ISTORIA PSIHOLOGIEI

Mariela Pavalache-Ilie

2011

2

Unitatea de învăţare 1.

ISTORIA PSIHOLOGIEI: PARADIGME, ABORDĂRI

Cuprins

1. Introducere ................................................................................................................................. 2

2. Obiective .................................................................................................................................... 2

3. Durată ........................................................................................................................................ 2

4. Conţinutul

1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice ……………………………………………………... 3

2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei ………………………………………...... 6

5. Test de evaluare ........................................................................................................................ 10

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 8 abordează problematica generală a evoluţiei ştiinţe prin

parcurgerea succesivă de cicluri paradigmatice, în care vechile modele de gândire

şi explicaţie a lumii sunt înlocuite de altele noi, sub impulsul descoperirilor

ştiinţifice sau sub presiunea spiritului timpului. Istoria psihologiei poate fi

abordată din perspective diferite, în funcţie de plasarea în centrul atenţiei a

persoanei remarcabile, a obiectului investigat sau a curentului de gândire.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să descrie ciclul paradigmatic al evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice;

să analizeze comparativ criteriile de organizare a istoriei psihologiei.

1.3. Durata medie de parcurgere a primei unităţi de învăţare este de 2 ore.

3

Psihologia s-a desprins ca ştiinţă din trunchiul generos al filosofiei, interesul pentru

suflet, originea sa şi relaţia sa cu corpul fiind obiect de interogare pentru gânditorii mileniilor

trecute. Chiar dacă până în secolul al XIX-lea cuvântul psihologie1 era rar utilizat,

preocupările legate de suflet existau şi au suscitat atenţia şi interesul multor filosofi; astfel, se

poate vorbi deja de psihologie în scrierile lui Descartes, Leibnitz, Spinoza, Locke şi Hume.

Denumirea de psihologie a intrat în circulaţie odată cu scrierile lui Christian Wolff la

începutul secolului al XVIII-lea.

Cuvântul psihologie a fost folosit în universităţile protestante din Marburg (Germania)

şi Leyda (Olanda) pentru a desemna studiul sufletului legat de teologie şi anatomie

deopotrivă. Cititorul contemporan este uimit de varietatea temelor abordate în epocă sub acest

nume: fantomele, natura şi transmiterea păcatului originar. De altfel, însuşi sufletul era dificil

de definit; unii îl considerau realitatea nemuritoare şi distinctă de corp, studiată de teologia

creştină; alţii vedeau în el principiul vital care animă orice corp. Consensul era departe,

echivocul şi controversele traversând istoria domeniului chiar şi după primele cristalizări ale

secolului al XIX-lea.

Alături de tradiţia savantă a universităţilor europene, a existat şi o tradiţie mistică a

îngrijirii sufletului (Carroy et al., 2006, p. 6-8); pot fi considerate psihologice practicile de

investigare, acţiune şi tratament al sufletului, aşa cum le practică filosoful care meditează şi

creştinul care îşi scrutează conştiinţa cu scopul de a-şi descoperi, a înţelege şi a ameliora

dimensiunea interioară a existenţei. Dar psihologi sunt şi cei care se preocupă de sufletul

aproapelui; magistrul care îi învaţă pe ceilalţi, oratorul care vrea să convingă, preotul care

spovedeşte şi dirijează conştiinţe, medicul care vindecă şi sfătuieşte, toţi sunt într-un fel sau

altul precursori ai psihologilor practicieni. Astfel, psihologie este deopotrivă un cuvânt, o

sumă de concepte şi una de practici specifice.

1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice

Thomas Kuhn, filosof al istoriei ştiinţelor, propune în 1962 în lucrarea Structura

revoluţiilor ştiinţifice, conceptul de paradigmă şi un model al dezvoltării ştiinţei de-a lungul

timpului. Paradigmele reprezintă ansamblul descoperirilor ştiinţifice universal recunoscute de

comunitatea de cercetători, care, pentru o perioadă de timp, oferă repere teoretice (principiile

explicative) şi investigative (metodologia) într-un domeniu de cunoaştere.

Evoluţia unei ştiinţe nu este similară cu cea a unei specii. În biologie, de exemplu,

evoluţionismul explică apariţia unei specii noi ca urmare a adaptării unei specii anterioare la

condiţii diferite de mediu şi existenţă. În ştiinţă însă, o nouă paradigmă nu este rezultatul

modificării adaptative a alteia anterioare. Kuhn afirmă că o ştiinţă avansează parcurgând

cicluri paradigmatice succesive. Se începe printr-o perioadă pre-paradigmatică în care

coexistă şi se confruntă mai multe şcoli de gândire. Apoi, toată comunitatea ştiinţifică

recunoaşte şi acceptă argumentarea teoretică şi metodologică propusă de o singură şcoală,

1 Etimologic, psihologie îşi are originea în limba greacă veche: psyche = suflet, respitaţia vieţii; logos = ştiinţă.

4

concretizat într-un model – paradigma – care, timp de multă vreme, va constitui cadrul

explicativ al fenomenelor domeniului – faza paradigmatică. Paradigma, în ciuda maximei

acceptări de care se bucură, nu este veşnică. Foarte discret, ca efect al unor cauze externe

(modificarea aşteptărilor de la acea ştiinţă) şi a altora interne (se acumulează noi fapte

experimentale şi anomalii care contrazic teoria unanim acceptată) paradigma este şubrezită şi

intră în declin. O nouă paradigmă se impune şi este acceptată de comunitatea ştiinţifică, de

multe ori cu aceeaşi forţă ca a unei revoluţii politice, negând cu argumente incontestabile ceea

ce fusese anterior acceptat ca valid - perioadă post-paradigmatică. De multe ori, noua

paradigmă dominantă este produsul unei foste şcoli minoritare a domeniului. Părăsirea unei

paradigme în favoarea alteia înseamnă traversarea unei revoluț ii ș tiinț ifice.

Tab. 1. Ciclul paradigmatic (Sursa: adaptat după Kuhn, 1962)

perioadă pre-paradigmatică Confruntare între şcoli de gândire şi modele explicative

perioadă paradigmatică Acceptarea de către comunitatea ştiinţifică a celei mai

convingătoare paradigme = noi teorii

perioadă de declin Descoperiri noi nu mai pot fi explicate prin vechea

paradigmă

perioadă pre-paradigmatică …….

Exemple

Una dintre cele mai spectaculoase schimbări de paradigmă în astronomie o

reprezintă trecerea de la concepţia că pământul se află în centru universului la cea

heliocentrică (soarele este centrul sistemului nostru solar).

Aplicaţii

Valorificând cunoştinţele de cultură generală, inventariaţi 3-4 cicluri

paradigmatice din diverse domenii ale cunoaşterii.

În istoria psihologiei au existat paradigme paralele (moduri diferite de a explica

fenomene din acelaşi domeniu) şi destul de multe rupturi epistemologice, provocate mai ales

de contradicţiile dintre paradigmele existente la un moment dat. Exemple de contradicţii:

sufletul este spirit sau materie?,

introspecţionism / behaviorism / cognitivism

Principalele puncte de controversă se referă la natura psihicului, la relaţia psihic –

corp, la mecanismele proceselor psihice, geneza structurilor de personalitate, geneza

structurilor de cunoaştere.

În tabelul 2 sunt prezentate câteva dintre principalele rupturi epistemologice din

evoluţia psihologiei.

5

Tab. 2. Rupturi epistemologice în istoria psihologiei

Anul Evenimentul/conceptul Documentul-

EVENIMENTUL

Exponenţi

1860 Apariţia psihofizicii Elemente der Psychophysic Gustav Theodor

Fechner

1879 Psihologia conştiinţei Laboratorul de psihologie

experimentală de la Leipzig -

introspecţia

Wilhelm Wundt

1890 Principiile psihologiei William James

1890 Teste mintale James McKeen

Cattell

1905 Scala metrică a inteligenţei Binet Alfred,

Theodore Simon

1905 - 1908 Introspecţia

experimentală

Şcoala de la

Würtzburg: Oswald

Külpe, Karl Marbe,

Narziß Kaspar Ach,

Karl Bühler

1907 Psihologia obiectivă Vladimir Behterev

1908 Primul congres de

psihanaliză la Salzburg

1913 Behaviorismul „Psihologia aşa cum o vede un

behaviorist”

James Watson

1924 Psihologia

comprehensivă

William Dilthey

1936 Cercetarea factorială Les aptitudes des hommes. Paris Charles Spearman

1967 Psihologia cognitivă Ulrich Neisser

Istoria psihologiei apare ca un lung şir de negări, dar şi de filiaţii, în care o nouă şcoală

sau un nou psiholog au deschis drumuri noi valorificând în mod revoluţionar uneori idei

anterioare. Structuralismul s-a fundamentat pe ideile formulate de filosofi şi fiziologi

deopotrivă. I-a urmat funcţionalismul, behaviorismul şi gestaltismul care au exploatat sau,

dimpotrivă, au contestat principiile structuralismului. În paralel s-a cristalizat doctrina

psihanalitică din gândirea filosofică asupra inconştientului şi eforturile psihiatrilor de a trata

bolile psihice. Atât behaviorismul, cât şi psihanaliza au fost zgomotos contestate de adversari,

dar şi radical modificate de adepţi dizidenţi, toţi animaţi de dorinţa de a găsi explicaţii mai

valide pentru viaţa psihică, explicaţii pe baza cărora să poată formula predicţii corecte asupra

comportamentului şi, de asemenea, să îl poată modifica. Fiecare curent sau orientare

psihologică a avut o determinare istorică, filosofică şi socială deopotrivă. Deşi cu origini în

aceeaşi filozofie greacă şi ev mediu european, paradigmele la nivel continental se deosebesc

fundamental; Europa s-a dovedit a fi de-a lungul timpului contemplativă, pasivă, speculativă

şi academică, în timp ce America a generat psihologi dinamici şi pragmatici, orientaţi spre

concret şi finalism teleologic.

Evoluţia dialectică a cunoaşterii

A cunoaşte înseamnă a găsi răspunsuri la întrebări, a rezolva probleme, a adăuga noi

soluţii la cele deja existente. Dar evoluţia cunoaşterii nu este lineară, căci rareori o problemă a

fost rezolvată definitiv; o soluţie considerată satisfăcătoare la un moment dat s-a dovedit

6

ulterior imperfectă şi a fost nevoie să fie reluat procesul de căutare; de aceea se consideră că

dezvoltarea cunoaşterii şi ştiinţei este un proces în spirală.

Raportându-se la un anumit cadru teoretic conceptual, cercetătorii îşi formulează

întrebările în ipoteze pe care apoi le testează; unele dintre ele se dovedesc a fi valide, altele

nu. Invalidarea unei ipoteze este foarte folositoare progresului cunoaşterii deoarece ea

sugerează altă ipoteză, adeseori opusă celei dintâi, a cărei testare şi validare va aduce soluţia

aşteptată.

Filosoful german Georg Hegel caracterizează evoluţia cunoaşterii ca fiind dialectică;

aflarea adevărului se realizează progresiv, prin trecerea de la teza iniţială (formularea unui

punct de vedere ce urmează a fi argumentat) prin antiteză (punct de vedere diferit sau chiar

opus celui dintâi) la sinteză (combinaţie selectivă a tezei şi antitezei), care devine teză pentru

un viitor proces.

Raţionalism versus Empirism

Disputa, nesoluţionată nici azi, între cei care susţin primatul ideilor înnăscute

(raţionalismul) şi adepţii experienţei senzoriale şi observaţiei ca surse ale cunoaşterii

(empirismul2) a început în Grecia antică, încă de la Platon şi Aristotel. Empiriştii afirmă că

observaţia şi experienţa nemijlocită sunt principalele surse ale cunoaşterii, care primează

asupra raţiunii. Această orientare este adeseori considerată nucleul ştiinţei moderne, adepţii

săi considerând că teoriile trebuie să îşi aibă originea în faptele reale şi nu în intuiţie, să se

bazeze pe raţionamentul inductiv şi nu pe cel deductiv (Aniţei, 2007, p. 69).

Ca reacţie la filozofia empiristă, raţionalismul consideră că raţiunea este izvor şi bază

a cunoaşterii (Şchiopu, 1997), iar ideile înnăscute există a priori. Raţionaliştii susţin că mintea

omenească este capabilă filtreze şi să organizeze informaţiile obţinute pe cale senzorială pe

baza unor principii deja existente la momentul naşterii. Astfel, psihicul este considerat activ în

activitatea de cunoaştere, capabil să discrimineze, să selecteze şi să organizeze informaţia,

funcţionând pe baza raţionamentelor deductive. Gânditorii raţionalişti critică perspectiva

empiriştilor asupra psihicului, văzut ca pasiv, loc de depozitare a informaţiei şi plastic sub

influenţa experienţei.

Şcolile psihologice ale secolului al XX-lea se originează în una din cele două orientări

de gândire, raţionalismul şi empirismul, fără a exclude însă şi abordări mixte; acestea din

urmă reprezintă sinteze ale tezei raţionaliste şi antitezei empiriste (tab. 2).

2 Empeiria: experienţă (gr.)

7

Tab. 2. Principalele curente raţionaliste şi empiriste (Adaptat după Sternberg, 1995; Marx şi Hillix, 1963)

Raţionalism (Platon, Déscartes)

Primatul teoriei

Empirism (Aristotel, Locke, Hume)

Primatul datelor senzoriale

Gramatica transformaţională (Naum Chomsky) Structuralism (Wilhelm Wundt, Edward

Titchener)

Structuralismul/ Teoria echilibrului (Jean Piaget) Funcţionalism (William James, John Dewey,

Angell, James McKeen Cattell, R.S. Woodworth,

Harvey Carr)

Universalismul cultural (Claude Levi-Strauss) Asociaţionism (Thomas Hobbes, John Locke,

David Hume, Hermann Ebbinghaus, Ivan Pavlov,

Vladimir Behterev, Edward Lee Thorndike,)

Teoria inteligenţei (Francis Galton) Behaviorism (James Watson, Edward Tolman,

Burrhus Skinner, Clark Hull, Edwin Guthrie)

Psihanaliza (Breuer, Sigmund Freud, Alfred

Adler, Carl G. Jung, Otto Rank, Ferenczi, Karen

Horney, Erich Fromm)

Psihologia umanistă (Carl Rogers, Abraham

Maslow, Gordon Allport, Viktor Frankl)

Cognitivism (Ulrich Neisser, George Miller)

Să ne reamintim...

Dezvoltarea ştiinţei se desfăşoară în cicluri.

Un ciclu paradigmatic este compus din trei perioade: pre-paradigmatică,

paradigmatică şi post-paradigmatică.

Evoluţia cunoaşterii este un proces în spirală, prin confirmarea şi apoi

infirmarea unor ipoteze.

Cunoaşterea este dialectică, adevărul ştiinţific fiind cunoscut progresiv, prin

trecerea de la teza iniţială prin antiteză la sinteză.

Raţionalismul susţine cunoaşterea prin raţionamente deductive.

Şcolile psihologice contemporane sunt fundamentate fie pe raţionalism, fie pe

empirism, fie pe abordarea mixtă.

2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei

Elaborarea unei istorii a oricărei discipline ridică de la început două probleme: în ce

moment să înceapă prezentarea şi în ce mod să fie structurat parcursul istoric? Privitor la

prima întrebare, dat fiind că psihologia se originează în filozofie, unii autori optează să

înceapă demersul în antichitatea greacă, atât de fecundă în idei filozofice şi ilustrată prin

gânditori precum Socrate, Platon şi Aristotel. Alţii în schimb, mai numeroşi, consideră că

momentul zero este cel în care psihologia s-a rupt de filosofie pentru a intra în câmpul

ştiinţelor empirice.

În alegerea modului de a organiza o istorie a psihologiei pot fi avute în vedere diverse

opţiuni. În continuare sunt prezentate patru opţiuni posibile pentru organizarea unei incursiuni

în istoria psihologiei (Schultz şi Schultz, 1987, p. 9 şi u.; Mariné şi Escribe, 1998, p. 21):

8

marii reprezentanţi;

contextului istoric şi social;

şcoala de gândire;

problema de studiu.

Din perspectiva marilor reprezentanţi (personalistă), istoria ştiinţei este o succesiune

de realizări şi descoperiri realizate de personalităţi remarcabile. Progresul şi schimbarea sunt

atribuite proeminenţei unei persoane ale cărei calităţi unice au generat uriaşi paşi înainte.

Această concepţie susţine că marile evenimente ştiinţifice nu s-ar fi produs dacă nu ar fi

existat persoana excepţională care să le iniţieze; din această perspectivă se poate afirma că

„omul face istoria”. Adeseori, numele unei persoane devine reper pentru o întreagă epocă;

astfel se vorbeşte despre „sculptura după Michelangelo”, „fizica după Einstein”, „psihologia

după Watson”. Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi

înseamnă indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au

influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi a rolului

jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi asociaţii sau prin fondarea

unor publicaţii de referinţă.

Exemple de autori şi câteva dintre conceptele propuse de aceştia

Watson: comportamentalism (behaviorism), stimul – răspuns, psihologie fără

conştiinţă.

Freud: psihanaliză, sine, eu, supraeu, libido.

Fromm: conformitate automată, libertate – securitate, fuziune simbiotică.

Allport: proprium, comportament de înfruntare, comportament expresiv.

Rogers: centrare pe client, acceptare necondiţionată

Wertheimer: psihologia formei (gestaltism), legea pregnanţei bunei forme

Kelly: constructe personale, complexitate cognitivă.

Tolman: hărţi cognitive

Bandura: eficacitate de sine, învăţare observaţională.

O astfel de abordare face însă dificilă înţelegerea domeniului, căci oferă o viziune

livrescă asupra psihologiei; sunt greu de explicat filiaţiile, controverselor şi dinamica

dezvoltării psihologiei.

Receptarea favorabilă a unor idei novatoare este condiţionată de aşa numitul „spirit al

timpului”. Acceptarea şi aplicarea sau, dimpotrivă, negarea şi rejectarea unei descoperiri

depind de tiparul de gândire al unei anumite culturi, regiuni sau epoci; ceea ce pare straniu la

un moment dat, devine foarte uşor de acceptat după 50 sau 100 de ani, atunci când

comunitatea ştiinţifică devine pregătită să recepteze ca valid. Cercetătorul scoţian Robert

Whytt, în 1763, a făcut prima referire la răspunsul condiţionat, fără să atragă însă atenţia

confraţilor. Abia la începutul secolului al XX-lea, Pavlov impune lumii ştiinţifice conceptul

9

de reflex condiţionat, deoarece dezvoltarea psihologiei îi făcuse mult mai sensibili pe

cercetători la problematica comportamentului.

De aceea, concepţia naturalistă (a contextului istoric şi social) asupra evoluţiei ştiinţei

afirmă că doar atunci când spiritul timpului o îngăduie, apare o idee revoluţionară şi ea este

receptată favorabil; această concepţie se rezumă în afirmaţia „istoria naşte oamenii”. Se poate

spune că o nouă idee, lege sau descoperire apare doar atunci când condiţiile sunt pregătite în

epocă, când s-a acumulat masa critică de elemente novatoare care să permită saltul calitativ.

Fără a încerca afirmarea primatului personalităţii asupra contextului istoric al ştiinţei sau

invers, trebuie acceptat că marii savanţi ce devin eponime3 au nevoie de un climat propice

pentru a-şi impune realizările. Munca de creaţie ştiinţifică, arată Schultz şi Schultz (1987, p.

12) seamănă mai mult cu o prismă ce captează şi refractă spiritul intelectual al epocii, decât cu

un far călăuzitor. Adeseori, este greu de precizat data naşterii unui experiment şi este artificial

să atribuim unei singure persoane paternitatea unei idei, a cărei apariţie este pregătită, în

general, de un complex de factori (Pavelcu, 1972, p. 81).

Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte

discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social. Printre neajunsurile majore ale acestui

demers se numără riscul neglijării determinanţilor interni (caracteristicile de personalitate ale

omului de ştiinţă), precum şi repunerea în chestiune a unei teorii ca urmare a unor rezultate

empirice ulterioare.

Exemple

Din perspectivă naturalistă, teoria privind evoluţia speciilor ar fi fost formulată

chiar dacă Darwin ar fi murit prematur înainte de a o propune, din cauză că

spiritul timpului cerea o astfel de explicaţie pentru dezvoltarea vieţii pe pământ.

De altfel, viziunea lui Russel Wallace a fost foarte asemănătoare, chiar dacă nu la

fel de completă, cu cea a lui Darwin.

Tot spiritul timpului poate fi invocat pentru a explica descoperiri ştiinţifice

efectuate simultan de către savanţi care nu îşi cunosc reciproc activitatea.

Aparatul de radio a fost descoperit simultan de italianul Marconi şi rusul Popov,

insulina de către Paulescu şi Banting, acesta din urmă fiind laureat cu premiul

Nobel alături de Mac Leod.

Şcoala de gândire este o un alt criteriu de analizare a evoluţiei unei ştiinţe. Şcoală

este numele generic acordat unei grupări de oameni de ştiinţă care se asociază în jurul unui

curent teoretic, uneori chiar şi geografic, în jurul unui iniţiator. Membrii unei şcoli sau curent

de gândire sunt preocupaţi de investigarea unor probleme înrudite prin raportarea la acelaşi

cadru teoretic şi elaborarea unor demersuri metodologice similare. Iniţiatorul unei noi mişcări

îi atrage pe cercetătorii preocupaţi de aceleaşi probleme şi modalităţi de investigare, cărora le

propune o nouă perspectivă; dacă în jurul său se coagulează un colectiv convins de valoarea

noii perspective, pe care o dezvoltă şi o consolidează, se naşte o nouă şcoală de gândire în

domeniu. O nouă şcoală rareori i-a convins şi atras alături de ea pe exponenţii vechiului

3 Eponim: persoană care dă numele său unui oraş, unei localităţi, unei instituţii etc. (Dicţionar enciclopedic. Vol.

II. Bucureşti: Ed. Enciclopedică).

10

sistem. De cele mai multe ori, liderii vechii şcoli şi-au continuat munca şi au contestat noua

şcoală. Uneori, adepţii mai tineri şi-au părăsit maeştrii, devenind susţinători ai noului sistem

teoretic.

Evoluţia ştiinţei, iar a psihologiei nu face excepţie, apare ca o afirmare, urmată

supremaţia trecătoare şi apoi de declinul şcolilor de gândire, fiecare dintre ele aducând un plus

de cunoaştere prin formularea de noi întrebări şi punerea în discuţie a soluţiilor anterior

propuse. Fiecare nouă şcoală de gândire a afirmat un protest faţă de abordarea anterioară, a

identificat punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi a propus în schimb noi definiţii şi

strategii de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.

Exemple de şcoli psihologice

psihanaliza;

psihologia formei (Gestaltismul);

şcoala de la Leipzig;

şcoala de la Würtzburg

comportamentalismul (behaviorism)

cognitivismul

Istoria psihologiei poate fi văzută şi ca o suită de probleme distincte studiate pe

parcursul timpului (memorie, percepţia, reprezentările sociale etc.) în care sunt prezentate

evoluţia conceptelor, a metodelor de studiu, a cercetărilor efectuate şi a rezultatelor acestora.

Neajunsul major al acestei abordări este riscul redundanţei, din cauza similarităţii etapelor

parcurse în investigarea fiecărei probleme de studiu.

Să ne reamintim ...

Printre criteriile posibile pentru organizarea istoriei psihologiei se numără:

marii reprezentanţi, contextul istoric şi social, şcoala de gândire şi problema de

studiu.

Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi înseamnă

indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au

influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi

a rolului jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi

asociaţii sau prin fondarea unor publicaţii de referinţă.

Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte

discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social, care poate oferi climatul

propice pentru progresul domeniului.

Şcoala de gândire afirmă un protest faţă de abordarea anterioară, identifică

punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi propune noi definiţii şi strategii

de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.

Fiecare dintre abordările istoriei psihologiei are deopotrivă avantaje şi

neajunsuri.

11

În prezenta introducere în istoria psihologiei, am optat pentru o abordare hibridă, în

care pentru cele mai importante şcoli de gândire psihologică sunt descrise paradigma,

principalii reprezentanţi, contribuţiile la dezvoltarea domeniului, ca şi limitele inerente.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Folosind cuvintele proprii, definiţi conceptele revoluţie ştiinţifică, ciclu

paradigmatic, empirism şi raţionalism.

2. Indicaţi, folosind informaţii din bibliografie şi webografie, numele a trei şcoli

de gândire în psihologie şi numele a trei dintre membrii lor.

Bibliografie

Aniţei, M. (2007). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.

Kuhn, T. (1962). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Marx, M.H., Hillix, W.A. (1963). Systems and theories in psychology. New York: McGraw-

Hill Book Company.

Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.

Pavelcu, V. (1972). Drama psihologiei. Bucureşti: EDP.

Sternberg, R.J. (1995). In search of human mind. Fort Worth: Harcourt Brace & Company.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

12

Unitatea de învăţare 2.

PRECURSORII PSIHOLOGIEI MODERNE

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................. 12

2. Obiective ................................................................................................................. 12

3. Durată ..................................................................................................................... 12

4. Conţinutul

1. Originile filosofice ale psihologiei: antichitatea greacă, Evul mediu, după

Renaştere, empirismul englez 13

2. Influenţele fiziologiei asupra cristalizării psihologiei 21

5. Test de evaluare ..................................................................................................... 24

6. Tema de control nr. 1 ……………………………………………………………..... 25

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 2 prezintă orientările filosofice care şi-au pus amprenta

asupra evoluţiei concepţiilor despre spirit. De asemenea, sunt prezentate

contribuţiile fiziologilor din secolul al XIX-lea ale căror cercetări au conferit

ştiinţei pe cale să se nască obiectivitate şi precizie.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să evidenţieze contribuţiile filosofilor la dezvoltarea psihologiei din

perspectiva orientării lor;

să analizeze contribuţiile psihofiziologilor din secolul al XIX-lea la

conturarea obiectului de studiu şi a metodei psihologiei;

să argumenteze în favoarea monismului şi dualismului, raţionalismului

şi empirismului.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

13

1. Originile filosofice ale psihologiei

În fiecare dintre vechile civilizaţii ale lumii se găsesc dovezi ale preocupărilor de a

explica şi înţelege comportamentul uman, normal şi patologic, de a stabili cauzele tulburărilor

psihice şi comportamentale. Viney (1993, cap. 3) realizează o interesantă şi amplă trecere în

revistă a civilizaţiilor antice în care a existat interesul pentru cunoaşterea unor probleme

precum memoria, senzaţiile, emoţiile, motivaţia şi adaptarea. Chiar dacă lipsite uneori de

coerenţă şi rigoare, aceste demersuri au propus explicaţii atât de natură ineistă, cât şi

ambientalistă privind dezvoltarea fiinţei umane şi starea ei de sănătate fizică şi psihică.

Majoritatea gânditorilor antichităţii au invocat, într-un fel sau altul, intervenţia divină în starea

de bine sau boală a omului, ca şi în calitatea relaţiilor stabilite între oameni.

Antichitatea greacă

Civilizaţia greacă din epoca de maximă înflorire, cuprinsă între anii 600 şi 300 î.e.n.,

reprezintă una dintre cele mai fecunde şi creative perioade din istoria umanităţii. Este

incontestabil că grecii au fost influenţaţi de sistemele de gândire care au existat anterior în

bazinul mediteranean, şi că unele dintre ideile atribuite lor îşi au originea în alte culturi mult

mai timpurii. Cu toate acestea, curentele de gândire ale lumii occidentale contemporane îşi au,

poate, cel mai important izvor în tradiţiile intelectuale ale Greciei antice.

Originile psihologiei se află în două abordări distincte ale problematicii umane:

filosofia, care caută să înţeleagă lumea prin intermediul introspecţiei, a reflecţiei asupra

ideilor înnăscute şi a propriei experienţe, şi fiziologia, studiul ştiinţific al materiei vii şi al

funcţiilor sale, utilizând cu precădere observaţia. Dezvoltarea psihologiei a fost marcată de

preocupările filosofilor de a găsi răspuns la întrebările: mintea şi sufletul sunt entităţi

distincte?; cunoaşterea este înnăscută sau dobândită ca rezultat al experienţei?; cum se

produce învăţarea şi care sunt mecanismele memoriei?; care este ponderea speculaţiilor

teoretice şi a colectării riguroase de date în aflarea adevărului ştiinţific?

Din contribuţiile majore ale gânditorilor epocii de aur al Greciei antice, vom aborda

problema originii sufletului şi a antinomiei raţionalism - empirism în conceperea realităţii.

Natura sufletului

Nu numai filosofii, ci şi medicii, astronomii, matematicienii, toţi gânditorii acestei

epoci erau preocupaţi şi de interogaţii filosofice. Ei au sesizat diferenţa dintre materia animată

şi materia ne-animată, care nu posedă „animus” (suflet); materia „animată” este caracterizată

prin percepţie şi mişcare, de unde rezultă că plantele sunt ne-animate. Este subliniată, în

această concepţie timpurie, funcţia fundamentală a psihicului, aceea de a asigura viaţa de

relaţie a organismului cu mediul său – schimbul informaţional şi intervenţia activă.

De numele lui Democrit (460 – 370 î.e.n.) şi Leucip (secolul al V-lea î.e.n.) se leagă

teoria atomistă ca modalitate de a explica lumea. Ei considerau că realitatea înconjurătoare

este formată din atomi, element indivizibil şi inaccesibil percepţiei umane la care poate fi

redus orice obiect prin secţionări succesive. Democrit considera că sufletul este un fel de foc,

un element cald, compus din „atomi sferici”, cei mai uşor de mişcat; de asemenea, identifica

14

sufletul cu raţiunea. Leucip, ca şi alţi filosofi, asocia sufletul cu respiraţia; atomii sferici, aflaţi

în continuă mişcare, intră, prin respiraţie, în corp, unde sunt ţinuţi laolaltă şi împiedicaţi să se

împrăştie. Atomii sufletului se dispersează atunci când survine moartea. Atomii formează nu

numai toate obiectele lumii înconjurătoare, dar şi procesele psihice, precum senzaţiile

şi gândirea, sunt de asemenea rezultatul combinaţiei atomilor.

Anaxagoras (500 – 428 î.e.n.) considera că sufletul este un „principiu al mişcării”: el

pune totul în mişcare şi este el însuşi într-o continuă mişcare. Unii filosofi identificau sufletul

cu raţiunea (Democrit) şi considerau că el există în toate fiinţele animale, în proporţii diferite.

Partea comună a concepţiilor celor trei susmenţionaţi este faptul că ei vedeau sufletul ca fiind

de natură materială.

Unii filosofi considerau sufletul ca fiind compus dintr-un singur element, alţii din mai

multe, dar toţi erau de acord că principala lui caracteristică este mişcarea. Acesta este şi

motivul asocierii sufletului cu focul, care este un element subtil, mobil, amândouă fiind

elemente primare, indivizibile. Fiind în permanentă mişcare, sufletul este nemuritor. Toate

lucrurile divine (soarele, luna, stelele) sunt în perpetuă mişcare. Sufletul fiind şi el în

permanentă mişcare, este şi el de esenţă divină.

Alţi filosofi din aceeaşi epocă considerau că sufletul este sânge (Critias) sau apă

(Hipocrates), pentru că sămânţa animală este umedă şi ea este de fapt sufletul (ca element).

Cea mai importantă funcţie a sufletului este simţirea (funcţionarea organelor de simţ, recepţia

informaţiilor despre lumea înconjurătoare) şi ea este asociată cu sângele.

Hipocrates (cca 460-377 î.e.n.), părintele medicinii, a contribuit deopotrivă la

reflecţia filosofică şi la descifrarea tainelor fiziologiei. A utilizat observaţia ca metodă de

cunoaştere şi a studiat anatomia umană şi animală prin disecţii şi vivisecţii. A comis însă

eroarea de a generaliza rezultatele observaţiilor efectuate pe animale şi la om. Căutând sursa

gândirii, a afirmat că mintea, numită şi suflet sau spirit, este o entitate distinctă de corp,

dovedindu-se un exponent al dualismului suflet - corp1. El considera că sufletul, lipsit de

corporalitate fizică, este localizat în creier, concepţie înrudită cu afirmaţia netăgăduită astăzi

că psihicul este funcţie a creierului. Gânditor neortodox2 şi vizionar, el considera că bolile nu

sunt o pedeapsă trimisă de zei, contrar credinţei epocii, ci rezultatul funcţionării defectuoase a

creierului; astfel, controlul funcţionării psihice se află în interiorul corpului, nu în forţe

externe.

Ulterior, Platon a argumentat şi el în favoarea dualismului, opunând corpul sufletului,

viaţa biologică, celei spirituale, afirmând supremaţia sufletului asupra materiei corporale. De

asemenea, considera că există o ierarhie a părţilor componente ale corpului, în care capul

reprezintă partea cea mai importantă, chiar divină.

În toate definiţiile despre suflet sunt prezente trei aspecte: mişcarea, simţirea, ne-

corporalitatea

1 Dualism: Concepţia conform căreia sufletul şi corpul se deosebesc calitativ; sufletul are natură necorporală, în

timp ce corpul este compus din substanţă.

Monism: doctrină care nu admite decât un principiu constitutiv al fenomenelor sau reduce totul la acest principiu

(ex.: materialismul, idealismul, panteismul) 2 Neortodox: care se abate de la doctrina sau concepţia împărtăşită de majoritate

15

Platon (427-347 î.e.n.), raţionalist ca şi dascălul său Socrate, considera că pentru a

ajunge la cunoaştere, omul trebuie să analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi cunoscut

decât graţie raţiunii. În viziunea lui Platon, realitatea este formată nu din obiectele de care

suntem înconjuraţi şi de care devenim conştienţi graţie simţurilor, ci din reprezentările

abstracte şi atemporale ale acestora care există în mintea noastră - ideile. Obiectele pe care le

percepem sunt doar copii imperfecte şi pasagere ale formelor pure şi adevărate care sunt

ideile.

În „psihologia” platoniciană, un loc important îl ocupă elementele de morală şi

judecăţile de valoare, cunoaşterea fiind inseparabilă de morală. Astfel, pasiunile, a căror sursă

este corpul, se opun căutării Binelui. Sufletul nemuritor are drept vehicul corpul muritor, de

care sunt legate pasiuni redutabile; printre pasiuni se numără plăcerea – o momeală a

păcatului; durerea, îndrăzneala şi frica –consilieri imprudenţi; încrâncenarea, surdă la orice

sfat, speranţa, deschisă oricărei seducţii (în dialogul Timae). Judecăţile de valoare sunt

formulate şi referitor la vise (în dialogul Republica), care sunt văzute de Platon ca

manifestări ale motivaţiei inconştiente. Astfel, în toate sufletele omeneşti există plăceri şi

trebuinţe „necesare, acceptabile“ şi altele „nelegiuite”, unele cu o puternică tentă animalică.

La unii indivizi ele sunt controlate de raţiune, la alţii sunt necontrolate şi îi domină. Controlul

este realizat fie în direcţia slăbirii acestor pulsiuni (animalice), fie în direcţia reprimării lor;

cei care nu pot să-şi stăpânească pulsiunile sunt dominaţi de ele. Atunci când raţiunea doarme,

aceste trebuinţe (inconştiente) ies la iveală şi îşi găsesc o satisfacere fictivă în vis. De dorit

este ca trebuinţele să fie ţinute în frâu pe cale raţională, permiţând o satisfacere „cumpătată” a

lor. Căci doar stând departe de nebunia trupului, omul poate se poate apropia prin cunoaştere

de adevăr.

Meritele viziunii lui Platon asupra sufletului

În lumea occidentală modernă, dualismul iniţiat de Platon a favorizat dezvoltarea

ştiinţei şi tehnicii, prin separarea studierii fenomenelor fizice de consideraţiile metafizice.

Totodată, a deschis drum studiilor psihologice, valorizând cercetarea vieţii mentale, în fond a

activităţii psihice. „Lăsaţi-mă să găsesc frumuseţea interioară” implora Socrate zeii, citat de

Platon în dialogul Phedra. De asemenea, Platon a elogiat stăpânirea de sine, prin care partea

cea bună a sufletului o domină pe cea supusă viciilor, şi triumful raţiunii asupra trebuinţelor

condamnabile ale omului (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 14-16).

Aristotel (384-322 î.e.n.), elev al lui Platon, naturalist şi filosof, s-a distanţat de

maestrul său în multe privinţe. Referitor la raportul suflet – corp, Aristotel este monist,

considerând că sufletul (mintea) nu poate exista ca entitate distinctă de corp, dintr-o substanţă

diferită, ci doar ca un produs al anatomiei şi fiziologiei; cunoaşterea sufletului nu este posibilă

decât prin studierea corpului.

În viziunea lui Aristotel, sufletul este „forma corpului”, că el reprezintă „entelehia”-

tendinţa fiinţei de a-şi actualiza potenţialităţile. Astfel, funcţiile psihice sunt funcţii ale

complexului corp – suflet; fenomenele mentale sunt însoţite de funcţionări corporale

specifice. Atunci când sunt realizate condiţiile corporale necesare, apare şi emoţia specifică

16

lor. Sufletul, localizat de Aristotel în inimă, este considerat ca „o imagine spirituală a

realităţii”. Aristotel considera că sufletul este organizat ierarhic pe trei niveluri:

sufletul vegetativ permite creşterea, dezvoltarea, nutriţia, fiind comun vegetalelor,

animalelor şi oamenilor;

sufletul sensibil permite senzaţia şi motricitatea, pune corpul în mişcare, fiind comun

animalelor şi oamenilor;

sufletul intelectiv sau raţional îi permite doar omului să raţioneze.

Raţiunea apare astfel prelungirea superioară a celor două niveluri precedente. Peste

secole, distincţia dintre ceea ce este evident, sensibil, şi ceea ce este latent, derivat din

elementele sensibile va fi valorificată de şcolile de gândire psihologică (Parot şi Richelle,

1995, p. 15). Un prim exemplu este teza freudiană (formulată de către Sigmund Freud)

privind distincţia între conţinutul conştient al visului, evident pentru cel care doarme, şi

conţinutul latent, care nu poate fi verbalizat decât printr-un efort, pornind de la conţinutul

evident. Un al doilea exemplu este demersul lui Piaget, care va prelua şi dezvolta ideea

trecerii de la sensibil la raţional afirmând că inteligenţa este o prelungire a adaptării biologice.

Un al treilea exemplu de valorificare a viziunii lui Aristotel asupra nivelurilor sufletului se

regăseşte în lucrările privind cogniţia, unde comportamentul manifest şi observabil este un

indiciu al structurilor sau operaţiilor cognitive, latente şi neobservabile.

În ceea ce priveşte natura realităţii înconjurătoare, Aristotel consideră că ea constă în

obiectele concrete accesibile cunoaşterii prin simţuri, încadrându-se în curentul empirist de

gândire; realitatea, ca obiect al cunoaşterii, este independentă de spirit, are o existenţă

obiectivă. El consideră că sursa ideilor este experienţa şi afirmă că există categorii de obiecte

şi fenomene care pot fi percepute prin simţuri specifice (de exemplu culoarea poate fi

percepută numai cu ochii); ele formează „obiecte ale percepţiei” (simţirii). Caracteristicile

direct accesibile simţurilor (culoare, miros, sunet) sunt numite „obiecte specifice” ale

percepţiei (aparţin unui anume obiect). Există alte caracteristici, pe care Aristotel le numeşte

„obiecte comune”, care nu sunt obiectul unui anume simţ, ci sunt comune tuturora: mişcarea,

repausul, numărul, forma, mărimea. Mişcarea este percepută şi de văz şi de auz. Cunoaşterea

are loc numai în momentul intrării în funcţiune a proceselor de recepţie sub influenţa

stimulilor exteriori („atingere”). Aristotel ia în considerare exemple, observaţii din viaţa

cotidiană pe care le interpretează ca interacţiune a elementelor somatice (fiziologice) şi

psihologice. Din această cauză a fost considerat de psihologii secolului XX ca fiind „părintele

psihologiei experimentale”.

Ca metodă de aflare a adevărului, Aristotel apelează la inducţie care permite

formularea de principii generale pe baza observării unor fapte particulare. De exemplu, prin

inducţie se pot formula legile învăţării pornind de la observarea modului în care învaţă

studenţii.

În operele lui, „Parva naturalia” şi „De anima”, Aristotel analizează mecanismele

organelor de simţ, modul în care se desfăşoară procesele de cunoaştere: recepţia senzorială,

memoria, somnul, veghea, visele. Cele două opere constituie prima expunere sistematică a

cunoştinţelor psihologice (şi filosofice) care ne-a parvenit din antichitate, prin intermediul

17

traducătorilor latini. Contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei îndreptăţesc afirmaţia că este

strămoşul psihologiei obiective şi promotorul psihofiziologiei independente de metafizică.

Aristotel este cel mai remarcabil promotor al asociaţionismului; el a semnalat faptul că

senzaţiile se asociază prin: contiguitate în timp şi spaţiu, asemănare şi contrastul dintre

elementele asociate. Pentru a explica activitatea psihică, Aristotel susţine că ea are un suport

material, iar experienţa se constituie prin însumarea unor fenomene psihice elementare

(senzaţii). Fiecare treaptă superioară de cunoaştere rezultă din asocierea fenomenelor psihice

imediat subordonate.

Psihologia în Evul mediu

Prin intermediul reflecţiei teologilor catolici, cunoaşterea psihologică va avansa în

Evul mediu. Biserica catolică a preluat din lumea antică ideea de raţional şi iraţional ca

fundamente ale interpretării lumii, iar preoţii asigurau terapia bolilor sufletului prin practica

confesiunii.

Începând din secolul al VI-lea şi până în secolul al XI-lea, modelul de gândire al

Sfântului Aurelius Augustin (354-430 e.n.) a dominat lumea creştină. El afirmă că mintea

omului nu este substanţială (materială), ci o rezultantă a modului în care funcţionează părţile

corpului, în interacţiune unele cu altele. Recomandă cu insistenţă coborârea în sine,

introspecţia fiind considerată o veritabilă valoare morală. El vede trei procese (psihice)

fundamentale: memoria, înţelegerea şi voinţa, care se cuprind unul pe altul (interacţionează) şi

formează, împreună, mintea.

Psihologia europeană după Renaştere

René Descartes (1596-1650)

Acest filosof raţionalist a fost un remarcabil exponent al clasicismului francez, alături

de Moliere, Racine şi Corneille. A scris în 1650 „Les passions de l’âme”. Face distincţia între

activitatea corpului şi sufletului, respectiv între acţiune şi pasiune, fiecare dintre cele două

entităţi având propriile sale reguli de funcţionare afirmând explicit ideea de dualism. Pentru

corp - maşina umană - el propune un veritabil model anatomo-psihofiziologic; corpul

funcţionează ca un automat şi beneficiază de o logică internă. Metafora maşinii umane este

rezultatul dezvoltării tehnicii şi ştiinţei la sfârşitul perioadei renascentiste (orologiile marilor

catedrale europene, mecanismele care puneau în mişcare figurinele din grădinile publice etc.).

Medicul englez Harvey contestă existenţa spiritelor vitale sau animale, considerate până

atunci responsabile de funcţionarea corpului omenesc şi afirmă că inima este pompa care

mişcă sângele în ciclul artere – vene - plămâni – artere.

Descartes este un dualist care face distincţia netă între corp şi gândire, aceasta din urmă

fiind un produs al sufletului. Gânditorul francez afirmă interacţiunea spirit-corp şi asociază

sufletul de creier, dar nu de ansamblul său, ci doar de glanda pineală. Sediul sufletului nu este

creierul în ansamblul său, deoarece toate celelalte părţi ale creierului sunt duble, numai glanda

18

pineală este unică. Trebuie menţionat şi că Descartes consideră că sufletul este legat de toate

părţile corpului la un loc, întrucât corpul este un tot unitar, a cărui deteriorare alterează

funcţionarea psihică.

Metoda de cunoaştere a lui Descartes, numită şi metoda carteziană, constă în folosirea

raţiunii; doar cu mintea, şi nu cu imaginaţia, memoria sau simţurile, poate fi cunoscută lumea.

Descartes este unul dintre exponenţii de marcă ai raţionalismului. El afirmă că există idei care

permit intelectului să gândească pentru că le găseşte în interiorul său; ideile înnăscute sunt ca

o facultate de înţelegere, care pot fi descoperite datorită îndoielii metodice, şi care exclud

orice referire la calităţi sensibile ale lumii exterioare. Ideile înnăscute, susţine Descartes, sunt

de origine divină, au fost puse în mintea noastră de către Dumnezeu „clare şi distincte” pentru

a-l cunoaşte atât pe el, cât şi pe noi înşine.

Descartes are contribuţii importante şi în domeniul percepţiei vizuale şi al opticii („La

Dioptrique”, 1637). Printre obiectele sale de studiu, specifice astăzi psihologiei, s-au numărat

memoria, imaginaţia şi pasiunile.

Empirismul englez

Empiriştii au accentuat determinismul riguros în funcţionarea planului raţional al

comportamentului.

Thomas Hobbes (1588 – 1679)

În 1651, publică o carte (de psihologie) despre natura umană şi elementele

fundamentale ale acţiunii şi o altă carte despre “materie, formă şi putere”, în care încearcă să

explice mecanismele proceselor cognitive.

Premisa fundamentală a concepţiei sale este că în mintea umană nu există conţinuturi

care să nu fi fost anterior în simţuri. Expresia Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in

sensu – nu există nimic în minte dacă nu a fost anterior în simţuri, rezumă o idee atribuită lui

Aristotel. Astfel, se produce definitiv ruptura cu tradiţia ideilor înnăscute (curent numit

ineism) afirmat anterior şi de către Descartes. Hobbes contestă astfel dogmele bisericii, este

prieten cu Descartes şi Galilei, motiv pentru care incendiul devastator al Londrei din 1666

este considerat de credincioşi o pedeapsă divină pentru ateismul lui Hobbes (Nicola, 2001, p.

78).

Toate celelalte conţinuturi psihice sunt derivate din aceste elemente de experienţă

directă, experienţă care devine noul criteriu de adevăr. La naştere, mintea umană nu are nici

un fel de conţinuturi a priori. În consecinţă, tot ceea ce este formaţie psihologică

(personalitate) este rezultatul influenţelor mediului asupra minţii.

John Locke (1632-1704)

Apărută în 1690, lucrarea lui John Locke „Eseu asupra înţelegerii umane” este

considerată textul canonic al empirismului; în el lansează conceptul de „tabula rasa” (white

19

paper) pentru a explica absenţa oricăror cunoştinţe a priori în mintea noastră şi a sublinia

rolul hotărâtor al experienţei în formarea ideilor. Critică curentul ineist - credinţa în existenţa

ideilor înnăscute - apărat de Descartes şi adepţii săi. Pentru Locke, ideile provin din

experienţa directă, modalităţile de a cunoaşte lumea fiind percepţia şi reflecţia. Prin

percepţie, omul ia contact cu obiectele sensibile ale lumii externe, iar prin reflecţie

(introspecţie) se apleacă asupra operaţiilor interne prin care înţelegem senzaţiile. Premisa

implicită a concepţiei sale este că omul este capabil să cunoască atât lumea externă (prin

senzaţie), cât şi pe cea internă (prin auto - reflecţie). Pledează pentru o ştiinţă a psihicului

distinctă de metafizică, fapt ce conferă experienţei statutul de sursă unică a cunoştinţelor.

Locke face distincţia între ideile simple, bazate pe înţelegerea directă a experienţei

sensibile (percepţii) şi ideile complexe, bazate pe înţelegerea unui număr mare de idei simple

şi complexe. Ideile simple pot fi, la rândul lor, categorizate în idei ale senzaţiilor rezultate din

experienţa nemijlocită (ideea de „moale”, „dur”) şi idei ale reflecţiei, rezultat al experienţei

interne de examinare a propriilor operaţii interne (ideea de „bucurie” sau „tristeţe”). Ca şi

Hobbes, Locke îmbrăţişează ideile contemporanului lor Newton privind mecanica şi

construieşte o ştiinţă mecanicistă a lumii ideilor în care principiul de bază este asocierea.

Astfel, cunoaşterea devine, în concepţia lui John Locke, o construcţie piramidală, bazată pe

datele din simţuri şi cu grade tot mai mari de complexitate pe verticală (azi am zice

abstractizare şi generalizare).

Locke consideră, asemenea altor oameni de ştiinţă ai epocii, că obiectele lumii fizice

sunt caracterizate de două tipuri de calităţi. Calităţile primare sunt independente de percepţia

subiectului cunoscător şi caracterizează în mod obiectiv obiectul cunoaşterii; acestea sunt:

mărimea, forma, mobilitatea şi soliditatea. Calităţile secundare sunt rezultatul senzaţiilor pe

care le are subiectul observând obiectul. Printre calităţile secundare se numără culoarea,

sunetul, temperatura şi gustul. Ele sunt influenţate de condiţiile în care are loc percepţia şi

caracteristicile personale ale celui care percepe. Acelaşi obiect galben este perceput în nuanţe

diferite de persoane diferite sau dacă intensitatea luminii variază.

David Hume (1711-1776)

Filozof scoţian de formaţie juridică, Hume va desăvârşi opera empiristă bazată pe

convingerea că toate cunoştinţele provin din experienţă şi se construiesc prin asocierea

senzaţiilor şi a ideilor. Mai jos sunt enumerate legile asocierii formulate de către Hume:

- asocierea prin asemănare: ideile se asociază deoarece se aseamănă într-o oarecare

măsură; în acest fel se construiesc conceptele şi clasele abstracte de obiecte;

- asocierea prin contiguitate spaţio-temporală: evocarea mentală a unei idei tinde

să provoace evocarea alteia care s-a produs pe parcursul aceleiaşi experienţe;

- asocierea prin cauzalitate: două idei se asociază atunci când subiectul cunoscător

consideră că una este cauza celeilalte. Această cauzalitate nu este în mod

obligatoriu reală. De aceea, cauzalitatea nu este un fapt obiectiv, ci unul subiectiv,

pentru că el provine din perceperea contiguităţii evenimentelor.

20

Chiar dacă filozofii empirişti practică o psihologie introspecţionistă a faptelor de

conştiinţă, concepţia lor asupra modului de formare a cunoştinţelor este germenele legitimării

demersului experimental în psihologie. Pe de o parte, a afirma că ideile complexe pot fi

descompuse în idei simple este primul pas în abordarea analitică a psihologiei, ştiut fiind că

demersul analitic este dominant în ştiinţă. Pe de altă parte, a afirma originea senzorială a

cunoştinţelor îl scuteşte pe cercetător să mai reflecteze asupra sa, lăsând loc observării

fenomenelor din lumea exterioară. În sfârşit, afirmaţia că observaţia stă la baza cunoaşterii

subliniază nevoia ca cercetătorul să investigheze mediul, să analizeze ceea ce a observat şi

experimentat. Aceste principii implicite ale abordării empiriste vor fi puse în practică abia

Fiecare dintre cele două perspective asupra dobândirii cunoaşterii – raţionalismul şi

empirismul - are merite ce nu pot fi negate, căci teoriile raţionaliste lipsite de validarea

empirică sunt caduce, iar tonele de datele empirice neorganizate într-un sistem teoretic de

referinţă sunt inutilizabile. Disputa privind originea ideilor conduce spre dezbateri asupra

originii aptitudinilor: sunt ele înnăscute sau dobândite prin experienţă şi sub influenţa

mediului?; mai departe, poate fi adusă în discuţie natura personalităţii: este ea înnăscută sau

dobândită? Răspunsul psihologiei contemporane se află la confluenţa celor două abordări,

într-o sinteză a influenţei moştenirii genetice şi a condiţiilor de mediu.

Pozitivismul lui Auguste Comte

Auguste Comte, autor al celebrului Cours de philosophie positive (1842), invocă

nevoia de obiectivitate în demersul de cunoaştere ştiinţifică, negând abordarea metafizică de

căutare a explicaţiilor pentru fenomene în entităţi abstracte. Consideră că doar certitudinile

oferite de ştiinţele experimentale contribuie la progresul cunoaşterii.

În 1845 a exclus fără drept de apel psihologia din ansamblul ştiinţelor pozitive,

convins fiind că nu poate exista o ştiinţă a naturii umane (Parot şi Richelle, 1995, p. 83). Se

impune precizat că excluderea operată de el se referea la psihologia epocii sale, a cărei

metodă principală era autoobservaţia. Comte sesizează că observaţia este un act care, în

această împrejurare, modifică chiar starea obiectului observat, adică sinele. Ea aduce doar

informaţii fragmentare şi nu poate să ne înveţe nimic despre dezvoltarea şi patologia naturii

umane. Totuşi, el crede că un anumit ansamblu de fapte ar trebui să facă obiectul unei

discipline ştiinţifice aparte cu un fundament fiziologic, pe care a numit-o fiziologie

intelectuală şi afectivă. Înainte ca psihologia să se nască conform cerinţelor lui Comte, era

necesar ca omul, obiectul ei de studiu, să fie pregătit pentru a fi privit din punctul de vedere al

ştiinţelor naturale, să devină un obiect al biologiei.

21

2. Influenţele fiziologiei asupra cristalizării psihologiei

În anul 1795, astronomul curţii regale a Marii Britanii, Nicholas Maskelyne, constata

existenţa unor diferenţe între înregistrările pe care el şi asistentul său le efectuau asupra

timpului de deplasare al astrelor dintr-un punct în altul al bolţii cereşti; timpul măsurat de el

era mai mare decât cel înregistrat de asistent. L-a admonestat pe asistent pentru neatenţie, dar

diferenţele au persistat, ba chiar s-au accentuat în lunile următoare. În consecinţă, asistentul a

fost concediat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 39). Faptul a fost dat uitării timp de 20 de ani,

până când alt astronom, germanul F.W. Bessel, interesat de erorile de măsură, a avansat

ipoteza că greşelile asistentului lui Maskelyne erau cauzate nu de neatenţie, ci de existenţa

unor diferenţe individuale la nivel perceptiv; ipoteza s-a confirmat, astfel de diferenţe fiind

identificate între măsurătorile realizate de astronomi foarte renumiţi şi experimentaţi. Aceste

erori aparente de observaţie au fost considerate de fiziologul olandez Donders (Braunstein şi

Pewzner, 2005, p. 96) ecuaţia personală în domeniul perceptiv. Ulterior, se consideră că

ecuaţia personală este de natură psihologică şi depinde mai ales de orientarea atenţiei.

Constatarea că unele caracteristici personale ale observatorului uman influenţează

calitatea actului perceptiv în cercetările astronomice a condus spre presupunerea că diferenţele

individuale trebuie luate în considerare în orice alt domeniu care implică activitatea omului.

După cum spunea Kirsch (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 39-40), problema de metodologie din

astronomie i-a convins pe oamenii de ştiinţă că pentru a cunoaşte cât mai complet lumea

fizică este necesar să se preocupe de înţelegerea proceselor psihice implicate în activitatea de

observaţie. Ştiinţa era astfel obligată să studieze mecanismele fiziologice prin intermediul

cărora se efectuează receptarea stimulilor din mediul fizic, iar fiziologii au început să studieze

sistematic senzaţiile.

Între anii 1820-1830, fiziologia a devenit o ştiinţă experimentală graţie cercetărilor

fiziologului german Johannes Müller, care timp de aproape 40 de ani, s-a dovedit deosebit de

productiv ştiinţific, lucrarea sa Handbuch der Physiologie des Menschen (Compendiu de

fiziologie umană) fiind tradusă în limba engleză şi cunoscută şi dincolo de ocean. Printre

numeroasele contribuţii ale lui Müller la progresul cunoaşterii fiziologiei se numără teoria

asupra energiei specifice a nervilor, care susţine că stimularea unui anumit nerv generează o

senzaţie specifică deoarece fiecare nerv posedă o energie specifică. Rezultatele obţinute de

Müller au stimulat cercetările altor fiziologi pentru a identifica ariile din cortex în care se

produc senzaţiile şi pentru a elabora şi rafina metode de investigaţie folosite intens ulterior.

Germania a oferit un sol mai fertil progresului tuturor ştiinţelor decât alte ţări ale

Europei. Premisele sunt numeroase (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 42-42), începând cu

interesul cercetătorilor pentru toate ariile de cunoaştere, explorate atât cantitativ, cât şi

calitativ: filologie, fonetică, estetică, logică, arheologie, critică literară, zoologie, fiziologie

etc. O altă condiţie favorizantă a fost spiritul german, caracterizat prin minuţiozitate, precizie,

pasiunea pentru a descrie, ordona şi clasifica. În acelaşi timp demersul inductiv de construire

a ştiinţei s-a dovedit a fi mai fructuos decât cel deductiv, îmbrăţişat de comunităţile ştiinţifice

din Franţa şi Anglia. În sfârşit, existau mult mai multe universităţi, care ofereau posturi bine

plătite celor ce doreau să se dedice ştiinţei. Universităţile erau organizate după principiului

22

libertăţii academice, în care profesorii nu erau în nici un fel constrânşi în opţiunile lor de

predare şi cercetare. Profesorii nu doar vorbeau ex catedra, ca în majoritatea spaţiilor

academice europene, ci alături de studenţii lor, desfăşurau cercetări experimentale în

laboratoare bine echipate.

Consecinţa tuturor acestor avantaje a fost evoluţia rapidă a cunoaşterii în numeroase

domenii, recunoscută la nivel european şi american. În aceste condiţii favorabile, psihologia s-

a impus ca o nouă ştiinţă, apariţia ei fiind legată de numele unor profesori de la cele mai

prestigioase universităţi germane.

Psihofizica, paradigmă a cunoaşterii

Poate fi comparată lumea fizică cu cea psihică? Întrebarea formulată cu sute de ani în

urmă în forma interogaţiei asupra relaţiei dintre suflet şi corp revine în secolul al XIX-lea sub

numele de psihofizică, ramură a ştiinţei care caută să surprindă relaţiile existente între mintal

şi lumea materială.

Autorii care vor fi prezentaţi în continuare au în comun preocuparea pentru

cuantificarea fenomenelor psihice. Introducerea Măsurarea este un instrument valoros pentru

ordonarea manifestărilor aceluiaşi fenomen (de exemplu înălţimea oamenilor), exprimarea

legilor de evoluţie a unui fenomen (modificarea înălţimii odată cu vârsta) şi covariaţia între

două fenomene (evoluţia înălţimii şi a masei corporale).

Psihofizica vizează relaţia dintre stimuli şi senzaţii ca stări psihice corespondente,

neglijând toate instanţele psihice intermediare. Psihofizicienii au efectuat primele măsurători

riguroase ale unor fenomene psihice pentru a pune în evidenţă relaţia dintre intensitatea

stimulării fizice şi intensitatea senzaţiei; stimulul are o mărimea obiectivă, iar senzaţia

exprimă evaluarea perceptivă a acesteia. Psihicul, mai ales componenta sa senzorială

(procesele senzoriale), funcţionează ca un instrument de recepţie, măsură şi analiză a

informaţiilor, reflectând variaţiile unor parametri ai stimulilor cum sunt calitatea, intensitatea,

durata, succesiunea. Senzaţia, percepţia, atenţia, durata proceselor psihice erau măsurate prin

cronoscoape şi cronografe, utilizate deja în epocă pentru măsurarea fenomenelor fizice.

Aşa cum proceda şi Wundt, cercetătorii psihofizicienii apelau la exprimările verbale

ale subiecţilor, dar nu le cereau să îşi scruteze conştiinţa, ci să relateze senzaţii produse în

condiţii riguros controlate.

Ernst Heinrich Weber (1795-1878, german)

Weber a fost profesor de anatomie şi fiziologie la Leipzig. Este, alături de Fechner,

cofondator al fiziologiei senzoriale şi al psihofizicii. A efectuat cercetări asupra simţului tactil

şi muscular, din care a dezvoltat evaluarea cantitativă a relaţiilor dintre intensitatea stimulului

şi răspunsul organismului. A introdus în limbajul psihofizicii conceptul de prag senzorial,

identificat iniţial la nivelul simţului tactil cu ajutorul esteziometrului.

23

Împreună cu Bouguer a lansat conceptul de prag diferenţial egal cu diferenţă minimă

între intensitatea a doi stimuli care poate fi detectată de către subiectul percepător sub forma

unor senzaţii diferite. A folosit metoda înregistrării celor mai mici diferenţe perceptibile între

intensităţile stimulilor, considerată prima metodă psihofizică. Graţie acestei metode a

constatat că sensibilitatea senzorială variază în funcţie de intensitatea stimulilor şi este mai

fină în cazul stimulilor de intensitate redusă decât în cazul celor de intensitate ridicată.

Weber a formulat prima lege care leagă fizica de psihologie sub forma: ΔS/S = K în

care ΔS este mărimea pragului diferenţial care aplicat stimulului de intensitate S produce o

senzaţie nouă. K este o constantă.

Exemplu

În cazul greutăţii, pragul diferenţial este 1/40 din greutatea standard.

Să presupunem că o persoană poate să discrimineze între o greutate de 40

g şi una de 41 g. Dacă evaluează o greutate de 80 g, pentru a putea

discrimina o nouă senzaţie nu este suficient să se adauge 1 g, ci 2 g.

ΔS1/ S1 = K, dar şi ΔS2/ S2 = K,

Dacă ΔS1 este 1 şi S1 este 40, iar 1/40 = K

Atunci pentru S2 = 80 g rezultă că ΔS2 = 2 g

Gustav Theodor Fechner (1801-1887) biolog, fiziolog, filozof german, fost elev al

lui Weber, susţinea în 1850 că mintea poate fi studiată prin înregistrarea reacţiilor

organismului la modificarea caracteristicilor stimulilor fizici. Pentru el, adept al monismului,

corpul şi spiritul sunt aspecte ale aceleiaşi realităţi. El a demonstrat că nu există o

corespondenţă biunivocă între modificările lumii fizice (stimuli) şi schimbările induse de

acestea la nivel psihic (perceperea stimulilor). Deşi relaţia dintre stimuli şi reacţia

organismului nu este liniară, ea este totuşi predictibilă; de aceea, se pot stabili legi cantitative

24

(matematice) între valorile stimulilor şi intensitatea reacţiei. Astfel, el stabileşte, independent

de E. H. Weber şi P. Bouguer, legea intensităţii: „intensitatea senzaţiei creşte proporţional cu

logaritmul intensităţii stimulului”.

S = k log R, în care S este mărimea senzaţiei, iar R intensitatea stimulului

Lucrarea sa, Elemente der Psychophysic, publicată în 1860, este considerată de foarte

mulţi ca esenţială în fundamentarea domeniului psihologiei experimentale. În paginile ei,

Fechner formulează concepte care pun în legătură realitatea fizică cu universul psihic şi

descrie procedee şi metode de măsură.

În variantele moderne ale psihofizicii, viziunea asupra psihicului s-a lărgit, în sensul

că sunt luate în considerare şi procesele complexe, de natură intelectivă, prin care stimulii

sunt identificaţi şi evaluaţi.

Alături de Weber şi Fechner, foarte relevant pentru dezvoltarea psihologiei în secolul

al XIX-lea este şi Herman von Helmholtz.

Hermann von Helmholtz (1821 – 1894) fiziolog, fizician, matematician german.

- A studiat mecanismele auzului şi ale vederii cromatice.

- A utilizat tehnica timpului de reacţie pentru a măsura viteza influxului nervos.

- Considera că organele de simţ au o energie specifică, demonstrând că în urma

contracţiilor musculare creşte temperatura.

- Refuza ideea că procesele fiziologice şi psihice sunt influenţate de energii misterioase.

- Senzaţiile sunt semne ale stimulilor din lumea externă, dar nu o copie / reflectare a lor.

- Este întemeietorul psihometriei - tehnici de măsurare a percepţiei vizuale şi auditive.

- A construit aparate: oftalmoscopul pentru examinarea retinei, stereoscopul pentru

producerea efectului de tridimensionalitate prin prezentarea simultană de imagini uşor

diferite ochiului drept şi celui stâng.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Folosind informaţiile din suportul teoretic, argumentaţi-vă opţiunea pentru

dualism sau monism, raţionalism sau empirism, cunoaştere înnăscută sau

cunoaştere dobândită.

2. Indicaţi contribuţiile gânditorilor prezentaţi în curs la evoluţia ideilor despre

spirit (suflet).

3. Argumentaţi în favoarea afirmaţiei lui Auguste Comte că psihologia nu poate

aparţine câmpului ştiinţelor pozitive.

4. De ce credeţi că psihofizica a apărut doar în secolul al XIX-lea?

25

Tema de control nr. 1

Descrieţi unui experiment clasic din psihologie, indicând de asemenea, numele

experimentatorului, anul efectuării şi importanţa experimentului pentru evoluţia

cunoaşterii psihologice.

Tema se va efectua pe 2 - 3 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va

transmite tutorilor pe suport hârtie.

Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică. Nota obţinută la tema nr.

1 are o pondere de 15% în nota finală.

Bibliografie

Aniţei, M. (2009). Istoria psihologiei. Sibiu: Psihomedia.

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Marx, M.H., Hillix, W.A. (1963). Systems and theories in psychology. New York: McGraw-

Hill Book Company.

Mook, D. (2009). Experimente clasice în psihologie. Bucureşti: Ed. Trei.

Nicola, G. (2001). Istoria psihologiei. Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine.

Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

26

Unitatea de învăţare 3.

INTROSPECŢIONISMUL – PSIHOLOGIA CONŞTIINŢEI

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................. 26

2. Obiective ................................................................................................................ 26

3. Durată .................................................................................................................... 26

4. Conţinutul

1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere 27

2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală 28

3. Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii 31

5. Test de evaluare ...................................................................................................... 33

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 3 abordează curentul introspecţionist, atât din perspectiva

principiilor, cât şi a metodei de cercetare. Numită psihologie a conştiinţei, şcoala

introspecţionistă a afirmat posibilitatea analizării propriilor stări de conştiinţă

prin autoreflecţie şi verbalizare.

În ciuda entuziasmului promotorilor săi, introspecţionismul a avut numeroşi

contestatari care au pus la îndoială posibilitatea de a descrie şi interpreta obiectiv

stările interioare fără a fi influenţat de propriile ipoteze.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să analizeze critic curentul introspecţionist;

să compare introspecţionismul cu ideile şcolii de la Würzburg.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

27

1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere

Pentru introspecţionişti, psihologia înseamnă studierea fenomenelor conştiente, motiv

pentru care această şcoală s-a numit şi psihologia conştiinţei. Promotorii acestei viziuni văd

conţinutul psihicului ca fiind pur, fără nici o legătură cu lumea externă, materială (Zlate,

2000, p. 83).

Promotorii introspecţionismului considerau că dimensiunea „internă” este o

dimensiune reală a cunoaşterii, iar în orice act de cunoaştere „externă” este implicată

conştiinţa de sine. Omul este capabil de „autoreflecţie”, conştiinţa de sine şi conştiinţa de

lume fiind indisociabile în cunoaşterea lumii externe.

Definiţie: introspecţia = autopercepere prelungită şi conceptualizarea datelor analizei

fenomenelor subiective şi transpunerea lor în cuvinte.

Introspecţia presupune o disociere, o dedublare a cercetătorului pe plan intern, între

obiectul cunoaşterii (subiectivitatea internă) şi subiectul cunoscător, care ţine tot de sfera

subiectivă. Prin dedublare, cercetătorul îşi poate investiga doar propriile funcţii psihice, de

aceea, pentru a studia alte persoane este necesară empatia, adică transpunerea

cercetătorului în stările psihice ale celuilalt.

Introspecţia este calea cunoaşterii de sine, dar ea presupune raportarea datelor obţinute

prin introspecţie la cele provenite din observarea şi analiza conduitei celorlalţi, comparare

între cele 2 serii de date.

Oamenii sunt preponderent „extrospectivi” şi nu „introspectivi”, deşi ar fi de aşteptat ca

introverţii să fie mai înclinaţi spre introspecţie.

Introspecţia a fost folosită iniţial ca metodă de cunoaştere în filozofie (meditaţie şi

contemplare speculativă).

În psihologie, introspecţia se bazează pe indici empirici (autopercepţie), dar şi înţelegerea

şi conceptualizarea datelor de observaţie este realizată pe calea deductivă.

Prin introspecţie se realizează conştientizarea senzaţiilor interne, a trăirilor afective, a

demersurilor cognitive complexe (raţionamente, procedee imaginative, mnemoscheme

etc.), dar ele sunt conceptualizate cu ajutorul gândirii şi al limbajului.

Limitele introspecţiei

Immanuel Kant

psihicul uman este un “lucru în sine”, inclusiv structurile sale apriorice de cunoaştere;

el nu poate fi cunoscut în sine, ci numai pentru sine.

Auguste Comte

A. Comte contestă capacitatea metodei introspecţioniste de a permite cunoaşterea

autentică şi ştiinţifică. Pentru aceasta, el formulează mai multe critici, prezentate în

continuare.

28

- Faptele relevante introspectiv sunt superficiale, fugare, inconsistente şi nu pot fi validate

prin criterii externe. De aici rezultă că ele nu pot constitui obiectul cunoaşterii ştiinţifice,

deci psihologia este contestabilă ca ştiinţă.

- Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie urmăreşte descoperirea legităţilor obiective ale vieţii

psihice, or acest lucru nu este posibil pe baza unor fapte subiective singulare.

- Actul de dedublare în subiect cunoscător şi obiect al cunoaşterii (actor şi spectator) este

dificil şi limitat, dacă nu chiar imposibil, după unii (e imposibil să priveşti pe fereastră

pentru a te vedea trecând pe drum).

- Folosirea metodei introspective presupune antrenarea specială a cercetătorului.

- Datele de introspecţie sunt conştientizate şi înţelese prin verbalizare şi sunt relatate verbal,

dar nu toate fenomenele psihice sunt susceptibile de a fi exprimate verbal (ex. procesele

afective) deoarece nu sunt conştiente sau conştientizabile (vezi psihanaliza).

- Verbalizare introduce în datele de cunoaştere conotaţii suplimentare, care nu aparţin

faptelor / fenomenelor supuse introspecţiei.

- Fiind handicapat de necognoscibilul din sine şi de cel de dinafară, subiectul este tentat să

completeze lacunele cu plăsmuiri fanteziste procedeu foarte rodnic în literatură

(Dostoievski, Proust, Sthendal), dar impropriu cunoaşterii ştiinţifice.

- Fundamentarea cunoaşterii ştiinţifice pe introspecţie este periculoasă pentru că

autoreflecţia este inevitabil influenţată de propriile ipoteze, observaţia şi interpretarea

fiind dirijate înspre aspectele concordante cu ipoteza prin autosugestie.

Criticile formulate la adresa introspecţiei de către Lalande (apud Zlate, 2000, p. 85) sunt:

Faptul observat prin introspecţie se alterează prin însuşi actul observaţiei.

Stările afective intense sunt mai puţin accesibile introspecţiei.

Nu se pot cunoaşte decât stări psihice conştiente.

Setul mintal modifică interpretarea datelor de auto-observaţie într-o măsură mai

mare decât în observarea altei persoane.

2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală

(1832- 1920) psiholog german.

- A lucrat cu Weber şi Fechner.

- Fondează primul laborator de psihologie experimentală la Leipzig, în 1879.

- Încearcă să constituie psihologia ca ştiinţă pornind de la fiziologie, filozofie şi psihologia

existentă în epocă.

29

- Obiectul de studiu al psihologiei este trăirea directă şi imediată. Psihologia

experimentală are ca obiect „faptele de conştiinţă pe care trebuie să le descompună în

senzaţiile şi sentimentele elementare”. Viziunea asupra psihicului este similară cu a

chimiştilor care văd materia ca pe o sumă de particule elementare sau a anatomiştilor

pentru care organismul este ansamblul celulelor vii.

- Psihologia presupune analiza elementelor conştiinţei, determinarea modului în care aceste

elemente sunt conectate şi determinarea legilor de conexiune.

- Wundt admite totuşi că există o activitate de sinteză pe parcursul formării imaginii

perceptive.

Laboratorul de psihologie

Se desfăşoară cercetări asupra senzaţiilor şi percepţiilor considerate elementele

componente ale tuturor cunoştinţelor şi activităţilor mentale; analiza proceselor de

conştiinţă şi a modului în care evenimentele sunt asociate unele cu altele prin

intermediul asocierii impresiilor senzoriale despre ele;

Prin tehnicile de măsurare a fenomenelor psihice, create de el, Wundt este socotit

părintele psihologiei experimentale. Foloseşte instrumente împrumutate din

laboratoarele de fiziologie, dar şi multe construite de el şi elevii săi: tahistoscoape

(variază timpul şi măsoară precis timpul de expunere la stimuli vizuali), cronoscoape,

poligrafe, esteziometre (măsoară senzaţiile tactile).

Exemplu de instrument din laboratorul lui Wundt

Studenţii sunt subiecţi şi experimentatori. Ca subiecţi, sunt antrenaţi pentru a verbaliza

cât mai bine experienţele pe care le traversează. Vocabularul utilizat îşi pierde

caracterul concret, devenind din ce în ce mai riguros standardizat.

considera că psihologia este o ştiinţă care studiază experienţa, trăirile şi principala sa

metodă trebuie să fie cea experimentală

avea următoarele obiective de cercetare:

30

analiza proceselor conştiente ca elemente ale structurii (studiul experimental)

descoperirea modului în care aceste elemente se leagă unele de altele în formaţiuni

complexe - legi în psihologie, deduse pe baza acestei analize.

În laboratorul său s-au specializat psihologi, care ulterior au răspândit introspecţia şi

experimentalismul în toată lumea: englezul Edward Titchener, care îi va traduce

lucrările în limba engleză, americanul G. Stanley Hall, rusul Vladimir M. Bechterev,

românii Eduard Gruber, Florian Ştefănescu Goangă.

Metodele principale: - experimente psiho-fiziologice

- introspecţie (autoobservaţie)

- analiza produselor culturale ale minţii umane

Contribuţiile lui Wundt

A identificat caracteristicile senzaţiilor: calitate şi intensitate

Teoria tridimensională a afectivităţii: orice trăire afectivă poate fi descrisă prin raportarea

la 3 dimensiuni independente:

plăcut- neplăcut

activator- inhibitor

tensionant - relaxant

Cauzalitatea psihică şi activitatea mintală

mintea este o sumă a trăirilor interne conştiente

experienţa conştientă este directă, aici şi acum, şi nu are nevoie de un substrat

aprioric

doar experienţele evocate au nevoie de un astfel de substrat şi acesta este posibil

datorită fenomenului de post-efect la nivelul sistemului nervos.

Teoria apercepţiei

reprezentare intrată prin introspecţie în câmpul conştiinţei este percepută;

dacă este în „punctul de privire al conştiinţei” (maxima claritate), este apercepută;

atenţia şi voinţa sunt cele care realizează legăturile active între datele cunoaşterii;

funcţia de sinteză este specifică psihicului uman;

face diferenţa între

noţiuni generale provenite din repetarea trăsăturilor comune mai multor

obiecte (la nivel de percepţie)

concepte noţiuni ştiinţifice

Meritele lui Wundt

- Crearea laboratorului,

- Instituţionalizarea psihologiei prin editarea manualului de psihologie Physiologischen

Psychologie, a unei revistei de referinţă Philosophische Studien (1881).

31

- Îndrumarea a 200 de studenţi pentru elaborarea de teze de doctorat; printre ei s-au numărat

viitori promotori ai psihologiei americane. Majoritatea elevilor săi au manifestat atitudini

dizidente, afirmând diverse alte concepţii psihologice.

- Propunerea metodei introspecţiei experimentale.

- Aport considerabil în domeniul ştiinţelor sociale – tratatul în 10 volume despre

„Psihologia popoarelor”.

Discuţie critică:

- Wundt era conştient de limitele introspecţiei, de aceea considera necesară combinarea

ei cu metoda experimentului.

- Studiul prin introspecţie experimentală este posibil numai la nivelul proceselor psihice

elementare, cele superioare putând fi studiate numai prin analiza produselor culturale.

- Considera că “mintea” nu este un obiect, ca sufletul, ci un proces în derulare de care

devenim conştienţi (prin introspecţie).

- Elementele procesului conştient sunt ideile (care vin dinafară) şi afectele şi impulsurile

(care vin dinlăuntru).

- Ideile sunt compuse din senzaţii (care au calitate şi intensitate).

- Apercepţia este factorul unificator al conştiinţei proceselor mintale = constă în

asimilarea noilor senzaţii şi sistematizarea lor în totalitatea conştienţei.

- Voinţa (intenţionalitatea) este răspunsul activ la stimulii externi.

- Aşadar psihologia experimentală trebuie să se limiteze la senzaţii, afecte, răspunsuri

intenţionale. (vezi şi Structuralismul)

3. Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii

Oswald Külpe, Karl Marbe, A. Mayer

Concepţia lui Wundt despre psihologie a fost criticată de Oswald Külpe (1862-1915),

care a sesizat că în plan mintal există „obiecte”, dar şi „funcţiuni”, care nu se pretează la

conştientizare şi analiză.

Orientarea şcolii de la Würzburg era raţionalistă :

contestă factura senzorială a gândirii (se opun astfel empirismului), contestă factura

verbală a gândirii;

există gândire fără imagini şi fără limbaj;

influenţaţi de Brentano şi Husserl (fenomenologie), care postulează experienţa pură a

gândirii, teoreticienii Şcolii de la Würzburg considerau că gândirea este o trăire a

relaţiilor, indiferent de conţinuturi;

principiul explicativ al dinamicii spirituale este intenţionalitatea

gândirea este un proces de rezolvare de probleme

orice problemă este un sistem de întrebări

32

întrebarea orientează gândirea spre găsirea unui răspuns – sarcină (căutarea

răspunsului) → scop

sarcina generată de întrebare dirijează procesele asociative

cele două segmente ale sarcinii sunt - reprezentarea scopului

- tendinţa determinantă

efectele tendinţei determinante constau în ordonarea şi orientarea gândurilor

către scop.

Metodă

Subiecţii erau puşi să rezolve probleme şi să relateze modul cum gândesc, fie în timpul

rezolvării (introspecţie), fie după aceea (retrospecţie) a unor probleme de calcul, de

interpretarea unor texte abstracte etc.

Gândul pur = concept disociat de imagine şi neformulat verbal, realizat prin trăirea

directă a relaţiilor.

Cunoştinţele = gânduri = relaţii trăite dincolo de senzorial (imagine) = concepte

senzoriale.

W. Wundt a criticat modul în care au fost realizate experimentele – eroare

metodologică: subiecţii erau victimele autosugestiei, se montau selectiv şi ignorau ceea ce era

contrar tezei teoretice (erau psihologi, adepţi ai teoriei conceptului senzorial) – nu înregistrau

conştient crâmpeiele de imagini şi cuvintele pe care le foloseau în procesul rezolutiv.

Otto Selz – teoria operaţiilor intelectuale

- a încercat să evidenţieze modul în care sarcina şi procesele asociate scopului devin

accesibile introspecţiei.

“Stabilirea scopului, de obicei, nu antrenează după sine reproducerea unor stări de

conştiinţă şi actualizarea unor operaţii intelectuale mai mult sau mai puţin generale, care sunt

adecvate pentru îndeplinirea acestui scop. Se detaşează anticipări generale ale întregului

complex al problemei şi scheme anticipative potenţiale, cu valoare tactică.”

- Între anticipare şi operaţie este un raport de reciprocitate, similar celui mijloace /

scop.

- Sarcina nu realizează numai funcţia de anticipare a scopului şi de declanşare a

operaţiilor, ci şi funcţia de control a derulării acestora în direcţia atingerii scopului.

- Prin această concepţie Selz se apropie de gestaltism.

Importanţa Şcolii de la Würzburg

- A relevat specificul gândirii: operează abstract şi generic, la nivelul relaţiilor.

- Ignoră constituirea operaţiilor intelectuale şi formarea abstracţiilor pe baza

experienţei senzoriale (chiar dacă ulterior produsul abstractizării, conceptul, se

opune senzorialului) şi prin intervenţia limbajului (absenţa viziunii diacronice a

operaţiilor mintale).

33

- În timp, poziţia radicală a Şcolii de la Würzburg s-a atenuat şi membrii ei au admis

imaginea şi cuvântul în procesul gândirii.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Descrieţi metoda introspecţionistă, indicând limitele care o fac imposibil de

admis ca metodă ştiinţifică de cunoaştere.

2. Comparaţi activitatea din laboratorul lui Wundt cu cea a şcolii de Würzburg.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

34

Unitatea de învăţare 4.

ASOCIAŢIONISMUL

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................. 34

2. Obiective ................................................................................................................ 34

3. Durată .................................................................................................................... 34

4. Conţinutul

1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică; conexionismul: Edward L. Thorndike;

teoria reflexelor: Ivan Pavlov, Vladimir M. Bechterev; analiza critică a

asociaţionismului 35

5. Test de evaluare ..................................................................................................... 39

6. Tema de control nr. 2 ……………………………………………………….……… 40

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 4 abordează un curent cu contribuţii importante la

cristalizarea psihologiei. Conexionismul lui Thorndike şi teoria reflexelor

propusă de Pavlov au fundamentat behaviorismul, dezvoltat ulterior în formele

sale clasică, radicală sau moderată, toate însă având comportamentul în centrul

preocupărilor.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să analizeze critic asociaţionismul secolului al XIX-lea;

să descrie modalitatea de învăţare prin încercare şi eroare ;

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

35

1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică

Principalele progrese produse în secolul al XIX-lea în fiziologie care au favorizat apariţia

psihologiei ca ştiinţă sunt:

organizarea celulară Remak, 1833

ţesuturile nervoase Cajal, 1889

ariile corticale Broca, 1822

distincţia între nervii motori şi senzitivi Bell, 1811; Magendie, 1822

studiul influxului nervos şi al vitezei sale de transmitere Helmholtz, 1850

Aceste descoperiri care priveau mai ales natura şi proprietăţile influxului nervos au

favorizat dezvoltarea fiziologiei senzaţiilor, prin lucrările lui Müller şi Weber. Astfel,

fiziologia deschide calea studierii unui fenomen psihic, senzaţiile, printr-un demers

experimental şi cu instrumente obiective, proprii ştiinţei.

Hermann Ebbinghaus (1850 – 1909) psiholog german

- Iniţiatorul studiilor experimentale şi cantitative ale proceselor psihice superioare.

Prima investigaţie de laborator asupra memoriei şi uitării. Studiul memoriei a condus

spre construirea curbei uitării;

- a propus spre memorare 2300 silabe fără sens (compuse din 2 consoane şi o vocală:

wop, xam, cir). Le-a prezentat pentru că frazele presupuneau asociaţii necontrolabile

între cuvinte (variabile de la un subiect la altul) silabele sunt un material mai

omogen;

- curba de retenţie (a uitării) este de tip „acceleraţie negativă” pentru intervalul de timp

imediat următor. Forma curbei se menţine indiferent de natura conţinutului;

- Contribuţie:

o abordarea lui Ebbinghaus este foarte riguroasă (a eliminat variabile experimentale

necontrolabile);

o metodele propuse pentru studiul memoriei sunt utilizate şi în prezent, chiar dacă

materialul nu mai este format din silabe fără sens;

o a descoperit efectul poziţiei elementului în seria de memorat asupra randamentului

memorării, ca şi variaţiile circadiene1 ale capacităţii mnezice.

Conexionismul

Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) Asociaţionist clasic, precursor al behaviorismului

A studiat inteligenţa animală, în mod deosebit învăţarea la găină şi la câine a unor

comportamente care nu fac parte din repertoriul lor instinctiv. A construit „cuşti cu probleme”

din care animalul înfometat nu putea ieşi la hrană decât dacă învăţa să le deschidă. A folosit

metode riguros ştiinţifice de studiu: măsura la fiecare încercare timpul necesar animalului

pentru a deschide cuşca şi a construit primele curbe de învăţare, timp care scădea de la o

încercare la alta. Thorndike considera că animalul asociază răspunsul bun stimulării vizuale

reprezentate de mecanismul uşii = conexiune. Conexionismul afirmă că învăţarea se

realizează dacă sunt stabilite anumite legături între stimuli (mecanismul uşii) şi răspunsuri

(comportamentul de a o deschide). Aceste conexiuni erau întărite (consolidate) prin obţinerea

hranei. „Oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi analizat ca serii de conexiuni

care pot fi cuantificate.”

Pe baza acestor experienţe a formulat două legi (valabile şi azi) ale învăţării:

1 Circadian: care are o alternanţă de 24 de ore.

36

- legea efectului: „comportamentele recompensate vor fi menţinute, cele pedepsite

sau nerecompensate vor fi abandonate”; recompensa întăreşte relaţia S – R; Astfel

a fost evidenţiat caracterul selectiv al comportamentului;

- legea exerciţiului: repetarea (prin încercare şi eroare) consolidează legătura S – R.

- Thorndike a studiat învăţarea dintr-o perspectivă behavioristă, încercând să explice

natura relaţiei dintre stimul şi răspuns.

Thorndike este primul care se referă existenţa relaţiei dintre stimul şi răspuns, ceea ce

va constitui inima psihologiei americane în secolul al XX-lea şi prima formulare a legii

întăririi. Câteva decenii mai târziu, Burrhus Skinner va relua şi dezvolta la nivel experimental

legea întăririi unei legături între stimul şi răspuns printr-o recompensă (Parot şi Richelle,

1995, p. 131).

Thorndike admitea că oamenii sunt selectivi în modul în care răspund perceptiv la

stimuli, existând mari variaţii de la un individ la altul, dar consideră că aceste variaţii nu pot fi

atribuite unei misterioase entităţi interne (personalitatea), ci pot fi explicate în termeni de

exerciţiu, experienţe anterioare de învăţare, întăriri, asociaţii, chiar atunci când este vorba de

procese complexe (ca gândirea, creativitatea).

Învăţarea prin încercare şi eroare

- Considera psihologia ca pe o ştiinţă care trebuie să studieze aspectele obiectiv

observabile şi măsurabile ale comportamentului.

- Comportamentul poate fi analizat la nivelul asociaţiilor.

- Procesele comportamentale sunt cuantificabile şi, ca atare, pot constitui obiectul

cunoaşterii ştiinţifice: “dacă ceva există, trebuie să existe într-o anumită cantitate şi,

dacă există într-o anumită cantitate, poate fi măsurat”.

- Problema fizic (corp) / psihic (minte): nu era preocupat de acest aspect, ci doar de

cuantificarea manifestărilor.

- Referitor la cele 2 legi (efect + exerciţiu), Thorndike a subliniat că succesul

întâmplător este factorul determinant în cazul învăţării prin încercare şi eroare.

Animalele învăţau drumul printr-un labirint în acest fel: încercare / eroare → succes

întâmplător → consolidarea răspunsului care a fost întărit. Sintagma „Învăţarea prin

încercare şi eroare” a fost propusă de Alexander Bain în secolul al XIX-lea.

- Exerciţiul în sine, fără recompensă, nu are aceeaşi putere de consolidare a răspunsului

ca recompensa singură; combinate, ele au un efect mai mare.

- După ce a studiat învăţarea la oameni, Thorndike a ajuns la concluzia că pedeapsa are

efecte mai slabe decât recompensa. A reformulat legea efectului, acordând rol

primordial recompensei şi subliniind că pedeapsa nu duce la disocierea totală de

comportament, ci la căutarea altei variante, similare, de comportament.

- A explicat, într-o manieră asociaţionistă, mecanismul transferului între deprinderi care

au elemente asemănătoare: cu cât similaritatea este mai mare, cu atât transferul este

mai facil.

Critica experimentelor pe animale din perspectivă gestaltistă

1. Animalele lui Thorndike învăţau prin încercare şi eroare şi păreau lipsite de

inteligenţă deoarece erau puse într-o situaţie stupidă: nu puteau vedea întregul

labirint, aşa cum se întâmplă în situaţiile similare din realitate.

2. Replica partizanilor lui Thorndike: este vorba de acte inteligente deoarece

animalele folosesc experienţa trecută şi se îndreaptă spre ieşirea din labirint şi nu

spre direcţia în care le ghidează experimentatorul.

3. Chiar behavioriştii i-au reproşat ca implică în legea învăţării o variabilă emoţională

→ plăcerea, Thorndike a răspuns că este vorba de efect şi nu de afect, deoarece

37

legea explică tendinţa individului de a ajunge într-o stare în care nu are nimic de

evitat.

4. I s-a reproşat caracterul automat al întăririi. Thorndike considera că întărirea

survine independent şi în afara controlului conştient şi dădea ca exemplu

persistenţa greşelilor (pe care le explica prin legea iradierii efectului).

Contribuţia lui Thorndike

- Considera psihologia ca pe o ştiinţă care trebuie să studieze aspectele obiectiv

observabile şi măsurabile ale comportamentului.

- În 50 de ani de carieră, a publicat peste 500 de lucrări, mai ales în domeniul

învăţării.

- A oferit o teorie formalizată a învăţării.

- Teoria lui despre învăţare şi-a găsit o largă aplicabilitate în psihologia

educaţională, căci a fost preocupat de aplicarea principiilor behavioriste la

procesul de învăţare şcolară.

- A creat primele scale de evaluare a desenului şi scrisului şcolarilor.

- A participat la elaborarea bateriei de teste de selecţie Army alfa şi beta.

- A propus şi realizat studii cantitative riguroase ale unor aspecte sociale (300 de

indicatori, cuantificabili într-un scor global, pentru măsurarea calităţii vieţii în

oraşele americane).

- A efectuat analize statistice ale datelor experimentale.

Teoria reflexelor

Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936)

- Teoria reflexelor propusă de Pavlov este o variantă fiziologică a conexionismului.

- A studiat cu Wundt la Leipzig.

- Punctul de plecare al cercetărilor sale este studiul mecanismelor de control al

secreţiei glandelor salivare (factori glandulari şi neurali implicaţi în salivaţie). A

luat premiul Nobel în 1904 pentru medicină pentru lucrarea sa despre reflexul

condiţionat.

- Experimentul cronic practicat de Pavlov se opune vivisecţiei pure (intervenţii

brutale asupra animalelor vii). Scopul acestui experiment este studierea

desfăşurării reale a proceselor fiziologice în organismul normal, sănătos şi integral

morfologic al animalului; intervenţiile experimentale constau în executarea de

fistule la nivel bucal sau în stomacul animalelor.

- Ideea de bază a noii direcţii de cercetare – fiziologia sistemului nervos central – a

fost identificarea mecanismelor neurofiziologice de formare a răspunsurilor

adaptative (s-a limitat la un nivel foarte simplu – reflexul salivar – dar a realizat o

bună conceptualizare a fenomenelor).

- El a introdus în psihologie noţiunile de reflex necondiţionat şi condiţionat, pentru a

face distincţia între răspunsurile instinctive şi cele învăţate.

- A demonstrat că, asociind în mod repetat un stimul condiţionat (neutru) cu unul

necondiţionat (asociat unui reflex necondiţionat / instinctiv) se poate provoca un

stimul reflex (specific) la stimulul neutru = reflexul condiţionat care este un reglaj

de tip anticipativ de ordin superior.

- Condiţiile formării reflexului condiţionat:

Precedenţa sau simultaneitatea în timp a stimulului condiţionat cu cel

necondiţionat.

38

Coincidenţa: stimulul condiţionat trebuie să acopere un anumit interval de timp

acţiunea stimulului necondiţionat. Fiind asociat în mod repetat cu stimulul

necondiţionat, stimulul neutru (condiţionat) provoacă acelaşi răspuns ca şi cel

necondiţionat.

Repetarea asocierii celor doi stimuli.

- Reflexul condiţionat poate fi pozitiv/de apropiere dacă stimulul necondiţionat a

avut o valoare pozitivă, sau negativ/de evitare dacă stimulul necondiţionat a avut

o valoare negativă.

- Pentru a nu se stinge, răspunsul condiţionat trebuie întărit prin repetarea asocierii

dintre cei doi stimuli; în absenţa întăririi, se produce inhibiţia internă. Dacă însă

stimulul condiţionat este asociat cu un altul aversiv (şoc electric), reflexul

condiţionat dispare mai rapid prin inhibiţie externă. Chiar dacă s-a produs inhibiţia

internă, reflexul condiţionat nu dispare fără a lăsa urme, astfel că ulterior

condiţionarea va fi facilitată (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 153-156).

- Nevroza experimentală: se asociază hrana cu desenul unui cerc, în timp ce la

prezentarea unei elipse hrana lipseşte. Progresiv, Pavlov modifică forma elipsei

spre cerc şi a cercului spre elipsă, până când câinele dă semne de nevroză,

manifestate prin agitaţie şi lătrat. Nevroza este rezultatul conflictului dintre

procesele cerebrale de excitaţie şi inhibiţie. Pavlov constată că nu toţi câinii

reacţionează la fel la experienţă, fapt explicat prin diferenţe de personalitate, ce pot

fi întâlnite şi la om, numite tipuri nervoase – temperamente.

- Contribuţia lui constă în comutarea cercetării asociaţiei de la senzaţii şi idei

(subiective), la răspunsuri măsurabile cantitativ (secreţia salivară, răspunsul motor)

şi în deschiderea perspectivei pentru behaviorismul american. A demonstrat

raportarea activităţii psihice la activitatea nervoasă superioară (a emisferelor

cerebrale).

- Ironia face ca influenţa lui în psihologie (ştiinţă faţă de care nu avea prea multă

consideraţie!) sa fie mai mare decât în medicină.

- Alături de laboratorul în care şi-a desfăşurat experimentele a ridicat un monument

dedicat CÂINELUI cu inscripţia: „Prietenul şi ajutorul omului din timpuri

preistorice, sacrificat pe altarul ştiinţei, să nu fie niciodată torturat inutil.”

Vladimir M. Bechterev (1857-1927)

- A studiat cu Wundt la Leipzig şi Charcot la Paris, s-a dedicat psihiatriei.

- A fost preocupat de răspunsurile condiţionate motorii de la nivelul musculaturii

striate:

- Stimulii asociaţi: sonerie + şoc electric la mână; după un număr de repetări

ale asocierii, contractura musculară apărea la auzul soneriei, fără şoc

electric.

- Deşi paradigma lui de cercetare era mai practică decât a lui Pavlov (erau rivali…),

americanii au preluat numai teoria şi metoda lui Pavlov.

Analiza critică a asociaţionismului

Merite

Asociaţionismul este un demers ştiinţific, în sensul că orice ştiinţă are sarcina de a

stabili relaţiile dintre fenomene şi, în această privinţă se apropie de funcţionalism. Obiectivul

39

său principal este de a explica comportamentul şi face acest lucru într-un mod mai îngust

decât funcţionalismul, folosind mai puţine concepte (relaţia S-R, indiferent dacă este înnăscut

sau învăţată – asociaţionismul clasic - Thorndike).

Zlate (2000, p. 335) subliniază contribuţiile asociaţionismului la progresul cunoaşterii

psihologice arătând că această abordare depăşeşte simpla descriere a fenomenelor psihice,

apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii, a mecanismelor psihice şi, chiar a celor

neurologice care explică această funcţionalitate. Spre deosebire de curentul empirist, care

disocia şi pulveriza intelectul, asociaţionismul accentuează ideea corelării elementelor

componente ale psihicului.

Limite

Deşi corectă în privinţa explicării unor forme de învăţare, paradigma asociaţionistă nu

poate explica toate formele de învăţare. Reducând adaptarea la comportament şi căutând în

ultimă instanţă sursa acesteia în exterior (stimul), asociaţionismul presupune o viziune pasivă

asupra omului şi ignoră problema structurilor de cunoaştere, a proceselor cognitive, a

trăsăturilor de personalitate şi a altor variabile interne care iniţiază dinăuntru sau mediază

procesul adaptativ.

Viziunea atomistă decupează artificial funcţiile psihice, oferind o imagine de

conglomerat a vieţii psihice, lipsită de organizare interioară. Limita majoră a

asociaţionismului este ignorarea diferenţelor calitative dintre fenomenele psihice, abordate

doar cantitativ (o sumă de senzaţii formează o percepţie, mai multe percepţii o reprezentare,

mai multe reprezentări generează un concept sau o idee). Această limită a impus fie renovarea

asociaţionismului, fie înlocuirea sa cu o teorie capabilă de o mai mare putere explicativă.

Reprezentanţii contemporani ai curentului sunt mai puţin reducţionişti şi acceptă şi

alte principii explicative. Direcţiile actuale de dezvoltare a asociaţionismului:

- cercetarea sistematică a reflexelor condiţionate ca formă elementară de învăţare

(Razran);

- extinderea conceptelor de S-R la comportamentul social şi anormal (Dollard &

Miller);

- dezvoltarea teoriei asociaţiei statistice în învăţare (contiguitatea stimulilor) –

Guthrie şi Estes;

- conexiune cu behaviorismul în teoriile învăţării (Skinner şi Tolman).

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Utilizând propria experienţă, descrieţi un act de învăţare prin încercare şi

eroare.

2. Descrieţi teoria reflexelor condiţionate propusă de Pavlov.

3. Indicaţi limitele asociaţionismului în explicarea funcţionării psihice.

40

Tema de control nr. 2

Realizaţi portretul unui psiholog din secolul al XIX-lea: schiţă bibliografică,

activitate ştiinţifică, contribuţii la dezvoltarea domeniului, limite ale demersului

ştiinţific.

Tema se va efectua pe 3 - 4 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va transmite

tutorilor pe suport hârtie.

Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică. Nota obţinută la tema nr.

1 are o pondere de 15% în nota finală.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.

Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.

Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

41

Unitatea de învăţare 5.

STRUCTURALISMUL

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................. 41

2. Obiective ................................................................................................................ 41

3. Durată .................................................................................................................... 41

4. Conţinutul

Paradigma structuralistă; 42

Principalii reprezentanţi: Franz Brentano, Edward Bradford Titchener, Jean Piaget

5. Test de evaluare ..................................................................................................... 46

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 5 abordează curente structuralist profesat de către Titchener

afirma că doar conştiinţa este obiect de studiu al psihologiei.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să descrie contribuţia structuraliştilor la evoluţia psihologiei;

să construiască argumente pentru a respinge abordarea structuralistă.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

42

Paradigma structuralistă

Relaţiile dintre fenomenele psihice ca şi cele dintre fenomenele realităţii obiective au

fost sesizate încă din antichitate de gânditorii preocupaţi de problematica cunoaşterii

(conexioniştii şi asociaţioniştii). Structuralismul s-a dezvoltat din psihologia conştiinţei

iniţiată în Germania de Wundt şi exportată în America prin intermediul elevilor lui Wundt.

Structura (în latina: struere = a clădi, a construi) = construcţie, totalitate organizată în

care părţile sunt dependente de întreg şi, în consecinţă, solidare unele cu altele.

Structura psihică

Din punct de vedere psihologic, structura psihică este o totalitate de relaţii, între anumite

operaţii şi procese psihice, care îndeplineşte o anumită funcţie.

Structura şi funcţiile îndeplinite de ea sunt inseparabile.

Organizarea structurilor psihice poate fi modulară sau ierarhică.

Structurile psihice sunt sisteme organizate care provoacă comportamentele = structuri de

cunoaştere, structuri de personalitate. Ele explică relativa stabilitate în timp a

comportamentelor, a căror organizare (ordonare a datelor) este dictată de organizarea

structurii comportamentele depind de relaţiile dintre componentele structurii psihice.

Structura obiectului cunoaşterii

Tot ceea ce constituie obiect al cunoaşterii are o organizare a raporturilor dintre

elementele componente, dintre caracteristici, organizare care este reflectată în plan psihic

în cunoaştere.

La „cunoştinţa” noastră despre acel „obiect” (percepţie, noţiune, idee) contribuie nu numai

structura lui (obiectivă), ci şi structurile de cunoaştere (subiective) prin intermediul cărora

are loc procesul de cunoaştere. Nu cunoaştem obiectul „in sine”, ci „pentru sine”, aşa cum

afirma Imanuel Kant.

Structura obiectivă a unei cunoştinţe / fapt de cunoaştere este evidenţiată de faptul că

indiferent de instrumentul cu care este căutată o melodie, raporturile dintre sunete se

păstrează de asemenea, indiferent cine (ca timbru, registru de voce) citeşte un enunţ,

înţelesul şi valoarea lui de adevăr rămân aceleaşi.

Forma „evoluată” a structuralismului - gestaltismul - pune accentul pe relaţiile dintre

elemente mai mult decât pe elementele înseşi (vezi percepţia).

Structuralismul ca paradigmă

Obiectul cunoaşterii psihologice = psihicul omului adult normal (nu disfuncţii, nu diferenţe

interindividuale)

Metoda = studiul analitic prin introspecţie

Postulate:

- adevărurile (psihologice) sunt de natură empirică

- gândirea şi conştiinţa constituie domeniu de studiu experimental

43

- introspecţia este o metodă validă de studiu

- spiritul şi corpul sunt sisteme paralele, iar legile psihologice trebuie să remarce

această distincţie

- experienţa (cunoaşterii) exprimă celor două sisteme de mai sus paradoxul

dualism // monism.

Principii:

- conexiunea prin contiguitate este esenţială în înţelegerea structurii.

- sinteza - înţelegerea structurii este dată de modul în care sunt receptate/ prelucrate

conexiunile

- selecţia informaţiilor şi a experienţelor este realizată prin atenţie (nativă /

involuntară, secundară / învăţată = voluntară şi postvoluntară = automatizată).

Structuraliştii aparţin şcolii germane de psihologie. Ambiţia lor era de a face din

psihologie o „Ştiinţă exactă”, cu o organizare a sistemelor conceptuale şi de inferenţă

similare cu cele din chimie sau fizică. În încercarea de a organiza cât mai riguros studiul

fenomenelor psihice, structuralismul a fost curentul care a pus bazele psihologiei

experimentale, pe care o considera calea spre cunoaşterea elementelor şi relaţiilor în procesul

relaţionării cu lumea.

I. Kant (1724-1804) era de părere că psihologia nu poate fi decât o ştiinţă empirică,

deoarece ea se ocupă de studiul fenomenelor psihice, dar nu poate transpune fenomenele

studiate în relaţii matematice şi nu poate folosi metoda experimentală. Ambiţiile

structuralismului de a descrie fenomenele psihice la nivelul elementelor şi interdependenţelor

sunt o reacţie la această viziune kantiană.

Pe de altă parte, Kant a opus viziunii empiriste a lui J. Locke (tabula rasa) o concepţie

radical diferită: mintea posedă „structurii apriorice de cunoaştere”, care sunt scheme

cognitive preexistente oricărui act de cunoaştere; rolul lor este de a organiza informaţiile

furnizate de organele de simţ. De fapt, şi Locke admitea existenţa unui „simţ intern” cu rol în

organizarea mintală a informaţiilor, dar considera că acest „simţ” nu este aprioric, ci că el se

constituie în procesul interacţiunii cu mediul.

Principalii reprezentanţi ai structuralismului

Franz Brentano (1838-1917)

- face distincţia dintre fenomene, studiate de ştiinţele naturii şi acte, studiate de

psihologie. Actele pornesc de la subiect, care are nevoi, interese, scopuri proprii.

- orice act de cunoaştere are un obiect (conţinut) şi o acţiune specifică cu actul conţinut;

obiectul şi acţiunea sunt solidare.

- conştiinţa este un fenomen subiectiv de „cunoaştere a cunoaşterii”, are ca obiect ceva

real (psihicul), dar, în acelaşi timp, fenomenal (manifestările prin care îl cunoaştem) în

sensul că subiectul cunoscător vede obiectul din perspectiva abordării lui.

44

Edward Bradford Titchener (1867-1927) psiholog american, născut în Anglia

- A fost elevul lui Wundt, care l-a influenţat foarte mult, i-a tradus opera în limba

engleză. A plecat în SUA şi a fondat ramura americană a structuralismului. A publicat

în 1898 „The Postulates of a Structural Psychology”.

- Considera că psihicul poate fi explicat prin elementele sale structurale şi funcţionale.

- Concepe conştiinţa ca pe o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea fiind

unicul obiect de studiu al psihologiei, autentic şi pur.

- Conştiinţa - definită ca sumă a experienţelor individului la un moment dat, la care

individul are acces prin introspecţie. Experimentarea este punctul de plecare al oricărei

construcţii teoretice în psihologie. Pune pe plan secund metodele obiective de măsură

(al timpului de reacţie, al tremurului mâinilor etc.).

- Personalitatea = identificată cu „mintea”, este o sumă a experienţelor persoanei pe

parcursul existenţei sale (idei, afecte, impulsuri); experienţele depind de persoană dar,

într-un moment ulterior, influenţează persoana.

- Făcea distincţia dintre stimul şi senzaţia produsă de el subiectului; subiectul nu-şi dă

seama de relativitatea cogniţiei (cunoaştere pentru sine, nu în sine), şi atribuie imaginii

sale despre obiect o existenţă obiectivă şi nu subiectivă (imaginea este în mintea

noastră, nu în afara ei), comiţând stimulus error. Când oamenii îşi relatează trăirile,

senzaţiile sau ideile, ei comit eroarea de a se referi la obiectul percepţiei, deci la

stimul, în loc de a-şi descrie trăirea provocată de acel stimul.

- Unităţile elementare de analiză: senzaţiile, percepţiile, afectele.

- Atributele senzaţiilor: calitate, intensitate, claritate şi durată (a imaginii). Wundt

descrisese doar calitatea şi intensitatea.

Introspecţia permite analiza fluxului conştiinţei, pe care Titchener îl consideră un

material fragil şi trecător pe care experimentatorul şi subiectul trebuie să îl abordeze cu

infinită precauţie. Introspecţia presupune atenţie, memorie şi verbalizare, căci subiectul

trebuie să îşi traducă şi consemneze experienţa în cuvinte; de aceea, introspecţia nu poate fi

practicată decât de observatori antrenaţi (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 189). Conform

afirmaţiilor lui Titchener, introspecţia este o metodă ştiinţifică ce permite efectuarea de

observaţii exacte la fel ca şi în fizică. Considera că psihologia nu trebuie să îşi formuleze

scopuri practice, unica ei finalitate fiind rafinarea cunoaşterii conştiinţei prin introspecţie

(Zlate, 2000, p. 84). Concepţia sa, pe care Titchener însuşi a numit-o structuralism, era

îndreptată împotriva altei orientări a epocii în SUA, funcţionalismul, particularizare a

pragmatismului.

Abordarea lui Titchener, bazată pe concepţia empirist asociaţionistă, urmăreşte

identificarea naturii şi numărului de elemente care compun conţinuturile conştiinţei, asupra

cărora să se efectueze apoi o sinteză cu scopul de a înţelege legile ce conferă regularitate

conexiunilor. Criticilor privind variaţiile rezultatelor experimentale ale psihologiei

structuraliste de la un individ la altul, Titchener le răspunde invocând asemănările existente

45

între experienţele relatate de subiecţi diferiţi şi ignorând neconcordanţele. Mai mult, apără

ideea unui spirit colectiv, capabil să ofere un criteriu de validare a experimentelor, ce

depăşeşte contingenţa caracteristicilor pur individuale.

Jean Piaget (1896 - 1980)

- Fondează structuralismul genetic al cărui postulat fundamental se referă la corelaţia şi

interdependenţa dintre structură şi geneză: „orice structură împinge mai departe

dezvoltarea şi orice dezvoltare înseamnă elaborarea unor structuri superioare”.

- Structura = sistem de transformări, bazat pe legi proprii, care se conservă şi se dezvoltă

prin însăşi transformările pe care le generează.

- Considera că subiectul uman este un constructor de structuri mintale (sisteme de

operaţii).

- Aportul său principal = viziunea dinamică asupra modului în care se formează

sistemele de operaţii ale gândirii = structuri fundamentale ale cunoaşterii umane.

Anterior lui, viziunea psihologilor asupra acestor structuri era statică: sistemele de

operaţii erau considerate ca raporturi şi interdependenţe între elemente, văzute în mod

abstract şi atemporal.

- Meritul lui este acela că a depăşit opoziţia dintre empirismul lui Locke şi apriorismul

kantian, demonstrând că sistemele de operaţii (transformări) care fac posibilă reflectarea

lumii în grade diferite de abstractizare şi generalizare, nu sunt categorii apriorice aşa

cum afirmase Kant, Deşi se sprijină pe modalităţi prestabilite de funcţionare a

creierului, ele se constituie stadial, conform unor mecanisme de adaptare continuă a

sistemelor de operaţii la natura informaţiei procesate (asimilare - acomodare).

- Structurile anterioare stau la baza dezvoltării celor ulterioare (ex. operaţiile senzorio-

motorii pentru cele preoperaţionale), dar la trecerea în stadiul următor nu-şi pierd

identitatea, ci sunt încorporate în structurile studiului superior.

- activitatea structurilor = funcţionare

- funcţia = ansamblul de structuri şi funcţionarea lor (funcţie cognitivă, funcţie

simbolică).

Contribuţiile structuralismului la dezvoltarea psihologiei

- Şcoala structuralistă germană şi cea americană au dus la dezvoltarea metodelor

experimentale în psihologie, contribuind substanţial la consolidarea statutului său de

ştiinţă.

- J. Piaget a deplasat accentul abordării structuraliste de la viziunea statică la cea

genetică. El are o contribuţie importanta în studiul dezvoltării structurilor cognitive.

46

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prezentaţi principalele elemente ale teoriei lui Titchner.

2. Care sunt prinsipalele caracteristici ale structuralismului genetic propus de

Piaget.

3. Argumentaţi în favoarea contribuţiei structuralismului la dezvoltarea

psihologiei.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.

Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.

Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

47

Unitatea de învăţare 6.

FUNCŢIONALISMUL

Cuprins

1. Introducere ................................................................................................................. 47

2. Obiective .................................................................................................................... 47

3. Durată ........................................................................................................................ 47

4. Conţinutul

1. Paradigma funcţionalistă ……………………………………………………. 48

2. Precursorii funcţionalismului: William James, Granville Stanley Hall, James

McKeen Cattell ……………………………………………................................ 50

3. Principalii reprezentanţi: John Dewey ……………………………… ……… 52

4. Evaluarea critică a funcţionalismului …………………………………….… 53

5. Test de evaluare ......................................................................................................... 54

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 6 abordează curentul funcţionalist, derivat din pragmatismul

american, care aduce comportamentul în centrul preocupărilor psihologilor din

şcoala americană.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să descrie contribuţia funcţionaliştilor la evoluţia psihologiei;

să construiască argumente pentru a respinge abordarea funcţionalistă,

să compare curentul structuralist şi cel funcţionalist.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

Paradigma funcţionalistă

48

La sfârşitul secolului al XIX-lea, convergenţa factorilor istorici, instituţionali, sociali

şi teoretici au dat psihologiei americane o nouă orientare. Realităţi precum încheierea

războiului civil, industrializarea, reformarea clasei de mijloc erau însoţite de o cerere

crescândă de educaţie. Declinul colegiilor, în care formarea bazată pe învăţământul teologic

era de calitate mediocră, a determinat în anii 1880 numeroşi studenţi să plece să studieze în

Germania. Ulterior, întorşi în ţară, au creat marile şi prestigioasele universităţi americane cu

ajutorul statului şi fondurilor filantropice: John Hopkins din Baltimore (1876), Clark din

Worcester (1887), Stanford (1891), Chicago (1891). În activitatea lor, se combina idealul de

cercetare al psihologiei germane (Wundt) şi biologiei engleze (Darwin) cu idealul educaţional

al epocii care trebuia să răspundă cerinţelor pieţii şi să satisfacă aşteptările profesionale şi

tehnice ale societăţii. Astfel, psihologia devine în SUA o disciplină pragmatică, orientată spre

experiment şi cercetare aplicativă, pusă în serviciul idealului individualist.

Din filosofia pragmatică s-a dezvoltat funcţionalismul, o critică a structuralismului,

fundamentat ca sistem de către John Dewey şi James R. Angell, profesori la Universitatea din

Chicago. James Angell, în alocuţiunea rostită cu prilejul alegerii sale la conducerea Asociaţiei

Americane de Psihologie, afirma că funcţionalismul este un pod între filozofie şi biologie.

Titchener, structuralistul, este cel care a calificat poziţia pragmatică a lui James sau Dewey

drept funcţionalism.

De altfel, englezul Herbert Spencer, teoretizează darwinismul în manieră filosofică,

insistând asupra consecinţelor pozitive ale evoluţiei asupra dezvoltării cunoaşterii, datorită

supravieţuirii celui mai adaptat. Totodată, el transpune principiile darwiniste în viaţa socială,

propunând sintagma de darwinism social, care rezumă credinţa că la nivel societal vor

supravieţui numai oamenii adaptaţi mediului social, fapt ce va conduce spre perfecţiunea

umană (Schultz şi Schultz, 1987, p. 130). A consolidat ideea de individualism şi laissez-faire

economic ca premise ale dezvoltării naţiunii, şi a combătut intervenţia statului în asigurarea

bunăstării cetăţenilor considerând-o o violare a legilor naturii. Adoptat de America aflată în

plină expansiune spre vestul sălbatic, cu oameni intrepizi şi ambiţioşi, Spencer impune

expresii precum supravieţuirea celui mai adaptat şi lupta pentru existenţă, care vor deveni

parte a conştiinţei poporului american.

Sistemul filosofic al lui Herbert Spencer, bazat pe aplicarea principiilor evoluţioniste

la întreaga cunoaştere şi existenţă umană, postula dezvoltarea universului prin procese

succesive de diferenţiere şi integrare, orice realitate parcurgând un traseu de la omogenitatea

iniţială înspre eterogenitate. Particularizată în psihologie, această viziune se concretizează în

afirmarea dezvoltării sistemului nervos spre o tot mai accentuată complexitate, care permite

valorificarea superioară a experienţelor pe care individul le traversează.

Scopul abordării funcţionaliste este de a răspunde următoarelor întrebări:

1) Ce funcţie îndeplineşte comportamentul (uman şi animal)?

2) Cum se realizează adaptarea la mediu?

49

3) Care este funcţia conştiinţei în procesul de adaptare?

Influenţe din alte domenii:

- biologie - teoria evoluţiei speciilor (Charles Darwin)

- etologie (Ramanes şi Lloyd Morgan )

- studiul diferenţelor individuale (Francis Galton)

Concepţia funcţionalistă

Viziunea asupra psihicului

- funcţia psihicului şi a comportamentului este de a realiza adaptarea la mediu;

- actul adaptativ este unitatea de baza a adaptării;

- psihologia trebuie să studieze componentele actului adaptativ:

1. stimularea motivaţională

2. situaţia senzorială

3. răspunsul

Funcţionalismul operează o distincţia între fiziologie, centrată pe studiul activităţilor

subiacente actelor psihice şi psihologie, interesată de studiul proceselor implicate direct în

adaptare.

Funcţionalismul considera conştiinţa ca pe o abstracţie artificială şi inutilă, la fel ca alte

concepte (inteligenţa, puterea voinţei).

Funcţionaliştii au o viziune monistă asupra raportului psihic-corp; orice modificare la

nivelul psihic se reflectă în procesele fiziologice.

Postulatele funcţionalismului

- orice activitate este determinată de stimuli;

- stimulii motivaţionali şi senzoriali sunt izofuncţionali;

- comportamentul este intrinsec, adaptativ şi intenţional;

- orice răspuns modifică situaţia-stimul, comportamentul fiind un proces continuu.

Obiectul perceput de subiectul cunoscător este o construcţie, un ansamblu de informaţii

selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară şi nevoile subiectului implicat

activ într-o anumită situaţie (Reuchlin, 1977 apud Mariné şi Escribe, 1998, p. 131).

Studiul experimental al adaptării

- studiul relaţiei stimul-răspuns // motiv-comportament în situaţii de învăţare şi

rezolvare de probleme, stres etc.

- cuantificarea datelor (analiza factorială).

Explicarea dezvoltării comportamentelor complexe

- procesul de bază = învăţarea

- baza învăţării: conexiunile şi transferul

- comportamentele adaptative sunt selectate şi reţinute în funcţie de imperativul

mediului.

50

2. Precursorii funcţionalismului

William James, Granville Stanley Hall, James McKeen Cattell,

William James (1842-1910)

- Părintele psihologiei în SUA, aşa cum Wundt este în Europa. Nu l-a preţuit pe Wundt.

Opera sa de referinţă, Principles of Psychology (1891), trebuia să fie un manual

pentru studenţii la psihologie, dar a fost elaborată pe parcursul a 12 ani dintr-o

perspectivă filosofică şi a influenţat evoluţiei psihologiei americane.

- A propus teoria monismului neutru: natura este alcătuită dintr-o substanţă care nu

este nici corporală, nici spirituală, dar este capabilă atât de atribute corporale, cât şi

spirituale, în funcţie de modul de dispunere a materialului „neutru”.

- A studiat chimia, biologia, medicina, apoi s-a specializat cu tehnicile fiziologiei

experimentale cu ocazia unui sejur în Germania, când l-a întâlnit pe Helmholtz.

- În 1873, susţine la Harvard un curs despre relaţia dintre psihologie şi fiziologie,

delimitându-se de psihologia facultăţilor, aşa cum era abordată în colegiile

americane. Obiectul de studiu al psihologiei este comportamentul. Vede

comportamentul ca pe o rezultantă a influenţelor interne şi exterioare.

- Abordare pragmatică în studiul fenomenelor psihice.

- A afirmat diferenţa dintre memoria de scurtă durată (numită memorie primară – MSD)

şi cea de lungă durată (memorie secundară – MLD). James consideră că memoria

primară înregistrează evenimentele recente, considerând că este asociată cu precădere

experienţei perceptive; în memoria secundară sunt stocate informaţii care nu sunt

utilizate în acel moment pentru gândire (Viney, 1993, p. 266).

- Datele sunt validate în funcţie de consecinţe, valori, utilităţi.

- L-a criticat pe W. Wundt pentru că este prea „cantitativ” – „reduce grandoarea

psihicului uman la scale numerice”.

- A înfiinţat un laborator pentru experimente la Harvard în 1875, în care se utilizau

introspecţia, tehnicile experimentale derivate din psihofizică şi cercetările asupra

timpului de reacţie, ca şi metoda comparativă. Ulterior, conducerea laboratorului este

preluată de către psihologul Hugo Müsterberg, venit din Germania.

- Contribuţia majoră: studiul conştiinţei, a cărei funcţie majoră este în supravieţuire

şi adaptare, învăţare şi rezolvarea de probleme. Conştiinţa realizează unitatea psihică

a individului; este întotdeauna subiectivă şi personală, este continuă, selectivă, supusă

schimbării, orientată spre scopuri, fiind un proces neîntrerupt (fluxul conştiinţei).

Înlocuieşte termenul de succesiune dintre conţinuturile mentale (de sorginte

asociaţionistă) cu metafora curentului de conştiinţă (stream of thought). În studiul

fluxului conştiinţei recomanda, la fel ca şi Wundt, instrospecţia.

- Considera că una din marile probleme ale psihologiei este studiul condiţiilor

conştientizării.

51

- Introduce conceptele de memorie primară (memoria de scurtă durată) şi memorie

secundară (memoria de lungă durată) (Viney, 1993)

- Nu a avut discipoli, a părăsit relativ repede domeniul psihologiei, pentru a se dedica

rafinării gândirii sale filosofice. Rămâne însă un reper pentru numeroşi psihologi

americani care au preluat şi valorificat ideile sale.

Granville Stanley Hall (1844-1924)

- A fost un veritabil om de ştiinţă, stăpânit de interese puternice în domenii variate ale

cunoaşterii, chiar dacă a lăsat altora sarcina de a le aprofunda.

- În psihologia americană, a fost cel mai important deschizător de drumuri în foarte

multe direcţii: primul american doctor în psihologie (1878 sub coordonarea lui

William James), primul student american al lui Wundt în primul laborator de

psihologie al lumii, iniţiatorul primului laborator de psihologie din America de la

Universitatea John Hopkins, fondatorul primei reviste americane de psihologie,

primul preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie (1892).

- Cu ocazia aniversării a 20 de ani de la înfiinţarea Universităţii Clark din Worcester, în

1909, i-a invitat pe Freud şi pe Jung să susţină conferinţe, în ciuda neîncrederii cu care

numeroşi psihologi americani priveau psihanaliza.

- Adept al teoriei evoluţioniste. Preocupări legate de dezvoltarea şi adaptarea umană şi

animală. A studiat copii şi adolescenţi utilizând metoda chestionarelor, pe care o

învăţase în Europa. Utilizarea extensivă a chestionarelor i-a legat numele de această

metodă, chiar dacă mult înaintea sa o folosise Galton.

- Propune conceptul de dezvoltare psihologică. Rezultatele studiilor de psihologia

copilului s-au bucurat de succes în rândul publicului larg şi au contribuit astfel la

creşterea şi vizibilitatea psihologiei. Cea mai renumită lucrare a lui Hall are ca temă

dezvoltarea (Adolescence: Its Psychology, and its Relations to Physiology,

Anthropology, Sociology, Sex, Crime, Religion, and Education, 1904). Considera că

dezvoltarea individuală repetă istoria dezvoltării rasei (ontogeneza repetă filogeneza).

- A generat multe controverse din cauza includerii temelor sexuale în prelegerile sale,

printre critici numărându-se şi E. Thorndike.

- La vârsta de 78 de ani a publicat o lucrare despre senectute (Senescence, 1922), prima

dedicată acestui ultim stadiu al vieţii.

James McKeen Cattell (1860-1944)

- A fost funcţionalist ca spirit, chiar dacă numele său nu a fost explicit legat de

funcţionalism (Schultz şi Schultz, 1987, p. 146).

- A fost primul doctorand american al lui Wundt la Leipzig, tema principală fiind

timpul de reacţie. Nu a împărtăşit concepţia maestrului asupra introspecţiei ca metodă

de cunoaştere.

52

- După obţinerea doctoratului, a predat la Cambridge, unde l-a întâlnit pe Francis

Galton, de care l-au apropiat interesele pentru evaluarea diferenţelor individuale.

Aprofundează aspectele măsurării, cuantificării şi rangării, fiind primul psiholog

american care va efectua analize statistice ale datelor experimentale; elaborează

metoda rangurilor.

- S-a preocupat de dezvoltarea testelor, pe care le-a numit teste mentale (termen propus

în 1890), dar care nu erau valide pentru identificarea abilităţilor mentale aşa cum

spera. Spre deosebire de viitoarele teste de inteligenţă (realizate la începutul secolului

al XX-lea de către Alfred Binet şi Theodore Simon) testele sale permiteau măsurarea

vitezei de mişcare a braţului, senzaţiile, discriminarea diferenţelor de greutate,

numărul de litere memorate după o singură prezentare.

- Eşecul în elaborarea de teste valide l-a îndepărtat de psihologia experimentală, iar

excesul de independenţă şi dificultăţile de relaţionare i-au afectat cariera universitară.

A reuşit să cultive studenţilor săi interesul pentru teste, Thorndike devenind una dintre

figurile proeminente în domeniu.

- Părăsind cariera academică, a continuat să promoveze psihologia ca editor al mai

multor publicaţii.

3. Principalii reprezentanţi:

Principala caracteristică a funcţionalismului este orientarea către scop a individului.

Accentul este pus pe utilitatea proceselor mentale pentru adaptarea organismului la solicitările

mediului. Procesele mentale sunt văzute ca având consecinţe în plan practic şi nu ca simple

elemente ale unei construcţii complexe.

Fără a se fi constituit ca şcoală de gândire clar definită, cu o identitate distinctă a

practicanţilor săi, funcţionalismul a influenţat un mare număr de psihologi ai sfârşitului

secolului al XIX-lea. În mod paradoxal, susţinătorul structuralismului – Titchner – este cel

care fundamentează funcţionalismul şi nu cei care l-au profesat. Într-un articol publicat în

1898, el afirmă opoziţia dintre psihologia structurală şi cea funcţională, dând astfel nume unui

mod de gândire până atunci implicit (Schultz şi Schultz, 1987, p. 155).

Şcoala de la Chicago este numele sub care sunt reuniţi cei mai proeminenţi

reprezentanţi ai funcţionalismului. Chemaţi să organizeze tânăra universitate în 1994, John

Dewey şi James Rowland Angell vor genera un nou mod de a înţelege psihicul, valorificând

moştenirea lăsată de profesorii lor Stanley Hall şi, respectiv, William James (Viney, 1993, p.

272).

John Dewey (1859-1952)

- A fost filosof, pedagog, psiholog, profesor la Universitatea din Chicago, capitala

funcţionalismului (Viney, 1993, p. 72).

53

- Autor al primului tratat american de psihologie (Psychology, 1886).

- A criticat concepţia asociaţionistă asupra arcului reflex (în articolul The reflex arc

concept in psychology), pe care o calificat-o ca moleculară şi reducţionistă. În loc de a

descompune arcul reflex, este mai productiv să fie considerat ca un proces de adaptare

a organismului la mediu.

- A considerat că behaviorismul (din acea epocă), simplifică excesiv explicaţia

adaptării, reducând-o la schema S - R, pentru că este vorba, de fapt, de o coordonare

globală a comportamentului, mult mai complexă decât un răspuns la un stimul. Un act

uman nu este rezultatul acţiunii unui stimul, ci al unui context multifactorial.

- Este adeptul teoriei evoluţioniste şi a echivalentului său în viaţa socială; subliniază

rolul conştiinţei şi al comportamentului în a asigura dezvoltarea şi supravieţuirea.

Finalitatea oricărui comportament este adaptarea, finalitatea ultimă a adaptării

individului este perpetuarea speciei. De aceea, obiectul psihologiei trebuie să fie

organismul ca ansamblu funcţionând în mediul său.

- Devine conducătorul mişcării educaţiei progresive, o aplicare cu succes a

pragmatismului în domeniul învăţământului. Contestă învăţarea de tip scolastic1,

pledând pentru formula experienţă şi educaţie, educaţie şi acţiune, acţiune şi gândire,

gândire şi cunoaştere.

- Susţine nevoia de a centra predarea pe student, mai degrabă decât pe disciplina de

studiu. Propune pentru învăţare modelul „learning by doing” urmată de reflecţia

asupra consecinţelor. Subliniază importanţa învăţării democraţiei de către elevi, ca o

condiţie necesară pentru a refuza ca cetăţeni totalitarismul.

4. Evaluarea critică a funcţionalismului

Contribuţia funcţionalismului

- Accentul explicaţiei fenomenelor psihice este pus pe scop şi utilitate.

- Metodologia folosită este foarte diversă: de la introspecţie la metode experimentale

riguroase. A adăugat metoda testelor, a chestionarelor, a descrierii obiective a

comportamentului. A stimulat dezvoltarea psihologiei experimentale.

- Avânt al studierii comportamentului animal.

- Domeniul psihologiei este redus la funcţiile psihice în procesul general al adaptării

organismului la mediu.

- Fără a fi un curent distinct în psihologie, a fost o filozofie şi un mod de gândire care a

stimulat afirmarea altor şcoli de gândire, precum behaviorismul.

Limitele funcţionalismului

- Definirea insuficientă şi ambiguă definire a conceptului funcţie. Pe de o parte, a fost

utilizat pentru a indica un proces sau o activitate deopotrivă (percepţie, memorare). Pe

1 Scolastic (sens restrâns): livresc, pedant, rupt de realitate.

54

de altă parte, funcţia a fost definită cu referire la utilitatea unei activităţi a

organismului ca digestia sau respiraţia.

- Structuraliştii au reproşat îndepărtarea de la ştiinţa pură şi preocupare modestă pentru

conceptualizare, în favoarea identificării aplicaţiilor practice, considerate inutile

pentru ştiinţă.

Uneori, funcţionalismul s-a manifestat ca anti-structuralism, condamnând ignorarea

întregului în favoarea părţilor, aşa cum făceau structuraliştii. Traducerea echivocă şi

interpretarea inacurată a ideilor lui Wundt realizată de către Titchener în SUA au contribuit în

bună măsură la atitudinea anti- structuralistă a funcţionaliştilor târzii. După cum arată Zlate

(2000), structuralismul şi funcţionalismul, orientări în multe privinţe divergente

(structuralismul este abstract şi teoretic, avându-şi modelul în chimie, funcţionalismul este

concret şi practic, cu modelul în biologie, în interacţiunea dintre organism şi mediu), au ca

punct de convergenţă concepţia şi metoda introspecţionistă pe care amândouă le practicau.

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Descrieţi pe scurt paradigma funcţionalistă.

2. Care sunt principalele preocupări ale precursorilor funcţionalismului?

3. Evaluaţi critic contribuţia funcţionalismului la dezvoltarea psihologiei.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La

Découverte.

Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.

Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.

55

Unitatea de învăţare 7.

GESTALTISMUL

Cuprins

1. Introducere ............................................................................................................. 54

2. Obiective ............................................................................................................... 54

3. Durată .................................................................................................................... 54

4. Conţinutul

1. Paradigma gestaltistă 55

2. Etape în evoluţia psihologiei formei: Preistoria psihologiei formei, Şcoala de la

Berlin, psihologia formei în SUA 56

3. Perspectivă critică asupra gestaltismului 64

5. Test de evaluare ..................................................................................................... 65

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 7 abordează problematica psihologiei formei, originile sale

în studiul percepţiei şi paradigma sa. Mutat din Europa pe continentul american,

Gestaltismul va cunoaşte, pe de o parte, dezvoltări în câmpul social, iar, pe de

alta, va pregăti, alături de cibernetică şi lucrările lui Piaget şi Chomsky, apariţia

cognitivismului.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să evidenţieze contribuţiile precursorilor la dezvoltarea psihologiei

formei;

să găsească exemple pentru a ilustra principiile gestaltismului;

să găsească exemple pentru a ilustra legile percepţiei;

să analizeze critic teoria gestaltistă

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

56

1. Paradigma gestaltistă

Gestaltismul (Gestaltteorie, Gestalt = formă) apare la începutul secolului al XX-lea, în

Austria şi Germania, ca o reacţie amplă împotriva asociaţionismului, care era considerat o

abordare atomistă a realităţii psihice, incapabilă să surprindă datele esenţiale ale procesului

adaptării organismului la mediu. Noul curent de gândire nu se limitează la domeniul

psihologic, ci este împărtăşit şi de filosofi, care îl consideră o nouă concepţie asupra lumii

(Weltanschauung). De altfel, însăşi noua psihologie, a formei, apare mai curând ca o mişcare,

decât ca o şcoală, fiind legată de criza culturală pe care o traversa Germania la acea epocă.

Primele cercetări datează de la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi şcoala se dezvoltă

puternic la Berlin în anii ’20, pentru a se muta în SUA în anii ’30, din cauza expansiunii

nazismului, unde cunoaşte o înflorire remarcabilă până recent, mai ales în domeniul

psihologiei sociale. Köhler şi Koffka înşişi emigrează în SUA, unde vor publica, în deceniile

3 şi 4, operele lor fundamentale. Gestaltismul devine o alternativă la behaviorism, pe atunci

dominant în universităţile americane. Mai mult, se vor produce chiar interferenţe între unii

comportamentalişti, precum Tolman, şi şcoala gestaltistă.

Se consideră că momentul apariţiei gestaltismului este anul 1910, când Wertheimer a

iniţiat experimentele asupra mişcării aparente. Ulterior, avându-i pe Köhler şi Koffka ca

subiecţi a continuat cercetările în laboratorul Universităţii din Frankfurt (1912). Pe un suport

orizontal au fost plasate două becuri care se aprindeau alternativ, cu viteză din ce în ce mai

mare, până când subiecţii nu au mai văzut două surse distincte de lumină, ci o singură lumină

în mişcare. Mişcarea aparentă a fost numită de Wertheimer fenomenul phi. Asociaţioniştii

susţineau că percepţia mişcării se bazează pe percepţia iniţială a obiectului în mişcare şi a

diferitelor sale poziţii intermediare. Wertheimer a afirmat că această iluzie nu este urmarea

faptului că percepţiile sunt rezultatul însumării unor senzaţii, iar perceperea globală, a formei

mişcării este independentă de componentele elementare ale percepţiei.

Într-o variantă a experimentului, cu ajutorul tahistoscopului, erau proiectate imagini cu

viteze foarte mari, astfel că apărea senzaţia de mişcare, ca în cinematografie. Dacă într-o suită

de imagini se inserează o imagine intrusă, percepţia mişcării iniţiale nu este alterată.

Fenomenul phi se explică prin fuziunea imaginilor remanente care se produc la nivel cerebral.

Astfel, se confirmă prioritatea formei în percepţie şi la nivel vizual, similar cu structura

formală a melodiei (Lecadet şi Mehana, 2006, p. 158).

Concepţia Gestaltismului este înrudită cu ceea structuralistă, care înţelege faptele

psihice în funcţie de raporturile lor cu un întreg şi cu semnificaţia lor pentru complexul

funcţional al acestui întreg. Fiecare parte a întregului poate fi înţeleasă numai în

interdependenţele sale cu celelalte părţi şi cu întregul. Asocierea unor elemente simple în

ansambluri complexe, aşa cum propuseseră asociaţioniştii, nu poate explica gândirea logică şi

nici adaptarea comportamentului la o situaţie complet nouă. Ea poate să explice doar

fenomene simple cum sunt stereotipul dinamic, deprinderile, memoria mecanică. Teoria

gestaltistă poate fi rezumată în propoziţia „Întregul este mai mult decât suma părţilor”.

57

În articolul manifest Experimentelle Studien über das sehen von Bewegungen (Studii

experimentale asupra perceperii mişcării) publicat în revista Psychologische Forschung

(Cercetări psihologice) în 1921, Wertheimer enunţă poziţia de principiu a noului curent.

Gestaltismul propune o abordare a psihicului dintr-o perspectivă inversă asociaţionismului,

care definea atomist conştiinţa, reconstituind cu ajutorul legilor asociaţiei lanţul unităţilor ce o

compun – senzaţii, idei. Teoreticienii gestaltişti pornesc de la studierea globală a întregului

pentru a explica părţile, de la complexitate spre explicarea elementelor, de la percepţie spre

explicarea senzaţiilor.

Înţelegerea întregului implică modelarea (Gestaltung), adică constituirea unui model

mintal care să reproducă configuraţia fenomenului fizic, raporturile şi interdependenţele

existente între componentele sale. Prin studierea globală a formei ca întreg pot fi înţelese

relaţiile structurante ce există între părţi în interiorul acestei forme. Forma organizează

structurarea câmpului perceptiv. Exemplul cel mai bun la îndemână este imaginea perceptivă

vizuală, care conţine elemente în plus faţă de imaginea retiniană (tridimensionalitate),

elemente care reproduc configuraţia reală a obiectului, sau percepţia auditivă a melodiei

cântate de diferite instrumente.

Fenomenele de configurare sunt primare şi originare. Experienţa şi atenţia joacă un rol

secundar în percepţie:

- O figură compusă din două litere nu este văzută ca un compus al acestor litere, cum ar fi

natural pe baza experienţei, ci ca o figură specială supusă legii bunei configuraţii.

- Dacă atenţia ar juca un rol central în percepţie, în caz de oboseală, când atenţia scade, ar

trebui să percepem numai fragmente şi senzaţii izolate.

- Percepţiile cele mai bine organizate (configuraţiile tari) se impun de la sine, fără o

concentrare a atenţiei.

- Atenţia intervine mai ales în cazul configuraţiilor slabe, fiind îndreptată spre

surprinderea întregului (configuraţiei).

2. Etape în evoluţia psihologiei formei

Preistoria psihologiei formei

Christian von Ehrenfels şi Şcoala austriacă

Studiul percepţiei în domeniul muzical este emblematic pentru emergenţa şi

dezvoltarea psihologiei formei. Psihologii şi precursorii lor filosofi, mulţi cu o solidă cultură

muzicală, considerau că „muzica oferă un teren experimental fecund şi reprezintă o metaforă

a unităţii şi armoniei pe care ştiinţele o caută” (Lecadet, Mehanna, 2006, p. 151).

La sfârşitul secolului al XIX-lea, precursori ca Christian von Ehrenfels şi Alexius von

Meinong susţineau că, în orice act perceptiv, coexistă „calităţi sensibile” (albastru, înălţimea

sunetului), semnalizate prin senzaţii şi „calităţi ale formei” obiectului (pătrat, rotund, linia

58

melodică). Ei considerau că senzaţiile sunt pure abstracţii, însuşirile obiectului fiind

„configurate“, adică impunându-se împreună într-o „formă".

La audierea unei melodii subiectul nu percepe o succesiune de note, de sunete

elementare izolate din a căror însumare apare linia melodică. Ceea ce se percepe este o

structură, o formă temporară, în care sunt organizate informaţiile furnizate de fiecare notă.

Chiar transpusă în altă tonalitate, melodia va fi recunoscută dacărelaţiile dintre note, adică

structura, se vor păstra. Percepţia este globală şi sintetică, înainte de a fi analitică.

Meinong susţine că în procesul de percepţie există două faze: prima de acţiune a

stimulilor asupra analizatorilor, a doua de percepere a formei, adică de construire a formei de

către subiectul percepător. Întrebarea este de unde vin aceste calităţi ale formei cărora nu le

corespunde nici un stimul specific. Răspunsul formulat de Ehrenfels şi Şcoala austriacă de la

Graz (Ernst Mach, Vittorio Benussi, Carl Strumf) constă în a admite că forma este un produs

al spiritului, de origine supra-fiziologică, care se adaugă senzaţiilor elementare. Psihologul

danez Edgar Rubin, prin studiul asupra relaţiei formă – fond şi a relaţiei de reversibilitate

dintre ele, deschide calea investigării modului de organizare a câmpului perceptiv de către

psihologii formei. În desenele sale duble (1915), aceeaşi stimuli pot fi organizaţi perceptiv

astfel încât să fie văzute alternativ o vază sau două profiluri umane, în funcţie de elementele

considerate obiect al percepţiei sau fond perceptiv.

Imaginea din

stânga

reprezintă o

vază pe fond

negru sau

profilul unui

bărbat şi al unei

femei pe fond

alb.

Imaginea din

dreapta poate fi a

unei femei tinere

sau a uneia foarte

bătrâne, în funcţie

de elementele

grafice pe cale le

considerăm obiect

şi, respectiv, fond al

percepţiei

Fig. 1 Imagini duble

Şcoala de la Berlin va respinge această explicaţie şi va arăta că obiectul percepţiei nu

are două tipuri de calităţi, ci constituie un tot omogen şi uniform (Braunstein şi Pewzner,

2005, p. 174).

59

Şcoala de la Berlin

Cei mai importanţi trei reprezentanţi ai acestei şcoli, sunt Max Wertheimer, Wolfgang

Köhler şi Kurt Koffka. Max Wertheimer este fondatorul psihologiei formei, elev al lui C. von

Ehrenfels.

Domenii abordate de gestaltiştii Şcolii de la Berlin

a) percepţia, b) inteligenţa, c) filosofia fizicii şi a naturii

a) Legile organizării perceptive (Max Wertheimer şi Kurt Koffka)

Max Wertheimer (evreu de origine cehă) (1880 - 1943)

Plecând de la constatarea că în perceperea stimulilor se produc grupări bazate pe

calităţi intrinseci ale formei, Wertheimer formulează în 1923 legea pregnanţei bunei forme.

Excitaţiile venite dinafară sunt receptate ca forme unitare, bine închegate. Orice bună formă

este pregnantă şi se impune subiectului ca atare sub acţiunea unor factori obiectivi

(configuraţia însuşirilor obiectului), la care se adaugă factorii subiectivi, preexistenţi

momentului percepţiei (atitudinea, starea de pregătire sau setul perceptiv, interesele şi

preocupările). Legea pregnanţei exprimă tendinţa indivizilor de a identifica cea mai bună

formă într-un câmp perceptiv, mai ales sub acţiunea stimulilor ambigui, când se impune o

alegere ca în cazul figurilor incomplete sau în detaşarea formei de fondul perceptiv

(Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 176). Forma este construită în minte, plecând de la

elementele care o alcătuiesc; forma rezultă dintr-o activitate a spiritului.

Criteriile pregnanţei (după Kofka) (1886 - 1941):

- regularitatea

- simetria

- simplitatea

- inclusivitatea

- continuitatea

- unificarea

pe baza lor se dezvoltă legi de organizare a câmpului, care explică segregarea formei de

fond.

Există două categorii de legi de organizare:

a) Legi intrinseci sau de constatare - ţin de organizarea obiectului-stimul.

b) Legi extrinseci obiectului - explică contribuţia specifică adusă de subiect în

organizarea câmpului perceptiv.

Legi intrinseci:

Legea închiderii: există tendinţa de a completa contururile şi a ignora lacunele

dintr-un ansamblu de stimuli. Conturul subiectiv este un fenomen de percepere a

unei forme inexistente în plan fizic.

60

Exemple

Percepem în imaginea din stânga trei cercuri negre şi un triunghi negru acoperite

de un triunghi alb, în cea din mijloc conturul unui cerc, iar în cea din dreapta

conturul unui pătrat.

Legea continuităţii: formele cu contur continuu sunt mai bune, mai uşor

perceptibile decât cele cu contur discontinuu (ex. figurile Ishihara). De asemenea,

există tendinţa de a organiza stimulii în configuraţii continue.

Exemple

Figură Ishihara Cele două linii

încrucişate sunt mai

uşor de distins decât

cele patru cercuri negre.

Figura este percepută ca

un cromozom, două linii

curbe încrucişate, şi nu ca

un U deasupra unui ∩.

Legea proximităţii: elementele învecinate sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi

obiect. În cazul unui şir de figuri (cercuri) egal distanţate, dacă se creează condiţii

de proximitate / distanţare (cercurile sunt apropiate două câte două, unitatea şirului

se sparge, unitatea trece asupra grupelor (de câte două cercuri).

Exemple

Percepem trei şiruri de

cercuri în stânga şi alte

două şiruri în dreapta.

Percepem şase cercuri aşezate la întâmplare în

stânga, iar în dreapta şase cercuri care formează un

triunghi.

61

Legea asemănării: elementele asemănătoare sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi

întreg. În cazul aceluiaşi tip de figuri (bile), dacă intervalele se menţin, dar intervin

deosebiri de luminozitate, elementele se regrupează şi apar alte configuraţii.

Exemple

Percepem mai degrabă şiruri orizontale de cercuri albe şi negre (stânga)

sau şiruri de cercuri şi pătrate (dreapta), decât şiruri verticale de cercuri

alternativ albe şi negre sau de pătrate şi cercuri.

Legea simetriei: figurile cu axe de simetrie sunt considerate „forme bune”.

Legi extrinseci:

Legea montajului perceptiv: în cazul formelor slab structurate, pregătirea

subiectului pentru ceea ce urmează să perceapă îi ghidează fenomenul de închidere

în sensul organizării sugerate de montaj („Vezi norul acela în forma de cămilă? ”)

Legea lui G. Murphy: în urma experimentelor cu mohicani şi americani s-a

constatat preferinţa fiecărui grup pentru scene din mediul lor cultural. Percepţia este

interpretată prin prisma experienţei proprii (schemelor perceptive preexistente).

b) Studiul inteligenţei

Wolfgang Köhler (evreu) (1887 - 1967)

- a realizat între 1913 şi 1920 experimente pe cimpanzei în insulele Teneriffe (Sultan este

cel mai cunoscut dintre cimpanzei), apoi a publicat cartea „Mintea maimuţelor” în 1924;

- obiectivul: studiul percepţiei şi al inteligenţei cimpanzeilor;

- sarcina cimpanzeilor: rezolvarea unor probleme practice prin depăşirea unui obstacol: să

ajungă la hrana atârnată prea sus folosind diferite obiecte ca “instrumente” (mijloc)

- rezolvare = lăzi puse una peste alta când hrana este prea sus

= beţe legate unul în prelungirea celuilalt.

= descuierea unor cutii complicate

- condiţii = animalul trebuia să vadă toate „datele problemei” → înţelegea posibile

interdependente atunci când vedea ansamblul; rezolvarea problemei era posibilă graţie

restructurării datelor.

- etape: încercări succesive, din care animalul învaţă, nu o selecţie automată de reacţii

aleatoare, aşa cum susţin behavioriştii; gestaltiştii afirmă că explicaţia învăţării în

termeni de încercare şi eroare este inadecvată.

62

- actul inteligent apare ca o intuiţie sau înţelegere imediată (einsicht), prin care animalul

are o privire de ansamblu asupra situaţiei şi percepe configuraţia care i se prezintă în

realitate, văzând soluţia → fenomen de închidere a bunei forme.

- alţi psihologi precum Karl Bühler vorbiseră de „experienţa Aha!” (Aha Erlebnis).

- Se subliniază importanţa explorării în conduitele inteligente: maimuţa dă ocol grilajului

care o desparte de hrană, în timp ce găina priveşte de pe loc mâncarea. Conduita de

explorare îi permite maimuţei o viziune de ansamblu asupra tuturor datelor problemei şi

o restructurare a lor, care va permite apoi găsirea soluţiei.

Max Wertheimer consideră că şi oamenii acţionează similar în rezolvarea de probleme;

studenţii găseau brusc soluţia unei probleme matematice. Wertheimer consideră că explicaţia

constă în recentrarea asupra datelor problemei şi în modul în care subiecţii îşi reprezintă

problema.

Principala lucrare a lui Wertheimar apărută în 1945 în SUA după moartea sa este

Productive thinking (Gândirea productivă), în care făcea distincţie între două tipuri de

gândire. Gândirea reproductivă se dezvoltă prin exerciţii cu caracter repetitiv şi exersarea unor

acţiuni cunoscute, în timp ce gândirea productivă se dezvoltă pe baza unor idei şi rezultate ale

intuiţiei. Spre a exemplifica gândirea productivă, Wertheimer relatează cazul lui Gauss,

matematicianul care a descoperit distribuţia normală a caracteristicilor într-o populaţie. Acesta

a trebuit să rezolve la 6 ani problema de adunare 1 + 2 + … + 9 + 10. În mod reproductiv,

adunarea trebuia efectuată progresiv; Gauss însă a observat că adunând cele 5 perechi de

numere egal depărtate de capetele şirului (1+10, 2+9, 3+8 …) obţine suma 11, astfel că suma

totală este 11 x 5 = 55 (Aniţei, 2009, p. 178).

c) Filosofia fizicii şi a naturii - Conceptul de câmp şi postulatul izomorfismului psihofizic

Wolfgang Köhler şi Kurt Lewin (1890 - 1947)

În timp ce comportamentaliştii se reclamau ca avându-şi originea în ştiinţele exacte,

fără a fi însă foarte familiarizaţi cu acestea, gestaltiştii, deşi par să critice uneori abordarea

analitică şi cauzală tipică ştiinţei, sunt mult mai preocupaţi şi informaţi în domeniul ştiinţific;

Köhler îi fusese elev fizicianului Max Planck, iar Wertheimer era prieten cu Einstein. Köhler

insistă asupra importanţei studiilor sale de fizică asupra dezvoltării convingerii că realitatea

obiectivă nu există ca atare, ci că ea „depinde de anumite procese din organismul meu”.

Fizicianul Maxwell folosise în secolul al XIX-lea conceptul de câmp în domeniul

electromagnetismului, concept dezvoltat apoi de Einstein, care considera că fenomenele sunt

mai degrabă rezultatul unui câmp de forţe, decât al unor determinări strict cauzale.

Gestaltiştii adoptă conceptul de câmp şi îl reinterpretează pentru a explica

determinările multiple ale comportamentului uman (Teoria câmpului - Lewin) şi raporturile

dintre procesele psihice şi procesele cerebrale pe care cele dintâi se sprijină (Izomorfismul

psihofizic - Köhler).

63

Teoria câmpului - K. Lewin (Teoria topologică; topos = loc, spaţiu)

Teoria câmpului, iniţial limitată la percepţie, a fost extinsă de Lewin la

comportamentul uman. Câmpul (psihologic) este un spaţiu de viaţă format din totalitatea

elementelor (interne şi externe) care afectează la un moment dat comportamentul unui individ

(sau al unui grup): aceste elemente sunt variabile psihologice – trebuinţe, motive, scopuri,

percepţii, şi variabile externe - fizice şi sociale (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 179).

Spaţiul de viaţă este constituit din două zone; una aparţinând persoanei, cealaltă

mediului.

Diferite regiuni pot fi separate de bariere (interdicţii, inhibiţii), au valenţe pozitive

şi negative, exercitând o forţă de atracţie (regiuni, scopuri) sau de respingere asupra

persoanei (tabuuri, inhibiţii).

Un comportament este determinat de repartizarea forţelor în ansamblul câmpului; el

poate fi modificat prin destabilizarea acestor forţe (vectori).

Exemple

Efectul de câmp (în percepţia vizuală) = impresie perceptivă rezultată din

interacţiunea proprietăţilor stimulilor aflaţi în câmpul vizual, prin inducţie

reciprocă rezultând iluziile perceptive. Exemple: iluzia Müller – Lyer (liniile cu

săgeţi inverse)

Teoria câmpului a cunoscut o amplă dezvoltare în psihologia socială (teoria câmpului

social), dar şi în alte domenii (câmp de conştiinţă, câmp conceptual) etc. Între elementele

câmpului psihologic relaţiile sunt dinamice, de unde şi denumirea propusă pentru abordarea

care psihologia dinamică.

Ulterior, filosoful Ernst Cassirer valorificând ideea de relaţie între lumea interioară şi

cea exterioară subiectului, va critica în Substance et fonction disjuncţia tradiţională între

subiect şi obiect şi va deschide perspective pentru o psihologie a relaţiilor (Braunstein şi

Pewzner, 2005, p. 180).

Postulatul izomorfismului psihofizic (W. Köhler)

Câmpul este o distribuţie dinamică de energie între părţile care îl compun.

Postulat: există trei feluri de câmpuri în care poziţia relativă a elementelor este izomorfă:

câmp fizic - raporturile dintre elementele obiectelor (poziţie, mărime,

tridimensionalitate) care îl compun;

câmp cerebral - proiecţia influxurilor nervoase, produse de stimulările exercitate de

însuşirile obiectelor din câmpul fizic pe scoarţa cerebrală;

câmp perceptiv - imaginea perceptivă rezultată din decodificarea acestor influxuri.

64

Izomorfismul acestor trei câmpuri constă în faptul că imaginea perceptivă reproduce

topologia elementelor câmpului fizic şi nu simpla imagine retiniană.

Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este întotdeauna structural identică cu

organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază”. Această concepţie a fost

frecvent asimilată unei poziţii moniste, deoarece ea anulează distincţia dintre dinamica psihică

şi procesele cerebrale.

Psihologia formei în SUA

Kurt Lewin, ca şi mulţi alţi psihologi evrei ai epocii (printre care cei trei fondatori ai

gestaltismului), emigrează din Germania în SUA, unde deplasează centrul de interes şi

aplicabilitate a teoriei câmpului spre social şi politic, depărtându-se în bună măsură de

versiunea ortodoxă a gestaltismului. În concepţia lui K. Lewin, gestaltul este un sistem, ale

cărui părţi sunt astfel conectate, încât o schimbare într-o parte produce schimbări în toate

celelalte părţi. El extinde concepţia configuraţionistă de la percepţie la persoana în situaţie, la

grupuri, pentru a construi modele explicative ale interacţiunilor dinamice.

A abandonat postulatul izomorfismului şi a elaborat un model dinamic al câmpului

psihologic, abordând întâi conduitele individuale, apoi pe cele sociale, în care a integrat

reprezentările şi scopurile individului.

Lewin (Tucicov-Bogdan, 1981) identifică trei tipuri de situaţii conflictuale în care este

plasat individul: între două forţe pozitive de forţe sensibil egale, între două valenţe negative

echivalente ca intensitate, între o forţă pozitivă şi una negativă. La nivel intrapersonal, aceste

variante se concretizează în conflictul dintre două tendinţe de atracţie (care dintre cele două

posturi la fel de atractive ar trebui ales), două tendinţe de respingere (trebuie să alegi între

variante care au toate câte un neajuns) şi dintre o tendinţă de atracţie şi una de respingere (să-

ţi păstrezi actualul post, care este sigur, dar nu prea atractiv şi lipsit de perspective pentru

dezvoltarea carierei, sau să rişti să pleci pentru a găsi un post mai interesant, dar nesigur?). În

relaţiile interpersonale, între parteneri se stabilesc relaţii de apropiere-apropiere, de

apropiere-depărtare şi de evitare-evitare.

Demersurile sale ştiinţifice au fost preţuite în ţara care l-a adoptat, astfel că este numit

în 1945 directorul Centrului de Cercetare pentru Dinamica Grupurilor (Research Center for

Group Dynamics) de la celebrul Massachusetts Institute of Technology.

Gestaltiştii refugiaţi în SUA începând cu 1933 au avut o influenţă majoră asupra

psihologiei americane, ideile lor găsind ecou mai ales în lucrările lui Tolman, care opunea

elementarismului din behaviorismul watsonian o concepţie molară. El considera

comportamentul diferit de suma compuşilor săi şi având proprietăţi precum intenţionalitatea.

Când se vor adăuga rezultatele lui Piaget, ale lui Chomsky, ale ciberneticienilor, lucrările

gestaltiştilor despre activitatea intelectuală vor constitui un punct de ancorare teoretică a

noului curent – cognitivismul (Parot şi Richelle, 1995, p. 125).

65

Continuatorii gestaltismului

Chiar dacă studiile lui Köhler sunt celebre, principalul obiect de studiu al gestaltiştilor

nu au fost animalele, ci oamenii. Karl Dunker (1903 – 1940) propune conceptul de fixitate

funcţională definită ca incapacitatea indivizilor a restructura datele problemei este numită de

gestaltişti fixitate funcţională (opusul ei este flexibilitatea).

Exemplu

Experimentul lui Karl Duncker (1945)

Situaţia A: subiecţii primesc cutii cu lumânări, cu pioneze şi cu chibrituri;

Situaţia B: subiecţii primesc cutii goale, lumânări, pioneze şi chibrituri;

Sarcina este să fixeze o lumânarea pe perete astfel încât să nu curgă ceară pe jos.

Subiecţii din situaţia A încearcă să fixeze lumânarea pe perete cu pioneze, cei din

situaţia B fixează cutia pe perete ca suport pentru lumânare.

Situaţia A diferă de B prin tipul de structură asociat cutiei: conţinător (situaţia A)

sau suport (situaţia B). A trece de la o structură la alta este echivalent cu a efectua

o restructurare a informaţiilor. Această trecere este dificilă deoarece, în mod

similar cu pregnanţa perceptivă, există o pregnanţă funcţională: obiectul şi

utilizarea sa obişnuită formează un tot.

Numai pentru pasionaţi...

Încercaţi să uniţi cele 9 puncte de mai jos folosind doar patru linii, fără a ridica

creionul de pe hârtie.

● ● ●

● ● ●

● ● ●

Analizaţi ce v-a împiedicat să găsiţi soluţia mai repede.

Solomon Ash

Muzafer Sherif

4 Perspectiva critică asupra gestaltismului

Pentru Gestaltişti, obiectul psihologiei este studiul experienţei imediate a întregului

organism. Gestaltiştii - cognitivişti „avant la lettre” - au început studiul experienţei imediate la

nivelul proceselor de recepţie a informaţiei, pentru a extinde apoi acest concept de gestalt la

celelalte componente ale proceselor de cunoaştere (gândire, rezolvare de probleme,

creativitate), la personalitate în ansamblul sau (G. W. Allport) sau la structuri afective şi

voliţionale.

66

Piaget şi Chomsky pot fi asimilaţi şi la curentul gestaltist, în măsura în care au văzut

în „structurile generative” configuraţii mintale care se formează unele din altele, într-o

interacţiune dinamică.

Contribuţii

- concepte rămase sau dezvoltate în psihologie: forma / fond, câmp, organizare perceptivă,

organizare, intuiţie, gândire productivă.

- contestarea abordării mecaniciste şi reducţioniste în psihologie. Gestaltistii s-au opus

abordărilor elementariste ale reprezentanţilor psihologiei conştiinţei (Wundt şi Titchener);

- abordare de tip structuralist care va pregăti apariţia cognitivismului.

Teoriile gestaltiste au generat studii experimentale atât în domeniul percepţiei, cât mai

ales în cel al rezolvării de probleme. Pe baza gestaltismului au fost dezvoltate ramuri ale

psihoterapiei – gestalttherapy.

Limite:

- grup eterogen de teorii, care nu s-au asamblat într-o teorie integrativă;

- nu toate conceptele sunt bine definite;

- conceptul de „întregul este mai mult decât suma părţilor” (1+1 nu este egal cu 2) a fost

confirmat abia după dezvoltarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (structuri

ierarhizate, cu autoreglare, comandă şi control);

Transpunerea prin simplă analogie a modelului câmpului fizic la nivel psihic afirmă

organizarea percepţiilor şi amintirilor în mod autonom, fără implicarea şi intervenţia

organizatoare a subiectului uman. Astfel, „nu raţiunea descrie legile universului, ci există o

armonie naturală între raţiune şi univers deoarece amândouă sunt guvernate de aceeaşi legi

generale de organizare” (Mariné şi Escribe, 1998, p. 115).

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Prezentaţi critic contribuţia şcolii austriece la formularea principiilor

gestaltismului.

2. Folosind cuvintele proprii, descrieţi fenomenul phi şi importanţa sa pentru

dezvoltarea psihologiei formei.

3. Enumeraţi legile organizării câmpului perceptiv.

4. Identificaţi trei situaţii din experienţa personală în care puteţi explica

percepţiile avute prin acţiunea unei legi intrinseci sau extrinseci a organizării

câmpului perceptiv.

5. Comentaţi afirmaţia lui Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este

întotdeauna structural identică cu organizarea funcţională în distribuţia

proceselor cerebrale de bază”.

67

6. Realizaţi o evaluare critică a curentului gestaltist, prezentând contribuţiile sale

la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas.

Brace & Company.

Tucicov-Bogdan, A. (coord.) Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.

68

Unitatea de învăţare 8.

BEHAVIORISMUL

Cuprins

1. Introducere.............................................................................................................. 67

2. Obiective ................................................................................................................ 67

3. Durată ..................................................................................................................... 67

4. Conţinutul

1. Behaviorismul clasic – precursori, paradigma, metoda 681

2. Reprezentanţi ai behaviorismului clasic 71

3. Neobehaviorismul - paradigma, metoda, reprezentanţi 73

4. Evaluarea critică a behavorismului: merite, limite, contribuţiile

neobehaviorismului în psihologia învăţării şi în psihologia experimentală 79

5. Test de evaluare a cunoştinţelor …………………………………………………… 81

6. Tema de control nr. 3 ............................................................................................. 81

1.1. Introducere

Unitatea de învăţare 8 prezintă atât behaviorismul clasic, cât şi dezvoltările

neobehavioriste, care i-au contrabalansat exagerările. Sunt prezentate implicaţiile

behaviorismului în dezvoltarea unor modele ale învăţării, în fundamentarea

demersurilor practice de modificare a comportamentului prin sistemul de întăriri

prin recompensă şi pedeapsă.

1.2. Obiective

După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:

să descrie paradigma behavioristă;

să evalueze critic behaviorismul;

să descrie modificările de paradigmă propuse de neobehaviorşti;

să indice contribuţia behaviorismului la progresul psihologiei învăţării.

1.3. Durata medie de parcurgere a acestei unităţi de învăţare este de 2 ore.

69

1. Behaviorismul clasic

Paradigma şi metoda behavioristă

La începutul secolului al XX-lea, după treizeci de ani de psihologie experimentală, era

foarte răspândită opinia că psihologia nu efectuase nici o descoperire remarcabilă şi că îşi

irosea eforturile în măsurători şi experimente cu rezultate irelevante. Această reacţie faţă de

psihologia experimentală exista şi în SUA, unde elevii lui Wundt o instituţionalizaseră prin

cursuri în universităţi şi publicaţii; William James, în Principii ale psihologiei, publicate în

1890, afirma cu amărăciune că psihologia nu este o ştiinţă elaborată, ci în curs de elaborare,

care îşi aşteaptă un Galileo Galilei (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 158).

În acest context se produce revoluţia behavioristă, iniţiată şi fundamentată doctrinar de

către John Broadus Watson, care rupe cu tradiţia psihologică de până atunci. Sosit în 1900 la

Universitatea din Chicago, aflată în plină mişcare funcţionalistă, Watson intenţionează să

realizeze un doctorat în filozofie şi audiază cursurile lui John Dewey. Repede, interesul său se

stinge, deplasându-se spre cursurile de psihologie ale lui James Angell, pe care îl alege ca

îndrumător al cercetării sale doctorale. Subiectul studiat este Animal education: the psychical

development of the white rat, consecinţă a cercetărilor pe care le-a efectuat pe pui de şobolan

de vârste diferite cu scopul de a identifica modificările comportamentale induse de

dezvoltarea neurologică (Benjamin, 2009).

Numai pentru pasionaţi...

Şobolanul a devenit animalul predilect al psihologiei americane începând de la

jumătatea secolului al XIX-lea. În epocă se domesticeau şobolani folosiţi în

popularele lupte dintre ei. Crescătorii au constat că şobolanii albinoşi, născuţi

întâmplător, erau mult mai uşor de domesticit şi erau mai puţin agresivi decât cei

bruni. Mai mulţi cercetători urmând exemplul medicului elveţian Adolf Meyer au

folosit şobolani albi pentru experienţe în aşa de mare măsură încât oponenţii

noului curent au acuzat psihologia americană că ar fi o psihologie a

comportamentului şobolanului.

Psihologia animală s-a lipsit de introspecţie, de conştiinţă, de limbaj şi totuşi a permis

să se prevadă şi să controleze conduitele animalelor. Mintea animalului era considerată o cutie

neagră, preocuparea pentru tratamentul pe care stimulul îl suportă înainte de a produce

răspunsuri nefiind interesant de cunscut.

Devenit profesor la Universitatea John Hopkins din Baltimore, J. B. Watson publică în

1913, în Psychological Review articolul – manifest „Psychology as the behaviorist views it”,

în care defineşte psihologia ca o ştiinţă experimentală care are ca scop controlul şi predicţia

comportamentului. Prin acest articol, Watson urmăreşte să scoată definitiv psihologia

introspecţionistă din cadrul ştiinţelor obiective. Psihologia este „ştiinţa comportamentului”,

afirmă Watson; behaviorismul exclude din sfera comportamentului manifestările psihice

70

interne, cum ar fi motivaţia, procesele de gândire, stările de conştiinţă. Lipsa de interes pentru

procesele psihice are două temeiuri; primul este metodologic – mecanismele mentale nu pot fi

observate şi măsurate direct şi obiectiv, al doilea este de natură practică: cunoaşterea şi

explicarea proceselor psihice nu sunt necesare pentru predicţia şi controlul comportamentului,

observaţia şi descrierea fiind suficiente (Parot şi Richelle, 1995, p. 137).

- comportamentul este o reacţie de răspuns la un stimul din mediu; răspunsurile pot fi

motorii sau verbale;

- datele psihice ce pot fi luate în considerare sunt numai cele referitoare la relaţia S → R;

- obiectivele psihologiei sunt de a emite predicţii asupra răspunsului pornind de la stimul şi

de a identifica natura stimulului pornind de la răspuns.

Comportament = activitate a unui organism în interacţiune cu mediul său (sens larg);

= manifestări direct observabile ale interacţiunii organism – mediu

(sens restrâns).

Comportament = totalitatea reacţiilor pe care o fiinţă vie le exprimă în mod

organizat faţă de incitaţiile incluse în factorii de mediu. (U. Şchiopu)

- Comportamentul se constituie de fiecare dată prin alegerea unei reacţii

dintr-un evantai de reacţii posibile.

- Comportamentul are structură dinamică, dimensiuni, durată, intensitate.

Precursori ai behaviorismului

Noua şcoală de gândire în psihologie se întemeia pe realizările unor cercetători care

favorizaseră prin activitatea lor cristalizarea ideilor behavioriste. Printre aceşti precursori se

numără:

- Max Wertheimer, unul dintre fondatorii gestaltismului, afirma că deşi behaviorismul s-a

născut în America, predecesorii săi au fost mai degrabă europeni, decât americani.

- René Descartes şi La Mettrie care concep organismul ca pe o maşină; model mecanicist

care interpretează viaţa psihică ca o funcţie a organismului integral.

- Auguste Comte – părintele pozitivismului, care afirmă că numai cunoştinţele provenite

din observaţia directă sunt valide.

- Charles Darwin: evoluţia se bazează pe selecţia comportamentelor celor mai mari reuşite

din punctul de vedere al adaptării prin accesul la reproducere al celor ce le performează.

- Psihologia funcţionalistă a lui John Dewey care se referise la rolul adaptiv pe care îl

îndeplineşte arcul reflex.

- Ivan Pavlov este considerat de Watson ca un maestru ale cărui lucrări pot servi ca „cheie”

pentru înţelegerea propriilor sale lucrări. Consideră însă neesenţială cunoaşterea şi analiza

modalităţilor fiziologice de producere a reflexului, behaviorismul fiind afiziologic.

Concepţia behavioristă valorifică studiile lui Pavlov (condiţionare clasică) şi cele de

reflexologie ale lui Bechterev.

71

Paradigma behavioristă derivă din pragmatism, curent de gândire prin care adevărul

este identificat cu utilul (vezi tema Funcţionalismul).

- psihologia studiază reacţiile, adaptările, mişcările, acţiunile şi comportamentele

(Watson, 1924, apud Viney, 1993, p. 306);

- mintea umană, în mod analog minţii animalului, este o „cutie neagră” (black box) în care

se petrec procese ce nu pot fi studiate direct, aşadar psihologia nu-şi poate extinde

domeniul asupra lor atâta timp cât are pretenţia de a fi o ştiinţă;

- conştiinţa şi viaţa psihică sunt deducţii pe care le facem, pornind de la datele de

observaţie, fără a fi siguri de validitatea lor;

- singurele date ce pot fi studiate cu o metodologie riguros ştiinţifică sunt stimulii (externi!)

şi răspunsurile produse de aceşti stimuli, rezumate în formula S → R;

- aceste două categorii de fenomene pot fi măsurate (au o natură cantitativă, nu numai

calitativă).

Principiile explicative ale behaviorismului şi obiectivele sale

- comportamentul este o reacţie de răspuns la un stimul din mediu; răspunsurile pot fi

motorii sau verbale;

- datele psihice ce pot fi luate în considerare sunt numai cele referitoare la relaţia S-R;

- obiectivele psihologiei sunt de a emite predicţii asupra răspunsului pornind de la stimul şi

de a explica natura stimulului pornind de la răspuns.

Postulate teoretice

- în sfera comportamentului (uman şi animal) determinismul este strict;

- comportamentul se reduce la procese psihomecanice – musculare şi glandulare;

- orice comportament, indiferent de complexitate, este analizabil în termeni de secvenţe ale

răspunsului;

- procesele de conştiinţă, dacă există, nu pot fi studiate ştiinţific, de aceea a apărut

denumirea „Psihologie fără conştiinţă”;

- comportamentele sunt învăţate;

- învăţarea este condiţionată (limitată) de disponibilităţile prescrise ereditar.

Metodologia

- Watson enumeră patru metode: 1) observaţia, cu sau fără instrumente , 2) testele, 3)

relatările verbale, 4) reflexul condiţionat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 208).

- experimente de învăţare pe animale;

- a fost studiată importanţa exerciţiului pentru învăţare, a stării de pregătire şi a efectului

sau întăririi;

- treptat, în experimente au fost introduse şi variabile intermediare;

- s-a acordat importanţă designului experimental şi izolării variabilelor.

72

2. Reprezentanţi ai behaviorismului clasic

J. B. Watson (1878 – 1958)

- iniţial a făcut experimente pe animale;

- prin observaţii zilnice a 100 de nou-născuţi, a întocmit un „repertoriu comportamental la

naştere”;

- studii asupra condiţionării fricii la copiii mici;

- a demonstrat că frica, furia, ataşamentul sunt rezultate ale condiţionării – terapia de

condiţionare şi decondiţionare a fobiilor.

Exemple

Experimentul cu micul Albert

Albert avea 11 luni, era foarte curios, se juca fără frică cu obiecte şi animale mici

(iepuri, cobai). Se temea doar de zgomotul produs de lovirea unei bare metalice.

Watson a produs în mod repetat zgomotul atunci când Albert încerca să atingă un

şoarece alb de pluş. Copilul tresărea şi începea să plângă. După mai multe

reprize, Albert începea să plângă de îndată ce vedea şoarecele; devenise fobic la

cobai. La cinci zile după această achiziţie, în faţa copilului au fost plasate pe

rând: 1) cuburi, cu care s-a jucat ca de obicei, 2) cobaiul, Albert plânge, 3) din

nou cuburile, joc liniştit, 4) cobaiul, semne de teamă, 5) cuburi, linişte, 6) un căţel

care îl face să tresară şi să se retragă. Pe rând, au fost urmărite reacţiile la o haină

de blană, un pachet deschis de vată, părul lui Watson, masca de Moş Crăciun. Pe

nici unul dintre aceste obiecte Albert nu vrea să le atingă.

- a explicat formarea abilităţilor manuale prin învăţarea realizată în interacţiunea cu

obiectele din mediu;

- a acceptat totuşi că gândirea este un „proces ascuns”, în care sunt implicate mişcări

musculare şi secreţii glandulare – teoria motrică a gândirii;

- a studiat învăţarea limbajului prin prisma relaţiei S – R (copiii surzi sunt şi muţi, deoarece

nu au stimulare auditivă şi nu-şi pot controla răspunsul vocal);

- învăţarea limbajului (pasiv) este bazată pe repetarea asociaţiei dintre un obiect (percepţie

vizuală) şi numele sau (percepţie auditivă – cuvânt);

- învăţarea limbajului activ presupune repetarea (răspuns) cuvântului auzit (stimul) şi auto-

corectarea (răspuns) la auzul propriei pronunţări (stimul), printr-un mecanism de reacţie

circulară;

- considera că toţi copiii normali au potenţiale de învăţare similare, diferenţierea fiind

cauzată de educaţie;

73

Exemple

Cu „o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de principii indicate de

mine, garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl pregătesc să devină orice fel de

specialist – doctor, avocat … şi, da, chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de

talentul său, de înclinaţii, de afinităţi, de capacităţi, de vocaţii, de rasa

predecesorilor săi” (Watson, 1924).

- şi-a pus în practică ideile behavioriste referitoare la educaţie în creşterea propriilor copii,

pe care i-a numit chiar copii behaviorişti (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 159).

Meritele activităţii lui John Watson

Pentru numeroase concepte, a formulat definiţii operaţionale în termeni de operaţii care să

permită măsurarea lor (de exemplu, foamea este definită ca fiind numărul de ore în care

subiectul nu a ingerat hrană, sau ca o anumită reducere a greutăţii corporale a subiectului).

A fost considerat, după Freud, cea mai importantă figură a gândirii psihologice din

prima jumătate a secolului al XX-lea. A propus un sistem conceptual obiectiv al

behaviorismului; a desfăşurat cercetări experimentale de psihologie comparată, învăţare şi

condiţionare a reacţiilor emoţionale ale copiilor; a fundamentat dezvoltarea terapiilor

comportamentaliste. Aceste realizări s-au produs într-o perioadă scurtă de timp, între 1908 şi

1920 în timpul activităţii sale la universitatea John Hopkins.

Limite

A absolutizat importanţa învăţării şi a educaţiei în determinarea comportamentului, fiind un

continuator al concepţiei lui John Locke. Este criticat pentru perspectiva caricatural

mecanicistă, deterministă asupra omului.

Lucrări cu caracter ştiinţific:

Behavior: an introduction to comparative psychology (1914).

Psychology from the standpoint of a behaviorist (1919).

Behaviorism (1924).

A scris numeroase lucrări de popularizare a psihologiei care au contribuit la

sensibilizarea publicului larg faţă de problematica acestei ştiinţe.

74

3. Neobehaviorismul : paradigma şi metoda

Cea de a doua etapă în dezvoltarea behaviorismului este numită neobehaviorism şi începe în

anii ’60. Principalii săi exponenţi sunt Edward Chase Tolman, Edwin Guthrie, Clark Leonard

Hull şi Burrhus Frederic Skinner.

Foarte mulţi dintre psihologii experimentalişti ai epocii, indiferent de abordarea

teoretică şi metodologică pe care o foloseau, au împărtăşit punctele de vedere behavioriste. În

primul rând au contribuit la constituirea unei bogate baze de date rezultate din experimentele

pe animale bazate pe condiţionare şi învăţarea prin discriminare. În al doilea rând,

neobehavioriştii au depus eforturi pentru valorificarea datelor culese în experimente în scopul

elaborării unor sisteme explicative, foarte diferite de la un autor la altul. Astfel, Hull a propus

o abordare ipotetico-deductivă, Skinner a afirmat un behaviorism radical, iar Tolman a

acceptat existenţa unor variabile intermediare între stimul şi răspuns1.

Principalele direcţii de îmbogăţire a paradigmei behavioriste:

flexibilizarea paradigmei behavioriste clasice prin renunţarea la schema simplistă S – R;

admiterea unor variabile intermediare între S şi R (evenimentele interne organismului),

fapt ce a creat premise pentru o apropiere de alte curente (cognitivism).

procesele cognitive si reglatorii sunt incluse în schema aplicativă a comportamentului, ca

variabile intermediare;

variabilele de natură fiziologică sunt şi ele luate în considerare ca variabile intermediare,

renunţându-se la paralelismul psihofiziologic profesat de către Wundt;

comportamentul şi procesele psihice incluse în el sunt considerate un tot unitar;

direcţii de evoluţie teoretică înspre convergenţa cu alte curente teoretice (asociaţionism,

funcţionalism, structuralism, gestaltism, psihologie cognitivă);

extinderea concepţiei behavioriste le nivel social, de către psihologul Albert Bandura şi

antropologul George H. Mead.

Reprezentanţi ai neobehaviorismului

Edward Chase Tolman (1866 – 1959)

Înainte de a se dedica psihologiei, Tolman a studiat ingineria la Institutul tehnologic din

Massachusetts. Formarea ca psiholog a fost influenţată de stagii îndrumate de către

gestaltistul Kurt Koffka, de structuralistul Titchner şi, decisiv, de părintele behaviorismului

James Watson. Devenit profesor la Universitatea a desfăşurat studii cercetări pe cobai asupra

învăţării.

Tolman îşi numeşte succesiv teoria ca behaviorism intenţional, molar, operaţional,

teleologic şi cognitiv2. Opune abordarea sa molară a comportamentului celei moleculare

adoptate de către Watson, care susţinea că răspunsul la un stimul este o simplă asociere de

1 Schultz şi Schultz, 1987, p. 228 ş.u. 2 Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 208.

75

elemente fiziologice. Tolman defineşte comportamentul molar din perspectivă gestaltistă ca

fiind un fenomen emergent, ce nu poate fi redus la suma componentelor sale.

Ca behaviorist, Tolman considera că atât cauzele comportamentului, cât şi

comportamentul ca atare pot fi observate în mod obiectiv şi definite operaţional. A susţinut că

există cinci variabile independente din a căror combinare rezultă comportamentul (C)–

variabila dependentă. Dacă în cazul experimentelor pe animale aceste variabile pot fi precis

controlate, în cazul oamenilor controlul este foarte dificil. Expresia relaţiei dintre variabile

este prezentată mai jos.

C = f(S, I, E, A, V)

unde S este stimulul provenit din mediu

I este impulsul fiziologic

E este ereditatea

A este antrenamentul anterior

V este vârsta individului

Între variabilele cauză şi comportamentul generat de ele se interpun factori

neobservabili, care pot fi doar inferaţi, deduşi, factori numiţi de Tolman variabile

intermediare. Încă din 1929, Robert Sessions Woodworth, care a studiat la Universitatea

Columbia sub îndrumarea lui James McKeen Cattell, a propus expresia stimul – organism –

răspuns, menită să evidenţieze activitatea organismului între momentul receptării stimulului

şi cel al emiterii răspunsului. Nu este suficient să cunoşti stimulul pentru a anticipa răspunsul,

este de asemenea necesar să se ţină seama de funcţionarea organismului între cele două

momente, dată fiind interacţiunea permanentă dintre individ şi mediu. Variabilele

intermediare, în concepţia lui Tolman erau atât de natură cognitivă, cât şi motivaţională.

Variabilele intermediare pun accentul pe rolul proceselor psihice în geneza comportamentului.

Conceptualizarea acestui nou tip de variabile este legată de noţiunea de structură din teoria

gestaltistă.

Printre variabilele intermediare se numără intenţionalitatea, Tolman considerând că

orice comportament este orientat spre un scop: al pisicii care încearcă să iasă din cutie, al

cobaiului care învaţă să străbată labirintul pentru a ajunge la mâncare, al omului care studiază

muzica. Tolman a utilizat termenul gestaltist de insight (preluat de la Köhler în urma

experimentelor asupra maimuţelor din Teneriffe) pentru a arăta că în explorarea labirintului

cunoaşterea de către cobai a configuraţiei acestuia le facilitează accesul la mâncare. Pentru a

demonstra această afirmaţie, el a construit un labirint supraînălţat care i-a permis cobaiului să

perceapă în ansamblu structura labirintului înainte de a alege drumul spre mâncare. 14 cobai

din cei 15 implicaţi în experiment au ales calea cea mai scurtă3, dovedind că au învăţat să

răspundă nu la stimuli izolaţi, ci la stimuli aflaţi în relaţie cu alţii, într-un context dat;

învăţarea a fost generată de nevoi care l-au condus pe cobai spre urmărirea scopului. Învăţarea

implică elaborarea unor structuri mentale formate din informaţii furnizate de senzaţii şi

3 Vauclair, 1980, p. 332.

76

percepţii, un scop şi o modalitate de legătură între ele reprezentată de comportament. Prin

repetare, indicii perceptivi, iniţial neutri, dobândesc semnificaţie pentru subiect şi îi vor

orienta răspunsurile comportamentale în vederea atingerii scopului.

Un alt concept propus de Tolman (1948) este harta cognitivă: în timpul învăţării se

elaborează o structură mentală cu organizare şi activitate proprie. Ea se organizează în jurul

unor aşteptări şi anticipări în raport cu scopul urmărit; conţin modalităţi de acţiune pentru

atingerea scopului, ca şi avantajele şi dezavantajele implicate de fiecare dintre ele. Această

reprezentare este similară formei propuse de gestaltişti (Viney, 1993, p. 336; Lecadet şi

Mehanna, p. 208).

Exemplu de hartă cognitivă

Pentru a ajunge dintr-o clădire în alta a universităţii, subiectul trebuie să parcurgă

un traseu care seamănă cu un labirint. El conţine un anumit număr de viraje spre

dreapta, spre stânga, urcarea unor scări etc., pe care însă subiectul nu le

memorează ca atare, ci îşi construieşte o reprezentare a ansamblului de imobile, a

posibilelor alei pe care se poate deplasa, scări, ascensoare etc. Pe această hartă

mentală subiectul imaginează mai multe combinaţii de trasee, într-o manieră

flexibilă, alegând preferenţial o rută sau alta.

Numai pentru pasionaţi...

Metoda locurilor (Ars memoriae)

Harta cognitivă propusă de Tolman îşi are originea în metoda locurilor, metodă

mnemotehnică practicată încă din antichitate, descrisă într-un manual latin de

retorică, anonim, intitulat Rhetorica ad Herennium scris în anul 85 î.Hr. Timp de

secole, a fost predată în universităţi, ca parte a retoricii sau a dialecticii, fiind utilă

pentru memorarea unei liste lungi de elemente ordonate, cum ar fi un discurs sau

un jurământ.

Metoda era numită şi plimbare cu gândul, în care se folosea vizualizarea pentru a

organiza şi reactualiza informaţiile. Se recomanda descompunerea materialului de

memorat în părţi cărora li se asocia un simbol sau o imagine relevantă, care erau

apoi asociate în ordine cu un punct dintr-un loc familiar, foarte bine cunoscut:

propria cameră, piaţă, biserică, stradă, numit în secolul al XVI-lea palatul

memoriei. Pe parcursul plimbării imaginare prin acel loc, pe traseul prestabilit,

erau regăsite rapid şi precis în fiecare punct elementele memorate.

În multe limbi, astăzi, există formulări care derivă din metoda locurilor: în primul

rând, în al doilea rând, sau în franceză „en premier lieu”, en „second lieu” sau în

engleză „in the first place” etc.

Învăţarea latentă a fost observată la cobai, dar se manifestă şi la oameni, atunci când

învăţarea nu se obiectivează imediat într-un nou comportament şi nu este influenţată de

aplicarea unei recompense. În experimentul clasic prin care Tolman şi Honzik (1930) au

77

demonstrat existenţa acestei forme de învăţate s-au folosit trei grupuri de cobai plasaţi în

labirint şi având libertate de mişcare. Primul găsea zilnic hrană la capătul labirintului, al

doilea nu a găsit niciodată recompensa, iar la grupul al treilea hrana a fost introdusă doar în a

11-cea zi. Viteza de explorare a crescut şi numărul greşelilor a scăzut puternic astfel că în a

12-cea zi grupul al treilea a ajuns la aceeaşi performanţă ca şi grupul recompensat constant cu

hrană.

Concepte de bază propuse de Tolman:

- Comportamentul este o activitate adaptativă, intenţionată prin care organismul îşi

organizează elementele ambientului din perspectiva mijloacelor şi scopurilor sale.

- Cogniţia = rezultatul unui proces fundamental de învăţare a indicilor perceptivi (“sign

learning”), prin care individul dobândeşte o cunoaştere intuitivă a mediului.

- Constructul cognitiv = stare de pregătire în care scopurilor le sunt asociate mijloace;

este un set relativ independent de starea motivaţională: ştiu cum să-mi procur un

anumit lucru, chiar dacă nu am în prezent nevoie de el (expectanţe).

- Dimensiunea majoră orientării într-un mediu este a şti “ce duce la ce” - organizarea

acelui mediu în termeni de mijloace – scop.

- Disponibilităţi mijloace – scopuri sunt reprezentări mentale, care facilitează

comportamente afective viitoare, interconectate.

- Situaţiile de adaptare sunt diferite şi necesită tipuri de învăţare diferite în care sunt

cuprinse aspecte motivaţionale, perceptive, expectanţe, abilităţi de comportare

(patternuri motrice).

- Învăţarea latentă

Viziune asupra adaptării:

- Nu întărirea este factorul de bază în învăţare, ci înţelegerea („insight”).

- Neogestaltismul defineşte adaptarea prin prisma proceselor cognitive.

- Orice fiinţă are trebuinţe de cunoaştere, evidente din primele clipe de viaţă (reflexul de

orientare = reflex necondiţionat), care îi asigură supravieţuirea prin sesizarea

stimulilor neaşteptaţi şi orientarea flexibilă a răspunsului.

- Împacă behaviorismul cu conceptul de scop.

- Lărgeşte viziunea asupra comportamentelor adaptative, de la cele de răspuns (stimuli

externi), la cele intenţionale (premeditate, iniţiate dinăuntru şi orientate spre scop).

- Aproprie behaviorismul de gestaltism şi cognitivism prin introducerea conceptului de

„învăţare cognitivă”.

- Face distincţia dintre învăţare şi performanţă.

- Introduce conceptul de „învăţare latentă” = cunoaşterea anterioară a

comportamentului, neavând legătură directă cu scopul, dar care, prin actualizare,

facilitează performanţe (şobolanul care învaţă, fără întărire).

78

- Graţie lui Tolman, behavioriştii au acceptat ideea „variabilei intermediare” (între

stimul şi răspuns) care influenţează comportamentul de răspuns.

Clark Leonard Hull (1884 – 1952)

- propune o reconstrucţie sistematică a behaviorismului

- contribuţii în domeniul învăţării şi al psihologiei experimentale;

- a introdus în schema clasică S → R constructe ipotetice sau variabile intermediare:

noţiunea de impuls (drive) pentru motivaţiile primare (foame, sete, somn) şi

deprindere (habit) pentru reacţia întărită are tendinţa de a fi repetată; modifică

schema behavioristă clasică S → R în forma relaţiei S → O → R;

- a sistematizat cunoştinţele din domeniu pentru a da o explicaţie unitară

comportamentului ca sistem S – O – R.

Burrhus Frederic Skinner (1904 –1990) Behaviorismul radical

- apărător fervent al obiectivităţii şi pozitivismului în psihologie, ca şi Watson;

- a criticat concepţia watsoniană a achiziţiei comportamentelor (răspunsurilor) conform

schemei condiţionării clasice;

- a explicat învăţarea prin condiţionare operantă (instrumentală);

- modelul skinnerian al comportamentului: componente:

stimulul de discriminat

răspunsul operant

consecinţe ale comportamentului, numite şi agenţi de întărire

Exemple

Dispozitivul experimental standard (Cutia Skinner)4

Cutie în care este închis un animal înfometat (porumbel, şoarece). Atunci când

animalul atinge o pârghie, i se administrează o porţie de hrană. La început,

animalul apasă pârghia doar din întâmplare, apoi din ce în ce mai des. Animalul

învaţă să atingă pârghia pentru a primi hrana.

Procedura de condiţionare a animalelor a permis învăţarea de comportamente

complexe: discriminarea figurilor geometrice, a culorilor.

- admite caracterul activ al învăţării: individul iniţiază secvenţa comportamentală pentru a

obţine efectul dorit;

- eficienţa întăririlor este dată de situaţia în care are loc răspunsul, de natura răspunsului, de

consecinţele comportamentului (efectele cu rol de întărire); valorifică lucrările

experimentale ale lui Thordike asupra învăţării şi, în special, a legii efectului;

4 Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie. Du behaviorisme au cognitivisme. Paris: In Press,

p. 85-87.

79

- pentru a consolida comportamentele dorite se pot aplica diferite programe de întărire

prezentate în caseta de mai jos.

-

Programe de întărire

Întărire continuă: fiecare răspuns corect este recompensat.

Întărire cu rată fixă: fiecare recompensă este administrată după un anumit număr de

răspunsuri corecte.

Întărire cu rată variabilă: recompensa este administrată după un număr de răspunsuri

corecte care variază în jurul unei valori centrale.

Întărire la interval fix: recompensa este administrată la un anumit interval de timp.

Întărire la interval variabil: recompensa este administrată la intervale de timp variabile

(în acest mod se condiţionează dependenţii de jocurile de noroc)

- învăţarea unor comportamente complexe poate fi descompusă în secvenţe de învăţare mai

simple;

Exemplu: formarea deprinderilor motrice – faze de învăţare analitice sau elemente

şi sintetice sau organizarea, sistematizarea, perfecţionarea;

- pe baza teoriei sale au fost dezvoltate metode de învăţare programată;

- a evidenţiat aspectele comune ale învăţării prin condiţionare operantă la om şi la animale;

- considera că obiectul psihologiei nu este comportamentul provocat, ci cel emis, prin care

subiectul urmăreşte anumite afecte (scopuri);

- personalitatea este o istorie (rezultantă) a recompenselor sau pedepselor unui individ.

- nu neagă existenţa stărilor interne (mentale sau fiziologice), dar consideră că nu au nici o

utilitate funcţională în determinarea şi controlul comportamentelor. Stările interne pot fi

considerate curele de transmisie între stimul şi răspuns, însă nu modifică în nici un fel

relaţia S – R. De aceea, este contraproductiv să se consume timp cu analiza acestor stări.

Raportul recompensă-pedeapsă

Experimentele pe animale i-au permis lui Skinner să descopere că uneori cobaii evitau

pedeapsa fără a abandona comportamentul care o provocare. De aceea, el a propus trei

mecanisme reglatorii ale comportamentului:

Întărirea pozitivă: consecinţa comportamentului aşteptat de experimentator este apariţia unui

stimul agreabil (cobaiul este recompensat pentru comportamentul său).

Întărirea negativă: consecinţa comportamentului este întreruperea sau absenţa stimulului

negativ

Pedeapsa: consecinţa comportamentului nedorit de experimentator este aplicarea unui stimul

aversiv cu scopul de opri acest comportament.

80

Albert Bandura (1925 - ) promotor al socio-behaviorismul

Teoria învăţării sociale este o abordare socio-behavioristă a procesului de învăţare.

Este mai puţin radicală decât perspectiva lui Skinner, fiind puternic influenţată de revoluţia

cognitivistă. Bandura cercetează comportamentul subiecţilor aflaţi în interacţiune, foloseşte

metoda observaţiei şi subliniază rolul întăririi în modificarea comportamentelor.

Aspectul cognitivist al perspectivei sale constă în faptul că răspunsul subiecţilor nu

este automat emis la un anumit stimul (ca în cazul roboţilor), ci ca urmare a unei auto-activări;

subiectul este conştient ce comportament a fost recompensat şi anticipează că va primi aceeaşi

recompensă dacă se va comporta la fel. Deşi este de acord cu Skinner că modificările de

comportament sunt rezultatul întăririlor, Bandura consideră, şi demonstrează empiric, că

modificarea apare chiar şi în absenţa experienţei nemijlocite a subiectului, prin întărire

vicariantă: subiectul observă consecinţele comportamentului la o altă persoană şi este

capabil să se comporte similar pentru a primi o recompensă similară.

Exemple

Experimentul cu păpuşa Bobo

Capacitatea de a învăţa imitând modelul (învăţare prin modelare) presupune că

subiectul apreciază şi anticipează consecinţele unui comportament chiar dacă nu l-a

experimentat el însuşi. Astfel, individul este capabil să îşi regleze comportamentul, adică să

decidă în mod conştient dacă să execute sau nu un comportament doar pe baza cunoaşterii

consecinţei suferite de o altă persoană pe care o observat-o. În viziunea lui Skinner, cine

controlează administrarea întăririlor controlează învăţarea, în timp ce în viziunea lui Bandura,

cine controlează modelele în societate controlează învăţarea.

Bandura propune conceptul de eficacitate de sine percepută (engl. self-efficacy) care

exprimă convingerea subiectului că este capabil să îndeplinească cu succes o anumită sarcina,

starea de eficacitate punându-şi amprenta asupra performării comportamentelor.

Un argument în plus pentru importanţa acordată de Bandura proceselor cognitive în

determinarea comportamentelor, este afirmaţia sa că mai important decât programul de

întărire în sine este ceea ce crede subiectul despre tipul de program.

4. Evaluarea critică a behavorismului

Principalele contribuţii la dezvoltarea psihologiei vezi Marine p. 95

În domeniul teoretic:

a modificat reprezentarea fiinţei umane;

enunţuri precise de principii, definiri clare ale conceptelor, rigoarea inferenţelor,

delimitarea obiectului de studiu;

81

a lărgit studiul fenomenelor psihice de la uman la infrauman şi a folosit concluziile

sau cunoştinţelor dobândite în studiile făcute pe animale la nivel uman;

a opus rezistenţă concepţiei introspecţioniste.

au accentuat importanţa activităţii nervoase superioare în procesul învăţării, fără a

o studia însă în mod direct (EEG încă nu era dezvoltată la complexitatea de azi);

factorii sociali sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul comportamentelor

învăţate;

aplicaţii în domenii de psihologie aplicată: comportament organizaţional,

comportament de consum, comportament al grupurilor, analiza comportamentală.

În domeniul metodologic:

rigoare în proiectarea experimentelor – experimentul devine principala metodă de

studiu şi evitarea speculaţiilor sterile → psihologia devine astfel ştiinţifică.

Extinderi ale behaviorismului:

Dintre toate curentele psihologice, behaviorismul şi neobehaviorismul a fost cele mai

preocupate de fenomenele învăţării: mecanisme, factori, legităţi.

Contribuţii importante în domeniul şcolar: învăţarea programată a luat o amploare

deosebită în anii 1950 – 1960. Au apărut “maşini de învăţat” şi “manuale programate”. Azi, în

buna tradiţie “pragmatistă” sunt la modă softurile educaţionale interactive care au la baza

acelaşi principiu al descompunerii activităţii de învăţare în secvenţe simple. Asimilarea

fiecărei unităţi este verificată imediat şi întărită (dacă răspunsul solicitat este cel corect) sau

secvenţa este reluata până la obţinerea răspunsului bun. Secvenţele de învăţare sunt organizate

succesiv, în paşi, după un plan logic; învăţarea este asigurata prin întărire.

Alte aplicaţii ale behaviorismului şi neobehaviorismului: formarea deprinderilor

motrice, modelarea comportamentului prin recompense si pedepse, psihoterapia

comportamentalistă.

Critica ideilor behavioriste

behavioriştii concepeau o „psihologie fără conştiinţă”, negând conştiinţa ca obiect de

studiu al psihologiei; Chiar şi neobehavioriştii flexibili au exclus din sfera psihologiei

fenomenul conştiinţei; principalul argument: conştiinţa este un fapt subiectiv,

interpretat diferit de la un om la altul şi imposibil de studiat ştiinţific; chiar dacă ea

există, nu are rol cauzal deci este inutilă în explicarea comportamentului.

simplificarea excesivă de dragul clarităţii, acurateţei şi preciziei;

reducerea paletei de fenomene psihice la ceea ce este observabil (behaviorismul

clasic). Se pierdea astfel problema semnificaţiei comportamentelor.

Comportamentul, devenit obiect al psihologiei, nu mai este considerat expresia

structurilor psihice.

Behaviorismul este numit de Titchener ştiinţa comportamentului şobolanului.

82

Test de evaluare a cunoştinţelor

1. Precizaţi beneficiile pentru educaţie ale poziţiei exprimate de către John

Watson: Cu „o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de

principii indicate de mine, garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl

pregătesc să devină orice fel de specialist – doctor, avocat … şi, da,

chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de talentul său, de înclinaţii, de

afinităţi, de capacităţi, de vocaţii, de rasa predecesorilor săi”. Identificaţi

dezavantajele acestui punct de vedere în activitatea educativă.

2. Folosind modelul skinnerian al comportamentului, descrieţi trei

experienţe personale de învăţare.

3. Comparaţi behaviorismul clasic cu neobehaviorismul.

4. Argumentaţi în favoarea afirmaţiei că harta cognitivă este similară formei

propuse de gestaltişti.

5. Realizaţi o evaluare critică a curentului behaviorist, prezentând

contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.

Tema de control nr. 3

Analizaţi comparativ două curente psihologice sau activitatea a doi psihologi.

Tema se va efectua pe 3 - 4 pagini A4, font 12 la 1,5 rânduri şi se va

transmite tutorilor pe suport hârtie.

Aprecierile vor fi postate pe platforma electronică. Nota obţinută la tema nr.

1 are o pondere de 20% în nota finală.

Bibliografie

Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.

Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.

Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.

Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.

Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt

Brace & Company.

Vauclair, J. (1980). Le rôle de la propriomotricité dans l’apprentissage d’un labyrinthe chez le

hamster doré. L’année psychologique, 80, 331-351.

Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.