrată zeiţei

lunii şi adorată ca specie, orice pisică era mumificată după moarte şi îngropată în

cimitire speciale, construite în marginea de apus a oraşelor şi alcătuite din numeroase

încăperi largi din cărămidă.

Cărţile morţilor egiptenI pomenesc despre Marea Pisică de la Heliopolis care

proteja oamenii de şarpele Apophis. Egiptenii venerau zeiţa-pisică Bastet, capete de

pisică din bronz reprezentând-o pe Bastet tronau la loc de cinste în templul dedicat ei la

Bubastis.

Din Egipt, pisica a ajuns treptat în regiunile Mării Mediterane, apoi în Grecia şi

în Italia.

În Roma antică au existat multe pisici, unele fiind reprezentate prinzând şoareci

sau păsări.

Legiunile romane au răspândit pisicile în cursul primului secol al erei noastre în

întreg Imperiu Roman.

La germani, pisica era animalul preferat al zeiţei Freya.

În India, statuile de pisici figurau simbolic ideea de meditaţie, detaşare,

înţelepciune ascetică.

În China, pisica era considerată animal benefic.

În Persia exista credinţa că cine chinuie pisicile s-ar putea să-şi chinuie propriul

înger păzitor.

Pentru arabi, pisica Quatt era benefică cu condiţia să nu fie neagră. Pisicile

perfect negre erau considerate magice şi populau laboratoarele alchimiştilor din Evul

Mediu. A existat superstiţia că pisica ar fi aliata diavolilor sau a vrăjitoarelor. Se ştie că

pisica vânează de preferinţă noaptea, lumina de intensitate mică se reflectă în stratul

pigmentar al retinei, provocând o irizaţie verde a ochilor, ceea ce inspiră oamenilor

frică.

Un celebru scriitor de povestiri fantastice H.P. Lovecraft afirma că “pisica este o

fiinţă criptică, e vară cu Sfinxul, dar e mai bătrână decât el şi ţine minte multe lucruri pe

care acesta le-a uitat de mult”.

În faţa celebrei Universităţi Sorbona din Paris, din iniţiativa studenţilor şi a

profesorilor, a fost ridicat un monument al pisicii.

Domesticirea calului. Cunoscutul biolog Haeckel spunea despre cal că ar fi

“exemplul de referinţă” când se vorbeşte despre originea animalelor. Într-adevăr oasele

strămoşului calului au fost găsite în diferite straturi ale terţiarului, deci au o vechime de

până la 60 milioane de ani, ele reprezintă exemplul cel mai elocvent de adaptare a

animalelor la modificarea condiţiilor de viaţă.

Strămoşii cailor au fost la început consumatori de frunze. În epoca următoare,

acest strămoş s-a transformat în “calul timpuriu” care trăia în număr mai mare în

America de Nord în timpul eocenului. Numărul degetelor a scăzut, la membrele

anterioare erau patru, iar la cele posterioare trei.

Din cauza schimbării condiţiilor climatice, în locul pădurilor au apărut stepele în

care puteau să supravieţuiască numai animalele ce puteau fugi repede. Dantura s-a

specializat şi ea pentru triturarea ierbii. În următoarele milioane de ani s-a dezvoltat la

fiecare picior degetul din mijloc, care s-a înconjurat de o copită elastică, iar degetele

laterale au involuat. Aceste picioare imparicopitate, au transformat calul într-un bun

alergător. În terţiar, a crescut numărul animalelor de pradă care se hrăneau cu cai (leu,

tigrul, pantera). De aici, rezultă importanţa dezvoltării organelor de simţ (miros, văz,

auz) pentru a se putea apăra.

Geograful rus Przewalski s-a ocupat de caii sălbatici, studiindu-i în anul 1880 în

Mongolia. Cercetătorul rus Poliakov a dat calului sălbatic denumirea de “ Equus

Przewalski” în cinstea geografului rus.

Domesticirea cailor sălbatici s-a făcut în Asia cu 3000-2500 de ani î. Hr.

Din Persia şi Turkestan caii s-au răspândit în Mesopotamia, Egipt, India,

sudul Uniunii Sovietice şi Peninsula Balcanică.

Iniţial, au fost folosiţi pentru tracţiune, iar apoi pentru călărie. În jurul anului

1600 î.Hr. s-au construit în Egipt primele care de luptă la care erau înhămaţi cai.

La popoarele germanice, calul a fost semnalat pentru prima oară în jurul anului

1000 î. Hr., germanii aducând zeilor jertfe de cai. Istoria relatează despre: cai demoni, cai

îngeri, cai spirite, cai de mare.

În mitologie, Jupiter urca într-un car tras de 8 cai albi.

La sciţi, zeul Marte era adorat şi reprezentat sub figura unui cal.

La perşi, se jertfea un cal în fiecare lună, pe mormântul marelui Cirus,

fondatorul imperiului.

În Grecia, calul era apreciat cu 680 de ani î. Hr., organizându-se în cadrul

Jocurilor Olimpice primele alergări de atelaje cu patru cai (cvadrige).

Primele şcoli hipice au fost înfiinţate în Grecia, Xenofon, a dat primele sfaturi

despre dresaj şi cum să conducem calul, scriind două tratate de echitaţie “Despre călărie”,

şi “ Comandamentul de cavalerie”.

Noţiunea de hipodrom vine de la “hipos” care înseamnă cal şi “dromos” care

înseamnă mişcare.

Romanii au construit după modelul circului roman, în sec. III d. Hr., Hipodromul

Bizantin, unde au apărut pentru prima dată caii arabi în Europa, odată cu cucerirea

Constantinopolului de către Sultanul Mohamed al II-lea.

Renumita friză Parthenon de la British Museum din Londra, capodoperă a lui

Phidias, reprezintă circa 200 de cai.

În Roma antică, caii erau folosiţi pentru jocuri şi lupte. Legiunile romane au

răspândit caii în toate provinciile Imperiului Roman.

În primele secole ale erei noastre a existat un număr apreciabil de cai în regiunile

de stepă ale Asiei şi în sudul Rusiei. În aceeaşi perioadă se dezvoltă un mare centru de

creştere al cailor.

În scrierile arabice se spune: “Alah a dat arabilor calul, iar Mahomed, profetul

cel mare, l-a perfecţionat astfel încât caii arabi aparţin celor mai nobile rase de cai”.

În Coran se spune: “când Creatorul Atotputernic a vrut să creeze calul, a grăit

către vânt: Tu vei naşte o fiinţă care este desemnată să-mi poarte credincioşii. Ei trebuie să

iubească şi să respecte această fiinţă. Toţi care nu-mi îndeplinesc poruncile să-i poarte de

frică.

După ce a fost creat calul, Atotputernicul i-a spus: te-am făcut fără seamăn. Toate

comorile pământului se află în ochii tăi. Pe duşmanii mei să-i arunci sub copite, dar pe

prietenii mei să-i porţi pe spate. Acesta să fie locul unde credincioşii mei vor înălţa

rugăciuni către mine. Peste tot în lume să fii fericit şi să fii preferat altor creaturi pentru că

ţie îţi aparţine dragostea Atotputernicului. Tu să zbori fără aripi şi să învingi fără

spadă”.

Prin Mahomed (571-623 d. Hr.) s-a realizat unirea triburilor arabe. Armata arabă

de călăreţi a cucerit în scurt timp Africa de Nord şi Spania, a pătruns în Franţa, la

Poitiers, în anul 732, fiind înfrântă de armata franceză condusă de Carol cel Mare.

Începând cu secolul al VIII-lea s-au construit între oraşele mari drumuri pentru

poşta cu cai. Calul a fost deseori folosit pentru parade şi pentru vânătoare. În Evul

Mediu erau îndrăgite turnirurile (lupte cavalereşti între călăreţi).

În anul 1241 o armată de cavaleri din Europa a învins la Liegnitz o mare

armată de călăreţi mongoli. În vremurile care au urmat, armatele au devenit tot mai mari,

iar procentul de călăreţi a crescut.

La începutul secolului al XVI-lea s-au format în Austria şi Italia caii de

vânătoare şi caii pentru dresaj.

La Neapole, s-a înfiinţat prima Academie hipică, Pignatelli fiind părintele

echitaţiei academice europene.

În Peninsula Istria (Jugoslavia) aparţinând în acea vreme Austriei, a început în

anul 1580 să se crească la Lipizza o rasă de cai (rasa lipiţană), care la şcoala spaniolă

din Viena a dat rezultate foarte bune în dresaj. Alte şcoli de călărie au fost înfiinţate la

Madrid, Londra şi Paris.

Iniţial, s-a pus accentul pe cai cu musculatură bine dezvoltată, ce puteau efectua

şi munci mai grele. Apoi a început creşterea unor rase specializate pentru agricultură,

armată, industrie şi sport.

Se face o distincţie între caii cu sânge cald (rase uşoare) şi caii cu sânge rece (rase

grele). Calul cu sânge cald are un temperament vioi şi mobilitate mare, fiind folosit

pentru munca uşoară sau mijlocie, pentru călărie, sport, armată sau poliţie.

Calul cu sânge rece are un temperament liniştit, o mare putere musculară,

viteză redusă, fiind folosit pentru tracţiunea grea.

Referindu-ne la foloasele pe care le avem de pe urma calului, amintim carnea de

cal preferată pentru calităţile ei dietetice, din ea preparându-se salamul de Sibiu.

Laptele de iapă, consumat de popoarele asiatice sub formă de băuturi

fermentate (kumâs – “apă vie”), era foarte apreciat pentru proprietăţile sale tonice şi

curative, fiind foarte bogat în vitamina C şi în diferite drojdii şi bacterii lactice.

Înainte de secolul XVIII-lea, doctorii ruşi, prescriau kumâsul pentru diferite boli:

tuberculoza pulmonară, scorbut, anemii, neurastenii, boli cardiovasculare, febră

tifoidă. Literatura de specialitate aminteşte de un anume doctor Postulkov care a pus

bazele primului sanatoriu cu tratament pe bază de kumâs lîngă Samara, pe Volga.

Calul are un rol important şi în combaterea multor boli şi deci în apărarea

sănătăţii oamenilor. El a fost apreciat ca cel mai potrivit animal pentru producerea unui

număr mare de seruri şi vaccinuri.

După anul 1880, după ce Louis Pasteur a descoperit fenomenul de imunitate, calul

a servit la obţinerea unor preparate biologice de uz sanitar uman şi veterinar (seruri

imune, seruri normale preparate cu scop de serodiagnostic şi ser gonadotrop).

Un cal poate asigura suficient sânge pentru o perioadă de 11 ani pentru a

produce anatoxină tetanică. Medicii prescriu frecvent utilizarea PMS ( ser de iapă

gestantă) datorită proprietăţilor lui de stimulare foliculară.

Domesticirea bovinelor. Dovezile primelor bovine domestice s-au găsit în

dealurile şi câmpiile Dyala, din nordul Irakului, datând de acum 7000 de ani î.Hr.

Bovine domestice au fost descoperite şi în Thessalia (Grecia) datând din anul 5550 î.Hr.

Documentele istorice atestă existenţa bovinelor domestice în China din anul 3450

î.Hr., iar piramidele egiptene evidenţiază o vechime a bovinelor în această ţară de

aproape 3000 de ani î. Hr.

Centrele domesticirii recunoscute sunt:

- centrul asiatic (India, China) aici s-a domesticit, yacul, bivolul zebul

- centrul mediteranian (Asia Mică, Africa de Nord şi estul Europei) aici

domesticindu-se taurinele sălbatice şi zebul.

- centrul european (partea continentală a Europei) bourul

În Australia nu s-a domesticit nici o specie de bovine, iar în America, taurinele

domestice sunt de origine europeană.

Bovinele fac parte din ordinul Pricopitatelor care cuprinde numeroase specii ce

s-au desprins în terţiarul timpuriu dintr-un strămoş comun.

În decursul a câteva milioane de ani ale terţiarului, s-au format în mai multe părţi

ale globului diferite tipuri de bovine sălbatice, care în parte au dispărut deja.

În Europa, existau două tipuri de bovine sălbatice:

Zimbrul care a fost domesticit în Europa încă din timpuri vechi şi a contribuit în

mod esenţial la formarea raselor europene de bovine,

Bizonul trăia în special în pădurile Europei răsăritene.

El a contribuit la formarea raselor europene de bovine, în schimb, în America, a fost

domesticit şi a participat la formarea raselor autohtone.

Domesticirea bovinelor sălbatice a avut loc acum 6000 de ani î. Hr. în India,

Mesopotamia şi Egipt. Primele reprezentări artistice de bovine domestice datează din

jurul anului 3000 î. Hr., de aici deducându-se întrebuinţarea multilaterală a bovinelor ca

animale de tracţiune, pentru munci agricole, transport, sursă de carne şi lapte.

La popoarele antice, taurul era simbolul puterii şi al fecundităţii. În mitologia

greacă, Minotaurul (taurul om) a luat naştere dintr-o legătură amoroasă dintre soţia

regelui cretan Minos şi un taur. Regina Pasophe făcând o pasiune pentru un taur, l-a pus pe

meşterul constructor Dedal să-i construiască o vacă din lemn în care regina s-a adăpostit.

Din această ciudată împreunare a luat naştere un taur om care a fost ascuns într-un labirint

şi pentru care trebuiau sacrificaţi anual câte 12 băieţi şi 12 fecioare din Atena, până când a

venit un viteaz, Theseu, care l-a omorât pe minotaur, reuşind să intre în labirint cu ajutorul

fiicei regelui Ariadne, scăpând din labirint cu ajutorul unui fir de aţă.

În Egipt, bovinele au fost considerate sacre. Când un nou faraon se urca pe tron,

taurul sacru era înhămat la plug şi noul conducător trăgea câteva brazde. Egiptenii

susţineau că cerul nu cade pe pământ fiind susţinut de un taur cu 4 coarne sau de zei.

La Memphis oamenii se închinau boului Apis, care a fost venerat din epoca

arhaică şi până la consolidarea creştinismului. Apis s-a născut dintr-o vacă rătăcitoare

fecundată întâmplător de o rază de lună. Reprezenta simbolul puterii divine şi eterne de

procreare. Dacă murea un taur(se reântorcea la zeul Osiris) oamenii îl îmbălsămau şi îl

aşezau într-un sarcofag de piatră. La vechii egipteni taurul şi soarele erau simbolurile

procreării, iar vaca şi luna erau simbolurile mamei fecunde.

În India, vaca a fost şi este considerată animal sacru. Vaca era ocrotită, astfel că

cel care omora un asemenea animal era obligat să trăiască 3 luni în mijlocul cirezii, ras pe

cap, îmbrăcat în pielea vacii omorâte, fiind obligat să bea timp de o lună zeamă de orez şi

să dea despăgubire zece vaci şi un taur.

Cu 1500 ani î. Hr. au avut loc în insula Creta primele lupte cu tauri, lupte ce se

mai organizează şi astăzi în Spania. Din Grecia, Mesopotamia şi Egipt, creşterea

bovinelor s-a răspândit şi în regiunile limitrofe.

În Imperiul Roman se creşteau multe bovine ca surse de hrană pentru om .

În Europa Centrală, bovinele au fost domesticite la începutul epocii de piatră.

Desenele murale din peşterile din sudul Franţei şi din Spania dau o imagine despre

aspectul bovinelor sălbatice. Până în Evul Mediu, rasele crescute pe teritoriul german erau

de statură mică şi cu o producţie scăzută de lapte.

Până la începutul secolului XIX a crescut numărul raselor de bovine pe glob. În

secolul XX bovinele au căpătat o mare importanţă în alimentaţia omului şi pentru

producţia de piei, crescând astfel numărul raselor specializate.(400 de rase)

Domesticirea oilor şi caprelor. Pe glob există astăzi mai mult de 1000 milioane

de oi şi mai mult de 350.000 milioane de capre. Oile au fost domesticite cu aproximativ

6000 de ani î. Hr. în Turkestan, Persia de Nord şi Mesopotamia.

Domesticirea a fost favorizată de o vegetaţie abundentă tot timpul anului. Prin

defrişarea unor suprafeţe mari de pădure în regiuni întinse din Asia Orientală a început

eroziunea pământului şi înţelenirea. Astăzi, în regiunile de stepă şi de deal se întâlnesc

rase de oi sălbatice:

- muflonii trăiesc în turme mici în insulele Mării Mediterane, dar şi în afara

Europei. Sunt cele mai mici oi sălbatice;

- urialii (muflonii asiatici) trăiesc în regiunile de deal şi de stepă ale Persiei,

Indiei de Nord, Turkestanului şi Tibetului şi se presupune că urialii au

participat la formarea raselor noastre de oi domestice;

-argalii trăiesc şi astăzi în Siberia de Sud, Tibet şi Mongolia;

- oile cu corn gros trăiesc în regiunile montane dintre Mexic şi Alaska,

precum şi în Siberia de Nord.

Cu aproximativ 5000 de ani î. Hr. existau multe oi în Egipt, de unde s-au

răspândid în Sudan şi Africa de Vest. Coarnele lor erau lungi şi răsucite în spirală, cum

reiese din numeroase desene. Cu 2500 de ani î. Hr. au apărut şi oi cu coarne arcuite care

aveau o producţie bună de lână. Oile erau foarte răspândite în Imperiul Roman. Chiar şi

în aşezările romane din Africa de Nord şi din Spania se creşteau oi merinos.

Caprele au fost domesticite în jurul anului 7000 î. Hr., în Persia şi Mesopotamia.

În Turkestan, Afganistan şi Persia există şi astăzi capre sălbatice .

În Egipt se creşteau multe capre în jurul anului 3000 î. Hr., pielea acestora fiind

dorită, deoarece se folosea la confecţionarea burdufurilor pentru apă.

În multe ţări europene, creşterea caprelor a luat amploare încă din Evul

Mediu, mai ales la populaţia săracă.

În secolul XIX, odată cu perfecţionarea raselor de bovine, a crescut numărul

vacilor de lapte şi a scăzut cel al caprelor.

Domesticirea porcului. Strămoşul porcului sălbatic a apărut pentru prima oară în

oligocen cu 25 milioane de ani în urmă. Era un animal mic, cu dentiţia unui animal de

pradă şi cu patru degete. În decursul câtorva milioane de ani, degetele laterale au

involuat şi animalele au crescut ca mărime, ele devenind omnivore.

Domesticirea porcului a avut loc într-o perioadă când agricultura atinsese deja un

anumit grad de dezvoltare. Cu circa 5000 de ani î. Hr., au apărut porcii domestici în Asia

de Sud-Est, în Mesopotamia şi în Egipt, apoi creşterea s-a extins în China şi în

Europa.

În Egiptul antic porcul era închinat zeului Seth, un demon rău. Egiptenii au

inventat o “îndeletnicire” originală pentru porci. Le legau botul şi le dădeau drumul pe

câmpurile însămânţate cu cereale pentru ca să calce boabele îngropându-le în

pământ. Până în Evul Mediu, porcii domestici erau destul de asemănători cu cei sălbatici,

pe glob existând la ora actuală 700 milioane de porci şi mai mult de 200 de rase.

Prin domesticire, animalul este total dependent de om, apare în acest fel

familiaritatea care ia permis omului să-şi apropie animalul ca viitor pacient.

Lumea animalelor şi emoţia biofilică. Un sociolog american (Wilson) a constatat că

omul are înscris în ataşamentul faţă de animale, pe care l-a numit “biofilie” (bios=viaţă;

philos= iubitor). El explică faptul că în formarea omului ca specie socială, emoţia faţă de

ceea ce este viu a jucat un rol important, specia umană fiind dedicată lumii animalelor

şi invers.

Cunoaşterea animalelor a evoluat de la înregistrarea contemplativă a formei,

comportamentului şi fenomenelor legate de biologia şi patologia lor către sintezele ce

au creat premizele apariţiei medicinei veterinare.

Actul medical veterinar a fost realizat de om mai întâi intuitiv, apoi prin

raţionamente tot mai complexe în care intrau şi elemente aparţinînd medicinei umane.

Deci, procesul cunoaşterii în medicina veterinară s-a bizuit atât pe cunoaşterea

animalelor, cât şi a actului medical.

Omul s-a născut ca specie prin sentimentul religios care l-a diferenţiat de

animale. Această desprindere de animalitate, a fost posibilă datorită capacităţii sale de a-şi

reprezenta lumea disociat material şi spiritual.

Profanul reprezintă realitatea înconjurătoare percepută de om, este gândirea

raţională, concretă, pe când sacrul este gândirea simbolică, religioasă, ce are o

existenţă paralelă, care se manifestă ca o realitate de alt ordin decât cea naturală, fiind

perceput exclusiv prin componenta religioasă a psihicului uman, respectiv “lumea de

dincolo”.

Sacrul este calitativ diferit de profan, totuşi el se manifestă oricând şi oriunde în

lumea profană.

La începutul existenţei sale, omul a avut o gândire exclusiv sacră. Gândirea sacră

a omului arhaic a folosit mai mult simboluri în raporturile sale cu natura. În această

perioadă, doctrina medicală avea un caracter religios, simbolic.

Omului I-au fost necesare pentru o supravieţuire într-o natură ostilă, în afara

sprijinului divinităţii şi o “teorie” necesară activităţii concrete a vieţii reale.

Cel care va realiza despărţirea medicinei raţionale de cea simbolică (religioasă)

va fi Hippocrate în Grecia antică, moment ce va reprezenta ieşirea gândirii medicale

de sub tutela sacrului, ceea ce se va accentua în timp.

Gândirea simbolică, cel puţin în medicină, a premers prevestind ceea ce gândirea

raţională avea să fundamenteze prin teorie.

Astfel, sacrul, perceput ca unitate dialectică formată din pur (curat) şi impur

(spurcat) a condus omul la ideea separării bolnavilor şi morţilor de comunitate, şi a

purificării prin apă (botez) sau foc (incinerare), aceste practici religioase

reprezentând de fapt primele măsuri luate de om în prevenirea bolilor transmisibile.

Religiile, încorporează, păstrând ca un depozit arheologic cele mai vechi forme

de gândire simbolică, peste care se vor suprapune în timp, elemente conceptuale ale

medicinei, clădite pe gândirea raţională. Pentru acest motiv, medicina nu trebuie să evite

în studiul istoriografiei sale, izvoarele religioase.

De la apariţia sa şi până în epoca modernă, medicina cunoaşte două ipostaze cu

existenţe paralele, având numeroase întrepătrunderi şi interacţionări ( artă şi meşteşug,

ştiinţă).

Medicina, indiferent de subiectul care şi-l propune ca obiectiv, are tangenţă atât

cu arta, cât şi cu ştiinţa. Medicina este artă pentru că în demersurile sale se bazează pe

intuiţie, pe interpretări personale, această situaţie datorându-se faptului că medicina

elaborează definiţii vagi, lipsite de exactitatea formulelor inginereşti.

Deşi viaţa pe pământ are o vechime de aproape 3 miliarde de ani, cea mai

veche urmă vie aparţine viermilor inelari (un miliard de ani).

Primii corali, stele de mare şi melci, au apărut cu 600 milioane de ani în urmă, iar

primele vertebrate acum 400 milioane de ani. Peştii, amfibienii şi reptilele terestre

apar acum 300 milioane de ani, când pământul se reducea la un singur continent numit

“Pangaea”, care acum 200 milioane de ani s-a scindat în Laurasia (în nord, din care a

rezultat America de Nord şi Eurasia) şi Gondwana (în sud, din care a rezultat

America de Sud, Africa, Australia şi India).

Reptilele terestre, alături de toate celelalte vertebrate, păsări şi mamifere,

majoritatea animalelor actuale au apărut acum 50 milioane de ani (era terţiară).

Cele mai multe teorii indică două tipuri de humanoizi care au apărut în Africa în

urmă cu 5-7 milioane de ani .

Australopithecus este un animal cu viaţă de grup, care a trăit cu 3-4 milioane de

ani în urmă şi care, probabil a fost exterminat.

Homo Habilis este un specimen cu creier mai dezvoltat, dreptaci şi mergând în

două picioare. El a trăit în urmă cu 2,5 milioane ani în tabere semipermanente.

Homo Erectus, cel mai apropiat strămoş al omului, a apărut în Africa cu 1,75

milioane ani în urmă, răspândindu-se în Asia şi Europa. Configuraţia lui istorică este

apropiată celei a omului din prezent. El a învăţat să controleze focul şi se pare că a

inventat primul limbaj articulat.

Homo Sapiens a apărut simultan în Africa , Europa şi Asia în urmă cu cel mult

500.000 de ani.

În consecinţă, humanoizii au apărut de aproape 2 milioane de ani, dar procesul de

hominizare se va încheia acum 12.000 de ani î. Hr.

Prin eră, se înţelege perioada istorică care începe cu data unui anumit eveniment

de mare însemnătate, de la care se începe numărătoarea anilor.

În 1921 Organizaţia Naţiunilor Unite a hotărât ca era noastră să înceapă

odată cu naşterea lui Isus Hristos.

Civilizaţia preistorică a străbătut mai multe epoci care au fost denumite fie după

materialele din care omul îşi va realiza uneltele şi obiectele necesare, fie după

îndeletnicirea care îi asigură existenţa.

Epoca veche a pietrei (paleolitic) 1 milion-10.000 ani î.Hr.

Epoca mijlociea pietrei (mezolitic) 10.000-7.000 ani î. Hr.

Epoca nouă a pietrei (neolitic) 7.000-3000 ani î. Hr.

Epoca bronzului 3.000-1.000 ani î. Hr.

Epoca fierului 1.000-1 ani î. Hr.

Iar după îndeletnicirea omului, epoca culesului; epoca vânatului; epoca

agriculturii.

Civilizaţia culesului şi a vânătorii

Timp de aproape 2 milioane de ani, paleontropul a trăit culegând şi mâncând

fructe, seminţe, insecte, ouă de păsări sălbatice, moluşte, acestea fiind însă insuficiente

pentru evoluţia speciei.

Când omul şi-a diversificat uneltele, făcându-le mai eficiente şi folosind pentru

producerea acestora, piatra, osul, cornul, fildeşul, el a trecut într-o nouă etapă a

existenţei sale, adică la practicarea sistematică a vânatului.

În paleoliticul superior, bărbaţii se ocupau cu vânătoarea asigurând carnea,

blănurile şi îmbrăcămintea.

Urmărirea vânatului a creat un raport strâns între vânător şi animalele vânate,

legătura mistică între vânător şi victimele sale fiind realizată prin actul uciderii.

Sângele vărsat al animalelor este întrutotul asemănător sângelui omenesc, culoarea

roşie devenind simbolul vieţii, al renaşterii, de aici obiceiul de a vopsi cu ocru-roşu

cadavrele celor înmormântaţi.

Cele mai vechi mărturii privind preocuparea omului cu supravieţuirea după

moarte, au fost descoperite în China, lîngă Beijing, în peşterile din dealul Osul

Dragonului. Acesta datează din jurul anilor 500.000 .

În Europa de Apus, înmormîntarea se practica acum 200.000 de ani, după cum

atestă descoperirile din peşterile din Franţa. Exprimarea clară a credinţei în

nemurire apărea acum 70.000 de ani când începuse să se folosească ocru- roşu ca simbol

al vieţii.

Au fost, de asemenea, descoperite cranii, unele aşezate în cerc şi îndreptate

înspre apus, altele stropite cu ocru-roşu, iar altele transformate în cupe pentru băut.

Practicarea folosirii craniilor drept cupe de este întâlnită şi în prezent la unele

populaţii tribale. Cultul craniilor nu s-a limitat doar la fiinţele umane.

În Elveţia au fost descoperite cranii de urs, toate aranjate şi orientate într-o

singură direcţie.

S-a pornit de la credinţa că omul se poate transforma în animal, insectă sau

pasăre, idee ce a stat la baza totemismului. Atât de intimă este această legătură încât

totemul este considerat a fi strămoşul tribului (ex. totemul dacilor era considerat

lupul).

În perioada de început a omenirii, popularea globului era încă foarte redusă.

Omul primitiv, fiind culegător şi vânător, trăia într-o luptă permanentă cu

animalele sălbatice şi cu forţele naturii.

Din epoca veche de piatră, cu circa 600.000-8.000 ani î. Hr., ne-au rămas multe

imagini care ilustrează activitatea omului ca vânător, fiind reprezentate şi formele

sălbatice ale animalelor domestice de astăzi.

În Europa au fost descoperite peste 100 de peşteri în care se găsesc picturi

rupestre. Dintre cele mai renumite sunt peşterile de la Altamira (în nordul Spaniei) şi

Lascaux (în sudul Franţei), specifice omului de Neanderthal.

Primele picturi de acest fel au fost executate cu circa 33.000 de ani în urmă, într-o

perioadă când regiuni întinse din nordul Europei erau acoperite de gheaţă şi peşterile

reprezentau adăposturi naturale pentru omul primitiv. Picturile rupestre ilustrează

foarte sugestiv viaţa omului şi, implicit, a animalelor.

Peştera de la Lascaux se compune din mai multe compartimente în care sunt

reprezentate scene de vânătoare, oamenii vânau în acea perioadă, bizoni, cai sălbatici,

reni.

Picturi rupestre au fost descoperite şi în Uralul de Sus, asemănându-se ca formă

şi colorit cu picturile din peşterile Spaniei şi Franţei.

În Africa au fost descoperite picturi rupestre cu o vechime de 6.000-8.000 de ani

subiectul preferat fiind şi aici vânătoarea.

Aceste grote, fiind foarte greu accesibile, au devenit sanctuare unde se exercitau

ritualuri magico-religioase vizând: iniţierea începătorilor adolescenţi în arta

vânatului, sau a înduplecării spiritelor supranaturale pentru obţinerea unui vânat

bogat.

Picturile dovedesc o bună cunoaştere a anatomiei acestor animale, redând exact

corpul lor.

În diferite reprezentări rupestre se întâlnesc figuri de oameni deghizaţi în

animale. Cel mai reprezentativ exemplu fiind aşa numitul “vrăjitorul dansator” din

peştera Trois Freres din Ariege Franţa. Figura umană de aici are o faţă aproximativ

asemănătoare cu cea de om, însă are urechi de lup, gheare de leu, coadă de cal, şi

coarne de cerb. Ochii par a fi de bufniţă.

Unii cercetători consideră că ar fi vorba de un sacerdot sau preot, a cărui

înfăţişare simbolizează legătura dintre vânător şi sursa vie de hrană.

Alţi cercetători sugerează că el ar fi un personaj mitologic, autentic, un zeu

dansator considerat “stăpânul animalelor”, protector al vânatului şi al vânătorii.

Omorârea animalelor constituie un ritual ce implică credinţa că “stăpânul

animalelor” veghează ca vânătorul să nu ucidă mai mult decât are nevoie pentru a se

hrăni. Această poruncă sacră constituie o adevărată măsură ecologică.

În această perioadă, alături de sacrificiul animalelor, a luat naştere şi examenul

anatomopatologic, deoarece de la animalele sacrificate nu erau consumate decât

carnea şi organele cu aspect normal.

Referindu-ne la cultul unor zeităţi, se pare a fi existat cultul Zeiţei Mame asociat

în special cu pământul şi fertilitatea. Simboluri ale Zeiţei Mame au fost descoperite şi

reprezintă una din trăsăturile de bază ale arheologiei preistorice. Au fost descoperite

statuete şi figurine din piatră reprezentând nuduri de femei cu sânii mari, unele din

statui par a fi însărcinate, având legătură cu fenomenele privind fertilitatea şi

naşterea.

Într-o pictură rupestră de la Cogul, Spania, se observă un grup de 9 femei, plus o

a zecea figură reprezentând un bărbat, părând că această scenă ar fi reprezentarea unui

ritual în cinstea unei zeităţi masculine.

Cultul Zeiţei Mame este întâlnit între anii 5.000-3.000 î. Hr. în Orientul

Apropiat şi Mijlociu, India, Asia de Apus, Creta şi Insulele Mării Egee. Treptat,

această zeiţă a fost asociată cu principiul masculin, reprezentat de un zeu tânăr care a

devenit fiu şi soţ al ei.

Trecerea de la vânat la cerealicultură a început din Asia de Sud-Vest,

extinzându-se spre Europa şi Asia răsăriteană. Trecerea la agricultură şi creşterea

animalelor, va determina apariţia unor noi relaţii între oameni, omul însuşi devenind

dependent total de cereale şi animale.

Animalele domestice apar omului prin credinţele religioase ca fiindu-I date lui de

divinitate, pentru a putea fi crescute, exploatate şi îngrijite când se îmbolnăvesc.

Era vital pentru omul de atunci să recupereze animalele îmbolnăvite. Actul de

recuperare al animalelor bolnave în condiţiile credinţei religioase, depăşeşte

condiţiile economice şi capătă caracter de sacralitate, de dispoziţie de ordin divin.

Este momentul apariţiei medicinei veterinare ca activitate umană distinctă.

Medicina veterinară, aşa cum artă vestigiile arheologice şi documentele istorice,

se va dezvolta în două direcţii principale:

a) medicina vitelor cornute (taurinele);

b) medicina calului (asinul).

Medicina cornutelor va apare în întreaga arie de la Nil la Gange, în care are loc

şi domesticirea acestora.

Medicina calului va fi realizată de indo-europeni, invazia lor

influenţând profund destinul civilizaţiei, inclusiv medicina veterinară.

În această etapă timpurie a civilizaţiei, în care actul terapeutic

începe să fie aplicat pe animale, pentru omul total dependent de sacru, starea de

sănătate sau de boală, apariţia epidemiilor, a epizootiilor, viaţa sau moartea,

reprezintă atribute ale zeilor.

Intermediarul dintre fiinţa supremă şi oameni era sacerdotul, care practica sau

îndruma actul terapeutic.

Actul medical exercitat ca practică religioasă de preoţi reprezintă medicina

sacerdotală.

În momentul în care cerinţele medicale au depăşit posibilităţile preoţilor, actul

medical începe să fie practicat şi de laici, care invocau prin gesturi şi formule verbale, o

zeitate protectoare. Această practică magică în care era invocată bunăvoinţa unei zeităţi

într-o intervenţie medicală reprezintă medicina magică.

O formă aparte de medicină magică este medicina teurgică, denumită şi magie

albă, prin care divinităţii i se cumpără bunăvoinţa pentru asigurarea reuşitei actului

medical, vindecarea animalelor bolnave apărând ca o parte a credinţei religioase.

În mezolitic, cu 8.000-4.000 ani î.Hr., agricultura şi creşterea animalelor

dezvoltă forţe de producţie care determină apariţia societăţii împărţită în clase.

În istoria omenirii se nasc civilizaţiile antice cu un grad ridicat de cultură

( filozofie, ştiinţă, tehnică).

Primele civilizaţii antice au apărut cu 3.000-2.500 ani î. Hr., în Mesopotamia şi

Egipt, mai târziu, s-au format civilizaţii cu un înalt grad de cultură în China, India,

Italia şi Grecia.

PRACTICA MEDICALA VETERINARA IN EPOCA SCLAVAGISTA

Primele documente care atestă prezența sclaviei într-o mare civilizație sunt

cele din Sumeria (Mesopotamia), însă într-o formă limitată.

În Egiptul Antic, mai ales în perioada Imperiului Nou, un anumit număr de

sclavi caracteriza o anumită importanță socială. Cei mai mulți indivizi deveneau sclavi în

urma capturării lor în timpul războaielor sau prin răpire.

Sclavia ca practică socială și economică s-a dezvoltat în antichitatea greco-

romană. Grecia și Roma antice erau ambele societăți sclavagiste. Statutul social și

rolul sclavilor era considerat inferior sau chiar inexistent în relația cu o persoană liberă.

În societatea antică grecească, sclavia era fundamentată din punct de vedere filozofic.

Aristotel vedea sclavia ca o garanție indispensabilă a oamenilor liberi de a-si

putea dedica timpul politicii și bunei guvernări a cetății. Între secolele V î.Hr. și I d.Hr.

sclavia romană a cunoscut o perioadă de puternică intensificare și extindere. Victoriile și cuceririle Romei au dus la un influx stabil de sclavi, iar sclavia a afectat toate nivelele

societății. O consecință a acestui fapt a fost alungarea micilor fermieri și a muncitorilor

liberi de pe teritoriile lor, creându-se astfel o masă urbană nemuncitoare. În perioada

imperială, condițiile de muncă pentru sclavi s-au îmbunătățit treptat, încurajate de ideile

primilor creștini.

În Europa, sclavia a cunoscut un declin foarte lent în Evul Mediu, dar a fost

înlocuită treptat de feudalism. Acest regim politic era caracterizat prin proprietatea

nobiliară asupra pământului și, parțial, asupra țăranilor. Sclavia a reapărut pe o scară

largă, după modelul roman, în lumea musulmană și în Bizanț. La sfârșitul secolului al

XV-lea, însă, sclavia era aproape eradicată în Europa.

Etnia latină din care a ieşit poporul roman, este rezultatul unui amestec dintre

populaţiile preindo - europene autohtone (etrusci) şi năvălitorii indo – europeni

coborâţi din ţările transalpine.

După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, spaţiile ocupate de

etrusci şi greci, trec sub stăpânire romană, Roma devenind încetul cu încetul centrul

vieţii sociale.

MESOPOTAMIA

Mesopotamia (care reprezintă Irakul de astăzi) este ţara dintre cele două ape, al

cărui nume provine de la Meios = între şi Potamos = fluviu, denumire dată de vechii

greci câmpiei dintre Tigru şi Eufrat, care se unesc şi se varsă în Golful Persic.

Datorită unor condiţii foarte prielnice (ne referim la clima blândă şi solul

aluvionar fertil), aici s-a constituit leagănul uneia dintre cele mai vechi civilizaţii,

dezvoltată cu 4 milenii î. Hr., civilizaţie care a exercitat o puternică influenţă asupra

întregii lumi antice a vechilor egipteni, evrei, perşi, fenicieni, ca şi asupra popoarelor

europene din bazinul mediteranean, greci şi romani.

Istoria Mesopotamiei este o luptă continuă pentru hegemonie între oraşele

cetăţi, cel mai important fiind Babilonul şi între aceste cetăţi şi numeroase popoare

nomade, barbare şi războinice, atrase în valuri succesive de strălucirea civilizaţiei

mesopotamiene.

Primul stat centralizat ce apare în sudul Mesopotamiei este Sumer ( Kuweit ) cu

circa 2.000 ani î.Hr.,cu cetăţile: Ur, Urur, Lagaş şi Nippur. Mai la nord a apărut şi statul

Akkad cu capitala la Babilon, care se va extinde înglobând Sumerul.

Cele două ramuri etnice ( sumerienii şi akkadienii) au fuzionat, rezultând o cultură

unică, babiloniană, Babilonul devenind cel mai puternic oraş din Mesopotamia. Cel de-

al treilea centru de dominaţie este reprezentat de asirieni cu capitala la Ninnive.

Oraşele mesopotamiene, în perioada sumeriană, s-au format în jurul zigguratelor,

edificii monumentale cu caracter religios, sub formă de piramidă în trepte, construite din

cărămidă, pe ultima platformă aflându-se un templu religios. În perioada sumero-

akkadiană se generalizează în Mesopotamia, ornamentarea clădirilor cu

bazoreliefuri, statui, ceramică smălţuită, picturi murale.

Pe lângă multe opere remarcabile, amintim: taurii înnaripaţi de la palatul

Dur-Şarrukin, reliefurile cu scene de vânătoare de la palatul din Ninnive şi leoaica

rănită, basorelief din palatul lui Ashurbanipal al II-lea din Ninnive, secolul VII î. Hr.,

care arată că în acea perioadă se cunoşteau anumite noţiuni de anatomie şi fiziologie

cum ar fi: paralizia trenului posterior în urma leziunii măduvei lombare şi sacrale.

Sumerienilor le este atribuită scrierea cea mai veche din lume, cuneiformă,

apărută pe tăbliţe de argilă, cunoscute sub denumirea de “tăbliţele de la Uruk”, în

muzeele lumii existând, potrivit unui inventar, aproximativ 300.000 de tăbliţe care conţin

informaţii diverse. Apogeul utilizării caracterelor cuneiforme este atins în secolul al II-lea,

şi anume, în timpul redactării celebrului cod al lui Hammurabi, rege babilonian (1728-

1686 î.Hr.), acesta fiind cel care a dispus apariţia codului de legi babilonian în scris

cuneiform, într-un bloc cilindric de bazalt înalt de doi metri expus la muzeul Louvre din

Paris.

A fost descoperit la Susa în anul 1901, iar inscripţiile săpate în piatră cuprind: un

prolog, un text cu 280 de articole de drepturi, proprietăţi, recompense şi un epilog.

Această inscripţie se referă atât la medicina omului cât şi a animalelor, reprezentând

primele legi scrise din istorie.

Prevederile codului lui Hammurabi în materie de animale:

Acest cod reglementează atât practici chirurgicale, cât şi veterinare. Pe lângă

termenul general de “munai-su”, există trecut şi “medicul de boi”, precum şi “medicul

de asini”, cărora codul le reglementează unele responsabilităţi astfel:

-Pentru furtul unui animal, hoţul plăteşte de 30 de ori valoarea acestuia, iar dacă nu

are bani este omorât.

- Dacă un bou merge pe drum şi loveşte pe cineva, cel lovit nu poate cere

despăgubiri din partea proprietarului, decât în cazul în care animalul era cunoscut ca

periculos.

- articolul 223 prevede că dacă un chirurg execută o incizie adâncă, cu un cuţit

de bronz, unui cetăţean pe care-l vindecă, va primi 10 şekeli de argint. Dacă îi

provoacă moartea datorită inciziei adânci, sau dacă îi înţeapă ochiul şi omul îşi

pierde vederea, chirurgului i se va tăia mâna dreaptă. Când victima era un sclav, nu i

se tăiau mâinile, dar chirurgul era obligat să-i cumpere proprietarului alt sclav de aceeaşi

valoare.

- conform articolului 224, dacă medicul de boi sau de asini a tratat de o boală

gravă un bou sau un asin şi l-a vindecat, stăpânul boului sau asinului va da medicului

drept salariu, o şesime dintr-un siclu de argint.

- articolul 225 impunea ambilor medici obligaţia conform căreia “dacă au tratat

un bou sau un asin de o boală gravă şi i-au produs moartea, să dea stăpânului un sfert din

preţul boului sau asinului”.

Criteriul de apreciere al activităţii medicale este doar rezultatul, fiind răsplătită

numai vindecarea, nu şi eforturile depuse de medic în cazurile grele.

Codul Hammurabi are meritul de a fi introdus prima legislaţie medicală din

istorie şi prin pedepsele aspre impuse, de a fi obligat pe practicieni (chirurgi) să fie

prudenţi, exigenţi şi să se ferească a comite greşeli.

În vestul Mesopotamiei, la Lagash, astăzi oraşul Tello, a fost descoperit la sfârşitul

secolului trecut, un sigiliu cilindru, purtat cu un lanţ şi care asigura purtătorului, legătura

spirituală cu divinitatea. Pe acest sigiliu, aflat azi la Muzeul Louvre din Paris, apar

încrustaţi doi zei, diverse instrumente chirurgicale din care unul folosit în obstetrica

veterinară, precum şi un text implorator:

“O, zeu Edin Mungi, care le ajuţi pe femele la fătare, Urlugaledina este slujitorul

tău”. Deoarece Edin Mungi este găsit în Panteonul sumerian ca zeu al animalelor de

păşune, iar invocaţia este făcută în favoarea femelelor care nasc, s-a concluzionat că

Urlugaledina, ce a trăit în jurul anului 2050î. Hr., în Lagash, era obstetrician veterinar,

primul nominalizat de istorie.

Din aceeaşi perioadă provine şi vasul sumerian pe care este reprezentat şarpele ca

simbol al medicinei. Acest animal lunar, simbolizează regenerarea ciclică (deoarece

năpârlirea sa periodică îi asigură capacitatea de a se transforma continuu). El trăieşte sub

pământ, încarnînd spiritele morţilor, cunoaşte toate secretele, este izvorul înţelepciunii,

întrevede viitorul, având toate atributele necesare celui care vindecă. Acest simbol –

şarpele – dovedeşte eternitatea demersului medical şi regenerarea ciclică, respectiv

înnoirea continuă a ştiinţei medicale.

Cultul şerpilor există la aproape toate popoarele lumii. În templele lui Esculap,

zeul sănătăţii la greci, erau crescuţi foarte mulţi şerpi.

Simbolul doctorilor este un şarpe încolăcit în jurul unui baston. În acele

vremuri medicii, pentru a vindeca mai bine bolile, mâncau bucăţi de şarpe.

Pentru oprirea unei epidemii de proporţii, la Roma a fost trimis din Epidaurus

un şarpe, pe care oamenii l-au venerat şi l-au îngrijit până la moarte.

Hygeia, fiica lui Esculap, de la care moştenim cuvântul “higienă” era

reprezentată în arta grecească de o femeie hrănind un şarpe.

În Egipt, medicii primeau daruri bogate dacă aveau puterea de a aduce în patul

bolnavului un şarpe. După vindecare, şarpele se băga într-un sicriu şi se îngropa.

Religia la mesopotamieni este foarte complexă, ea a avut la bază principiul

ordinei cosmice impuse de zei, prin norme prestabilite pe care omul avea obligaţia să le

respecte. Acest principiu ia condus pe babilonieni la încercarea de a stabili viitorul prin

două acte de divinaţie:

- practicarea astrologiei;

- practicarea necropsiei pe animale sacrificate, în special oi şi iezi, prin care îşi

propuneau drept scop examinarea suprafeţei ficatului, denumit kabittu, sau se

orientau după

- aşezarea unor beţişoare înfipte în nişte găuri pe care le practicaseră într-un

ficat artificial din argilă, ficat pe care erau reproduse diverse particularităţi şi

semnificaţia lor.

În Mesopotamia şi Italia au fost găsite numeroase mulaje din lut, gips, bronz ale

acestui organ, unele din aceste mulaje găsindu-se la British Museum, altul la Muzeul

Municipal din Piacenza.

Această divinaţie era practicată de haruspici, preoţi etrusci şi romani pricepuţi

în prezicera viitorului prin examinarea animalelor sacrificate, ei nebănuind că această

ştiinţă divinatorie pe care o practicau, reprezenta în fond prima formă de autopsie, după

cum afirma P. Magron, în teza sa de medic veterinar susţinută la Alfort în anul 1948.

Agricultura şi creşterea animalelor au fost ocupaţiile cele mai vechi şi mai

răspândite. Taurinele şi ovinele erau exploatate fie la păşune, fie în stabulaţie

(semiintensiv), fiind păzite de păstori. În acea perioadă, se cunoştea conservarea cărnii

prin sărare, tăbăcitul pieilor, prepararea diferitelor tipuri de brânzeturi,, iar în

hrana animalelor, pe lângă păşune, se folosea făina de peşte şi stuful tocat mărunt.

Cele mai vechi documente de acum 3.000 de ani î. Hr. (vechi cilindri,

basoreliefuri ornamentale) reprezintă diferite animale sălbatice: cerbi, urşi, boi şi

mufloni. Un mozaic expus la British Museum aparţinând palatului unui rege din Ur

prezintă o scenă dintr-o lăptărie.

O poziţie aparte faţă de celelalte animale în Mesopotamia, o are calul. S-au

descoperit figurine de cai înhămaţi sau încălecaţi, statuete din bronz confecţionate cu

circa 3.000 de ani î. Hr., la Ur şi Summer. S-au mai descoperit tăbliţe din lut pe care se

ţinea o strictă contabilitate a cabalinelor, păstrându-se adevărate “tabele genetice”

(pedigree) de selecţie dirijată a cailor. În Mesopotamia, calul va fi întrebuinţat exclusiv

pentru sarcini de luptă.

Din tăbliţele de lut cu inscripţii cuneiforme, datând din jurul anului 2500 î. Hr.,

reiese că sumerienii aveau o bogată literatură medicală. Din texte rezultă că bolile erau

clasificate după organul în care evoluau, ficatul fiind considerat centrul organismului,

viaţa fiind asigurată de sânge care se reânoieşte după consumarea alimentelor.

Arta vindecării în Mesopotamia apare ca fiind practicată diferenţiat: A-SU era

medicul de oameni; MUNAI-SU era medicul de animale.

Din această perioadă se constată diversificarea specialităţilor medicale:

- medicina internă, cu o încărcătură total religioasă, era practicată exclusiv de

preoţi;

- practica chirurgicală, bolile ochiului şi medicina pe animale, erau practicate

de meşteşugari laici, dar şi aceştia invocau zeii în favoarea vindecării pacienţilor lor, iar

terapeutica, constituită din apă şi foc, se confunda cu practicile magice (purificarea

prin îmbăiere în fluviile sfinte, Tigru şi Eufrat, ungerea cu untdelemn şi aprinderea focului

ritual).

La mesopotamieni, starea de sănătate sau de boală depindea de o serie de zei.

La sumerieni, principalii zei erau: Anu, Enki şi Enlil cu fiul său Ninib, care era

zeul sănătăţii.

La babilonieni, principalii zei erau: Ea – zeul apelor, fiul lui Marduk implorat în

caz de boală şi un nepot, Nabu, considerat patronul ştiinţei. Zeul medicinei era

Ninazu.

Mesopotamienii au practicat: - medicina magico – hieratică;

- medicina empirico – laică.

Medicina magico-hieratică era practicată de sacerdoţi în mod diferenţiat: Baru se

ocupa de anamneză, diagnostic şi prognostic;

Asipu practica invocarea tip rugăciune şi alungarea spiritului malefic;

A-Su era terapeutul propriu-zis care împletea invocarea zeilor cu

remediile de tip medicamentos.

Boala era considerată pedeapsă pentru fărădelegile comise de bolnavi sau de un

popor, idee ce o regăsim şi la vechii evrei, preluată apoi de creştinism.

Boala este transmisă pe pământ de zei, ei servindu-se de nişte spirite malefice

care îi vor lovi pe muritori.

Aceste spirite malefice sunt specializate să atace o anumită parte a corpului

(caracteristică a medicinei sumero- asiro- babiloniană):

- Utukku - boli de gât;

- Rabişu - boli de piele;

- Ibaşu - epilepsie;

- Negral - ciumă.

Diagnosticul magic constă în depistarea cu precizie a duhului rău care, singur

sau asociat cu alte duhuri, au produs o anumită boală (idee primitivă a unui diagnostic

etiologic diferenţiat pe boli şi regiuni).

Specificitatea etiologică nu va putea fi înţeleasă decât la sfârşitul secolului XIX,

odată cu:

- victoria teoriei microbiene (Pasteur, Koch);

-introducerea triadei cauzale: microorganism – leziune –simptom (Babeş);

- principiile imunologiei: reacţia specifică antigan-anticorp.

Procedeele terapiei magice constau în:

- implorarea zeului vindecător pentru alungarea demonilor;

- purificarea prin îmbăiere în apele fluviilor sfinte Tigru şi Eufrat;

- transferul bolii într-un animal mic sacrificat apoi şi pus pe trupul

bolnavului;

- ungerea bolnavului cu substanţe urât mirositoare pentru ca duhurile rele să

fugă de la el.

Medicina empirico-laică. Herodot spunea că babilonienii nu aveau medici,

bolnavii erau scoşi în pieţe publice, tratându-se după sfaturile primite de la trecătorii care

au suferit de aceleaşi boli.

A-Su, medicul laic pentru oameni şi Munai-Su, medicul pentru animale,

foloseau următoarele remedii:

- vegetale: cedru, smochin, şofran, ceapă, măceş crescut pe mormânt;

- produse animale: limbă de şoarece, oase de om, lapte de măgăriţă;

- minerale: gips, cretă, pucioasă, praf de drum, praf de casă, pulberi din

morminte.

Aceste amestecuri se administrau per os, pe piele, fumigaţii, cataplasme.

EGIPTUL ANTIC

Regiunile agricole existente de-a lungul Nilului au fost unite în anul 3300 î. Hr.,

în două regate, Egiptul de Sus şi Egiptul de Jos, unificate în anul 3100 î. Hr., de către

faraonul Menes.

În această perioadă, au luat amploare marile construcţii, canale, temple,

monumente.

Dintre cele mai vestite temple, le amintim pe cele din Luxor şi Karnak. Dintre

piramide, cea mai importantă este piramida lui Keops.

În Vechiul Regat, piramidele serveau ca locuri de înmormântare pentru

faraoni, ei sperând astfel să obţină viaţa divină şi nemurirea. Piramida lui Zoser este

cea mai clară mărturie în acest sens, ea fiind construită în trepte, ceea ce semnifică

învierea.

Scriera hieroglifă a apărut în anul 3200 î. Hr., şi a fost folosită în opere literare,

istorice, filozofice, religioase şi ştiinţifice.

După o perioadă de dominaţie a hicsoşilor, Regatul Nou stabileşte un imperiu în

Siria. În urma unor lupte îndelungate, cu popoarele asiatice, Egiptul este cucerit de Persia

în anul 525 î. Hr.

Viaţa în Vechiul Egipt a fost comentată de Herodot, Diodor din Sicilia şi de

Pliniu cel Bătrân.

În Valea Nobililor, pe zidurile cavourilor demnitarilor se văd scene din viaţa

egiptenilor (munci agricole, vânătoare, procesiuni, primiri de daruri, petreceri).

Din scrierile grecilor, rezultă că la egipteni, religia era zoolatră ( practicau cultul

animalelor), egiptenii îngrijind cu deosebită atenţie crocodilii, pisicile, şerpii, păsările,

berbecii, acordându-le acestora onoruri divine, considerându-le animale sacre.

Înainte de secolul VII î.Hr. era întâlnit cultul boului Apis la Memphis, iar în

secolul VII î.Hr. se observă în tradiţia egipteană o strânsă asociere între diferite zeităţi

şi animale. În reprezentările sculpturale şi picturale, întâlnim imagini hibrid, zeităţi cu

trup omenesc şi capete de animale şi păsări.

Astfel:

- Thot avea cap de pasăre Ibis,

- Amon , cap de berbec,

- Horus cap de şoim,

- Anubis, cap de şacal,

- Hator, cap de vacă,

- Sekhmet, zeiţa chirurgiei, cap de leoaică.

Cele mai numeroase date privind creşterea animalelor şi îngrijirea celor

bolnave, relaţia om-animale, diverse ritualuri, le avem din mormintele faraonilor şi din

mormintele zidite ale aristocraţiei numite mostabe. Aceste morminte erau împodobite

cu statui, animale mumifiate, inscripţii, basoreliefuri, ceramice, papirusuri, tăbliţe

pictate care reprezintă scene din viaţa de zi cu zi cum ar fi: oameni lucrând la câmp,

îngrijind animalele sau ajutându-le să nască.

Mumii ale animalelor mici (favorite ale nobililor şi faraonilor) se găsesc la

Muzeul Louvre şi în diverse colecţii particulare din U.S.A.

Egiptenii au domesticit şi crescut numeroase specii de animale, ei foloseau

păşunatul, stabulaţia, distribuiau sarea în alimentaţie, monta supravegheată,

ameliorau prin încrucişări rasele de animale, se ocupau cu îngrăşatul bovinelor,

marcajul lor pe umărul drept cu fierul roşu, executau ecornarea şi practicau

obstetrica veterinară.

Castrarea taurilor era curent practicată, egiptenii distingeau: bovine de

reproducţie( tauri şi vaci) şi bovine de serviciu (tauri castraţi).

Păsările domestice erau crescute în curţi speciale şi se practica îngrăşatul

gâştelor cu boluri de făină.

Oile şi caprele sunt crescute la fel ca şi taurinele.

Cămilele nu sunt prea des menţionate, prezenţa lor fiind atestată de găsirea unui

cap de cămilă din argilă provenind din dinastia I-a , precum şi de o menţiune în Biblie

care arată că printre animalele primite de Avraam în dar de la faraoni erau şi cămile.

Calul nu a fost cunoscut până la cucerirea lor de hicsoşi în secolul VIII î. Hr.

Egiptenii nu s-au prea ataşat de cal, deoarece îl considerau inferior măgarului, iar

lipsa lui de docilitate nu-l făceau apt pentru muncile agricole. A fost întrebuinţat numai

pentru război.

Săpăturile arheologice au scos la iveală cimitire întregi cu zeci de mii de pisici

îmbălsămate sau familii de crocodili însoţite de papirusuri foarte valoroase. Sub

oraşul Heliopolis au fost găsite galerii cu numeroase camere mortuare cu păsări,

maimuţe şi crocodili mumifiaţi.

Conservarea cadavrelor prin mumifiere are o motivaţie religioasă, egiptenii

crezând în viaţa veşnică. Trupul mortului nu trebuia să se altereze, să se descompună,

deoarece urma să-şi continue viaţa în regatul morţilor unde domnea Osiris.

O înaltă valoare magică îi era atribuită inimii. În complicatul ritual al

mumificării, din corpul defunctului se scoteau toate viscerele, cu excepţia inimii. Ea

rămânea la locul ei pentru a îndeplini rolul de “nod magic” sau “ releu de legătură”

pentru Ka (dublul mortului) şi funcţiona în acelaşi timp ca o punte de comunicare cu

lumile divine.

Cărţile egiptene ale Morţilor consemnează unul din cele mai stranii ritualuri post-

mortem legate de inimă. Este vorba de ceremonia Psihostaziei (termen venit prin filieră

greacă, Psyche însemnând în greceşte principiu vital şi suflet), ritual secret cunoscut

şi sub denumirea de “cântărirea inimii”. Se spune că acest ritual ar fi fost introdus

pentru prima oară la Memphis de zeul Ptah, cel care a creat universul gândindu-l cu inima.

Ceremonia se petrecea în marea sală a “judecăţii veşnice”. Anubis, zeul cu cap

de câine, divinitate funerară şi patron al îmbălsămărilor, introducea mortul în sala de

judecată situată într-un plan intermediar invizibil. Aici se afla balanţa zeiţei Maat

(personificare a adevărului şi justiţiei divine). Judecătorii erau zeul Soarelui, Ra şi

cuplul Isis – Osiris, asistaţi de 42 de martori.

Anubis aşeza inima defunctului pe un platan al balanţei, iar pe celălalt platan se

punea “pana zeiţei Maat”, pană cu care numele mortului era înscris în prealabil într-o

carte.

Operaţia de cântărire era supervizată direct de zeul Thot, patronul ştiinţelor şi

artelor magice. În acest timp, defunctul se spovedea, dând detalii de tot ceea ce a făcut în

viaţa sa. La picioarele balanţei se afla în aşteptare o fiinţă înspăimântătoare, numită

“Devoratoarea”. Ea urma să sfâşie şi să devoreze mortul dacă inima sa se dovedea mai

grea decât pana zeiţei Maat cu care se scrisese numele său la judecată.

În cazul în care esenţa divină a fiinţei nu fusese distrusă de viaţa terestră şi

inima rămânea în echilibru cu pana lui Maat, defunctul putea trece liber în drumul său

spre lumile spirituale.

La egipteni, gândacul scarabeu a fost luat ca simbol al renaşterii şi învierii.

Întotdeauna ei puneau un scarabeu pe inima fiecărei mumii ca simbol al speranţei, a

reântoarcerii celui decedat la o nouă viaţă.

Egiptenii au fost, după documentele greceşti, părinţii medicinei. Toţi zeii lor

aveau atribute de vindecători.

Zeul primordial a fost Atum din care se vor naşte toţi zeii egipteni: Ra – zeul

soare, Shu (aerul) şi Tefnut (umezeala),

Geb (pământul) şi Nut (cerul),

Osiris, Isis, Seth şi Nephtthhys.

În vechiul Egipt exista o medicină mistică şi una laică.

a. Medicina mistică cuprinde:

- medicina magică (vrăjitorească) în care vrăjitorii şi pacienţii lor cred în nişte

spirite benefice sau malefice pe care le cheamă sau le alungă;

- medicina mitică se referă la faptul că atât starea de sănătate cât şi cea de

boală este influenţată de două categorii de zei: zei cosmici şi zei vindecători.

Zeii cosmici sunt zei ai naturii:

- Ra sau Amon-Ra este zeul soarelui, zeul suprem care poate porunci tuturor

celorlalţi zei. S-a bucurat de cele mai mari onoruri în Egipt, lui fiindu-i dedicat templul

din Karnak considerat una din cele şapte minuni ale lumii.

Imnul Zeului Soare:

Razele tale ne-ating trupul

Cel creat de tine

Lumina ta ne pătrunde

Strălucind în fiecare părticică

Dăruind veşnicia

Tu , Amon cel viu, întâia obârşie a vieţii

Dar calea ta rămâne tăinuită pentru necredincioşi.

-Isis este zeiţa naturii, a fecundităţii şi a grâului, ea reprezintă natura vie, iar cu

sprijinul lui Toth ea iniţează pe oameni în arta medicinei, pentru că ştia să vindece toate

bolile. Le apărea oamenilor în vis comunicându-le remediul bolii lor. Isis este implorată

să-l ocrotească şi să-l aline pe bolnav.

“ O Isis, tu care eşti măreaţa zeiţă a farmecelor. Liberează-mă de toate relele

pricinuite de un zeu, de o zeiţă, de un mort, de o moartă, de un vrăjmaş”. ( Papirusul

Ebers)

- Osiris reprezintă moartea şi învierea periodică a naturii vegetale, a descoperit

viţa de vie şi cultivarea grâului, este zeul tărâmurilor subpământene, soţul şi fratele lui

Isis. Din invidie, a fost omorât de fratele său Seth care i-a sfârtecat trupul în 14 bucăţi

răspândindu-le în toată lumea. Soţia sa credincioasă, a găsit toate bucăţile trupului şi a

reuşit să-l reânvie. Din unirea lui Osiris cu Isis, s-a născut Horus, care îşi va răzbuna

tatăl, omorându-l pe Seth, devenind apoi stăpânul lumii subpământene, el fiind implorat

de preotul terapeut în calitate de învingător al morţii.

- Toth este poate cel mai fascinant zeu din istoria omenirii. Era zeul

cunoştinţelor, cunoştea formulele secrete ale vindecării tuturor bolilor, implorat el

ştia să vindece suferinzii. Era adorat în templele de la Memphis, Teba şi Heliopolis de

către preoţii învăţaţi. Preoţii păstrau monopolul celor citite în cărţi, inclusiv celor citite în

cartea sănătăţii numită Cartea Embre.

Toth cunoştea, ne spun izvoarele istorice “doza” de lumină care, pătrunzând în

adâncurile trupului uman, dăruia vindecare sau revigora ţesuturile.

Era o ştiinţă specială, pe care preoţii o practicau în camere anume construite,

astfel încât lumina soarelui să nu ajungă decât filtrată în culorile spectrului. Pacientul

era întins pe un altar şi asupra lui se revărsa un flux combinat de culori spectrale obţinut

prin filtre speciale, în funcţie de diagnosticul pus de preoţii vindecători:

- galben, violet şi turcoaz pentru disfuncţii sexuale,

- roşu şi galben pentru rinite alergice,

- albastru sau violet pentru circulaţia defectuasă a sângelui. Astfel, ne spune

istoria, preoţii egipteni obţineau vindecări spectaculoase atât fizice cât şi mentale.

Tratamentul bolilor cu ajutorul luminii se numeşte colorpunctură, medicul

neurolog Peter Mendel afirmă că fiecare culoare a spectrului este într-o strânsă relaţie

cu sănătatea organismului, cu “starea de bine” şi deci, poate fi folosită pentru

reechilibrarea organismului.

- Bess şi soţia sa Tuertis, patronau naşterea deci obstetrica.

Zeii vindecători (medici) puteau vindeca diferite boli:

- Imhotep, fiul lui Thot şi al zeiţei Sekhmet. Este un personaj istoric real, era

medic, arhitect vestit şi ministru al faraonului Zoser. Construieşte prima piramidă în

trepte în anul 2800 î. Hr., este divinizat de egipteni ca zeu al medicinei, (echivalentul lui

Asklepios la greci). Era socotit zeu mântuitor şi tămăduitorul tuturor bolilor. Bolnavii

erau sfătuiţi să doarmă în templul zeilor, aflând în vis boala de care suferă şi remediul ei.

Statuile sacre îl reprezintă de obicei ca preot sau copil de 10-12 ani, cu un papirus

desfăşurat pe genunchi (Muzeul Louvre –Paris).

- Zeiţa Sekhmet, mama lui Imhotep, era patroana chirurgiei.

Medicina empirico- laică constă în aplicarea unor leacuri empirice şi ca exemplu

putem aminti:

- mestecarea boabelor de ricin şi înghiţirea lor cu bere în caz de constipaţie,

- folosirea la spălat a pastei Snabu,

- cauterizarea muşcăturilor de câini.

Herodot, părintele istoriografiei, în textele sale istorice relatează că Egiptul era

plin de medici, fiecare îngrijind un anumit tip de boală: de ochi, de dinţi şi pentru bolile

ce nu aveau un anumit loc precizat.

Practicienii erau preoţi (sahmet) şi medici laici (sun), ei făceau parte dintr-o

pătură socială superioară, fiind apreciaţi în tot bazinul mediteranean.

Educaţia medicilor se făcea în şcoli speciale ataşate templelor, medicii fiind

recompensaţi prin avantaje sociale şi bunuri. Erau consideraţi intermediari între zeul

Thot şi bolnavi, fiind obligaţi să păstreze secretul practicii medicale.

Egiptenii considerau că respiraţia este actul esenţial al vieţii. Ei credeau că

aerul intră pe nas şi prin ochi, fiind transportat apoi în corp printr-un sistem de canale. În

afară de aer, egiptenii credeau că mai există două sufluri:

- cel al vieţii, care intră prin urechea dreaptă şi – cel al morţii care intră prin

urechea stângă.

Ficatul era considerat rezervor general de sânge , de unde era împins de inimă în

vase.

Egiptenii descriau diferite boli digestive: gastrita, ulcerul, pentru care

recomandau pansamente gastrice cu praf de calciu şi făină de roşcove.

În infecţiile căilor respiratorii, practicau inhalaţia cu vapori de răşină şi

smirnă, combăteau constipaţia cu ulei de ricin, iar în teniaze foloseau fierturi de

sâmburi de bostan.

Egiptenii practicau şi chirurgia, curăţau plăgile şi le pansau cu fâşii de pânză

îmbibate în smirnă şi ulei de eucalipt.

Deschideau abcese, fiind primii care au suturat plăgile, înţelegând rolul

drenului în supuraţii.

Imobilizau fracturile cu atele de bambus fixate cu benzi de pânză. Nu

practicau amputarea, deoarece considerau că omul trebuie să se prezinte la Osiris, în

împărăţia morţilor, cu corpul întreg.

Tratau bolile de ochi cu pomezi şi colire.

Cunoşteau şi bolile infecţioase cum ar fi:

- tuberculoza, răspândită în acea perioadă ( Tutankamon, Ramses al II-lea),

- variola (mumia lui Ramses al V-lea păstrează pe faţă urme de pustule

variolice),

- lepra era de asemenea răspândită, egiptenii fiind primii care au introdus

izolarea bolnavilor.

Stomatologia era practicată de specialişti.

Caria dentară era frecventă şi se considera a fi provocată de un vierme care

găureşte dintele aşa cum fac viermii unor fructe.

Se practica plombarea cariilor cu ciment făcut din pulbere de piatră şi pământ

de Nubia, iar dinţii mobili se imobilizau cu fire de aur.

Cu practica veterinară se ocupau preoţii, preotul Aha-Nekht, o implora pe zeiţa

Sekhmet pentru ca ea să-l ajute în tratamentul vitelor bolnave.

Descifrare scrierii cuneiforme, realizată de Grotefend în anul 1802 şi a scrierii

hieroglifice de către Champollion în anul 1822, a permis descifrarea mărturiilor scrise

(papirusuri) în Egipt.

Cel mai valoros papirus este Papirusul Ebers, redactat în anul 1550 î. Hr.,

achizionat de Ebers, la Luxor şi publicat în anul 1875. Lung de 20 de metri şi lat de 30

cm., acest papirus este o adevărată enciclopedie de medicină şi farmacologie care

sintetizează cele mai vechi cunoştiinţe empirice din acest domeniu.

Din lucrările clasice cunoaştem câteva amănunte în legătură cu tehnica

farmaceutică de acum 2-3000 ani din Egipt.

Reţetele egiptene sunt compuse după aceleaşi principii care se aplică şi în

zilele noastre.

Reţeta cuprindea indicaţii privind:

- forma galenică corespunzătoare medicamentului prescris,

-tehnica de preparare (zdrobire, măcinare, fierbere, strecurare, amestecare în

vederea obţinerii ingredientelor cărora urma să li se dea forma galenică dorită),

- precum şi indicaţii cu privire la momentul administrării medicamentelor.

Nu lipsesc reţetele criptice, secrete, ingredientele lor fiind indicate simbolic

“lacrima lui Isis”, “pana lui Thot”.

Prepararea medicamentului se făcea exclusiv de către medic, calificat pentru o

asemenea activitate. Hieroglifa (pictograma) medic (în limba egipteană “sun”), se

compune din trei elemente: un om şezând, o lanţetă şi un vas farmaceutic. Ea reprezintă

pe acela care vindecă şi prepară medicamentul.

Administrarea medicamentelor, nu diferă nici ea prea mult de cea actuală,

egiptenii folosind o gamă variată de forme galenice cum ar fii: prafurile, pilulele,

maceraţiile, decocturile, cataplasmele, colirele, inhalaţiile, unguentele, supozitoarele,

fumigaţiile, soluţiile apoase, uleioase şi alcoolice.

Se foloseau curent decocturi sedative şi antiflogistice din muşeţel şi mentă ca şi

speciile laxative şi purgative ca ricinul, rodia, curmale, smochine.

Medicii egipteni cunoşteau:

- acţiunea diuretică a cepei de mare,

- usturoiul şi rodia erau folosite ca leacuri vermifuge,

- macul, cânepa indiană, mandragora şi măselariţa erau incluse între sedative,

somnifere şi stupefiante.

Smirna şi răşinile aromatice s-au întrebuinţat atât la aplicarea medicaţiilor prin

fumigaţie, cât şi ca substanţe aromatice conservante la îmbălsămarea cadavrelor.

De o foarte mare importanţă istorică a fost descoperirea în anul 1889 în ruinele de

la Kahun a unui papirus cunoscut sub numele de “Papirusul veterinar de la Kahun”,

document egiptean de terapeutică veterinară, datând din epoca faraonului Amenemhat al

II-lea (1850-1800 î. Hr.).

Papirusul a fost tradus mai întâi de egiptologi, apoi de medici şi medici

veterinari, întâmpinându-se mari greutăţi la interpretarea lui, în special referitor la

termenii de specialitate. Acest papirus este scris cu hieroglife şi 40% din acest document

este distrus.

Textul are patru capitole, fiecare capitol având un titlu care începe cu

reprezentarea unui cap de vită sau a unui ochi.

Titlul celui de-al doilea capitol, care este cel mai bine conservat, este intitulat

“Ştiinţa vindecării cu referire la scurgeri”.

În text este descrisă simptomatologia, după care urmează diagnosticul şi, în

încheiere, este indicată terapia. Terapia prevedea iniţial comunicarea cu animalul

bolnav pe cale verbală, printr-o formulă magică, apoi în a doua parte, terapia prevedea

intervenţii cu caracter raţional (luarea de sânge, masaje cu plante medicinale, aplicaţii

cu fierul înroşit).

În final, este dat prognosticul, adică o judecată estimativă asupra evoluţiei bolii, de

genul: se va însănătoşi şi va trăi, sau va muri.

În acelaşi papirus este descris şi timpanismul acut la taurine, învăţăcelul fiind

sfătuit cum să facă o explorare rectală şi ce valoare terapeutică are golirea rectului de

fecale.

Valoarea acestui document ne permite să înţelegem, datorită felului raţional în

care redactat, că nu este un produs de medicină populară, ci un text expus sistematic de o

gândire ştiinţifică dintr-un mediu cu o înaltă dezvoltare culturală.

Se ştie că în Egipt a existat o medicină scrisă a omului, ale căror norme

trebuiau urmate obligatoriu de cei ce o practicau.

Papirusul de la Kahun demonstrează că medicii veterinari practicau după textele

bătrânilor înţelepţi, medicina veterinară fiind practicată de două etaje intelectuale:

- unul era medicul filozof ( preotul ) care întotdeauna dădea indicaţii;

- celălalt era practicianul, cel care executa.

S-a mai descoperit un tratat de patologie a calului ce cuprinde indicaţii

terapeutice inspirate din medicina omului.

FENICIENII

Civilizaţia feniciană s-a dezvoltat între anii 3.000 – 1.300 î. Hr. Ei au inventat

scrierea alfabetică cu 22 de semne preluate de greci şi romani.

În Siria, la Ras- Chaura s-a descoperit un mic tratat de hipiatrie în zece părţi,

remarcabil prin indicaţiile terapeutice. Tot aici s-a descoperit un vas pe care era redată

o scenă de vânătoare regală, în care regele conducea un car tras de doi armăsari spre

prada reprezentată de mufloni şi tauri sălbatici.

De aici ne dăm seama că fenicienii erau crescători de cai, adoptându-l fără

rezervele de care au dat dovadă egiptenii.

HITIŢII

Către sfârşitul mileniului III, începutul mileniului II î. Hr., triburi de indo-

europeni s-au stabilit în centrul Podişului Anatoliei, fondând un vast imperiu în

actuala Turcie. Erau mari crescători de cai şi mari războinici care îşi aveau originea în

diferite regiuni.

Mithra, de provenienţă ariană, era un fel de înger al luminii şi învingător al

taurului care simboliza forţele instinctului, iar Iştar, zeiţa fecundităţii îşi avea

obârşia în Mesopotamia.

Hitiţii invocau pe cei “o mie de zei” .

Dintre divinităţile locale, zeiţa soarelui avea ca simbol o leoaică şi o porumbiţă,

iar zeul furtunii care a devenit zeul războiului, era întovărăşit de doi tauri.

În Anatolia, oraşul Hatuşaş, a fost descoperit un tratat scris de Kikkuli privind

dresajul şi aclimatizarea cailor. Tot de la hitiţi, în anul 1400 î. Hr., avem un text

veterinar, puternic deteriorat, referitor la ştiinţa vindecării cailor. Din el s-a putut

traduce un tratament ce utiliza plante medicinale introduse în nările cailor.

Hitiţii din mileniul II î. Hr., practicau arta citirii viitorului în ficatul animalelor

sacrificate sau în zborul păsărilor, practică preluată mai târziu de etrusci. Se poate

spune că tradiţia a fost transmisă din Anatolia etruscilor, care i-au iniţiat ulterior în aceste

taine pe romani.

MEDICINA LA VECHII EVREI

Evreii reprezintă unul din puţinele popoare antice care şi-au păstrat neştirbită

identitatea etnică.

Originari din Chaldeea, ei au trecut peste ape, până în Ţara Sfântă –

Palestina, într-un exod, poruncit de adevăratul Dumnezeu, călăuziţi de Moise. După

unele interpretări istorice, acest exod s-ar fi declanşat în jurul anului 1230 î. Hr. După

aşezarea definitivă a evreilor în Canaan şi după consolidarea puterii de stat prin instituirea

regalităţii, s-a trecut la construirea unui măreţ templu în Ierusalim. Acest templu, a

fost o dorinţă pioasă şi fierbinte a regelui poet David (1013-973 î. Hr. ), dar realizarea

în fapt a fost posibilă în timpul domniei fiului său Solomon (973-933 î. Hr.). Templul

era un ansamblu arhitectural de o frumuseţe rară. Templul lui Solomon a fost devastat şi

ruinat în timpul cuceririlor babiloniene. Nabucodonosor al II-lea a dus la Babilon o

parte din vasele acestui templu, el fiind cel care a dispus incendierea templului şi a

dărâmat zidurile Ierusalimului, din acesta rămânând doar “ Zidul Plângerii” .

Spre deosebire de alte popoare antice, care au lăsat texte medicale scrise

( bazoreliefuri, papirusuri, tăbliţe de lut ), evreii au transmis bogata lor experienţă doar

pe cale indirectă prin legende, tradiţii şi legi. O deosebită însemnătate au avut-o

descoperirile făcute în anul 1947, în peşterile de la Marea Moartă, în manuscrisele

aflate acolo, fiind consemnate amănunte despre arta vindecării practicată de “

esenieni” (terapeuţi) cu ajutorul plantelor şi al pietrelor preţioase şi semipreţioase. Ei

nu au lăsat nici o carte de medicină, unicele surse de informare fiind explicaţiile din

Biblie şi Talmud.

Scrierea Bibliei se face pe pergament la Byblos (acum în Liban), vechi centru de

scriere a cărţilor sfinte.

Biblia este un amplu codex ebraic şi creştin, este o carte sacră compusă din

Vechiul Testament şi Noul Testament, conţine mituri, doctrină religioasă, coduri

juridice ,precum şi sfaturi medicale şi zootehnice.

Talmudul este o carte sacră pentru iudaism, în care sunt expuse tradiţiile

rabinice şi interpretarea legilor lui Moise.

Evreii monoteişti considerau că bolile sunt pedepse divine pentru fărădelegile

comise.

Cei pedepsiţi puteau fi şi popoare întregi. Când evreii luptau cu filistenii, aceştia

au capturat un obiect de cult al evreilor, (chivotul Domnului), iar drept pedeapsă,

Dumnezeu le trimite ciuma bubonică. În Vechiul Testament este descrisă şi ciuma din

vremea regelui David, care a ucis peste 70.000 de oameni.

Preoţii nu tratau propriu-zis bolnavii, dar ei cunoscând semnele multor boli,

puneau diagnosticul. În Vechiul Testament – Leviticul 13 – se menţionează că preoţii

puneau diagnosticul de lepră şi susţineau posibilitatea transmiterii bolii prin haine.

Preoţii erau cei care decideau dacă bolnavul trebuie izolat sau dacă un convalescent este

curat sau spurcat.

Talmudul conţine sfaturi profilactice cum ar fi:

- curăţenia corpului,

- protecţia comunităţii faţă de bolnavii molipsitori.

În scrierile talmudice se descriu operaţii chirurgicale, amputaţii şi operaţii pe

abdomen. Plăgile erau tratate cu untdelemn şi vin şi erau bandajate cu pansamente

curate.

Au existat şi medici laici numiţi “rofe” . În anul 280 d. Hr., a funcţionat în Persia ,

oraşul Tigris, o şcoală medicală evreiască.

Nu există informaţii care să ateste existenţa unor practicieni veterinari la vechii

evrei, ei urmând perceptele din Biblie şi Talmud.

În paragraful 11 din Levitic, sunt indicate poporului evreu animalele care pot fi

consumate, fiind considerate “curate” din punct de vedere religios, precum şi cele

“necurate”. În acest paragraf, se arată că pot fi consumate toate animalele care rumegă

şi au copita despicată (ovine, taurine, caprine, căprioare).

Nu pot fi consumate animalele care rumegă, dar nu au copita despicată

( cămilele ).

Nu se consumă porcul şi iepurele.

Se pot mânca numai păsările domestice, nu şi cele sălbatice de baltă ( barza,

lebăda, bâtlanul ), se poate consuma orice peşte din lacuri sau râuri.

Nu se consumă nici un animal care se târăşte ( reptile ), nici rozătoare

(şoareci, şobolani), nu se mănâncă insecte cu excepţia lăcustelor.

De la bovine se consumă carnea considerată curată (de la gât şi trenul

anterior).

În paragraful 22 din Levitic, Moise se adresează fiilor lui Israel spunând că jertfa

adusă Domnului trebuie să fie fără meteahnă, de parte bărbătească, din vitele mari sau

oi sau capre. Să nu aduci jertfă “ dobitoc orb, vătămat sau slut, sau bubos sau

răpciugos sau râios”, de asemenea, “dobitocul care are părţile bărbăteşti strivite,

sfărâmate, smulse sau tăiate să nu-l aducem Domnului”.

Dintre bolile oamenilor, recunoscute ca foarte periculoase sunt: angina

pectorală, meningita şi colecistita.

Medicaţia indicată de Talmud se referă la întrebuinţarea de organe de animale

( stomace, uter, carne crudă de vacă ) indicate ca panaceu universal.

Dintre bolile animalelor, turbarea câinelui este foarte bine cunoscută: gura

deschisă cu scurgerea salivei, urechile atârnânde, coada lipită de corp, mers alergat

pe drumuri lăturalnice, lipsa lătratului,reprezentau semne clare care indicau

turbare.

Se ştia că muşcătura câinelui turbat este mortală, iar pericolul turbării era

considerat atât de mare încât rabinii au permis violarea legii, câinele turbat putând fi

omorât în ziua de sabat ( sâmbăta ).

O altă boală foarte cunoscută era şi tuberculoza taurinelor, dar ei nu i s-a acordat

o atenţie deosebită, carnea provenită de la aceste animale fiind declarată permisă

consumului. Singura leziune care o făcea exclusă de la consum era ulceraţia de la nivelul

pulmonului (care putea fi şi o cavernă, adică un stadiu avansat al tuberculozei).

MEDICINA INDIANĂ

Istoria Indiei are rădăcini ce merg până în anul 6.000 î. Hr. Popoarele

migratoare au invadat India, venind din Asia Centrală în valuri succesive.

Hinduismul reprezintă întregul sistem de religii indiene şi îşi are originea în

două izvoare principale:

Civilizaţia Hindu-preariană cuprinde mileniul III î. Hr. şi prima jumătate

populaţie negroidă (dravidienii), de la ei au rămas vestigii artistice şi a mileniului II î. Hr.

Înainte de anul 2.000 î.Hr., India a fost locuită de o arhitecturale, ei fiind cei care au

împărtăşit credinţa care, se presupune, ar sta la temelia învăţăturii hinduse despre legea

karmică ( karma = faptă ) şi transmigrare, iar unele simboluri idolatre amintesc de

cultul de mai târziu al zeului Shiva şi al Zeiţei Mame.

În anul 1928 au fost descoperite ruinele oraşului Mohenjo-Daro (Dealul Morţilor),

ridicat pe la anul 3000-2800 î. Hr., locuitorii oraşului cultivau grâu, orz, bumbac,

mazăre, creşteau vite, oi, capre, păsări şi elefanţi. Femeile foloseau parfumuri şi

rujuri.

Aici s-au descoperit :

- numeroase băi publice,

- primele sisteme de canalizare,

- vase ce conţineau diverse leacuri empiric,

- oase de sepie pentru boli de ochi şi urechi,

- un praf de rocă de Himalaia pentru dispepsii şi boli de ficat.

Civilizaţia ariană. La mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., triburi europene,

autodefinindu-se arieni ( nobili sau stăpâni ), îşi fac apariţia în nord-vestul Indiei. Aceste

triburi sunt înrudite prin sânge şi limbă cu vechii greci, latini, celţi, germani şi slavi,

precum şi cu indo- iranienii.

Literatura sacră. Literatura religioasă hindusă se împarte în două mari grupe

denumite shruti şi smrti, limba în care au fost redactate a fost limba sanscrită.

Literatura religioasă hindusă a fost păstrată prin tradiţie orală, de aici şi numele de

shruti = auz. Aşa s-au păstrat cele patru colecţii cunoscute sub numele de Vede,

cuvântul veda înseamnând cunoaştere. Data compunerii acestora este incertă, se crede că

ea datează de la anul 600 î. Hr.

RIG-VEDA conţine 1028 de imnuri religioase, liturgice, dedicate unor zeiţe

diferite.

SAMA-VEDA conţine 1810 versuri, cuprinde cântece şi melodii folosite de preoţi

în timpul cultului.

AYUR-VEDA are două părţi distincte: veda albă şi veda neagră care cuprinde

instrucţiuni privind oficierea jertfelor.

ATHAR-VEDA este formată din 731 de imnuri cu caracter magic.

Dintre alte scrieri indiene amintim: Brahmanas, sunt texte sacerdotale care

interpretează şi explică ritualurile folosite în cadrul unor anumite jertfe. Cel mai elaborat şi

important sacrificiu era cel al calului, pentru săvârşirea căruia era nevoie de un an întreg.

Acest sacrificiu era extrem de costisitor, ritualul începea prin sacrificarea a 609 animale.

Upanişadele sunt scrieri mistice, constituite din 108 poeme ce se ocupă cu

căutarea sensului vieţii şi universului.

În cele din urmă, sunt vestitele epopei indiene Ramayana şi Mahabharata.

Credinţa religioasă hindusă este dominată de două doctrine fundamentale:

karma (destin, soartă), care nu poate fi stăpânită, schimbată sau distrusă şi samsara

( reâncarnarea ).

Aceste doctrine învaţă că sufletele individuale există din veşnicie, fiind angrenate

într-un veşnic ciclu de reveniri existenţiale: naştere-moarte-renaştere. Renaşterea nu este

deci un fenomen limitat la oameni, orice fiinţă sau lucru se supune acestei legi.

Vedele reprezintă sursa principală despre medicina şi medicina veterinară

hindusă.

Rig-Veda şi Athar-Veda dau indicaţii medicale de anatomie, fiziologie,

patologie.

Athar-Veda conţine formule de exorcism şi rugăminţi adresate zeilor pentru

însănătoşirea omului şi animalelor sale.

Conform concepţiilor vedelor, omul şi vieţuitoarele au trupul perforat de orificii

( nazale, orbitale, otice, bucală, anală), prin aceste orificii pătrunzând nişte sufluri divine

numite prane, care au drept corespondent cele cinci simţuri: vizual, auditiv, gustativ,

olfactiv şi tactil.

În inimă stă prana centrală, din ea iradiază spre periferia corpului sufluri

secundare. Aceste sufluri circulă prin nişte canale imaginare şi întreţin viaţa.

Conceptul privind starea de sănătate şi de boală este cuprins în colecţia de

texte Ayur-Veda. Aceste texte au început să fie scrise în secolul VII î. Hr., ele fiind

completate mereu de alţi autori, cunoscuţi sau necunoscuţi. Ele se completează şi în

prezent, reprezentând medicina indiană tradiţională.

Ayur-Veda conţine 8 cărţi:

- marea chirurgie;

- mica chirurgie; (chirurgia a fost punctul forte al medicinei indiene vedice);

- tratamentul bolilor corpului;

-demonologia;

- medicina copiilor;

- toxicologia;

- lista elixirelor;

- lista de afrodiziace.

Principalii medici care ar fi scris texte ayur-vedice sunt:

Charaka a fost medic la curtea regelui Kanişka. Textele scrise de el sunt

cuprinse în 8 cărţi – Charakasamitha - şi se ocupă de anatomie, fiziologie şi medicină

internă, având şi o carte cu caracter exclusiv veterinar care trata bolile cailor.

Susruta, renumit chirurg din secolul VI î. Hr., scrie texte – Susrutasamitha - ce

cuprind observaţii şi practici chirurgicale. Aici se descriu zeci de instrumente chirurgicale

modelate în chip de animale şi care se numeau: şacal, crocodil, vultur, leu.

În vechea Indie toţi medicii trebuiau să ştie să opereze.

Salihatra din Kondohar, tratează bolile cailor şi elefanţilor.

Regele Aşoca a oficializat religia budistă în India, în prima sa proclamaţie pentru

popor afirma că “omul cu suflet bun care-l iubeşte pe Budda nu va omorî niciodată

vreun animal”, în a doua proclamaţie anunţă înfiinţarea a două azile - spitale pentru

oameni şi animale.

Spitalele veterinare care funcţionează din considerente religioase, există şi astăzi

în India, la Bombay.

Într-o veche cronică indiană, regele Dutha-Gamani a ordonat înfiinţarea unui post

de medic la fiecare grup de zece sate, medicul acordând asistenţă atât omului cât şi

animalelor.

Biomedicina ayur-vedică priveşte organismele vii ca fiind alcătuite dintr-o

combinaţie de 5 elemente fizice cu corespondenţe organice:

- pământ – ţesuturi solide;

- apă –sucuri organice;

- foc – bilă;

- spaţiu – topografia organelor.

Pe baza corespondenţei cosmos–mezocosmos– microcosmos, rezultă că:

- numărul zilelor din calendarul indian este de 360,

-altarul vedic trebuia făcut din 360 de cărămizi, iar

- în corpul fizic există 360 de oase.

Pentru a ajunge la aflarea numărului de 360, indienii disecau animale şi uneori

oameni, ajungând la concluzia că există 210 articulaţii şi 500 de muşchi.

În acea perioadă se practica:

- cezariana,

- amigdalectomia,

- extragerea fătului mort prin laparatomie,

- reduceau luxaţiile practicau rinoplastii.

Anestezia se obţinea cu fumigaţii de cânepă indiană.

Bolile interne se diagnosticau prin examen clinic, tratamentul se baza pe

droguri vegetale (existau peste 700 de droguri vegetale), produse animale(tiroida),

minerale (antimoniu, borax, sulfat de cupru).

Se foloseau afrodiziacele şi antidoturi contra otrăvurilor şi muşcăturii de

şarpe, arzând muşcătura cu fierul roşu.

În cărţile ayur-vedice lepra ocupa un loc însemnat, indienii tratând această

boală cu fructele arborelui kalow.

Malaria era şi ea cunoscută, pentru prevenirea ei, recomandându-se insistent

stârpirea ţânţarilor.

Holera era descrisă ca o epidemie gravă, luată din apa fluviilor, variola era şi

ea bine cunoscută, practicându-se variolizarea.

Într-un tratat vechi de medicină veterinară ( secolul III î. Hr. ), scris pe foi de

palmier, există o clasificare a bolilor specifice bovinelor, fiind descrise 60 de specii de

plante medicinale şi diverse remedii de origine animală şi săruri minerale.

În acea vreme se practicau venisecţiile şi vezicătorile, în special la cai.

S-au putut recunoaşte următoarele boli: pesta bovină, antraxul,

meningoencefalita, cenuroza la oaie, dizenteriile.

În vechea religie, animalele sunt puse sub protecţia legilor plecându-se de la

principiul nevătămării lor.

Vaca era pentru hinduşi un animal sacru, fiind considerată “ mamă a lumii”.

Fiecare parte a corpului vacii era locuită de o zeitate, iar părul ei era sacru. Urina vacii era

considerată drept cea mai sfântă apă şi la fel ca şi balega, ea are puterea de a curăţii de

păcate şi de a sfinţii. Balega mai este folosită ca dezinfectant şi chiar ca medicament.

La fel ca şi codul lui Hammurabi la babilonieni şi aici existau legi care

reglementau practica medicală şi fixau pedepse în cazul iatropatiilor dovedite, cunoscute

ca Legile lui Manu.

PERSIA

Persanii sunt de origine indo-europeană. În secolul VII î. Hr., se întemeiază

statul persan, înglobând şi Mesopotamia (538 î. Hr.). În anul 331 î. Hr., imperiul persan

este cucerit de Alexandru Macedon.

Lingvistic şi cultural, perşii sunt înrudiţi cu indienii a căror limbă sanscrită este

asemănătoare cu limba Avestei (carte sfântă). Zoroastrismul, care a reformat vechea

religie persană, este fondat de profetul Zoroastru , care aparţine unui trib de crescători de

cai şi era foarte priceput în îngrijirea lor.

Din secolul VII î. Hr., calul cunoaşte o largă răspândire în Persia, atât pentru

susţinerea războaielor (înhămat la carele de luptă), cât şi pentru transmiterea dispoziţiilor

din capitală la periferie. Zoroastru, la vârsta de 20 de ani, se retrage pentru 7 ani în munţi,

meditând asupra problemelor religioase. La 30 de ani are prima revelaţie, fiind dus de

arhangheli în faţa Dumnezeului persanilor Ahura-Mazda; începe să reformeze vechea

religie, întemeind zoroastrismul. Coboară din munţi, cu sarcina de a predica noua religie,

ajunge la curtea regelui Viştaspa, îi vindecă calul favorit şi ajutat de soţia regelui ,

reuşeşte să-l convertească pe el şi curtea sa la noua religie.

Zoroastrismul are la bază două spirite opuse:

- unul al binelui-Ormazd,

- altul al răului-Ahriman.

Alături de ele există numeroase spirite ajutătoare. Această luptă se dă în

sufletul omului şi datoria lui este de a coopera pe plan natural cu natura şi de a duce o

viaţă virtuoasă în plan moral.

Zoroastrismul a luat o atitudine pozitivă faţă de cultivarea pământului şi

creşterea vitelor. Dintre animalele crescute de om, religia persană manifestă un respect

deosebit pentru taurine, iar Zoroastru a criticat excesul de sacrificii sângeroase şi de

consum de carne de vită. Priceput la meşteşugul vindecărilor, Zoroastru îşi oferea gratis

serviciile sale suferinzilor.

Doctrina şi canoanele zoroastrismului sunt expuse în Avesta, tradiţia afirmă

că textul original al Avestei avea două milioane de versuri scrise pe 12.000 de piei de bou,

legate cu inele de aur. Originalul a fost distrus de Alexandru cel Mare (în anul 331 î.

Hr. cucereşte Imperiul Persan).

Din memorie a putut fi reconstituită doar o treime din Avesta. Partea cea mai

veche a Avestei este scrisă de Zoroastru însuşi, era împărţită în trei părţi, a treia parte se

numeşte Vendidat şi este subîmpărţită în mai multe părţi, a 12-a parte tratând în comun

bolile omului şi animalelor, ceea ce dovedeşte că la fel cu indienii vechi, perşii nu

făceau distincţie între medicina umană şi medicina veterinară.

Practica medicală era exercitată de doi specialişti:

- medicul cuţitului (chirurgul) şi

- medicul ierburilor (terapeutul).

Vendidat este redactată ca o discuţie între Zoroastru care apare priceput în

medicina animalelor şi Ohrmazd. Din această discuţie rezultă că persanii practicau

medicina magică şi că Ohrmazd este zeul medicinei omului şi al animalelor.

Ca etică medicală, zoroastrismul fiind o religie cu puternice accente morale,

recomandă aceleaşi remedii medicale la om şi animale.

În Vendidad se recomandă ca pentru tratamentul unui câine să se cheltuiască

cât şi pentru tratamentul unui om foarte bogat. Din aceste date rezultă că perşii, prin

religia lor, aveau mare respect pentru animale, reflectat în practica actului medical

veterinar.

MEDICINA CHINEZĂ

Deşi tradiţia chineză situează începuturile civilizaţiei chineze în cel de-al V-lea

mileniu î. Hr., nu există mărturii arheologice în acest sens. Se întâlnesc totuşi sute de

locuri neolitice pe teritoriul Chinei, dovedind că acest popor s-a plămădit şi a trăit aici

dintru-început.

Preistoria Chinei poate începe cu “omul de Pekin”, făptură umană care a

aparţinut speciei Homo Sapiens şi care a trăit aici aproximativ acum 4000 de ani. De la

mijlocul mileniului al II-lea î. Hr., adică din timpul dinastiei Shang (1765-1122 î. Hr.),

mărturiile arheologice devin mai abundente.

Dintre obiectele descoperite în acea vreme, vasele de bronz şi oasele oracole sunt

cele mai importante. Vasele sunt decorate cu figuri zoomorfe, dragoni şi monştri ( a căror

semnificaţie scapă).

Oasele oraculare, în majoritate oase de bou şi carapace de broaşte ţestoase,

erau folosite ca mijloc de comunicare cu zeii. Aceste oase erau încălzite în foc până

crăpau, iar crăpăturile se interpretau potrivit unui ritual prestabilit, răspunsul era apoi

înscris pe os.

Religia a fost utilizată ca bază ideologică a procesului de centralizare statală,

iar deasupra a numeroase zeităţi venite din preistorie apare un Dumnezeu suprem. Toate

problemele mari de stat erau raportate la acest Dumnezeu suprem, numit Tien sau Shang.

Tien, care era un Dumnezeu suprem şi independent, iar în bunăvoinţa sa îşi

asociază şi spiritele strămoşilor.

Dar confucianismul şi taoismul domină scena religioasă.

Confucius, s-a născut în jurul anului 551 î. Hr., fiind preocupat îndeosebi de

probleme sociale şi politice.

Singura trăsătură care l-a evidenţiat ca neobişnuit, a fost credinţa că omul este

bun din fire, că bunătatea întotdeauna întrece şi copleşeşte răul şi că buna cuviinţă

este o virtute de căpătâi.

Un contemporan de-al lui Confucius, Lao-Tzi, al cărui nume înseamnă “Bătrânul

filozof”, a pătruns mai adânc între relaţiile dintre morală şi religie pe de o parte şi între

însuşirile omului şi Forţa creatoare pe de alta. S-a născut în anul 604 î. Hr.

Taoismul este cea de a doua mare religie tradiţională a Chinei, considerată a

fi una din marile religii ale lumii. Cuvântul taoism derivă de la Tao= cale, drum.

Practicile şi credinţele care caracterizează taoismul religios merg în timp şi se

leagă de activităţile şamanice şi de tehnicile primitive magice de vindecare a bolilor.

Tao este deci izvorul, începutul şi esenţa cosmosului.

Tao există sub forma neorganizată (moartea) şi sub formă organizată (fiinţa

vie).

Acest ciclu nefiinţă-fiinţă vie are la bază două principii opuse:

principiul yin: care înseamnă feminitate, frig, umed, întunecat, profund,

interior; este slăbiciunea, epuizarea, aspectul negativ.

principiul yang: înseamnă masculinitate, cald, lumunos, superficial,

exterior, este forţa, puterea, aspectul pozitiv.

Pământul este yin, iar cerul este yang.

Omul le are în sine pe ambele şi yin şi yang., şi cer şi pământ. Din unirea energiei

cosmice de tip yang cu energia yin a pământului, a rezultat viaţa ca o formă de

energie.

Reprezentarea simbolică a unităţii lor arată o întrepătrundere, o perpetuă

complementaritate.

Albul este elementul masculin (yang), negrul - elementul feminin (yin). Ceva din

yang se află în yin şi invers. Când unul creşte, celălalt scade, mişcarea lor fiind alternantă

şi compensatoare. Echilibrul lor dinamic înseamnă sănătate, dezechilibrul înseamnă

boală.

Filozofia antică chineză, reprezintă simbolic natura prin cinci elemente: apa, focul,

lemnul, metalul şi pământul. Fiecărui element îi corespunde un organ, o funcţie, un

anumit tip de energie, o lojă energetică, un sezon.

Lemnul - exprimă naşterea, vitalitatea, culoarea verde corespunde primăverii, ca

organ corespunde ficatului, ca ţesut celui muscular, iar ca funcţie celei de apărare.

Focul - exprimă iradierea căldurii, culoarea roşie vara, iar ca organ inima,

mediul sanguin, sistemul nervos şi energia psihică.

Pământul - simbolizează noţiunea de centru, element nutriţional,

transformarea, ca organ splina, ca structură ţesutul conjunctiv şi articulaţiile, ca

funcţie activitatea metabolică şi nutritivă, ca sezon începutul toamnei.

Metalul - exprimă toamna, forţa, culoarea albă, uscăciunea atmosferică, ca organ

plămânul, ţesutul epitelial, iar ca funcţie corespunde respiraţiei.

Apa - exprimă frigul, iarna, coborârea, culoarea neagră, sarea, vezica şi

rinichii, activitatea endocrină.

Între cele cinci elemente se stabilesc relaţii dinamice şi evolutive. În afara

rapoartelor fiziologice care se stabilesc între elemente apar şi situaţii patologice. Dacă un

element domină în mod excesiv altul, va rezulta boala.

Ficatul poate exercita o influenţă negativă asupra splinei, îmbolnăvind-o şi invers,

în ciclul de contra-dominaţie, splina va agresa ficatul.

Energia organismului suferă influenţe sezoniere.

Primăvara, natura înverzeşte, omul se revitalizează, este creşterea energiei yang.

Vara, energia atinge apogeul, omul este în plenitudinea forţelor, yang este

maxim.

Toamna se atinge echilibrul energetic, yang începe să scadă, iar yin să crească.

Iarna, energia s-a retras în profunzime, natura şi-a încetinit ritmul, yin este

maxim iar yang este la minim.

Spre sfârşitul iernii, yin declină, iar primăvara renaşte yang.

Influenţa cosmică asupra organismului se manifestă pregnant prin intermediul

anotimpurilor, fiecărui anotimp, corespunzându-i ca activitate maximă un organ:

- ficatul este dominat primăvara;

- inima domină vara;

- plămânul este dominat toamna;

- splina domină în anotimpul 5, situat între vară şi toamnă, începând cu 18 zile

înainte de sfârşitul verii;

- rinichiul este organul dominat iarna.

Sănătatea mai depinde şi de rezonanţa energiilor macrocosmosului cu cele ale

microcosmosului uman. Ruperea acestor echilibre energetice, va produce boala.

Cauzele dezechilibrelor energetice, deci ale bolilor, sunt:

- energiile perverse cosmice: vântul, căldura, umiditatea, focul, uscăciunea,

frigul.

- energiile psihice reprezentate de stări emoţionale: bucurie, mânie, spaimă,

tristeţe, obsesii.

- energiile alimentare sunt reprezentate de alimentele inadecvate, pentru

anume organe: dulci pentru splină şi pancreas, sărate pentru rinichi.

Taoismul considera că fiecare parte a trupului uman este reprezentată ca un

microcosmos care reflectă macrocosmosul.

Astfel, orice om are trei secţiuni în trupul său, fiecare secţiune având un centru

vital. Acestea sunt localizate în cap, piept şi abdomen.

Secţiunile sunt numite “câmpiile de cinabru” (cinabru = sulfură de mercur). În

aceste câmpii de cinabru trăiesc 36.000 de zei, aceşti zei care, sub un conducător suprem,

stăpânesc universul.

Pentru a realiza nemurirea, este nevoie de anumite practici higienice şi

alimentare.

Ca prim pas, “higiena” era necesară pentru ca numele să-ţi fie trecut în

catastiful nemuritorilor, păzit de Stăpânul Destinelor. Tot el este cel care ţine şi lista

celor muritori .

În al doilea rând, higiena este necesară pentru a menţine fericiţi la posturile lor pe

toţi cei 36.000 de zei care se află în acelaşi timp în corpul omenesc pentru a-l susţine în

viaţă. Aceşti zei, detestă mirosul de carne şi vin, de aceea carnea şi vinul trebuiesc

evitate.

În acelaşi timp, trupul omenesc mai găzduieşte în cele trei câmpuri de cinabru,

trei fiinţe transcedentale, şi anume “cei trei viermi”. Aceste fiinţe stau la baza

bătrâneţii, bolilor şi infirmităţilor.

Ele sunt spirite rele care se străduiesc să-l împiedice pe om de la nemurire.

Pentru a scăpa de ei, omul trebuie să renunţe la mâncărurile obişnuite (cereale,

carne, vin ) şi să se nutrească cu plante medicinale şi săruri minerale menite să-i

ucidă pe cei trei demoni.

Taoismul mai propune:

- Tehnici respiratorii – respiraţia este una din energiile fundamentale ale vieţii. Ea

poate fi făcută mai hrănitoare pentru corp prin respiraţia controlată. Taoistul respiră nu

numai aer, ci şi emanaţii ce vin din direcţia soarelui, a lunii, a stelelor.

- Tehnici erotice – sunt menite să reţină în organism fluidul semunal pentru

“întărirea creierului”.

- Tehnici alchimiste – sunt foarte complexe.

- Tehnici morale – ca faptele bune, umilinţa, imparţialitatea.

Din aceste date rezultă că în China, ca peste tot, medicina a fost condusă doctrinar

de religie, câştigând cu timpul un caracter raţional, ştiinţific, ce nu poate fi separat de

izvorul religios.

Împăraţii sunt consideraţi zei, ei erau intermediari, transmiţând oamenilor daruri

de la zei, inclusiv darul medicinei. Dintre aceştia îi amintim pe:

- Împăratul Sen-Nung (împăratul roşu 2784 î. Hr. ) i-a învăţat pe oameni

agricultura, s-a ocupat de plantele medicinale publicând o farmacopee vegetală, Pen-

Tsao ce conţine 365 de droguri.

- Împăratul Yu Hsiung zis şi împăratul galben. În vremea lui s-a publicat tratatul

enciclopedic medical Nei- Ching (canonul medicinei ).

- Chang Chung Ching, medic hipocratic, a scris tratatul intitulat “Febrele”.

- Ko Hung – alchimist faimos a descris boala beri- beri ( avitaminoza B1),

ciuma şi variola.

Încă din timpul dinastiei Chu ( secolul XI- III î. Hr. ) s-au publicat tratate de

medicină veterinară pe specii.

Sub dinastia Song ( 960-1280 d. Hr.) s-a elaborat o “Enciclopedie veterinară” care

conţine capitole de medicină pentru cai, taurine, ovine şi asini.

Sub împăraţii Ming (1260- 1644 ) a apărut un vast tratat de medicină veterinară

“Ma – King” scris de fraţii Yu, prima parte se ocupă de anatomia şi fiziologia

calului, aprecierea vârstei după dentiţie, se descriu boli digestive, pulmonare,

indicându-se remedii medicamentoase şi chirurgicale. În cea de a doua parte se descrie

patologia bovinelor şi bubalinelor, iar în partea a treia sunt expuse bolile cămilelor şi

dromaderilor.

În China, ramurile medicale erau separate distinct:

Tsi-Yi = internistul,

Yang-Yi = chirurgul, Şe-Yi = dieteticianul,

Şen-Yi = medicul veterinar.

Către anii 800-1000 d. Hr., au fost înfiinţate şcoli de medicină tradiţională.

Existau medici specialişti pentru ochi, piele, laringe, specialişti în stabilirea

diagnosticului după puls şi acupunctori.

În unele tratate apărute după anul 1600, au fost desenate planşe cu punctele de

acupunctură aplicate la cal.

Examenul clinic dura 2-3 ore, examinându-se cu atenţie gura, limba, cavităţile

nazale, urechile, ochii şi anusul, pulsul.

Pulsul era considerat principala coardă a vieţii, pulsul bolnavului fiind luat în

18 puncte, de 3 ori în fiecare punct, rezultând 200 tipuri de puls, dintre care 26 indicau

apropierea morţii.

Chinezii au diagnosticat corect câteva boli de ficat, rinichi, intestine, iar ca boli

infecţioase variola, holera, ciuma, malaria.

Ca terapeutică, erau folosite droguri vegetale (ging-seng), minerale şi animale.

Codexul farmacologic medical al lui Li-Si-cen (secolul XVI) avea 52 volume şi

conţine 11.856 de reţete.

Acupunctura se practica cu aproximativ 1200 de ani î. Hr., tehnica clasică

utilizând 365 de puncte, dispuse de-a lungul a 14 meridiane pe care circulă “influxul

vital”.

Animalele aveau la rândul lor proprii zei:

- zeul reproducerii animalelor care era ajutat de “ Regele Boilor” şi de “

- Porcul Transcendent”.

Medicina veterinară a fost practicată acum 1000 de ani î. Hr., de şamani

( vrăjitori), apoi a apărut medicul de animale Şen-Yi care era stimat, avea clientelă şi

acces la curtea regilor şi în cercurile nobiliare.

MEDICINA GREACĂ ANTICĂ

Civilizaţia grecilor antici, s-a impus în bazinul mediteranean, încetul cu

încetul, începând cu secolul IX-VIII î. Hr. şi sfârşind cu întemeierea Bizanţului.

Triburile indo-europene migrate din spre nord la începutul mileniului II î. Hr.

( 1900 ) ahei, ionieni, eolieni, supun populaţiile autohtone cunoscute sub numele de

pelasgi.

Ultima epocă a bronzului din Grecia, ( secolul VI-XII î. Hr. ) cunoaşte sub

influenţa culturii minoice din Creta, cea mai avansată civilizaţie europeană din mileniul

III-II î. Hr., o remarcabilă înflorire (epoca miceniană).

La sfârşitul mileniului II î. Hr., pătrunderea ultimului val grec, cel al dorienilor,

provoacă deplasări de populaţii care afectează lumea egeană În primele secole ale

mileniului I î. Hr. se cristalizează forma de organizare statală proprie lumii greceşti. În

anul 336 î. Hr., apare Alexandru cel Mare, iar în 146 î. Hr., întreaga Grecie este

transformată în posesiune romană.

Ca surse de informare amintim pe cele literare:

- Iliada şi Odiseea ale celebrului poet antic nevăzător Homer,

- Theogonia lui Hesiot,

- Odele lui Pindar,

- Istoriile lui Herodot, precum şi pe cele

- arheologice, bogate şi

- impresionante locaşuri de cult, temple, sanctuare, statui ale zeilor.

Medicina omului şi animalelor se naşte şi se dezvoltă nediferenţiat cu credinţele

religioase. Din straturile profunde ale civilizaţiei vechilor greci au răzbit numeroase

dovezi despre baza religioasă a actului medical şi despre încărcătura sacră a raportului om-

animal. În acest sens, mitologia constituie un important izvor de cunoştinţe.

Grecii împărţeau fiinţele în trei categorii:

- zei nemuritori;

- semizei ( fiu al unui zeu şi a unei muritoare ), sunt muritori, însă spiritele lor

sălăşluiesc în străfundurile pământului fiind invocate în culte publice;

- oamenii.

Zeilor, li se aduceau jertfe animale şi păsări, alături de ofrande de fructe şi

cereale. Anumiţi zei erau invocaţi atât de oamenii sănătoşi cât şi de cei bolnavi, în fruntea

Olimpului medicinei greceşti din antichitate, stătea Apollon.

- Apollon, fiul lui Zeus, zeitate purificatoare, cu capacităţi de a îndepărta răul de

orice fel. Patronează epidemiile şi epizootiile, se plimbă pe cer într-un car tras de

armăsari, care la apusul soarelui se scufundă în mare.

În Iliada, când aheii asediau Troia, Apollon care era de partea troienilor,

azvârlea asupra grecilor săgeţi de foc care provocau o molimă printre cai, asini, câini

şi oameni.

- Asklepios ( Esculap la romani ) personaj real ( secolul XII î. Hr.), venerat în

toată Grecia, în special în oraşul Epidaur, fiul lui Apollon cu o muritoare, semizeu, era

considerat zeul medicinei şi reprezentat însoţit de un şarpe.

Centaurul Kiron l-a învăţat botanica şi medicina. Asklepios s-a căsătorit cu o

muritoare, cu care a avut trei băieţi şi trei fete:

- Machon, patronul chirurgiei,

- Podalir, patronul dieteticii şi medicinei interne,

-Telesphor, ocrotitorul convalescenţei,

-Hygeia, igiena, era reprezentată ţinând în mână o cupă din care bea un şarpe,

devine ulterior simbolul farmaciei,

- Panakeea, cunoscătoare a leacurilor, şi

- Epione, alinătoarea durerii.

În cinstea lui Asklepios s-au ridicat numeroase temple (peste 3000 ) pentru

vindecare şi reconfortare.

Sanctuarele lui Asklepios au fost plasate în locuri salubre, înconjurate de

boschete parfumate şi ape tămăduitoare, erau numite asklepioane, în ele slujeau preoţi-

medici numiţi asklepizi.

În aceste temple se practica o cură a somnului, bolnavii visându-l pe Asklepios

care le indica ce tratament să urmeze.

În asklepioane au luat naştere adevărate lăcaşuri de cultură medicală, două

dintre ele Cos şi Cnidos devenind adevărate şcoli de medicină, ce vor revoluţiona

arta vindecării în Grecia antică.

În aceste asklepioane s-a trecut de la medicina religioasă la cea laică.

Nimfele, genii bune care sălăşluiesc în crânguri şi izvoare, aducând sănătate şi

reconfortare omului.

După datele mitologiei, nimfa Menthe de care se îndrăgostise Hades, a fost

transformată din gelozie de Persefona într-o plantă aromatică – menta – folosită pentru

virtuţile ei vindecătoare.

- Centaurul Kiron, fiu al lui Cronos, avea pe muntele Pelion, o adevărată şcoală

de medicină. A învăţat virtuţile plantelor medicinale de la Artemis. Cobora prin

pădurile cu plante medicinale ale călugărilor, învăţându-i arta farmacoterapiei

vegetale. Kiron a format o pleiadă de discipoli zei – medici practicieni. Centaurul a fost şi

profesorul lui Asklepios.

- Ahile este semizeu. Fiul unei zeiţe cu un muritor, a fost crescut de centaurul

Kiron de la care primeşte cunoştinţe deosebite în domeniul medicinei şi medicinei

veterinare.

- Artemis, sora lui Apollon, zeiţa vânătorii şi protectoarea animalelor sălbatice, ea

i-a învăţat pe oameni să vâneze, vindecă miraculos diferite boli printre care şi

turbarea.

- Aristax, fiul lui Apollon, era zeul turbării

- Hermes, fiul lui Zeus, zeu protector al taurinelor, turmelor şi cirezilor, al

călăreţilor întârziaţi pe drumuri şi protector al şcolilor.

- Palas Atena, zeiţa înţelepciunii, nenăscută de mamă, ieşind direct din capul lui

Zeus,patronează înţelepciunea este învăţătoarea tuturor meşteşugarilor şi a

domesticirii calului, inventatoarea zăbalei, îi învaţă pe oameni cum să folosească

carul şi căruţa, este invocată în bolile de ochi.

- Poseidon fratele lui Zeus, soţ al reginei mării, zeu al cailor, al mărilor şi

oceanelor.

- Orfeu, fiul muzei Calliope şi a rege trac, era considerat zeu vindecător şi cântăreţ,

protejat de zeul Apollon care îi dăruieşte propria sa liră, cea cu şapte coarde, cu care

izbutea să mişte pietrele şi să îmblânzească fiarele. Intervenţia sa medicală, era mai ales

asupra sufletului. S-au descoperit nişte tăbliţe sacre, care reprezentau un tratat în

versuri, consacrat descrierii şi vindecării bolilor trupului şi sufletului. Cultul său a dus la

crearea curentului filozofic al orfismului, iniţial reprezentat doar de ideea de

respingere a sacrificiului şi consumului de carne, propovăduind vegetarismul.

În acea perioadă, existau mai multe feluri de medici:

- medici sclavi care practicau doar în interiorul colectivităţii de sclavi;

- medici stabili care trăiau în cetate, ei practicau într-un spital ataşat

templelor lui Asklepios;

- medici ambulanţi, numiţi şi periodentei, ei călătoreau de la o cetate la alta,

oferindu-şi serviciile, aceasta reprezentând o onoare, Hipocrate însuşi a călătorit în

tinereţe prin multe colonii greceşti.

Grecii practicau chirurgia, spălau rănile cu vin vechi, le oblojau cu plante

aromatice, lapte şi miere, aplicau frecţii cu ulei şi vin şi foloseau praful de rocă

calcaroasă ca hemostatic. Plata se făcea în funcţie de actul medical şi de pacient, săracii

fiind trataţi gratuit.

Filozofii medici. Orfismul şi pitagorismul

Medicina ştiinţifică şi-a tras seva din filozofie.

- Pitagora (secolul VI î. Hr.) s-a născut în Insula Samos, a trăit la Crotona (cetate

grecească din sudul Italiei). Este fondatorul unei şcoli de filozofie şi matematică,

sistematizând doctrina orfică cu baza în ideea nemuririi şi transmigrării sufletelor, pe

parcurgerea unui ciclu lung de reâncarnări.

- Democrit ( 460-370 î. Hr.) a elaborat teoria atomistă conform căreia, natura şi

vieţuitoarele erau formate din atomi. El susţine că bolile pot fi provocate de nişte

organisme minuscule, invizibile, numite “seminţe morbigene”, care pătrund în corpul

omului şi animalelor, hrănindu-se cu sângele lor, elaborează în acest fel, teoria seminţelor

morbigene.

- Empedocles din Agrigente (483-423 î. Hr.), elev al lui Pitagora, a propovăduit

virtutea, dieta exerciţiile fizice, a creat teoria celor patru elemente primare: focul, apa,

aerul, pământul şi a două perechi de stări fizice: cald-rece, umed-uscat, care

combinându-se alcătuiesc natura.

El consideră că bolile contagioase sunt create de particule mici care trec de la

omul bolnav la cel sănătos, elaborând în acest fel teoria contagiului animal.

- Alcmeon din Crotona, filozof, a practicat anatomia disecând animalele,

disecţia se făcea de obicei pe porci, cele pe oameni fiind interzise. A descris corect

traheea şi pulmonii, rinichii şi ureterele, aparatul genital masculin şi feminin, a

studiat creierul, a descris nervul optic şi cordonul ombilical.

- Platon (427-347 î. Hr.) este filozoful care pleacă de la baza orfismului şi

pitagorismului, este cel care va statua în plan fiziologic raportul om-animal.

El diferenţiază tranşant existenţa umană de cea animală, acordând sufletului

omenesc un caracter raţional, prin care acesta poate cunoaşte lumea înconjurătoare. El

consideră că sufletul este acordat de zei oamenilor, reâncarnarea fiind posibilă, dar

numai ca pedeapsă.

Platon consideră demn pentru îngrijirea medicală numai omul, animalele

neavând suflet, nu sunt legate de umanitate şi, deci, nu beneficiază de actul medical.

- Tales din Milet, astronom, matematician, a fost primul care a descoperit că apa

este elementul de bază al vieţii, jucând rol important în organism, în special de

vehicol, de transport.

Asclepizii, conducându-se în activitatea lor după o doctrină religioasă, având un

zeu protector, au constituit un adevărat cult religios. Cu cât aveau mai mult succes în

recuperarea bolnavilor, cu atât erau mai căutaţi, crescând astfel primejdia ca asclepioanele

să se dezvolte ca instituţii pur comerciale, în care se practica înşelarea celor bolnavi.

S-a simţit nevoia ca arta medicală să fie învăţată şi practicată sub prestare de jurământ.

Astfel a apărut jurământul hipocratic, care îndeplineşte unele exigenţe:

- interzicerea administrării de otrăvuri,

- interzicerea avorturilor,

- obligativitatea păstrării secretului profesional,

- respectul faţă de bolnav şi al învăţăcelului faţă de maestru şi de cei de seama

lui.

“Jur pe Apollon, pe Acklepios medicul, pe Hygea şi Panacea, pe toţi zeii şi

zeiţele din Olimp, luându-i ca martori, că voi îndeplini după puterile mele şi după

priceperea mea, făgăduinţele mele şi că voi ţine şi voi respecta jurământul pe care-l

depun”.

- Hippocrate (460-375 î. Hr.) făcea parte dintr-o familie de asclepizi din Cos. A

învăţat medicina cu tatăl său şi cu alţi maeştrii din Cos, a rătăcit apoi prin cetăţile

greceşti lecuind bolnavii. A fost contemporan cu numeroşi medici celebrii.

Grecii antici au creat nu numai o viguroasă şi originală cultură materială şi

spirituală, dar şi o puternică şcoală medicală. Ea a atins apogeul în timpul lui

Hippocrate, reprezentant al şcolii medicale din Cos care s-a impus acum 2400 de ani.

Medicina hipocratică îşi are izvoarele atât în tradiţiile medicinei empirice

greceşti, îmbogăţită prin elemente preluate de la alte popoare cu care grecii au venit

în contact cultural, cât şi în cunoştinţele acumulate în sânul corporaţiei de medici di Cos,

cunoştinţe bazate pe filozofia materialistă a timpului.

La greci exista un curent numit iatrosofie (iatros = vindecare, medicină; sofia =

înţelepciune), foarte mulţi filozofi scriind despre medicină.

Hippocrate formează la Cos o şcoală medicală celebră unde pe parcursul

secolelor V, IV, III, î. Hr. au fost scrise texte cu subiect medical, cuprinse în 67 de cărţi ce

formează faimosul “Corpus Hippocraticum”. Dintre acestea amintim opt titluri scrise de

Hippocrate:

- Despre boala sfântă;

- Despre aer, ape şi locuri;

- Despre diagnostic;

- Despre regim în bolile acute;

- Epidemiile (cărţile I şi III);

-Aforisme (primele patru secţiuni);

- Capodoperele chirurgical-ortopedice;

- Despre articulaţii şi despre fracturi.

Celebra carte cuprinde întreaga învăţătură a lui Hoppocrate, fiind redată şi

utilizarea unui număr mare de specii vegetale:

- spânzul folosit ca purgativ drastic,

- ştirigoaia ca vomitiv,

- capsula de mac ca hipnotic,

- pelinul ca dezinfectant.

Principiile generale ale doctrinei hipocratice sunt:

- rolul factorilor de mediu în apariţia bolilor;

- dezechilibrul celor patru umori;

- examenul medical riguros;

- prescrierea tratamentului.

Principiul lui Hippocrate era: “ Primum non nocere”- în primul rând să nu faci

rău.

Hippocrate şi apropiaţii care i-au împărtăşit convingerile, au afirmat că

organismul este un tot unitar, el consideră că starea de sănătate este redată de echilibrul

celor patru umori vitale:

- bila galbenă – fabricată de ficat;

- sângele produs de inimă;

- phlegma – secreţie a creierului;

- bila neagră – produsă de splină.

Un merit foarte mare a lui Hippocrate şi a şcolii de la Cos constă în înţelegerea

rolului factorilor de mediu şi al climei.

Hippocrate a inventat termenii “endemios” şi “epidemios”, termeni prin care se

descrie modul de evoluţie al bolilor:

- endemios = boli cu evoluţie sporadică, rară;

- epidemios = boli cu evoluţie în masa populaţională

Lansează teoria că bolile epidemice se răspândesc prin miasme (aburi toxici care

se nasc din putrefacţii, în special în zonele mlăştinoase), acestea pătrund în organism odată

cu aerul, pe cale aerogenă (nas, gură) şi provoacă boala.

Această teorie, numită teoria miasmelor morbigene, a fost înlăturată de Pasteur

care susţine că la baza bolilor stau microbii.

- Thucidide (460-395 î. Hr.) descriind ciuma care a pustiit Atena, susţine că

boala a fost produsă de nişte “seminţe morbigene”, înzestrate cu viaţă, numite de

romani “contagium vivum”.

Şcolile medicale de la Cos şi Cnidos.

Medicina practicată la şcoala din Cnidos a fost rivala celei practicate la Cos. Cei

de la Cnidos, sunt observatori minuţioşi ai bolilor, ei oferă descrieri precise, concrete.

Consideră boala ca rezultat al dereglării echilibrului celor două umori din corp bila şi

phlegma.

Medicii din Cnidos erau buni diagnosticieni, în cazul unui bolnav suferind de

plămâni, îl aşezau pe acesta pe un scaun tare, îl zgâlţâiau uşor lipindu-şi urechea de

coaste, acest procedeu reprezentând ascultaţia.

Recomandau ca tratament vomismente şi purgative în caz de indigestii şi lăsarea

de sânge în caz de congestii. Aici se făceau operaţii dure, extirpări fără anestezie.

Cele două şcoli aveau poziţii diferite:

- la Cos se practica arta medicală şi erau tratate simptomele (medicină

blândă);

- la Cnidos se mergea la cauză, practicându-se actul chirurgical – intervenţii

dure, o medicină ştiinţifică.

Şcoala medicală de la Alexandria. S-a remarcat prin marii săi anatomişti, dintre

care îi amintim pe:

- Herofil din Calcedonia, considerat cel mai mare anatomist al lumii antice, a

studiat:

- sistemul nervos central - encefalul,

- a descris învelitorile meningeale şi vascularizaţia lor,

- a făcut diferenţa între substanţa cenuşie şi cea albă,

- a studiat ochiul, anatomia intestinului,

- a diferenţiat arterele de vene şi sângele arterial de cel venos.

Erasistrate din Ceros a studiat circulaţia sângelui, realizând circuitul dus-

întors între inimă şi plămâni.

Caii erau îngrijiţi de hippiatri ( hippos = cal, yatros = medic ), care tămăduiau însă

şi alte specii de animale.

În Corpus Hippocraticum au fost descrise câteva boli la animale, cum sunt:

- echinococoza la taurine ( chişti hidatici ),

- epilepsia la capră şi oaie,

- luxaţia şoldului la boii de muncă.

Medicina veterinară era considerată drept meşteşug.

Cea mai veche mărturie despre arta vindecării animalelor la vechii greci este

reprezentată de scrierile lui Xenofon (430-355 î. Hr.), care este autorul unui “Tratat de

echitaţie”, unde se descriu boli specifice ca:

- furbura, bolile de ochi,

- colicile,

- efectele castrării şi a unui

- “Tratat de economie”, care se referă la bovine, cal, câine şi igienă animală.

Simon Atenianul a scris un tratat “Despre alegerea calului” ce conţine materiale

referitoare la creştere, întreţinere, reproducţie şi determinarea vârstei după dentiţie.

Aristotel (384-322 î.Hr.), discipolul lui Platon şi profesor al lui Alexandru

Macedon, este considerat drept întemeietorul medicinei veterinare ştiinţifice. Platon a

fost preocupat mai ales de problemele morale, iar Aristotel a fost preocupat de ştiinţe

(natură – anatomie, pentru a demonstra concepţia lui filozofică).

A scris trei tratate despre animale:

- De generatione animalium este o carte de embriologie, studiază dezvoltarea

embrionului de găină, descrie sexele, fecundarea.

- De partibus animalium ( părţile animalelor) este dedicată anatomiei

comparate a corpului animal cu cel uman.

- Historia animalium se ocupă de zoologie şi descrierea a peste 500 de specii.

Animalele sunt împărţite în două mari categorii:

- animale cu sânge (peşti, reptile, păsări, mamifere şi om ) şi

- animale fără sânge ( moluşte ).

A descris în cărţile sale şi unele boli cum sunt:

- morva la cal,

- dizenteriile porcului,

- turbarea la câine;

- cenuroza la oaie,

- echinococoza rumegătoarelor mari şi mici;

-colici şi hernii ingvinale la cabaline.

În Franța, articolul toate ființele se nasc libere și egale nu s-a aplicat la început

în cazul sclavilor.

Sclavii au inițiat în 1790 o serie de revolte în colonia Saint Dominigue, lucru

care a condus la abolirea sclaviei prin 1793. În 1794, Conventia Nationala Franceza

confirmă abolirea sclaviei, lucru care se aplică pentru toate coloniile. Napoleon

reinstaurează sclavia în1802, reprimând brutal toate încercările de rezistență.

Când idealurile Revoluției Franceze s-au făcut simțite în Caraibe, sclavii conduși

de Toussaint L’Ouverture, Napoleon cel Negru, au înființat o republică independentă în

1803 care avea să devină Haiti. Sclavia este abolită pentru totdeauna de a Doua

Republica Franceza in 1848.

Imperiul Britanic

În 1772 printr-o hotărâre legislativă, sclavia a fost interzisă în Anglia. Sclavia a

continuat însă în coloniile britanice din Marea Caraibelor, unde cultivarea trestiei de

zahăr aducea mari profituri.

În anii 1780 , Wiliam Wilberforce a întreprins o campanie menită să pună capăt

comerțului cu slavi. Wilberforce a reușit să-i convingă pe membrii parlamentului să

interzică comerțul cu sclavi în Imperiul Britanic. Astfel, mai multe hotărâri legislative

succesive britanice- 1807, 1827, 1833 si 1834 -declară abolirea slaviei. Majoritatea țărilor europene, sub o puternică presiune britanică, fac același lucru între 1830 si 1860.

America Latină

În noile țări independente din America latină abolirea se produce uneori în cadrul

procesului de dobândire a independenței, alteori în primii ani de independență.

Printre ultimele țări care au abolit sclavia se numără Cuba (colonie spaniola ), în

1886 și Brazilia în 1888.

SUA

În Statele Unite, sclavia a fost abolită întâi în nordul industrial (lucru care a cauzat

Razboiul de secesiune ), urmând să fie eradicată și în sud până în 1868. Începând cu anii

1960, mișcarea de corectitudine politică din acea țară promovează pentru descendenții sclavilor negri numele de afroamericani, sau african-americani; numele de „negri”

continuă să fie folosit.

Principatele Române

O nouă generație de români școliți în vest a început să îmbrățișeze opiniile

progresiste apărute în Europa. Vocile occidentalilor devin din ce în ce mai pregnante, și

culminează prin memoriul elvețianului Emile Kohly, care creează un puternic val anti-

sclavagist.

IMPERIUL ROMAN

După anul 753, anul întemeierii Romei de către Romulus, spaţiile ocupate de

etrusci şi greci, trec sub stăpânire romană, Roma devenind încetul cu încetul centrul

vieţii sociale.

Stăpânirea romană a cuprins toate ţărmurile Mării Mediterane, după care unitatea

Imperiului Roman se destramă în anul 395 la moartea împăratului Teodosiu I, când

teritoriul statului este împărţit între cei doi fii ai lui în :

- Imperiul Roman de Apus cu capitala la Ravenna; şi

- Imperiul Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol.

Cele două imperii vor avea evoluţii diferite.

În anul 476, Imperiul Roman de Apus sucombă datorită atacurilor populaţiilor

barbare şi a crizei interne, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit va deveni Imperiul

Bizantin

În epoca străveche, romanii adorau divinităţi tainice, ale căror nume nu se rosteau.

Se ştia însă de puterea extraordinară a zeilor ce interveneau în viaţa oamenilor şi în natură.

Existau şi plante sacre, dedicate divinităţilor, ca stejarul sfânt şi laurul; păsări

sfinte cum erau vulturul şi ciocănitoarea, precum şi animale sfinte ca lupul şi mai

ales lupoaica, vulpea şi scroafa prolifică având (30 de purcei).

La romani, s-a păstrat un “catalog al zeilor”, cu atributele lor folositoare

oamenilor. Principalii zei au fost:

- Jupiter, zeul luminii şi al fenomenelor cereşti: vânt, ploaie, furtună, tunetul şi

fulgerul;

- Juno, soţia credincioasă a lui Jupiter, zeiţa luminii, ea s-a contopit cu Diana,

zeiţa vânătorii;

- Minerva, patroana înţelepciunii, a artelor şi meşteşugurilor de orice fel;

- Faunus, zeitate a animalelor pădurilor, proteja oamenii împotriva lupilor;

- Palas, protectoarea turmelor;

- Silvanus, zeul pădurilor şi al pajiştilor bune pentru păşune.

Sacrificiul, manifestare cultică foarte răspândită la romani, se realiza atât în

familie, cât şi în public, în temple. Jertfele erau în mod obişnuit animale (bovine, ovine,

caprine, porci) cărora, după sacrificare, li se luau ficatul, pulmonul şi inima care erau

arse pe altar, carnea fiind consumată de sacrificator.

Astfel se naşte o formă instituţionalizată de control al cărnii. Divinaţia era

practicată de haruspici ( ghicitori, care interpretează voinţa zeilor după aspectul

măruntaielor animalelor sacrificate).

Medicina şi medicina veterinară în opere literare şi tratate enciclopedice. În

epoca elenistă şi mai ales după transformarea Greciei în provincie romană (146 î. Hr.) au

fost aduşi la Roma şi medici sclavi (medici servi) care mai târziu, pe vremea lui Augustus

şi-au redobândit libertatea (medici liberti).

Medicii greci au introdus în viaţa romană medicina elenă, care cu timpul s-a

împletit cu elemente ale medicinei populare romane.

Din pleiada medicilor greci, la Roma se înalţă figura lui Asclepiade, a lui Temison,

elevul său cel care a creat siropurile vegetale (somnifer, purgativ) şi Antonius Musa,

medicul lui August şi al poetului Horaţiu.

Scribonius Largus a scris în secolul I î. Hr., lucrarea “Compositiones

medicamentorum” cuprinzând 242 de remedii vegetale. El a recomandat:

- feriga contra viermilor intestinali,

- rozmarinul şi genţiana contra bolilor de stomac,

- ficat şi frigurilor.

Mago (250 î. Hr. ) cartaginez, a scris în limba feniciană primul “Tratat despre

agricultură”.

Acest tratat cuprinde 28 de volume, care conţin capitole referitoare la creşterea şi

bolile animalelor domestice – bolile vitelor şi tehnica castrării taurilor şi armăsarilor.

Cato cel Bătrân (234 – 149 î. Hr. ) cenzor şi consul, scrie “De re rustica” care

păstrează rituri şi formule magice, descrie bolile viţeilor şi ale oamenilor.

Terrentius Varron (116 – 27 î. Hr. ) publică “De re rustica”, în care descrie

măsuri de igienă şi adăpostire a animalelor, are capitole despre creşterea cailor,

vacilor şi bolile viţeilor. Consideră că bolile infecţioase sunt provocate de nişte “fiinţe

minuscule” pe care ochii omeneşti nu le văd şi care intră prin nas şi gură, pricinuind

boli grave. Recomandă construirea unor spitale separate pentru bolnavii contagioşi.

Aminteşte de hipiatrii greci pe care-i numeşte medicus pecorum = medici de animale.

Lucretius Carus (99-55 î. Hr.), filozof, scrie despre zoologie, ştiinţa eredităţii şi

medicină, în lucrarea sa intitulată “De rerum natura”.

Aulus Cornelius Celsus (60-20 î. Hr.), mare enciclopedist, este autorul lucrării

“De arte medica”, care cuprinde preocupări de dietetică şi arată importanţa climei şi a

constituţiei bolnavului ca factor de diagnostic, terapie şi prognostic.

Se dau indicaţii terapeutice cum ar fi: sângerare, purgaţie.

Vergilius (70-19 î. Hr.) descrie în opera sa “Georgicele” noţiuni despre creşterea

animalelor, precum şi unele boli ale bovinelor, ovinelorşi câinilor, menţionând râia şi

estroza.

Columella ( secolul I d. Hr.) scrie şi el “De re rustica “, considerat cel mai

cuprinzător tratat de agricultură rămas din antichitate.

Introduce pentru prima oară termenul de medicină veterinară şi veterinarius.

Descrie anumite boli ale animalelor şi tratamentul lor, printre care imaginează un travaliu

– machina – care să permită contenţia animalelor.

Nu a practicat medicina veterinară, dar era convins de necesitatea cunoaşterii, a

celor care cresc animale, a unor noţiuni cât mai ample în domeniul acestora.

Fermierii trebuiau să viziteze zilnic animalele şi tot ce găseau bolnav, trebuia

transferat la valetudinaria ( infirmerie pentru sclavi, transformată în infirmerie pentru

animale).

Plinius cel bătrân (24-79 d. Hr.) scrie “Historia naturalis”, o enciclopedie a

timpului său, ce conţine 37 de cărţi în care se ocupă de zoologie, tehnică şi medicină,

descriind foarte bine turbarea câinelui, produsă în viziunea vremii de un vierme aflat

sub limbă.

Claudius Galen (131-201 d. Hr.), medic grec, practică medicina la Roma, fiind

medicul personal al împăratului Marc Aureliu. Este considerat egalul marelui

Hippocrate. A fost un mare experimentator al medicinei, cunoştea anatomie, deoarece

a făcut disecţie pe maimuţe şi porci. Este precursorul anatomiei patologice. Scrierile

lui au fost folosite de medicina omului de-a lungul Evului Mediu, dar a avut şi greşeli

referitoare la diferenţa dintre circulaţia venoasă şi cea arterială.

A descris corect unele boli de nutriţie ca diabetul şi guta, a diagnosticat

diferite psihoze, a dovedit că excesul de sânge stă la baza congestiei şi a hemoragiei

cerebrale.

Galen a fost ultimul mare reprezentant al medicinei din Antichitate, a fost cel care

a realizat clasificarea medicamentelor, oferind secole de-a rândul o sistematizare

utilizabilă atât în teorie cât şi în practică.

Numele lui Galen s-a păstrat în expresia “farmacie galenică”. Ea se

caracterizează, pe accentul pus pe pe remediile şi formulele moştenite din antichitate în

marea lor majoritate de origine vegetală (galenica).

Terapeutica lui se baza pe mii de reţete pe bază de plante, minerale şi produse

animale (splină, ficat, creier). A introdus în practica medicală “teriacul” preparat

complex ce conţinea 70 de ingrediente, prescris ca panaceu universal.

Opera sa farmacologică se numeşte “De simplicium medicamentorum” şi

conţine descrierea a 473 de droguri vegetale. Amintim purgativele amare ale lui Galen

pe bază de aloe.

Operele lui Galen au fost foarte răspândite în Europa şi în Orient (la arabi)

din Evul Mediu până în Renaştere.

Dioscoride ( secolul I d. Hr.) a scris “De materia medica”, o botanică

farmaceutică ce conţine 600 de medicamente (vegetale şi minerale).

Practicienii veterinari erau împărţiţi în specializări:

- equari medici – medici de cai;

- mulo medici – medici de măgari;

- medicus pecuaris – medic de taurine.

În Imperiul Roman, veterinarii au fost utilizaţi atât pentru serviciile civile

(angajaţi pentru caii şi catârii serviciului Poştei Imperiale), cât şi pentru armată, instituţie

care a ridicat medicina veterinară pe o poziţie pe care n-a mai atins-o decât după o

mie de ani.

Chirurgii veterinari dispuneau de aceleaşi instrumente ca şi cei umani, compuse din

sonde, bisturie, depărtătoare, fierăstraie, canule.

Medicamentele se administrau pe trei căi:

- orală, cu ajutorul unui speculum;

- nazală, printr-un corn de bou;

- anală, printr-o trestie unsă cu grăsime.

Pansamentele erau confecţionate din pânză sau lână, fiind impregnate cu

medicamente şi legate cu ajutorul unor cureluşe. În cazul fracturii membrelor calului,

foloseau un aparat de suspensie – suspensum – alcătuit din curele prinse de plafonul

încăperii.

În anul 301 a apărut Edictul lui Diocleţian ce avea drept obiectiv :

- fixarea preţurilor pentru mărfurile de larg consum, precum şi

- pentru serviciile diferitelor profesiuni ( veterinarii erau scutiţi de plata

impozitelor).

În Digestele, cărţi ale Codex Justiniani (culegere de 50 de volume publicate în

anul 533 în timpul domniei lui Justinian), se arată că veterinarii figurau printre tehnicienii

utilizaţi de armată, ocupând locul şase, alături de arhitecţi, din 28 de profesii. Veterinarii

făceau parte din suita împăratului, fiind consideraţi mari demnitari.

Au existat şi reglementări juridice, privind vânzarea animalelor. Din cele mai

vechi vremuri, la romani, vânzarea sclavilor era supusă unei anumite reglementări juridice.

Odată cu apariţia marilor proprietari funciari, alături de vânzarea sclavilor, s-a dezvoltat

şi practica vânzării de animale domestice, calul având cea mai mare valoare. Într-un

document juridic, vânzătorul de cai, ca şi cel de sclavi, era obligat să se supună

acţiunii redhibitorii şi quanti minori.

Redhibiţia înseamnă restituire, cel care vindea un cal cu vicii ascunse

(cumpărătorul sesizând boala după cumpărare), trebuia să înapoieze banii primiţi.

Principiul quanti minori înseamnă reducerea preţului, dacă un cal, loveşte cu

copitele, acesta, în cazul vânzării, va avea un preţ mai scăzut.

Pentru sclavi exista o listă ce cuprindea bolile ce impuneau aceste două principii,

această listă, existând şi pentru cai.

PRACTICA MEDICALA VETERINARA IN EPOCA FEUDALA

MEDICINA VETERINARĂ ÎN IMPERIUL BIZANTIN

Cu anul 518 începe aşa numita “epocă a lui Justinian” a cărui lungă domnie (527-

565) a însemnat perioada de apogeu a Imperiului. Între anii 330-360, se construieşte marea

biserică Sfânta Sofia din Constantinopol, iar între anii 529-565, se publică Codul lui

Justinian. În anul 381, creştinismul este proclamat prin edict imperial, de către

Constantin cel Mare, religie oficială de stat.

În această perioadă, se consideră că boala este pedeapsă divină, iar vindecarea

era posibilă prin credinţă, respectiv rugăciune.

Erau venerate: icoanele vindecătoare, considerându-se că figurile din icoane

care îi reprezintă pe Iisus, pe Fecioara Maria şi pe alţi sfinţi, aveau forţa de a emana

haruri vindecătoare; relicvele sfinţilor, sub forma adorării sfintelor moaşte.

Dintre medicii practicanţi ai vremii, amintim pe:

Alexandru din Trales (525-605) a fost medic, fizician, astronom şi matematician

şi a scris “Douăsprezece cărţi de medicină”.

A emis ipoteza conform căreia, sediul epilepsiei se află în creier.

A descris ascita şi, a introdus brânduşa de toamnă în vindecarea podagrei şi

uleiul de ricin în combaterea teniazei.

Pavel din Egina (626-690), mare chirurg, a practicat la Alexandria cateterismul

uretral, traheotomia, amigdalectomia, opera herniile, polipii nazali.

Este cel care a observat că tumorile maligne nu sunt circumscrise ca cele benigne,

ci au ramificaţii.

El a introdus numele de cancer (crab, rac) în limbajul medical, deoarece a imaginat

tumora ca un crab care îşi înfige picioarele cu cleştii în ţesuturile dimprejur.

Opera lui Pavel din Egina, intitulată ”Scurtă expunere a medicinei în VII

cărţi”, sau a lui Nicolaus Myrepsos numită “Dynameron”, s-au bucurat de mare

apreciere în Evul Mediu European.

O contribuţie deosebită o are Bizanţul în domeniul asistenţei medicale sociale.

Aici, au apărut patronate de biserică, instituţii de binefacere:

- gerontrofii,

- orfanotrofii,

- leprozerii,

- xenodochii- azile pentru drumeţi şi pelegrini, precum şi

- spitale (bolniţe) pentru călugări şi laicii săraci.

Primul spital mănăstiresc a luat fiinţă în Cesareea în anul 370. Asistenţa

medicală era acordată de călugări, care practicau o adevărată medicină călugărească cu

rădăcini în medicina populară şi bazată pe împletirea medicinii antice cu experienţa

medicinei bizantine.

Apar călugări pricepuţi şi în probleme farmaceutice, care ţineau dulapul cu

medicamente (farmacie conventuală), bucătăria fiind şi laborator, aici făcându-se

fierturi, cataplasme, licori.

Lucrările de agronomie şi medicină veterinară au fost reeditate de bizantini în

două mari colecţii: Geoponica şi Hippiatrica.

Geoponica reprezintă o compilaţie din operele referitoare la agricultură ale

grecilor şi latinilor din secolul Vi d.Hr.

În partea care se ocupă de medicina veterinară, sunt descrise bolile taurinelor,

ovinelor, caprinelor, câinilor şi porcilor.

Hippiatrica, este analoagă Corpus-ului hippocratic, este cea mai extinsă operă

veterinară, reprezentând o sinteză a artei vindecării animalelor de la sfârşitul

antichităţii. A fost scrisă în secolele IV-V, fiind constituită din 420 de texte scrise de 20

de autori, scrierile lor răspunz’nd solicitării practicii vindecării calului.

Apsyrtos din Clasomene, născut în anul 300 în vestul Asiei Mici unde a practicat

medicina veterinară. A primit o instrucţie medicală completă la Alexandria, fiind hipiatrul

şef al armatei împăratului Constantin cel Mare.

A înfiinţat prima şcoală de hipiatrie din lumea europeană.

A fost considerat părintele medicinei veterinare.

A scris un tratat de hippiatrie care s-a pierdut, dar s-au păstrat scrisori adresate

şefilor militari de diferite grade, discipolilor săi, crescătorilor de animale, prietenilor, toate

aceste scrisori referindu-se la creşterea şi medicina calului, în ele fiind descrise exact

simptomele bolilor, recomandându-se şi tratamente bine gândite.

Descrie astfel încurcăturile de maţe: în mersul la pas sau la trap, se percepe un

zgomot, calul face în mers paşi foarte scurţi cu picioarele din faţă, apropie picioarele din

spate şi se înconvoaie de durere.

Mai descrie: morva pulmonară, farcinul, gurma, tetanosul, colicile, scabia,

fracturile coloanei vertebrale.

Hierocles trăie în jurul anului 400, este autorul unui tratat de medicină

veterinară, are articole în Hippiatrica, iar opera sa atestă că el cunoştea tot ceea ce

priveşte creşterea, igiena, alegerea cailor şi antrenamentul lor.

Theomneste trăieşte în jurul anului 500, scrie 31 de articole în Hippiatrica, se

referă la bolile chirurgicale şi infecto-contagioase ale calului şi câinelui.

Vegetius, trăieşte între anii 450-510, lucrarea sa intitulată Artis veterinariae, este

o culegere de texte provenite de la autori diferiţi, redactate într-o oarecare ordine, preluând

tot ce i s-a părut mai interesant de la înaintaşii săi.

Hippocrate şi Galenus i-au furnizat baza ştiinţifică, el utilizând larg scrierile

hipiatrilor greci, mai ales ale lui Apsyrtos. Cartea lui trebuie considerată ca un bilanţ al

medicinei veterinare din epoca greco-romană. El nu a reuşit să-i înţeleagă întotdeauna pe

Hippocrate şi Galenus şi cu atât mai puţin pe iatrozofi (filozofi greci implicaţi în

medicină).

Artis veterinariae cuprinde patru părţi:

- partea 1 şi partea 2 se referă la bolile calului;

- partea a 3-a tratează bolile taurinelor;

- partea a 4-a se referă la descrieri anatomice (nu a fost un bun anatomist) şi

reţete terapeutice.

El face efortul de a sublinia identitatea sau analogia dintre bolile omului şi ale

animalelor. Respinge practica vrăjitorească şi notează că animalele (ca şi oamenii), nu

sunt vindecate cu formule magice, ci doar prin intervenţia corectă a omului. În ceea

ce priveşte descrierea manifestărilor patologice, de cele mai multe ori acestea sunt concis

redate.

Ideea de contagiu este redată foarte exact subliniind gradul mare de

periculozitate nu numai al animalelor bolnave, ci şi al produselor lor.

Insistă ca animalele bolnave să fie despărţite de cele sănătoase înainte ca

acestea să fie contaminate. Recomandă ca locul muşcăturii, în caz de turbare, să fie

cauterizat cu fierul roşu.

Creştinismul este religia întemeiată de Iisus Hristos, este religia care numără cei

mai mulţi credincioşi.

Misiunea creştină a început din centrul vieţii religioase a evreilor de atunci,

Ierusalimul, şi a ajuns curând în marile metropole ale lumii antice, mediteraneene şi

pontice.

Dumnezeu este considerat vindecătorul suprem, dătătorul de sănătate. Starea

de sănătate este considerată, în maniera platoniciană şi hipocratică, ca echilibru între

trup şi suflet. Solicitările credincioşilor se adresează mai ales sfinţilor mijlocitori din jurul

lui Dumnezeu. Unii practică medicina, dar numeroşi sfinţi patronează medicina

animalelor.

Medicina creştină a sanctificat numeroşi medici ce au practicat medicina de

pe poziţia etică a carităţii, refuzând plata serviciilor lor, pentru care au intrat în

panteonul creştin.

Sfinţii Cosma şi Damian erau fraţi. Au învăţat să vindece oamenii şi animalele

fără să ceară bani în schimbul serviciilor lor, din această cauză credincioşii şi cei

tămăduiţi de ei, i-au numit doctori fără de arginţi.

Sfântul mare mucenic şi tămăduitor Pantelimon, studiază filozofia şi medicina.

Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat Vasiliadele – lăcaşuri spitaliceşti şi case de

copii părăsiţi, prin care biserica îşi manifestă rolul ocrotitor faţă de bolnavi, de copiii

nevoiaşi şi fără familii. Luând drept exemplu vasiliadele din Imperiul Bizantin, clericii

din apus au înfiinţat spitale pe lângă aşezămintele religioase unde se făceau observaţii

asupra cauzelor bolii şi se marca perfecţionarea diferitelor tratamente.

Organizarea spitalelor este o operă a bisericii. Prima şcoală de medicină apare

în secolul X la Salerno pe lângă o mânăstire .

Ordinul Bernardinilor, prin călugării săi, a salvat de la distrugere numeroase

manuscrise antice despre medicină, transcriindu-le şi asigurându-le perpetuarea către

Renaştere.

Acest ordin este înfiinţat în secolul VI de sfântul Bernard de Nursia – un sihastru

ce împreună cu ucenicii săi înfiinţează numeroase mănăstiri în centrul Italiei.

Cu timpul, anumite ordine călugăreşti se specializează în îngrijirea unui anumit tip

de bolnavi: lazarienii se ocupau de bolnavii leproşi, spitalele numindu-se lazarete.

(infirmerie de boli infecţioase), Sf. Lazăr fiind patronul lor.

Ca practici superstiţioase amintim:

- flagelarea, în care mii de oameni se biciuiau reciproc pe străzi ca să-şi

ispăşească păcatele;

- epidemiile de dans constituiau un remediu ritual;

- touche royal (atingerea regală) în care sute de bolnavi ieşeau în calea regelui

(Franţa, Anglia) implorându-l să coboare din caleaşcă şi să-i atingă,

- regele atingând fruntea suferindului rostea “ce atinge regele, Dumnezeu

vindecă”.

Biserica are un rol deosebit în dezvoltarea medicinei şi medicinei veterinare,

ridicându-le pe o treaptă înaltă.

Creştinismul şi medicina veterinară

Sf. Aegidius, călugăr benedictin ce întemeiază mănăstirea St. Gilles du Gard, a fost

sanctificat drept patron al vindecării animalelor.

Saint Gilles este patronul medicinei veterinare, apărând în efigia Facultăţii de

din Munchen, care l-a ales ca protector.

Cultul Sf. Anton, era redat într-o asociaţie călugărească, Antonini, sfântul fiind

protectorul porcilor, oilor şi caprelor, iar mai târziu a fost considerat patronul cailor.

Sf. Eloisus vindeca fracturile cailor, fiind patronul vindecătorilor de cai

MEDICINA ARABĂ

Arabii de la mijlocul mileniului I, erau constituiţi în triburi de păstori paşnici,

rătăcind pe întinsul pustiu al Peninsulei Arabice.

Profetul Mahomed (570-639) şi-a trăit copilăria la Mecca, dând o nouă religie

arabilor.

Religia era ocupaţia majoră la Mecca, aici se aflau temple şi sanctuare dedicate

multor zei, iar oraşul se mândrea cu vestita “Piatră Neagră”, de formă ovală, despre care

se spune că face minuni. Se credea că această piatră fusese dată de îngerul Gabriel lui

Avraam cu mult timp în urmă.

La Mecca se făceau pelerinaje, pentru a se închina idolilor (360) care se aflau în

jurul acestui meteorit, adăpostit sub un orificiu în formă de cub.

Religia mahomedanică este simplă, propovăduind supunerea necondiţionată faţă

de Allah.

Cartea sfântă este Coranul care reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, descoperit lui

Mahomed de îngerul Gabriel venit din porunca lui Dumnezeu.

Coranul interzice furtul, minciuna, beţia, carnea de porc, închinarea la zeii

falşi. El cere musulmanilor să poarte mereu cuvintele lui Allah în inimile lor şi îi

îndeamnă să fie buni faţă de cei săraci, să fie modeşti, iubitori de pace, generoşi şi

blânzi.

Medicina arabă era vrăjitorească, religioasă şi laică.

În medicina vrăjitorească, vrăjitorul era al 2-lea ca importanţă după şeful de

trib. Arabii se apărau de boli purtând talismane şi amulete confecţionate din: ochi de

pisică uscat, dinţi de şacal, labe de broaşte şi unele texte bizare.

În medicina religioasă (după anii 650), bolnavul alerga la preot. Acesta

deschidea Coranul şi-i citea un text care i se părea potrivit bolii respective. Textul era

apoi copiat pe piele de capră sau pe papirus şi era purtat de bolnav. Dacă acesta se

vindeca, purta toată viaţa talismanul, dacă nu, se consola cu faptul că “aşa a fost scris”.

Referindu-ne la medicina laică, putem spune că un concurs de împrejurări

favorabile a permis arabilor să asimileze ştiinţa medicală a vechilor civilizaţii europene

şi extrem orientale.

Prima împrejurare a fost “erezia lui Nestorius” şi expulzarea adepţilor săi.

Călugării nestorieni s-au refugiat în Persia, unde au fondat o şcoală de medicină.

Aceşti călugări care cunoşteau bine operele lui Hipocrat, Dioscoride şi Galen,

au putut să propage ştiinţa elenă şi romană şi să formeze primii medici arabi.

Instalarea arabilor în Spania şi în sudul Franţei va uşura mult transmiterea în

Occident a ştiinţei medicale şi farmaceutice moştenite de aceştia.

Începând din secolul XII, traducătorii şcolii din Toledo, printre care Constantin

Africanul, Ioan din Sevilia, Michael Scot şi mai ales Gerard din Cremona ca şi

diverşi autori precum Gerbert, viitorul papă Silvestru al II-lea care s-au răspândit

din ştiinţa arabă, au contribuit la transmiterea în lumea occidentală a tezaurului

ştiinţific cules de Islam.

Lumea arabă a dat un mare medic, care poate fi aşezat alături de Hipocrat şi

Galen în galeria creatorilor acestei ştiinţe. Este vorba de Ibn – Sina, cunoscut sub numele

latinizat de Avicena (980-1037), umanist, medic şi om de cultură, numit “Prinţul

medicinei”.

La 16 ani, s-a apucat de medicină, devenind un practicant vestit. A scris Al

Quanun (Canonul ştiinţei medicale), catalogat drept cea mai frumoasă carte care a

apărut în Evul Mediu.

Cuprinde tot ce se cunoştea până atunci în anatomie, fiziologie, diagnostic şi

terapeutică.

Este primul care a descris antraxul şi diabetul, gastrita, făcând diagnostic

diferenţial cu ulcerul duodenal.

Averoes medic, filozof, matematician şi chimist, a trăit la Cordoba între anii

1126-1198.

Lucrarea sa Colliget sau Reguli generale de medicină a pus în acord

principiile religioase musulmane cu cele medicale.

Rhazi (860-932) s-a apropiat de medicină la vârsta de 40 de ani. A scris

Continentul care cuprinde 24 de volume. A descris pentru prima oară în lume, rujeola.

Ali Abas a trăit între anii 930-994. Este autorul tratatului Al Kitab Al Maliki

(sistemul medical) ce cuprinde 20 de volume. Chirurg îndemânatic, a practicat şi

descris laringotomia şi ligatura vaselor de sânge.

Abulcasis (936-1013) a fost un mare chirurg. A scris o operă numită Metoda, ce

cuprinde 30 de volume de chirurgie.

A oferit descrieri de operaţii, imobilizarea fracturilor, amputaţii.

A operat cancerul de sân, a descris hemofilia şi chistul hidatic.

Avenzoar (1090-1160) cel mai mare clinician al lumii arabe din Spania. A scris

un tratat de medicină, Theisir, ce pune pe prim plan intervenţia activă a medicului.

Maimonide ( 1135-1204) a practicat medicina în Egipt.

Opera sa este Cartea cu sfaturi, şi cuprinde referiri la igienă şi dietă. O altă

carte este reprezentată de Aforismele lui Musa, ea conţine 1540 de sentinţe printre care şi

unele cuprinse în Hippocrate şi Galen.

În 1080 regele Kabul Al Moali, persan din sudul Mării Caspice, scrie pentru fiul

său o carte ce cuprinde toate cunoştinţele epocii despre cal: creştere, arta călăriei şi

patologie.

Cartea a fost tradusă în limba turcă pentru sultanul Murat al II-lea sub denumirea

de Kabus.

Kabus-ul are meritul de a păstra sub formă rezumată toate cunoştinţele de

hipologie şi hipiatrie din secolul XI.

Abu Zacaria ( secolul XII) a scris un tratat de agricultură Kitab al Felahah ce

cuprinde 30 de capitole referitoare la cultura solului şi 4 capitole referitoare la creşterea,

igiena şi bolile cailor, taurinelor, oilor, caprelor, asinilor, catârilor şi cămilelor. Aici

sunt descrise boli, remedii chirurgicale şi medicină internă.

Abu Bekr a scris un tratat dedicat calului intitulat El Naceri unde descrie

dresajul, harnaşamentul şi diverse boli.

Învăţaţii arabi au contribuit şi la dezvoltarea chimiei. Cercetările lor

experimentale au îmbogăţit această disciplină, stimulând apariţia alchimiei în Europa

Medievală.

Pentru prima dată în Istorie, în lumea arabă apare figura farmacistului deţinător

al unei farmacii publice sau având sub îngrijirea sa o farmacie spitalicească.

Astfel, marele spital din Cairo înfiinţat în anul 873, ca şi spitalul din

Gondişapur au avut o farmacie care a stat sub controlul medicului şef al aşezământului.

Se ştie că Sabur,( de la care s-a păstrat expresia “limbă saburală”, adică încărcată cu un

depozit alb), conducătorul spitalului din Gondişapur, a redactat în anul 862 pentru

farmacia spitalicească o lucrare, numită Grabaddin, un îndreptar pentru prepararea

medicamentelor. Tot în lumea arabă apare în anul 754, prima farmacie publică din lume,

în timpul domniei lui Al - Mansur.

Arabii, indiferent de cota de participare la evoluţia universală a medicinei

veterinare, au marele merit de a fi preluat şi continuat tradiţia hippiatrică bizantină

pe care a întreţinut-o de-a lungul întregului Ev Mediu.

Practica medicinei veterinare a fost atribuită unui specialist de înaltă calificare cu

o poziţie oficial recunoscută de stat, numit albeytar = medic de animale. Aceştia au creat

pe tot întinsul islamic o tradiţie a practicării medicinei veterinare, numită albeytatria

= profesiune veterinară.

Au apărut şcoli atât pentru potcovari, cât şi pentru albeytari, examenul final

fiind foarte sever, fiind dat cu un protoalbeytaro.

Odată cu dispariţia armatei şi administraţiei romane, dispare şi cadrul

organizatoric ce se manifestă atât de favorabil medicinei veterinare. Dispare termenul de

medic veterinar. Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de

cai (întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de

îngrijitorii de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care

practicau medicina veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau

greaca veche şi latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de

oameni calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate

consumului.

În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai

cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă

meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se

numeau “mareşal ferrant”.

Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile

abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.

În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale

din istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez

Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat în

tubul de sticlă până la trei metri.

Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut inferior

de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către sfârşitul mileniului

I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul universitar.

Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În

timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea, mai

adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a

moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.

O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă

tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un

adăpost în mănăstiri. Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a

fost acela care a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.

Spre sfârşitul secolului al V-lea în una din operele sale “Instituţia divină” el a

invitat călugării să studieze cele mai bune opere ale medicinei şi anume cărţile lui

Hipocrat, Dioscoride, Galen, care se găseau din belşug în biblioteca sa.

Cassiodor şi-a meritat din plin renumele de “conservator al cărţilor antichităţii

latine”. Tot sub impulsul său, medicina şi farmacia au intrat în mâna clerului. El i-a

învăţat pe călugări să recunoască, să cultive plantele medicinale şi să prepare

medicamente.

Prin anul 820 se semnala, pe lângă mănăstirea St Gills din Elveţia, un spital care

avea o grădină botanică de plante medicinale, întreţinut de călugări care cultivau şi

prelucrau plantele medicinale după reţete cunoscute doar de ei.

Separarea farmaciei de medicină şi laicizarea acesteia, s-a produs atunci când

medicul, rezervându-şi diagnosticul, prescripţia şi urmărirea tratamentului a cedat

farmacistului, prepararea medicamentelor. Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul

secolului al XII-lea, când s-au format corporaţiile de profesionişti care vor lua

numele generic de apothecarius.

EVOLUTIA SI DEZVOLTAREA MEDICINEI VETERINARE IN

PERIOADA RENASTERII

Renașterea este denumirea curentului de înnoire socială și culturală care a

apărut în Europa la sfârșitul Evului mediu în secolele al XV-lea și al XVI-lea, înnoire

caracterizată prin reînviorarea interesului pentru cultura și arta antichitatii clasice. Este

un nume propriu și se scrie cu majusculă la inițială.

Renașterea a început în Italia și s-a răspândit în Europa occidentală. În această

perioadă s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale și

religioase care au marcat tranziția de la societatea medievală către societatea modernă.

Societatea feudala a Evului Mediu, cu structura sa ierarhică rigidă, dominată de economia

agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice, a început să se destrame. În

decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.

Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al

XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de istoricul

elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der Renaissance in

Italien" ("Cultura Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea

drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul

recapătă conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a

personalității.Renașterea, la fel ca și Romanicul sau Goticul apare în Romania cu precădere în

Transilvania . Prezența acestui stil în Moldova (unde se găsesc unele monumente din

prima jumătate a secolului al XVI-lea) sau Tara Romaneasca (monumente de secol

XVII), este mai modestă.

Secolele XIV-XVI, au fost caracterizate drept perioada de înflorire, cunoscută sub

numele de Renaştere.

Medicina a fost pusă în faţa cerinţei de a revizui şi reconsidera operele autorilor

antici şi medievali. Medicii curanţi şi farmaciştii fac eforturi să obţină medicamente noi.

Garsia de Orta publică în anul 1563 o carte unde descrie cele mai importante medicamente

din India. Prospero Alpino, profesor la Padova, prezintă în anul 1592 plantele medicinale

ale Egiptului, descriind pantru prima oară arborele de cafea, ale cărui boabe serveau nu

numai ca băutură, dar şi ca medicament, fiind folosite pentru uşurarea digestiei.

În toată Europa renascentistă, se manifestă un interes crescând pentru medicina

veterinară. Pragul cunoaşterii artei veterinare antice şi arabe începe să fie depăşit. În Evul

Mediu, gândirea medicală era încorsetată de scolastică, de concepţiile dogmatice ce aveau

ca punct de plecare opera lui Galenus.

Anatomia a reprezentat întotdeauna temelia studiului medicinei, conflictul dintre

viziunea din renaştere şi cea dogmatică asupra medicinei se va manifesta în special în

acest domeniu.

Leonardo Da Vinci (1452-1519) a nutrit ambiţia de a scrie un tratat atlas de

anatomie în 120 de fascicole. A executat o mie de desene reunite în 60 de caiete ce se

păstrează în biblioteca castelului Windsor din Anglia. Leonardo Da Vinci a făcut studii pe

cadavre umane, a desenat oase, muşchi, organe şi a practicat inoculări cu ceară

fierbinte a cavităţilor pentru a le menţine forma şi inoculări prin vase, de substanţe

care impregnau zona, pentru a indica o anumită arteră.

Andreas Vesal (1514-1564), mare anatomist belgian, la 7 ani diseca şi desena

organele a diferite animale. La 16 ani era student în medicină la Bruxelles, apoi la Paris şi

Montpellier, iar la 23 de ani era profesor de anatomie la Padova. În anul 1538 publică

“Tabulae anatomicae” (planşe anatomice), iar în anul 1543 a publicat opera sa capitală

“Despre alcătuirea corpului omenesc”.

De la Vesal se păstrează primul schelet uman conservat, aflat astăzi la

universitatea din Basel. A contrazis poziţia lui Galenus referitoare la circulaţia sângelui.

A demonstrat că sângele arterial nu se amestecă cu cel venos, dar nu a intuit adevăratul

drum al sângelui în mica şi marea circulaţie.

Miguel Servet (1511-1553), matematician, jurist, teolog şi medic, a descris foarte

corect drumul sângelui în mica circulaţie ( ventricol drept- pulmon-atriu stâng) arătând că

amestecul sângelui cu aerul se face la nivelul plămânului şi nu în interiorul inimii cum

afirmau galeniştii.

William Harvey (1578- 1657) studiază medicina la Cambridge şi Padova, apoi

este numit medic la spitalul Sf. Bartolomeu din Londra. În anul 1628 scrie Cercetarea

anatomică asupra mişcării inimii şi sângelui la animale, descriind magistral mica şi marea

circulaţie, unde arată cum sângele venos circulă prin vene, ajunge la inimă – pulmon –

inimă. În anul 1651 publică Cercetări privind dezvoltarea animalelor, lucrare care pune

bazele embriologiei. Face disecţii pe fetuşi de mamifere (câini, căprioare), afirmă idea

evoluţiei ontogenetice.

Paracelsus (1493-1541), elveţian de limbă germană, a început studiul medicinei la

vârsta de 16 ani, studiind ulterior teologia şi mai târziu dreptul. Este adeptul medicinei

experimentale, îndemnând pe medici să utilizeze rezultatele de laborator în îngrijirea

bolnavilor.

Consideră că boala reprezintă ruperea echilibrului dintre organism şi natura

înconjurătoare. El a discutat pentru prima oară influenţa câmpului magnetic în patologie

şi a relevat legătura dintre exploziile solare şi accidentele cardio - vasculare. A fost atras

de alchimie, şi de chimia medicală, devenind un precursor al chimioterapiei. A introdus

în arsenalul terapeutic numeroase substanţe chimice: săruri de plumb, fier, arsenic. A

scris despre intoxicaţiile calului cu plante otrăvitoare, a descris ulcerele morvoase şi

abcedarea ganglionilor submaxilari în gurmă.

Paracelsus a pus bazele unei noi ştiinţe iatrochimia care în secolele XVI-XVII a

pregătit terenul apariţiei chimiei farmaceutice moderne. Paracelsus spunea că:” scopul

chimiei este de a vindeca bolile, deoarece procesul vital este mai ales un proces

chimic”. Datorită erudiţiei sale, ajunge profesor de medicină la facultatea din Basel. În

prima sa oră de curs, el a ars cu pompă operele lui Avicena în faţa auditoriului, declarând

prin aceasta război şcolii medicale arabe. El se rupe de tradiţia prelegerilor în limba latină,

ţinându-şi cursurile universitare în limba germană.

Interesul manifestat pentru medicina calului ia amploare, calul devine un obiect de

mare atenţie din partea monarhilor, deoarece în această perioadă, calul şi călăria sunt un

semn distinctiv al clasei nobiliare, iar pe de altă parte, calul avea un rol foarte mare în

susţinerea războaielor şi în viaţa economică. Cei mai atenţi suverani din Europa la

problemele legate de cal au fost regii Franţei, ceea ce explică printre altele de ce

învăţământul medical veterinar s-a format şi a apărut pentru prima dată în Franţa.

Din ordinul regelui Francisc I, Jean Rouel traduce în limba latină în anul 530

hippiatrica bizantină.

Un alt medic Jean Heroard (1561-1621) recomandat de marele chirurg Ambroise

Parre, scrie din ordinul regelui Carol al IX-lea o Hippostologie în anul 1599 ( osteologia

calului).

Carlo Ruini, avocat din Bologna, publică în anul 1598 Dell Anatomia del Cavallo,

infermita e soi remedi (despre anatomia calului, bolile sale şi remediile), prima carte de

medicină veterinară care vede lumina tiparului. Se ocupă de osteologie, miologie,

topografia viscerelor, aparatul circulator. Planşele anatomice sunt făcute de Leonardo

Da Vinci.

Şcolile şi maeştrii de echitaţie

Alături de interesul artiştilor pentru studiul anatomiei animalelor, renaşterea a

redeşteptat preocuparea pentru hipologie. Echitaţia devine în renaştere o practică sportivă

şi elegantă agreată de nobilime. Pe tot cuprinsul Europei, apar numeroase şcoli de

echitaţie, maeştrii de echitaţie încep să scrie cărţi.

Rigniatelli conduce o astfel de şcoală la Napoli, scrie în secolul XVI “Despre arta

călăriei cu indicaţii ale bolilor şi tratamentelor la cai”.

William de Covendish, duce de Newcastle (1592-1676) alături de Carol I Stuart

deschide o şcoală de echitaţie, scrie o carte despre echitaţie ce conţine: reţete de regim

dietetic, medicamente şi noţiuni despre potcovit. Scrisă într-o limbă foarte elegantă, este

cartea de căpătâi a nobilimii din Europa de Nord vest.

Jaque de Solleysel (1617-1680), foarte cultivat, conduce Academia Bernardie –

şcoală de echitaţie din Paris, unde a învăţat toată nobilimea. În anul 1664 scrie Le parfait

Marechal care îl consacră, el ridicând astfel nivelul ştiinţific al artei medicale pentru cal.

Este un fin observator al fenomenului clinic, aduce la zi medicina calului, ridică mult

nivelul mareşaleriei, formând pe cei ce vor fonda învăţământul medical din Franţa.

Jeremiah Bridges, secolul XVIII, englez, bun anatomist al piciorului calului şi

excepţional ortoped. Publică în anul 1751 o carte al cărui titlu s-a afirmat ca maximă

veterinară “ nu are picioare bune, nu este cal”. Cartea este un veritabil eseu pentru

anatomie, fiziologie, patologia piciorului calului şi remediile aplicate.

Philippe Etienne Lafosse (1749-1820), mare personalitate profesională,

preparator de anatomie la Şcoala de anatomie din Paris. S-a iniţiat în practica medicinei

veterinare şi a studiat potcovăria în infermeria de cai a tatălui său. În anul 1766 scrie

Ghidul mareşalului în care trata rezumat cunoştinţele despre cal, bolile sale şi terapeutica

respectivă, precum şi potcovitul. În anul 1772 scrie Cursul de hippiatrică care l-a

consacrat, contemporanii numindu-l “ cel mai mare hippiatru al tuturor timpurilor”.

Manualul său a fost utilizat de potcovarii armatei franceze până în anul 1832.

Claude Bourgelat (1712-1779) provine dintr-o familie de mici nobili (maeştri de

echitaţie). Prin studii devine avocat şi era ataşat mişcării filozofiei iluministe din secolul

XVIII, coresponda cu Voltaire, dar pasiunea lui pentru cal îl îndreaptă în altă direcţie.

Foarte bun organizator, este numit conducătorul Academiei de echitaţie de la Lyon.

Publică în anul 1740 un tratat despre ştiinţa călăritului, anunţându-şi intenţia de a

fonda o şcoală de medicină veterinară. Scrie Elemente de hippiatrie (3 volume) între anii

1750- 1753, ceea ce-l face cunoscut la curtea regelui Ludovic al XV-lea, în cercurile

nobiliare şi ştiinţifice, îi aduce titlul de membru corespondent al Academiei ştiinţifice din

Paris şi faima de mare hipolog. Este autorul tratatului “ Elemente de artă veterinară”.

Claude Bourgelat înfiinţează la Lyon prima şcoală de medicină veterinară din

lume la 13 februarie 1762, apoi pe cea de a doua la Alfort, în anul 1765.

La aceste şcoli au venit să se pregătească elevi din diferite părţi ale Europei care,

întorcându-se în ţările lor, au înfiinţat şcoli de medicină veterinară. Astfel au luat fiinţă

şcoli la:

- Torino (1769),

- Copenhaga (1780),

- Berlin (1790),

- Milano (1791),

- Londra (1792),

- Madrid (1793),

- Berna (1806).

Iată un fragment dintr-o scrisoare adresată de Voltaire cu acest prilej lui

Bourgelat: “ înaintea dumneavoastră, cornutele nu erau decât de competenţa măcelarilor,

iar caii nu aveau drept hippiatri decât pe potcovari. Dumneavoastră aţi pus capăt

acestei ocare atât de dăunătoare. Animalele, fraţii noştri, meritau şi ele mai multe

îngrijiri”.

Bourgelat s-a stins din viaţă în anul 1779 la Paris, având satisfacţia că ideea lui de a

crea un învăţământ medical veterinar a rodit din plin.

După anul 1891, când doctorul Eugene Dubois a descoperit un femur de om ce

prezenta leziuni, studii de paleontologie au evidenţiat la resturile scheletice leziuni care

dovedesc că boala este tot atât de veche ca şi omul şi animalele.

Paleopatologia este o ramură a medicinei care studiază bolile omului şi

animalelor, până la apariţia epocii scrise (a izvoarelor scrise).

O hipertrofie osoasă, dar prima probă paleopatologică este o vertebră din coada

unui dinozaur ce prezintă un proces tumoral, probă descoperită în Statele Unite.

Deformările artritice ale oaselor membrelor, turtirea vertebrelor, prezenţa

osteofitelor, descoperite la omul de Neanderthal şi la ursul cavernelor, arată că aceste

fiinţe erau afectate într-un procent ridicat de reumatism, consecinţă a traiului în peşteri

umede şi întunecoase din perioada glacială.

În Peştera Urşilor din Bihor, s-au găsit oase de urşi cu fracturi vindecate şi

consolidate prin calus. De asemenea, s-au depistat la oamenii primitivi o serie de

fracturi consolidate în poziţii mai mult s-au mai puţin corecte.

Trepanaţiile craniene (orificii) şi manoperele ortopedice descoperite,

dovedesc că intervenţiile chirurgicale erau cunoscute primitivilor, principalul instrument

fiind cuţitul de silex sau de piatră şlefuită.

Istoriografia este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei

concepţiilor şi cu studiul operelor istorice.

Istoria medicală veterinară se ocupă cu:

-trecutul şi evoluţia medicinei veterinare, a instituţiilor, personalităţilor şi

realizărilor lor într-un spaţiu istoric dat,

-prin studierea unor surse documentare din literatura şi bibliografia

medicală de specialitate.

Pe baza unor criterii metodologice, riguros ştiinţifice şi sistematizării

cunoştinţelor, istoriografia reliefează:

-concepţiile medicale dintr-o anumită epocă şi

-evoluţia lor în raport cu caracterul multidisciplinar şi interdisciplinar al

ştiinţei medicinei veterinare.

Primele încercări de istorie a medicinei veterinare au fost semnalate către sfârşitul

secolului XVIII şi coincid cu formarea învăţământului veterinar.

Primele încercări au apărut în Italia, autor fiind Zanore cu lucrarea sa intitulată:

“Elemente de istorie a medicinei veterinare”.

În Franţa, medicul Pierre Joseph Amoreux editează o bibliografie veterinară

la Montpellier în anul 1773, lucrare republicată în anul 1810 sub denumirea de: 

-“Manual istoric al artei veterinare “.

Urmează apoi, în Germania, lucrarea lui Chr. Ludwig intitulată:

-“Privire tabelară asupra istoriei medicinei veterinare”- 1794.

În Spania, la Madrid, în anul 1790, Rodriguez a editat un:

-“Catalog al unor autori spanioli care au scris despre veterinari”.

În Anglia, Delabere – Blaine a publicat la Londra, în anul 1802:

-“Schiţă asupra artei veterinare”.

În secolul XIX au apărut deosebit lucrări de un interes pentru istoria

medicinei veterinare a unor autori europeni (Decker, 1834).

Srchroder-Hering publică:

-“Lexicon bibliografic literar al medicinei veterinare din toate timpurile şi

din toate ţările” în anul1863, iar Moule scrie în perioada 1890 – 1923:

-“ Istoria medicinei veterinare”.

În secolul XX Smith publică:

-“ Istoria timpurie a literaturii veterinare şi dezvoltarea ei britanică”. De o

largă audienţă se bucură lucrarea profesorului Emmanuel Leclainche intitulată:

-“Istoria medicinei veterinare” publicată la Toulouse în anul 1936 şi reeditată în

două volume sub titlul: “ Istoria ilustrată a medicinei veterinare” la Monaco în anul

1957.

În perioada 1933-1949 profesorul Laignel - Lavastine editează la Paris trei

volume:

-“Istoria generală a Medicinei, a Farmaciei, a Artei dentare şi a Artei

veterinare”.

Câte o « istorie a medicinei veterinare » au mai publicat:

Andre Senet la Paris în anul 1953,

Valentino Chiodi la Milano în 1957 şi

Clement Bressou la Paris în anul 1970.

Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de cai

(întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de îngrijitorii

de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care practicau medicina

veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi

latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de oameni

calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate consumului.

În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai

cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă

meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se

numeau “mareşal ferrant”.

Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile

abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.

În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale din

istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez

Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat

în tubul de sticlă până la trei metri.

Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut

inferior de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către

sfârşitul mileniului I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul

universitar.

Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În

timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea,

mai adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a

moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.

O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă

tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un

adăpost în mănăstiri.

Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a fost acela care

a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.

INFIINTAREA INVATAMANTULUI VETERINAR IN EUROPA

Prima şcoală de medicină, cea mai importantă din Evul Mediu, este la Salerno. A

fost înfiinţată pe lângă un spital al arhiepiscopiei în anul 820, de Pontus (grec), Salernus

(roman), Herinus (evreu) şi Abdela (arab),şi a jucat rolul de verigă între medicina şi

farmacia arabă şi cea europeană. A avut o mare influenţă asupra medicinei italiene,

franceze şi germane, dar în anul 1811, a fost desfiinţată de Napoleon Bonaparte. Dintre

personalităţile acestei şcoli, amintim pe : Gariopontus, a scris Passionaris, (despre

suferinţe), o enciclopedie în 5 volume, Nicolaus Salernitanus a elaborat un Antidotarium

ce conţine 39 de droguri şi Ruggiero Frugardi, chirurg, ştia să oprească hemoragia prin

ligaturarea vaselor.

Cea mai celebră lucrare a acestei şcoli a rămas însă Flos medicinae (Floarea

medicinei) scrisă în versuri, de Arnoldo da Villanova, care a cunoscut între anii 1474-

1846, 240 de ediţii în diferite limbi precum şi în limba română în secolul XVIII,

cuprinzând sfaturi igienice, dietetice, indicaţii terapeutice şi farmaceutice în 364 de

versuri.

Realizările medicinei arabe au devenit cunoscute în Europa, prin intermediul

Italiei, Spaniei şi Franţei, reprezentate prin şcolile medicale din Salerno, Montpellier şi

Cordoba. Cât de profundă a fost influenţa medicinei arabe asupra celei europene, o arată

faptul că în anul 1395, din cele 12 cărţi care constituiau biblioteca facultăţii de medicină

din Paris, 8 au fost scrise de autori arabi şi 4 inspirate din operele medicale arabe.

Cea de a doua şcoală de medicină a fost cea de la Montpellier, înfiinţată în anul

1180, a fost ridicată la gradul de universitate în anul 1220, sub patronajul papei Honoriu

al III-lea.

Alături de aceste şcoli, învăţământul se desfăşoară şi în universităţi laice:

- Bologna 1119,

- Padova 1228,

- Cambridge 1257,

- Roma 1303,

- Praga 1349,

- Cracovia 1364.

În şcoala de medicină de la Salerno, disecţiile se făceau pe porci, cele pe

cadavrele umane fiind interzise.

Frederich al II-lea conducea regatul celor două Sicilii (1194-1250), german, a

scris Arta vânatului cu şoimi în care se ocupă şi de bolile păsărilor. A lăsat şi multe

scrieri referitoare la arta călăriei.

Giordanos Ruffus, mareşal major la curtea împăratului Frederich al II-lea, scrie

în anul 1250 o carte despre medicina calului, inspirându-se din opera hippiatrilor antici.

Se referă la pneumonii, descrie corect morva şi are un capitol legat de patologia copitei şi

de potcovit.

Theodoric de Cervio (1205-1298), medic şi preot, s-a ocupat de bolile animalelor

din caritate. Pentru a face intervenţiile cât mai puţin dureroase, el folosea o infuzie de

măselariţă ( ce conţine atropină), fiind considerat primul anestezist.

Albertus Magnus (1193-1280), filozof şi enciclopedist, scrie un tratat De

animalibus (despre animale) în care face un inventar al tuturor cunoştinţelor de până

atunci. Este influenţat de Aristotel şi Avicena. Este primul care intuieşte ce este

septicemia.

Referindu-se la modurile de infectare, el le clasifică în :

- prin muşcătură (în caz de turbare);

- prin contact direct cu animalul bolnav, şi indirect,

- prin intermediul aşternutului; prin aerul expirat de animalele bolnave

Această ramură s-a dezvoltat după anul 1891, când doctorul Eugene Dubois a

descoperit un femur de om ce prezenta leziuni.

Studii de paleontologie au evidenţiat la resturile scheletice leziuni care dovedesc

că boala este tot atât de veche ca şi omul şi animalele.

Paleopatologia este o ramură a medicinei care studiază bolile omului şi

animalelor, până la apariţia epocii scrise (a izvoarelor scrise).

O hipertrofie osoasă, dar prima probă paleopatologică este o vertebră din coada

unui dinozaur ce prezintă un proces tumoral, probă descoperită în Statele Unite.

Deformările artritice ale oaselor membrelor, turtirea vertebrelor, prezenţa

osteofitelor, descoperite la omul de Neanderthal şi la ursul cavernelor, arată că aceste

fiinţe erau afectate într-un procent ridicat de reumatism, consecinţă a traiului în peşteri

umede şi întunecoase din perioada glacială.

În Peştera Urşilor din Bihor, s-au găsit oase de urşi cu fracturi vindecate şi

consolidate prin calus. De asemenea, s-au depistat la oamenii primitivi o serie de

fracturi consolidate în poziţii mai mult s-au mai puţin corecte.

Trepanaţiile craniene (orificii) şi manoperele ortopedice descoperite,

dovedesc că intervenţiile chirurgicale erau cunoscute primitivilor, principalul instrument

fiind cuţitul de silex sau de piatră şlefuită.

Istoriografia este o ştiinţă auxiliară a istoriei care se ocupă cu studiul evoluţiei

concepţiilor şi cu studiul operelor istorice.

Istoria medicală veterinară se ocupă cu:

-trecutul şi evoluţia medicinei veterinare, a instituţiilor, personalităţilor şi

realizărilor lor într-un spaţiu istoric dat,

-prin studierea unor surse documentare din literatura şi bibliografia

medicală de specialitate.

Pe baza unor criterii metodologice, riguros ştiinţifice şi sistematizării

cunoştinţelor, istoriografia reliefează:

-concepţiile medicale dintr-o anumită epocă şi

-evoluţia lor în raport cu caracterul multidisciplinar şi interdisciplinar al

ştiinţei medicinei veterinare.

Primele încercări de istorie a medicinei veterinare au fost semnalate către sfârşitul

secolului XVIII şi coincid cu formarea învăţământului veterinar.

Primele încercări au apărut în Italia, autor fiind Zanore cu lucrarea sa intitulată:

“Elemente de istorie a medicinei veterinare”.

În Franţa, medicul Pierre Joseph Amoreux editează o bibliografie veterinară

la Montpellier în anul 1773, lucrare republicată în anul 1810 sub denumirea de: 

-“Manual istoric al artei veterinare “.

Urmează apoi, în Germania, lucrarea lui Chr. Ludwig intitulată:

-“Privire tabelară asupra istoriei medicinei veterinare”- 1794.

În Spania, la Madrid, în anul 1790, Rodriguez a editat un:

-“Catalog al unor autori spanioli care au scris despre veterinari”.

În Anglia, Delabere – Blaine a publicat la Londra, în anul 1802:

-“Schiţă asupra artei veterinare”.

În secolul XIX au apărut deosebit lucrări de un interes pentru istoria

medicinei veterinare a unor autori europeni (Decker, 1834).

Srchroder-Hering publică:

-“Lexicon bibliografic literar al medicinei veterinare din toate timpurile şi

din toate ţările” în anul1863, iar Moule scrie în perioada 1890 – 1923:

-“ Istoria medicinei veterinare”.

În secolul XX Smith publică:

-“ Istoria timpurie a literaturii veterinare şi dezvoltarea ei britanică”. De o

largă audienţă se bucură lucrarea profesorului Emmanuel Leclainche intitulată:

-“Istoria medicinei veterinare” publicată la Toulouse în anul 1936 şi reeditată în

două volume sub titlul: “ Istoria ilustrată a medicinei veterinare” la Monaco în anul

1957.

În perioada 1933-1949 profesorul Laignel - Lavastine editează la Paris trei

volume:

-“Istoria generală a Medicinei, a Farmaciei, a Artei dentare şi a Artei

veterinare”.

Câte o « istorie a medicinei veterinare » au mai publicat:

Andre Senet la Paris în anul 1953,

Valentino Chiodi la Milano în 1957 şi

Clement Bressou la Paris în anul 1970.

Medicina calului continuă să fie la mare preţ, celţii mari crescători de cai

(întrebuinţează primii caielele şi potcovirea cailor), practică medicina ajutaţi de îngrijitorii

de cai numiţi marh-şkalk, titulatura finală fiind de mareşal. Cei care practicau medicina

veterinară aveau o poziţie socială foarte bună, erau cultivaţi, cunoşteau greaca veche şi

latina. O altă meserie care apare este cea de măcelar, meserie practicată de oameni

calificaţi, pricepuţi în aprecierea stării de sănătate a animalelor destinate consumului.

În a doua jumătate a secolului V apar potcovarii, care se considerau ortopezi ai

cailor. Sarcinile lor se suprapun peste cele ale mareşalilor, potcovăria rămâne o simplă

meserie, iar mareşalăria devine o ocupaţie foarte dezvoltată. În armata franceză se

numeau “mareşal ferrant”.

Până în secolul XVII se făcea venisecţie în colicile abdominale, se tratau colicile

abdominale, se tratau plăgile, se aplicau linii şi puncte de foc în scop revulsiv.

În anul 1733 a fost efectuată prima încercare de măsurare a tensiunii arteriale din

istoria medicinei. Această încercare a fost efectuată pe cal, căruia medicul englez

Stephan Hales i-a introdus un tub în artera carotidă, observând cum sângele a urcat

în tubul de sticlă până la trei metri.

Spre deosebire de medicina veterinară, care în Evul Mediu a avut un statut

inferior de meserie, învăţământul medical sub influenţă arabă, a început către

sfârşitul mileniului I să se instituţionalizeze, evoluând către învăţământul

universitar.

Creştinismul care se împlântase la Roma, provocase o întoarcere la misticism. În

timpul epidemiilor care pustiiseră Imperiul Roman, bolnavii implorau divinitatea,

mai adesea decât consultau medicii şi ei credeau mai mult în virtutea vindecătoare a

moaştelor decât a medicamentelor, considerate pe atunci fără nici un efect.

O dată cu căderea Imperiului Roman au urmat decadenţa şi anarhia. Dacă

tradiţiile medicale n-au dispărut în această perioadă, se datoreşte faptului că ele au găsit un

adăpost în mănăstiri.

Cassiodor, om de stat şi scriitor roman, refugiat într-o mănăstire, a fost acela care

a stârnit în lumea călugărească interesul pentru tratarea maladiilor.

Spre sfârşitul secolului al V-lea în una din operele sale “Instituţia divină” el a

invitat călugării să studieze cele mai bune opere ale medicinei şi anume cărţile lui

Hipocrat, Dioscoride, Galen, care se găseau din belşug în biblioteca sa.

Cassiodor şi-a meritat din plin renumele de “conservator al cărţilor

antichităţii latine”. Tot sub impulsul său, medicina şi farmacia au intrat în mâna

clerului. El i-a învăţat pe călugări să recunoască, să cultive plantele medicinale şi să

prepare medicamente.

Prin anul 820 se semnala, pe lângă mănăstirea St Gills din Elveţia, un spital care

avea o grădină botanică de plante medicinale, întreţinut de călugări care cultivau şi

prelucrau plantele medicinale după reţete cunoscute doar de ei.

Separarea farmaciei de medicină şi laicizarea acesteia, s-a produs atunci când

medicul, rezervându-şi diagnosticul, prescripţia şi urmărirea tratamentului a cedat

farmacistului, prepararea medicamentelor. Acest lucru s-a petrecut la sfârşitul

secolului al XII-lea, când s-au format corporaţiile de profesionişti care vor lua numele

generic de apothecarius.

Prima şcoală de medicină, cea mai importantă din Evul Mediu, este la Salerno.

A fost înfiinţată pe lângă un spital al arhiepiscopiei în anul 820, de Pontus (grec),

Salernus (roman), Herinus (evreu) şi Abdela (arab), şi a jucat rolul de verigă între

medicina şi farmacia arabă şi cea europeană.

A avut o mare influenţă asupra medicinei italiene, franceze şi germane, dar în

anul 1811, a fost desfiinţată de Napoleon Bonaparte. Dintre personalităţile acestei şcoli,

amintim pe:

- Gariopontus, a scris Passionaris, (despre suferinţe), o enciclopedie în 5 volume,

- Nicolaus Salernitanus a elaborat un Antidotarium ce conţine 39 de droguri şi

- Ruggiero Frugardi, chirurg, ştia să oprească hemoragia prin ligaturarea

vaselor.

Cea mai celebră lucrare a acestei şcoli a rămas însă Flos medicinae ( Floarea

medicinei) scrisă în versuri, de Arnoldo da Villanova, care a cunoscut între anii 1474-

1846, 240 de ediţii în diferite limbi precum şi în limba română în secolul XVIII,

cuprinzând sfaturi igienice, dietetice, indicaţii terapeutice şi farmaceutice în 364 de

versuri.

Realizările medicinei arabe au devenit cunoscute în Europa, prin intermediul

Italiei, Spaniei şi Franţei, reprezentate prin şcolile medicale din Salerno, Montpellier şi

Cordoba.

Cât de profundă a fost influenţa medicinei arabe asupra celei europene, o arată

faptul că în anul 1395, din cele 12 cărţi care constituiau biblioteca facultăţii de medicină

din Paris, 8 au fost scrise de autori arabi şi 4 inspirate din operele medicale arabe.

Cea de a doua şcoală de medicină a fost cea de la Montpellier, înfiinţată în anul

1180, a fost ridicată la gradul de universitate în anul 1220, sub patronajul papei Honoriu

al III-lea.

Alături de aceste şcoli, învăţământul se desfăşoară şi în universităţi laice:

- Bologna 1119,

- Padova 1228,

- Cambridge 1257,

- Roma 1303,

- Praga 1349,

- Cracovia 1364.

În şcoala de medicină de la Salerno, disecţiile se făceau pe porci, cele pe

cadavrele umane fiind interzise.

Frederich al II-lea conducea regatul celor două Sicilii (1194-1250), german, a

scris Arta vânatului cu şoimi în care se ocupă şi de bolile păsărilor. A lăsat şi multe scrieri

referitoare la arta călăriei.

Giordanos Ruffus, mareşal major la curtea împăratului Frederich al II-lea, scrie

în anul 1250 o carte despre medicina calului, inspirându-se din opera hippiatrilor antici. Se

referă la pneumonii, descrie corect morva şi are un capitol legat de patologia copitei şi

de potcovit.

Theodoric de Cervio (1205-1298), medic şi preot, s-a ocupat de bolile animalelor

din caritate. Pentru a face intervenţiile cât mai puţin dureroase, el folosea o infuzie de

măselariţă (ce conţine atropină), fiind considerat primul anestezist.

Albertus Magnus (1193-1280), filozof şi enciclopedist, scrie un tratat De

animalibus (despre animale) în care face un inventar al tuturor cunoştinţelor de până

atunci. Este influenţat de Aristotel şi Avicena. Este primul care intuieşte ce este

septicemia.

Referindu-se la modurile de infectare, el le clasifică în :

- prin muşcătură (în caz de turbare);

- prin contact direct cu animalul bolnav, şi indirect,

- prin intermediul aşternutului;

- prin aerul expirat de animalele bolnave.

Arta medicală hippiatrică a Greciei s-a răspândit pe teritoriul Romei Antice.

Gradul de civilizaţie al populaţiei romane era destul de ridicat. Se foloseau de apă

curentă din apeducte, castele de apă, băi publice, existau latrine la care evacuarea

dejecţiilor se făcea cu apă.

Medicina generală a beneficiat de influenţa provenită din toate teritoriile ocupate,

dar au reuşit să civilizeze populaţiile din provinciile ocupate.

În Imperiul Roman, medicina veterinară era mult mai apreciată decât cea

umană care era practicată de sclavi.

Medicina veterinară era practicată de mulomedici, medicus equorum, medicus

pecoris, care ştiau chirurgie, administrau medicamentele pe 3 căi, orală, nazală şi anală

şi invocau ajutorul zeului Eskulap.

Collumella în cartea sa „ De re rustica” apreciază importanţa artei medicinei

veterinare, susţinând că „un bun administrator de moşie trebuie să fie cunoscător al

medicinei veterinare”, „să viziteze zilnic animalele şi, pe cele bolnave să le transporte la

infirmerie, iar conducătorul păstorilor trebuie să fie şi el în stare să dea o oarecare îngrijiri

şi să extragă fetusul fără să pună în pericol viaţa mamei”.

Încă din anul 91î.e.n. se înfiinţează prima şcoală medicală, fondată şi condusă de

medicul grec ASKLEPIADE.

Cel mai important savant al vremurilor a fost GALEN (CLAUDIUS NICON

GALENUS – 129-201 e.n.), medic şi filozof, născut în Asia Mică, care se stabileşte la

Roma. Şi-a făcut studiile la Alexandria şi a folosit experimentul ca bază a cunoştiinţelor

sale, prin disecţii, chiar şi vivisecţii. Are un rol important în ştiinţele medicale ca

anatomia, anatomia patologică, chimică, dar mai ales în terapeutică.

Un alt mare savant a Romei Antice a fost CELSUS AULUS CORNELIUS (60

i.e.n.- 20 e.n.) care scrie lucrarea „De arte medica”, de la el a rămas până azi definiţia

inflamaţiei „rubor et tumor cum calor et dolor” – „congestie şi tumefacţie cu

căldură şi durere”.

Încă din acea vreme se practică o chirurgie veterinară în care se utilizau pense,

depărtătoare, scalpele, pansamente din pânză înpregnate cu substanţe terapeutice. Se

foloseau în solile degetului la ecvine „hipposandale” din papură cu talpă de fier şi fixată

cu curele.

MEDICINA VETERINARĂ PE TERITORIUL GETO-DACIEI

Arta vindecării era practicată de preoţi care foloseau o medicină empirică

combinată cu magie şi incantaţii.

Se foloseau plante cu acţiuni calmante, cicatrizante, antiinflamatoare,

expectorante, antihelmintice, purgative, etc.

Se crede că procedeul de castrare al armăsarilor îşi are originea de pe teritoriul

ţării noastre deoarece termenul de „walach- armăsar castrat” îşi are originea în cuvântul

„valah”.

MEDICINA VETERINARĂ ÎN IMPERIUL BIZANTIN

Împăratul Constantin cel Mare (280-337 e.n.) a făcut din Bizanţ un teritoriu

înfloritor din punct de vedere administrativ şi economic.

Dar odată cu victoria creştinismului s-a înregistrat un regres în medicină,

înrădăcinându-se ideea că „boala este o pedeapsă divină” şi „ vindecarea este posibilă

prin credinţă”, se foloseau icoane vindecătoare.

Numeroase ştiinţe înregistrează o dezvoltare deosebită: matematica, astrologia,

alchimia, arhitectura, muzica, filozofia, botanica, zoologia. Dar şi în medicină s-au

evidenţiat unele personalităţi . Alexandria a fost oraşul în care s-au pregătit numeroşi

medici.

PAVEL DIN EGINA (626-690) chirurg de la care a rămas termenul de „cancer

–crab – rac”, şi diagnosticul diferenţial între tumorile maligne şi cele benigne.

APSYRTOS (aproximativ 300 e.n.) a studiat medicina la Alexandria, a fost

hippiatru şef la curtea Impăratului Constantin cel Mare şi a înfiinţat prima şcoală

veterinară din lume fiind socotit „părintele medicinei veterinare”.

MEDICINA VETERINARĂ ÎN ARABIA

Arabii încep după anul 600 o expansiune teritorială cucerind Mesopotamia,

Iranul, Irakul, Siria, Palestina şi Egiptul. Expansiunea continuă şi teritorii întregi ajung să

fie cucerite, ajungând până în Sicilia, Africa, Spania, Sicilia.

Medicina arabă a influenţat puternic medicina europeană, deşi era un amalgam

de medicină vrăjitorească: religioasă, cultă.

Arabii au folosit toate operele medicinei antice, distingându-se ulterior în

numeroase ramuri ale ştiinţei: matematică, chimie, artă. De exemplu: cuvintele „chimie”

provine de la Al Chemi, numele Egiptului islamizat; „algebră” de la arăbescul Al

Djabr; alcool, aldehidă, alcaloizi sunt de origine arabă.

„Floarea culturii arabe”, „Prinţul medicinei” AVICENA (Abu al Hussein ibn

Abdallh ibn Sina) (980-1037) de origine tadjikă, la 10 ani ştia Coranul, la 16 ani începe

să studieze medicina zicând că „nu a găsit-o prea grea”. A fost primul care a descris

antraxul, diabetul.

Medicina veterinară era practicată de aşa numiţii albeytar, care puteau practica

doar după ce la terminarea şcolii dădeau un examen sever, iar greşelile profesionale erau

pedepsite cu interzicerea practicii profesionale pe întreaga viaţă.

Arabilor le-a revenit meritul de a duce mai departe moştenirile artei medicale

veterinare, mai ales că aveau un cult deosebit pentru cai.

Din acea perioadă ne-au rămas: un tratat de agricultură în care sunt cuprinse

informaţii despre animale, boli şi remedii; un tratat dedicat calului „El Naceri” scris de

ABU BEKR. Să nu uităm că arabii prin selecţie empirică au creat calul pur sânge arab.

Influenţa arabilor în medicina veterinară s-a simţit şi pe teritoriul Spaniei,

„albeytarato” erau cei ce se îngrijeau de sănătatea animalelor. Numeroase scrieri au

rămas despre bolile cailor şi tratamentul acestora şi a altor animale.

Epoca feudală a fost bântuită de mari flagele: ciumă, sifilis, lepră în cadrul

populaţiei umane, dar nici animalele nu au fost iertate. Numeroase epizotii ca pesta,

febra aftoasă, au decimat numeroase animale.

Deoarece boala era socotită ca pedeapsă divină şi nu exista o şcoală de medicină

umană şi veterinară, cei ce se ocupau cu arta vindecării profesau o medicină empirică.

Medicina era practicată de călugări mai ales prin rugăciune, deoarece sufletul

trebuia salvat.

O mie de ani, cunoştinţele medicale au stagnat, până la Renaştere.

De sănătatea cailor se ocupau „marescalli” care ulterior a devenit „maré chal”,

ei erau primiţi la curtea regală şi cunoşteau greaca ceea ce le-a dat posibilitatea de a se

inspira din tratatele hippiatrilor.

RUFFUS JORDANUS, italian, era „maré chal” la curtea romano-germană a lui

Frederich al II-lea.

Cruciadele au determinat ca medicina veterinară ecvină să existe.

Între secolele XIV – XVI se remarcă un avânt şi o emancipare a tuturor ştiinţelor,

marile explorări geografice (Marco Polo, Cristofor Columb, Vasco de Gama, Magelan),

se dezvoltă oraşele, se crează marile state monarhiste (Franţa, Spania, Anglia, Rusia).

Încep să se dezvolte universităţile. În medicină se dezvoltă vertiginos anatomia şi

fiziologia, patologia şi chirurgia.

O serie de medici umani au preocupări în medicina veterinară, artiştii plastici se

ocupă de disecţii pe oameni şi animale sfidând interdicţiile inchiziţiei.

Leonardo da Vinci (1452-1519) pictor, sculptor, arhitect, anatomist, supranumit

părintele anatomiei artistice a adus numeroase contribuţii în multiple domenii ştiinţifice.

Medicina veterinară se dezvoltă împreună cu medicina umană.

Savanţii iluştri ai vremii ne-au lăsat moştenire opere valoroase: ANDREAS

VESALIUS (1514-1564); MIGUEL SERVET (1509-1553), GABRIEL FALLOPIO

(1523-1562), BARTOLOMEO EUSTACHIO (1510-1574); CONSTANTINIO

VAROLIO (1543-1575), LEONARDO BOTALLO (1530-1571); JEAN FERNEL (1497-

1558).

„Cel mai mare medic al tuturor timpurilor” cum îl numea Shakeaspeare a fost

PARACELSUS (PHILIPUS AUREOLUS THEOPHRASTUS BOMBASTUS VON

HOHENHEIM) (1493-1541), medic, naturalist, alchimist, filozof. Născut într-un canton

elveţian, la Einsieldeln, îşi face studiile la universitatea din Basel (Elveţia) devine astfel

profesor şi medic exilat din cauza unor conflicte cu autorităţile ajunge şi în Transilvania.

Un mare maestru al timpului a fost chirurgul AMBROISE PARÉ (1509-1590)

supranumit „ chirurgul marilor regi” s-a născut în Laval (Franţa), urmează şcoala de

chirurgi de la Hôtel Dieu. Sala lui de operaţie a fost câmpul de luptă, scriind şi un tratat

despre chirurgia de război.

Creşterea animalelor era preocuparea principală, animalele fiind renumite şi peste

hotare. La turci există un proverb: ”adzem dibberi Bogdan bargiri messhurdir”- „un

tânăr persan şi un cal moldovenesc este tot ce pote fi mai de lăudat”.

Arta vindecării animalelor era practicată de empirici: vraci, bărbieri, moaşele

comunale, babele doftoroaie, călugării.

INFIINTAREA INVATAMANTULUI VETERINAR IN ROMANIA

În Transilvania, primele cursuri de medicină veterinară au început în cadrul a

două instituții medicale umane din Cluj și Sibiu, apărând apoi în Moldova  și Muntenia.

In Sibiu a exitat o infirmerie încă din anul 1494. Instituția de învățământ din Cluj,

prin cursurile medical-veterinare din perioada 1787-1881, este prima instutuție din

România pentru pregătirea de chirurgi civili și obstetriciani civili, absolvenții fiind

numiți magiștri.

Aceștia puteau însă practica numai pe teritoriul Transilvaniei.

Printre absolvenții români din Transilvania se numără Vasile Cornea (1868), care scrie (în

1876), Cartea Veterinarului de casă, și Simeon Stoica (1870), care publică în

1891 Tratatul boalelor acuto-infectătoare.

În Moldova, primele cursuri de medicină veterinară au avut loc la Iași, în

Gimnasiul Vasilian, prin eforturile lui Gheorghe Asachi, care intervine pentru

întemeierea unei școli superioare.

În Muntenia se vor preda, ca și în Transilvania și Moldova, numai noțiuni

elementare de medicină veterinară.

Abia după unirea principatelor se deschide la  București  prima Școală de

medicină veterinară (1861).

În anul 1864, aceasta avea șase catedre, studiul având o durată de cinci ani.

Materiile de studiu erau:

• științele naturale, fizica, chimia.

• farmacologia, botanica.

• anatomia descriptivă, fiziologia, exteriorul animalelor domestice.

• anatomia și patologia copitelor, arta potcovitului.

• anatomia patologică, patologia generală, clinica internă.

• patologia chirurgicală, chirurgia veterinară, clinica veterinară.

• higiena, poliția sanitară, morbele epizootice și contagioase, medicina legală.

Personalități marcante ale Corpului veterinar din această perioadă sunt:

• Alexandru Locușteanu (1848-1922), președintele Societații de medicină

veterinară și al Asociației generale a medicilor veterinari, membru

corespondent al Societații Centrale de Medicină Veterinară din Paris și

membru onorific al Colegiului veterinar din Londra.

• Ion Popescu (1843-1899)

• Constantin Fometescu (1838-1903), medic veterinar în Budapesta. În 1864

vine în țară, este cel care a pus scalpelul (bisturiul pentru disecție) în mâna

studenților .

ZOE DRĂGĂNESCU – PRIMA FEMEIE MEDIC VETERINAR DIN

ROMÂNIA

S-a născut la 28 august 1890 în Bucureşti, fiica lui Theodor şi a Elenei. Tatăl

medic veterinar militar i-a insuflat dragoste pentru meserie. În anul 1914 Zoe susţine

concursul de admitere la Şcoala de medicină veterinară din Bucureşti renunţând la

facultatea de limbi străine.

Directorul Şcolii, Paul Riegler a privit cu simpatie cererea de înscriere a Zoei

Drăgănescu având convingerea că fiica unui medic veterinar nu se poate să nu fie

ataşată de animale, iar admiterea ei va produce o influenţă stimulatoare pentru

studenţi.

Profesorul Alexandru Locusteanu se opune, totuşi membrii Consiliului

profesoral au aprobat cererea. După absolvirea anului III, în timpul primului război

mondial, Zoe este mobilizată şi ataşată ca plutonier veterinar la spitalul veterinar din

Bucureşti. Pentru merite deosebite a fost decorată cu ”Virtutea militară Clasa I”,

primind medalia „Virtutea ostăşească Clasa I”.

În 1918 îşi continuă studiile şi prin decret regal susţine

într-un an examenele aferente anilor IV şi V. A murit la 90 de ani, fiind înmormântată

la Cimitirul „Sfinta Vineri” din Bucureşti.

Secolele XIV-XVI, au fost caracterizate drept perioada de înflorire, cunoscută sub

numele de Renaştere.

Lucrarea de faţă punctează, apariţia în secolul IX a primei şcoli de medicină la

Salerno în sudul Italiei, apoi apariţia în Franţa a primelor şcoli de medicină veterinară în

anul 1762 la Lyon şi în 1766 la Alfort, şcoli înfiinţate de Claude Bourgelat.

După 1600 se nasc academiile şi societăţile ştiinţifice la Roma, Paris, Florenţa,

Oxford, Saint Petersburg. Apar publicaţii ştiinţifice.

Medicina veterinară începe să se dezvolte, deşi mai în toate ţările, de sănătatea

animalelor se ocupau intendenţii grajdurilor, maeştri de călărie, potcovarii.

Maeştrii de călărie deschid o serie de instituţii de învăţământ unde se învăţa

călărie, dresajul şi o serie de noţiuni de patologie ecvină.

În anul 1751 apare lucrarea „No foot, no horse” a englezului Jeremiah Bridges,

titlul lucrării fiind preluat de francezi ca dicton:”pas de pied, pas de cheval”.

Lucrarea cuprindea descrieri anatomice, fiziologice, patologia piciorului la cal,

percum şi remediile indicate.

În anul 1767, Philippe Etiene Lafosse, mareşal francez pune bazele şcolii de

medicină veterinară, deschizând pe banii lui un amfiteatru în care ţine cursuri de

medicină veterinară pentru mareşali şi amatori.

Claude Bourgelat (1712-1779) este fondatorul şi creatorul învăţământului

medical veterinar superior, deşi era de profesie avocat.

Iubitor şi admirator al calului, renunţă la avocatură şi devine profesor de

echitaţie la Academia de echitaţie din Lyon.

Datorită relaţiilor în înalta societate franceză reuşeşte ca în 13 februarie 1762

înfiinţează la Lyon prima şcoală veterinară din lume care în 1764 devine „L’École

Royale vétérinaire” (Şcoala regală veterinară). În 1766 infiinţează cea de a doua şcoală

veterinară la Alfort – Paris.

Absolvenţii deveneau veterinari sau potcovari. În anul 1813 printr-un decret

imperial semnat de Napoleon I deveneau medici veterinari.

Ulterior şcoli veterinare s-au mai infiinţat la Torino, Copenhaga, Padova, Viena,

Hanovra, Dresda, Bologna, Berlin, Londra, Madrid, Jena,etc.

Treptat absolvenţii şcolilor veterinare s-au răspândit în lume devenind pionerii

profesiei şi învăţământului medical veterinar.

La noi în ţară, încă din 1494, în Transilvania s-au ţinut cursuri de medicină

veterinară la Şcoala medico-chirurgicală din Cluj şi într-un spital la Sibiu.

La Şcoala medico-chirurgicală din Cluj se înfiinţează o catedră de veterinară

absolvită cu rezultate foarte bune de Vasile Cornea şi Simeon Stoica, care au

funcţionat din 1868, respectiv 1760 pe teritoriul ţării noastre.

Pe teritoriul ţării noastre au funcţionat ca medici veterinari absolvenţi ai şcolilor

veterinare de la Viena şi Pesta: Constantin Fometescu.

Necesitatea înfiinţării unei şcoli veterinare pe teritoriul ţării noastre devenea tot

mai stringentă.

Încă din 1831 „Regulamentul ostăşesc din Muntenia” prevedea un „doctor

veterinar” pentru caii armatei. În anul 1838, chirurgul Vasile Lucaci întocmeşte

proiectul unui „institut de veterinărie”, nerealizat. Dar în şcolile cu profil medical

uman se ţin din 1853 la Bucureşti cursuri de medicină veterinară.

În anul 1655 se deschide oficial „şcoala pentru învăţătură veterinară” unde

protoveterinarul ţine o serie de cursuri.

Vasile Lucaci (1806-1890) născut în Transilvania face şcoala de veterinară la

Budapesta concomitent cu cea de medicină umană, obţinând diploma de doctor în

1935, iar din anul 1842 devine protoveterinarul Munteniei susţinând cu tărie necesitatea

înfiinţării unei şcoli de medicină veterinară.

Prima şcoală veterinară în ţara noastră a fost înfiinţată de Carol Davila la

Bucureşti în 01. 01. 1861. Un rol deosebit i-a revenit şi domnitorului Alexandru Ioan

Cuza.

Printr-un decret la 29.12.1861 se anunţa susţinerea unui concurs pentru ocuparea

locurilor la şcoala veterinară.

Candidaţii trebuiau să aibă 16-18 ani, să fie români, să aibă 4 clase primare, să

ateste că e vaccinat şi să aibă consâmţământul părinţilor.

Dar, nu s-a înscris nici un candidat.

Carol Davila alege după criteriul staturii şi puterii musculare 24 de elevi dintre

cei care s-au înscris la şcoala de medicină umană. Se retrag 4 şi 20 vor absolvi şcoala.

Carol Davila (1828-1884) de origine franceză, absolvă Facultatea de Medicină

Umană la Paris în anul 1853. Soseşte în România în 1853 cu idea de a sta doar 3 ani,

dar stă până la sfârşitul vieţii în 1884.

Prima sa soţie Maria, a cărui tată a fost francez, iar mama boieroaică româncă,

moare numai la un an după căsătorie. Cea de a doua soţie Ana Racoviţă din familia

Goleşti îi dăruieşte patru copii, doi băieţi şi două fete.

Deşi măcinat de reumatism, reuşeşte să organizeze un sistem medical uman şi

veterinar funcţional în România. Rămas văduv în 1874, îşi creşte singur cei patru copii

şi continuă să muncească cu îndârjire şi recomandă elevilor „să fie cinstiţi şi să nu se

lase mituiţi”.

Elevii Şcolii Veterinare după trei ani de studii se puteau prezenta la concursul

pentru obţinerea titlului de subveterinar din care amintim pe Dimitrie Preotescu, Ioan

Popescu, Panait Constantinescu.

Dimitrie Preotescu va funcţiona şi ca profesor la Şcoala Veterinară predând

„anatomia copitelor”, iar în anul 1872 publică „Istorie generală a medicinei

veterinare”. Moare de morvă în 1873 la Iaşi boală contactată cu ocazia autopsiei unui

cal.

Din anul 1872 durata şcolii se extinde la 5ani. Sub conducerea lui Carol Davila

Şcoala Veterinară a progresat mereu.

În anul 1909 şcoala veterinară devine Şcoală superioară, prevăzându-se 5 ani

de studiu, obligativitatea susţinerii la absolvire a unei teze, acordîndu-se absolvenţilor

titlul de medic veterinar.

Încă din anul 1885 încep lucrările de construcţie a unui sediu propriu la care

participă şi octogenarul Vasile Lucaci, care va pune o cărămidă simbolică la temelia

şcolii superioare de medicină veterinară, azi Facultatea de Medicină Veterinară din

Bucureşti, Splaiul Independenţei nr 105.

În anul 1921 şcoala superioară este ridicată la rangul de facultate integrată în

universitate, absolvenţilor conferindu-li-se titlul de doctor medic veterinar prin legea

Spiru Haret.

DEZVOLTAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI VETERINAR ÎN ROMÂNIA

Necesitatea înfiinţării şi a altor facultăţi de medicină veterinară rezidă din faptul

că erau prea puţini medici veterinari într-o ţară „eminamente agrară” în care creşterea

animalelor era o preocupare majoră.

La 31 decembrie 1944 printr-un decret regal se legiferează înfiinţarea în

Timişoara ”Universitatea de Vest” care includea 8 facultăţi: litere, filozofie, drept,

ştiinţe, teologie, medicină umană, farmacie şi medicină veterinară.

În anul 1945 îşi începe activitatea Facultatea de Medicină Umană.

După 3 ani în anul 1948, după reforma agrară se înfiinţează la Arad, Facultatea

de Medicină Veterinară care a funcţionat timp de 9 ani. Primul decan a fost doctor

Aurel Oprescu, iar dintre primii profesori amintim pe: Aurel Vinţan, Nicolae

Gluhovschi, Valeriu Pintea.

La 11 septembrie 1961 se înfiinţează la Iaşi, Facultatea de Medicină Veterinară.

În anul 1962 se reînfiinţează în zona Banatului, Facultatea de Medicină

Veterinară acum la Timişoara, iar în Ardeal se înfiinţează la Cluj-Napoca Facultatea

de Medicină Veterinară.

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICAL VETERINAR ÎN STATELE UNITE ALE

AMERICII

În anul 1878 „American veterinary college” din New York, colegiul particular

înfiinţat de francezul Alexandre Liautarde este recunoscut oficial funcţionând până în

anul 1922.

În anul 1879 se înfiinţează în statul Iowa, la Ames primul colegiu veterinar de

stat. În anul 1906 existau 18 colegii veterinare, din care 6 de stat şi 12 particulare.

Alexandre François Liautarde (1835-1918) a devenit medic veterinar în Franţa (

Alfort Toulouse) a emigrat în America stabilindu-se la New York unde îşi deschide o

clinică veterinară, care ulterior va deveni colegiu veterinar.

A fost unul din fondatorii Asociaţiei medicilor veterinari din Statele Unite ale

Americii fiind declarat „părintele profesiunii veterinare americane”. Este de

asemenea, fondatorul revistei „American veterinary review” al cărui prim număr apare în

ianuarie 1877.

Revista în anul 1915 devine „Jurnalul Asociaţiei veterinare medicale

americane”(J.A.V.M.A.)

ORGANIZAREA SERVICIULUI SANITAR-VETERINAR ÎN ŢARA

NOASTRĂ

Încă din 1730 în Transilvania prin diferite publicaţii apar sfaturi şi dispoziţii în

vederea combaterii unor boli ca pesta şi dalacul (antraxul).

Le arătau semnele specifice ale bolii, viţele bolnave erau oprite de la abataj, şi

orice vită atât înainte cât şi după tăiere erau examinate de „un om mai bătrân,

priceput şi bun la suflet” ales în fiecare comună.

Chiar în 1847 „ministerul trebilor din năuntru” – ministerul de interne

poruncea să se împuşte toate vitele bolnave, măsură drastică, dar care nu a fost

respectată şi astfel bolile au bântuit mulţi ani şi au făcut mari pagube economice.

Asemenea publicaţii apar şi în Moldova, Muntenia.

La Bucureşti apare un Regulament pentru starea sănătăţii, apoi un Regulament

în care se stipulează angajarea unui „doctor de vite” atât pentru expertizarea sanitar-

veterinară la abatoare, cât şi pentru caii poliţiei.

Primele încercări legislative datează din 1842 în Ţara Românească, când se

hotăreşte angajarea unui medic veterinar în fiecare judeţ, cu un salar de 500 lei, iar la

Bucureşti angajarea unui protoveterinar cu 600 lei/ lună salar, acesta a fost doctorul

veterinar VASILE LUCACI.

Din anul 1859, Unirea Principatelor Române, legile vor fi unice şi astfel din 31

martie 1862 printr-o ordonanţă domnească se înfiinţează posturi de medic veterinar în

arondismente şi astfel apare „prima schemă a Serviciului veterinar din România”,

compusă dintr-un protoveterinar şi doi subveterinari la Bucureşti, câte un veterinar la

Iaşi, Brăila, Craiova.

Un progres important în organizarea serviciului veterinar l-a adus „Regulamentul

de poliţie veterinară” decretat în 1866 unde sunt înscrise regulile de prevenire a bolilor

infectocontagioase, iar Legea poliţiei rurale prevedea modul de combatere a epizootiei

şi modul de pedepsire a celor care nu respectă aceste legi „pentru tăinuirea bolilor

vitelor cornute se aplică o osândă de a amenda de la 36 până la 60 lei noi” sau

„închisoare de la 15 zile până la 3 luni”, iar „consilierii comunali vor fi amendaţi cu

10-15 lei”.

În anul 1869 ia naştere Serviciul veterinar român, apar şi măsurile de carantină,

prevăzute prin lege, în caz de boli. Ţara era împărţită în 4 raioane, în fiecare existând

câte un veterinar, se instituie un serviciu de control şi unul de evidenţă pe baze

statistice. În fiecare raion existau medici primari şi medici veterinari.

Pesta bovină făcea ravagii mai în toată Europa.

Aşa că în perioada 16.03-6.04.1872 la Viena s-a ţinut Conferinţă Internaţională

pentru combaterea epizootiei şi pentru stabilirea unui procedeu uniform de

combatere a acesteia, România fiind obligată să-şi reorganizeze serviciul veterinar

pentru a nu dezavantaja comerţul cu animale.

Se construesc localuri de carantină şi se constituie un fond de despăgubire

pentru proprietarii a căror vite au murit.

De asemenea, se legiferează înfiinţarea serviciilor sanitar veterinare destinate

pentru epizootii, central, pe judeţe, de frontieră şi pentru comunele urbane.

În anul 1912 a fost promulgată o altă „Lege de poliţie sanitar-veterinară” în care

apare obligativitatea vaccinărilor şi întrebuinţarea substanţelor reactive şi curative

în depistarea şi combaterea bolilor.

Imbunătăţirea legilor sanitar-veterinare a continuat.

În 1925 apare o Lege de organizare sanitar veterinară în care se prevedea că

pot exista două categorii de medici veterinari: de stat şi liber profesionişti.

Medicii veterinari de circumscripţie puteau fi angajaţi doar dacă susţineau:

- un examen dintr-o probă practică de epizootologie,

- o probă clinică,

- o probă de anatomie patologică şi

- control al alimentelor de origine animală,

- o probă orală.

În 1940 apare o nouă lege în care apare nou măsuri de ecarisaj şi controlul

produselor de origine animală.

După cel de al doilea război mondial în 1945 apare o nouă legislaţie sanitar-

veterinară, care în urma colectivizării este înlocuită, profesia de medic veterinar fiind

„de stat” cu plata lunară de la bugetul statului. În marile oraşe apar spitale

veterinare, laboratoare veterinare, centre de cercetare şi se înfiinţează Inspecţia

veterinară de stat.

În anul 1974 apare o altă lege sanitar veterinară care a funcţionat până în

1992, în care mare parte din textul Legii din 1974 a fost păstrat. Iar în 1998 apare

Legea 160 privind organizarea şi exercitarea profesiei de medic veterinar, în care

sunt legiferate principiile de bază a acestei profesii ca:

- autonomia profesiei reprezentată de Colegiul Medicilor veterinari şi

Asociaţia Generală a Medicilor veterinari din România,

- protecţia mediului,

- apărarea sănătăţii animalelor.

A fost legiferat caracterul de exclusivitate al profesiei şi activităţile medical-

veterinare ce pot fi efectuate prin liberă practică, colaborarea cu alte profesii.

Colegiul Medicilor Veterinari înfiinţat în 1998 reprezintă şi apără interesele şi

drepturile medicilor veterinari.

În 1998 s-a înfiinţat Consiliul medical veterinar superior.

În 1999 s-a organizat în cadrul Ministerului Agriculturii şi Apelor: – Agenţia

Naţională Sanitar- Veterinară si pentru Siguranta Alimentelor

(A.N.S.V.S.A.).

Comunitatea europeană ne va aduce alte legi.

Colegiul Medicilor Veteriari – Statutul din 24 octombrie 2010 (Statutul din 2010) al medicului veterinar

Publicat in Monitorul Oficial 147 din 1 martie 2011 (M. Of. 147/2011)

CAPITOLUL I

  Dispozitii generale si definitii

   Art. 1. - In sensul prezentului statut, urmatorii termeni se definesc astfel:

   a) medic veterinar - acea persoana de cetatenie romana ori straina care poseda diploma

de medic veterinar, eliberata de o institutie de invatamant universitar din Romania ori din

strainatate si recunoscuta oficial in Romania de catre autoritatea competenta;

   b) medic veterinar oficial - medicul veterinar angajat si retribuit de stat, desemnat de

autoritatea veterinara pentru a realiza activitati veterinare publice stabilite de aceasta, in

conditiile legii;

   c) medic veterinar de libera practica - medicul veterinar care efectueaza activitati

veterinare de libera practica, in conditiile legii;

   d) medic veterinar de libera practica imputernicit - medicul veterinar de libera practica

imputernicit de autoritatea veterinara judeteana, respectiv a municipiului Bucuresti, pe

baza de contract, sa efectueze unele activitati veterinare publice, in conditiile legii;

   e) autoritate sanitar-veterinara si pentru siguranta alimentelor - autoritatea veterinara

centrala care are atributii in domeniile de competenta ale serviciilor veterinare sau orice

alta autoritate din domeniul veterinar careia i s-au delegat aceste puteri si competente;

   f) autoritate sanitar-veterinara centrala si pentru siguranta alimentelor - serviciul

veterinar central al Romaniei, care are responsabilitatea elaborarii si implementarii

strategiilor guvernamentale in domeniul veterinar, a definirii competentelor si atributiilor

serviciilor veterinare, a stabilirii, gestionarii, realizarii si controlului activitatilor

veterinare publice.

g) autoritate sanitar-veterinara judeteana si pentru siguranta alimentelor - serviciile

publice veterinare descentralizate, subordonate tehnic si administrativ autoritatii

veterinare centrale, avand autoritatea si responsabilitatea aplicarii strategiilor

guvernamentale in domeniul veterinar pe teritoriul judetului respectiv, a gestionarii,

realizarii si controlului activitatilor veterinare publice la acest nivel, precum si alte

competente delegate de autoritatea veterinara centrala; este reprezentata de directia

sanitar-veterinara si pentru siguranta alimentelor judeteana, respectiv a municipiului

   l) Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica - se

tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari care

aproba eliberarea certificatului de inregistrare a cabinetului medical veterinar si a

Bucuresti;

h) autoritate sanitar-veterinara locala si pentru siguranta alimentelor - autoritatea de la

nivelul circumscriptiilor veterinare teritoriale, subordonata tehnic si administrativ

autoritatii veterinare judetene, respectiv a municipiului Bucuresti, care are

responsabilitatea realizarii, gestionarii si notificarii activitatilor veterinare publice; este

reprezentata de medicul veterinar oficial;

   i) carte de identitate - documentul oficial eliberat la inscrierea in Colegiul Medicilor

Veterinari;

   j) atestat de libera practica - documentul eliberat de biroul executiv al consiliului

judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului Medicilor Veterinari, la

cererea medicilor veterinari, in vederea obtinerii dreptului de libera practica medicala

veterinara;

   k) certificat de inregistrare a unitatii medicale veterinare - actul de infiintare a

cabinetului medical veterinar fara personalitate juridica ce se intocmeste la consiliul

judetean, respectiv al municipiului Bucuresti, dupa aprobarea sa de catre Biroul executiv

al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari. Certificatul de inregistrare este

necesar pentru obtinerea autorizatiei de functionare a cabinetului medical veterinar si a

unitatii medicale veterinare, o copie a acestuia fiind inmanata titularului;

Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica - se

tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari care

aproba eliberarea certificatului de inregistrare a cabinetului medical veterinar si a

unitatilor medicale veterinare;

   m) certificat de conformitate - documentul eliberat de catre Colegiul Medicilor

Veterinari in vederea recunoasterii diplomei de medic veterinar, in scopuri profesionale;

   n) certificat european de statut profesional prezent - documentul eliberat de Colegiul

Medicilor Veterinari care atesta situatia profesionala prezenta a medicului veterinar

membru al Colegiului Medicilor Veterinari.

   Art. 2. - Exercitarea profesiei de medic veterinar este supusa Constitutiei Romaniei,

republicata, conventiilor internationale la care Romania este parte, legii, Regulamentului

de organizare si functionare al Colegiului Medicilor Veterinari, Statutului medicului

veterinar si Codului de deontologie medicala veterinara.

 Art. 3. - In temeiul art. 6 din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea si exercitarea

profesiunii de medic veterinar, republicata, cu modificarile ulterioare, in exercitarea

profesiei, medicul veterinar aplica, respecta si este protejat de prevederile Statutului

medicului veterinar.

   Art. 4. - In baza art. 8 alin. (1) din Legea nr. 160/1998, republicata, cu modificarile

ulterioare, functioneaza Colegiul Medicilor Veterinari, ca forma de organizare

profesionala, autonoma, neguvernamentala, apolitica, nonprofit si cu personalitate

juridica.

   Art. 5. - Medicina veterinara este o stiinta medicala ce asigura sanatatea, bunastarea si

protectia animalelor, contribuie la mentinerea sanatatii publice si la protectia mediului.

   Art. 6. - Libertatea si independenta profesiei de medic veterinar sunt atribute exclusive

ale persoanei care exercita aceasta profesie, in temeiul legii si al prezentului statut.

   Art. 7. - Prin natura liberala a profesiei, medicul veterinar de libera practica, in

exercitarea profesiei sale, nu este functionar public.

   Art. 8. -

1) Profesia de medic veterinar are ca obiective apararea sanatatii animalelor, a sanatatii

publice, protectia consumatorului si a mediului inconjurator, in scopul ameliorarii

efectivelor de animale, al facilitarii relatiilor comerciale si al pastrarii echilibrului

ecologic.

   (2) Activitatea medicala veterinara este o problema de stat si se realizeaza, dupa o

conceptie unitara, de catre serviciile sanitar-veterinare de stat si serviciile medicale

veterinare de libera practica autorizate legal.

   Art. 9. - Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor

elaboreaza, cu avizul consultativ al Colegiului Medicilor Veterinari, norme sanitar-

veterinare, unice si obligatorii pentru toate persoanele fizice si juridice proprietare sau

detinatoare de animale vii ori material germinativ de origine animala, cele care produc,

depoziteaza, colecteaza, transporta, proceseaza, intermediaza, pun pe piata, importa,

exporta sau comercializeaza animale vii ori material germinativ de origine animala,

produse si subproduse de origine animala, produse medicinale veterinare, deseuri,

subproduse de origine animala care nu sunt destinate consumului uman sau agenti

patogeni de origine animala, produse si materii utilizate in nutritia animalelor ori alte

materii si produse ce pot influenta starea de sanatate a animalelor, raspund pentru

aplicarea si respectarea intocmai a prevederilor legislatiei veterinare, in vederea asigurarii

si garantarii sanatatii animalelor, a sanatatii publice, protectiei animalelor, protectiei

mediului si a sigurantei alimentelor.

Art. 10. - Colegiul Medicilor Veterinari acorda aviz consultativ proiectelor de acte

normative, reglementarilor si normelor de exercitare a profesiei in toate domeniile de

activitate specific veterinare, conform legislatiei in vigoare.

CAPITOLUL II

 Organizarea profesiei de medic veterinar

 Art. 11. -

(1) Profesia de medic veterinar se exercita in Romania de catre orice persoana, cetatean

roman, care poseda diploma de medic veterinar echivalata potrivit legii, precum si de

cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si de

cetatenii Confederatiei Elvetiene care poseda diplome de medic veterinar, certificate sau

alte documente care atesta aceasta calificare prevazuta de lege, eliberate de o institutie de

invatamant din aceste state.

   (2) Pot exercita profesia de medic veterinar in Romania si cetatenii statelor membre ale

Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si cetatenii Confederatiei Elvetiene

care poseda diplome, certificate sau alte documente ce atesta calificarea de medic

veterinar, eliberate de institutii de invatamant superior veterinar din tari terte, recunoscute

intr-un stat membru al Uniunii Europene.

   (3) Pot exercita profesia de medic veterinar in Romania si cetatenii statelor terte,

cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic European si

cetatenii Confederatiei Elvetiene care poseda diplome, certificate sau alte documente,

eliberate de institutii de invatamant veterinar din state terte care atesta aceasta calificare,

echivalate potrivit legii.

4) Recunoasterea profesionala a diplomelor, certificatelor sau a altor documente care

atesta calitatea de medic veterinar se realizeaza de catre Colegiul Medicilor Veterinari.

   (5) Medicii veterinari cetateni romani cu domiciliul in strainatate, precum si medicii

veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului Economic

European si cetatenii Confederatiei Elvetiene care exercita profesia de medic veterinar in

Romania au aceleasi drepturi si obligatii cu privire la exercitarea acesteia ca si medicii

veterinari membri ai Colegiului Medicilor Veterinari.

Art. 12. - Profesia de medic veterinar se exercita in cadrul urmatoarelor structuri

profesionale:

   a) serviciile de stat - publice - sanitar-veterinare si pentru siguranta alimentelor;

   b) serviciile sanitar-veterinare de libera practica, autorizate legal;

   c) institutiile de invatamant veterinar autorizate si acreditate sau autorizate sa

functioneze provizoriu;

   d) alte institutii publice si private.

   Art. 13. -

(1) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este obligatorie pentru

exercitarea profesiei de medic veterinar.

   (2) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este atestata prin cartea de

identitate a medicului veterinar (anexa nr. 1), document eliberat la inscriere.

   Art. 14. - Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari se dobandeste de

orice medic veterinar, cetatean roman sau al statelor membre ale Uniunii Europene, ale

Spatiului Economic European, cetatean elvetian ori cetatean din state terte conform art.

11, indiferent de convingerile politice, religioase si culturale sau de originea etnica, care

indeplineste urmatoarele conditii:

   a) exercita in mod legal profesia de medic veterinar in Romania, in conformitate cu

dispozitiile legale in vigoare;

   b) nu se afla in cazurile de nedemnitate prevazute de legislatia in vigoare;

   c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiei de medic veterinar;

d) a depus juramantul prevazut la art. 19 din Legea nr. 160/1998, republicata, cu

modificarile ulterioare.

15. -

(1) Prevederile art. 14 nu se aplica in cazul exercitarii temporare sau ocazionale a

profesiei de medic veterinar de catre cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale

Spatiului Economic European si de catre cetatenii elvetieni sub forma de prestari de

servicii.

   (2) In situatia prevazuta la alin. (1), cetatenii statelor mentionate se inregistreaza intr-un

registru tinut de Colegiul Medicilor Veterinari in acest scop, fara a dobandi calitatea de

membri.

   (3) Pentru prestarea de servicii, persoanele prevazute la alin. (1) au obligatia de a face o

declaratie referitoare la serviciile prestate, care se depune la Colegiul Medicilor

Veterinari, in conditiile legii.

(4) In exercitarea profesiei in forma prestarii de servicii, aceste persoane se supun

normelor de deontologie profesionala.

   (5) Declaratia prevazuta la alin. (3), referitoare la serviciile prestate, trebuie sa fie

insotita de o dovada legala a prestarii serviciilor respective in Romania.

   Art. 16. - Pentru eliberarea cartii de identitate, medicul veterinar depune la biroul

executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului

Medicilor Veterinari urmatoarele:

   a) cerere-tip (anexa nr. 2);

   b) copie de pe diploma de medic veterinar ori documentul care atesta detinerea titlului

de medic veterinar;

   c) copie de pe actul de identitate;

   d) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile inainte de data depunerii

cererii;

   e) certificat medical care atesta starea fizica si psihica, eliberat de o unitate medicala

specializata;

   f) certificat, eliberat de biroul executiv judetean de domiciliu sau in care petitionarul a

mai fost inscris in profesie, care sa ateste situatia disciplinara si cauzele incetarii calitatii

de medic veterinar;

   g) o fotografie color format 3/4;

   h) dovada achitarii taxei de inscriere;

   i) un dosar plic;

   j) pentru medicii veterinari cetateni romani cu domiciliul in strainatate, precum si

pentru medicii veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spatiului

Economic European, cetatenii elvetieni si ai statelor terte este necesar un certificat de

buna practica eliberat de forul profesional al tarii unde au calitatea de membri ai

organizatiei profesionale nationale.

   Art. 17. - Medicii veterinari pensionari pot solicita inscrierea in Colegiul Medicilor

Veterinari.

   Art. 18. -

(1) Medicii veterinari membri ai Colegiului Medicilor Veterinari care solicita transferul

de pe raza teritoriala a unui consiliu judetean/Consiliului municipiului Bucuresti depun o

cerere la biroul executiv al consiliului judetean/al Consiliului municipiului Bucuresti

unde solicita inscrierea.

   (2) Cererea de inscriere a solicitantului in evidentele altui consiliu judetean/al

municipiul Bucuresti va fi insotita de un certificat eliberat de biroul executiv de la care a

solicitat transferul, care sa ateste ca nu a fost exclus, nu a devenit nedemn sau

incompatibil, ca se afla ori nu in curs de judecata penala sau disciplinara si ca a achitat

cotizatia la zi.

(3) de a informa Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor Veterinari

despre transferul efectuat, pentru operarea in evidentele generale, in termen de cel mult

15 zile de la Birourile executive ale consiliilor judetene/Biroul executiv al Consiliului

municipiului Bucuresti au/are obligatia aprobarea cererii de transfer.

CAPITOLUL III

 Activitatea de libera practica

   Art. 19 -. Medicii veterinari de libera practica, in cadrul activitatii profesionale, fac

parte din sistemul national unic sanitar-veterinar. Activitatea acestora este autorizata de

autoritatea sanitar-veterinara de stat competenta teritorial, numai prin acordarea

autorizatiei sanitar-veterinare de functionare a unitatii medicale veterinare.

   Art. 20. - Activitatea medicilor veterinari de libera practica este aprobata de Colegiul

Medicilor Veterinari prin acordarea atestatului de libera practica.

   Art. 21. - Activitatile efectuate prin libera practica medicala veterinara sunt: asistenta

medicala veterinara, insamantari artificiale, diferite servicii de specialitate si consultanta

tehnica si legislativa sanitar-veterinara, producere si comercializare de medicamente

antiparazitare si de uz veterinar si de aparatura si instrumentar de uz veterinar.

SECTIUNEA 1

Formele de organizare a exercitarii activitatii de libera practica

   Art. 22. - Medicii veterinari de libera practica trebuie sa se organizeze ca persoane

fizice autorizate in cadrul cabinetului medical veterinar, conform Legii nr. 160/1998,

republicata, cu modificarile ulterioare, sau ca persoane juridice conform Legii nr.

31/1990 privind societatile comerciale, republicata, cu modificarile si completarile

ulterioare, cu respectarea Legii nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare.

   Art. 23. - Medicul veterinar prezentul statut este liber sa isi schimbe in orice moment

optiunea pentru una dintre formele de exercitare a profesiei prevazute de Legea nr.

160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare, si de prezentul statut.

Art. 24. -

(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar cu drept de libera practica se organizeaza si

functioneaza in cadrul:

   a) cabinetului medical veterinar, in una dintre urmatoarele forme:

   1. cabinet medical veterinar;

   2. cabinet medical veterinar asociat;

   b) societatilor comerciale avand ca obiect principal de activitate activitatile veterinare.

   (2) In formele de organizare a profesiei prevazute la alin. (1) isi exercita profesia

medicii veterinari titulari sau asociati care pot avea ca salariati ori colaboratori medici

veterinari sau orice alta categorie de personal.

   Art. 25. -

(1) Cabinetul medical veterinar este unitatea fara personalitate juridica furnizoare de

servicii medicale veterinare, inregistrata in Registrul unic al cabinetelor medicale

veterinare cu sau fara personalitate juridica al Colegiului Medicilor Veterinari.

   (2) In cabinetul medical veterinar individual isi exercita profesia medicul veterinar

titular care poate avea ca salariati sau colaboratori medici veterinari sau orice alta

categorie de personal.

   (3) Cabinetele individuale se pot asocia, formand cabinete medicale veterinare asociate,

in scopul exercitarii in comun a activitatii si al asigurarii accesului permanent al clientilor

la servicii medicale veterinare complete. Medicii veterinari titulari ai cabinetelor asociate

isi pastreaza drepturile si responsabilitatile individuale prevazute de lege.

   (4) Cabinetele medicale veterinare asociate pot avea patrimoniu comun.

   Art. 26. - Medicul veterinar poate schimba oricand forma de organizare a profesiei, cu

instiintarea autoritatii care a aprobat infiintarea si inregistrarea cabinetului medical

veterinar.

   Art. 27. - Unitatile medicale veterinare cu personalitate juridica ce se infiinteaza

potrivit Legii nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, vor

functiona cu indeplinirea urmatoarelor conditii:

   a) au ca obiect de activitate principal activitatile veterinare;

   b) sunt inregistrate in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara

personalitate juridica.

   Art. 28. -

(1) Controlul privind infiintarea, organizarea si functionarea cabinetelor medicale

veterinare, indiferent de forma de organizare, se exercita de catre Colegiul

Medicilor Veterinari.

(2) Controlul privind respectarea normelor legale in furnizarea serviciilor medicale veterinare se exercita de catre autoritatea veterinara centrala si teritoriala, Colegiul Medicilor Veterinari sau de alte organe abilitate, in conditiile legii.

   Art. 29. - Cabinetul medical veterinar trebuie sa dispuna de o dotare minima,

stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari, in raport cu specialitatea si profilul de

activitate declarat.

    Art. 30. - Cabinetul medical veterinar poate realiza venituri din:

 a) servicii medicale veterinare cu plata directa din partea clientului;

    b) servicii medicale veterinare prestate pe baza de contract;

 c) donatii si sponsorizari;

 d) activitati de consultanta in domeniul medical veterinar;

e) alte surse obtinute conform dispozitiilor legale.

  Art. 31. - Cabinetul medical veterinar se infiinteaza in cadrul actualului

dispensar medical veterinar sau al altor spatii puse la dispozitie de autoritatile

publice centrale sau locale ori in spatii private amenajate si autorizate.

   Art. 32. - Cabinetul medical veterinar infiintat in temeiul altor acte

normative se va reorganiza in conformitate cu prevederile prezentului statut si ale Legii

nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare.

Art. 33. - Medicii veterinari de libera practica organizati ca persoane fizice autorizate in

temeiul altor acte normative, cu exceptia Legii nr. 160/1998, republicata, cu modificarile

ulterioare, vor trebui sa isi schimbe forma de organizare, respectand prevederile

prezentului statut.

   Art. 34. -

(1) Actul de infiintare a cabinetului medical veterinar este certificatul de inregistrare in

Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica (anexa

nr. 5).

   (2) Certificatul de inregistrare se intocmeste la consiliile judetene, respectiv al

municipiului Bucuresti, dupa aprobarea de catre Biroul executiv al Consiliului national al

Colegiului Medicilor Veterinari.

   (3) Certificatul de inregistrare este necesar pentru functionarea unitatilor medicale

veterinare prevazute la art. 36 alin. (1) lit. a)-c).

4) Certificatul de inregistrare este necesar pentru obtinerea autorizatiei de

functionare a unitatilor medicale veterinare prevazute la art. 36 alin. (1) lit. d) si

art. 37 lit. b)-f).

(5) Certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu

sau fara personalitate juridica se intocmeste la consiliile judetene, respectiv al

municipiului Bucuresti, o copie a acestuia fiind inmanata titularului.

(6) Certificatul de inregistrare se vizeaza anual de catre biroul executiv al

consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti care l-a eliberat.

    (7) Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate

juridica se tine la Biroul executiv al Consiliului national al Colegiului Medicilor

Veterinari care aproba eliberarea certificatului de inregistrare a unitatii medicale

veterinare.

   Art. 35. - Actele necesare pentru obtinerea certificatului de inregistrare sunt:

   a) cerere-tip (anexa nr. 4);

   b) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);

   c) copie de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;

   d) copie de pe atestatul de libera practica;

   e) copie de pe actul constitutiv al societatii;

  f) copie de pe certificatul unic de inregistrare eliberat de registrul comertului,

pentru persoane juridice;

  g) dovada detinerii unui sediu pentru cabinetul medical veterinar;

  h) documentatia cu privire la amplasarea, construirea si dotarea minima

stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari;

   i) dovada achitarii taxei de eliberare a certificatului de inregistrare in Registrul

unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica.

SECTIUNEA a 2-a

Formele de desfasurare a activitatii de libera practica

   Art. 36. -

(1) Medicii veterinari de libera practica, organizati ca persoane juridice sau ca persoane

fizice autorizate, isi desfasoara activitatea in una dintre urmatoarele unitati medicale

veterinare inregistrate/autorizate legal:

   a) cabinetul medical veterinar;

   b) clinica medicala veterinara;

   c) spitalul clinic veterinar;

   d) laboratorul medical veterinar.

   (2) Medicii veterinari organizati ca persoane fizice autorizate sau ca persoane juridice

pot solicita inregistrarea in Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau fara

personalitate juridica a unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).

(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica

organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al

cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor

puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de

inregistrare emis (anexa nr. 9).

   (4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:

   a) cerere-tip (anexa nr. 10);

   b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale

veterinare cu sau fara personalitate juridica;

   c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;

   d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;

   e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.

   Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii

veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale

veterinare autorizate:

   a) clinici si spitale;

   b) farmacii veterinare;

   c) puncte farmaceutice veterinare;

   d) depozite de produse de uz veterinar;

   e) laboratoare de microproductie;

   f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.

   Art. 38. -

(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai

din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.

   (2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite

veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau

juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.

unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).

(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica

organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al

cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor

puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de

inregistrare emis (anexa nr. 9).

   (4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:

   a) cerere-tip (anexa nr. 10);

   b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale

veterinare cu sau fara personalitate juridica;

   c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;

   d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;

   e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.

   Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii

veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale

veterinare autorizate:

   a) clinici si spitale;

   b) farmacii veterinare;

   c) puncte farmaceutice veterinare;

   d) depozite de produse de uz veterinar;

   e) laboratoare de microproductie;

   f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.

   Art. 38. -

(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai

din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.

   (2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite

veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau

juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.

unuia sau mai multor puncte de lucru (locuri de exercitare).

(3) Prin exceptie de la prevederile alin. (2), medicilor veterinari de libera practica

organizati ca persoane fizice autorizate care solicita inregistrarea in Registrul unic al

cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica a unuia sau mai multor

puncte de lucru li se vor elibera pentru fiecare punct de lucru anexe la certificatul de

inregistrare emis (anexa nr. 9).

   (4) Documentele necesare pentru inregistrarea punctului de lucru sunt:

   a) cerere-tip (anexa nr. 10);

   b) copie de pe certificatul de inregistrare in Registrul unic al cabinetelor medicale

veterinare cu sau fara personalitate juridica;

   c) dovada spatiului pentru punctul de lucru;

   d) raport de autoevaluare, intocmit pentru punctul de lucru;

   e) dovada achitarii taxei de eliberare a documentului.

   Art. 37. - In producerea si comercializarea produselor medicinale veterinare, medicii

veterinari de libera practica isi desfasoara activitatea in urmatoarele unitati medicale

veterinare autorizate:

   a) clinici si spitale;

   b) farmacii veterinare;

   c) puncte farmaceutice veterinare;

   d) depozite de produse de uz veterinar;

   e) laboratoare de microproductie;

   f) unitati pentru producerea produselor medicinale veterinare.

   Art. 38. -

(1) Medicamentele si produsele antiparazitare de uz veterinar se comercializeaza numai

din depozite, puncte farmaceutice si farmacii veterinare autorizate legal.

   (2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializeaza numai din depozite

veterinare autorizate si se folosesc numai de catre medicii veterinari, persoane fizice sau

juridice autorizate, in cadrul actului medical veterinar.

SECTIUNEA a 3-a

Conditiile de acordare si retragere a atestatului

de libera practica

   Art. 39. - Atestatul de libera practica medicala veterinara este documentul eliberat de

biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al Colegiului

Medicilor Veterinari, la cererea medicilor veterinari, in vederea obtinerii dreptului de

libera practica medicala veterinara.

   Art. 40. - Atestatul de libera practica se vizeaza la 2 ani de catre emitent.

   Art. 41. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie

sa fie posesor al cartii de identitate.

Art. 42. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie sa

depuna la biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti al

Colegiului Medicilor Veterinari urmatoarele:

   a) cerere-tip (anexa nr. 3);

   b) copie de pe diploma de medic veterinar ori de pe documentul care atesta detinerea

titlului de medic veterinar;

   c) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);

   d) copie xerox de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;

   e) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile inainte de data depunerii

cererii;

   f) certificat medical care atesta starea fizica si psihica, eliberat de o unitate medicala

specializata;

   g) certificat, eliberat de biroul executiv judetean de domiciliu sau in care petitionarul a

mai fost inscris in profesie, privind situatia disciplinara si cauzele incetarii calitatii de

medic veterinar;

   h) fotografie color format 3/4;

   i) dovada achitarii cotizatiei la zi;

   j) dovada de achitare a taxei de eliberare a atestatului de libera practica;

   k) declaratie pe propria raspundere ca nu a solicitat concomitent eliberarea unui alt

atestat de libera practica;

   l) un dosar plic.

   Art. 43. - Medicul veterinar care solicita acordarea atestatului de libera practica trebuie

sa mentioneze in cererea- tip activitatile din urmatoarele domenii:

   a) asistenta medicala veterinara;

   b) insamantarile artificiale;

   c) diferitele servicii de specialitate si consultanta tehnica si legislativa sanitar-

veterinara;

c) producerea si comercializarea medicamentelor antiparazitare si de uz veterinar si a

aparaturii si instrumentarului de uz veterinar.

Art. 44. - Retragerea temporara sau definitiva a atestatului de libera practica se face de

catre biroul executiv al consiliului judetean, respectiv al municipiului Bucuresti in

urmatoarele situatii:

   a) nerespectarea obligatiilor stabilite prin prezentul statut;

   b) incalcarea normelor sanitar-veterinare in vigoare;

   c) abateri de la Codul de deontologie medicala veterinara, odata cu aplicarea

sanctiunilor stabilite de comisia superioara sau judeteana, respectiv a municipiului

Bucuresti de deontologie si litigii;

abatere disciplinara si se sanctioneaza potrivit Codului de deontologie medicala d)

efectuarea altor activitati decat cele prevazute la art. 43 sau nerespectarea conditiilor

prevazute in atestatul de libera practica;

   e) la incetarea activitatilor sau a scopului pentru care a fost eliberat;

   f) in caz de incapacitate profesionala sau boala psihica, atestate de o comisie medicala

de expertiza;

   g) ca urmare a neindeplinirii punctajului stabilit de catre Consiliul national al

Colegiului Medicilor Veterinari pentru pregatirea profesionala continua obligatorie.

   Art. 45. - Retragerea atestatului de libera practica se poate face numai de catre emitent.

   Art. 46. -

(1) Medicul veterinar de libera practica este obligat ca la schimbarea scopului pentru care

a fost eliberat atestatul de libera practica sa il predea emitentului.

   (2) Folosirea in alte scopuri sau falsificarea atestatului de libera practica se pedepseste

conform legii.

   (3) Refuzul predarii atestatului de libera practica reprezinta veterinara.

CAPITOLUL IV

 Atributiile si competentele medicilor veterinari

de libera practica

SECTIUNEA 1

Drepturile medicilor veterinari de libera practica

   Art. 47. - Medicii veterinari de libera practica inscrisi in Colegiul Medicilor Veterinari

au dreptul sa exercite activitatile specifice profesiei potrivit Legii nr. 160/1998,

republicata, cu modificarile ulterioare, si prezentului statut.

   Art. 48. -

(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar de libera practica are urmatoarele drepturi:

   a) sa isi exercite profesia medicala veterinara in conditiile legii;

   b) sa isi desfasoare activitatea nestingherit si fara nici o imixtiune din partea altor

categorii profesionale

   c) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice incalcare a dreptului de

exercitare a profesiei;

   d) sa asiste la sedintele organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;

   e) sa aleaga si sa fie alesi;

   f) sa participe la formele de perfectionare profesionala continua;

   g) sa foloseasca insemnele si titlurile profesionale sau academice;

   h) sa solicite eliberarea atestatului de libera practica;

   i) sa solicite onorariul stabilit prin negociere, pornindu-se de la tarifele minime aprobate

de catre Colegiul Medicilor Veterinari;

j) sa isi stabileasca sediul profesional;

   k) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari cu privire la orice incalcare a dreptului

de exercitare a profesiei;

   l) sa angajeze personal de specialitate si auxiliar;

   m) sa inchirieze, sa concesioneze sau sa cumpere bunuri mobile si imobile destinate

exercitarii profesiei sau activitati sanitar-veterinare de interes public national;

   n) sa isi faca reclama in conditiile stabilite de Codul de deontologie medicala

veterinara;

   o) sa incheie contracte pentru furnizarea serviciilor medicale veterinare.

   (2) Insulta, calomnia ori amenintarea savarsita impotriva medicului veterinar in timpul

exercitarii profesiei si in legatura cu aceasta se pedepseste conform legii.

   (3) Lovirea sau alte violente savarsite impotriva medicului veterinar in conditiile

exercitarii profesiei se pedepsesc conform legii.

   Art. 49. - In exercitarea profesiei, medicii veterinari sunt ocrotiti de lege.

SECTIUNEA a 2-a

Obligatiile medicilor veterinari de libera practica

   Art. 50. -

(1) Exercitiul liber al profesiei, demnitatea, constiinta, moralitatea, independenta,

probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea si sentimentul de confraternitate sunt principii

esentiale ale profesiei de medic veterinar si constituie indatoriri ale acestuia.

   (2) Medicul veterinar este obligat sa respecte aceste principii atat in activitatea sa

profesionala, cat si in viata privata.

   Art. 51. - Medicii veterinari de libera practica, precum si personalul de specialitate

angajat au urmatoarele obligatii:

   a) sa cunoasca, sa respecte si sa aplice prevederile legislatiei sanitar-veterinare in

vigoare;

   b) sa respecte si sa aplice in orice imprejurare normele de etica si deontologie medicala

veterinara;

   c) sa respecte prevederile inscrise in atestatul de libera practica;

   d) sa recunoasca autoritatea sanitar-veterinara de stat in teritoriul in care isi desfasoara

activitatea si sa informeze imediat asupra oricaror situatii deosebite care privesc sanatatea

animalelor, sanatatea publica si mediul;

   e) sa tina la zi si in conditii corespunzatoare evidentele tehnice si contabile legale;

d) sa comunice imediat autoritatii sanitar-veterinare competente suspiciunea sau aparitia

unor boli declarabile

g) sa participe, cand sunt solicitati, la combaterea unor boli declarabile;

   h) sa respecte legile si celelalte acte normative in vigoare referitoare la exercitarea

profesiei de medic veterinar si sa se supuna hotararii organelor de conducere ale

Colegiului Medicilor Veterinari;

   i) sa promoveze intregul ansamblu de masuri menite sa conduca la dezvoltarea cresterii

animalelor si a potentialului lor productiv;

   j) sa nu desfasoare alte activitati medicale veterinare decat cele cuprinse in atestatul de

libera practica;    k) sa isi achite lunar cotizatia stabilita de Colegiul Medicilor Veterinari;

   l) sa nu exercite profesia in cazul in care le-a fost aplicata o sanctiune disciplinara in

acest sens;

   m) sa nu instituie regula teritorialitatii clientelei decat in cazuri expres prevazute de

lege;

   n) sa restituie atestatul de libera practica la notificarea emitentului;

   o) sa nu foloseasca in desfasurarea activitatii alte insemne decat cele specifice profesiei

- sigilii si parafa, numai dupa modelele stabilite de Colegiul Medicilor Veterinari sau de

Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor;

   p) sa pastreze secretul profesional;

   q) sa isi desfasoare activitatea numai intr-un cadru organizat, conform Legii nr.

160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare;

   r) sa nu uzeze de numele si titlul unui alt medic veterinar (la care au fost angajati sau

sunt angajati) in scopul insusirii clientelei acestuia;

   s) sa protejeze sanatatea omului impotriva bolilor comune omului si animalelor, sa

participe la protejarea mediului, in scopul mentinerii echilibrului ecologic;

  t) medicul veterinar care desfasoara activitate medicala veterinara raspunde in mod

individual, potrivit legii, pentru deciziile profesionale;

   u) sa urmareasca si sa sprijine masurile de protectie a animalelor, in conformitate cu

reglementarile internationale.

SECTIUNEA a 3-a

Incompatibilitati

   Art. 52. - Exercitarea profesiei de medic veterinar este incompatibila cu oricare profesie

sau ocupatie care aduce atingere demnitatii profesionale ori bunelor moravuri.

   Art. 53. -

(1) Medicul veterinar de libera practica nu poate desfasura activitate medicala veterinara

ca salariat in orice forma al celui care beneficiaza de serviciile sale, cu exceptia

cabinetelor medicale veterinare sau a unitatilor medicale veterinare cu personalitate

juridica, organizate in conditiile legii.

(2) In termen de 10 zile de la aparitia situatiei de incompatibilitate, medicul veterinar este

obligat sa anunte colegiul al carui membru este.

   (3) La solicitarea medicului veterinar, la sesizarea oricarei persoane ori institutii

interesate, presedintele colegiului din care face parte poate constitui o comisie speciala

pentru fiecare caz, alcatuita din 3 medici primari veterinari, pentru a confirma sau infirma

situatia de incompatibilitate.

SECTIUNEA a 4-a

Atributii

   Art. 54. -

(1) In exercitarea profesiei, medicul veterinar foloseste obligatoriu parafa dupa urmatorul

model:

   a) forma dreptunghiulara;

   b) randul 1: Dr. .............. (numele si prenumele);

   c) randul 2: gradul stiintific;

   d) randul 3: gradul profesional;

   e) randul 4: numarul cartii de identitate.

 (2) Medicul veterinar de libera practica titular al cabinetului medical veterinar individual

(unitate medicala veterinara fara personalitate juridica) foloseste obligatoriu stampila

dupa urmatorul model:

   a) forma rotunda, cu diametrul de 3 cm;

   b) randul exterior: forma de organizare;

   c) randul 1 central: Colegiul Medicilor Veterinari (CMV) si judetul/municipiul

Bucuresti;

   d) randul 2 central: numarul din Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau

fara personalitate juridica;

   e) randul 3 central: codul de identificare fiscala;

   f) randul 4 central: localitatea.

(3) Medicul veterinar de libera practica asociat/actionar al unei unitati medicale

veterinare cu personalitate juridica foloseste obligatoriu stampila dupa urmatorul model:

a) forma rotunda, cu diametrul de 3 cm;

   b) randul exterior: denumirea societatii si forma de exercitare (cabinet medical

veterinar/farmacie veterinara/punct farmaceutic veterinar/clinica veterinara/spital

veterinar), dupa caz;

   c) randul 1 central: Colegiul Medicilor Veterinari (CMV) si judetul/municipiul

Bucuresti;

   d) randul 2 central: numarul din Registrul unic al cabinetelor medicale veterinare cu sau

fara personalitate juridica;

   e) randul 3 central: cod unic de inregistrare;

   f) randul 4: localitatea.

Art. 55. - Atributiile si competentele medicilor veterinari de libera practica, precum si

indeplinirea unor indatoriri publice se stabilesc prin regulament elaborat de Colegiul

Medicilor Veterinari impreuna cu Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru

Siguranta Alimentelor.

CAPITOLUL V

 Drepturile si obligatiile medicilor veterinari,

altii decat cei de libera practica

   Art. 56. - Medicii veterinari au urmatoarele drepturi:

   a) in exercitarea profesiei sunt ocrotiti de lege;

   b) sa isi exercite profesia medicala veterinara, in conditiile legii;

   f) sa aleaga si sa fie alesi; c) sa isi desfasoare activitatea nestingherit si fara nicio

imixtiune din partea altor categorii profesionale;

   d) sa informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice incalcare a dreptului de

exercitare a profesiei;

   e) sa asiste la sedintele organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;

   g) sa participe la formele de perfectionare profesionala continua;

   h) sa foloseasca insemnele si titlurile profesionale sau academice.

   Art. 57. - Medicii veterinari au urmatoarele obligatii:

 c) sa promoveze intregul ansamblu de masuri menite sa conduca la dezvoltarea cresterii

animalelor si a potentialului lor productiv;

   d) sa protejeze sanatatea omului impotriva bolilor comune omului si animalelor, sa

participe la protejarea mediului, in scopul mentinerii echilibrului ecologic;

   e) sa urmareasca si sa sprijine masurile de protectie a animalelor, in conformitate cu

reglementarile internationale;

   f) medicul veterinar care desfasoara activitate medicala veterinara raspunde in mod

individual, potrivit legii, pentru deciziile profesionale.

CAPITOLUL VI

 Recunoasterea calificarii de medic veterinar si reglementarea unor

aspecte referitoare la exercitarea profesiei de medic veterinar

SECTIUNEA 1

Dispozitii generale

1) Prezentul statut se aplica si medicilor veterinari cetateni ai statelor membre ale Uniunii

Europene, ai celorlalte state apartinand Spatiului Economic European sau ai

Confederatiei Elvetiene, denumite in continuare state membre, care exercita profesia de

medic veterinar in Romania in regim salarial si/sau independent.

   (2) Prevederile prezentului statut se aplica cetatenilor prevazuti la alin. (1) care doresc

sa exercite profesia de medic veterinar pe teritoriul Romaniei si sunt titulari ai unui titlu

oficial de calificare care a fost obtinut pe teritoriul unui stat care nu este membru al

Uniunii Europene, al Spatiului Economic European sau al Confederatiei Elvetiene,

denumit in continuare stat tert, daca au o experienta de cel putin 3 ani pe teritoriul unui

stat membru, certificata de catre acest stat.

   (3) In conditiile prevazute la art. 1 alin. (4) din Legea nr. 200/2004 privind

recunoasterea diplomelor si calificarilor profesionale pentru profesiile reglementate din

Romania, cu modificarile si completarile ulterioare, regimul general de recunoastere se

aplica si profesiei de medic veterinar.

   Art. 59. -

1) Autoritatea competenta pentru recunoasterea profesionala a diplomelor, certificatelor

sau a altor titluri de medic veterinar este Colegiul Medicilor Veterinari.

(2) Recunoasterea titlurilor oficiale de calificare permite accesul in Romania la aceeasi

profesie cu cea pentru care persoana solicitanta este calificata in statul membru de

origine, precum si exercitarea activitatilor profesionale pe teritoriul Romaniei in

conditiile prevazute de lege pentru cetatenii romani detinatori ai titlurilor oficiale de

calificare in profesia de medic veterinar eliberate de autoritatile romane competente.

   (3) Colegiul Medicilor Veterinari elibereaza certificate de conformitate in scopuri

profesionale, in vederea recunoasterii in unul dintre statele membre prevazute la art. 58

alin. (1) a titlurilor oficiale de calificare in profesia de medic veterinar, eliberate de

institutii de invatamant superior acreditate din Romania.

   SECTIUNEA a 2-a

Diplome, certificate si alte titluri care atesta calificari oficiale de

medic veterinar

   Art. 60. -

(1) In scopul exercitarii profesiei de medic veterinar pe teritoriul Romaniei, Colegiul

Medicilor Veterinari recunoaste diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar,

eliberate de autoritatile competente din statele membre cetatenilor acestora, precum si

titlul oficial de calificare prevazut la art. 58 alin. (2), acordand acestor titluri oficiale de

calificare acelasi efect juridic ca diplomelor, certificatelor sau titlurilor eliberate de

autoritatile romane competente; aceste titluri oficiale de calificare sunt prevazute in anexa

nr. 6.

   (2) Fara a aduce atingere drepturilor castigate, conform prevederilor prezentului statut,

se recunosc titlurile oficiale de calificare de medic veterinar care permit accesul la

exercitarea activitatilor profesionale de medic veterinar, astfel cum este prevazut in anexa

nr. 6, daca sunt emise de un alt stat membru si sunt indeplinite conditiile minime de

formare prevazute de Hotararea Guvernului nr. 1.477/2003 pentru aprobarea criteriilor

minime obligatorii de autorizare si acreditare pentru institutiile de invatamant superior

din domeniile: medicina, medicina dentara, farmacie, asistenti medicali, moase, medicina

veterinara, arhitectura, precum si pentru colegiile de asistenti medicali generalisti, pentru

formarea de baza.

(3) Titlurile oficiale de calificare in profesia de medic veterinar eliberate de statele terte

persoanelor prevazute la art. 58 alin. (2) si recunoscute de autoritatile competente ale

unuia din statele membre se asimileaza titlurilor oficiale de calificare prevazute la alin.

(1), daca aceasta prima recunoastere s-a realizat cu respectarea conditiilor minime de

formare profesionala prevazute de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a

Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoasterea calificarilor profesionale,

publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 255 din 30 septembrie

2005.

   Art. 61. -

(1) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar, prevazute in

anexa nr. 6, care au fost eliberate anterior datelor prevazute la alin. (2) sau care au fost

eliberate ulterior acestor date, dar pentru o formare profesionala inceputa anterior.

   (2) Datele avute in vedere la alin. (1) sunt:

   a) 21 decembrie 1980 pentru Belgia, Danemarca, Germania, Franta, Irlanda,

Luxemburg, Olanda si Marea Britanie;

   b) 1 ianuarie 1981 pentru Grecia;

   c) 1 ianuarie 1985 pentru Italia;

   d) 1 ianuarie 1986 pentru Spania si Portugalia;

   e) 1 ianuarie 1994 pentru Austria, Finlanda, Suedia, Norvegia si Islanda;

   f) 1 mai 1995 pentru Liechtenstein;

   g) 1 iunie 2002 pentru Elvetia;

   h) 1 mai 2004 pentru Republica Ceha, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria,

Malta, Polonia, Slovenia si Slovacia;

   i) 1 ianuarie 2007 pentru Bulgaria.

   (3) Recunoasterea diplomelor, certificatelor si titlurilor de medic veterinar prevazute la

alin. (1) se efectueaza daca acestea sunt insotite de un certificat eliberat de autoritatile

competente din statul emitent, prevazut la art. 65 alin. (1) lit. e), care atesta ca diploma,

certificatul sau titlul oficial de calificare in cauza respecta conditiile minime de formare

in vederea recunoasterii automate.

   Art. 62. - (1) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar

eliberate de autoritatile competente dintr-un stat membru cetatenilor acestora si care nu

corespund calificarilor sau denumirilor prevazute in anexa nr. 6

2) Diplomele, certificatele si titlurile prevazute la alin. (1) trebuie sa fie insotite de un

certificat eliberat de autoritatile competente, prevazut la art. 65 alin. (1) lit. e), prin care

sa se ateste ca aceste documente au fost eliberate pe baza unei formari profesionale

desfasurate in conformitate cu normele legale si sunt asimilate de catre statul membru

emitent calificarilor si denumirilor prevazute in anexa nr. 6.

   (3) Se recunosc diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate

cetatenilor unui stat membru care atesta o formare profesionala insusita pe teritoriul fostei

Republici Democrate Germane si care nu intrunesc toate cerintele minime de formare

profesionala prevazute de Hotararea Guvernului nr. 1.477/2003, daca:

   a) atesta o formare profesionala inceputa inainte de unificarea Germaniei;

   b) dau dreptul posesorului sa exercite activitatile specifice profesiei de medic veterinar

pe intregul teritoriu al Germaniei, in aceleasi conditii ca si titlurile eliberate de catre

autoritatile competente din Germania, prevazute in anexa nr. 6; si

   c) sunt insotite de un certificat emis de catre autoritatile competente din Germania, care

atesta ca posesorul a exercitat efectiv si legal activitatile de medic veterinar in Germania

timp de cel putin 3 ani consecutivi in cursul celor 5 ani care preceda data eliberarii

acestui certificat.

   Art. 63. -

(1) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de Estonia

cetatenilor unui stat membru inaintea datei de aderare la Uniunea Europeana, 1 mai 2004,

sau care atesta o formare profesionala inceputa in acest stat inaintea datei de aderare la

Uniunea Europeana, 1 mai 2004, se recunosc daca sunt insotite de un certificat care atesta

faptul ca posesorul a exercitat efectiv si legal activitatile veterinare in Estonia cel putin 5

ani consecutivi in cursul celor 7 ani care preceda data eliberarii certificatului.

   (2) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Republica

Cehoslovacia cetatenilor unui stat membru inainte de 1 ianuarie 1993 ori care atesta o

formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 1 ianuarie 1993 se recunosc daca

autoritatile competente ale Republicii Cehe atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri

produc aceleasi efecte juridice ca titlurile cehe in medicina veterinara in ceea ce priveste

accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

3) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune

Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 20 august 1991 ori care atesta o formare

profesionala inceputa in acest stat inainte de 20 august 1991 se recunosc daca autoritatile

competente ale Estoniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi

efecte juridice ca titlurile estoniene in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la

profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

   (4) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune

Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 21 august 1991 ori care atesta o formare

profesionala inceputa in acest stat inainte de 21 august 1991 se recunosc daca autoritatile

competente ale Letoniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi

efecte juridice ca titlurile letone in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la

profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

   (5) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Uniune

Sovietica cetatenilor unui stat membru inainte de 11 martie 1990 ori care atesta o formare

profesionala inceputa in acest stat inainte de 11 martie 1990 se recunosc daca autoritatile

competente ale Lituaniei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri produc aceleasi

efecte juridice ca titlurile lituaniene in medicina veterinara in ceea ce priveste accesul la

profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

   (6) Diplomele, certificatele si alte titluri de medic veterinar eliberate de fosta Republica

Cehoslovacia cetatenilor unui stat membru inainte de 1 ianuarie 1993 ori care atesta o

formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 1 ianuarie 1993 se recunosc daca

autoritatile competente ale Slovaciei atesta ca pe teritoriul acestui stat aceste titluri

produc aceleasi efecte juridice ca titlurile slovace in medicina veterinara in ceea ce

priveste accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

(7) Diplomele, certificatele si alte titluri care atesta calificari oficiale in medicina

veterinara eliberate de fosta Iugoslavie cetatenilor unui stat membru inainte de 25 iunie

1991 sau care atesta o formare profesionala inceputa in acest stat inainte de 25 iunie 1991

se recunosc daca autoritatile competente ale Sloveniei atesta ca pe teritoriul acestui stat

aceste titluri produc aceleasi efecte juridice ca titlurile slovene in medicina veterinara in

ceea ce priveste accesul la profesia de medic veterinar si exercitiul acesteia.

SECTIUNEA a 3-a

Utilizarea titlului academic

   Art. 64. - Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru care indeplinesc conditiile

prevazute la art. 58-61 au dreptul sa utilizeze titlul licit de formare profesionala obtinut in

statul membru de origine sau de provenienta, in limba acelui stat, si, dupa caz, abrevierea

acestui titlu. Titlul licit de formare profesionala va fi insotit de numele si locul institutiei

ori ale comisiei de examinare care a emis acest titlu.

   SECTIUNEA a 4-a

Prevederi pentru facilitarea exercitarii efective a dreptului

de stabilire si a libertatii de prestare a serviciilor

cu privire la activitatile de medic veterinar

 Art. 65. -

(1) In vederea obtinerii dreptului de exercitare a profesiei de medic veterinar, Colegiul

Medicilor Veterinari solicita:

   a) dovada nationalitatii solicitantului;

   b) copie de pe diplome, certificate sau de pe titlul oficial de calificare care atesta

calificarea de medic veterinar si, dupa caz, atestarea experientei profesionale a persoanei

respective, in situatiile prevazute la art. 63 alin. (1)-(7);

   c) documente eliberate de catre autoritatile competente ale statului membru de origine

sau de provenienta privind: caracterul moral al persoanei in cauza, absenta unei situatii de

faliment, absenta unui caz de eroare profesionala grava sau de infractiune care determina

suspendarea ori interzicerea exercitarii profesiei; in cazul in care astfel de documente nu

sunt eliberate de catre autoritatile competente ale statului membru de origine sau de

provenienta, acestea se inlocuiesc cu o declaratie pe propria raspundere ori cu o declaratie

solemna, care indeplineste conditiile de validitate prevazute in statul membru de origine

sau de provenienta in care a fost eliberata;

d) un document privind sanatatea fizica sau psihica, solicitat in statul membru de origine;

in cazul in care un astfel de document nu este solicitat in statul membru de origine, se

accepta un certificat de sanatate eliberat de autoritatea competenta a respectivului stat;

   e) un certificat eliberat de autoritatile competente ale statului membru de origine, care

atesta ca titlurile oficiale de calificare pentru accesul la profesia de medic veterinar sunt

cele prevazute in anexa nr. 6.

   (2) Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita cetatenilor statelor membre care doresc

sa exercite profesia de medic veterinar pe teritoriul Romaniei un certificat eliberat de

bancile si societatile de asigurare dintr-un alt stat membru privind situatia financiara sau

dovada ca acestia sunt asigurati impotriva riscurilor pecuniare care decurg din

raspunderea profesionala, in cazul in care aceste documente sunt solicitate si cetatenilor

romani.

   (3) In cazul in care Romania este stat de origine sau de provenienta, autoritatile

competente romane elibereaza documente prevazute la alin. (1) lit. c) si d), in termen de

doua luni.

   Art. 66. -

(1) Atunci cand Colegiul Medicilor Veterinari are cunostinta de fapte grave si precise

care pot avea repercusiuni asupra inceperii activitatii profesionale sau asupra exercitarii

profesiei de medic veterinar in Romania, comise de medici veterinari cetateni ai unui stat

membru anterior stabilirii in Romania si in afara teritoriului sau, acesta informeaza statul

membru de origine ori de provenienta al celor in cauza.

   (2) Colegiul Medicilor Veterinari comunica statului membru gazda informatiile

solicitate cu privire la sanctiunile disciplinare de natura profesionala sau administrativa,

precum si cu privire la sanctiunile penale interesand exercitiul profesiei de medic

veterinar, aplicate medicilor veterinari pe durata exercitarii profesiei in Romania.

   (3) Colegiul Medicilor Veterinari analizeaza informatiile transmise de statul membru

gazda cu privire la faptele grave si precise comise de medicii veterinari cetateni romani

sau care provin din Romania anterior stabilirii in statul membru gazda si in afara

teritoriului sau, fapte care pot avea repercusiuni asupra inceperii activitatii profesionale

ori asupra exercitarii profesiei de medic veterinar in acel stat.

 (4) Colegiul Medicilor Veterinari decide asupra naturii si amplorii investigatiilor pe care

le intreprinde in situatiile pentru care a fost sesizat si comunica statului membru gazda, in

termen de 3 luni de la primirea solicitarii acestuia, consecintele care rezulta cu privire la

certificatele si documentele pe care le-a emis in cazurile respective.

   (5) Colegiul Medicilor Veterinari asigura confidentialitatea informatiilor transmise.

   Art. 67. - Documentele prevazute la art. 65 alin. (1) lit. c) si d) si alin. (2), precum si la

art. 66 sunt valabile 3 luni de la data eliberarii acestora.

   Art. 68. -

(1) Cererea unui medic veterinar cetatean al unui stat membru cu privire la accesul in

Romania la activitatile veterinare se solutioneaza de Colegiul Medicilor Veterinari, in

termen de 3 luni de la data depunerii dosarului care cuprinde documentele prevazute la

art. 16.

   (2) Colegiul Medicilor Veterinari confirma primirea dosarului persoanei solicitante in

termen de o luna de la data inregistrarii acestuia si o informeaza, daca este cazul, cu

privire la lipsa oricarui document.

   (3) In situatiile prevazute la art. 66 alin. (1) si (3), cererea de reexaminare suspenda

termenul legal de solutionare.

   Art. 69. - Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru pot depune juramantul necesar

pentru inscrierea in Colegiul Medicilor Veterinari in limba romana ori in limba statului

de origine sau de provenienta ori intr-o formula corespunzatoare si echivalenta de

juramant sau declaratie.

   Art. 70. -

(1) Dispozitiile prezentului articol se aplica numai in cazul in care prestatorul se

deplaseaza in Romania in scopul exercitarii profesiei de medic veterinar in mod temporar

si ocazional; caracterul temporar si ocazional al prestarii de servicii veterinare se

evalueaza de la caz la caz, in special in functie de durata, frecventa, periodicitatea si

continuitatea prestarii.

   (2) Fara a aduce atingere dispozitiilor legale speciale si prezentului articol, Colegiul

Medicilor Veterinari nu poate restrange, din motive legate de calificarile profesionale,

libertatea de a presta servicii veterinare pe teritoriul Romaniei in cazul in care prestatorul

este stabilit in mod legal intr-un stat membru in scopul exercitarii profesiei de medic

veterinar, denumit in continuare stat membru de stabilire.

(3) In cazul deplasarii prestatorului in Romania, acesta trebuie sa respecte prevederile

legislatiei in vigoare referitoare la organizarea si exercitarea profesiei de medic veterinar,

normele cu caracter administrativ din domeniul sanitar-veterinar, precum si prezentul

statut, Codul de deontologie medicala veterinara si Regulamentul de organizare si

functionare al Colegiului Medicilor Veterinari.

   (4) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru stabiliti in unul dintre statele

membre sunt exceptati de la obligatia inscrierii in Colegiul Medicilor Veterinari atunci

cand solicita accesul la activitatile de medic veterinar sau exercitarea acestora, in vederea

prestarii temporare de servicii veterinare in Romania.

   (5) Medicii veterinari prevazuti la alin. (4) sunt inregistrati in registrul tinut de Colegiul

Medicilor Veterinari in acest scop, pe durata prestarii temporare de servicii veterinare, in

vederea aplicarii prevederilor referitoare la conduita profesionala.

   (6) In situatia in care pe durata prestarii temporare de servicii in Romania persoanele

prevazute la alin. (4) incalca dispozitiile profesionale cu caracter disciplinar sau

administrativ prevazute de lege, Colegiul Medicilor Veterinari informeaza statul membru

in care cei in cauza sunt stabiliti.

   (7) In cazul in care prestatorul se deplaseaza pentru prima data in Romania dintr-un alt

stat membru pentru a presta servicii veterinare, Colegiul Medicilor Veterinari poate

solicita sa fie informat in acest sens, in prealabil, printr-o declaratie scrisa care sa

cuprinda informatiile privind acoperirea asigurarii sau alte mijloace de protectie

personala ori colectiva privind raspunderea profesionala; declaratia se reinnoieste o data

pe an in cazul in care prestatorul intentioneaza sa furnizeze servicii veterinare, temporar

sau ocazional, in Romania in cursul anului respectiv; prestatorul poate prezenta aceasta

declaratie prin orice mijloace.

   (8) Pentru prima prestare de servicii veterinare sau in cazul unei schimbari materiale

privind situatia stabilita in documente, Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita ca

declaratia sa fie insotita de urmatoarele documente:

a) dovada cetateniei prestatorului;

   b) documentul care sa certifice ca prestatorul in cauza este stabilit legal intr-un stat

membru in scopul exercitarii profesiei de medic veterinar si ca nu ii este interzisa

exercitarea acesteia, nici chiar temporar, la momentul eliberarii acestuia;

   c) dovada calificarii profesionale.

   (9) Colegiul Medicilor Veterinari va retrage, dupa caz, temporar sau definitiv,

documentul prevazut la alin. (8) lit. b) eliberat unui medic veterinar cetatean roman ori

cetatean al unui stat membru, stabilit in Romania, in cazul in care acestei persoane i se

aplica sanctiunile prevazute de lege cu suspendarea sau ridicarea dreptului de libera

practica a profesiei.

   Art. 71. -

(1) Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita autoritatilor competente din statul

membru de stabilire, pentru fiecare prestare de servicii veterinare, orice informatii

relevante privind legalitatea stabilirii si buna conduita a prestatorului, precum si privind

absenta unor sanctiuni disciplinare sau penale.

   (2) In situatia in care Romania este stat membru de origine, Colegiul Medicilor

Veterinari comunica autoritatilor competente ale statului membru gazda informatiile

solicitate cu privire la legalitatea stabilirii si buna conduita a prestatorului, precum si

absenta unor sanctiuni disciplinare sau penale, in conformitate cu art. 66.

   (3) Autoritatile competente asigura schimbul tuturor informatiilor necesare pentru ca

plangerea unui beneficiar al unui serviciu formulata impotriva unui prestator de servicii

veterinare sa fie tratata in mod corect; beneficiarul este informat cu privire la rezultatul

plangerii.

   (4) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru ale caror diplome, certificate sau alte

titluri care atesta o calificare oficiala in medicina veterinara se recunosc conform

prevederilor prezentului statut exercita profesia in Romania cu titlul profesional roman,

corespunzator calificarii profesionale insusite, utilizand, de asemenea, si abrevierea

acestuia.

Art. 72. -(1) Medicii veterinari cetateni ai unui stat membru care sunt stabiliti si exercita profesia de medic veterinar in Romania au obligatia de a se informa la autoritatile competente cu privire la legislatia veterinara si cu privire la Codul de deontologie medicala veterinara.

(2) In vederea furnizarii informatiilor prevazute la alin. (1) oricarei persoane interesate,

au fost infiintate puncte de informare la nivelul Colegiului Medicilor Veterinari si la

nivelul Autoritarii Nationale Sanitare Veterinare si pentru Siguranta Alimentelor.

   (3) Colegiul Medicilor Veterinari va facilita, atunci cand este cazul, obtinerea de catre

persoanele interesate, in interesul acestora si al clientilor lor, a cunostintelor lingvistice

necesare pentru exercitarea profesiei de medic veterinar pe teritoriul Romaniei.

   Art. 73. -

(1) Recunoasterea in Romania a diplomelor, certificatelor si a altor titluri eliberate de

statele membre se efectueaza si in conditiile in care titlul oficial de calificare a fost

eliberat de catre autoritatile competente din unul dintre aceste state membre, iar formarea

profesionala de medic veterinar a fost dobandita in totalitate sau partial pe teritoriul unui

alt stat membru.

   (2) In cazul existentei unor suspiciuni privind legalitatea emiterii diplomei, identitatea

titularului, statutul institutiei de invatamant superior emitente si nivelul studiilor

absolvite, atunci cand o autoritate competenta a unui stat membru a eliberat un titlu

oficial de calificare, care include o formare urmata in totalitate sau partial intr-o institutie

legal situata pe teritoriul unui alt stat membru, in cazul in care Romania este stat membru

gazda, Colegiul Medicilor Veterinari are dreptul sa solicite organismului competent al

statului membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de calificare sa verifice:

   a) daca formarea asigurata de institutia in cauza a fost certificata in mod oficial de

institutia de invatamant din statul membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de

calificare;

   b) daca titlul oficial de calificare eliberat este acelasi cu cel care ar fi fost eliberat in

cazul in care ciclul de formare s-ar fi derulat in intregime in statul membru de origine in

care a fost eliberat titlul oficial de calificare; si

   c) daca titlul oficial de calificare eliberat confera aceleasi drepturi de acces la profesie

pe teritoriul statului membru de origine in care a fost eliberat titlul oficial de calificare.

Art. 74. - In cazul existentei unor motive intemeiate de suspiciune privind legalitatea

emiterii diplomei, identitatea titularului, statutul institutiei de invatamant superior

emitente si nivelul studiilor absolvite, Colegiul Medicilor Veterinari poate solicita

autoritatilor competente ale unui stat membru confirmarea autenticitatii diplomelor,

certificatelor si titlurilor care atesta calificarea de medic veterinar eliberate in acel stat,

precum si, dupa caz, confirmarea faptului ca posesorul acestora indeplineste conditiile

minime de formare profesionala prevazute de Directiva 2005/36/CE a Parlamentului

European si a Consiliului.

   Art. 75. - Prevederile prezentului statut se aplica si urmatoarelor persoane fizice

posesoare ale unui titlu oficial de calificare in medicina veterinara:

   a) sotului/sotiei unui cetatean roman, precum si descendentilor si ascendentilor in linie

directa aflati in intretinerea unui cetatean roman, indiferent de cetatenia acestora;

   b) persoanelor prevazute la art. 2 alin. (1) pct. 3, 6 si 7 din Ordonanta de urgenta a

Guvernului nr. 102/2005 privind libera circulatie pe teritoriul Romaniei a cetatenilor

statelor membre ale Uniunii Europene si Spatiului Economic European, aprobata cu

modificari si completari prin Legea nr. 260/2005, cu modificarile si completarile

ulterioare;

   c) cetatenilor statelor terte beneficiari ai statutului de rezident permanent in Romania,

conform dispozitiilor legale in vigoare;

   d) beneficiarilor statutului de rezident acordat de catre unul dintre statele membre, in

conformitate cu prevederile Directivei 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003

privind statutul resortisantilor tarilor terte care sunt rezidenti pe termen lung, publicata in

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 16 din 23 ianuarie 2004.

   Art. 76. -

(1) Colegiul Medicilor Veterinari va aplica medicilor veterinari cetateni ai unui stat

membru care solicita accesul la activitatile veterinare sau exercitarea acestora pe teritoriul

Romaniei acelasi tratament ca si medicilor veterinari cetateni romani.

(2) Prevederile alin. (1) se aplica si activitatilor in domeniul profilaxiei care, potrivit legii,

implica exercitiul autoritatii publice, in masura in care aceste responsabilitati sunt

acordate medicilor veterinari romani care exercita activitati veterinare in regim salarial

sau independent.

   (3) Prevederile alin. (1) se aplica, de asemenea, activitatilor in domeniul inspectiei

produselor alimentare animale sau de origine animala pe care medicii veterinari romani

au fost autorizati sa le exercite in cadrul competentelor serviciilor veterinare publice.

   (4) Colegiul Medicilor Veterinari acorda accesul la aceste activitati conditionat de

prezentarea la un interviu in care medicul veterinar in cauza trebuie sa dovedeasca

autoritatii nationale competente cunoasterea legislatiei romanesti in materie.

   Art. 77. -

(1) Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului notifica, spre informare,

Comisiei Europene dispozitiile legislative, regulamentare si administrative adoptate cu

privire la eliberarea diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale care atesta

calificarea in profesia de medic veterinar.

   (2) Pe baza datelor furnizate de Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru

Siguranta Alimentelor si de Colegiul Medicilor Veterinari, Ministerul Educatiei,

Cercetarii, Tineretului si Sportului notifica Comisiei Europene orice informatie necesara

privind recunoasterea diplomelor, certificatelor sau a altor titluri oficiale care atesta

calificarea in profesia de medic veterinar.

   Art. 78. - Atunci cand diplomele, certificatele sau alte titluri care atesta calificarea de

medic veterinar, eliberate de un stat membru cetatenilor acestora, nu indeplinesc cerintele

prevazute de prezentul statut pentru a fi recunoscute, Ministerul Educatiei, Cercetarii,

Tineretului si Sportului si Colegiul Medicilor Veterinari vor examina cunostintele de

specialitate si competentele atestate de aceste diplome, certificate si titluri, precum si

experienta solicitantului, comparativ cu cerintele de calificare si cunostintele prevazute

de legea romana.

 Art. 79. -

(1) Diplomele, certificatele sau alte titluri care atesta calificarea de medic veterinar

obtinute in afara Uniunii Europene, a Spatiului Economic European sau a Confederatiei

Elvetiene si recunoscute in unul dintre aceste state sunt examinate de Ministerul

Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului conform legii.

   (2) In situatiile prevazute la alin. (1) se examineaza si formarea complementara si/sau,

in cooperare cu Colegiul Medicilor Veterinari, experienta profesionala dobandita de catre

cel interesat intr-un stat membru ori in afara granitelor acestuia.

   Art. 80. -

(1) Decizia Colegiului Medicilor Veterinari de respingere a solicitarii de recunoastere in

scop profesional a diplomelor, certificatelor sau a altor titluri care atesta calificarea de

medic veterinar va cuprinde motivele intemeiate care au dus la respingere.

   (2) Deciziile Colegiului Medicilor Veterinari cu privire la recunoasterea calificarilor

prevazute de prezentul statut pot fi contestate la instantele de contencios administrativ.

   Art. 81. - Colegiul Medicilor Veterinari elibereaza cetatenilor romani medici veterinari

care se deplaseaza in statele membre adeverinte, certificate sau orice tip de document

necesar recunoasterii profesionale in statele mentionate.

   Art. 82. -

(1) Documentele recunoscute in Uniunea Europeana, in Spatiul Economic European sau

in Confederatia Elvetiana eliberate medicilor veterinari care au absolvit facultatea de

medicina veterinara in Romania si poseda diploma de medic veterinar sunt certificatul de

conformitate (anexa nr. 7) si certificatul european de statut profesional prezent (anexa nr.

8).

   (2) Procedura privind obtinerea, eliberarea si monitorizarea certificatului de

conformitate si a certificatului european de statut profesional prezent se aproba de catre

Consiliul national al Colegiului Medicilor Veterinari.

CAPITOLUL VII

 Calificarea, specializarea si promovarea profesionala

   Art. 83. - Medicii veterinari se pot califica, specializa sau pot obtine grade profesionale.

   Art. 84. - Medicii veterinari se pot califica si specializa, prin:

   a) studii postuniversitare;

 b) primariat;

   c) doctorat.

   Art. 85. -

(1) Ministerul Educatiei, Cercetarii, Tineretului si Sportului impreuna cu Autoritatea

Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor, in colaborare cu

institutiile de invatamant superior din domeniu, la propunerea Colegiului Medicilor

Veterinari si a Asociatiei Generale a Medicilor Veterinari din Romania, stabilesc

profilurile profesionale de baza si specializarile medicilor veterinari.

   (2) Autoritatea Nationala Sanitara Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor impreuna

cu Colegiul Medicilor Veterinari si institutiile de invatamant superior organizeaza

concursul si elibereaza certificate care atesta gradul profesional de medic primar

veterinar.

CAPITOLUL VIII

 Dispozitii finale

   Art. 86. - Prezentul statut transpune dispozitiile art. 2 alin. (1) si (2), art. 3 alin. (1) lit.

d) si alin. (3), art. 4, 5, 6, art. 7 alin. (1)-(3), art. 8, art. 10 lit. b), d) si g), art. 12, 14, art.

21 alin. (1), (6) si (7), art. 23, 39, 50-54 si art. 56 pct. 5.4.2 din anexele V si VII la

Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European si a Consiliului.

   Art. 87. - Nerespectarea prezentului statut se sanctioneaza conform prevederilor Legii

nr. 160/1998, republicata, cu modificarile ulterioare, si reprezinta abatere disciplinara de

la Codul de deontologie medicala veterinara.

   Art. 88. - Anexele nr. 1-10 fac parte integranta din prezentul statut.

Se anexeaza la prezenta cerere conform prevederilor art. 35 din Statutul medicului

veterinar urmatoarele:

   a) copie de pe actul de identitate (BI sau CI);

   b) copie de pe cartea de identitate eliberata de Colegiul Medicilor Veterinari;

   c) copie de pe atestatul de libera practica;

   d) copie de pe actul constitutiv al societatii comerciale, dupa caz;

   e) copie de pe certificatul unic de inregistrare eliberat de registrul comertului, pentru

persoane juridice;

   f) dovada detinerii unui sediu pentru unitatea medicala veterinara, dupa caz (act

proprietate, inchiriere, concesiune, comodat etc.);

   g) documentatia cu privire la amplasarea, construirea si dotarea minima stabilita de

Colegiul Medicilor Veterinari;

   h) dovada achitarii taxei de eliberare a certificatului de inregistrare in Registrul unic al

cabinetelor medicale veterinare cu sau fara personalitate juridica.

DEONTOLOGIA ÎN MEDICINA VETERINARĂ

Boala a apărut odată cu viaţa, iar “tehnica lecuirii era aplicată instinctiv şi de

cine se nimerea”.

Când medicina s-a scindat în cele două ramuri ale sale – umană şi veterinară –

exercitarea cu dragoste a profesiunii medicale devine o cerinţă imperios necesară, atât

pentru medicul uman, cât şi pentru cel veterinar, iar aforismul “cine nu iubeşte animalele,

nu poate iubi nici oamenii”, este valabil pentru ambele categorii de profesionişti

medicali.

Medicul, dacă nu arată interes, blândeţe şi înţelegere faţă de pacienţii săi,

oameni şi animale, înseamnă că este lipsit de vocaţie pentru nobila profesiune aleasă şi

deci şi-a ratat cariera.

În România, până la apariţia medicilor veterinari, lecuirea animalelor se realiza

empiric. Prima încercare de reglementare a modului de comportare a “îngrijitorilor de

sănătatea norodului” se face prin hrisovul din 14 august 1813 emis de domnitorul Scarlat

Calimachi la Iaşi.

Despre respectarea normelor de conduită morală în practica cotidiană, s-a discutat

la al treilea congres naţional de medicină veterinară ţinut la Bucureşti în anul 1913, când s-

a afirmat că “îndeplinirea cu credinţă a datoriilor profesionale de către medicii

veterinari atrage încrederea publică în serviciile lor şi astfel stima unanimă a

profesiunii va fi asigurată”.

La adunarea generală a Asociaţiei generale a medicilor veterinari din România,

ţinută la 6-7 martie 1937 la Bucureşti, în “Reglementarea asistenţei veterinare” s-au

discutat pe larg îndatoririle deontologice. S-a precizat că “medicul veterinar are

îndatoriri către confraţi, fie ei mai în vârstă, cărora le datorează respect, fie ei mai

tineri, către care trebuie să se comporte cu bunăvoinţă şi să le dea lămuririle şi

sprijinul ce i se solicită, amintindu-şi că profesiunea noastră va fi onorată numai

dacă şi noi ştim să ne onorăm între noi prin raporturi perfect confraternale”.

ÎNFIINŢAREA ŞI DEZVOLTAREA ASOCIAŢIILOR MEDICALE

VETERINARE

COOPERAREA INTERNAŢIONALĂ ÎN DOMENIUL MEDICINEI

VETERINARE

CONGRESELE DE MEDICINĂ VETERINARĂ

Epizootiile pustiitoare ce bântuiau Europa de la un capăt la celălalt, nevoia

resimţită de medicii veterinari de a se instrui şi a dezbate probleme majore de interes

comun, au determinat înfiinţarea Congreselor internaţionale de medicină veterinară.

Primul Congres internaţional de medicină veterinară a avut loc în 1863 la

Hamburg, aici dezbătându-se probleme de pestă bovină şi pleuropneumonie

contagioasă. România nu a trimis nici un delegat , lipsindu-i la acea dată oameni calificaţi

pentru a o reprezenta cu competenţă.

Al doilea Congres internaţional de medicină veterinară s-a desfăşurat la Viena

în 1865, delegat din partea României fiind medicul veterinar Mauriciu Kolben, profesor

la Şcoala veterinară din Bucureşti. S-a discutat despre pesta bovină, profilaxia rabiei,

şi legislaţia viciilor redhibitorii.

Al treilea Congres internaţional se întruneşte la Zurich în 1867, aici s-a

discutat despre profilaxia pestei bovine, inspecţia obligatorie a cărnurilor, organizarea

serviciilor veterinare, a învăţământului şi profilaxia peripneumoniei. Din partea

României a fost delegat tot profesorul Mauriciu Kolben.

Al patrulea Congres internaţional s-a ţinut în septembrie 1883 la Bruxelles,

România fiind reprezentată de Alexandru Locusteanu.

Al cincilea Congres internaţional a avut loc la Paris în 1889, în acelaşi an

organizându-se şi un Congres internaţional de tuberculoză.

Al XX-lea Congres mondial de medicină veterinară s-a ţinut în Grecia, la

Salonic, în anul 1975, următorul ţinându-se la Moscova în 1979.

Al XXV-lea Congres mondial de medicină veterinară s-a ţinut în Japonia, la

Yokohama, în anul 1995, iar cel de al XXX-lea Congres mondial s-a ţinut la Lyon în

septembrie 1999.

Primul Congres european al medicilor veterinari, s-a ţinut în Republica Federală

Germană, la Wiesbaden, în septembrie 1972, având ca temă “Igiena mediului ambiant şi

medicina veterinară – Protecţia sănătăţii omului şi animalelor”.

Congrese Panamericane de medicină veterinară şi zootehnie

Dacă medicii veterinari europeni au organizat în 1972 primul lor congres,

americanii, mai activi, s-au întâlnit la primul lor:

- Congres Panamerican în 1951 la Lima, apoi au urmat:

- Sao Paolo(1954),

- Kansans(1959),

- Mexico City(1962),

- Caracas(1966).

La cel de al VI-lea Congres Panamerican de medicină veterinară şi zootehnie,

care a avut loc la Santiago de Chile, s-a prezentat şi comunicarea “Concentraţia

vitaminei C în lichidul folicular al vacilor în diferite faze ale ciclului estral”, autori E.

Şuţeanu, P. Toma şi H. Lunca.

În 1947 Primul Congres Internaţional veterinar şi de zootehnie la Madrid, al

doilea congres, tot la Madrid în 1949.

În 1954, la Alfort, s-a ţinut Congresul Internaţional al studenţilor veterinari.

Conferinţe regionale

Începând cu anul 1919 medicii veterinari din Ţările Scandinave – Norvegia,

Suedia, Finlanda şi Danemarca, se întruneau anual în diferite capitale, în Conferinţe

ştiinţifice şi profesionale.

În Ţările Baltice – prima conferinţă iniţiată de Bulgaria s-a ţinut la Istambul în

anul 1927 cu reprezentanţi din Bulgaria, Yugoslavia, România şi Turcia. Aici s-a luat

decizia de a strânge legăturile serviciilor sanitar veterinare cu scopul de a se exercita o

acţiune sanitară pregătită în comun. A doua Conferinţă Balcanică s-a reunit la Bucureşti în

1929 pentru a studia uniformizarea reglementărilor sanitare, dezinfecţia în traficul

internaţional, profilaxia morvei, a pestei bovine şi a febrei aftoase. În 1968 s-a ţinut la

Sofia, Conferinţa ştiinţifică internaţională cu tema: “Probleme de medicină veterinară în

Peninsula Balcanică”

Dezvoltarea profesiei de doctor medic veterinar şi pustiitoarele epizootii ce

bîntuiau au dus la nevoia unor colaborări internaţionale.

Iniţiativa îi aparţine lui JOHN GAMGE, profesor la New Veterinary College din

Edinburg (Anglia) care a reuşit să organizeze primul Congres Internaţional de

Medicină Veterinară care a avut loc la Hamburg în 14-18 iulie 1863.

Următoarele congrese s-au ţinut din 2 în 2 ani.

La cel de al doilea congres ţinut a Viena în 21-27 august 1865 a participat şi

medicul veterinar român Mauriciu Kolben.

Din anul 1972 începe seria Congreselor europene paralel cu cele

Panamericane.

Seria Congreselor se diversifică pe specii, pe specialităţi medicale.

Răspândirea bolilor infectocontagioase determină că la cel de al patrulea

Congres mondial la Bruxelles în 10-16 septembrie 1883 se propune înfiinţarea unui

organism internaţional în vederea combaterii epizootiilor. Întâmplarea a dus la

înfiinţarea Oficiului Internaţional de Epizootii (O.I.E.) a emoţionat toată Europa.

Un transport de zebu, expediat din India spre Brazilia, a tranzitat în portul

Anvers. La scurt timp în adăposturile respective au fost aduse cu trei vapoare din

Statele Unite ale Americii vite pentru Belgia. Adăposturile insuficient curăţite şi

dezinfectate au fost surse de infecţie pentru vitele carantinizate în Anvers.

Deşi epizotia a fost lichidată ea a ameninţat Europa, iar ministrul francez al

agriculturii a invitat ţările Europei la o reuniune internaţională, care s-a ţinut în 27 mai

1921 la Paris, unde au participat 42 de ţări, printre care şi România.

Aşa s-a înfiinţat O.I.E. cu sediul la Paris pentru a se ţine evidenţa bolilor

infectocontagioase: pesta bovină, febra aftoasă, pleuropneumonia contagioasă,

antraxul, turbarea, durina, pesta porcină, pesta porcină africană, tuberculoză,

bruceloza, leucoza.

După cel de al II-lea război mondial s-a înfiinţat Organizaţia Naţiunilor Unite

(O.N.U.) care şi-a pus problema fondării unei organizaţii sanitare mondiale unice cu

sarcini mai largi şi eficiente în promovarea sănătăţii tuturor popoarelor lumii şi

astfel în anul 1948 se înfiinţează Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S) cu sediul

la Geneva.

Paralel cu înfiinţarea OMS a luat fiinţă şi Organizaţia pentru Alimentaţie şi

Agricultură (F.A.O. – Food and Agriculture Organisation) cu sediul la Roma.

Cele două organizaţii OMS-FAO conlucrează în privinţă zoonozelor, igiena

laptelui şi igiena cărnii.

S-a simţit nevoia înfiinţării unui organ internaţional care să unifice

profesiunea de medic veterinar din toată lumea care să organizeze Congresele

mondiale şi asfel în 1952 s-a înfiinţat Asociaţia Mondială Veterinară cu sediul în

Geneva.

La noi în ţară la 15 mai 1871 un grup de 14 medici veterinari au pus bazele

Societăţii de medicină veterinară din Bucureşti, iar în 1879 apare şi revista „Medicul

Veterinar organ de presă al societăţii.

La Conferinţă extraordinară din 17.01.1990, Societatea de Medicină Veterinară îşi

schimbă denumirea în „Asociaţia medicilor veterinari din Romînia” (A.M.V.R.).

Colegiul medicilor veterinari s-a născut de fapt la 26.11.1938, funcţionînd până

în anul 1949.

Reânfiinţându-se în anul 1998. În Regulamentul de organizare şi funcţionare a

Colegiului Medicilor Veterinari s-au stabilit sanitar modalităţile de privatizare a

asistenţei veterinare, atribuţiile şi competenţele medicilor veterinari liber profesionişti,

acordând:

- atestate de liberă practică pentru asistenţă medicală veterinară,

- examene radiologice, ecografice,

- examene de laborator,

- producerea şi comercializarea produselor de uz veterinar,

- prestări servicii de dezinfecţii, deratizări,

- manipularea şi întreţinerea aparaturii medical veterinare,

- consultanţă tehnică şi legislativă,

- publicaţii, editări materiale de profil.

La înscrierea în Colegiul Medicilor Veterinari se depune în faţa Consiliului

Colegiului un jurământ:

„Jur să-mi exercit profesiunea cu competenţă şi responsabilitate, în mod demn

cu probitate şi devotament, acţionând în toate împrejurările printr-o conduită

exemplară, în spiritul normelor Codului de Etică şi Deontologie medical-veterinară şi

al respectării legilor ţării.

Voi folosi toate cunoştinţele profesionale şi ştiinţifice pentru promovarea şi

apărarea sănătăţii animalelor, protecţia sănătăţii omului şi a condiţiilor ecologice.

Jur să apăr, cu toate puterile, onoarea prestigiul şi nobilele tradiţii ale

profesiunii de medic veterinar!”

ASOCIAŢII ŞI MANIFESTĂRI VETERINARE MONDIALE

În 1952 s-a înfiinţat Asociaţia Mondială Veterinară cu sediul la Geneva,

compusă din 53 de Asociaţii Naţionale din ţări de pe toate continentele, printre care şi

Societatea de Medicină Veterinară din România. Scopurile societăţii sunt:

- unificarea profesiunii de medic veterinar din toată lumea;

- organizarea congreselor mondiale de medicină veterinară;

- încurajarea tuturor ramurilor medicinei veterinare.

În anul 1951 s-a înfiinţat Uniunea Internaţională a studenţilor în medicină

veterinară al cărui scop era de a organiza în timpul vacanţelor întruniri pentru a studia

diverse probleme profesionale.

Asociaţia Mondială de Istorie a Medicinei Veterinare, cu sprijinul secţiei de

istorie a medicinei veterinare, a Societăţii germane de medicină veterinară a organizat mai

multe Congrese mondiale de istorie a medicinei veterinare, cel de al V-lea ţinut la

Copenhaga în 1974.

Oficiul Internaţional de Epizootii (OIE)

Are drept scop lupta comună contra bolilor infecţioase ale animalelor.

La 25 ianuarie 1924 s-a obţinut adeziunea a 28 de ţări din Europa, America de Sud,

Africa şi Asia, ai căror reprezentanţi au convenit să fondeze şi să întreţină un Oficiu

Internaţional de Epizootii cu sediul la Paris.

Oficiul are un birou permanent la Paris, delegaţii ţărilor membre (printre

care şi România), se întrunesc cel puţin odată pe an.

Adunarea a hotărât publicarea unui buletin ştiinţific şi tehnic lunar.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS)

A început să funcţioneze în anul 1948 şi are sediul la Geneva. Organizează

reuniuni de experţi, perticipă la formarea profesională, distribuie burse, patronează

publicaţii. Medicina veterinară interesează OMS-ul prin bolile comune omului şi

animalelor, precum şi prin igiena alimentară, mai ales igiena cărnii şi a laptelui.

Organizaţia pentru alimentaţie şi agricultură (FAO)

Creată în 1946 de o conferinţă reunită în Canada, la Quebec, cu participarea a 43

de state. Se ocupă de problemele tehnice şi economice ale agriculturii şi aprovizionării cu

alimente a locuitorilor din toate ţările, precum şi cu ridicarea nivelului de viaţă al

populaţiilor rurale. La 12 septembrie 1947 şi în urma unui acord din mai 1954 se stabileşte

o legătură între FAO şi OIE.

INFIINTAREA SI DEZVOLTAREA INSTITUTELOR DE CERCETĂRI

MEDICALE VETERINARE

Un aport deosebit a adus ştiinţa veterinară română în domeniul

microbiologiei şi imunologiei.

Paul Riegler (1867-1936), unul din elevii lui Victor Babeş, a fost fondatorul

şcolii româneşti de bacteriologie veterinară, a introdus la noi în ţară practica

diagnosticului bacteriologic în medicina veterinară. Este descendent al unei familii

franceze refugiate şi stabilite în Moldova. Termină Şcoala Superioară de medicină

veterinară în anul 1893, susţinând o strălucită teză de medic veterinar, efectuată în

laboratorul lui Victor Babeş. După susţinerea tezei, Riegler a fost numit boli şef de lucrări

la Catedra de contagioase condusă atunci de profesorul Gh. Persu, unde a introdus pentru

prima dată lucrări de microbiologie, studenţii reuşind să cunoască diverşi microbi.

În anul 1900 este numit profesor predând microbiologia, anatomia patologică,

patologia generală şi controlul sanitar veterinar al alimentelor.

Cea mai importantă activitate a fost aceea de a prepara produse biologice –

maleina şi tuberculina – în laboratorul său, precum şi prepararea primelor seruri

terapeutice. În 1904, Riegler reuşeşte să prepare serul şi vaccinul anticărbunos atât pentru

uz uman , cât şi pentru uz veterinar.

În 1904-1905 cultivă virusul variolic ovin şi prepară serul antivariolic, iar în 1906

prepară serul antitetanic pentru uz uman şi veterinar.

Profesorul Paul Riegler s-a ocupat în primul rând de morvă. În 1914- 1920 a

diagnosticat împreună cu profesorul Udriski şi cu profesorul Poenaru, boala Aujeszky la

câine, bou, pisică şi porc prin proba biologică. Tot în anul 1920, împreună cu profesorul

Poenaru, a descris tuberculoza la oaie, iar în 1934, împreună cu tânărul său asistent

Nicolae Stamatin, a identificat agalaxia contagioasă în România.

Medicii veterinari, aplicând diferitele produse biologice în practică, s-a simţit

nevoia unor cantităţi din ce în ce mai mari, ceea ce a impus înfiinţarea unui institut în acest

scop.

În 1909 s-a realizat construcţia şi a început să funcţioneze Institutul de seruri şi

vaccinuri al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară, care în anul 1921, cu ocazia

comemorării a 100 de ani de la naşterea marelui savant Louis Pasteur, i-a luat numele,

fiind cronologic al treilea institut înfiinţat în Europa, ţara noastră fiind în frunte în acest

domeniu, datorită muncii de creaţie a profesorului Riegler. În anul 1924 s-a construit o

secţie specială de preparare a serurilor în cadrul Giuleşti. Tot aici s-a ridicat mai târziu,

în anul 1949, actualul “Institut de Cercetări Veterinare şi Biopreparate Pasteur”.

Un distins elev şi colaborator al lui Paul Riegler a fost Alexandru Ciucă (1880-

1972) care a obţinut titlul de medic veterinar în anul 1902. În 1922 a pus la punct şi a

aplicat în practică tratamentul durinei cu neosalvarsan, ceea ce a dus la eliminarea

acestei boli din Europa, făcându-l cunoscut în ştiinţa medicală universală.

Notorietatea absolută i-a adus însă metoda de tipizare a virusului aftos prin

reacţia de fixare a complementului.

O prodigioasă activitate a desfăşurat profesorul Ciucă în domeniul seroterapiei

la Institutul Cantacuzino. În toamna 1944 a organizat cea mai mare producţie de seruri a

Institutului Cantacuzino, aprovizionând frontul antihitlerist cu produsele necesare pentru

sănătatea armatei.

Alexandru Vechiu (1890-1954), profesor de microbiologie şi director al

Institutului Pasteur. Din punct de vedere ştiinţific s-a făcut cunoscut pe plan mondial

prin cercetările privind transmiterea virusului pestei porcine la iepuri.

Gheorghe Udriski (1867-1958) este creatorul chirurgiei veterinare din ţara

noastră.

Ion D. Poenaru (1868-1939) este creatorul medicinei interne a animalelor

domestice.

Ioan Ciurea (1878-1944) parazitolog, a cercetat viermii paraziţi la om,

mamifere, păsări şi peşti.

Mihai Fălcoianu (1884-1950) obstetrician şi chirurg veterinar, are merite în

introducerea însămânţărilor artificiale la animale

Leagănul ştiinţei veterinare a fost fără îndoială Franţa, unde a luat fiinţă pentru

întâia oară învăţământul superior veterinar şi care a dăruit omenirii pe marele geniu L.

Pasteur.

Louis Pasteur ( 1822-1895), întemeietorul ştiinţei microbiologiei şi imunologiei,

a fost chimist. A excelat în cercetări de chimie, a elucidat fenomenul de fermentaţie, a

abordat studiul cauzelor bolilor infecţioase.

Primele cercetări au fost făcute asupra unor boli ale animalelor: boala viermilor

de mătase, holera găinilor, antraxul şi turbarea, ultimele două fiind transmisibile la om. A

lucrat în domeniul medicinei veterinare, motiv pentru care a colaborat cu medici veterinari

practicieni şi cu oameni de ştiinţă veterinari.

Pasteur a fost ales la data de 6 mai 1879 membru al Societăţii de Medicină

Veterinară de la Paris, devenită ulterior Academia Veterinară a Franţei.

Colaborarea lui Pasteur cu medicii veterinari a avut o reală contribuţie în

elaborarea doctrinelor sale, cât şi pentru progresul ştiinţei veterinare.

Cele mai importante descoperiri au fost:

- demonstrarea naturii microbiene a fermentaţiilor ; Pasteur dovedeşte că orice

fermentaţie este “un act corelativ unui fenomen vital”. În 1861 descoperă fermentaţia

butirică şi bacteriile anaerobe;

- fundamentarea naturii microbiene a infecţiilor ; Pasteur stabileşte relaţia

cauzală microb – infecţie, pe care o verifică experimantal. El demonstrează că prezenţa

germenilor în organele oilor moarte de antrax nu este consecinţa bolii, ci cauza acesteia .

Pasteur porneşte de la analogia existentă între fermentaţie şi infecţie, ambele procese fiind

efectul activităţii biologice a bacteriilor;

- infirmarea definitivă a teoriei generaţiei spontane ; Pasteur demonstrează fără

echivoc că microorganismele nu apar spontan. Un substrat nutritiv sterilizat într-un

recipient închis la flacără, rămâne practic steril la infinit;

- prepararea unor vaccinuri: vaccinul contra holerei aviare a fost primul vaccin

antibacterian preparat de el, apoi a atenuat şi bacilul cărbunelui. În 1885 obţine prin treceri

succesive intracerebrale pe iepure, virusul rabic fix cu proprietăţi imunizante. Pasteur a

izolat şi a descris mai mulţi germeni, primtre care: clostridium septicum, stafilococii,

streptococii.

Încă în primele decenii după înfiinţarea şcolilor de la Lyon şi Alfort, ştiinţa

veterinară a început să se dezvolte vertiginos. Sunt publicate cercetări de anatomie şi

fiziologie pe animale, lucrări care au venit în sprijinul medicinei şi biologiei, precum şi

cercetări de medicină experimentală şi comparativă.

Philippe Chabert ( 1737-1814) a elaborat interesante lucrări asupra antraxului. A

făcut numeroase cercetări asupra digestiei la rumegătoare, a studiat morva.

Jean Baptiste Huzard ( 1756-1839) a bănuit încă din 1790 natura contagioasă a

tuberculozei şi a stabilit legătura tuberculozei animale cu cea umană. A contribuit la

propaganda în sprijinul vaccinului antivariolic al lui Jenner. A pus bazele celei de a treia

şcoli veterinare din Franţa care şi-a început activitatea în 1828 la Toulouse.

Victor Pierre Galtier (1846-1908), profesor la şcoala de la Lyon, a reuşit

vaccinarea antirabică a oilor în anul 1881, inocul’nd intravenos salivă de câine turbat.

Camille Guerin a absolvit şcoala de la Alfort în anul1896 şi a cercetat la Institutul

Pasteur din Paris, împreună cu medicul Albert Calmette patogenitatea bacilului

tuberculozei de tip bovin, descoperind aspecte ale imunităţii antituberculoase şi au obţinut

vaccinuri contra tuberculozei (BCG).

Henri Carre (1870-1938), numele său rămâne legat de lucrările ştiinţifice în

domeniul anemiei infecţioase şi febrei aftoase şi, în mod deosebit, de descoperirea în

anul1905 a virusului bolilor câinilor tineri (boala lui Carre, jigodia ), unul din primele

virusuri puse în evidenţă în lume.

Cea mai proeminentă personalitate a ştiinţei veterinare mondiale este savantul

veterinar Gaston Leon Ramon , care, prin descoperirile sale a fost considerat unul din

marii binefăcători ai omenirii. A absolvit Şcoala veterinară de la Alfort în 1910. A lucrat la

Institutul Pasteur. În anul 1915 i s-a cerut să găsească un antiseptic care să prevină

contaminarea serurilor hiperimune, să asigure puritatea bacteriologică a acestora şi să nu

altereze proprietăţile lor imunizante. El a descoperit formolul, substanţă a cărei proprietăţi

avea să-l ducă mai târziu la epocala descoperire a anatoxinei.

În 1922 a pus în evidenţă reacţia de floculare, iar în 1923 principiul anatoxinelor

(anatoxina = toxină detoxifiată prin acţiunea căldurii şi a unor substanţe antiseptice,

capabilă să stimuleze producerea de anticorpi. Este folosită la vaccinare împotriva unor

infecţii: difterie, tetanos). În 1923-1924 a realizat vaccinarea cu anatoxină la om şi

folosirea substanţelor adjuvante la prepararea vaccinurilor, iar în 1926 vaccinările

asociate. Descoperirea anatoxinei pe care o aplică în cursul cercetărilor asupra sa a făcut

ca datorită posibilităţii vaccinării copiilor, difteria să rămână doar o tristă amintire în

memoria omenirii. Aplicarea anatoxinei tetanice la om a dat posibilitatea ca marea

mortalitate a soldaţilor care sucombau în dureri atroce în primul război mondial, să se

reducă aproape la zero în cel de al doilea război. Principiul folosit la prepararea anatoxinei

difterice şi tetanice s-a aplicat apoi la relizarea anatoxinei streptococice, stafilococice,

botulinice, precum şi la prepararea unor vaccinuri antivariolice.

Activitatea sa ştiinţifică este inserată în aproape 1000 de note , articole, rapoarte şi

memorii. În 1935, împreună cu profesorii Debre şi Pasteur, a înfiinţat Revista de

imunologie.

SAVANŢI GERMANI DIN TRECUTUL ŞTIINŢEI VETERINARE

Andreas Christian Gerlach (1811-1877) a urmat şcoala de medicină veterinară

din Berlin. A fost un deschizător de drumuri în ştiinţa veterinară, el publicând lucrări în

diverse domenii: “Terapia pentru medicii veterinari”(1853), “Pesta bovină”(1865),

“Trichinele”, “Alimentaţia cu carne a omului”. A susţinut ideea nocivităţii cărnurilor

provenite de la animalele bolnave, datorită bacteriilor, paraziţilor şi toxinelor. S-a ocupat

cu studiul că “boala perlată” este de natură tuberculoasă. Laptele şi carnea bovinelor cu

“boala perlată” sunt dăunătoare pentru om şi trebuie interzise în hrana acestuia.

Wilhelm Schutz (1839-1920), figură strălucitoare a ştiinţei veterinare germane, a

studiat şi medicina umană, dar el a vrut să rămână medic veterinar. A cercetat împreună cu

Koch, deosebirile dintre bacilul tuberculozei umane şi al celei bovine, contribuie la

descrierea bacilului rujetului şi morvei. Schutz a format o adevărată şcoală din care 21 de

colaboratori au devenit profesori la diferite facultăţi din Germania şi din alte ţări.

Bollinger (1843-1909), medic uman, s-a dedicat cu o pasiune deosebită

cercetărilor asupra bolilor infecţioase ale animalelor. În 1872 a pus în evidenţă în variola

aviară, incluziile din protoplasma celulelor epiteliale, incluzii ce îi poartă numele.

P. Frosch ( 1860-1928), profesor de microbiologie la Şcoala superioară de

medicină veterinară din Berlin, împreună cu Friedrich Loffler a contribuit în 1897 la

descoperirea primului virus patogen pentru animale şi om – virusul febrei aftoase.

Ştiinţa veterinară germană se caracterizează în mod deosebit printr-o strânsă

colaborare între cele două medicini. Koch, ca şi Pasteur, a colaborat îndeaproape cu

medicii veterinari şi s-a ocupat de diferite boli ale animalelor. În afară de antraxul vitelor,

s-a ocupat de legăturile dintre tuberculoza omului şi cea a animalelor, de pesta bovină şi

de peripneumomia contagioasă.

PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI VETERINARE DIN UNGARIA

Prima formă de învăţământ superior veterinar în Ungaria a luat fiinţă în anul

1787, iar în 1899 s-a înfiinţat Şcoala superioară de medicină veterinară având caracter

universal.

Aladar Aujeszky (1869-1933) a absolvit medicina umană în 1892, iar în 1903 şi-

a luat şi titlul de medic veterinar. Pe lângă cercetările făcute privind tuberculoza şi morva,

s-a ocupat şi de turbare, descoperind în timpul acestor studii o nouă boală “pseudoturbarea

sau paralizia bulbară infecţioasă”, denumită ulterior boala lui Aujeszky.

Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie în

Ungaria, prevenind infecţia populaţiei cu rabie. Aujeszky a publicat numeroase lucrări

ştiinţifice în ţara sa şi în străinătate, devenind cunoscut pe plan mondial.

Joseph Marek (1868-1952) şi-a luat diploma de medic veterinar la Budapesta în

anul 1892. A studiat sistematic sindromul colicilor la cal şi a clarificat obstrucţia arterelor

intestinale cu referire la tromboembolie.

În 1907 a descris o nouă boală la păsări “neurolimfomatoza sau paralizia

infecţioasă a găinilor” denumită apoi după numele său “boala Marek”.

ASPECTE RETROSPECTIVE ŞI ACTUALE ALE COOPERĂRII ÎNTRE

MEDICINA UMANĂ ŞI MEDICINA VETERINARĂ

Leagănul ştiinţei veterinare a fost fără îndoială Franţa, unde a luat fiinţă pentru

întâia oară învăţământul superior veterinar şi care a dăruit omenirii pe marele geniu L.

Pasteur.

Louis Pasteur ( 1822-1895), întemeietorul ştiinţei microbiologiei şi imunologiei,

a fost chimist. A excelat în cercetări de chimie, a elucidat fenomenul de fermentaţie, a

abordat studiul cauzelor bolilor infecţioase.

Primele cercetări au fost făcute asupra unor boli ale animalelor: boala viermilor

de mătase, holera găinilor, antraxul şi turbarea, ultimele două fiind transmisibile la om. A

lucrat în domeniul medicinei veterinare, motiv pentru care a colaborat cu medici veterinari

practicieni şi cu oameni de ştiinţă veterinari.

Pasteur a fost ales la data de 6 mai 1879 membru al Societăţii de Medicină

Veterinară de la Paris, devenită ulterior Academia Veterinară a Franţei.

Colaborarea lui Pasteur cu medicii veterinari a avut o reală contribuţie în

elaborarea doctrinelor sale, cât şi pentru progresul ştiinţei veterinare.

Cele mai importante descoperiri au fost:

- demonstrarea naturii microbiene a fermentaţiilor ; Pasteur dovedeşte că orice

fermentaţie este “un act corelativ unui fenomen vital”. În 1861 descoperă fermentaţia

butirică şi bacteriile anaerobe;

- fundamentarea naturii microbiene a infecţiilor ; Pasteur stabileşte relaţia

cauzală microb – infecţie, pe care o verifică experimantal. El demonstrează că prezenţa

germenilor în organele oilor moarte de antrax nu este consecinţa bolii, ci cauza acesteia .

Pasteur porneşte de la analogia existentă între fermentaţie şi infecţie, ambele procese fiind

efectul activităţii biologice a bacteriilor;

- infirmarea definitivă a teoriei generaţiei spontane ; Pasteur demonstrează fără

echivoc că microorganismele nu apar spontan. Un substrat nutritiv sterilizat într-un

recipient închis la flacără, rămâne practic steril la infinit;

- prepararea unor vaccinuri: vaccinul contra holerei aviare a fost primul vaccin

antibacterian preparat de el, apoi a atenuat şi bacilul cărbunelui. În 1885 obţine prin treceri

succesive intracerebrale pe iepure, virusul rabic fix cu proprietăţi imunizante. Pasteur a

izolat şi a descris mai mulţi germeni, primtre care: clostridium septicum, stafilococii,

streptococii.

Încă în primele decenii după înfiinţarea şcolilor de la Lyon şi Alfort, ştiinţa

veterinară a început să se dezvolte vertiginos. Sunt publicate cercetări de anatomie şi

fiziologie pe animale, lucrări care au venit în sprijinul medicinei şi biologiei, precum şi

cercetări de medicină experimentală şi comparativă.

Philippe Chabert ( 1737-1814) a elaborat interesante lucrări asupra antraxului. A

făcut numeroase cercetări asupra digestiei la rumegătoare, a studiat morva.

Jean Baptiste Huzard ( 1756-1839) a bănuit încă din 1790 natura contagioasă a

tuberculozei şi a stabilit legătura tuberculozei animale cu cea umană. A contribuit la

propaganda în sprijinul vaccinului antivariolic al lui Jenner. A pus bazele celei de a treia

şcoli veterinare din Franţa care şi-a început activitatea în 1828 la Toulouse.

Victor Pierre Galtier (1846-1908), profesor la şcoala de la Lyon, a reuşit

vaccinarea antirabică a oilor în anul 1881, inocul’nd intravenos salivă de câine turbat.

Camille Guerin a absolvit şcoala de la Alfort în anul1896 şi a cercetat la Institutul

Pasteur din Paris, împreună cu medicul Albert Calmette patogenitatea bacilului

tuberculozei de tip bovin, descoperind aspecte ale imunităţii antituberculoase şi au obţinut

vaccinuri contra tuberculozei (BCG).

Henri Carre (1870-1938), numele său rămâne legat de lucrările ştiinţifice în

domeniul anemiei infecţioase şi febrei aftoase şi, în mod deosebit, de descoperirea în

anul1905 a virusului bolilor câinilor tineri (boala lui Carre, jigodia ), unul din primele

virusuri puse în evidenţă în lume.

Cea mai proeminentă personalitate a ştiinţei veterinare mondiale este savantul

veterinar Gaston Leon Ramon , care, prin descoperirile sale a fost considerat unul din

marii binefăcători ai omenirii. A absolvit Şcoala veterinară de la Alfort în 1910. A lucrat la

Institutul Pasteur. În anul 1915 i s-a cerut să găsească un antiseptic care să prevină

contaminarea serurilor hiperimune, să asigure puritatea bacteriologică a acestora şi să nu

altereze proprietăţile lor imunizante. El a descoperit formolul, substanţă a cărei proprietăţi

avea să-l ducă mai târziu la epocala descoperire a anatoxinei.

În 1922 a pus în evidenţă reacţia de floculare, iar în 1923 principiul anatoxinelor

(anatoxina = toxină detoxifiată prin acţiunea căldurii şi a unor substanţe antiseptice,

capabilă să stimuleze producerea de anticorpi. Este folosită la vaccinare împotriva unor

infecţii: difterie, tetanos). În 1923-1924 a realizat vaccinarea cu anatoxină la om şi

folosirea substanţelor adjuvante la prepararea vaccinurilor, iar în 1926 vaccinările

asociate. Descoperirea anatoxinei pe care o aplică în cursul cercetărilor asupra sa a făcut

ca datorită posibilităţii vaccinării copiilor, difteria să rămână doar o tristă amintire în

memoria omenirii. Aplicarea anatoxinei tetanice la om a dat posibilitatea ca marea

mortalitate a soldaţilor care sucombau în dureri atroce în primul război mondial, să se

reducă aproape la zero în cel de al doilea război. Principiul folosit la prepararea anatoxinei

difterice şi tetanice s-a aplicat apoi la relizarea anatoxinei streptococice, stafilococice,

botulinice, precum şi la prepararea unor vaccinuri antivariolice.

Activitatea sa ştiinţifică este inserată în aproape 1000 de note , articole, rapoarte şi

memorii. În 1935, împreună cu profesorii Debre şi Pasteur, a înfiinţat Revista de

imunologie.

SAVANŢI GERMANI DIN TRECUTUL ŞTIINŢEI VETERINARE

Andreas Christian Gerlach (1811-1877) a urmat şcoala de medicină veterinară

din Berlin. A fost un deschizător de drumuri în ştiinţa veterinară, el publicând lucrări în

diverse domenii: “Terapia pentru medicii veterinari”(1853), “Pesta bovină”(1865),

“Trichinele”, “Alimentaţia cu carne a omului”. A susţinut ideea nocivităţii cărnurilor

provenite de la animalele bolnave, datorită bacteriilor, paraziţilor şi toxinelor. S-a ocupat

cu studiul că “boala perlată” este de natură tuberculoasă. Laptele şi carnea bovinelor cu

“boala perlată” sunt dăunătoare pentru om şi trebuie interzise în hrana acestuia.

Wilhelm Schutz (1839-1920), figură strălucitoare a ştiinţei veterinare germane, a

studiat şi medicina umană, dar el a vrut să rămână medic veterinar. A cercetat împreună cu

Koch, deosebirile dintre bacilul tuberculozei umane şi al celei bovine, contribuie la

descrierea bacilului rujetului şi morvei. Schutz a format o adevărată şcoală din care 21 de

colaboratori au devenit profesori la diferite facultăţi din Germania şi din alte ţări.

Bollinger (1843-1909), medic uman, s-a dedicat cu o pasiune deosebită

cercetărilor asupra bolilor infecţioase ale animalelor. În 1872 a pus în evidenţă în variola

aviară, incluziile din protoplasma celulelor epiteliale, incluzii ce îi poartă numele.

P. Frosch ( 1860-1928), profesor de microbiologie la Şcoala superioară de

medicină veterinară din Berlin, împreună cu Friedrich Loffler a contribuit în 1897 la

descoperirea primului virus patogen pentru animale şi om – virusul febrei aftoase.

Ştiinţa veterinară germană se caracterizează în mod deosebit printr-o strânsă

colaborare între cele două medicini. Koch, ca şi Pasteur, a colaborat îndeaproape cu

medicii veterinari şi s-a ocupat de diferite boli ale animalelor. În afară de antraxul vitelor,

s-a ocupat de legăturile dintre tuberculoza omului şi cea a animalelor, de pesta bovină şi

de peripneumomia contagioasă.

PERSONALITĂŢI ALE MEDICINEI VETERINARE DIN UNGARIA

Prima formă de învăţământ superior veterinar în Ungaria a luat fiinţă în anul

1787, iar în 1899 s-a înfiinţat Şcoala superioară de medicină veterinară având caracter

universal.

Aladar Aujeszky (1869-1933) a absolvit medicina umană în 1892, iar în 1903 şi-

a luat şi titlul de medic veterinar. Pe lângă cercetările făcute privind tuberculoza şi morva,

s-a ocupat şi de turbare, descoperind în timpul acestor studii o nouă boală “pseudoturbarea

sau paralizia bulbară infecţioasă”, denumită ulterior boala lui Aujeszky.

Datorită lui Aujeszky, vaccinarea antirabică a câinilor a devenit obligatorie în

Ungaria, prevenind infecţia populaţiei cu rabie. Aujeszky a publicat numeroase lucrări

ştiinţifice în ţara sa şi în străinătate, devenind cunoscut pe plan mondial.

Joseph Marek (1868-1952) şi-a luat diploma de medic veterinar la Budapesta în

anul 1892. A studiat sistematic sindromul colicilor la cal şi a clarificat obstrucţia arterelor

intestinale cu referire la tromboembolie.

În 1907 a descris o nouă boală la păsări “neurolimfomatoza sau paralizia

infecţioasă a găinilor” denumită apoi după numele său “boala Marek”.

ASPECTE RETROSPECTIVE ŞI ACTUALE ALE COOPERĂRII ÎNTRE

MEDICINA UMANĂ ŞI MEDICINA VETERINARĂ

Până la înfiinţarea învăţământului veterinar, sarcina de a organiza combaterea

epizootiilor le revenea medicilor. În Anglia, cel mai mare susţinător al învăţământului

veterinar a fost medicul John Hunter (1728-1793), anatomist, fiziolog şi chirurg, una

dintre cele mai mari figuri ale medicinei engleze care s-a exprimat ca şi Pasteur mai târziu

că: “dacă nu ar fi fost în vârstă, ar începe studiile de medicină veterinară”.

Legăturile dintre cele două medicini, s-au manifestat şi prin aceea că în diferite

ţări numeroşi medici veterinari au studiat şi medicina umană.

O altă manifestare a relaţiilor dintre cele două medicini, a constituit-o faptul că

numeroşi medici umani, atraşi de varietatea particularităţilor anatomice, fiziologice şi de

comportare faţă de noxele mediului înconjurător a diferitelor specii de animale, au

întreprins cercetări ştiinţifice în medicina veterinară.

Medicul englez William Harvey (1578-1657) a descoperit circulaţia sângelui şi a

scris “Studiu asupra inimii şi sângelui la animale”.

Marcello Malpighi (1628-1694) a fost primul anatomist care a folosit

microscopul şi a lămurit modul cum trece sângele din artere în vene, descoperind

capilarele.

John Hunter a deschis cadavre de animale, considerând că pentru a înţelege

anatomia omului trebuie deschise şi cercetate cât mai multe cadavre a diferitelor specii de

animale. Numai printr-o comparare a organelor putem înţelege funcţiile vitale generale,

desfăşurarea vieţii normale şi patologice.

Pavlov (1849-1936), un mare cercetător în fiziologia animală, a transpus în mod

genial la om concluziile sale din experienţa pe câini.

Joseph Lister (1827-1936) a introdus antisepsia în chirurgie, primul antiseptic

utilizat în sălile de operaţie a fost fenolul.

Robert Koch (1843-1910) şi-a început cercetările bacteriologice ca medic de

ţară, preocupându-l în mod deosebit etiologia antraxului. Era atât de pasionat, încât îşi

părăsea pacienţii care-l aşteptau la consultaţii pentru a se duce pe câmp cu ţăranii după

vacile moarte de antrax.

Robert Koch trebuie considerat al doilea fondator al bacteriologiei şi

microbiologiei. Postulatele lui, elaborate în 1878 şi 1884, precizează că un microb poate fi

considerat agentul cauzal al unei boli atunci când:

- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat aceleaşi semne de boală;

- se izolează şi se menţine în culturi pure;

- inoculate, reproduc infecţia experimental, identică sau asemănătoare cu infecţia

naturală.

Semnalarea primului fenomen de alergie şi prepararea primei substanţe

revelatoare. Obţine tuberculina folosită şi astăzi ca preparat revelator pentru diagnosticul

alergic al tuberculozei. În 1882 a stabilit etiologia tuberculozei, bacilul tuberculozei

numindu-se "“acilul lui Koch”.

Unul din primii elevi ai lui Koch a fost Friedrich Loeffler (1852-1915) care a

descoperit în anul 1897 primul virus din lumea animală, virusul febrei aftoase.

Hans Christian Gram (1853-1938) introduce în 1884 metoda de colorare care îi

poartă numele, rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice

curente.

Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), bacteriolog şi imunolog, a evidenţiat fenomenul

de fagocitoză cu rol în rezistenţa nespecifică a organismului împotriva infecţiilor.

Karl Landsteiner (1868-1943), fiziolog şi imunolog, a descoperit sistemul de

grupe sangvine A, B, O şi factorul Rhesus ( factorul Rh). Sângele, ca factor terapeutic de

mare valoare nu poate fi utilizat în transfuzii înainte de a fi testată compatibilitatea sau

incompatibilitatea sangvină dintre donator şi primitor, realizată cu ajutorul unor teste

imunohematologice, bazate pe cunoaşterea grupelor sangvine ale celor doi parteneri (O, A,

B şi AB). Factorul Rh prezent 85% din oameni ( Rh pozitiv) şi absent la 15% (Rh negativ)

are implicaţii deosebite în naşterea unui copil dintr-o mamă Rh-negativ şi un tată Rh-

pozitiv.

O altă descoperire a lui Landsteiner a fost virusul poliomielitei (paralizia infantilă).

August von Wassermann (1866-1925) a descoperit alături de Bordet, reacţia care-

i poartă numele, utilizată în diagnosticul serologic al sifilisului.

Cinader Bernhard a studiat şi a descoperit markerii celulari ai limfocitelor B şi T,

mecanismele toleranţei imune şi acţiunea anticorpilorasupra enzimelor.

Barnh Blumberg a descoperi antigenul Australia în sângele aborigenilor.

Antigenul Australia este antigenul de suprafaţă al virusului hepatitei virale de tip B.

Medicul român, profesorul Victor Babeş (1854-1926), este fondatorul şcolii

româneşti de microbiologie. În perioada 1881-1884 a lucrat în laboratorul lui Pasteur, iar

în 1885 în laboratorul lui Koch. A elaborat peste o mie de lucrări şi 25 de monografii. În

1885 publică la Paris, împreună cu savantul Victor Cornil, primul tratat de bacteriologie

din lume, intitulat “Les bacteries”. A descoperit, în 1887, incluziile produse de virusul

turbării în celulele piramidale din cornul lui Ammon, cunoscute sub numele de “incluziile

Babeş-Negri”. Este considerat al doilea mare specialist din lume (după Pasteur) în turbare

şi este autorul unei monografii intitulată “La rage” (turbarea). În 1887 înfiinţează institutul

care-i poartă numele. Împreună cu Lepp, în anul 1889, a preparat serurile imune.

A cercetat boli ale animalelor cum sunt: holera găinilor, morva, rujetul, antraxul,

febra aftoasă, colaborând cu medici veterinari, în special cu Paul Riegler. Cea mai mare

descoperire a lui Babeş care i-a adus notorietatea mondială a fost punerea în evidenţă a

parazitului Babesiella bovis.

Ion Cantacuzino (1863-1934), fondatorul Institutului de Seruri şi Vaccinuri din

Bucureşti (1921) care-i poartă numele şi astăzi. Fondator al şcolii româneşti de patologie

experimentală şi imunologie, a iniţiat lupta antituberculoasă, introducând vaccinarea BCG

(bacilul Calmette-Guerin).

Mihai Ciucă (1883-1969),microbiolog, imunolog, epidemiolog şi igienist de

reputaţie internaţională a descoperit, alături de Jules Bordet, fenomenul de lizogenie.

Academicianul Ştefan Nicolau (1896-1967), fondatorul şcolii române de

virusologie, a studiat numeroase boli virotice ale animalelor. Este fondatorul Institutului

de Virusologie din Bucureşti şi titularul primei catedre de virusologie de la catedra

Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Eduard Jenner (1749-1823) a fost preocupat de variola omului, sesizând

asemănarea şi înrudirea cu variola vacilor. A realizat vaccinarea speciei umane cu limfa

din pustulele variolice ale vacii, realizând astfel, în anii 1796-1798, cu aproape 100 de ani

înainte de Pasteur, prima vaccinare din lume.

Medicul veterinar Salmon, membru al Societăţii americane de sănătate publică şi

preşedinte al acesteia, în 1881 a scos în evidenţă legătura ştiinţei veterinare cu sănătatea

publică. A descoperit germenul Salmonella care marchează strânsa legătură dintre

patologia animală şi cea umană.

Paul Erlich introduce chimioterapeuticele în practica medicală, prin sintetizarea

salvarsanului, folosit cu succes în anul 1910 în tratarea sifilisului.

Alexander Fleming a obţinut în anul 1929 penicilina din culturile ciupercilor

genului Penicillium.

Waksman obţine în 1944 streptomicina din Streptomyces griseus, iar Burkholder,

în 1947, obţine cloromicina din Streptomyces venezuelae.

Societetea Regală de medicină din Londra are ca membrii şi medici veterinari şi

are relaţii de colaborare cu mai multe societăţi cu caracter veterinar între care:

- Asociaţia veterinară britanică;

- Societatea centrală veterinară;

- Asociaţia veterinară britanică pentru cabaline;

- Asociaţia veterinară britanică pentru păsări;

- Asociaţia veterinară britanică pentru animale mici.

Academia Regală de medicină din Belgia, ca şi Academiile de medicină din alte

ţări, au câte o secţie de medicină veterinară.

S-a concluzionat că nu se poate face o separare între cele două medicini,

impunându-se o strânsă colaborare între ele, concluzie la care a ajuns şi Organizaţia

Mondială a Sănătăţii prin crearea secţiei de sănătate publică veterinară.

Până la înfiinţarea învăţământului veterinar, sarcina de a organiza combaterea

epizootiilor le revenea medicilor. În Anglia, cel mai mare susţinător al învăţământului

veterinar a fost medicul John Hunter (1728-1793), anatomist, fiziolog şi chirurg, una

dintre cele mai mari figuri ale medicinei engleze care s-a exprimat ca şi Pasteur mai târziu

că: “dacă nu ar fi fost în vârstă, ar începe studiile de medicină veterinară”.

Legăturile dintre cele două medicini, s-au manifestat şi prin aceea că în diferite

ţări numeroşi medici veterinari au studiat şi medicina umană.

O altă manifestare a relaţiilor dintre cele două medicini, a constituit-o faptul că

numeroşi medici umani, atraşi de varietatea particularităţilor anatomice, fiziologice şi de

comportare faţă de noxele mediului înconjurător a diferitelor specii de animale, au

întreprins cercetări ştiinţifice în medicina veterinară.

Medicul englez William Harvey (1578-1657) a descoperit circulaţia sângelui şi a

scris “Studiu asupra inimii şi sângelui la animale”.

Marcello Malpighi (1628-1694) a fost primul anatomist care a folosit

microscopul şi a lămurit modul cum trece sângele din artere în vene, descoperind

capilarele.

John Hunter a deschis cadavre de animale, considerând că pentru a înţelege

anatomia omului trebuie deschise şi cercetate cât mai multe cadavre a diferitelor specii de

animale. Numai printr-o comparare a organelor putem înţelege funcţiile vitale generale,

desfăşurarea vieţii normale şi patologice.

Pavlov (1849-1936), un mare cercetător în fiziologia animală, a transpus în mod

genial la om concluziile sale din experienţa pe câini.

Joseph Lister (1827-1936) a introdus antisepsia în chirurgie, primul antiseptic

utilizat în sălile de operaţie a fost fenolul.

Robert Koch (1843-1910) şi-a început cercetările bacteriologice ca medic de

ţară, preocupându-l în mod deosebit etiologia antraxului. Era atât de pasionat, încât îşi

părăsea pacienţii care-l aşteptau la consultaţii pentru a se duce pe câmp cu ţăranii după

vacile moarte de antrax.

Robert Koch trebuie considerat al doilea fondator al bacteriologiei şi

microbiologiei. Postulatele lui, elaborate în 1878 şi 1884, precizează că un microb poate fi

considerat agentul cauzal al unei boli atunci când:

- se găseşte la toţi indivizii care au prezentat aceleaşi semne de boală;

- se izolează şi se menţine în culturi pure;

- inoculate, reproduc infecţia experimental, identică sau asemănătoare cu infecţia

naturală.

Semnalarea primului fenomen de alergie şi prepararea primei substanţe

revelatoare. Obţine tuberculina folosită şi astăzi ca preparat revelator pentru diagnosticul

alergic al tuberculozei. În 1882 a stabilit etiologia tuberculozei, bacilul tuberculozei

numindu-se "“acilul lui Koch”.

Unul din primii elevi ai lui Koch a fost Friedrich Loeffler (1852-1915) care a

descoperit în anul 1897 primul virus din lumea animală, virusul febrei aftoase.

Hans Christian Gram (1853-1938) introduce în 1884 metoda de colorare care îi

poartă numele, rămasă până astăzi tehnica de bază pentru examenele bacteriologice

curente.

Ilia Ilici Mecinikov (1845-1916), bacteriolog şi imunolog, a evidenţiat fenomenul

de fagocitoză cu rol în rezistenţa nespecifică a organismului împotriva infecţiilor.

Karl Landsteiner (1868-1943), fiziolog şi imunolog, a descoperit sistemul de

grupe sangvine A, B, O şi factorul Rhesus ( factorul Rh). Sângele, ca factor terapeutic de

mare valoare nu poate fi utilizat în transfuzii înainte de a fi testată compatibilitatea sau

incompatibilitatea sangvină dintre donator şi primitor, realizată cu ajutorul unor teste

imunohematologice, bazate pe cunoaşterea grupelor sangvine ale celor doi parteneri (O, A,

B şi AB). Factorul Rh prezent 85% din oameni ( Rh pozitiv) şi absent la 15% (Rh negativ)

are implicaţii deosebite în naşterea unui copil dintr-o mamă Rh-negativ şi un tată Rh-

pozitiv.

O altă descoperire a lui Landsteiner a fost virusul poliomielitei (paralizia infantilă).

August von Wassermann (1866-1925) a descoperit alături de Bordet, reacţia care-

i poartă numele, utilizată în diagnosticul serologic al sifilisului.

Cinader Bernhard a studiat şi a descoperit markerii celulari ai limfocitelor B şi T,

mecanismele toleranţei imune şi acţiunea anticorpilorasupra enzimelor.

Barnh Blumberg a descoperi antigenul Australia în sângele aborigenilor.

Antigenul Australia este antigenul de suprafaţă al virusului hepatitei virale de tip B.

Medicul român, profesorul Victor Babeş (1854-1926), este fondatorul şcolii

româneşti de microbiologie. În perioada 1881-1884 a lucrat în laboratorul lui Pasteur, iar

în 1885 în laboratorul lui Koch. A elaborat peste o mie de lucrări şi 25 de monografii. În

1885 publică la Paris, împreună cu savantul Victor Cornil, primul tratat de bacteriologie

din lume, intitulat “Les bacteries”. A descoperit, în 1887, incluziile produse de virusul

turbării în celulele piramidale din cornul lui Ammon, cunoscute sub numele de “incluziile

Babeş-Negri”. Este considerat al doilea mare specialist din lume (după Pasteur) în turbare

şi este autorul unei monografii intitulată “La rage” (turbarea). În 1887 înfiinţează

institutul care-i poartă numele. Împreună cu Lepp, în anul 1889, a preparat serurile imune.

A cercetat boli ale animalelor cum sunt: holera găinilor, morva, rujetul, antraxul,

febra aftoasă, colaborând cu medici veterinari, în special cu Paul Riegler. Cea mai mare

descoperire a lui Babeş care i-a adus notorietatea mondială a fost punerea în evidenţă a

parazitului Babesiella bovis.

Ion Cantacuzino (1863-1934), fondatorul Institutului de Seruri şi Vaccinuri din

Bucureşti (1921) care-i poartă numele şi astăzi. Fondator al şcolii româneşti de patologie

experimentală şi imunologie, a iniţiat lupta antituberculoasă, introducând vaccinarea BCG

(bacilul Calmette-Guerin).

Mihai Ciucă (1883-1969),microbiolog, imunolog, epidemiolog şi igienist de

reputaţie internaţională a descoperit, alături de Jules Bordet, fenomenul de lizogenie.

Academicianul Ştefan Nicolau (1896-1967), fondatorul şcolii române de

virusologie, a studiat numeroase boli virotice ale animalelor. Este din fondatorul

Institutului de Virusologie Bucureşti şi titularul primei catedre de virusologie de la

catedra Facultăţii de Medicină din Bucureşti.

Eduard Jenner (1749-1823) a fost preocupat de variola omului, sesizând

asemănarea şi înrudirea cu variola vacilor. A realizat vaccinarea speciei umane cu limfa

din pustulele variolice ale vacii, realizând astfel, în anii 1796-1798, cu aproape 100 de ani

înainte de Pasteur, prima vaccinare din lume.

Medicul veterinar Salmon, membru al Societăţii americane de sănătate publică şi

preşedinte al acesteia, în 1881 a scos în evidenţă legătura ştiinţei veterinare cu sănătatea

publică. A descoperit germenul Salmonella care marchează strânsa legătură dintre

patologia animală şi cea umană.

Paul Erlich introduce chimioterapeuticele în practica medicală, prin sintetizarea

salvarsanului, folosit cu succes în anul 1910 în tratarea sifilisului.

Alexander Fleming a obţinut în anul 1929 penicilina din culturile ciupercilor

genului Penicillium.

Waksman obţine în 1944 streptomicina din Streptomyces griseus, iar Burkholder,

în 1947, obţine cloromicina din Streptomyces venezuelae.

Societetea Regală de medicină din Londra are ca membrii şi medici veterinari şi

are relaţii de colaborare cu mai multe societăţi cu caracter veterinar între care:

- Asociaţia veterinară britanică;

- Societatea centrală veterinară;

- Asociaţia veterinară britanică pentru cabaline;

- Asociaţia veterinară britanică pentru păsări;

- Asociaţia veterinară britanică pentru animale mici.

Academia Regală de medicină din Belgia, ca şi Academiile de medicină din

alte ţări, au câte o secţie de medicină veterinară.

S-a concluzionat că nu se poate face o separare între cele două medicini,

impunându-se o strânsă colaborare între ele, concluzie la care a ajuns şi Organizaţia

Mondială a Sănătăţii prin crearea secţiei de sănătate publică veterinară.

În istoria marilor epidemii, variola era una dintre teribilele boli care a bântuit sub

formă de valuri semănând moarte şi spaimă.

Cruciadele, războaiele, năvălitorii au purtat virusul de la un capăt la altul al

pământului.

FRACASTORO GIROLAMO (1474-1553) medic, filozof, geograf, astronom,

matematician, poet şi muzician, s-a născut la Verona (Italia) constată caracterul

contagios al bolii, precum şi faptul că un om odată bolnav şi vindecat, numai face

niciodată boala.

De la această constare până la a îmbolnăvi copiii în mod voit a fost un pas.

În India, preoţii lui Brahma îmbrăcau copii cu cămăşi de bumbac umezite cu suc

variolic.

În Scoţia copiii purtau pe pielea raclată a braţului fire de lână imbibate în suc

variolic.

Abisinienii şi arabii dădeau copiilor să bea cruste variolice.

În Muntenia se râcâia coapsa copiilor cu cuţitul ţi îi înţepau cu ace înmuiate în

suc variolic, sau atârnau fetiţelor în urechi aţă umezită în puroi variolic.

În Transilvania copiii erau scăldaţi în apa în care se spăla un convalescent.

Rezultatele erau cele mai multe ori deosebit de bune. În urma inoculării se făcea o

febră uşoară, apăreau 2-3 pustule şi persoana era imunizată.

Acest procedeu empiric era folosit şi în seraiurile Constantinopolului.

La noi în ţară, în 1713 soţia domnitorului Nicolae Mavrocordat şi-a variolizat

copiii la Constantinopol.

În Anglia, Lady Montague îşi variolizează copiii şi reuşeşte să convingă şi pe

principesa de Galles să-şi variolizeze cele două fetiţe.

În anul 1749 s-a născut Eduard Jenner în Anglia (districtul Berkley- localitatea

Gloucestershine). Fiu de pastor anglican, îşi face ucenicia medicală la spitalul Saint

George din Londra remarcat de căpitanul Robert Cook ca un specialist ordonat, pedant şi

minuţios. Se stabileşte în Berkley, în casa părintească, devenând chirurgul satului. Au

trecut 20 de ani, dar după ei, o descoperire banală îl va face celebru.

Mulgătorii de vaci care se molipseau de variola vacilor (cow-pox) nu făceau

variola umană. Jenner a studiat variola vacilor şi a observat că are asemănări şi cu

variola umană a aflat că mulgătorilor ce făceau variola bovină le apăreau pe mâni şi

pe braţe o serie de butoni roşii, dureroşi care dispăreau în una-două săptămâni, nici unul

din ei nu s-a îmbolnavit de variolă umană.

Jenner face o serie de experienţe, infectează cu variola bovină un copil JAMES

PHIPPS, care scapă de valuri de variolă umană apărut după variolizare (1796), riscă

şi infectează cu variolă umană, copilul rezistă. Reface doi ani la rând experimentul, iar în

1798 Jenner se hotăreşte să scrie un memoriu Societăţii regale din Londra, care-i refuză

comunicarea.

Dar Jenner îşi publică cercetarea într-o broşură de 75 de pagini „Cercetare cu

privire la cauzele şi efectele variolei – vaccine- o boală descoperită în unele comitate

din Apusul Angliei, în care arată că infectarea cu „cow-pox” nu este însoţită de

accidente ca în cazul variolizării cu variolă umană.

În 1799, Jenner şi o serie de medici din Londra fondează un Institut vaccinal.

Bineânţeles erau şi medici care se opuneau acestui procedeu, de asemenea

biserica se opunea vaccinării, apar caricaturi şi articole care-l defăimează pe Jenner.

Scandalul atinge apogeul în 1802, când se deschide o anchetă la camera

deputaţilor unde depun mărturie toţi medicii de prestigiu ai vremii care au folosit

vaccinarea cu cow-pox.

Jenner iese victorios primând şi un premiu de 2000 de livre pe care le foloseşte

pentru dezvoltarea şi consolidarea Institutului vaccinal.

Această metodă de vaccinare era folosită pe teritoriul ţării noastre încă din anul

1800. Se spală ugerul vacii bolnave de variolă cu lapte, ca apoi cu el se îmbăiau copiii.

Medicul elveţian Odier traduce în franceză integral broşura lui Jenner şi numeşte

limfa recoltată de vacile bolnave „vaccin” de la latinescul „vacca”, termen generalizat

de Pasteur pentru toate produsele biologice ce dau organismului o imunitate activă.

Tot Jenner a găsit şi o metodă de conservare a materialului vaccinal. El a

împregnat fire de bumbac cu limfă variolică.

Jenner moare la 26 .01 .1823, a trăit 74 de ani şi a ajutat omenirea să trăiască

peste veacuri.

Aceasta este povestea începutului cercetării şi înfiinţării primelor institute de

cercetări.

În anul 1840, italianul Negri Aldechi creează la Apoli un Institut de cercetări,

apoi se înfiinţează la Paris 1864, Bruxelles- 1868.

La noi în ţară doctor Vlădescu Vasile la 25 septembrie 1874 dă în folosinţă la

Bucureşti un mic „Institut vaccinal”.

De la început s-a simţit nevoia unei colaborări cu medici veterinari. Primul medic

veterinar care a participat la producerea vaccinului antivariolic uman a fost Măgureanu

Mihail.

Vincent Luis (1851-1893) născut la Lyon ajunge la Bucureşti urmează Şcoala de

medicină şi Farmacie, se transferă la Şcoala veterinară unde în anul 1869 obţine

diploma de subveterinar. Îşi completează studiile la Alfort şi Lyon, în sfârşit obţine

diploma de medic veterinar de Torino.

Se reântoarce la Bucureşti ca medic şef al capitalei şi profesor la Şcoala

Superioară Veterinară, se ocupă şi de cultivarea vaccinului antivariolic, obţinând un

vaccin curat, conservat pe vârful penelor de gâscă dar şi în fiole capilare între geamuri de

sticlă.

Furtună Ştefan Ion (1860-1937) medic veterinar în 1889 face demersuri pentru

înfiinţarea unui Institut naţional vaccinogen, astfel în 1891 se înaugurează un mic

Institut vaccinal al statului, iar în 1893 s-a înfiinţat „Institutul de vaccin animal”.

Ion Cantacuzino (1863-1934) medic uman se specializează la Institutul Pasteur

din Paris, înfiinţează la Bucureşti un laborator de medicină experimentală care în 1921

devine Institutul Cantacuzino – Institut de serovaccinuri.

Pe lângă Şcoala Superioară de Medicină Veterinară a funcţionat Institutul de

serovaccinuri, condus de profesor Paul Riegler (1867-1936) care la 27 decembrie 1922

cu ocazia centenarului naşterii savantului Luis Pasteur devine Institutul Pasteur.

În 1895 s-a înfiinţat un Institut Zootehnic care se desfiinţează în anul 1900.

Prin activitatea şi profesionalismul doctorului Gh.K. Constantinescu (1888-

1950) considerat fondatorul zootehniei moderne din România în anul 1922 se

reânfiinţează Institutul Naţional Zootehnic.

În anul 1966 se înfiinţează Laboratorul Central de Diagnostic Veterinar care

va deveni azi Institutul de Diagnostic şi Sănătate Animală (I.D.S.A.) Bucureşti care se

ocupă de diagnosticul şi supravegherea bolilor la animale şi a zoonozelor, de

asimilare a tehnicilor de biologie moleculară.

PUBLICAŢII DE MEDICINĂ VETERINARĂ

Prima publicaţie de medicină vetrinară a apărut în Franţa la 1782 şi se numeşte,

„Almanach vétérinar”, azi , „Recuel de médiciné vétérinaire” care apare alături de

„Buletin de l Academie vétérinaire de France” .

La noi în ţară primele informaţii medicale veterinare au apărut în diferite

calendare şi almanahuri sau în „Curierul românesc” la Bucureşti al lui Ion Heliade

Rădulescu, „Albina românească” la Iaşi a lui Gheorghe Asachi, etc.

Azi există „Revista română de Medicină Veterinară” fondată încă din 1888.

Iar Asociaţia generală a medicilor veterinari din România publică periodicul

„Jurnal medical veterinar”. Alte reviste importante sunt:

-AJVR- American Jurnal of Verinary Research;

-JAVMA-Jurnal of the American Veterinary Medical Association.

Azi există însă periodice, reviste, anuare, jurnale medical veterinare în fiecare

ţară, chiar şi pe specii şi patologii.

DEZVOLTAREA DISCIPLINELOR PRECLINICE IN MEDICINA

VETERINARA

BIOFIZICA ŞI BIOCHIMIA

Ideea fundamentelor chimice şi fizice ale vieţii şi bolii este prefigurată încă din

antichitate în doctrina umorală a lui Hippocrate.

Biofizica, ştiinţă de intersecţie între biologie şi biofizică s-a născut în secolul

XVII –lea, bazată pe metoda deducţiei ştiinţifice a lui René Descartes (1595-1650) care

are meritul de a deschide calea cercetărilor şi interpretărilor materialiste.

Bichimia se dezvoltă odată cu descoperirea oxigenului, azotului şi bioxidului

de carbon cu precizarea relaţiilor lor cu viaţa.

Lavoisier Antoine Laurent (1743-1794) este cel care a enunţat legea conservării

masei „nimic nu se pierde , totul se transformă”.

A observat că oxigenul întreţine arderea, a intuit că actul respirator este un

schimb de substanţe între organism şi mediul înconjurător, că oxigenul este absolut

necesar în procesul respiraţiei.

Considerat şi un precursor al filozofiei moderne, Lavoisier a fost arestat şi

condamnat la ghilotină în timpul revoluţiei franceze. În timpul procesului Lavoisier a

spus judecătorului „în definitiv eu nu sunt decât un savant”. Răspunsul a

fost”republica nu are nevoie de savanţi”.

Spre sfârşitul secolului XIX apare în biochimie orientarea spre metabolism,

biochimia intrând într-o etapă clinică şi dinamică.

Biochimia se dezvoltă odată cu dezvoltarea fiziologiei.

În ţara noastră Carol Davila a ţinut primul curs comun de biochimie elevilor

Şcolii de Medicină Umană şi Veterinară.

Babeş Aurel (1853-1925) fratele lui Victor Babeş a obţinut titlul de doctor în

chimie la Universitatea din Heidelberg şi a pus bazele disciplinelor de biofizică şi

biochimie fiind în 1898 profesor la Şcoala Superioară de Medicină Veterinară

Bucureşti.

Fondatorul biochimiei veterinare româneşti este socotit Radu Vlădescu

(1886-1964) medic veterinar, doctor în chimie la Sorbona, lucrează o perioadă la

Institutul Pasteur din Paris.

Din 1923 până în 1953, timp de 30 de ani este profesor de biochimie la

Facultatea de medicină Veterinară Bucureşti.

Urmează Lascăr Buruiană, care pentru activitatea sa a fost distins cu Ordinul

Muncii şi cu Premiul Ministerului Educaţiei Naţionale, apoi Mihail Şerban care

datorită unei activităţi ştiinţifice deosebit de valoroase devine membru al Academiei

Române şi preşedinte al Comisiei de Biochimie.

La Timişoara titularul disciplinei din 1962-1973 a fost profesor Gârda

B.Traian care a pus bazele biochimiei veterinare şi a adus contribuţii importante în

tehnologia preparării gamaglobulinelor de uz veterinar.

ANATOMIA

Meritul de a fi scos anatomia de sub dominaţia religiei, dându-i o orientare

ştiinţifică revine filozofilor materialişti greci din antichitate.

Primul anatomist poate fi socotit anticul Alcmeon din Crotona (sec.IV-V i.e.n.)

care a făcut disecţii mai ales pe porci descriind corect traheea, plămânii, rinichii,

ureterele, aparatul genital femel şi mascul.

A studiat creierul afirmând că e sediul gândirii şi inteligenţei.

Descrie nervul optic şi tuba auditivă (conductele faringotimpanice)

redescoperite şi descrise în evul mediu de Eustachio. A deosebit arterele de vene şi a fost

primul care a intuit că sediul gîndirii este creierul şi nu cordul după cum se credea.

Studii anatomice au lăsat filozofii greci Hippocrate şi Aristotel.

Erophil din Calcedonia (300 i.e.n.) a studiat sistemul nervos, encefalul

sesizând diferenţă dintre substanţa albă şi substanţă cenuşie, a studiat meningele şi

rădădcinile nervilor cranieni, a făcut studii pe ochi. A deschis duodenul de la care

ne-a rămas şi numele „duoden” – 12 degete lungime. A observat că prin artere

circulă sânge oxigenat, împins din cord, etc.

Un alt mare anatomist al antichităţii a fost Galen, care a disecat boi, cai, porci,

pisici, lupi, elefanţi, maimuţa Rhesus descriind oasele, muşchii, aparatul circulator,

sistemul nervos.

Deşi incorectă, Galen susţinea teoria că originea arterelor este în cord, iar

venele îşi au originea în ficat, organ generator de sînge şi bilă.

Sângele din vene ajunge în cord, se filtrează prin peretele interventricular, se

încarcă cu „spirite vitale” şi circulă mai departe prin artere.

Cel mai celebru hippiatru socotit drept părintele medicinei veterinare a fost

Apsirtos din Clasomene (aprox. 300 e.n.) un mare medic al Bizanţului.

A studiat medicina la Alexandria şi a fost hippiatru şef la curtea împăratului

Constantin cel Mare. Dintre lucrările sale amintim „Hippiatrica” unde descrie o serie

de simptome a unor boli şi recomandă tratamente, totodată dă dovadă de o bună

cunoaştere a anatomiei.

Textele lui Apsyrtos sunt scrise sub formă de scrisori. Apsyrtos îl salută pe

decurionul Valens: „Mă întreb în scrisoarea ta ce măsuri trebuie luate în cazul

încurcăturii de maţe. Mai întâi trebuie să ştii că acei ce intervin cu mîna greşesc

fundamental. Ei cred că pot desface încurcătura cu mâna cee ce este imposibil; ba,

mai mult ei determină inflamări şi balonări. Caiilor li se ajută prin mişcarea lor la

pas sau la trap, încoace şi încolo, să nu fie împiedicaţi a se tăvăli, căci prin aceasta

uneori se desface încurcătura de la sine. Se toarnă prin gură şi nas Silphium

Kyrenec în vin îndulcit. Încurcătura apare la intestinul gros numit colon, pentru că

acesta nu are legături cu celelalte intestine şi se poate răsuci în jurul său. De aceea în

mersul la pas sau trap se percepe un zgomot. La această boală se remarcă

următoarele simptome: calul face în mers paşi foarte scurţi cu picioarele din faţă

apropie picioarele din spate şi se înconvoaie de durere

În evul mediu, biserica catolică era atotputernică oprind progresul ştiinţelor,

astfel că arabii preiau conducerea.

Avicena se remarcă, fiind şi un anatomist strălucit, descrie duramater, piamater.

Descrierile anatomice sunt însoţite şi de aprecierile funcţionale.

Odată cu epoca renaşterii, ştiinţele iau un avânt remarcabil. O figură deosebită şi

valoroasă din această epocă a fost Leonardo da Vinci (1452-1519), de la care ne-au

rămas valori artistice remarcabile, dar şi descrieri anatomice. A disecat cadavre, a

elaborat un veritabil tratat de anatomie descriptivă, topografică, comparată şi funcţională.

A turnat ceară topită în cavităţi, a făcut injecţii intravenoase cu substanţe

colorante a făcut secţiuni seriate pentru studia raporturile topografice.

A descris pentru prima dată trabecula septomarginală din cavitatea

ventriculară. Este considerat „părintele anatomiei artistice”

Bazâdu-se pe operele lui Leonardo da Vinci, Carlo Ruini din Bologna publică

în 1598 o anatomie a calului. Avocat . şi senator se pare că lucrarea nu-i aparţine, unii

istorici consideră că ar fi colecţionat planşe de la unii anatomişti chiar şi de la Leonardo

da Vinci şi le-ar fi publicat sub numele său.

Andreas Vesalius (1514-1564) fiu de farmacist din Bruxelles a fost un copil

foarte precoce. La 6-7 ani diseca şi desena organele la animale. La 16 ani era student la

medicină, la 27 de ani era deja profesor la Universitatea din Padova. De la el se păstrează

primul schelet uman (Basel).

Numeroase studii anatomice, unele veridice (altele neadevărate) dintre care cea

mai importantă este terminologia anatomică au dus la recunoaşterea lui ca fiind

creatorul anatomiei moderne.

Moare la 50 de ani după o viaţă zbuciumată fiind condamnat la moarte din

cauza unei necropsii pe cadavrul unui nobil mort, atingând cu bisturiul cordul

declanşează o contracţie ceea ce induce idea că demnitarul nu ar fi fost mort. Filip al

II-lea îl condamnă dar îi comută pedeapsa şi îl obligă să facă un pelerinaj la

Ierusalim. Moare pe drumul de întoarcere de tifos.

Începând cu secolul XVIII apar tratate de anatomie dintre autori amintim:

Jeremiah Bridges, Claude Bourgelat.

Odată cu înfiinţarea învăţământului veterinar, anatomia animalelor domestice se

desprinde ca o disciplină aparte.

Apar tratate de anatomie veterinară de autori celebri: Lesbre, Barone,

Getty, Ssison, Nickel Schumer- Seiferle.

În ţara noastră primele cursuri de anatomie au fost ţinute de Carol Davila.

Un anatomist de mare valoare a fost Vasile Gheţie (1903-1990), academician

Profesor universitar Doctor Docent ştiinţific, Doctor Honoris Causa, Vasile Gheţie, fiu

de preot s-a născut la Belinţa- Municipiul Baia-Mare.

Al doilea copil din cei nouă copii în a urmat viaţă a lui Ana şi Gheorghe Gheţie, a

urmat şcoala primară în satul natal, liceul Gheorghe Şincai din Baia Sprie deşi talentat la

desen şi muzică se înscrie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti în

1922. După terminarea facultăţii în 1927 fiind dotat cu un deosebit simţ artistic dublat de

o mare putere de muncă, se dedică carierei universitare. Susţine teza de doctorat în 1928

urcă toate treptele ierarhiei universitare şi în 1945 ajunge profesor titular la catedra

de anatomie comparată şi topografică. Slujeşte cu abnegaţie disciplina până la sfârşitul

vieţii.

Recunoscut pe plan naţional, dar şi internaţional a publicat peste 200 lucrări

ştiinţifice, a condus 14 teze de doctorat, a scris şi desenat 16 atlase , tratate, manuale de

anatomie.

Pentru activitatea deosebit de valoroasă desfăşurată în cei 66 de ani de anatomie

veterinară, Prof. Vasile Gheţie a fost distins cu 10 titluri, ordine şi medalii, fiind

membru în 9 societăţi ştiinţifice naţionale şi internaţionale.

La Bucureşti, urmaşul lui Vasile Gheţie a fost Eugen Paştea (1920-1993) care–i

devine şi cumnat, înzestrat cu o inteligenţă deosebită, memorie remarcabilă şi o viaţă

exemplară. Prin activitatea sa îşi egalează maestrul.

La Iaşi, la disciplina de anatomie se remarcă Vasile Coţofan, drept urmaş din

toate punctele de vedere a titanului Vasile Gheţie, atât ca nepot de soră, cât şi ca

discipol. Înzestrat ca şi unchiul lui cu un talent artistic deosebit şi ştiinţific a asigurat

menţinerea şi dezvoltarea anatomiei veterinare ca ştiinţă în medicina veterinară

românească.

La Timişoara, elev al lui Vasile Gheţie, a funcţionat Prof.Doctor Honoris Causa

Gh.M.Constantinescu, azi profesor de anatomie la Universitatea Columbia, statul

Missouri, considerat de unii anatomişti „Michelangelo al anatomiei comparate”.

S-a născut la 20 Ianuarie 1932 în Bucureşti, roman prin naştere şi american prin

naturalizare din 1 Mai 1989. În prezent Profesor de Anatomie Veterinară,

Departamentul de Ştiinţe Biomedicale, Colegiul de Medicină Veterinară de la

Universitatea Missouri, Columbia, USA.

Cursurile preuniversitare le-a făcut în Bucureşti, iar în anul 1955 a absolvit

Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, obţinând în anul 1958 şi titlul

“Doctor în Medicină Veterinară”.

După terminarea facultăţii a funcţionat 1 an ca şi cercetător ştiinţific la Institutul

de cercetări zootehnice, Bucureşti, 3 ani ca medic veterinar la Grădina zoologică din

Bucureşti, următorii 4 ani i-a petrecut la Panciu, iniţial ca medic veterinar apoi ca

Vice-Preşedintele Consiliului pentru agricultură, Sectorul reproducţie din Regiunea

Galati, Romania.

Din anul 1965 până în anul 1982 a condus disciplina de Anatomie, Facultatea

de Medicină Veterinară din Timisoara.

Înzestrat cu reale calităţi oratorice, talentat desenator, pictor şi sculptor, a

captat atenţia şi admiraţia studenţilor.

De-a lungul carierei universitare a publicat 93 lucrări şi reviste de specialitate,

216 rezumate. A scris 20 de cărţi de anatomie şi 45 de capitole integrate în alte tratate.

Pentru activitatea profesională a fost recompensat cu numeroase premii şi

distincţii:

Membru a UMC

Capitolul Phi Zeta - Pi (Societatea de Onoare a Medicinii

Veterinare)

Doctor honoris causa (Dr.h.c.) USAMVB Timisoara

Membru de Onoare al Asociatiei Medicilor Veterinari

din Romania

Doctor honoris causa (Dr.h.c.) USAMV Bucureşti

Premiul de excelenţă din partea Asociaţiei Studenţilor

Români

Premiul - The Golden Aesculapius Teaching Award din

partea Colegiului de Medicină Veterinară pentru merite

deosebite în predarea anatomiei

The Outstanding Achievement Award din partea

Asociaţiei Anatomiştilor Veterinari Americani

Diploma şi Medalia “Prof.G.K.Constantinescu”

pentru progresul în Medicina Veterinară

Director al cursului de Anatomie Veterinară 5011

Sigma Xi, Societatea de cercetări ştiinţifice – Membru

Asociaţia Ilustratorilor medicali-Membru

Diploma de Onoare (Honorary Diploma) – cu ocazia a 40 ani de la

înfiinţarea Facultăţii de Medicină Veterinară în Timisoara

Membru de Onoare al Academiei de Stiinte Agricole si Silvice, Romania

Membru al University of Missouri Doctoral Faculty

Premiul 2004 Gold Chalk pentru

Excelentă în Învăţământ, nominalizat de CVM Clasa 2007

Este membru în 14 organizaţii şi servicii profesionale din România şi din străinătate.

Dintre acestea le menţionăm pe cele mai importante:

Asociaţia Anatomiştilor Veterinari Europeni

Societatea de Medicina Veterinara din România

Asociaţia Anatomiştilor Veterinari Americani

World Association of Veterinary Anatomists

Asociaţia Americană de Anatomie

Comitetul Internaţional de Editarea a Nomenclaturii Anatomice

Veterinare

Membru al Comitetului Editorial al celei de a 5-a editii a Nomina

Anatomica Veterinaria

Council on International Initiatives of the University of Missouri

Societatea Internaţională de Morfologie a Vertebratelor

Preşedintele subcomitetului “Miologia” din Comitetul international

de editarea a NAV

Prof.Dr.Carmen Vanda Ganţă (1947- prezent), Profesor universitar la

disciplina de Anatomie veterinară in Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara,

pentru activitatea deosebit de valoroasă desfăşurată în cei 35 de ani de Anatomie

Veterinară, a publicat in ţară şi străinătate 110 lucrări ştiintifice, şapte cărţi didactice de

prim autor şi patru cărţi didactice de colaborator.

Cărţi:

Prim autor:

1. Splanhnologie, Ed. Mirton, Timişoara, 1998, pagini 181.

2. Angiologia şi sistemul nervos la mamiferele domestice, Ed. Mirton,

2002, pagini 286.

3. Glandele endocrine şi organele de simţ la mamiferele domestice, Ed.

Mirton, Timişoara, 2002, pagini.

4. Angiologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, pagini 193.

5. Neurologie veterinară. Glande endocrine. Organe de simţ, Ed. Mirton,

Timişoara, 2006, pagini 190.

6. Anatomie topografică veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini

320.

7. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202.

Colaborator:

1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara,

80 pagini.

2. Anatomia animalelor domestice, vol. I, Ed. Orizonturi Universitare

Timisoara, 2001.

3. Anatomia animalelor domestice, vol. II, Ed. Orizonturi Universitare

Timisoara, 2007.

4. Anatomia animalelor domestice, vol. III, Ed. Orizonturi Universitare

Timisoara, 2000.

Asociaţii profesionale

Asociaţia Medicilor Veterinari din România.

Asociaţia pentru Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României

Conf.Dr.Pentea Marius Cristian (1967 – present), conferenţiar la la disciplina de

Anatomie veterinară in Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara, a desfăşurat

o intensă activitate de cercetare ştiintifică in domeniul Anatomiei Veterinare prin:

Contracte de cercetare ştiintifică:

Naţionale

1. Contract At multianual, nr. 33619 / 19.07.2002-2004 Cod CNCSIS 229 –

Stabilirea rapoartelor dintre bazele osoase ale articulaţiilor coxofemurale la câine, în

vederea obţinerii coeficienţilor normali pentru diagnosticarea precoce a displaziior –

Director proiect 2002 – 2004;

2. Contract de cercetare ştiinţifică între FMV Timişoara şi Universitatea Politehnica

Timişoara – Studii de pelvimetrie prin metode imagistice, Membru al echipei de

cercetare, 2004-2005.

3. Contract MEN multianual, nr. 35032/1999, nr. 20 Cod 13 – Influenţa fluidelor

magnetice biocompatibile asupra procesului de proliferare celulară, director Prof. dr.

Mariana Şincai, (membrii ai colectivului de cercetre:Gângă Diana, Ganţă

Carmen,Pentea Marius, Deleanu Liliana, Jivcov S., Pop, C), 1999-2001.

4. Contract cu CNCSIS, cod. 158 - Studiul efectului antitumoral al unor fluide

magnetice, 2000-2001, director contract

5. Prof. dr. Şincai Mariana (membrii ai colectivului de cercetare:Pentea Marius,

Gângă Diana, Deleanu Liliana)

Internaţionale

6. Contract nr. de cooperare ştiinţifică FMV Timişoara şi Universitatea de Medicină

Veterinară Wiena – Acquisition and study of equine hybrids, emphasing the

skeleton and female reproductive organs, Co-director de proiect din partea

română, 2006 – 2008.

7. Domenii de cercetare:

8. Anatomie comparata si topografica

9. Plastinaţia organelor.

Prin publicaţii:

Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 87 (unic autor şi co-autor)

Cărți:

Unic autor:

Splanchnologie Veterinara. Ed. Mirton, Timisoara, 2000. ISBN 973-99414-2-7, 260 p.,

revizuit şi reeditat in 2005, ISBN 973-99414-2-7, 260 p

Coautor:

1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80

pagini.

2. Glandele endocrine şi organele de simţ la mamiferele domestice, Editura

Mirton 2002, Timişoara, 61 pagini.

3. Angiologie Veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2005, 193 pagini.

4. Neurologie Veterinară. Glande endocrine. Organe de simţ, Ed. Mirton,

Timişoara, 2006, 160 pagini.

5. Osteologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 209, ISBN 978-

973-52-0451-8.

6. Artro-miologie veterinară, Ed. Mirton, Timişoara, 2010, pagini 209, ISBN

979-973-52-0939-1.

Asociatii profesionale

European Association of Veterinary Anatomist

Asociaţia Medicilor Veterinari din România.

Colegiul Medicilor Veterinari din România

A participat la :

2008 – Bursa Erasmus, curs şi lucrări practice la Facultatea de Medicină Veterinară

Milano (Italia).

2009 – Bursa Erasmus, curs şi lucrări practice la Facultatea de Medicină Veterinară

Milano (Italia).

2009 - Membru in comisia cu calitatea învătământului în FMV Timi şoara

2008-2012 – reprezentatul DAC la nivel departamental

2009 – participare la cursul ”Train the teacher” , formator Centrum litterae, Germania

2011 – Director al Departamentului I Învătământ preclinic

Pop Călin Lică (1964- prezent) Lector universitar in cadrul FMV Timisoara a

activat în perioada 1991 – 2008 la disciplina de Anatomie veterinară, în prezent

activează la disciplina de Semiologie.

A desfăşurat o activitate editorială:

Autor sau co-autor la 28 lucrări ştiinţifice publicate în ţară si străinătate,

Manuale universitare: Coautor:

1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80

pagini.

2. Anatomie topografică veterinară-Ed. Mirton, Timişoara, 2008, 340 pagini.

3. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202

4. Medicina Internă a Animalelor Vol.I si Vol.II, Ed. Eustampa Timişoara,

2011,ISBN 978-606-569-153-7

Asociatii profesionale

Membru al EAVA .

Membru al Asociaţiei Medicilor Veterinari din România.

Jivcov, Stelică (1957-prezent) Lector universitar in cadrul FMV Timisoara

activează la disciplina de Anatomie veterinară.

Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 32 (autor sau co-autor)Cărţi: colaborator:1. Caiet de lucrări practice de osteologie, Editura Mirton 1997, Timişoara, 80

pagini.2. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202

Moţ Maria (1956- present) Lector universitar în cadrul FMV Timisoara a

activat in perioada 1989 – 2008 la disciplina de Fiziologie veterinară, în prezent

activează la disciplina de Anatomie veterinară. In 1998, a participat la Simpozion

Novi-Sad.

Atestat de liberă practică (Seria A, Nr. 04849/30.06.1999) s-a obtinut In 1999.

Pe langă efectuarea lucrărilor practice la anul I si II Medicina Veterinara,

sustine cursul de Istoria Medicinei Veterinare,

In 1999 a obtinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară

(Nr. 31/10.05.1999) Fiziologie, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi

Medicină Veterinară a Banatului Timişoara

In 2002 a obţinut diploma Medic veterinar primar – controlul alimentelor,

nr. 461/16.07.2003.

Domenii de cercetare:

Reactivitatea si motricitatea muschiului neted visceral;

Evolutia statusului metabolic în intoxicatii acute si cronice cu etanol;

Investigatii asupra rolului receptorilor histaminici H3 din colonul izolat de cobai;

Stresul oxidativ la sobolani în alcoolismul cronic

Publicaţii ştiinţifice:

Lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate: 60 (autor sau co-autor)

Cărţi: colaborator:

1. Compendiu de Fiziologie experimentală Ed. Mirton, Timişoara, 1998,

pagini 146

2. Osteologie veterinară- Ed. Mirton, Timişoara, 2008, pagini 202

3. Istoria Medicinei Veterinare – on line web, Timişoara, pagini 307

Asociaţii profesionale:

Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România

Societatea Naţionala de Biologie Celulară

Asociaţia de Cercetare Multidisciplinară din Zona de Vest a României

Societatea de Fiziologie

Colegiul Medicilor Veterinari

HISTOLOGIA

Examinarea structurilor cu ajutorul aparatelor de mărit a devenit posibilă ca

urmare a dezvoltării astronomiei.

Galileo Galilei (1564-1642), mare învăţat italian, astronom, fizician a folosit

telescopul în cercetările sale şi a inventat unul din primele microscoape pe care l-a socotit

doar un obiect de amuzament, deoarece a văzut: „muşte cât oile, cu perii pe picioruşe cât

crengile”.

Numele de microscop nu-i aparţine lui Galileo Galilei, ci lui Denisciano,

membru al Academiei dei Sincei (Academia clarvăzătorilor fondată de principele Cessi,

la Roma în anul 1603).Totuşi primul microscop construit i s-a atribuit lui Zaharis

Jensen- şlefuitor de lentile olandez. După 70 de ani alt şlefuitor de lentile olandez

Antony van Leeuwenhoeck (1632-1723) intră în lumea fiinţelor microscopice, făcând

rapoarte pe care le trimite Societăţii regale.

Gloria lui a devenit aşa de mare încât însuşi ţarul Petru I şi Regina Angliei l-au

vizitat la Delft şi au privit prin lentilele sale ciudata lume invisibilă.

Fizicianul englez Robert Hooke (1635-1703) membru marcant al celebrei

academii Royal Society întroduce termenul de „celulă” (cella- cămăruţă) descriind

textura plutei. Aţa a început seria marilor descoperi.

Medicul italian Marcelo Malpighi (1628-1694) descrie structura microscopică a

plămânului, splinei, rinichilor (glomerulii lui Malpighi), ficatului, pielii (stratul lui

Malpighi), limbii.

În Olanda, Robert de Graaf (1641-1673) studiind ovarul descoperă în

grosimea lui nişte vezicule care în prezent poartă denumirea de „foliculii lui de

Graaf”.

François Bichat (1771-1802) în lucrarea sa „Anathomie generale” foloseşte

pentru prima dată noţiunea de ţesut, clasificând ţesuturile în 21 de tipuri, fapt pentru

care este numit „părintele histologiei”.

În a II-a jumătate a secolului XIX apare microscopul modern datorită lui

Carl Zeiss (1816-1888) şi a lui Ernest Abbé (1840-1901).

Pe lângă utilizarea microascopelor în cercetarea histologică, dezvoltarea ştiinţei

histologice este facilitată şi de progresele pe care le face şi industria coloranţilor.

Andreas Christian Gerlach (1811-1877) utilizează metode de colorare preluate

din industria textilă.

Camillo Golgi (1843-1926) şi Ramon Y Cajal (1852-1934) primesc în 1907

Premiul Nobel pentru cercetări privind structura sistemului nervos.

Începând cu Rudolf Ludwig Karlson Virchow (1821-1902) fundamentează teoria

celulară ceea ce a dus la constituirea unei noi ramuri „citologia” enunţând principiul

„omnis cellula ex cellula” (fiecare celulă provine din altă celulă).

La noi în ţară, histologia apare ca ştiinţă în secolul XIX datorită doctorului

Petrini Galaţi care a fost profesor la facultatea de medicină umană Iaşi şi Bucureşti şi în

1881 elaborează primul tratat de histologie în limba română.

Savanţi celebri îşi aduc contribuţia în citohistologie: Dr. George Marinescu,

Acad.I.C.Parhon, Dr.E.G.Palade.

George Emil Palade (1912-2008) a fost distins cu Premiul Nobel în 1974

pentru descoperi în domeniul organizării structurale şi funcţionale a celulei.

Ion Drăgoi (1878-1941) este considerat cel mai reprezentativ creator de şcoală

histologică veterinară româneacă (născut la Caransebeş).

Un alt mare histolog român şi el mare medic veterinar a fost Ilie Diculescu (1924-

1988) care era convins că „histologia este locul de întâlnire al biochimiei, fiziologiei şi

anatomiei”, îşi îndeamnă studenţii cu dictonul „multa et multum sapere aude”-

„îndrăzneşte să ştii multe şi mult”.

La Timişoara sub conducerea Conf.Dr.Crustalo Miclea (medic uman) şi

Conf.Dr.Silviu Botărel (1924-2000) (medic veterinar) s-a creat o prestigioasă şcoală

de histologie veterinară.

FIZIOLOGIA ŞI FIZIOPATOLOGIA

Cercetările anatomice şi histocitologice au determinat apariţia multor întrebări

despre funcţia acestor structuri.

Hippocarte susţinea teoria umorală, Democrit susţinea că materia este

alcătuită din atomi.

După Herophil patru forţe fundamentale ar regla procesele din organism:

nutritivă în ficat, căldură în inimă, sensibilitate în nervi, gândirea în creier.

Bazele fiziologiei au fost puse de Erassitrate din Ceros care întemeiază studiul

raţional al fiziologie bazat pe anatomie. Încearcă să explice pentru prima dată

circulaţia sângelui. Credea că factorul vital este „pneuma” care pătrunde prin nas şi

gură în plămâni. Apoi prin venele pulmonare în cordul stâng, unde ia naştere două

tipuri de pneumă, una vitală care se răspândeşte prin artere în tot corpul, iar alta

psihică care merge la creier şi dă naştere fenomenelor mişcării şi sensibilităţii.

Opera fiziologică principală scrisă pe bază de experimente este a lui Galen „De

usu partium corporis humani) unde susţine că în artere (artere pline cu aer) circulă

sângele; între creier, măduva spinării şi nervii periferici exiată legături structurale

că sistemul nervos are un rol în reglarea unor funcţii.

În epoca medievală cu toată dictatura spirituală a teologiei, se remarcă în

perioada renaşterii numeroşi savanţi:

Leonardo da Vinci:

- descrie valvele cordului şi modul lui de funcţionare;

- explică zgomotul arterial cardiac;

- arterele şi venele îşi au originea în cord;

- mişcările plămânilor sunt pasive, ele urmând pe cele ale cutiei toracice,

întreţinute de contracţia muşchilor costali;

- muşchii sunt alcătuiţi din fibre în care se termină nervii.

Paracelsus întroduce metoda experimentală susţinând că la baza activităţii

organismului stau procesele chimice.

Numele de fiziologie a fost utilizat pentru prima dată în secolul XVI de către

medicul parizian Jean François Fernel (1497-1558) matematician, filozof filolog

absolvă medicina la 33 e ani şi devine profesor la disciplina de Fiziologie la Facultatea de

medicină din Paris.

În Fiziologie au fost două curente:

- intromecanicismul, care explică manifestările vitale pe baza mecanicii;

-introchimiştii care dezvoltă ideile lui Paracelsus ca la baza activităţii

organismului stau procesele chimice.

În secolul XVIII apare un curent nou în fiziologie, inaugurat de medicul englez

William Harvey fiind socotit întemeietorul fiziologiei moderne.

William Harvey (1578-1657) a studiat în Anglia şi Italia, a practicat medicina la

Londra, demonstrează ştiinţific circulaţia sângelui, după o muncă ştiinţifică de peste

20 de ani în 1603 publică un tratat „Exercitati anatomica de motu cardis et sanguinis

in animalibus”.

Importanţa acestei minţi strălucite şi activităţi medical veterinare rezidă şi din

faptul că o universitate în Anglia îi poartă numele.

Un alt reprezentant strălucit al fiziologiei a fost Claude Bernard (1813-1878)

care are o influenţă covârşitoare asupra dezvoltării fiziologiei. Descoperirile sale:

- funcţia glicogenetică şi glicogenolitică ale ficatului,

- proprietăţile sucului pancreatic de a descompune grăsimile,

- rolul nervilor în vasoconstricţie şi vasodilataţie,

- existenţa mediului intern al organismului, îl defineşte ca ilustru savant al

secolului XIX.

Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936) fiziolog rus celebru prin experimentele

reflexelor condiţionate. A fost răsplătit pentru activitatea ştiinţifică cu Premiul Nobel

în 1905.

În ţara noastră bazele fiziologiei în medicina veterinară au fost puse de Ion

Athanasiu (1868-1926), născut la Sascut, jud. Vrancea, devine medic veterinar în 1891.

În 1894 pleacă pentru 2 ani la Paris unde se spcializează în fiziologie.

În 1898 este numit profesor la catedra de fiziologie a Şcolii Superioare de

medicină veterinară Bucureşti.

În 1902 pleacă din nou la Paris şi devine director adjunct al Institutului

internaţional de Fiziologie „Marey”.

Reântors în ţară în 1905 devine profesor titular la catedra de Fiziologie

generală şi comparată şi director al Institutului de Fiziologie.

În 1907 i se încredinţează de către Spiru Haret să elaboreze o nouă lege

cunoscută sub numele de Legea Haret-Athanasiu.

Activitatea ştiinţifică îl prezintă ca fondatorul fiziologiei experimentale

româneşti.

Dimitrie Călugăreanu (1868-1937) a continuat opera ştiinţifică şi didactică a

prof. Ion Athanasiu.

În condiţii de microproducţie s-au realizat vaccinurile contra listeriozei ovine,

pleuropneumoniei contagioase a porcului, corizei infecţioase aviare, streptocociei

purceilor, contra bolii Carre şi contra hepatitei contagioase a câinilor.

Se cuvine să apreciem strădaniile celor care s-au străduit şi au reuşit să fie cât mai

performanţi, nominalizând conducătorii structurilor instituţionale ale învăţământului

veterinar bucureştean de la înfiinţare până în prezent:

A. Şcoala de învăţătură veterinară 1856-1861

Vasile LUCACI – protoveterinarul statului şi director al şcolii.

II. Şcoala de medicină şi farmacie ( a armatei) şi cu o divizie veterinară.

Carol DAVILA – Director al Şcolii de medicină şi farmacie (1861-1871);

III. Şcoala veterinară (independentă)

Mauriciu KOLBEN – Director al Şcolii de medicină veterinară(1871-1883);

Alexandru LOCUSTEANU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1883-

1885);

Ion POPESCU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1885-1890);

Alexandru LOCUSTEANU – Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1890-

1907);

Ioan ATHANASIU - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1907-1910);

Paul RIEGLER - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1910-1919);

Constantin MOTAŞ - Director al Şcolii superioare de medicină veterinară (1919-1921);

IV. Facultatea de Medicină Veterinară din Universitatea Bucureşti

Constantin MOTAŞ – Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1921, iunie-

1926,febr.);

Paul RIEGLER - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1926-1930);

Ioan POENARU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1930 febr.-1933);

Gheorghe UDRISKI - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1933-1935);

Grigore SLAVU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1935-1939);

Alexandru VECHIU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară (1939, nov.-1943);

Alexandru CIUCĂ - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1943-1946);

Alexandru PANU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1946-1947);

Gheorghe DINULESCU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1947);

V. Institutul de Zootehnie şi Medicină Veterinară,

Facultatea de Medicină Veterinară

Francisc POPESCU - Decan al Facultăţii de medicină veterinară ( 1947-1950);

La Facultatea de Medicină Veterinară din Timişoara timp de 23 de ani,

fiziologia a fost dominată de personalitatea Prof.Dr.Doc.în ştiinţe Valeriu Pintea (1920-

1996) fiind membru de onoare al Academiei franceze din Lyon.

Importanţa fiziologiei în dezvoltarea medicinei este întărită şi de faptul că

Premiul Nobel se acordă pentru Fiziologie şi Medicină.

Alfred Bernard Nobel (1833-1896) inginer şi inventator suedez a lucrat în

domeniul balisticii şi petrochimiei. Printre numeroasele sale realizări cuprinse în peste

100 de patente se numără invenţia dinamitei (1867).

A creat Fundaţia Nobel în cadrul Academiei regale de ştiinţe a Suediei şi a

instituit Premiul Nobel, care se acordă începând din anul 1901 pentru: fizică, chimie,

fiziologie şi medicină, pace, literatură.

În istoria acordării Premiilor Nobel unul din cazurile cele mai grave datorită

dezinformării Comitetului Nobel s-a petrecut în anul 1923 când F.G.Banting (1891-

1941) şi J.R-Macleod (1876-1935) au primit Premiul pentru descoperirea insulinei.

Descoperitorul hormonului fiind de fapt Nicolae Paulescu (1869-1931),

profesor de fiziologie la Facultatea de medicină din Bucureşti timp de peste 30 de

ani. După o cercetare de peste 20 de ani reuşeşte să prepare „pancreina” un extract de

pancreas, cu care remediază efectele hiperglicemiei după ablaţia pancreasului la

câine.

Lucrarea sa a fost pulicată într-o revistă de fiziologie din Liége la 31 august

1921, şi a fost trecută în bibliografia canadienilor Bantinfg şi Macleod dar

înterpretată eronat. Numeroşi savanţi şi laureaţi ai Premiului Nobel au protestat.

ANATOMIA PATOLOGICĂ

Materiale scrise despre modificările patologice ale organelor ne-au rămas din cele

mai vechi timpuri. În Papirusul egiptean Smith (1600 i.e.n.) se descriu fracturi şi

luxaţii, răni infectate, tumori, etc. În Papirusul Ebers (1500 i.e.n.) găsim date despre

modificări patologice ale oaselor, articulaţiilor, despre tumori.

Observaţii anatomopatologice au făcut şi anatomiştii.

Fondator al anatomiei patologice este considerat Antonio Benivieni din

Florenţa care descrie: cordul vilos, perforaţia intestinală, dizenteria cronică, abcesul

de mezenter.

Denumirea de Anatomie patologică a fost creată de Moritz Hofman, dar actul de

naştere al disciplinei a fost semnant de Giovani Battista Morgagni (1682-1771) medic şi

anatomist italian, care corelează pentru prima dată examenul clinic cu leziunea

descoperită la necropsie, atrăgând atenţia colegilor asupra substratului morfologic al

îmblonăvirilor.

Xavier Bichat (1771-1802) formulează o concepţie morfofizilogică asupra

rolului jucat de ţesuturi în producerea şi evoluţia bolilor, el este cel care în cadrul

„carditei (boala cordului) distinge cele trei afecţiuni:

- endocardita,

- miocardită,

- pericardita; iar în cadrul

- „inflamaţiei cerebrale” diferenţiază

- encefalita de meningită şi de arachoridită.

O etapă importantă în dezvoltarea anatomiei patologice este marcată de folosirea

microscopului, etapă dezvoltată cu multă competenţă de Rudolf Virchow 1821-1902),

care a fost un excepţional cercetător anatomo-histopatologic. Este adeptul ideii după

care funcţionalitatea normală şi patologică a organismului se bazează pe unităţi

morfofuncţionale, constituite din teritorii celulare împreună cu vasele sanguine care le

irigă şi cu nervii acestora.

În ţara noastră primul profesor fiziolog veterinar a fost Panait Constantinescu

(1847-1886).

Bazele Şcolii moderne de anatomie patologică veterinară au fost puse de Viorel

Ciurea (1912-1971) născut la Brăila, absolvă facultatea la Bucureşti, lucrează ca medic

miltar veterinar şi asistent la Facultatea de Medicină Veterinară. Din 1951-1957 a fost

profesor la disciplina de histologie, apoi din 1957 la disciplina de Anatomie patologică,

avea o vastă cultură, un bun pianist şi violonist. Pentru meritele deosebite în activitatea sa

didactică şi ştiinţifică a fost decorat cu „ordinul muncii”.

Manualele şi tratatele de anatomie aptologică au ridicat această disciplină la nivel

mondial.

La Timişoara disciplina a fost condusă de Dr.Ioan Jivănescu (1927-1978) fost

discipol şi colaborator al rof.Dr.Viorel Ciurea.

FARMACOLOGIE

Farmacologie, (farmakon-medicament, logos-ştiinţă) ”ştiinţa medicamentului”

cuprind în totalitate cunoştinţele despre medicamente acestea încluzând farcognozia,

farmaoterapia, farmacia.

Originea farmacologiei este extrem de veche. Oamenii primitivi aveau cunoştinţe

empirice învăluite de magie, despre utilizarea unor droguri vegetale, minerale

pentru vindecarea unor boli la oameni şi animale.

Încă din antichitate se cunoşteau trei căi de administrare a medicamentelor:

orală cu un speculum; nazală cun corn de bou folosit ca pâlnie; anală cu o trestie

unsă cu grăsime. Se foloseau pansamentele. Încă din secolul I i.e.n. Dioscoride din

Anazarba, medic militar român de origine greacă, realizează prima clasificare a

medicamentelor după rolul lor terapeutic.

După aproape un secol, Galen publică o listă de medicamente, lui i se datorează

elaborarea unor preparate care şi azi îi poartă numele „preparate galenice”. A depus un

efort considerabil pentru înregistrarea tuturor procedeelor de tratament şi a tuturor

substanţelor medicamentoase, chiar şi despre antidoturi. El a introdus în tratamente

„tinctura de opium” denumită ulterior de Paracelsus „laudanum”.

Avicena, „principele medicilor” sau „floarea culturii arabe” face şi el o tentativă

de clasificare a drogurilor din 760 specii de plante.

În scolul al XIV-lea Paracelsus începe să introducă în practica terapeutică

numeroase preparate pe bază de minerale şi insistă asupra toxicităţii

medicamentelor.

Secolul al XIX-lea marchează întemeierea farmacologiei ca ştiinţă.

Primul Institut de Farmacologie a fost infiinţat în 1844 de către Philip

Phoebus la Giessen (Germania).

Descoperiri epocale în domeniul farmacologiei au schimbat mersul medicinei,

dintre care amintim:

-Hormonii naturali,

-sintetizarea vitaminelor,

- descoperirea chimioterapiei şi antibioticelor, etc.

Unele descoperiri au fost descoperite cu Premii Nobel, seria începe cu:

-1937 Albert Szent –

- Gyorgyi von Nagyrapolt (1893-1986) din Szeged –Ungaria pentru

descoperirea vitaminei C.

Urmează apoi pentru descoperirea:

- vitaminei K,

- hormonii hipofizei,

- hormonii corticosuprarenalieni,

- antihistaminicele,

- structura chimică a anticorpilor,

- diferite medicamente (beta blocante, chimioterapice, antivirale,

antibiotice)

De o mare impotanţă în farmacologie a fost descoperirea antibioticelor:

-penicilina, izolată şi stabilizată de Alexander Fleming (1881-1955), Howard

Florey (1898-1968) şi Ernest B. Chain (1906-1979) răsplătiţi în 1945 cu

premiul Nobel.

- streptomicina, descoperită de Selman Waksmann (1888-1973) laureat al

Premiului Nobel (1952)

-sulfamidele, descoperite de Gerhardt Domagk (1895-1964) laureat al

premiului Nobel în 1939.

Dintre farmacologii români amintim pe Daniel Danielopolu (1884-1955)

profesor la faculatatea de medicină din Bucureşti care a emis o teorie generală asupra

acţiunii medicamentelor sub denumirea de farmacodinamia nespecifică .

În farmacologia veterinară, cel care a pus bazele disciplinei la Bucureşti a fost

Grigore I. Slavu (1879-1960), obţine diploma de medic veterinar la Lyon şi cea de

doctorat la Berna. A fost ajutat de Olimpia Vechiu (1895-1977) care a absolvit

facultatea în 1920, fiind cea de-a doua femeie medic veterinar din ţara noastră.

În Timişoara, cel care a condus disciplina a fost distinsul profesor doctor Aurel

Vinţan (1909-1992) născut la Pecica, Arad, asistent universitar la Bucureşti, medic

veterinar la Codlea , Braşov, apoi medic veterinar şef al judeţului Arad, s-a dedicat

acţiunii de înfiinţare a facultăţii de medicină veterinară din Arad unde a funcţionat ca

profesor.

În1962 este numit şef de disciplină la Farmacologie şi receptură pţnă în anul

1976, excelent pedagog cu o distincţie sufletească remarcabilă, de o mare sensibilitate a

reuşit ca prelegerile sale susţinute cu pasiune să fie de neuitat. A fost un MARE OM şi

MEDIC VETERINAR.

DEZVOLTAREA DISCIPLINELOR CLINICE IN MEDICINA

VETERINARA

MICROBIOLOGIE-VIRUSOLOGIE-IMUNOLOGIE

BOLI INFECTIOASE

Microbii şi viruşii şi-au manifestat activitatea patologică cu mult timp înainte de

apariţia omului pe pământ. Cea mai veche dovadă este o vertebră din coada unui dinozaur

uriaş, din era mezozoică, pe care se vedea un proces de osteomielită. Cel mai vechi

document care atestă încercările de a vindeca o serie de boli este un Papirus medical

egiptean scris cu 2500 i.e.n. de către preoţii egipteni. Primul care a prevăzut că „bolile

sunt produse de organisme minuscule care pătrund în corpul omului şi animalelor şi se

hrănesc din sângele său” a fost Democrit din Abdera.

Hippocrate susţinea „teoria miasmelor” şi anume că, în anumite locuri de

Pământ, bălţi, etc nasc”miasme morbide” care aduse de vânt şi dizolvate de polei

provoacă îmblonăvirea în masă a oamenilor şi a animalelor.

Thucidide (460-395 i.e.n.) susţine că boala este produsă de nişte „seminţe

morbide”, partcule vii minuscule, care intră prin gură („contagium vivum” de la romani),

şi că deseori persoanele care s-au îmbolnăvit de unel boli şi apoi se vindecă, numai fac

boala- deci intuieşte imunitatea.

Aristotel (384-382 i.e.n.) are convingerea că turbarea se transmite prin muşcătura

câinilor turbaţi.

Turabarea era cunoscută încă din antichitate, Homer în Iliada îl compară pe Hecto

cu un câine turbat.

Ovidiu în Metamorfoze , cartea a VII-a scria:

„Şi cu cât cineva stă mai aproape de bolnav

Şi-l serveşte mai cu credinţă

Cu atât se apropie mai iute de moarte”

Cunoscând că propagarea infecţiei se face de la oml bolnav la omul sănătos.

Perioada cea mai bântuită de cele mai mari epidemii a fost epoca feudalistă

numită „epoca marilor flagele”. Mulţi medici ai vremii s-au luptat cu aceste epidemii

Idea „contagiului viu” a fost preluată şi de Paracelsus care în operele lui foloseşte

termenul de „virus” cu înţelesul de „sămânţă aducătoare de boală”, prezicând că

fiecare boală îşi are sămânţa ei şi pentru a ao trata este nevoie de a distruge sămânţa

Fracastoro Girolamo (1478-1553) medic şi filozof italian născut la Verona într-o

lucrare vorbeşte despre mai multe tipuri de infecţii: umane, animale, vegetale, dar şi

comune omului şi animalelor. De asemenea, vorbeşte despre germeni infecţioşi care se

înmulţesc activ se propagă repede în organism, se fixează pe organul, sau ţesutul pentru

care au de obicei afinitate (intuieşte tropismul).

Descoperirea lumii invizibile a fost posibilă datorită descoperirii microscopului.

Tot mai mulţi medici devin adepţii contagiului viu şi fiinţelor microscopice care produc

boala.

În 1836, un medic de ţară din La Teste, Jean Hameau prezintă Societăţii de

medicină din Bordeaux câteva memorii cu privire la agenţii patogeni ai bolilor

infecţioase, pe care îi numeşte virusuri şi că fiecare boală are o perioadă de incubaţie.

Medicul veterinar rus F.A.BRAUEL, în 1857 a văzut la microscop şi a descris

microbii antraxului.

Interesante sunt şi încercările făcute de medicul veterinar belgian Luis Willems

(1822-1907) care demeonstrează că pleuropneumonia vitelor se poate transmite de la un

animal la altul prin injecţii cu triturat de plămâni bolnavi. Demonstrează că animalele

pot fi imunizate cu injecţii în pliul cozii.

În1853 comunică acestă constatare şi este luat în râs peste 45 de ani, cercetările

lui Willems au fost confirmate.

A doua jumătate a sec XIX şi începutul secolului XX a însemnat epoca marilor

descoperiri în microbiologie, născându-se o personalitate strălucită Luis Pasteur.

Luis Pasteur (1822-1895) a revoluţionat medicina prin descoperirile sale în

chimie, microbiologie şi imunologie.

S-a născut la 27 decembrie 1822, un om pentru posteritate, omenirea îi va fi

veşnic recunoscătoare. Fiul unui tăbăcar din Dôle, franţa , ca elev era între cei meritoşi

fără a se strădui prea tare. În 1840 şi-a dat bacalaureatul în litere. În 1842 îşi ia

bacalaureatul în ştiinţe matematice obţânând la chimie calificativul „mediocru”.

În 1845 este licenţiat în ştiinţe, iar la 23 august 1847 este doctor în ştiinţe chimie

şi fizică.

Profesor de fizică fiind se căsătoreşte şi va fi tată la cinci copii: Jean, Jean-

Baptiste, Lucien, Cecile, Camille şi Marie-Luise.

În 1854 este numit decan al Facultăţii de ştiinţe din Lille şi profesor de chimie

unde îşi construieşte un laborator de cercetare.

La începutul carierei Pasteur s-a ocupat de fermentaţii şi de generaţia spontană

(idee susţinută de Aristotel, din făină, carne putrezită apar viermi, din mlaştini se nasc

şoareci şi şobolani). Pasteur îşi dă seama că microbii au un rol important în procesele

vitale, că fermentaţia se datorează activităţii unor microorganisme.

Urmează apoi etapa marilor descoperiri, declanşată de o scrisoare primită de la

medicul Felix Pouchet prin care era total în dezacord cu cercetările lui Pasteur.

Prin experienţe simple Pasteur demonstrează că microbii vieţuiesc în aer,

pământ, că sunt distruşi prin fierbere şi că fierberea la temperaturi înalte de 120-

140 grade Celsius sub presiune obţine o sterilizare perfectă, obţinând şi primul mediu

artificial pentru izolarea şi menţinerea în laborator a microorganismelor.

În 1865 este rugat de ministru agriculturii să se ocupe de bolile viermilor de

mătase, din care cauză Franţa pierdea 100.000 franci de aur pe an. Boala se numea

pebrină, numită aşa datorită faptului că pe corpul viermilor de mătase apar pete de

mărimea şi culoarea bobului de piper.

Pasteur descoperă în hemolimfa viermilor nişte corpusculi translucizi, care sunt

răspunzători de boală, transmiţându-se generaţie după generaţie. Tot Pasteur descoperă

cauza flaşeriei, o altă boală a viermilor de mătase.

Laboratorul în care cerceta Pasteur avea mereu uşa deschisă pentru toţi cei care

doreau să se dedice muncii ştiinţifice.

O parte din discipoli au devenit mai târziu nume celebre în lupta contra infecţiei:

- Emil Roox(1853-1933),

- Charles Edourd Chamberland (1851-1908),

- Edmond Etienne Nocard (1851903) - medic veterinar.

În anul 1853, Luis Pasteur a fost primit în rândurile membrilor Academiei de

Medicină Franceză, enunţând teoria că „intre boală şi prezenţa microorganismelor

există o corelaţie strânsă”.

Pasteur s-a ocupat şi de

- antisepsie,

- de combaterea febrei puerperale,

- dorind să izoleze şi să recunoască microbii,

- punând bazele chimiei microbiologice,

- studiind caractere ale microbilor.

Antisepsia folosită de Lister nu a fost satisfăcătoare, Pasteur recomandă ca

instrumentarul chirurgical şi pansamentele să fie sterilizate la 110-120 grade Celsius

timp de o oră – mascându-se asepsia care combinată cu curăţenia desăvârşită a sălii de

operaţie, cu spălarea îndelungată cu săpun şi cu peria a mânii operatorilor duce la

rezultate deosebit de bune.

Numele lui Pasteur este legat şi de rezolvarea misterului păşunilor blestemate.

Păşunile blestemate erau păşunile pe care păşteau oile şi apoi mureau de

antrax.

Problemele antraxului au fost studiate de mai mulţi cercetători:

- Andreias Chriastian Gerlach (1811-1877);

- Friederich Brouell (1803-1883) care va ajunge profesor la Şcoala

veterinară din Dorpat (Rusia) fiind primul care a observat bacilul

antraxului în sângele unui om mort şi a fondat Institutul Veterinar din

Leipzig –etc.

Un medic de ţară, Robert Koch redescoperă bacilul cărbunelui îl cultivă pe

medii artificiale şi reproduce infecţia pe şoareci, publică aceste descoperiri dar este

contestat.

Pe baza unui plan, Pasteur şi colaboratorii încep cercetările:

-dacă bacteriile se găsesc la toate animalele moarte de cărbune (antrax –

răspuns DA;

- dacă ele omoară animalele de laborator - răspuns DA;

- ce e cu câmpiile blestemate;

- dacă se poate prepara în laborator un leac.

În 1880 pe când Pasteur şi colaboratorii se ocupau de depistarea unor păşuni

blestemate, savantul a primit o scrisoare cu rugămintea de a citi în faţa membrilor

Academiei de Stiinţe din Paris, semnatarul fiind baronul Séebach, ministrul Saxoniei

la Paris, care povestea că lipând un grajd cu pământ luat de pe o câmpie blestemată a

pierdut în două săptămâni 322 de animale, iar o femeie din satul apropiat care şi-a

hrănit caprele cu lucernă de pe o câmpie, unde fuseseră îngropate oi moarte de cărbune

(antrax), a asistat neputincioasă la moartea caprelor sale.

Pasteur a înţeles atunci că acele câmpii blestemate nu sunt altceva decât locurile

în care au fost îngropate acele animale moarte de cărbune.

În 1881, Pasteur şi colab. au plecat la o fermă unde există o „cîmpie blestemată”

au pus nişte oi să pască iarbă, ele au murit. Alte experienţe similare l-au convins pe

Pasteur că bacilii antraxului rezistă în pământ, fiind aduşi la suprafaţă de râme, apa

freatică, etc.

În continure, Pasteur este rugat de profesorul Henri Toussiant (1847-1897)

microbiolog şi specialist în boli infecţioase la Şcoala Superioară de Medicină

Veterinară din Toulouse – Franţa, să se ocupe şi de holera aviară.

Pasteur de însămânţează sânge la o pasăre bolnavă într-un bulion de carne şi

izolează primul reprezentant dintr-un grup numeros de bacterii, care-i poartă numele

„Pasteurella”.

Dorinţa cea mai arzătoare a fost să realizeze un vaccin mai ales că era obsedat de

moartea fetelor sale Jeane şi Cécile de febră tifoidă, întrebându-se dacă infecţia

generează imunitate.

Realizarea practică a acestor gânduri a pornit de la o neglijenţă a lui

Chamberland, care a uitat o cultură de Pasteurella la termostat o perioadă mai

lungă. Inoculînd cu această cultură găinile de experienţă acestea nu au murit. Inoculate

din nou cu o cultură proaspătă au avut o altă surpriză – găinile au rezistat.

Pasteur şi-a dat seama că imunitatea a fost dată de cultura uitată la termostat.

Aşa s-a născut al doilea vaccin!

„Noroc, noroc” – spunea Pasteur dar „norocul nu favorizează decât spiritele

pregătite”. Urmează vaccinul anticărbunos (împotriva antraxului).

Un alt pas deosebit de important a fost crearea vaccinului antirabic.

Turbarea cunoscută încă din antichitate avea şi un zeu Aristax (fiul lui

Apollo), iar Artemiza (Diana) poseda darul de a vindeca turbarea.

Celsus cunoştea că teribila boală se transmitea prin saliva câinilor turbaţi,

precum aversiunea pentru apă a omului bolnav, recomandând arderea rănii cu fierul

înroşit.

Cauza bolii la câini se punea pe seama „viermelui turbării” localizat în limbă

(viermele turbării – Lysa – un cordon fibros în corpul limbii).

În anul 1880, Pasteur primeşte de la medicul veterinar militar Pierré Bourrel

(1840-1880) doi câini turbaţi închişi în cuşti metalice, murind la puţin timp după aceasta

de turbare.

Pasteur beneficiază şi e documentaţie lui Bourrel alături de rezultatele cercetării

lui Pierre Victor Galtier (1846-1908) profesor la Şcoala naţională Veterinară din Lyon

care a reuşit să transmită turbarea la iepure după o perioadă de incubaţie mai scurtă

decât la câine, a dovedit că saliva este virulentă, a realizat prima vaccinare cu salivă

rabică la o oaie.

P.V.Galtier a fost propus pentru aceste cercetări la Premiul Nobel dar a murit şi

Comitetul Nobel n-a mai putut să i-l îmmâneze.

Pasteur verifică şi continuă cercetările lui Galtier şi după o serie de pasaje a

virusului rabic pe creierul de iepure obţine aşa numitul „virus rabic” care injectat

cutanat nu mai are puterea de a merge pe calea nervilor spre creier.

La 10 august 1884, la Copenhaga, Pasteur anunţă lumii ştiinţifice crearea

virusului rabic fix deşi nu văzut microbul turbării.

În 6 iulie 1885 lui Pasteur i-a fost adus din Alsacia, copilul Josep Meister muşcat

de un câine turbat. În 7 iulie a început vaccinarea, la 16 iulie tratamentul era terminat

şi copilul era salvat. Au urmat şi alte succese în lupta cu turbarea. Un singur insucces a

unei fetiţe de 10 ani Luise Pelletier deoarece a fost adusă prea târziu la 3-7 zile după

infectare.

Ziua de 26 octombrie 1885 a rămas în istoria medicinii universale cînd Pasteur a

anunţat că turbarea a fost invinsă.

În 1886 Pasteur vaccinează numeroşi oameni muşcaţi de câini turbaţi, în special

19 ruşi veniţi din Smolensk.

Un OM pentru omenire a intrat în „nemurire” încă din viaţă. Necazurile vieţii

nu l-au ocolit, din 1868 suferea de hemiplegie stângă, pe rând i-au murit trei fete, Jeanne,

Camille şi Cécile. Din cauza emoţiilor şi muncii încordate sănătatea era zdruncinată.

La 27 decembrie 1892, implinea vârsta de 70 de ani când a fost sărbătorit de

savanţii din Franţa, Danemarca, Suedia şi Norvegia unde a primit o medalie cu chipul

lui din profil şi pe revers înconjurată cu lauri şi trandafiri, o inscripţie”.

Lui Pasteur în ziua în care a împlinit 70 de ani, „Franţa şi omenirea îi era

recunoscătoare”. În amfiteatrul cel mare al Sorbonei „inimile au purtat în triumf un

om mare” aşa cum scria Shakespeare.

Din ce în ce mai bolnav la 13 iunie 1895 s e stinge, într-o mână strângând un

crucifix iar în cealaltă mână, mâna doamnei Pasteur.

Considerat egalul lui Pasteur, microbiologul Robert Koch (1843-1910) se

remarcă în epoca de aur a marilor descoperiri în microbiologie şi boli infecţioase.

Robert Koch s-a născut în Saxonia, iniţial un singur medic de ţară, ce-şi

organizează un laborator în casă şi face primii paşi în cercetarea ştiinţifică a

microorganismelor care produc infecţii.

Descoperă bacilii graşi cu capetele tăiate drept, care produc antraxul.

Ideea existenţei unor germeni infecţioşi ai tuberculozei este foarte veche.

Fracastoro vorbea de „seminaria prima” ai tuberculozei şi ca boală se transmite prin

contact direct cu bolnavul. Inspirat din experienţele predecesorilor, Robert Koch

izolează bacilii tuberculozei în culturi pure pe cartof. Bacilul care-i poartă numele,

bacilul Koch.

Robert Koch se gândea şi găsirea unei arme eficiente de luptă impotriva

tuberculozei sau măcar stabilirea mijloacelor de combatere şi profilaxie.

Dar munca sa este întreruptă, pleacă în Egipt şi India pentru a participa la

combaterea unei epidemii de holeră, unde descoperă şi izolează vibrionii producători

de boală. Această descoperire îl pun în poziţia de a elabora regulile pentru controlul

epidemiei de holeră, controlul şi conservarea apei potabile.

Descoperirea vibrionului îi aduce un premiu de 100.000 D.M.

În 1885 devine profesor de Igienă la Universitatea din Berlin şi director al

Institutului de igienă German.

Se reântoarce la bacilul tuberculozei. Se injectează bacilii morţi la animale

bolnave de tuberculoză, lichidul care conţinea bacilii morţi l-a numit tuberculină şi aşa

credea remediul antituberculos, dar nu a fost eficient. Însă! Tuberculina este folosită

pentru diagnosticarea formelor ascunse de boală. De asemenea, enunţă teoria că bacilii

care provoacă tuberculoza la om sunt diferiţi de cei care provoacă boala la animale.

Un răsunet deosebit al folosirii tuberculinei a avut loc în Rusia, unde medicul

veterinar Guttman a diagnosticat cu ajutorul tuberculinei o serie de vaci tuberculoase.

Robert Koch s-a ocupat şi de alte boli: pesta bovină, malaria.

În 1905 devine laureat al premiului Nobel.

De-a lungul carierei sale Robert Koch a enunţat o triadă de postulate pentru a se

putea proclama microbul răspunzător de boala respectivă şi de a-l deosebi de o serie de

germeni saprofiţi.

1.Germenul infecţios să poată fi izolat din toate organismele care au prezentat

starea de boală respectivă şi prezenţa sa să fie însoţită de leziuni constante.

2. Germenul infecţios să poată fi izolat în culturi pure pe medii de laborator şi

menţinut în culturi mai multe generaţii.

3. Germenul infecţios astfel izolat în stare pură şi inoculat animalelor de

experienţă să reproducă până la identitate boala inială.

În ţara noastră, numele celebrităţilor Pasteur şi Koch erau recunoscute.

Odată cu venirea în ţară a lui Victor Babeş, lupta împotriva microbilor şi viruşilor

a intrat într-o fază creatoare, fiind considerat părintele bacteriologiei internaţionale.

A inventat metode de diagnostic, a descoperit peste 50 de microorganisme,

multe îi poartă numele. A scris primul tratat de microbiologie din lume, a infiinţat

primul institut de cercetare ştiinţifică medicală în România.

Victor Babeş (1854-1926) s-a născut la Viena, mama unguroaică şi tata român cu

rădăcini în Banat, fiind al doilea copil din cei 9 ai lui Vicenţiu Babeş.

Alma, sora cea mică a lui Victor moare de tuberculoză la vârsta de 14 ani.

Impresionat foarte puternic, tânărul Victor a jurat că va învăţa să vindece oamenii.

Deşi născut la Viena limba maternă fiind limba maghiară, tatăl care om politic de

seamă al Banatului pretindea ca fii lui să înveţe limba română. Aşa se face că Victor a

făcut câteva clase de gimnaziu la Lugoj.

Facultatea de medicină o începe la Viena şi o termină la Budapesta. Deşi îşi ia

doctorat în obstetrică, chirurgie şi oftalmologie este interesat de microbiologie. Se

specializează în microbologie şi împreună cu P.V.Cornil redactează în1885 primul

tratat de bacteriologie, distinsă la propunerea lui Pasteur cu premiul Academiei de

Ştiinţe din Paris.

În anul 1887 se căsătoreşte cu Iosefina Torma, o unguroaică din Ardeal.

Rugăminţile tatălui său l-au adus pe Victor Babeş pe meleagurile României.

Astfel a devenit profesor de anatomie patologică şi bacteriologie al facultăţii de la

Bucureşti şi ridică primul institut de cercetare pe cheile Dâmboviţei.

Deşi primul vaccin impotriva turbării fusese descoperit, Babeş perfecţionează

metode de tratament antirabic, folosită şi în ziua de azi.

În 1912 publică lucrarea „Turbarea” care îi aduce al doilea premiu din

partea Academiei Franceze, urmează „pelagra”- alt premiu.

În cei peste 40 ani de activitate a publicat aproximativ 1300 lucrări ştiinţifice.

Victor Babeş descoperă că boala nu e numai rezultatul acţiunii microbului ci

şi al reactivitătii diferite a organismelor „imbolnăvirea este o ecuaţie cu mai multe

necunoscute, iar microbul este singura cunoscută de care ne putem folosi”.

Dintre desoperirile epocale putem aminti:

-descoperă în 1889 printr-o coloraţie specială corpusculi în celulele piramidele

din creier (redescoperite în 1903 de italianul Aldechi Negri) fapt pentru care au primit

numele de corpii Babeş-Negri.

-a descoperit germenele microscopic care parazitează şi distruge globulele roşii

ale vitelor cornute- babesiella bovis.

După Marea Unirea din 1918, Victor Babeş organizează la Cluj infiinţarea

Facultăţii de Medicină care azi se numeşte „Babeş-Bolyai” (Bolyai- un mare

matematician de origine maghiară).

Virusologia este o şiinţă a secolullui XX, deşi încă din 1892 Dimitrie Iosifovici

Ivanoschi (1864-1920), botanist rus a studiat boala mozaicului tutunului, a zdrobit

frunze provenite de la plante bolnave şi a injectat sucul la sănătoase, plante ele au

făcut boala.

A filtrat prntr-un filtru de porţelan dorind să reţină microbii, dar sucul

trecut prin filtru nu era steril, producea boala la plantele sănătoase.

Ajunge la concluzia că mozaicul frunzelor de tutn nu este provocat de o

bacterie ci de nişte corpusculi foarte mici, capabili să se strecoare prin porii

filtrelor.

Şase ani mai târziu Fredirich Löffler (1852-1915), elev al lui Koch, împreună cu

medicul veterinar Paul Frocsch (1860-1920) dovesc filtrabilitatea virusului febrei

aftoase.

În 1922 Constantin Levaditi (1874-1953) elev al lui Victor Babeş, împreună cu

Ştefan Nicolau (1896-1967) au evidenţiat ultrafiltabilitatea virusurilor.

Levaditi este fondatorul Şcolii franceze de Virusologie, iar din 1940 reântors

în ţară este întemeietorul disciplinei de virusologie din România.

Descoperirea vaccinurilor şi folosirea lor a dus la dezvoltarea unei noi ştiinşe:

imunologia, care studiază funcţia de apărare a organismului.

Dezvoltarea imunologiei s-a făcut în corelaţie cu patologia medicală şi

biochimia.

A început era descoperirilor:

- reacţia de fixare a complementului,

- clasificarea grupelor sanguine,

- facrorul Rh,

- antigenele,

- tipurile de anticorpi,

- răspunsul imun este reglat genetic, etc.

Lupta impotriva bolilor infecţioase este foarte veche şi continuă mereu.

Mari epizootii au bântuit secole de-a rândul continente întregi. Slujitorii

profesiei medicale au luptat împotriva bolilor infecto-contagioase: Jenner, Pasteur,

Koch, Babeş, etc.

Toate descoperile medicale au contribuit la combaterea bolior infectocontagioase.

Ion Cantacuzino (1863-1934) medic naturalist, literat român, unul dintre cei mai

iluştii savanţi, s-a născut la Bucureşti. Fiul lui Ion Cantacuzino, jurist şi ministru sub

domnia lui Alexandri Ioan Cuza şi al Mariei, născută Mavros, fiica generalului mavros.

De la vârsta de 8 ani începe să înveţe limba latină, la 9 ani, greaca veche, apoi franceza şi

germana. Face liceul la Paris în 1886, se înscrie la Facultatea de ştiinţe din Paris, iar în

1887 şi la Facultatea de Medicină.

Fiind înzestrat cu o remarcabilă rezistenţă fizică a absolvit cu bine cele două

facultăţi. În 1891 şi-a luat licenţa împreună cu colegul şi compatriotul său Emil Racoviţă.

Din 1892 se dedică activităţii de cercetare la Institutul Pasteur, îşi susţine teza de

doctorat sub îndrumarea lui Ilia Ilici Mecinicov (1845-1916, de origine rusă, mamă

româncă – descoperitorul fagocitozei – laureat al Premiului Nobel în 1908).

Din 1894 devine profesor la Facultatea de Ştiinţe din Iaşi. În 1896 se căsătoreşte

cu Elena Balş şi se reântoarce la Institutul Pasteur.

În anul 1901 este numit profesor la Faculatea de Medicină din Bucureşti, în

1905 infiinţeaza revista „Stiinţelor medicale”.

În 1906 începe organizarea şi construcţia unui centru de cercetare împreună cu

Profesor Ion Atanasiu. În 1921 participă la infiinţarea Institutului de Seruri şi vaccinuri

care astăzi îi poartă numele.

Un stupid accident feroviar îi îngreunează viaţă în ultimii 8 ani dar munceşte în

continuare cu stoicism, Anemiat a murit la 14 ianuarie 1934 fiind înmormântat într-o

criptă din incinta institutului. Din cei 44 de ani de activtate s-a ocupat de imunitate,

infecţia cu vibrioni holerici, scarlatină, tuberculoză şi a creat o activitate de „şcoală

de savanţi”.

Paul Riegler (1867-1936) este considerat Fondatorul microbiologiei

veterinare. Şi-a elaborat lucrarea de doctorat sub îndrumarea lui Victor Babeş, a

colaborat cu Ion Cantacuzino.

Constantin Motaş (1869-1931) fondatorul disciplinei de Boli Infecţioase, a

fost director al Şcolii Superioare de Medicină Veterinară şi primul decan al acestei

facultăţi, atunci cînd şcoala a fost transformată în facultate.

La Timişoara, disciplina de Microbiologie s-adesfăşurat sub conducerea

Prof.Dr.Octavian Popa (1925-1999) absolvent în 1948 al Facultăţii de Medicină

Veterinară din Bucureşti, a obţinut titlul de Doctor în Medicină Veterinară cu

calificativul „magna cum laude”.

Cei 47 de ani de acivitate s-au concretizat în peste 150 de lucrări ştiinţifice şi

didactice. Ca prorector al Institutului Agronomic s-a implicat total în contrucţia

actualei facultăţi de la proiectul execuţiei până la organizarea şi amenajarea

campusului universitar.

Disciplina de Boli Infecţioase de la înfiinţare până în 1974 a fost condusă de

Prof.Dr.Valentin Volintir (1915-1998) s.a născut în Basarabia, deosebit de precoce, la

4 ani ştia să scrie şi să citească . În 1939 absolvă Facultatea de Medicină veterinară ca un

bun practician, dar şi cu înclinaţii pentru cercetare ştiinţifică.

Profunda sa cultură profesională îi conferea posibilitatea ca dascăl să îmbine

cunoştiinţele teoretice cu cele practice şi să le transmită studenţilor într-un limbaj

accesibil, clar cu un mare talent didactic care şi-a lăsat amprenta peste aproximativ 1000

de studenţi cărora de-alungul anilor le-a fost profesor.

SEMIOLOGIE - RADIOLOGIE

Semnele - simptomele bolilor şi metodele de examinare sunt cunoscute încă de pe

vreamea lui Hippocrate (460-377 i.e.n.) când s-a desprins meşteşugul cunoaşterii bolilor

prin cunoaşterea stării generale a bolnavului de la poziţia sa în pat la gesturi şi mişcările

segmentelor corpului, examinarea atentă a trăsăturilor feţei. De asemenea prin palpaţie să

se deceleze sensibilitatea, aprcierea pulsului şi temperaturii să dea indicaţii despre starea

bolnavilor.

Hippocrate a fost primul care a folosit ascultaţia, punând urechea pe toracele

bolnavilor semnalând sunete anormale.

De la Hippocrate ne-au rămas fapte şi concepţii medicale eterne:

- „absenţa terapeuticii este preferabilă intervenţiei nocive”

-„dacă există dragoste de om există şi dragoste de meserie”.

Galen (129-201e.n.) pentru a pune un diagnostic lua în considerare valoarea

pulsului, descriind 30 tipuri de puls, examina urina. Dar era adeptul teoriei

simptomatice, tratamentul elimină simptomele supărătoare pentru bolnav dar nu şi

boala.

În Asia Mică se remarcă Alexandru din Trales (525-605 e.n.) a scris opera” 12

cărţi de medicină” în care descrie simptomele unei boli după care şi azi le putem

diagnostica:

-„ascita se recunoaşte prin fluctuaţia cînd lichidul se mişcă ca vinul în

burduf”,

- „timpanita se recunoaşte după zgomotul de tobă când se percută pe umflătură”.

Paracelsus dă o importanţă deosebită în stabilirea diagnosticului pe examinarea

pulsului şi a urinii.

Descoperirea tehnicilor de investigaţie au dus la dezvoltarea disciplinei :

-THEOPIL RENE MARIE HYACINTHE LANNEK(1781-1826) medic francez

practică ascultaţia cu stetoscopul, primul – un carnet confecţionat din carton, deoarece

un prieten care şi-a adus fiica la consult şi nu-i permitea să-i asculte cordul direct cu

urechea, constatând că zgomotele cardiace se aud mai bine.

-Leopold Auenbrüger (1722-1808) introduce metoda percuţiei, ciocănirea

zonei de proiecţie a organului cu degetul;

-Charles Gabriel Pravaz(1796-1853) medic francez inventează seringa (1841)

-Ludwig Traube (1818-1876) medic german introduce folosirea termometrului

în clinici, iar Thomas Clifford Allibuit (1836-1925) medic englez în 1866 foloseşte

termometrul clinic;

Principiul examenului complet al bolnavului şi al tratamentului individual

„nu există, ci bolnav” îi aparţine medicului rus Matei Iakovlevici Budrow (1772-1831),

Ioseph Skoda (1805-1881) vienez de origine cehă, un mare diagnostician este socotit unul

din fondatorii semiologiei moderne.

Alte realizări ştiinţifice puse la îndemâna medicului au dus la confirmarea şi

aprofundarea diagnosticului clinic: microscopia, examinarea sângelui, tensiometru,

biopsia, endoscopia.

Nici o descoperire ştiinţifică modernă nu a avut consecinţe atât de deosebite şi de

favorabile pentru diagnosticul clinic ca descoperirea razelor Roentgen, azi constituie ca

disciplină medicală autonomă, radiologia, datorată lui Wilhelm Conrad Roentgen (1845-

1923). Pentru această descoperire Roentgen a primit în 1901 premiul Nobel pentru fizică.

Cu timpul acestă disciplină s-a dezvoltat extrem de rapid: rezonanţa magnetică,

ecografia, tomografia.

Ion Adameşteanu (1911-1976) a creat actuala Şcoală Românească de

Semiologie şi Medicină Internă veterinară.

MEDICALĂ

Din cele mai vechi timpuri ne-au rămas numeroase scrieri despre patologia

internă: gastrita, ulcerul gastric, dikineziile şi infecţiile biliare.

În papirusurile descoperite din vechiul Egipt s-au găsit descrierile bolilor interne

şi tratamentul lor. Se utiliza uleiul de ricin în combaterea constipaţiei, praf de calciu

sau de roşcove ca pansamente gastrice, inhalaţiile cu vapori de răşină, smirnă şi

curmale,etc.

Ideea că boala este o pedeapsă divină pentru păcatele comise a dăinuit încă

dinaintea erei noastre până în perioada evului mediu, deşi filozofii medici au căutat

mereu răspunsuri ştiinţifice despre boală. Ei socoteau organismul un tot unitar, boala

fiind urmarea unor dezechilibre. În viziunea ayurvedică a indienilor alungarea suferinţei

era o operă sacră.

Bolile interne erau identificate pe baza examenului clinic, controlându-se pulsul,

culoarea conjunctivei, aspectul mucoaselor şi limbii, urinei.

La chinezi, ideea că diferite organe se influenţau unele pe altele se bazează pe

cele două principii opuse, Yang şi Yng, boala apărând în cazul echilibrului dintre

acestea. Examinarea bolnavului se făcea timp îndelungat putând dura 2-3 ore, rol

important în diagnosticarea bolii, fiind pulsul care era socotit principala coardă a

vieţii. Existau 18 puncte în care se luau pulsul, de trei ori în fiecare punct. Chinezii erau

capabili să recunoască 200 tipuri de puls. Bolile erau tratate cu o largă gamă de droguri

vegetale şi cu acupunctură.

Acupunctura era folosită cu 1200 de ani i.e.n.

Paracelsus considera că boala este consecinţa unor conjuncturi nefavorabile a

astrelor profitând de un organism slăbit.

Francastoro grupa bolile după speciile care le afectează.

Un nou mod de gândire şi interpretare a gândirii şi implicit asupra bolilor apare în

perioada renaşterii.

Din secolul XIX diagnosticul se bazează pe examenul clinic, de laborator,

hematologic, biochimic, microbiologic, histopatologic şi terapeutic.

Toate personalităţile ştiinţifice, medicale umane şi veterinare indiferent de

specializare au adus contribuţii importante în dezvoltarea disciplinei de patologie

medicală.

Tendinţa modernă este că fiecare bolnav este o individualitate biologică. În

medicina veterinară apar aşa numitele tehnopatii – boli la animale în condiţii industriale

de creştere. Se diferenţiază numeroase specializări: cardiologie, urologie, nefrologie,

endocrinologie, boli digestive, boli respiratorii, etc.

Ion Adameşteanu, creatorul şcolii de Semiologie Veterinară pune bazele şi

disciplinei de medicină internă veterinară în ţara noastră.

Pentru contribuţia sa în studiile medicale veterinare a fost:

- membru activ al Societăţii Franceze de Patologie Comparată 1963,

- membru activ al Societăţii de Ştiinţe din New-York în 1967,

- membru corespondent al Academiei Regale din Belgia 1969,

- a primit titlul de „Doctor honoris cauza” al Facultăţii de Medicină

Veterinară din Brno, Cehia 1969.

Horia Bârză născut în 1925, profesor la F.M.V. Bucureşti, a contribuit la

dezvoltarea patologiei medicale, fiind în perioada 1951-1957 cel care a pus bazele

disciplinei de Medicală la F.M.V.Arad.

Activitatea sa a fost cunoscută şi în străinătate: URSS, Polonia, Cehoslovacia,

Ungaria, RDG, Franţa, Algeria unde în perioada 1982-1985 a contribuit la

organizarea învăţământului zoo-veterinar.

La Timişoara Vasile Taloş 1912-1922 a activat la Arad, apoi la Timişoara.

Bogata experienţă acumulată în activitatea din teren, a folosit-o cu pricepere în

activitatea didactică şi de cercetare.

CHIRURGIA

Cea mai spectaculoasă dezvoltare în istoria disciplinelor

medicale veterinare revine chirurgiei.

Chirurgia ca disciplină medicală a parcurs cinci etape mari: empirică, raţională

pe baze ştiinţifice, modernă şi contemporană.

În epoca primitivă se practica o chirurgie empirică, simplă.

De la civilizaţiile antice orientale ne-au rămas date despre:

- cauterizarea plăgilor sîngerânde,

- castrare,

- tratarea fracturilor şi luxaţiilor, amputaţii şi trepanaţii.

În opera enciclopedică a lui Aulus Cornelius Celsus sec.I e.n. care a trăit pe

vremea impăratului Augustus (6o i.e.n.- 20 e.n.) şi care în opera sa enciclopedică dedică

chirurgiei un loc important. Descrie peste o sută de instrumente chirurgicale

(instrumente găsite la Pomei şi expuse la Muzeul din Neapole) descrie operaţiile de

cataractă şi hernie, intervenţiile chirurgicale pe abdomen recomandând ligatura

vaselor şi sutura intestinului menţionând că intervenţiile pe intestinul gros nu există

nici o speranţă.

Şi în operele lui Galen (131-201 e.n.) apar numeroase referiri despre operaţii şi

folosirea catgut-ului pentru ligaturi.

Chirurgi vestiţi ai antichităţii pot fi numiţi: romanul Antilus, bizantinul Pavel

din Egina, arabul Abul Quasim, care este şi autorul unui tratat de chirurgie egalat

doar de lucrările lui Avicena, ce cuprinde şi 200 de ilustraţii.

În toate colţurile lumii chirurgia se dezvoltă pe baza cunoştinţelor de

anatomie. În evul mediu se produce o ruptură între chirurgie şi medicină

influenţată de religia vremii.

Figura cea mai reprezentativă dintre chirurgii evului mediu este francezul

Ambroise Parét (1509-1590), fiu de bărbier-chirurg urmează şcoala de chirurgi, a fost

autodidact de geniu, de la 19 ani participă ca bărbier chirurg militar la diferite lupte

devedind chirurgul regilor Henrich al II-lea, François alII-lea şi Charles al IX-lea

apoi chirurg la Paris.

Un drum nou în chirurgie începe cu descoperirea anesteziei şi anitisepsiei.

Prima anestezie a fost realizată de Crawford Long (1815-1878), care la 30

martie 1842 foloseşte eterul ca anestezic, care a fost folosit şi de Paracelsus.

Long o foloseşte, dar nu o publică, astfel că paternitatea anesteziei generale îi

este atribuită lui Wiliam Thomas.

Green Morton (1819-1868), care reuşeşte o narcoză cu eter la 16 octombrie

1846, în unul din spitalele din Boston, în faţa unei asistenţe numeroase.

Antisepsia a fost pusă la punct de către Joseph Lister(1827-1912) chirurg din

Edinburgh, care inspirat de lucrările lui Pasteur foloseşte fenolul ca dezinfectant al

pielii, instrumentelor şi mânilor chirurgilor.

DAR ! Un obstetrician maghiar Ignaz Semmelweisz (1818-1865) care a luptat cu

infecţia fiind un precursor al antisepsiei.

Şi-a făcut studiile la Budapesta şi Viena, fire sensibilă înclinat spre poezie şi artă,

caută semnificaţii majore în profesie. Bun operator rezolvă naşteri complicate, dar multe

lăuze la căteva zile după intervenţii mureau de „febră pueperală”; aceasta îi provoacă

stări de deprimare şi descurajare. Studiind cauzele acestor eşecuri a observat că în

general, mor lăuzele care erau consultate sau operate după orele în care medicii şi

studenţii au efectuat autopsii. Timp de un an Semmelweisz şi-a ordonat observaţiile

ajungând la o concluzie utilă, dar s-a pronunţat abia în 1847, când a auzit de moartea unui

coleg care se înţepase din greşală cu un bisturiu cu care efctuase autopsia la o femeie

moartă de febră puerperală.

Asistând la autopsia cadavrului colegului a observat că modificările patologice

erau identice cu cele de la femeile moarte de febră puerperală. Bănuiala a devenit

certitudine, fără a şti că motivul morţii este o bacterie.

Semmelweisz ia o serie de măsuri:

- schimabarea halatului înaintea fiecărei intervenţii,

- spălarea cu atenţie a mâinilor cu apă caldă şi săpun,

- scufundarea mânilor într-o soluţie de clorură de calciu. Rezultatele au fost

spectaculoase şi în timpul serviciului său, Semmelweisz, mortalitatea a scăzut

simţitor. În anul 1847 Semmelweisz comunică în faţa Societăţii medicale din Viena

susţânând că mortaliatrea lăuzelor se datorează unei toxine care se prinde de halatul

şi mâinile autopsierilor fiind transmisă lăuzelor. Comunicarea a fost o cădere,

Semmelweisz a fost atacat, batjocorit, declarat incapabil, provocator de scandal, deoarece

medicilor le era frică de scandalul ce se va isca când se va înţelege că mii de femei au

murit datorită neglijenţei.

După 14 ani, publică o carte în care-şi expune ideile scandalul s-a dezlănţuit din

nou, a fost dat afară din clinică, a fost obligat să părăsescă Viena. A plecat la Budapesta

unde obţine un post de profesor la Facultatea de Medicină, dar este oprit din nou.

Persecutat, torturat moral, fără asigurarea materială a zilei de mâine, Semmelweisz în

1865 a înnebunit şi moare într-un ospiciu într-o mizerie cruntă.

A trebuit să treacă 15 ani de la moartea lui Semmelweisz, când Pasteur

descoperă streptococul febrei puerperale şi cere dreptate pentru Semmelweisz.

Joseph Lister conducea un spital în care mortalitatea după amputaţii era foarte

mare, datorită gangrenelor imposibil de tratat. Studiind lucrările lui Pasteur înţelege că

infecţiile postoperatorii apar datorită dezvoltării în plaga operatorii a unor microbi din

aerul înconjurător. Joseph Lister instituie în spital o curăţenie exemplară şi foloseşte ca

dezinfectant acidul fenic pentru instrumente, pansamente, mânile chirurgilor,

pulverizat în aer, chiar şi în plagă. Rezultatele bune apar.

Pasteur, nemulţumit de sistemul antiseptic dorea înlocuirea antisepsiei cu

asepsia – metodă de prevenirea infecţiei, ceea ce s-a întâmplat în 1893 într-o clinică din

Paris.

Anestezia, asepsia, antisepsia, pensa hemostatică, chimioterapicele,

antibioticele, etc au fost factori hotărâtori în dezvoltarea chirurgiei moderne.

În ţara noastră activitatea chirurgicală, înainte de infiinţarea învăţământului

medical a fost redusă, rezumându-se doar la tratarea rănilor, emisiuni de sânge,

castrări.

Primele realizări în chirurgia romînească sunt legate de numele lui George

Assaki (1855-1889), care a introdus în premieră europeană, sutura nervilor.

Primele laparatomii s-au efectuat în 1901 de căre Constantin Dimitrescu

Severeanu (1840-1930), Ernest Juvara (1870-1933) anatomist şi chirurg strălucit

format la Şcoala Franceză de chirurgie a imaginat numeroase procedee chirurgicale

care-i poartă numele.

În medicina veterinară disciplina de chirurgie a fost introdusă în programa

analitică a şcoolii de învăţământ veterinar în anul 1861 de către Vasile Lucaci. În 1864

chirurgia veterinară intră ca o probă obligatorie la examenul de diplomă pentru medicii

veterinari.

Primul profesor a fost Scarlat Prokensc – absolvent al Şcolii veterinare din Viena.

În învăţământul practic de chirurgie începe abia după 1870- cu Ion Popescu, urmat de

Gheorghe Udrinski.

Ion Popescu (1843-1898) absolvent al Şcolii veterinare Bucureşti, prima

promoţie a introdus învăţământul practic de chirurgie şi a condus primele lucrări de

diplomă ale absolvenţilor.

George Udrinski (1867-1958) s-a născut la Fălticeni, după terminarea facultăţii

este numit cadru didactic la disciplina de anatomie. Îşi satisface serviciul militar şi la

întoarcere este numit la disciplina de patologie şi clinică chirurgicală condusă de Ion

Popescu. Pleacă în străinătate pentru a se specializa (Berlin, Bruxelles, Paris) la revenire

crează o adevărată şcoală de chirurgie veterinară.

Pentru meritele sale deosebite didactice, ştiinţifice şi pentru serviciile sale aduse

în slujba sănătăţii animalelor a fost ales

- membru de onoare al Academiei Române,

- membru al Societăţii de chirurgie,

- al Societăţii de istorie a medicinei,

- membru corespondent al Academiei Veterinare din Franţa

- membru al Societăţii de Medicină Veterinară din Berlin.

A fost senator în timpul guvernului Nicolae Iorga.

La Timişoara, disciplina de chirurgie a fost fondată de către doctorul Vasile

Mihu (1923-1999) născut în comuna Şura Mare judeţul Sibiu.

La catedră i-a urmat Marin Moldovan (1923- ) care a format o adevărată Şcoală

de chirurgie veterinară pe care a integrat-o în Colegiul european de chirurgie

veterinară.

PARAZITOLOGIA

Analele akkadiele din mileniul II i.e.n. ne oferă primele date scrise asupra

existenţei paraziţilor, iar în papirusul Ebers (sec.XVI i.e.n.) sunt descrişi destul de exact

unii viermi intestinali: taenia, ascaridul, oxiuri, etc. Se cunoaştea şi efectul extractului

din Purica granatum (rodia) în eliminarea viermilor.

Străvechea medicină chineză cunoştea o gamă largă de plante cu proprietăţi

antihelmintice.

Vechii arabi menţionează fascioloza, evreii descriu o serie de helminţi între care

şi filaria de Medina pe care-l numeau „şarpele de foc”. Unele texte ale lui Moise

cuprind măsuri de igienă alimentare pentru prevenirea trichinozei sau a cisticercozei.

Hippocrate recunoştea viermii laţi, viermii rotunzi, dar şi unele boli parazitare

comune animalelor şi oamenilor precum şi metoda de extirpare a chistului hidatic.

Celsus şi Galen descriu paraziţii destul de exact.

În evul mediu înafară de remarcabila descriere a fasciolozei de către Jehan de

Brie care în 1379 pe care o socotea de origine divină.

În cultura arabă, Razes cunoştea multe boli parazitare, iar Avicena a lăsat o

clasificare a helminţilor care cuprindea patru tipuri de viermi.

Bazele adevăratei parazitologii sunt puse de italianul Francesco Redi (1626-

1697) cercetările sale constituind un real progres, combatând ideile mistice conform

cărora viermilor intestinali sunt dăruiţi de Creator, omului în scop de apărare, ca boală

pedeapsă, odată cu săvârşirea „păcatului strămoşeşc” şi se transmit odată cu actul

reproducerii.

Microscopul duce ca şi în acest domeniu să înceapă epoca marilor descoperiri,

deşi cercetătorii nu puteau să înţeleagă că aceste, „nevinovate creaturi ale lui

Dumnezeu” pot provoca suferinţă şi moarte.

Carl von Linné (1707-1778) suedez (cu numele Ingemarson), statistician,

botanist, zoolog, în lucrarea „Sistema Naturae”(1735), face o clasificare a unor serii de

paraziţi. Studiul paraziţilor întregistrează un regres în perioada pasteuriană.

Din secolul XIX parazitologia înregistrează un progres şi se dezvoltă ca

ramură a medicinei.

-1837 Alfred Donné (1801-1878) pune în evidenţă în secreţia vaginală existenţa

lui Trichomonas vaginalis;

-1859 Wilhelm Lambl (18240-1895) evidenţiază flageletul Lamblia intestinalis.

Un rol deosebit în dezvoltarea parazitologiei o are elucidarea rolului

artropodelor hematofage ca vector pentru unele boli parazitare. În 1877-1879, medicul

militar englez Patrik Manson (1844-1922) botezat de colegi „Jules Vernes al

patologiei” descrie ţânţarii din genurile Culex, Aedes şi Anopheles drept gazde

intermediare pentru filarioza.

Medicul militar francez Alphos Laveran (1845-1922) descoperă în 1880

agentul cauzal al malariei – hematozoarul palustru - .

W. B. Leischman descrie agentul cauzal al unei parazitoze numită leişmanioza.

Alte descoperiri: -1908 Charles Nicol – toxoplasma gondii

– ciclul biologic al teniei în 1917,

– ciclul biologic la ascaris 1920.

În ţara noastră apar referiri despre bolile parazitare încă de pe vremea lui Ovidiu ,

Dimitrie Cantemir în „Descripţio Moldaviae”. Dintre parazitologii români amintim pe

Victor Babeş care împreună cu Constantin Starcovici descoperă în 1887 un parazit

endoglobular la bovine pe care-l numesc „Babesia bovis”.

Nicolae Leon, elev al lui Ernest Heinrich Philiph August Haeckel (1834-1919)

naturalist şi zoolog german, este primul cercetător român care a lucrat exclusiv în

domeniul parazitologiei.

Ion Ciurea (1878-1944) medic veterinar este considerat fondatorul

parazitologie veterinare româneşti.

S-a născut la 26 aprilie 1878 în oraşul Fălticeni, în 1902 obţine titlul de medic

veterinar fiind numit medic veterinar la căile ferate, apoi la abatorul din Piatra-Neamţ

unde începe pasiunea lui pentru parazitologie.

În 1910 obţine o bursă penrtu doi ani în străinătate.

Urmează cursurile de anatomie patologică şi se specilizează în inspecţia

alimentelor la Berlin, precum şi zoologie şi parazitologie.

Reântors în ţară zi de zi strânge material parazitologic şi efectuază unele cercetări

experimentale cu rezultate surprinzătoare. Din 1921 este angajat la disciplina de

zoologie şi parazitologie a Facultăţii de Medicină Veterinară din Bucureşti,

disciplină pe care o conduce timp de 20 de ani.

Pentru activitatea sa ştiinţifică a fost ales membru:

- al Comisiei Internaţionale Permanente de Parazitologie,

- al Societăţii de Biologie din Paris,

- al Societăţii de Helmintologie Washington,

- al Academiei de Ştiinţe din Halle.

Datorită meritelor deosebite în parazitologie, numele este înscris în sistematica

paraziţilor: Ciureana quinoangularis, Ciurea cryptocotyle.

Subminat de o boală necruţătoarea se stinge din viaţă în ziua de 20 martie 1944

spre regretul lumii ştinţifice din ţara noastră.

La Timişoara, disciplina de parazitologie a fost condusă de Eugen Simionescu

(1911-1975)

S-a născut la 23 ianuarie 1911, în comuna Balaciu, judeţul Ialomiţa, a absolvit în

1939 Facultatea de ştiinţe naturale din Bucureşti, iar în 1949 Facultatea de

Medicină Veterinară, încă de când era student activează ca preparator la disciplina de

parazitologie, apoi ca asistent şi şef de lucrări până în anul 1958. Fiu de comerciant

de cereale a fost obligat să demisioneze deoarece avea „originea nesănătoasă”.

A lucrat apoi cazilier sanitar veterinar, merceolog – recepţioner, medic

veterinar până în 1963, când la propunerea Rectoratului Institutului Agronomic este

încadrat la Facultatea de Medicină veterinară din Timişoara.

Activitatea didactică împletită cu cea ştiinţifică îl pune pe doctorul Eugeniu

Simionescu în rândul marilor dascăli ai facultăţii noastre.

În 1973 s-a pensionat, bolnav de toxoplasmoză oculară, s-a stins din viaţă la 15

septembrie 1975.

OBSTETRICĂ – GINECOLOGIE ŞI REPRODUCŢIE

Practica obstetricii începe odată cu apariţia omului pe Pământ. Femeiile în vârstă

şi cu experienţă făceau oficiul de ajutoare ale naturii atât la femei cât şi la femelele

animalelor domestice, iar aspectele patologice erau puse pe socoteala forţelor naturale.

În papirusul de la Kahun figurează 35 de prescripţii terapeutice ginecologice.

Hippocrate, Herophil aveau preocupări statornice de mamoş ginecolog.

Avicena era preocupat de igiena sarcinii şi de puericultură.

Leonardo da Vinci indică în desenele sale poziţia fătului în uter şi structura

placentei.

Vesal completează aceste cunoştinţe cu Anatomia organelor genitale.

Cunoştinţele acumulate din anatomie, fiziologie şi anatomia patologică lărgesc

orizontul obstetricii şi ginecologiei:

-Gabrielle Falloppio (1523-1562) a studiat placenta, aparatul genital femel

descoperind tubele uterine;

-Gaspar Bartholin (1665-1738) glandele vestibulare care îi poartă numele;

-Regner de Graaf (1641-1673) foculii ovarieni care-i poartă numele.

Studiu obstetricii veterinare la noi în ţară datează din 1881, când această

disciplină a fost predată pentru prima dată la Scoala Veterinară din Bucureşti,

Paul Oceanu (1854-1919) este considerat intemeietorul învăţământului

obstetrical la Şcoala Superioară de medicină Veterinară Bucureşti, specializat la Alfor

Paris organizează activitatea didactică de profil.

În 1895, a efectuat pentru prima dată în lume castrarea unei bivoliţe.

Mihail Fălcoianu (1884-1951) urmează la catedră în urma decesului lui Paul

Oceanu, reorganizând pe baze moderne clinica de obstetrică. A introdus în ţară

însămânţările artificiale la ovine.

S.a născut în comuna Pungeşti, judeţul Vaslui în 02.02.1884. Obţine diploma de

medic veterinar cu numărul 317. A fost un dascăl dotat cu calităţi excepţionale, pasionat

de profesia sa şi practician de elită.

Profesor Dr. Doc Nicolae Gluhovschi (1905-1985) s-a născut în comuna

Hăşnăşeni, judeţul Bălţi, actualmente în Republica Moldova. În 1925 a absolvit

„magna cum laude” Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti, rămâne ca asistent

al facultăţii timp de 5 ani.

În 1930 se întoarce în Bălţi şi coordonează activitatea sanitar-veterinară.

Menţionăm că în oraşul Bălţi, azi există o stradă cu numele său, ca recunoştinţă a

activităţii sale profesionale şi sociale. În perioada postbelică Gluhovschi alege să traiască

în România, activând în Ministerul Agriculturii (1944-1946), medic şef al municipiului

Arad (1947-1962), conferenţiar asociat la disciplina de „Reproducţie animală la

Facultatea de Medicină Veterinară Arad” (1949-1959 .

Din anul 1962 devine şeful disciplinei de obstetrică şi ginecologie, precum şi

decanul Facultăţii de Medicină Veterinară din Timişoara, pe care timp de 12 ani o

conduce, fiind ctitorul Invăţământului Medical Veterinar din Timişoara.

CONTROL SANITAR VETERINAR

Omul s-a hrănit cu produse alimentare şi carne, fructe sau alte produse

vegetale din cele mai vechi timpuri.

Din istoria popoarelor antice găsim diferite prescripţii cu privire la regulile de

consumare a cărnii, de obicei cu originea mistică, dar în general bazate pe relaţii reale.

Vechii egipteni aveau reguli de sacrificare a animalelor şi prescripţii religioase

impuse de preoţi. Animalele erau împărţite în două grupe: curate şi necurate.

Animalele curate erau sacrificate în onoarea zeilor, iar carnea lor se dădea în

consumaţie. Mai târziu se instituie obligativitatea consultării acestor animale,

constatându-se starea de sănătate, integritatea corporală, iar sacrificarea se făcea

după un anumit ritual. Animalele curate erau socotite rumegătoarele. Porcul era

considerat animal necurat. Carne de vacă nu se consuma deoarece era considerată

animal sacru, animal agreat de zeiţa Isis.

Organele erau examinate după tăiere şi se dădeau în consum dacă erau

morfologic normale, sângele nu se consuma deoarece egiptenii agreau metempsihoza,

considerând că sufletul oamenilor pedepsiţi de divinitate trăiau o nouă viaţă în corpul

unui animal. Sângele era oferit zeilor.

La vechii evrei se găseau legi cu privire la alimentaţie date de Moise, după

modelul egiptean.

Animalele curate erau considerate rumegătoarele „animale cu copita

despicată”, animale necurate erau considerate cele care consumau cadavre, păsările

răpitoare. Peşti se consumau doar cei care aveau solzi şi aripioare.

La tăiere se admiteau doar animalele sănătoase şi integre. Cele sfâşiate sau părţi

corporale lipsă erau suspectate de turbare. Nu se consumau animale mai tinere de 8 zile .

Nu se admitea la consum carne alterată, sângele şi grăsimea.

După sacrificare se examina animalul de un „Haham” un personaj religios,

examen care nu avea nimic logic şi raţional fiind doar un ritual religios.

Asirienii, babilonienii şi fenicienii nu consumau carne de porc şi vacă, în schimb

consumau carne de câine.

În Grecia antică existau hale pentru vânzarea cărnii, supravegheate de

funcţionari de stat, care aveau cunoştinţe de expertiză. Grecii consumau carne de

rumegătoare, cal, măgar, câine castrat.

În Roma antică a existat o poliţie a halelor din care făceau parte şi doi magistraţi.

Nu se consuma carne de capră, taur, bou, în schimb consumau carne de porc, purcel de

lapte, iepure, păsări. Romanii erau mari meşteri culinari, ei conservau carnea prin

sărare şi afumare, preparau mezeluri.

În Turcia, Coranul cuprindea numeroase reguli cu privire la alimentaţia cu

carne. Nu se consumau porcul şi animalele sălbatice care atacau omul.

În evul mediu, religia creştină a impus o serie de reguli şi prescripţii alimentare.

În sec.VIII din ordinul papei Grigore al III-lea se interzice consumul de carne de

cal.

În acea perioadă începe înjghebarea breslelor. Cei cuprinşi în breasla

măcelarilor erau singurii care aveau dreptul de a sacrifica animalele. Sub pedeapsă de

sancţiune erau obligaţi să vândă numai carne proaspătă. Erau pedepsiţi dacă suflau aer

sub piele pentru o jupuire mai uşoară.

În 1276 se construiesc primele abatoare publice la Ausburg şi München.

În Franţa, Napoleon I la 1807 dispune construirea de abatoare igienice.

În 1864, Napoleon al III-lea pune la dispoziţii comunelor fonduri speciale pentru

construirea de abatoare.

Adevăratele progrese s-au realizat după fondarea Şcolilor veterinare, 1763, la

Lyon, 1766 la Alfor-Paris, 1861 Bucureşti.

Bazele ştiinţifice în inspecţia produselor de origine animală au puse de oameni de

ştiinţă ca:

-Andreas Cristian Gerlach (1811-1877) care publică în 1875 „Alimentaţia cu

carne a omului” unde susţinea nocivitatea cărnii provenită de la animalele

bolnave;

-Daniel Elmer Salmon (1850-1914) care susţine contribuţia medicilor veterinari

în sănătatea publică.

-Robert von Ostertag (1864-1940) a fundamentat controlul sanitar veterinar al

alimentelor de origine animală, în 1898 elaborează o lege generală în inspecţia

sanitar veterinară;

În ţara noastră primele informaţii desăre controlul sanitar veterinar au fost

prevăzute în 183, şi s-au predat de către Nicolae Mihăilescu (1888- 1975) în cadrul

disciplinei de anatomie patologică.

Cel care poate fi considerat organizatorul disciplinei de C.S.V. este Vasile Şoituz

(1899-1953).

La Timişoara, primul titular al disciplinei a fost DR Petrică Lazăr (1917-1990)

născut la Vrani. Profilul moral şi profesional a fost model de viaţă şi conduită pentru

toţi cei care l-au cunoscut.

TOXICOLOGIE ŞI TOXICOZE

Înainte de anul 1906 nu s-a făcut nici o testare a medicamentelor, produse

chimice şi aditivi alimentari. Din 1906 începe testarea acestor produse.

Anul 1937 a fost anul în care din cauza sulfamidelor s-au înregistrat 107 cazuri

de mortalităţi în majoritate copii, datorită solventului utilizat care a provocat toxicitate

letală renală.

Treptat se dovedeşte acţiunea teratogenă a radiaţiilor şi a unor medicamente.

Anul 1956 a fost anul în care s-au născut numeroşi copii malformaţi datorită unui

medicament „numit Thalidomidă”, care administrat la femeile gravide a generat

nedezvoltarea membrelor la copii.

În anul 1960 toate instanţele internaţionale încetul cu încetul au introdus o serie

de legi prin care fiecare produs medicamentos aditiv, etc. Să fie testat toxicologic.

În medicina veterinară, disciplina afost introdusă în planul de învăţământ în anul

1974.

ZOOTEHNIE

Creşterea animalelor a constituit o preocupare permanentă a oamenilor, primul

om de ştiinţă care s-a ocupat de ameliorarea raselor de animale, creşterea şi îngrijirea lor

a fost Nicolae Filip (1864-1922) cel care a pus bazele catedrei de Zootehnie la noi în

ţară.

G. K. Constantinescu (1888-1954) a primit titlul de doctor în medicină cu

distincţie la Bucureşti în anul 1913 şi la Berlin în 1921. A fost trimis în străinătate de

Ministerul Agriculturii pentru a se specializa în zootehnie. La întoarcere în anul 1923, este

numit profesor de zootehnie la Facultatea de Medicină Veterinară din Bucureşti. A făcut

studii speciale în genetică – ereditate – în Germania în 1927-1928. A înfiinţat Institutul

de Cercetări Zootehnice ( ICZ). A cercetat împreună cu colaboratorii săi cele mai variate

probleme ale zootehniei, reuşind să creeze o adevărată şcoală de cercetări zootehnice.

A înfiinţat Oficiul Naţional al laptelui. S-a ocupat de îmbunătăţirea condiţiilor

de hrănire a animalelor.

Pentru activitatea sa ştiinţifică, profesorul G.K. Constantinescu a fost ales

membru al Academiei de Medicină şi al Academiei de Ştiinţe din România şi a

Societăţii de Ereditate din Berlin.

Succesorul Prof.N.Filip a fost Prof.Dr.Gh.K.Constantinescu (1888-1950) .

S-a născut la 24.04.1888 la Brăila, fiind al II-lea copil din cei zece pe care i-a avut

Kyriac şi Corteza Constantinescu. În 1907 se înscrie la Şcoala Superioară de

medicină veterinară din Bucureşti, pe care o alsolvă în 1912.

Cadru didactic la anatomie, apoi medic veterinar de circumscripţie.

La 32 de ani pleacă în Germania la studii unde se orintează spre genetică,

zootehnie.

În 1922 după moartea Prof.N.Filip este recomandat de Consiliul Profesoral să

ocupe postul la catedra de Zootehnie în urma unui concurs.

A fost un mare dascăl şi un simbol pentru toţi zootehnişti.

În 1947 părăseşte Faculatea, deoarece era urmărit de organele represive ale acelor

vremuri şi se ascunde timp de trei ani la cumnatul lui. Este înmormântat în cimitirul Beliu

din Bucureşti.

Activitatea domniei sale s-a concretizat în 20 de tratate, cursuri, sinteze,

monografii; 93 lucrări ştiinţifice susţinute şi publicate în ţară şistrăinătate; 31 de

conferinţe.

BIBLIOGRAFIE

Al. George – Medicina indiană, în Istoria Medicinei Universale. Ed. Medicală,

1970.

Bercuş C. I. – Dezvoltarea învăţământului medical în Istoria Medicinei

Româneşti, Ed. Medicală, 1970.

Bologa V., Brătescu G., Duţescu B., Milcu Şt. M. – Istoria Medicinei Româneşti,

Ed. Medicală, 1979.

Brătescu G. – Medicina românească între 1848-1887 în Istoria Ştiinţelor în

România: Medicina, Ed. Academiei, 1980.

Cajal N., Iftimovici R. – Din istoria luptei cu microbii şi virusurile, Ed. Ştiinţifică,

1964.

Chirilă P. – Medicina naturistă. Ed. Medicală,1996.

Dorobanţu R. – Istoria Medicinei Veterinare – note de curs, Bucureşti, 1992.

Eliade M. – Istoria credinşelor şi ideilor religioase. Ed. Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1986.

Iftimovici R. – Istoria medicinei.Ed. All., 1994.

Kernbach – Dicţionar de mitologie generală.ED. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

1989.

Răducănescu H. - Carol Davila, evocări din trecutul Medicinei Veterinare

româneşti. Societatea de Medicină Veterinară, 1986.

Săndulescu C., Moroşan N, - Pagini din trecutul Medicinei Veterinare Româneşti,

Ed. Ceres, 1984.

Spielmann J. – Restituiri istorico-medicale, Ed. Kriterion, 1980.

Stan Al., Rus R. – Istoria religiilor, Ed. InstitutuluiBiblic,1991.

Ştirbu C – Paul Riegler întemeietorul Institutului Pasteur. Soc. Med. Vet., Bul.

Informativ,81,1989.

Tomescu V., Gavrilă M. I. – Momente şi personalităţi din trecutul ştiinţei

veterinare Mondiale, Ed. Ceres,1983.

Ţurcanu G. Al. – Imunologia în Istoria Medicinei Universale. Ed. Medicală, 1970.

Vatămanu N. - Medicina bizantină şi Medicina arabă în Istoria Medicinei

Universale. Ed. Medicală, 1970.

Vatămanu N. - Medicina veche românească. Ed. Ştiinţifică, 1970.

Vatămanu N., Brătescu G. – O istorie a Medicinei, Ed. Albatros, 1975.

Wade W. D. – Paleopathology Mus. Of Nortern Arizona, 1987.

Powered by http://www.referat.ro/cel mai tare site cu referate