Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Misiunea Bisericii în viziunea lui Anastasios Yannoulatos

Îndrumător: Candidat:

Pr. Prof. Dr. Petraru Gheorghe Condrea Vlăduț-Andrei

Iaşi,

2015

1

Cuprins

1. Introducere - Biografia Arhiepiscopului Yannoulatos....………………………...….....p. 4

1.1 Scurtă prezentare a lui Anastasios Yannoulatos………………….…….p. 4

1.2 Anastasios Yannoulatos, luptător pentru Biserică…………………..….p. 5

1.3 Prima parte a vieții sale …………………………..……….……….......p. 7

1.4 Anii 90’ punctul culminant al misiunii sale …………………………..p. 13

1.5 Opera și abordarea religioasă…………………………………...….....p. 15

2. Misiunea Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos la conducerea Bisericii Ortodoxe

Albaneze………………………………………………………………………………p. 18

2.1 Creștinismul în Albania………………………………….………..…. p. 18

2.2 Lupta statului împotriva ortodoxiei în Albania - regimul lui Enver Hodja

(Percursorii lui Anastasios Yannoulatos)………………………....…..p. 20

2.3 Venirea la conducerea Bisericii Ortodoxe Albaneze a lui Anastasios

Yannoulatos....……………………………………………...…………p. 21

2.4 Misiunea Înaltpreasfințitului Anastasios Yannoulatos de refacere a vieții

spirituale creștine în Albania........................................………….…... p. 26

2.5 Misiunea de reconstrucție a locașelor de cult și sociale ale Bisericii....p. 28

2.6 Misiunea Înaltpreasfințitului Anastasios Yannoulatos prin programe

sociale și de educație.............................................................................p. 30

2.7 Situația actuală a ortodoxiei în Albania.................................................p. 32

3. Ideii și concepții misiologice……………...……………….......................................p. 35

3.1 Contribuția Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos la dezvoltarea

misiunii ortodoxe.....................................................…………………..p. 35

3.2 Principalele idei și concepții misiologice în opera Arhiepiscopului

Anastasios Yannoulatos..........................………...................................p. 42

3.2.1 Misiunea Bisericii și unitatea ei în societatea contemporană.......p. 42

3.2.2 Mărturisiea ortodoxă în lumea contemporană..............................p. 50

2

3.2.3 Obligația mărturisirii ortodoxe în contemporaneitate..................p. 60

4. Concluzie…………………………………………………………………………........p. 65

Bibliografie…………………………………………………………………………....p. 67

Curriculum vitae......…………………………………………………………………..p. 70

Declarație…………………………………………...…………………………………p. 71

3

I Introducere - Biografia Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos

I.1. Scurtă prezentare a lui Anastasios Yannoulatos

Anastasios Yannoulatos, în albaneză Anastas Janullatos, iar în limba greacă

Αναστάσιος Γιαννουλάτος, s-a născut la 4 noiembrie 1929, la Pireu, în Grecia. Este

arhiepiscopul ortodox al Tiranei, al Durrës-ului și al întregii Albanii și totodată Întâistătătorul

Bisericii Ortodoxe Autocefale din Albania.

Anastatios Yannoulatos a crescut și s-a format în Grecia și tot acolo a prins drag de

Biserică, dar și de activitatea misionară. Încă din perioada studenției a început să participe la

activitatea de catehizare a tineretului Bisericii Ortodoxe din Grecia. În 1961 a ajuns prin

intermediul activitații desfășurate să intre în contact și să lucreze pentru Consiliul Mondial al

Bisericilor.

Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop de Tirana și a întregii Albania, este considerat

ca fiind unul dintre ce mai pătrunzători analiști ortodocși cu privire la pluralismului religios și

consecințele sale pentru doctrina creștină și misiunea Bisericii în cea de-a doua jumătate a

secolului 20 și începutul secolului 21. Ca Arhiepiscop, autoritate teologică, savant creștin, și

lider la nivel național și internațional, Anastasios Yannoulatos contribuie în mod semnificativ

la dezvoltarea teologiei și misiunii creștine.

Considerat ca fiind cel care a redescoperit etosul misionar ortodox, Arhiepiscopul

Anastasios fost profesor de istorie a religiilor la Universitatea din Atena (1972-1992),

membru de onoare al Academiei din Atena, Doctor Honoris Causa în domeniul Teologie și

Filosofie la 18 universități, facultăți sau departamente din întreaga lume, membru a

numeroase societăți științifice și organizații internaționale, vice-președinte al Conferinței

Bisericilor Europene (2003-2009), președinte al Consiliului Mondial al Bisericilor (2006-

2013), și președinte de onoare la Conferința Mondială a Religiilor pentru Pace (din 2006); de

asemenea, el a primit multe alte medalii, distincții și premii din partea Bisericii Ortodoxe,

precum și din partea mai multor țări, fiind nominalizat în anul 2000 pentru Premiul Nobel

pentru Pace. A scris 15 de lucrări academice și peste 140 de eseuri și articole despre misiunea

creștină și dialogul cu persoanele de alte credințe, traduse în 12 de limbi.

Valoarea operei sale poate fi înțeleasă numai pornind de la ceea ce Arhiepiscopul

Anastasios Yannoulatos însuși a subliniat, și anume că: „Misiunea creștină este inseparabilă

de natura Bisericii" - și toate realizările sale au fost menite să servească acel scop, de

4

promovare neîncetată a misiunii în calitate de martor al Bisericii „până la sfârșitul lumii"

(Faptele Apostolilor 1, 8), pentru toate popoarele și mai ales pentru cei aflați dincolo de

zidurile lumii creștine.

În prezent titlul său oficial este acela de Arhiepiscop al Tiranei și al întregii Albanii,

însă a fost numit adesea Arhiepiscop al Tiranei și al tuturor ateilor, și a acceptat și această

titulatură, biserica lui fiind deschisă tuturor, indiferent de credința pe care aceștia o

mărturisesc. Astfel este un model în misiunea pe care Biserica o are în lume, aceea de a

împărtăși iubirea lui Dumnezeu „la toate neamurile”.

Arhiepiscopul Anastasios este foarte activ și în cadrul mișcării ecumenice: este

vicepreședintele Conferinței Bisericilor Europene. Din 1984 pană în 1991 a fost președintele

Comisiei pentru Evanghelizare și Misiune Mondială din Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

Din 2006 este unul din președinții Consiliului Ecumenic al Bisericilor.

În iunie 2006 Albania a fost scuturată de o serie de scandaluri ale căror protagoniști

au fost diverși clerici ai Bisericii Ortodoxe Albaneze, iar Arhiepiscopul Anastasios a fost

supus presiunilor clasei politice: el a fost acuzat că nu își controlează suficient de bine preoții

care ajunseseră să ceară bani pentru diversele servicii religioase efectuate sau, într-un caz mai

special, depozitau oseminte deshumate fără autorizație. Forțele naționaliste albaneze au

profitat de ocazie și au cerut demisia arhiepiscopului grec și înlocuirea lui cu unul albanez.

I.2. Anastasios Yannoulatos, luptător pentru Biserică

Marile eforturi misionare ale Bisericii Ruse a ajuns aproape ca o perdea comunistă

care a pus Biserica într-un corset. Între timp, bisericile ortodoxe din Balcani au luptat pentru a

depăși efectele celor cinci secole anterioare de subjugare musulmane. Deși terenurile ortodoxe

din Grecia, România, Bulgaria și Serbia și-au câștigat independența, un puternic sentiment de

naționalism a prevalat în biserici, iar ideea de mobilizare dincolo de granițele țărilor lor a fost

un concept la care puțini s-au gîndit sau peste care se trecea foarte ușor.

Abia la sfârșitul anilor 1950 un număr de tineri teologii ortodocși au început să

devină mai vocali cu privire la necesitatea unei acțiuni externe statului care să slujească

misiunii Bisericii. De la o conferință ortodoxă internațională, organizată de către tineri în

1958 la Atena, a început un apel de dezvoltare către misiunile de propovăduire a dreptei

credințe. Acești tineri și-au exprimat ideea că este de responsabilitatea Bisericii, atît față de

5

creștini cît și față de misiune, și această misiune nu ține doar de trecut, ci este nevoie și ca

biserica contemporană să se implice în acest gen de acțiuni.

În ciuda situației cu care se luptă Biserica, a faptului că în acea perioadă aceasta era

săracăși abia era eliberată din robie, apelul apostolic al Domnului cerea totuși un răspuns.

Liderul acestui grup de tineri a fost Anastasios Yannoulatos, un tânăr teolog ortodox din

Grecia. În acest fel el a reușit să provoace Biserica Greciei să revină la vechea tradiție

misionară și să revigoreze obiceiul acesteia de a împărtăși credința creștin ortodoxă.

În 1959 Yannoulatos a ajutat la fondarea „Porefthentes”, o mișcare misionară al cărei

scop a fost de a reaprinde conștiința misionară a Bisericii Ortodoxe, precum și pentru a educa

lumea non-ortodoxe despre patrimoniul misionar bogat al Bisericii. Această mișcare a început

să producă o publicație în limba greacă și limba engleză numit „Porefthentes”. În numărul său

inaugural, Yannoulatos a scris un articol provocator intitulat „Porunca uitată”, care a contestat

Biserica și a încercat să redescopere zelul misionar al generațiilor anterioare. În acest articol,

Yannoulatos mustră apatia acceptată vizavi de misiune care predomină în Biserica Ortodoxă

contemporană: „Aceasta nu este o chestiune de „putem oare”, ci a unei comenzi imperative.

„Noi trebuie.” „Mergeți prin urmare și învățați toate neamurile.” „Duceți-vă în toată lumea și

propovăduiți Evanghelia la orice făptură.” Nu există nici „aș considera asta o posibilitate” ci

există doar o comandă definită clar a Domnului nostru .... Dacă ne lăsăm să ne odihnim în

pace în această inerție obișnuită în materie de misiuni străine, nu numai că păstrăm lumina

curată a credinței sub obroc, dar trădăm unul dintre elementele de bază ale tradiției noastre

ortodoxe. Pentru lucrarea misionară a fost întotdeauna o tradiție în Biserica Ortodoxă ....

activitate misionară nu este pur și simplu ceva „util” sau doar „frumos”, dar ceva imperativ, o

taxă în primul rând, dacă vrem cu adevărat să fie ca urmare a credinței noastre ortodoxe.”1

Yannoulatos a apărut ca un lider de misiuni susținute în anii următori. El a provocat

credincioșii ortodocși să recupereze sensul autentic al „Sfintei Biserici catolice și apostolice”,

în cuvintele Crezului de la Niceea. El a sperat chiar să se stabilească un anumit tip de centru

extern de misiune ortodoxă. Entuziasmul său, cu toate acestea, a fost luat în derâdere în cele

mai numeroase cercuri ortodoxe și fost considerat ca fiind un obiectiv nerealist.

În urma unei scrisori Yannoulatos a dat această temă studenților teologi de la

Universitatea din Atena, în luna ianuarie 1959, iar cineva din public a remarcat cu scepticism

că „organizarea unei misiuni externe ortodoxe echivalează cu un miracol.” Acestei afirmații

Yannoulatos a răspuns: „Suntem pe deplin de acord. Dar noi creștinii credem în miracole.”

1Anastasios Yannoulatos, The Forgotten Commandment,Ed. Porefthentes, 1959, pp.2-3.6

Viața și opera lui Anastasios Yannoulatos, probabil cel mai important misiolog ortodox în

lumea de astăzi, exemplifică realizarea acestui miracol în Biserica Ortodoxă contemporană.2

I.3. Prima parte a vieții sale

Anastasios Yannoulatos s-a născut într-o familie ortodoxă evlavioasă din Grecia.

Format și crescut în credința creștină, el a participat activ în viața Bisericii în timpul anilor săi

de formare. Primul său mare interes a fost în matematică, și de-a lungul copilăriei sale

Yannoulatos se gândea să urmeze o carieră în acest domeniu. Opiniile sale s-au schimbat însă

odată cu venirea celui de-al Doilea Război Mondial.

În timpul anilor de război, Yannoulatos a început să experimenteze credința într-un

mod foarte personal. El a fost martor al multor suferințe și dezastre provocate de război și a

putut da sens acelui haos doar cercetând mai adânc în credința lui. Pentru ca lumea și pentru

ca propria sa țară să se poată recupera de la răul provocat atât de cel de-al doilea Război

Mondial și de dezastrul ce a urmat, războiului civil grec, Yannoulatos a înțeles nevoia urgentă

de a trimite un mesaj de pace eternă, pacea care vine doar prin Iisus Hristos.

Această experiență l-a determinat pe Yannoulatos să-și abandoneze interesul pentru

alte discipline și să urmărească teologia. Deci arzătoare a fost dorința lui pentru că a spus:

„Nu a fost suficient pentru mine să-I dau ceva lui Dumnezeu, a trebuit să mă dăruiesc în

totalitate Lui. Am vrut să trăiesc cu toată ființa mea în Hristos.”3

De aceea în 1947 a intrat în Școala de Teologie a Universității din Atena și a absolvit

cu cele mai mari onoruri, fiind apreciat de colegi și profesori deopotrivă, în 1952.După doi ani

de serviciu în armată, Yannoulatos se alătură frăției ZOE, o organizație religioasă axată pe

reînnoirea spirituală a Bisericii din Grecia. Responsabilitățile personale ale lui Yannoulatos a

inclus misiuni în rândul tinerilor țării sale. El a devenit liderul mișcărilor studențești și ale

taberelor pentru adolescenți și s-a străduit să facă credința ortodoxă reală și concretă în rîndul

tinerilor. Prin aceste experiențe, Yannoulatos a descoperit cât de departe de a-și atinge scopul

sânt aceste programe pe care le organizează Biserica în general. El a realizat că, fără o

mobilizare misionară, Biserica își pierde concentrarea și în cele din urmă aceasta se

diminuează și dispare.

2Anastasios Yannoulatos, Orthodox Spirituality and External Mission, Ed. Porefthentes, 1962, p 8.3Interviu de Luke A. Veronis, Tirana, Albania, 25vMai, 1993.

7

Pe parcursul acestor ani, Yannoulatos a participat de asemenea la o mișcare

internațională de tineret ortodox numită „Syndesmos”. El a servit ca secretar general al

Comitetului pentru misiuni în timpul anilor 1958-1961, și ca vice-președinte al întregii

mișcări între anii 1964 și 1977. Aici s-a întâlnit cu alți lideri ai tinerilor având un zel similar

cu al lui pentru propovăduirea Evangheliei.

Împreună, ei au început să realizeze că Hristos nu putea fi mulțumit cu proclamarea

Evangheliei pur și simplu doar în Biserică. Inițial porunca Sa a fost de a merge la „toate

neamurile”. Astfel, misiunile nu sunt doar interne, ci externe. Marea poruncă a trecutului este

o responsabilitate imperativă și pentru prezent. Yannoulatos a scris la momentul respectiv

despre acest lucru: „Biserica fără misiune este o contradicție în termeni .... Dacă Biserica este

indiferentă la lucrarea apostolică cu care ea a fost încredințată, ea însăși se neagă, ea însăși își

contrazice esența, și este o trădătoare în războiul în care s-a angajat. O Biserică statică căreia

îi lipsește viziunea și un efort constant de a proclama Evanghelia neamurilor greu ar putea fi

recunoscută ca una, sfântă Biserică, catolică și apostolică căruia Domnul i-a încredințat

continuarea lucrării Sale.”4

Anii 1960 au fost urmați, ascultând porunca lui Dumnezeu de a predica tuturor

neamurilor, de numeroase acțiuni. Yannoulatos a înțeles importanța misiunilor externe pentru

Biserică, iar toate acțiunile întreprinse i-au umplut inima. În urma numirii sale ca diacon în

1960, Yannoulatos a făcut mai multe demersuri în a găsi centrul și inima misiunii inter-

ortodoxe Porefthentes și de a-l cimenta în scopul pentru care a fost creat. Scopul acestui

centru a fost de a educa Biserica în domeniul misiunilor, precum și de a motiva și a trimite

misionari în întreaga lume.

Yannoulatos însuși a planificat să devină un misionar străin. De fapt, imediat după

hirotonirea sa ca preot la 24 mai 1964, el a plecat în Africa de Est și a săvârșit prima sa

liturghie în Uganda. La scurt timp după sosirea sa, cu toate acestea, tânărul preot s-a

îmbolnăvit de malarie și s-a întors în Grecia. În ciuda recomandării medicilor de a nu se

întoarce în Africa, Yannoulatos nu a fost descurajat de greutățile din prima sa călătorie.

El a realizat, mai mult decât oricând, importanța creșterii gradului de conștientizare

misionară în Biserică și a căutat noi modalități de a îndeplini Marea Misiune a lui Hristos. În

urma sfatul unuia dintre profesorii săi, Yannoulatos a decis că cel mai bun mod care ar putea

influența Bisericii era acela de a face o contribuție semnificativă în lumea academică. El a

realizat că dacă nu ar putea funcționa în mod direct în câmpul de misiune, el ar putea încerca

4Anastasios Yannoulatos, The Purpose and Motive of Mission,International Review of Mission, 1965, p. 295.8

în continuare pentru a deschide calea pe care alții ar putea să meargă. Astfel, el a decis să

urmeze studii suplimentare în misiologie și istoria religiilor.

Din 1965 și până în 1969 Yannoulatos a studiat istoria religiilor la universitățile din

Hamburg și Marburg din Germania, cu accent pe diversitatea religioasă și pe Biserica

Ortodoxă. Munca sa s-a concentrat pe istoria generală a religiilor, pe religiile africane,

misiologie și etnologie. El a călătorit la Universitatea Makerere din Kampala, Uganda, pentru

a efectua cercetări de teren și să colecteze materiale pentru teza de doctorat, intitulată „Spiritul

Mbandwa și Cadrul Cultelor lor: O cercetare a Aspectelor Religiei Africane”. În general, el a

dorit să stabilească o bază pentru întregul proces de misiune cu un studiu serios de misiune

care să sprijine Biserica Ortodoxă. Prin această cercetare, el a căutat sprijin pentru teza sa

inițială, care era imposibil să fie cu adevărat ortodoxă fără a avea un interes în misiune.

În timpul studiilor sale, Yannoulatos a participat activ la mișcarea ecumenică de la

nivel mondial. Prin participarea la Comisia privind Misiunea Mondială de Evanghelizare

(CWME) al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), misiologist în devenire, a simțit că el

ar putea atât învăța de la alte tradiții creștine, precum și să introducă acești membri în

patrimoniul misionar atât de bogat al Bisericii Ortodoxe.

În 1963 Yannoulatos a devenit cel mai tânăr membru al CWME. El a continuat să

joace un rol esențial în acest context ecumenic și în cele din urmă a servit ca moderator între

anii 1984 și 1991, primul misiolog ortodox care a ajuns să aibă astfel de rol de conducere în

această comisie.

În 1968 Yannoulatos și personalul orfanizației Porefthentes au stabilit cadrul și

regulile Biroului de misiuni externe în Apostoliki Diakonia (ramura de serviciu a Bisericii

Greciei). Organizarea misionară permanentă în Biserica Ortodoxă oficială din Grecia a fost o

piatra de hotar. Biserica a recunoscut activitatea lui Yannoulatos prin ridicarea, pe 19

noiembrie 1972, la rangul de episcop, cu titlul „Episcopul Androussa” făcându-l director

general al întregului department al Apostoliki Diakonia. Prin conducerea episcopului

Anastasios, această comisie a Bisericii Greciei a acționat ca un corp principal pentru toate

eforturile misionare ale Bisericii, atât în Grecia, cât și în străinătate.

Împreună cu responsabilitățile sale bisericești, episcopul Anastasios a continuat să fie

activ la nivel academic. În 1972 la Universitatea din Atena a fost ales ca profesor asociat de

Istoria Religiilor. La universitat, el a stabilit și condus un centru de studii misionare în timpul

anilor 1971-1976. Acest centru a deschis calea pentru un alt punct de reper, când o catedră de

misiologie fost în cele din urmă creată în 1976. În această atmosferă academică episcopul

9

Anastasios a continuat să-și proclame „trezirea sa” drept un apel către Biserică, provocând

menirea sa în misiunea misionară: „Inerția în domeniul misiunii înseamnă, în ultimă instanță,

o negare a Ortodoxiei, un regres în erezia practică a localismului .... Este de neconceput

pentru noi să vorbim de „spiritualitate ortodoxă,” a „viații în Hristos”, o emulație a apostolul

Pavel, fondatorul Bisericii Grecești, în timp ce stăm inerți în ceea ce privește misiunea; este

de neînțeles de a scrie despre intensa viață liturgică și spirituală a Învierii Domnului de către

noi, în timp ce noi rămânem leneși și indiferenți la apelul de misiune ecumenică, cu care este

întrețesut mesajul Învierii.”5

Episcopul Anastasios a încercat continuu să educe credincioșii ortodocși și să-i aducă

la o înțelegere mai deplină a Crezul de la Niceea, care a proclamat credința în „una, sfântă,

catolică și apostolică.” Mărturisesc astfel de crez în timp ce stau indiferenți față de misiune și,

așa după cum spune tot Yannoulatos, acest lucru nu înseamnă decât ipocrizie. După cum a

menționat el: „Numai atunci când se realizează că misiunea ecumenică la nivel mondial este o

implicație inițială și prim într-un articol fundamental al Crezului, elementar pentru înțelegerea

ortodoxă a ceea ce Biserica este, și că ceea ce se numește „misiune străină” nu este un

„exterior indiferent ci o necesitate interioară, o chemare la pocăință și alinierea cu spiritul

Evangheliei și tradiția Bisericii noastre. Numai atunci vom avea startul teologic potrivit,

purtător de credință, speranță și pace, pentru ceea ce urmează.”6

Misiunile în străinătate nu sunt pur și simplu o ramură a vieții ortodoxe autentice, sau

chiar teologia ortodoxă, ci sunt esențiale pentru o bună înțelegere a Bisericii. Când creștinii

ortodocși mărturisesc, „Cred într-unul ... apostolică Biserică”, „apostolic” nu se referă doar la

succesiunea apostolică. Mai important, aceasta presupune a avea un „foc apostolic și zel de a

predica Evanghelia” la orice făptură (Marcu 16:15), pentru că îi hrănește pe membrilor săi,

astfel încât aceștia să devină„martori în Ierusalim, în Iudeea și Samaria, până la capătul

pământului” (Fapte 1: 8).7 Episcopul Anastasios a continuat să conteste atitudinea apatică a

Bisericii față de misiune și astfel a scris: „Evanghelia se adresează tuturor popoarelor, și, prin

urmare, lucrarea Bisericii rămâne incompletă atât timp cât se limitează la anumite zone

geografice sau clase sociale. Domeniul său de acțiune este universal și este activ, atât în

sectoarele care întâmpină veștile bune și cele care, la început, le poate respinge. Misiunea nu a

fost doar datoria primei generații de creștini. Este de datoria creștinilor de toate vârstele ....

Este expresia vitalității Bisericii, precum și o sursă de reînnoire și de vigoare reînnoită ....

5Anastasios Yannoulatos, Initial Thoughts Toward an Orthodox Foreign Mission, Ed. Porefthentes, 1968, p.19.6Ibidem.7Anastasios Yannoulatos, Orthodoxy and Mission,St. Vladimir'sTheological Quarterly, Grecia, 1964, p. 140.

10

Toata lumea ar trebui să contribuie și să participe la ea, fie că este vorba în mod direct sau

indirect. Este o expresie esențială a etosul ortodox.”8

Împreună cu influențarea lumii academice din Grecia și din străinătate, episcopul

Anastasios a avut, de asemenea, un impact major și asupra altor domenii ale vieții bisericești.

În 1972 episcopul a lucrat împreună cu Fr. Anthony Romeos și a fondat o mănăstire de maici

a cărui scop primar sunt misiunile externe.

În 1980 teoria devine practică. În anii 1960, când Yannoulatos s-a îmbolnăvit pentru

prima dată de malarie, doctorii i-au spus că niciodată nu va putea să lucreze în străinătate ca

misionar. Providența lui Dumnezeu a vorbit însă diferit. În 1980 Biserica Ortodoxă a Africii

de Est se confruntă cu mari dificultăți. Regiunea a fost domeniul cel mai activ de misiune

ortodoxă din lume în ultimele două decenii. Acțiunine bisericii, cu toate acestea, au fost puse

în pericol de probleme interne care în cele din urmă au dus la caterisirea unui episcop din

Kenya de către Patriarhia Alexandriei. Biserica Ortodoxă din Africa de Est părea să fie pe

punctul de a cădea pradă colapsului.

În acest timp Patriarhul Nicolae, conducătorul Bisericii Ortodoxe din Africa, l-a

invitat pe Episcopul Anastasios să devină arhiepiscop al Arhiepiscopiei Africii de Est.

Episcopul a consimțit, dar a continuat să păstreze responsabilitățile sale atât la Universitatea

din Atena, dar și pe cele din Apostoliki Diakonia. În această perioadă de tranziție,

Yannoulatos și-a văzut rolul ca fiind unul de reorganizare a Bisericii Africii de Est. Prioritatea

sa principală a fost de a crea o comunitate ortodoxă puternică condusă de liderii locali.

Concentrându-se pe formarea și punerea în funcție a unor lideri indigeni, Episcopul

Anastasios a rămas fidel misiunii ortodoxe tradiționale. După cum a menționat el în scris

anterior: „Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în limba și obiceiurile unei țări a fost și trebuie

să fie prima preocupare a tuturor misiunilor ortodoxe. Intenția sa este plantarea și creșterea

unei biserici native, cu alimentare proprie și cu o auto-guvernare, capabilă să transforme toate

componentele autentice ale tradiției naționale, transformarea și sfințirea lor să fie în armonie

cu natura oamenilor, spre slava lui Dumnezeu.”9

În 1972, Arhiepiscopul Makarios III al Ciprului a construit Seminarul Ortodox din

Nairobi, Kenya, dar instabilitatea politică din Cipru l-a împiedicat pe arhiepiscop să-și ducă la

bun sfârșit dorința și să finalizeze proiectul său. Școala a rămas în așteptare timp de zece ani.

8Anastasios Yannoulatos, Theology-Mission and Pastoral Care, revista Greek Orthodox Theological Review, nr. 22, 1977, p.162.9Anastasios Yannoulatos, Initial Thoughts, Orthodox Foreign Mission, Ed. Porefthentes, 1968, p. 21.

11

Prima acțiune a episcopului Anastasios ca noul lider al bisericii a fost să termine seminarul și

să-l deschidă imediat.

În timpul anilor 1970, mulțidintre credincioșii din Biserica Ortodoxă din Africa au

devenit deziluzionați și descurajațide problemele Bisericii și au început să plece. Yannoulatos

și-a dat seama că singura cale de a aduce teoate aceste persoane înapoi, precum și pentru a

aduce noi convertiți la dreapta credință, este aceea de a ajuta la formarea de lideri locali și de

preoți.

Prin urmare, Episcopul Anastasios a deschis oficial Seminarul Patriarhal Ortodox

„Arhiepiscopul Makarios al III-lea” în 1982. De-a lungul următorului deceniu, școala are în

medie 45 de studenți anual, având 12 profesori din Africa de Est, Europa și Statele Unite ale

Americii. Arhiepiscopul în cele din urmă hirotonește 62 de preoți și diaconi, precum și 42 de

cititori și cateheți, dintre absolvenții școlii. Acești lideri indigeni au venit din opt triburi

diferite din Kenya, Uganda, Tanzania și au oferit fundamentul pentru reînnoirea Bisericii din

Africa de Est.

Împreună cu formarea de liderilor locali, Arhiepiscopul a sprijinit, de asemenea,

tradiția misionară ortodoxă de a realiza traduceri, care, după cum acesta spunea în dese

rânduri, a fost sfințită de către Hristos în timpul Cincizecimii. Astfel, el s-a concentrat pe

tipărirea de publicații, pe organizarea traducerii slujbelor în șapte limbi diferite.

Episcopul Anastasios,de asemenea, a încercat să stabilească un sentiment de

permanență în structurile Bisericii și de aceea a ajutat la ghidarea construcției a 67 de noi

biserici, 23 dintre ele din piatră, și 44 din lemn și pământ. De asemenea, el a ajutat la

renovarea a 25 de biserici existente. Realizările sale de construcție includeși șapte centre de

misiune, șapte centre de sănătate, cinci școli primare, și douăsprezece grădinițe.

Activitatea sa în Africa a atras atenția la nivel mondial. Biserica Ortodoxă Greacă din

America l-a ajutat prin trimiterea de misionari pentru Africa de Est. Impactul acestor

misionari s-a simțit nu numai în Biserica din Africa de Est, dar și în toată America. Mulți

dintre misionarii pe termen scurt, revenind la casele lor din Statele Unite, au ajutat la creșterea

gradului de conștientizare a actului misionar, în afara granițelor dar și în propriile parohii.

Biserica Ortodoxă din Grecia și Finlanda, de asemenea, au răspuns la o serie de prelegeri pe

care episcopului le-a dat și care au accentuat pe necesitatea misiunilor prin trimiterea de

echipe misionare proprii în Kenya.

Cu toate acestea cel mai important aspect al muncii episcopul Anastasios în Africa de

Est nu au fost lucrările administrative, publicațiile, sau interesul misionar creat de echipele de

12

misiune. Au fost însă eforturile sale de a asimila creștinii indigeni. Prin identificarea

îndeaproape cu creștinii ortodocși din această regiune, el a încurajat și i-a împuternicit să

îmbrățișeze credința ca fiind autentică lor. Ca urmare, Biserica din Africa de Est a continuat

să se maturizeze și după plecarea sa în 1991.

În plus față de realizările sale în Africa, Episcopul Anastasios și-a lăsat amprenta și

în alte moduri. În 1981, episcopul a început editarea, cu ajutorul Apostoliki Diakonia, prima

revistă oficială misionară a Bisericii Greciei, intitulat „Toate națiunile”. Această revistă

continuă să difuzeze informațiile misiunii și provocă întreaga Biserică a Greciei să răspundă

la mandatul misionar și la chemarea pe care Mântuitorul a făcut-o.

Anul 1980 l-au văzut, de asemenea, pe episcopul Anastasios fiind activ în activitatea

EVC (European Vinyls Corporation.). După participarea la Conferința Mondială a Misiunilor

la Melbourne în 1980, precum și adunarea generală a CMB de la Vancouver în 1983,

episcopul a devenit moderatorul CWME în timpul anilor 1984-1991 și a prezidat Conferința

Mondială Misionară de la San Antonio în 1989. Impactul activității sale misionare a influențat

nu numai lumea ortodoxă, dar a atins, de asemenea, cercuri ecumenice largi. După cum a

menționat proeminentul teolog protestant și misionarul David J. Bosch: „Anastasios a rămas

forța motrice din spatele mișcării misionare din Ortodoxie. Și din moment ce bisericile

ortodoxe s-au alăturat în 1948, el și alții au avut o contribuție majoră la gândirea misionară și

practică în cercurile ecumenice .... fertilizarea încrucișată în domeniul Misiologiei între

Ortodoxie și protestantism a fost într-adevăr un domeniu major de reînnoire teologică în

mișcarea ecumenică din 1961. Doar trei lucrări au fost citite în plenul conferințelor în primele

zile... Întrucât primele două ziare au fost interesante și provocatoare, prezentarea lui

Anastasios a fost cea care a oferit cadrul teologic pentru tema conferinței „Facă-se voia Ta se

voia Ta”... acțiunea și influența globală a fost cu adevărat ecumenică, în cel mai bun sens al

cuvântului.”10

I.4. Anii 90’ punctul culminant al misiunii sale

O nouă provocare îl apasă pe episcopul Anastasios odată cu venirea unui nou

deceniu. În ianuarie 1991, Patriarhia de Constantinopol l-a ales pe Anastasios pentru a merge

în Albania ca „Exarh Patriarhal”, cu mandatul de a contacta și de a organiza credincioșii

ortodocși, indiferent de originea lor etnică. Pe data de 24 iunie 1992, el a fost ales în

10 David J. Bosch, Your Will Be Done? Critical Reflections on San Antonio, Ed. Missionalia, 1989, p. 12.13

unanimitate Arhiepiscop de Tirana și a toată Albania. Sarcina sa a devenit apoi aceea de a

restabili și reorganiza Biserica Ortodoxă Autocefală a Albaniei. Biserica Ortodoxă din

Albania a fost decimată după patruzeci de ani în care a suportat una dintre cele mai severe

persecuții. Pe parcursul anilor de control comunist numărului de clerici ortodocși s-a diminuat

de la 450 în 1945 la 22 în 1990.

Tot clerul care a supraviețuit avea peste șaptezeci de ani. O nouă oportunitate de a

revigora viața dintr-o biserică care a fost distrusă aproape complet l-a întâmpinat pe

Arhiepiscopul Anastasios. Anastasios a văzut această nouă provocare ca pe o oportunitate de

a sintetiza elementele din viața lui. Înainte de comunism, Albania era o țară cu o populație

musulmană de 69 la sută.

Arhiepiscopul Anastasios a scris o carte și numeroase articole despre Islam.

Incertitudinile cu care Biserica se confruntă din unor diferite grupuri politice nu erau ceva nou

pentru el, acestea fiind familiare pentru el în urma muncii depuse în Africa de Est. Provocarea

de a învia o biserică locală pierdută într-un abis ateist ar necesita un miracol, mai radical decât

miracolul necesar la începutul anilor 1960 pentru a stabili o misiune ortodoxă externă. Dar,

așa cum viața a arătat, Arhiepiscopul Anastasios crede în miracole.

În general, prioritățile Arhiepiscopului Anastasios în Albania din timpul primilor trei

ani de episcopat au fost acelea de a instrui liderii locali, de a efectua muncă pastorală

responsabilă pentru aproximativ un sfert din populație și de a deschide un dialog și de a crea

legături între oameni de alte credințe sau fără o credință. Ca răspuns la conducerea sa, biserica

a înființat rapid Seminarul Ortodox „Învierea lui Hristos” într-o clădire închiriată de la un

hotel în orașul Durres.

Școala are în prezent un program de trei ani, iar fiecare clasă conține aproximativ

treizeci de studenți. Prin acest seminar, șaizeci de noi preoți și diaconi s-au alăturat în

rândurile clerului în primii trei ani de episcopat al Arhiepiscopul Anastasios. Ultimele planuri

ale Arhiepiscopului includeau mutarea seminarul într-un nou centru spiritual, în valoare de

nouă milioane de dolari, pînă la sfârșitul anului 1995.

Împreună cu formarea de lideri spirituali locali, Arhiepiscopul Anastasios a mobilizat

laicii prin diferite activități intelectuale, a motivat tinerii, și a creat grupuri de femei care să

cultive credința creștină în rândul oamenilor. Aceste organizații au participat la slujbă, au

ajutat la predicare credinței, la predare și au dat mai departe vestea bună a lui Iisus Hristos

credincioșilor din orașele și satele din întreaga Albanie. Arhiepiscopul a organizat, de

asemenea, locul de muncă într-o varietate de alte domenii. El este cel care a ajutat la

14

restabilirea prezenței fizice a Ortodoxiei prin construirea și renovarea de biserici în întreaga

Albanie.

În prezent, treizeci și opt de biserici noi au fost construite, și alte patruzeci și trei au

fost renovate. Șaizeci de alte proiecte, care includ centre bisericești și o clinică medicală, sunt

în curs de desfășurare. Se tipărește ziarul lunar Ngjallja (Învierea), împreună cu cărți ortodoxe

și diverse materiale catehetice. Scopul său este de a disemina știri ale Bisericii, dar și educație

religioasă în întreaga țară. Un alt birou, numit Serviciul de dragoste, este dedicat unei lucrări

de mobilizare socială, care ajută la distribuirea ajutorului umanitar și cultivă proiecte de

dezvoltare pe termen lung.

În timpul aceastei scurte perioade de restabilire, Biserica Ortodoxă a lăsat repede

fostul său obicei de izolare și s-a alăturat comunității creștine din întreaga lume. Au fost

depuse eforturi pentru relații oficiale, nu numai în cadrul cercurilor pan-ortodoxe, ci și în

cadrul organizațiilor ecumenice, de asemenea. De fapt, biserica a devenit deja membru cu

drepturi depline atât în Conferința Bisericilor Europene și cât și în Consiliul Mondial al

Bisericilor.

În ciuda obstacolelor și restricții asupra bisericii din diferite surse din cadrul

Albaniei, viitorul pare luminos. Trezirea credincioșilor ortodocși, combinată cu un aflux de

convertiți sunt un rezultatul mobilizării holistice a Arhiepiscopului Anastasios care reușește să

atingă pe creștini, pe necreștini dar și pe atei.

I.5. Opera și abordarea religioasă

Cartea Arhiepiscopul Anastasios „Misiunea în felul lui Hristos. O înțelegere

ortodoxă a misiunii” este o colecție de 15 lucrări scrise între 1964-2003, subliniind puternic

teologia misiunii, și fiind mai relevant astăzi decât oricând.

Arhiepiscopul Anastasios și-a început abordarea cu privire la misiunea creștină în

contextul discuțiilor dintre Bisericile Ortodoxe, la sfârșitul anilor 50, când și-a dat seama de

faptul că lumea ortodoxă minimalizează o comandă fundamentală al lui Hristos: „Duceți-vă și

învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). În scopul de a sublinia faptul că, încă de la început,

tema misiunii este de interes pentru toți, nu doar la anumiți teologi specializați, Arhiepiscopul

Anastasios subliniază faptul că misiunea este legată de o cerință fundamentală: „facă-se voia

Ta, pe pământ, precum în cer”, pe care Hristos Însuși a făcut-o în numele fiecărui credincios,

adresându-se nu numai lumii ortodoxe, dar întregii lumi creștine în general. Prin urmare,

15

pentru el noul curent misionar, care a început ca o adiere a Duhul Sfânt, a avut o dimensiune

clară și o contribuție teologică și eclesiologică, subliniind conștiința universalității Ortodoxiei

și obligația de a o împărtăși lumii întregi.

Din punctul de vedere al arhiepiscopului Anastasios, cuvântul „misiune”, având o

multitudine de nuanțe, înseamnă a da mărturie despre Dumnezeul Treimic, care cheamă omul

la mântuire și la salvare și îl leagă de Biserică, inclusiv pe cei care nu fac parte din ea sau au

pierdut conexiunea cu aceasta. Astăzi, domeniul misiunii creștine nu este doar pentru

regiunile îndepărtate ale lumii, așa numita lume a treia, ci este menită pentru întreaga lume11.

Prin expresia din titlul cărții sale, „misiunea în felul lui Hristos”, Arhiepiscopul

Anastasios evidențiază cinci elemente care definesc o definesc: raportul triadologic,

angajamentul întregii persoanei umane, noutatea radicală și eternă: dragostea, paradoxul

smereniei și sacrificiului pe Crucea, iar ultima: trebuie să facem totul în lumina Învierii și cu

speranța eshatologică. Acest lucru arată că misiunea este o participare la îndeplinirea voinței

lui Dumnezeu pe pământ, și invers, că voința divină implică participarea noastră activă și

cooperarea cu Dumnezeu12.

Scopul misiunii creștine nu este acela de a cuceri lumea; deoarece scopul nu este

extinderea și proiectarea unei comunități creștine care urmează să controleze totul. Scopul său

nu este de a crește autoritatea unei Biserici organizate, ci ca să slujească lumea în dragoste și

smerenie: să-i ofere mântuirea13. Axa în jurul căreia comunitatea ortodoxă gravitează, și sursa

din care se trage puterea spirituală pentru misiunea sa, este viața liturgică, și mai presus de

toate: Sfânta Liturghie. Potrivit Arhiepiscopului Anastasios: „Sfânta Liturghie devine martor

și misiune, misiunea semnificând descoperirea acestuia, o invitație la o participare

doxologică, la mântuirea în Hristos prin Duhul Sfânt”.14

În ceea ce privește motivul misiunii, Arhiepiscopul Anastasios afirmă că aceasta

poate fi privită din mai multe puncte de vedere: cel al iubirii față de Dumnezeu și de oameni,

dorința de a asculta porunca lui Dumnezeu (Matei 28:19), din dorința de a salva suflete, din

dorința de a slăvi pe Dumnezeu. Cu toate acestea, motivul fundamental pentru misiune, atât

pentru slujitorii bisericii și creștini, precum și pentru întreaga Biserică, este o nevoie interioară

(I Cor. 09:16), o poruncă existențială. Misionarul, prin excelență, nu se limitează niciodată

11 Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Ed. Renaşterea, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2006, p. 47.12 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Destinul Ortodoxiei, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 35.13 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Misiologie ortodoxă, I, Ed. Panfilius, Iași, 2002, p. 32.14Archbishop Anastasios Yannoulatos, Mission in Christ's Way. An Orthodox Understanding of Mission,World Council of Churches Publications, Geneva, 2010, p.117.

16

doar la zona sa de misiune, ci scopul lui este de a aduce pe toata lumea la Hristos, de aceea el

simte în mod spontan nevoia interioară de armonizare a planului propriei sale viați cu planul

lui Dumnezeu.

Vorbind despre dezvoltarea misiunii ortodoxe în timpul nostru, Arhiepiscopul

Anastasios consideră două aspecte de importanță fundamentală: în primul rând, dezvoltarea

gândirii teologice misionare, în sensul sensibilizării, în măsura în care este posibil, a tuturor

membrilor Bisericii, că misiunea este o manifestare fundamentală a conștiinței noastre

ecleziale, și, prin urmare, că aceasta trebuie să fie transmisă structurilor Bisericii noastre; și în

al doilea rând, un studiu serios al lumii secularizate moderne, precum și înțelegerea caracterul

pluralist, sunt necesare și doar așa Biserica poate să se apropie de nevoile actuale ale

membrilor ei, dar și de nevoile celor pe care încearcă să-i câștige pentru Hristos.

În cadrul misiunii creștine, Arhiepiscopul Anastasios abordează problema poziției

ortodoxe în privința persoanelor de alte credințe sau religii, subliniind faptul că atitudinea

noastră trebuie să fie întotdeauna una de respect și iubire, luând exemplul lui Hristos, care a

căutat mereu să-i înțeleagă pe ceilalți. Arhiepiscopul Anastasios consideră că creștinii au fost

obligați de la bun început pentru a fi într-un dialog cu persoane de alte convingeri religioase,

pentru a da mărturie despre conștiința de sine și pentru a-și împărtăși speranțele. Astăzi, când

dialogul se prezintă ca o nouă posibilitate și ca o provocare, credința ortodoxă, încrezătoare în

identitatea sa, nici nu atacă, nici nu disprețuiește oamenii de alte credințe sau convingeri

religioase, ci din contră, ea este deschisă la dialog.15

În concluzie, esența religiei rămâne căutarea Adevărului suprem. Din această

perspectivă, contribuția esențială a Ortodoxiei nu este de a păstra tăcerea, ci este obligată să

facă cunoscute propriile particularități, experiențele spirituale și credințele adânci. Astfel,

pentru Arhiepiscopul Anastasios, scopul misiunii creștine în dialog este „mărturia ortodoxă.”

Relevanța contribuției sale în acest domeniu al teologie, în misiologie, ar trebui să fie

privită ca un instrument valoros, pentru că, prin transmiterea propriei experiențe misionară

extrem de bogată, acumulată în timpul vieții sale în Grecia, Africa și Albania, el a pus bazele

pentru posibilitatea de dialog între diferite culturi și credințe, între oameni complet diferiți și

cu mentalități diferite. Acest dialog trebuie să fie expus și dezvoltat în continuare pentru

binele Bisericii.

15Idem, p.227.17

Capitolul al II-lea: Misiunea Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos la conducerea Bisericii Ortodoxe Albaneze

II.1. Creştinismul ortodox în Albania

În ultimele decenii ale secolului XX, Biserica Ortodoxă Autocefală din Albania a

avut o poziţie bisericească unică, astfel încât s-a bucurat de multă atenţie pe plan mondial.

Într-adevăr, timp de aproape un secol, guvernul comunist şi ateu al dictatorului Enver Hodja

(1944-1985) a făcut tot ce-a putut ca să şteargă chiar şi cea mai mică urmă de religie din ţară,

eliminând sau persecutând clerul ortodox şi terorizându-i pe credincioşi. Sute de biserici şi

numeroase mănăstiri au fost jefuite, distruse ori transformate în baruri, restaurante, grajduri,

sau folosite în alte scopuri nepotrivite16.

Începând din 1967, toate bisericile au fost închise şi s-a interzis oficierea oricărei

liturghii. Între 1967 şi 1990, locuitorii Albaniei au crezut că Biserica Ortodoxă a ţării fusese

complet desfiinţată sub presiunea implacabilă a statului absolut ateu şi că istoria ei aparţinea

de-acum trecutului. Dar în decembrie 1990, după douăzeci şi trei de ani de la închiderea

tuturor bisericilor, s-a oficiat pentru prima oară o liturghie ortodoxă în satul Dervican, din

sudul Albaniei. Apoi, începând cu anul 1991, s-a putut constata o remarcabilă renaştere în

numeroase domenii spirituale şi sociale.

În regiunea unde se află Albania de astăzi cuvântul lui Hristos a ajuns în secolul I şi

cultura locului s-a dezvoltat în spiritul Evangheliei. De-a lungul coastei Mării Adriatice şi în

nordul Mării Ioniene, Via Ignatia facea legătura între partea de răsărit şi cea de apus a

Imperiului Roman; în acea zonă toate vederile politice şi culturale coincideau cu cele ale

lumii romane.

Cunoştinţele noastre despre diferitele perioade ale istoriei bisericeşti din această

regiune sunt foarte limitate17. Cercetările arheologice şi inscripţiile de pe unele fragmente de

ceramică dezvăluie nume de eparhii, episcopi şi sfinţi. Considerăm azi esenţială strângerea şi

conservarea tuturor obiectelor de acest gen, fiindcă ele ne facilitează o mai bună cunoaştere a

trecutului bisericesc al Albaniei. Dar multe fapte istorice ne rămân necunoscute şi poate că nu

le vom cunoaşte niciodată în amănunt. Iată acum un rezumat al perioadelor istorice ale

Bisericii Ortodoxe Albaneze.

16 Christine Chaillot, Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, Traducere din franceză de Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 157.17Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi, 2006, p. 231.

18

Prima perioadă începe în vremea apostolilor şi se încheie în 731. În această epocă,

regiunea depindea de Iliria răsăriteană, iar Biserica se administra autonom şi facea parte din

vicariatul Salonic. Din punct de vedere politic, regiunea a depins de Roma până la moartea lui

Teodosie I cel Mare (395), apoi de Constantinopol, sediul Imperiului Roman de Răsărit.

Aşadar, Biserica Albaneză a trecut atunci sub jurisdicţia bisericească a Constantinopolului.

Din 731 şi până la începutul secolului XI, Biserica locală s-a aflat sub oblăduirea directă a

Patriarhiei de Constantinopol.

A treia perioadă durează din secolul XI şi până în 1767, timp în care majoritatea

eparhiilor: Flaveniţa, Belgrad, Gereniko, Adrianorle, Buthroto erau subordonate

Arhiepiscopiei Ohrid (1018), aflată în comuniune cu Patriarhia de Constantinopol.

Această perioadă a fost marcată de două sciziuni. Una a fost de ordin bisericesc:

marea schismă dintre Orient şi Occident din 1054, care a împărţit regiunea albaneză în două

sfere jurisdicţionale, Roma, la nord; Constantinopol, la sud. După schismă şi până la sfârşitul

secolului XI, Roma a căutat să-şi extindă influenţa spre sud. Cealaltă sciziune - cucerirea

otomană - a avut caracter politic şi a fost definitivă pe teritoriul albanez după căderea oraşului

Durres din 1501. Odată cu ocupaţia otomană, peste două treimi din populaţie s-a convertit la

islamism, ca să scape de povara impozitelor sau pentru ca bărbaţii să nu fie chemaţi în armata

otomană18.

A patra perioadă a început în 1767, când a fost abolită autonomia Arhiepiscopiei de

Ohrid, şi a durat până în primele decenii ale secolului XX. Atunci, Biserica Ortodoxă

Albaneză a trecut din nou sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.

În epoca modernă, un eveniment politic-cheie a fost crearea statului albanez în 1912,

când albanezii au avut pentru prima oară şansa să se autoguverneze de la cei douăzeci şi cinci

de ani petrecuţi, în secolul XV, sub guvernarea lui Skanderbeg (1443-1468), conducătorul

luptei contra otomanilor19.

Ultima perioadă a început în 1937, când Patriarhia de Constantinopol a acordat

Bisericii Ortodoxe Albaneze autocefalia, în vigoare şi astăzi. Biserica Albaniei se declarase

autocefală încă din 1922, dar atunci n-a fost recunoscută decât politic de către statul albanez;

recunoaşterea canonică a fost acordată de Patriarhia de Constantinopol abia în 1937. Începutul

acestei perioade a fost plin de speranţe, dar anii următori au fost cei mai întunecaţi pe care i-a

18 I. Forest, The Resurrection ofthe Church in Albania. Voices of Orthodox Christians, WCC Publications, Geneva, 2002, p. 12.19 Ibidem, p. 13.

19

trăit vreodată Biserica Albaniei, aşa cum se spune în Psalmul 114, 3: „Cuprinsu-m-au durerile

morţii, primejdiile iadului m-au găsit; necaz şi durere am aflat“.

II.2. Lupta statului împotriva ortodoxiei în Albania – regimul lui Enver Hodja

(Precursorii lui Anastasios Yannoulatos)

În 1939, la numai doi ani de la declaraţia de autocefalie a Bisericii, trupele italiene au

invadat ţara, iar Albania a devenit o provincie a Italiei fasciste. La vremea aceea a fost iniţiat

un plan strategic general pentru a-i absorbi pe toţi ortodocşii în comunitatea Arberesh,

catolicii uniaţi de descendenţă albaneză stabiliţi în sudul Italiei. Propaganda insista asupra

faptului că Albania ar avea de profitat dacă toţi albanezii creştini s-ar afla sub protecţia

Vaticanului şi a statului italian. Până la urmă, proiectul a fost respins de Biserica Ortodoxă, şi

când Italia s-a prăbuşit în 1943 toate aceste planuri au fost abandonate20.

Când trupele germane s-au retras din Albania în 1944, partidul comunist, sub

conducerea lui Enver Hodja (1944-1985), a pus mâna pe frâiele politice şi a instaurat un

regim dictatorial care nu tolera nici un rival şi pentru care religia reprezenta o ameninţare.

Biserica a fost supusă unor persecuţii îngrozitoare. În primii douăzeci şi trei de ani ele au fost

asemănătoare cu cele din Uniunea Sovietică şi din alte state balcanice. La 22 octombrie 1967,

dorind să fie considerat un inovator în istoria mondială, regimul lui Hodja s-a proclamat

„primul şi unicul stat ateu din lume“. Persecuţiile care au urmat acestei decizii categorice au

fost dintre cele mai crude suferite vreodată de o Biserica locală. Statul a închis toate bisericile

şi a început să distrugă sute de valori istorice, inclusiv clădiri bisericeşti pe care le-a

transformat în antrepozite, cinematografe şi grajduri. Membrii clerului au fost destituiţi şi

toate bunurile Bisericii - inclusiv pământurile, obiectele de cult şi arhivele au fost confiscate.

Cea mai mică rezistenţă era pedepsită cu închisoarea, cu exilul sau cu moartea; orice act de

pietate religioasă sau de credinţă era de asemenea pedepsit21.

La 25 decembrie 1948, statul l-a înlăturat din funcţie pe arhiepiscopul Hristofor, care

a fost pus în arest la domiciliu. Conform declaraţiilor oficiale, ar fi murit în urma unui atac de

cord la 19 iunie 1958, dar se spune că a fost otrăvit. La 25 august 1949, a fost numit în locul

lui Paisios Vodica, fost episcop de Korţa, fost preot de mir rămas văduv.

20 Christine Chaillot, Biserica..., p. 160.21 L. Hoppe, (ed.), Resurrection. The Orthodox Autocephalous Church of Albania, 1991-2003, Ngjallja Press, Tirana, 2004, p. 22.

20

În februarie 1950, o adunare formată din laici şi membri ai clerului ortodox s-a

întrunit la Tirana pentru a vota un nou Statut mai bine adaptat la condiţiile sociale şi politice

ale vremii.

După moartea lui Paisios Vodica la 4 martie 1966, funcţia de arhiepiscop a fost

ocupată în aprilie 1966 de Damianos, vechi membru al rezistenţei, dar el a demisionat în 1967

şi s-a retras la reşedinţa lui din Pogradec, unde a murit la 18 octombrie 1973. La acea vreme,

Biserica Ortodoxă din Albania era formată din arhiepiscopie şi trei eparhii conduse de

episcopi, precum şi din douăsprezece protopopiate conduse de înalţi membri ai clerului, cu

330 de parohii şi 25 de mănăstiri22.

Trebuie scoase în evidenţă două lucruri cu privire la perioada respectivă: în primul

rând, caracterul multietnic al ortodocşilor: albanezi, greci, slavi şi aromâni; în al doilea rând,

ortodocşii nu reprezentau majoritatea populaţiei, ca în celelalte ţări balcanice.

Conform statisticilor italiene, ortodocşii reprezentau 20,7% din populaţie înainte de

începerea persecuţiilor religioase. În cursul unei convorbiri cu Stalin din 23 martie 1949,

Enver Hodja aprecia că 30—35% dintre locuitorii Albaniei erau ortodocşi.

În timpul persecuţiilor, doar un grup mic de credincioşi a rămas activ, în cadrul unei

biserici subterane şi informale.

II.3. Venirea la conducerea Bisericii Ortodoxe Albaneze a lui Anastasios

Yannoulatos

În 1991, ca urmare a presiunii evenimentelor internaţionale, regimul comunist din

Albania şi-a mai atenuat, politica intransigentă faţă de religie. Dar Biserica Ortodoxă era

atunci intr-o stare de ruină totală, incapabilă să se pună singură pe picioare. Repetatele

schimbări politice şi conflictele din sânul bisericii, în combinaţie cu lipsa unei vieţi spirituale,

fară predici şi fără sprijin, au însemnat pentru Biserică sărăcie cumplită şi prăpăd. Cu toate

acestea, seminţele rezistente ale credinţei ortodoxe, adormite în mii de suflete, nu aşteptau

decât condiţiile prielnice care să le facă să încolţească din nou şi să înflorească23.

Starea de ruină totală a structurii administrative ortodoxe dădea însă prea puţine

speranţe. Nu exista nicăieri în lume un episcop albanez care să-şi poată asuma răspunderea

restaurării Bisericii din Albania; nici pe plan local nu se găsea un membru al clerului sau

22 Ibidem, pp. 24-25.23 Christine Chaillot, Biserica..., p. 162.

21

măcar un laic care să se angajeze într-o asemenea misiune dificilă. Cei cincisprezece preoţi şi

trei diaconi care supravieţuiseră îndelungatelor persecuţii erau acum bătrâni şi bolnavi.

În cele din urmă, după o serie întreagă de acţiuni temerare, Patriarhia Ecumenică de

Constantinopol a luat iniţiativa de a restabili Biserica Ortodoxă din Albania. În ianuarie 1991,

patriarhul ecumenic Dimitrios şi Sfântul Sinod l-au ales pe Arhiepiscopul Anastasios

Yannoulatos ca exarh patriarhal de Albania.

După luni şi luni de rezistenţă a guvernului albanez, care se împotrivea acestei

intervenţii patriarhale, acesta a ajuns la Tirana pe 16 iulie 1991. În timpul călătoriei acestuia

prin ţară, a putut constata distrugerile incredibile provocate de nemiloasa persecuţie. În

calitate de exarh patriarhal, Anastasios Yannoulatos, a căutat să creeze o structură

organizatorică rudimentară capabilă să reprezinte Biserica Ortodoxă locală. Cu acest gând în

minte, acesta a convocat o adunare de clerici şi laici în zilele de 1 şi 2 august 1991, la care au

participat cincisprezece membri ai clerului şi treizeci de laici, veniţi din toate protopopiatele

din ţară. Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos a analizat starea de lucruri lăsată moştenire de

postcomunism, luând în considerare proiectele Bisericii, şi a procedat la alegerea a patru

comitete de vicari şi a unui consiliu bisericesc general, format din treisprezece membri ai

clerului şi din laici.

Înaltpreasfinţia Sa declara: „Ne-am străduit mai ales să căutăm oameni competenţi,

cetăţeni albanezi, care să poată fi hirotoniţi episcopi. Voiam, în primul rând, să găsim un

candidat, chiar şi printre laicii necăsătoriţi şi educaţi, pentru rangul de arhiepiscop. A fost, din

păcate, imposibil. Erau cu toţii de acord că Biserica locală nu putea fi restabilită fară ajutor

din afară”24.

În martie 1992, au avut loc alegerile politice care au dus la crearea unui nou partid

democratic, şi astfel s-a format primul guvern ales în mod liber. În mai 1992, în timp ce

Anastasios Yannoulatos se pregătea să revină la obligaţiile lui anterioare, de profesor la

Universitatea din Atena, clerul şi laicii din Albania, indiferent de originea lor etnică, l-au

abordat şi l-au rugat insistent să rămân în ţară şi să pornescă acţiunea de reorganizare a

Bisericii lor „pătate de sânge”. Între 5 şi 8 iunie 1992, o delegaţie a Bisericii Ortodoxe din

Albania a făcut o vizită patriarhului ecumenic al Constantinopolului, prima de la începutul

persecuţiilor comuniste, şi l-au rugat să-l numească Anastasios Yannoulatos primat al

Bisericii Ortodoxe din Albania.

24 Anastasios Yannoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii Ortodoxe din Albania în secolul XX şi resurecţia ei începând cu 1991, în vol. „Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011, p. 163.

22

În urma cererii credincioşilor albanezi Patriarhia Ecumenică a răspuns pozitiv.

Astfel, Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos declara: „La 24 iunie 1992, Sanctitatea Sa

Patriarhul Bartolomeu şi Sfântul Sinod m-au ales în unanimitate arhiepiscop al Tiranei,

Durresului şi al întregii Albanii. Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a ales de asemenea

trei arhimandriţi greci ca episcopi pentru trei scaune vacante: pe Hristodoulos Moustakas ca

mitropolit de Korţa, Alexandros Kalpakides ca mitropolit de Gjirakaster şi pe Ignatios

Tirantes ca mitropolit de Berat”25. Guvernul albanez s-a opus vehement acestor numiri,

invocând ca neavenit controlul grec asupra comunităţilor religioase ale ţării.

Preşedintele Sali Berisha a acceptat totuşi instalarea arhiepiscopului, dar n-a permis

sub nici o formă ca restul ierarhilor să fie de origine greacă. La 12 iulie 1992, Anastasios

Yannoulatos a acceptat alegerea iar întronizarea a avut loc la catedrala Buna Vestire din

Tirana în ziua de 2 august 1992, în prezenţa întregului cler şi a reprezentanţilor laici din toate

provinciile albaneze.

Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos avea în faţă o sarcină dificilă, nesigură şi

de mare amploare. În primul rând, infrastructura bisericească era foarte limitată. „Şi totuşi, cel

mai greu era să facem faţă climatului de suspiciune creat de unele cercuri, mai ales din afara

comunităţii creştine ortodoxe, şi asta din cauză că arhiepiscopul era de origine greacă”26. Ca

urmare a numeroşilor ani de persecuţie, comunitatea ortodoxă forma un grup etnic neomogen

şi dezorganizat. Unele chestiuni etnice au şi provocat riposte. În plus ,,eram nevoiţi să

acţionăm fară cea mai elementară structură organizatorică, cu resurse economice foarte reduse

şi cu foarte puţini oameni care să ne ajute la început de drum. Pentru mine, un alt obstacol era

să învăţ o limbă nouă la o vârstă deja înaintată”27.

Condiţiile de viaţă erau precare, iar piedicile care complicau până şi cele mai simple

lucruri erau numeroase şi extrem de greu de depăşit pentru noul arhiepiscop.

Deşi preşedintele republicii acceptase numirea noului arhiepiscop, anumite cercuri

albaneze au întreprins diverse acţiuni contra lui, inclusiv elaborarea unei legi în baza căreia ar

fi putut fi expulzat din ţară din cauză că era de origine greacă. La adunarea extraordinară a

clerului şi a laicilor, care s-a ţinut la Durres pe 21 ianuarie 1993, delegaţii ortodocşi au

declarat în unanimitate că nu aveau de gând să tolereze asemenea măsuri. În toamna anului

1993, cu ocazia redactării constituţiei, a avut loc o ultimă tentativă de a-l expulza pe

25 Ibidem, p. 164.26 Ibidem.27 Ibidem, p. 165.

23

arhiepiscopul ortodox. În cele din urmă, după referendumul din 6 noiembrie 1994, măsura

propusă nu a fost acceptată28.

Pe de altă parte însă, Patriarhia Ecumenică a luat mai multe decizii în pripă, fară să

înţeleagă cu adevărat climatul socio-politic şi condiţiile de viaţă din Albania. În iulie 1996,

fară a se mai consulta cu partea albaneză, cei trei mitropoliţi greci pomeniţi mai sus au fost

hirotoniţi la Patriarhia de Constantinopol. „Au urmat zile dureroase, fiindcă refuzam să ne

opunem guvernului albanez, dar ne simţeam scindaţi din pricina atmosferei de neîncredere

care domnea de ambele părţi. Încercasem să explicăm în multe rânduri că era imposibil să

găsim o soluţie corectă numai prin acţiuni unilaterale. Trebuia să se ajungă la un consens doar

pentru a ajuta Biserica Ortodoxă din Albania să rămână în viaţă şi să progreseze”29.

Timp de şapte luni, din noiembrie 1997 şi până în iulie 1998, chestiunea spinoasă a

alcătuirii Sfântul Sinod albanez a fost negociată şi reglementată de către reprezentanţii

Patriarhiei Ecumenice, Biserica Ortodoxă din Albania şi autorităţile albaneze.

În cele din urmă, toate părţile au căzut de acord asupra următorului compromis:

Sfântul Sinod urma să aibă un înalt cler format din două persoane de origine greacă şi alte

două de origine albaneză.

În l998, s-a restabilit, aşadar, Sfântul Sinod. Mitropolitul Ignatios de Berat, un

„Arvaniti”, adică un grec de origine albaneza, şi-a ocupat postul, în timp ce mitropoliţii

Alexandros de Gjirokaster şi Hristodoulos de Korca şi-au dat demisia. Arhimandritul Iannis

Pelushi a fost ales mitropolit de Korţa şi părintele (Economos) Kosma Qijro, episcop de

Apollonia. Cel din urmă aparţinea vechii generaţii de preoţi care continuaseră în mod eroic să

boteze creştini şi să oficieze Sfânta Liturghie pe ascuns, chiar şi în anii cei mai crânceni ai

persecuţiei religioase.

În februarie 1999, cei doi mitropoliţi greci care demisionaseră au cerut să fie eliberaţi

de titlurile lor ca să se poată reintegra în Biserica din Grecia, ceea ce li s-a şi aprobat. Astfel s-

a rezolvat şi s-a încheiat problema critică a formării Sfântului Sinod.

Primii şapte ani ca ierarh ai Înaltpreasfinţitului Anastasios Yannoulatos (1991-1998)

au fost grei. El s-a sprijinit singur, ajutat numai de un consiliu bisericesc general alcătuit din

treisprezece membri ai clerului şi din laici. După instituirea Sfântului Sinod, „n-am mai purtat

singur povara conducerii Bisericii. Aveam atunci fraţi ierarhi din Sfântul Sinod, ceea ce este

absolut necesar pentru buna funcţionare a oricărei Biseric Ortodoxe autocefale”30.

28 L. Hoppe, op. cit., p. 29.29 Anastasios Yannoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii..., p. 168.30 Ibidem, p. 171.

24

La nivel politic, în 1985 Enver Hodja a fost urmat de Ramiz Alia. Albania a ieşit

astfel din izolarea politică şi economică de până atunci. Democratizarea ţării a început în

1990. În prima parte a anilor 90’, înainte de sosirea mea, laicii locali încercaseră să organizeze

comitete în mai multe regiuni, dar lipsea orice pregătire pentru constituirea unor structuri

administrative bisericeşti.

În februarie 1991, un grup de patruzeci de credincioşi din Tirana, sub conducerea

diaconilor Sotir Kandjeri şi Spiro Findiku, a început să desfăşoare eforturi pentru

redeschiderea catedralei care în 1967 fusese confiscată şi folosită ca gimnaziu. De Buna

Vestire, la 25 martie 1991, preotul Gaqi, asistat de diaconul Sotir, a oficiat prima liturghie în

catedrala abia redeschisă.

„În iunie 1991, părintele Arthur Liolin, cancelar al arhiepiscopiei albaneze din

America, şi alţi membri ai clerului ortodox american ne-au vizitat Biserica aici, în Albania, şi

au ajutat clerul nostru, puţin numeros, să boteze şi să oficieze liturghia; au mai venit şi alţi

preoţi şi misionari ortodocşi laici din SUA, precum şi preoţi din Grecia, pentru credincioşii

din sud; au urmat apoi laici şi maici din Grecia”31.

La începutul anilor 1960, clerul albanez nu avea mai mult de 330 de membri. în

1967, toate activităţile bisericeşti fuseseră declarate ilegale. Dacă un membru al clerului era

prins în exerciţiul funcţiunii sale sacerdotale, era ucis sau pus după gratii.

Astfel, în mod tragic, puţini au fost preoţii care au supravieţuit acelor ani de întuneric

spiritual. În 1990, când preoţii au fost din nou singuri ca slujitori ai Bisericii, nu mai

rămăseseră decât 22, şi cei mai mulţi aveau peste 70 de ani. Erau, aşadar, extrem de puţini

preoţi în momentul renaşterii Bisericii.

În 1999, patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, a făcut o vizită istorică în

Albania.

II.4. Misiunea Înaltpreasfinţitului Anastasios Yannoulatos de refacere a vieţii

spirituale creștine în Albania

31 Ibidem, p. 173.25

În primii ani de după comunism, credincioşii se adunau în aer liber, pe terenuri care

aparţinuseră odinioară Bisericii, fiindcă nu mai existau biserici. După cum am mai spus, ele

fuseseră fie distruse, fie folosite în scopuri profanatoare, ca depozite, adăposturi pentru

animale etc.

Nici atunci când finanţele Bisericii Ortodoxe din Albania erau limitate şi nu

acopereau decât nevoile administrative de bază, credincioşii şi slujitorii sacerdotali nu au

rămas fară ajutor. Numeroşi prieteni din diferite colţuri ale lumii, cunoscuţi şi necunoscuţi, ai

marelui Arhiepiscop au răspuns apelurilor de susţinere cu o generozitate emoţionantă.

Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos spunea adesea: „Suntem o Biserică săracă, dar

bogată în prieteni”32.

Priorităţile pentru reconstrucţia Bisericii noastre devastate au fost în primul rând să

trezim din nou credinţa ortodoxă în inima oamenilor; apoi să reorganizăm Biserica locală şi să

mobilizăm noi slujitori pentru activitatea bisericească.

Misiunea principală a noului conducător ierarhic a fost la început propovăduirea

Evangheliei, care înseamnă iubire şi pace. De asemenea Înaltpreasfinţitul Anastasios

Yannoulatos a dezvoltat o viaţă în rugăciune şi a cultivat conştiinţa ortodoxă. „Am iniţiat

programe de catehizare, tabere pentru tineri şi am botezat mii de bărbaţi, femei şi copii”33.

În 1999 a fost înfiinţat Biroul naţional pentru tineret, cu scopul de a coordona

activităţi în toată Albania; această muncă a fost dirijată de un tânăr teolog albanez, Jorgos

Papadopouli. Pentru misiunea în rândul tinerilor, Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos a

organizat şi un festival al tineretului ortodox şi a lansat o revistă pentru tineri, Kembanat. A

creat parohii în aproape toate oraşele, mari şi mici, precum şi în sute de sate. A înfiinţat

grupuri pentru intelectualii ortodocşi, grupuri pentru femei şi tineri, care să poată sprijini

misiunea bisericească.

Începând cu 1991, unii tineri albanezi s-au dedicat vieţii monahale. „În 2008, alături

de mine lucrau cinci călugări, dar nici unul nu trăia într-o mănăstire; mai existau călugări şi

maici care trăiau la ora aceea în Grecia”34.

O misiune deosebită era formarea teologică a viitorilor slujitori: „Am început de

asemenea să ne ocupăm de pregătirea şi înzestrarea slujitorilor Bisericii la nivel local. În

februarie 1992, am închiriat un vechi hotel părăginit, unde am deschis un seminar. Această

32 L. Hoppe, op. cit., p. 31.33 Anastasios Yannoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii..., p. 174.34 Ibidem, p. 175.

26

şcoală a devenit Academia teologică „Învierea Domnului“. În 1996, şcoala a fost mutată într-o

clădire nou construită lângă mănăstirea Sfântul Vlasie, din apropiere de Durres. În 1998, au

fost întâmpinaţi acolo primii studenţi”35.

Părintele Luca Veronis din SUA a început să predea studenţilor de acolo în 1994, iar

între 1998 şi 2003 a avut şi postul director academic. În 2003, existau 129 de noi membri ai

clerului, toţi albanezi, care terminaseră cei trei ani de studii superioare în teologie. Mai mult,

în 2007, cei trei preoţi vârstnici din perioada precomunistă mai erau încă în viaţă.

În septembrie 1998, şcoala secundară bisericească Sfânta Cruce şi-a deschis porţile la

Gjirokaster. Ea avea menirea să dea un imbold vieţii spirituale şi să dezvolte interesul tinerilor

pentru teologie, în speranţa că unii îşi vor continua studiile la Academia teologică de la

Durres şi vor deveni preoţi, în timp ce alţii aveau să slujească în parohiile locale ca laici care

primiseră o formaţie teologică.

Misiunea dezvoltată în Biserica Albaneză de Înaltpreasfinţitul Anastasios

Yannoulatos a continuat prin publicaţii religioase. „Pentru a consolida munca bisericească şi

prin cuvântul tipărit, am înfiinţat un birou de publicaţii al Bisericii. În 1992, ni s-a oferit o

maşină de tipărit în culori, şi am început să edităm lunar o revistă intitulată Ngjallja

(Învierea)36.

Din 1996 Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos a publicat un buletin de ştiri în

engleză, numit „Noutăţi despre Ortodoxia din Albania”. Mai târziu, au apărut şi alte reviste

sau scrieri informative, precum şi o publicaţie lunară pentru copii Gezohu (Bucuraţi-vă), un

buletin pentru studenţi, Fjala (Cuvântul), şi revista pentru tineri Kembanat (Clopote) toate cu

sprijinul şi la cererea marelui Arhiepiscop.

Au văzut de asemenea lumina tiparului tot felul de cărţi liturgice, duhovniceşti şi

academice. În 1998, primul post de radio ortodox, Ngjallja, a început să transmită programe

religioase în fiecare zi.

Toate aceste eforturi au început şi s-au dezvoltat în atmosfera complexă a

postcomunismului din Albania. Faptul că albanezilor li s-a redat libertatea religioasă n-a

însemnat neapărat că oamenii au regăsit credinţa de altădată. Mulţi n-au mai revenit în

comunităţile religioase originare ale familiilor lor, ci au ales drumul laic, declarându-se atei

sau agnostici. Altora, religia le este pur şi simplu indiferentă. Căsătoriile mixte, între persoane

de religii diferite, se practică astăzi curent în multe familii în Albania.

35 Ibidem, p. 170.36 Ibidem.

27

În ultimul deceniu al secolului XX, Biserica Ortodoxă din Albania a reuşit să evite

orice ostilitate sau confruntare directă sau indirectă cu alte grupări, religioase sau nereligioase.

Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos spunea: „noi am declarat întotdeauna că vedem în

fiecare om un frate sau o soră, indiferent de credinţa sa, şi suntem alături de toţi, cu respect şi

iubire. Am susţinut energic nu numai toleranţa religioasă în general, ci am subliniat şi

necesitatea colaborării între comunităţile religioase şi cu toţi oamenii de bună-credinţă,

dincolo de convingerile ideologice, ca să clădim o societate mai dreaptă, mai paşnică şi mai

armonioasă. Avem convingerea că prin cultivarea unei vieţi religioase armonioase vom

contribui la progresul general al societăţii albaneze”37.

II.5. Misiunea de reconstrucţie a locaşelor de cult şi sociale ale Bisericii

Conform unor statistici care provin din surse italiene, în timpul marii persecuţii au

fost distruse aproximativ 1 600 de biserici şi mănăstiri. Refacerea acestor structuri a fost una

dintre principalele noastre priorităţi spunea într-un interviu Înaltpreasfinţitul Anastasios

Yannoulatos.

Cu multă dragoste faţă de păstoriţii săi îşi amintea de asemenea că la început toată

misiunea de reînviere a flăcării ortodoxiei pe aceste meleaguri a fost dificilă. „Când am făcut

o călătorie prin ţară în 1991, ni s-a întâmplat adesea să n-avem altă alegere decât să ne

adunăm sub cerul liber, fiindcă nu exista nici un lăcaş de cult. La Delvino, am oficiat liturghia

sub nişte arbori înalţi. La Korţa, primul preot albanez a fost hirotonit pe treptele fostei

reşedinţe eparhiale, complet ruinată, în prezenţa credincioşilor îngrămădiţi în piaţa vecină. Nu

mai exista nici cel mai mic spaţiu care să adăpostească arhiepiscopia din Tirana sau eparhiile

din Berat şi Gjirokaster”38.

Guvernul albanez n-a răspuns apelurilor stăruitoare în legătură cu bisericile ortodoxe

distruse, pentru ca cel puţin terenurile să fie restituite Bisericii. De asemenea nu s-a dat nici

un teren pentru construirea unei şcoli de teologie. „Prin intermediul Biroului juridic al

Bisericii, ne-am luptat cu greutăţi de neimaginat ca să ni se retrocedeze câteva dintre

proprietăţile confiscate în anii îndelungaţi ai persecuţiilor”39.

Pentru buna funcţionare a Bisericii, s-a creat un birou de servicii tehnice, în

colaborare cu arhitecţi şi ingineri locali. Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos a colaborat

37 Anastasios Yannoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii..., p. 176.38 Ibidem.39 Ibidem, p. 177.

28

şi cu diferite întreprinderi de construcţii, a adunat fondurile necesare şi cu ajutorul lui

Dumnezeu a lansat un vast program de construcţii care i-a permis să ridice zeci de clădiri în

numai câţiva ani.

Între 1991 şi 2003, s-au construit 89 de biserici, s-au renovat şi restaurat 5 mănăstiri,

74 biserici şi monumente, şi s-au reparat peste 140 de biserici. Unele sunt construcţii

importante, spre exemplu catedralele din Korţa şi Fier (fiecare având 1000 mp), bisericile din

Durres, Sfântul Vlasie, Seman, Kucova, Pogradec, Lezhe, Berat şi Saranda, dintre care unele

sunt construite pe două niveluri. Cităm dintre bisericile renovate pe cele din Kavaja, Lushnja,

Durres şi Tirana. Printre bisericile şi mănăstirile restaurate, unele dintre cele mai importante

sunt Sfântul Cosma, Ardenica, Berat, Karavasta, Libofsha, Vanaj, Gjirokaster, Lekli, Leusa şi

Premet.

S-au mai construit sau renovat şi alte clădiri, peste 20 la număr, de pildă Academia

teologică şi mănăstirea Sfântul Vlasie de lângă Durres; centrul Arhiepiscopiei de la Tirana;

centrele eparhiilor de la Gjirokaster, Korţa, şi Berat; şcoala bisericească din Gjirokaster;

centrul medical de diagnosticare; centrul spiritual şi de studii de la Lushjna; o casă de oaspeţi

la Tirana; centre de tineri şi case de oaspeţi la Korija, Elbasan şi Kavaja; clădiri mai mici

pentru creşe şi clinici, în alte oraşe; apoi centrul Nazaret, care găzduieşte tipografia, fabrica de

lumânări, o tâmplărie şi un atelier pentru icoane şi restaurări. Toate clădirile noi contribuie în

mod semnificativ la dezvoltarea mediului urban şi rural40.

În epoca otomană, ortodocşii erau obligaţi să construiască biserici simple, care să

semene mai degrabă cu nişte case, atât ca dimensiuni, cât şi ca arhitectură. Acum, fiind liberi,

au ridicat atât bazilici simple sau triclinii, cât şi numeroase biserici cu boltă, conform tradiţiei

bizantine.

Acest imens program de construcţii s-a realizat în condiţii politico-sociale instabile şi

în împrejurări nefavorabile Bisericii, nevoită să se confrunte cu nenumărate dificultăţi

economice, incertitudini şi obstacole.

Prin construirea a peste trei sute de clădiri, Biserica Ortodoxă a contribuit, cu

demnitate şi fară publicitate, la dezvoltarea economică a ţării, creând sute de locuri de muncă

în numeroase întreprinderi locale.

II.6. Misiunea Înaltpreasfinţitului Anastasios Yannoulatos prin programe

sociale şi de educaţie

40 I. Forest, op. cit., p. 55.29

În paralel cu reorganizarea sa, Biserica Ortodoxă din Albania a lansat şi programe

sociale în domeniul educaţiei, sănătăţii, ajutorului umanitar şi dezvoltării culturii şi, mai

recent, al mediului.

Biserica a înfiinţat 12 şcoli de copii în oraşele Tirana, Durres, Kavaja, Korţa,

Elbasan, Pogradec, Lushnja, Saranda, Vlora, Shkodra (Shkoder), Permetşi Gjirokaster (două

şcoli). Biserica a oferit ajutor tehnic şi material unor şcoli de stat şi a restaurat multe altele. În

regiunea muntoasă din sud, Biserica a finanţat amenajarea unui internat de fete, pentru a le da

posibilitatea să-şi continue studiile în oraş.

La Tirana, cu ajutorul Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos s-a înfiinţat în 2000-

2001 primul institut de pregătire profesională, care oferă cursuri de doi ani în şase domenii:

gestiune financiară, contabilitate, biologie de laborator, informatică, iconografie şi restaurare

de icoane. Institutul profesional de studii superioare este printre primele de acest gen din

Albania. În anul 2000 erau deja înscrişi 300 de studenţi.

S-a deschis un al doilea institut profesional la Dervician, lângii Gjirokaster, după ce

s-a renovat clădirile care fuseseră distruse.

Contribuţia Bisericii în domeniul sănătăţii a început în 1992, odată cu distribuirea

unei cantităţi mari de medicamente şi echipament medical de prim ajutor spitalelor şi

clinicilor din toată ţara: Tirana, Berat, Gjirokaster, Korţa etc. Prima policlinică ortodoxă a fost

inaugurată la Tirana în 1995. Câţiva ani mai târziu, s-a deschis la Tirana un centru medical de

diagnosticare cu 24 de secţii, toate deservite de laboratoare specializate. Centrul, amplasat

într-o clădire de şase etaje, este optim dotat şi are doctori locali foarte competenţi. „Din 2001,

o unitate chirurgicală condusă de un chirurg american oferă îngrijire pacienţilor din afara

comunităţii noastre. În fiecare lună, clinica primeşte aproximativ 6 000 de persoane, de toate

religiile. Mai sunt şi alte policlinici ortodoxe la Korţa şi Kavaja, şi în satul Jorgucat de lângă

Gjirokaster. Mai avem şi o clinică dentară ambulantă, mai ales pentru copiii care locuiesc în

sate îndepărtate, dar şi pentru cei din oraşe”41.

Datorită biroului său Diaconia Agapes „Serviciul iubirii“, înfiinţat în 1992 pentru a

răspunde nevoilor sociale din ţară, Biserica Ortodoxă desfaşoară o muncă socială şi

filantropică susţinută. În timpul crizelor sociale din anii 1992, 1994 şi 1997, Biserica a

colectat şi distribuit mii de tone de alimente, haine şi medicamente pentru mai multe instituţii

publice de binefacere.

41 Anastasios Yannoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii..., p. 177.30

Datorită fondurilor primite din diverse surse europene, Biserica a contribuit la

organizarea multor programe umanitare, inclusiv proiecte agricole în regiunile muntoase. Au

existat astfel de programe şi în alte domenii, spre exemplu în telecomunicaţii, construcţii

rutiere, renovarea şcolilor, orfelinatelor, spitalelor şi instituţiilor pentru nevăzători şi persoane

cu deficienţe de auz; au fost date ajutoare şi închisorilor.

În urma tulburărilor politice din 1997, Biserica a finanţat repararea clădirilor

universităţilor din Tirana şi Gjirokaster, care fuseseră vandalizate.

În timpul războiului din Kosovo din 1999, când Albania a primit aproape un milion

de refugiaţi kosovari, Biserica a luat iniţiativa unui important program umanitar şi a organizat,

printre altele, două adăposturi. În colaborare cu alţi membri ai Consiliului Ecumenic al

Bisericilor (CEB), au fost ajutaţi peste 33 000 de refugiaţi, majoritatea musulmani. Un frumos

exemplu de întrajutorare a fost cel acordat celor 300 de nou-născuţi şi mamelor lor, care au

primit haine şi bunuri de primă necesitate din partea ortodocşilor. În anul de după război,

singurul adăpost rămas deschis refugiaţilor din Kosovo a fost cel administrat de Biserica

Ortodoxă. El a funcţionat încă doi ani, până în 200142.

De la începutul anilor 1990, Biserica Ortodoxă a făcut sistematic eforturi pentru

promovarea culturii în Albania. Chiar în perioadele de criză şi de frământări, Biserica a

continuat să încurajeze studiile ştiinţifice, să facă rost de bani pentru supravegherea muncii de

restaurare a monumentelor de artă creştine, a bisericilor şi a mănăstirilor. 74 de clădiri au fost

restaurate între 1991 şi 2003. De exemplu, a fost finalizată restaurarea frescelor bisericii

Sfintei Fecioare, din satul Leusa, de lângă Permet.

Ca dovadă a interesului susţinut pentru monumentele postbizantine din Albania, s-a

editat cartea profesorului Pirro Thomo, „Bisericile postbizantine din sudul Albaniei”. S-au

realizat şi cinci filme cu acest subiect şi s-a creat un grup de cercetare ştiinţifică, pentru a

începe înregistrarea tuturor monumentelor existente, indiferent de dimensiune şi de starea în

care se află.

Datorită Înaltpreasfinţitului Anastasios Yannoulatos s-a organizat un seminar de

muzică tradiţională bisericească şi un cor de muzică bizantină, care a produs casete şi CD-uri.

Tot contribuţiei sale se datorează şi deschiderea unui atelier de icoane, unde au fost

restaurate numeroase opere de artă. De asemenea s-a îngrijit să pregătească o nouă generaţie

de artizani, datorită cărora iconografia ortodoxă tradiţională este acum pe cale de a reînvia. În

institutul de studii profesionale, există o secţie de conservare şi o alta de iconografie.

42 I. Forest, op. cit., p. 57.31

În anul 2014, Biserica Albaneză a organizat un simpozion cultural intitulat „2000 de

ani de artă şi cultură creştină în Albania“.

În 2001, Biserica Albaneză a colaborat cu Facultatea de Biologie de la universităţile

din Tirana, Atena şi Salonic pentru lansarea unui program de protecţie a mediului. Programul

cuprinde un curs postuniversitar de o mie de ore pentru cincisprezece persoane, precum şi

programe pentru protecţia ecosistemului în regiunea Zvernec, de-a lungul râului Vjoza în

pădurea Liogara, şi pentru reciclarea deşeurilor din două mari oraşe albaneze. Toate

activităţile menţionate mai sus au putut fi realizate datorită colaboratorilor locali şi unui

excelent grup din străinătate, care în 2004 număra şase clerici şi paisprezece laici43.

II.7. Situaţia actuală a ortodoxiei în Albania

În anul 2000, Albania avea 3,5 milioane de locuitori, dintre care poate 10% erau

catolici şi 20-30%, ortodocşi, restul erau musulmani, cel puţin nominal. Catolicii trăiesc mai

ales în nordul ţării, ortodocşii în sud.

Biserica Ortodoxă din Albania şi-a găsit locul în lumea bisericească, participă activ

la evenimente panortodoxe la toate nivelurile şi se află în uniune bisericească cu toate

celelalte Biserici Ortodoxe din lume.

Din 1994, este membră a Conferinţei Bisericilor Europene (CBE) şi a Consiliului

Ecumenic al Bisericilor (CEB). Biserica Albaniei contribuie la eforturile depuse pentru a se

ajunge la o colaborare în vederea menţinerii păcii şi solidarităţii în Europa de Sud-Est, dar

doreşte să depăşească această viziune limitată la ţările balcanice şi la Europa. Ea propune să

se adopte în primul rând o perspectivă biblică şi ecumenică, cea a lui Hristos reînviat, care

cuprinde cu respect şi iubire întreaga lume44.

Renaşterea Bisericii Ortodoxe Albaneze, începută în 1991, a avut loc în contextul

unor reforme politice şi economice radicale, determinate de prăbuşirea regimului comunist. În

anii 1990, Biserica a trebuit să înveţe cum să facă faţă fiecărui val de schimbări sau de haos şi

să se pună în serviciul albanezilor.

În anii 1980, majoritatea familiilor albaneze au suferit un declin economic înfiorător,

care le-a dus „la sapă de lemn”. În 1991, când guvernul a abandonat controlul rigid asupra

populaţiei, albanezii au început să-şi recupereze proprietăţile confiscate de stat şi să împartă

43 Ibidem, p. 158.44 Christine Chaillot, Biserica..., p. 188.

32

gospodăriile colective naţionalizate, transformându-le în proprietăţi familiale. Această acţiune

fundamentală de redobândire a proprietăţilor a debutat oficial în 1993, însă problema titlurilor

de proprietate rămâne şi azi una dintre chestiunile cele mai spinoase cărora guvernul albanez

trebuie să le facă faţă.

Biserica Ortodoxă a fost profund afectată de această problemă şi la începutul anilor

1990 a început să caute compensaţii guvernamentale pentru a-şi recupera bunurile. S-a depus

o muncă susţinută pentru a se ajunge la rezultatul scontat, şi multe dintre fostele proprietăţi au

trebuit răscumpărate. Cu toate că Înaltpreasfinţitul Anastasios Yannoulatos a luptat pentru ca

autorităţile să facă dreptate, în multe cazuri ele neagă în continuare dreptul Bisericii de a-şi

recupera bunurile, uneori chiar şi după ce justiţia s-a pronunţat în favoarea sa.

Şomajul este în continuare ridicat. Odată cu prăbuşirea comunismului, industria ţării,

care era ineficientă şi primea numeroase subsidii din partea statului, şi-a încetat producţia. Se

apreciază că la acea vreme numărul de şomeri reprezenta aproximativ 70% din populaţie.

Mulţi albanezi au părăsit ţara ca să-şi caute de lucru în străinătate, mai ales în ţările vecine,

Grecia şi Italia. În 1994, aproximativ 500 000 dintre ei aduceau în ţară peste 35 de milioane

de dolari, ceea ce însemna un ajutor imens pentru familiile lor. În 2006, numai în Grecia

trăiau peste o jumătate de milion de emigranţi albanezi. Astăzi, cu toate că numărul locurilor

de muncă din Albania a crescut, se poate constata că în fiecare familie tot mai există câte unul

care pleacă la lucru în străinătate, şi nu întotdeauna în mod legal45.

Democraţia le-a adus albanezilor noi speranţe pentru o viaţă mai bună. Cu toate

acestea, repetatele tulburări politice şi economice le-au zădărnicit oamenilor aşteptările şi

mulţi albanezi au ajuns la disperare. Mai ales în 1997, investiţiile frauduloase au spulberat

economii de milioane de dolari, iar ţara a fost adusă în pragul anarhiei. Singura speranţă a

oamenilor era să părăsească Albania. Acest val de emigrare a fost tragic pentru Biserica

Ortodoxă, care a pierdut atunci un mare număr de tineri de calitate, care ar fi putut deveni

conducători ai Bisericii, dar care au preferat să emigreze de nevoie sau din disperare.

În prezent, după două decenii de la căderea comunismului, Albania se luptă cu o

serie întreagă de primejdii sociale şi economice, încercând, printre altele, să frâneze corupţia

generală. Toate aceste probleme au repercusiuni şi asupra Bisericii Ortodoxe46.

În primele decenii ale secolului XX, Biserica Ortodoxă din Albania a avut mult de

suferit şi a fost ameninţată de adversari şi duşmani din interiorul ţării. În a doua jumătate a

45 Ibidem, p. 189.46 Ibidem.

33

secolului XX, Biserica Ortodoxă s-a aflat la porţile iadului. Dar la sfârşitul secolului XX, a

dat dovadă că „porţile iadului nu o vor birui“ (Matei 16, 18). În timpul conflictelor politice şi

sociale, Biserica a ales calea împăcării (II Corinteni 5,18), luând chiar ea iniţiativa

reconcilierii. În prezent este recunoscut faptul că Biserica Ortodoxă a contribuit la progresul

social şi spiritual al Albaniei, precum şi la reconstrucţia ţării.

Capitolul al III-lea: Idei şi concepţii misiologice

III.1. Contribuţia Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos la dezvoltarea

misiunii ortodoxe

Vorbind despre misiune ca despre o expresie fundamentală a conştiinţei ortodoxe de

sine, ca şi despre faptul că indiferenţa faţă de misiune înseamnă negare a Ortodoxiei,

Intâistătătorul Bisericii de la Tirana înţelege sublimul misiunii în aceea că este o prelungire

(extindere) a iubirii Dumnezeului Treimic, pentru transfigurarea în iubire a întregii lumi. In

34

acest sens, Preafericirea Sa expune într-un mod extraordinar felul în care putem astăzi vorbi

de creativitate în trăirea identităţii apostolice a Bisericii, în conexiune directă cu Tradiţia

acestei47.

Referitor la contribuţia arhiep. Anastasios Yannoulatos la dezvoltarea misiunii

ortodoxe, trebuie să avem în vedere două paliere: I. experienţa personală în câmpul slujirii

misionare şi II. activitatea publicistică intensă, menită să dezmorţească letargia în care se

găsea misiologia ortodoxă în prima jumătate a secolului XX, atât din punct de vedere

„intern”, cât şi „extern”48. La vremuri în care elanul misionarismului ortodox lasă uneori

impresia că este cu aripile frânte, în care societăţile lumii civilizate înţeleg tot mai mult

vieţuirea creştină ca pe o formă de culturalizare, alături de alte multe opţiuni pe care omul le

poate avea pentru a-şi cultiva sufletul şi mintea, lucrarea Arhiepiscopului Anastasie, însumând

o serie de studii, articole sau cuvântări, toate aflându-se pe firul misiologiei, ne pare a fi mai

actuală ca oricând49.

Activitatea misionară a lui Anastasios Yannoulatos cuprinde mai multe elemente

esenţiale dintre care enumerăm: Ca teolog laic (1954-1960), el a lucrat ca predicator şi catehet

la Înalta Şcoală Catehetică a Sfântului Constantin de Omonia; ca lider responsabil pentru

cercurile studenţeşti, grupurile de studiu biblic, seminariile pentru educarea conducătorilor

„bisericilor tinere”; ca lider al studenţilor şi tinerilor din mişcarea creştină „Zoe” (din care a

demisionat în 1963). Ca presbiter, în timpul studiilor post-doctorale din Germania (1965-

1969), s-a ocupat de studenţii şi imigranţii greci de aici.

A jucat un rol de pionierat în relansarea interesului pentru Misiunea Străină Ortodoxă

(din 1958). A lucrat ca Secretar General al Comitetului Executiv pentru Misiunea în

Străinătate din cadrul Syndesmos (1958-1961) şi a fost fondator şi preşedinte al Centrului

Misionar Inter-Ortodox Porefthendes (din 1961). A fost membru al Comitetului Internaţional

pentru Studii Misionare al CEB (1963-1969), Secretar pentru relaţii şi cercetări misionare al

Bisericilor Ortodoxe în cadrul CEB (Geneva, 1969-1971), Moderator al Comitetului Mondial

pentru Misiune şi Evanghelizare (1984-1991) şi al Conferinţei Mondiale pentru Misiune şi

Evanghelizare din San Antonio, Texas (1989). Este membru al Societăţii Germane pentru

Misiune şi al Societăţii Internaţionale pentru Studii Misionare. A organizat şi a condus

Centrul pentru Studii Misionare al Universităţii din Atena (19711976) şi Centrul Inter-

47 Diac. Dr. Ștefan L. Toma, Cuvântul traducătorului la Anastasie, Arhiepiscopul Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, p. 15.48 Pr. Prof. Dr. Aurel Pavel, Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos şi misiunea ortodoxă, în „Revista Teologică” nr. 3, an. 2011, p. 46.49 Diac. Dr. Ștefan L. Toma, op. cit. p. 15.

35

Ortodox al Atenei pentru Biserica Greciei (1971-1975). Ca Director General al Asociaţiei

Apostoliki Diaconia a promovat diferite programe publicistice şi educaţionale în cadrul

Bisericii, în special în sectorul pentru misiune în străinătate (cu suport pentru regiunile

misionare ale Africii, Coreii şi Indiei) şi în organizarea Săptămânii pentru Misiune în

Străinătate50.

La doar o zi după hirotonirea sa, Anastasios Yannoulatos a călătorit în Africa de Est

(mai 1964). Un serios atac de malarie l-a silit să se întoarcă în Europa; în pofida reco-

mandărilor medicilor, el a mai vizitat Africa în mai multe rânduri (în 1967, 1968, 1974 şi

1978) iar în calitatea de Locum Tenens (1981-1990) al Mitropoliei de Eirenoupoleos (estul

Africii: Kenia, Uganda, Tanzania) a condus organizaţia misionară ortodoxă. Printre altele el a

fondat şi a organizat Şcoala Patriarhală „Arhiep. Macarie al III-lea al Ciprului”, pe care a

condus-o timp de zece ani. A hirotonit 62 de preoţi africani, printre care pe primul din

Tanzania, şi a binecuvântat 42 de cateheţi pentru 8 triburi africane. În acelaşi timp a susţinut

lucrarea de traducere a Sfintei Liturghii în patru limbi africane; a lucrat pentru stabilirea a 150

de parohii ortodoxe şi pentru construcţia a zeci de biserici; a ridicat şapte puncte misionare şi

a contribuit la crearea de şcoli şi clinici medicale.

În calitate de Arhiepiscop al Albaniei (din 1992 şi până azi), în condiţii extrem de

dificile, a avut o contribuţie decisivă în reconstruirea şi reînvierea Bisericii Ortodoxe

Autocefale a Albaniei, ce fusese desfiinţată cu peste 23 de ani în urmă. Mărturie stau cele

peste 400 de parohii organizate aici, înfiinţarea Academiei Teologice Ortodoxe „Învierea lui

Hristos”, educarea şi hirotonirea a peste 150 de clerici, înfiinţarea unui orfelinat, a unui centru

pentru ajutorarea adolescenţilor, a 3 şcoli elementare şi a 17 şcoli de asistenţi medicali. La

acestea se mai adaugă 2 licee bisericeşti, un liceu tehnic, 2 institute pentru pregătirea

profesională şi Universitatea Logos, ca şi 50 de centre de tineret în diferite oraşe. A condus

eforturile de traducere a cărţilor liturgice în limba albaneză. A construit 150 de noi biserici, a

restaurat 60 de vechi biserici şi a reparat 160 de biserici distruse în timpul regimului comunist

ateu. De asemenea, a ridicat 45 de centre eclesiastice, promo vând şi construirea sau repararea

de drumuri, apeducte, poduri, clinici sau şcoli. A dezvoltat intens activitatea caritabilă a

Bisericii prin distribuirea a sute de tone de mâncare, haine şi medicamente. A promovat

publicarea de ziare şi cărţi; a organizat o tipografie, o fabrică de lumânări, un studio

iconografic pentru pictarea şi restaurarea icoanelor. În fine, una dintre cele mai de seamă

contribuţii ale Arhiepiscopului Yannoulatos a fost adusă pe planul reducerii tensiunilor

50 Ibidem, p. 17.36

interetnice şi interreligioase din acest „butoi cu pulbere” care sunt Balcanii. În această calitate,

la propunerea a 33 de membri ai Academiei din Atena şi a mai multor personalităţi din

Albania, a fost nominalizat pentru Premiul Nobel pentru Pace.

Arhiep. Anastasios Yannoulatos a publicat un număr impresionant de lucrări de

specialitate în domeniul misiologiei - cărţile, studiile şi articolele sale fiind traduse în diferite

limbi străine: engleză, franceză, germană, suedeză, finlandeză, albaneză, rusă, sârbă, bulgară,

spaniolă, ş.a.m.d. În limba română trebuie semnalată lucrarea Ortodoxia şi problemele lumii

contemporane, trad. rom. Gabriel Mândrilă şi Constantin Coman, Ed. Bizantină, Bucureşti,

2003, în care sunt reunite mai multe studii, menite să demonstreze dimensiunea universală a

Ortodoxiei. Această dimensiune universală nu ignoră însă şi nu exclude localul, dar are un rol

esenţial în rezolvarea problemelor lumii de azi: „universalitatea Bisericii noastre constituie

răspunsul diacronic faţă de noile circumstanţe mondiale care sunt în desfăşurare” (p. 13).

Relevante pentru înţelegerea problemelor majore ale umanităţii actuale sunt chiar titlurile

acestor studii: Spre o comunitate mondială, Ortodoxia şi drepturile omului, Dinamica unei

schimbări globale şi continue, Creştinismul şi celelalte religii, Mondializare şi trăire

religioasă, Evanghelia şi cultura sau Creştinism şi Islam51.

Multe dintre aceste teme se regăsesc în lucrarea principală care vorbește despre

misiunea Bisericii în actualitate care a fost tradusă în limba română după textul original

grecesc de părintele diacon doctor Ștefan L. Toma: avem de-a face tot cu o colecţie de studii

strânse laolaltă cu scopul de a demonstra în ce fel se cuvine a face ortodocşii misiune „după

modelul lui Hristos”. Iată care sunt cele 15 studii şi anul în care fiecare studiu a fost publicat

iniţial:

„Facă-Se voia Ta”: Misiune după modelul lui Hristos (1989);

Ortodoxie şi misiune (1964);

Scopul şi motivul misiunii (dintr-un punct de vedere teologic) (1967);

Teologie, misiune şi grijă pastorală (1976);

„Vie Împărăţia Ta”: mărturia ortodoxă către lumea modernă (1977);

Descoperind etosul misionar ortodox (1978);

Înălţarea naturii umane (1980);

Euharistie - slujire - mărturie: în reciprocitate mutuală (1983);

Înţelegerea doxologică a vieţii şi misiunii (1984);

51 Ibidem, p. 18.37

„Facă-Se voia Ta”: Misiune după modelul lui Hristos (o reflecţie teologică

despre misiune) (1987);

Misiunea ortodoxă: trecut, prezent şi viitor (1989);

Dialoguri şi misiune (1991);

Viziunea globală a proclamării Evangheliei (1995);

Redescoperind identitatea noastră apostolică în secolul XXI (2003);

În loc de epilog: „Şi iată Eu sunt cu voi...” (Mt. 28,20) (2002)52.

Referitor la această lucrare putem spune că în paginile ei observăm foarte subiectiv

gândirea sa în viziunea misiologiei ca știință teologică astăzi. Evocăm mărturia oferită de

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I în Prefaţa cărţii despre rolul extrem de important pe care

Anastasios Yannoulatos l-a avut şi îl are în „reactivarea şi regenerarea în timpul nostru a

serviciului şi practicii misionare, ca cel mai esenţial act şi cea mai obligatorie expresie a

conştiinţei de sine a Bisericii către cei creaţi de Dumnezeu, fraţi şi surori în afara credinţei,

trăind pe toate continentele planetei noastre”53. Într-adevăr, şi în opinia noastră avem de-a face

cu cel mai reprezentativ teolog misionar ortodox din a doua jumătate a secolului XX şi

începutul secolului XXI. Valoarea lucrării sale nu poate fi înţeleasă decât pornind chiar de la

ceea ce Anastasios Yannoulatos însuşi subliniase: 1) că „misiunea este inseparabilă de

adevărata natură a Bisericii” - şi toate realizările sale practico-didactice au fost puse în slujba

acestui deziderat, de a promova neîncetat misiunea ca mărturie (martyria) a Bisericii (Fapte 1,

8) „până la capătul lumii”, şi 2) legătura mărturie-slujire liturgică-teologie ca triptic al

adevăratei misiuni ortodoxe către lume. Toate aceste caracteristici se regăsesc pe deplin

ilustrate în figura impresionantă a Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos. Iată descrierea

uneia dintre multele şi emoţionantele mărturii aduse şi în această carte din bogata sa

experienţă personală misionară54: „Închei cu o experienţă personală din Africa. După

inaugurarea unei biserici dintr-o regiune montană din Kenya de Vest, un diacon mi-a spus

încet: «Diaconia, fiica părintelui Pavel, a murit la amiază. Îi spui tu, te rog?» Am ajuns târziu

noaptea la casa îndoliată. Micuţa fată, suferind de boala malariei, stătea întinsă pe un pat

mare, dormind parcă în pace. «Era un copil aşa de bun; era întotdeauna cea care mă saluta

prima», a şoptit tatăl necăjit. Am zis o scurtă rugăciune de înmormântare şi am spus câteva

cuvinte de mângâiere.

52 Cf. Anastasie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos, traducere din limba greacă de Diac. Dr. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, pp. 21-2553 Diac. Dr. Ștefan L. Toma, op. cit. p. 19.54 Anastasie Yannoulatos, Misiune pe urmele lui Hristos, traducere din limba greacă de Diac. Dr. Ștefan L. Toma, Ed. Andreiana, Sibiu, 2013, pp. 285 și 253.

38

Mai târziu, în timp ce stăteam într-o cameră luminată a casei şcolii unde eram

instalaţi, ploaia cădea pe frunzele de bananieri şi pe acoperişul de zinc. Am meditat în

legătură cu cele întâmplate ziua. Am auzit o lovitură de tobă departe în noapte, la casa

îndoliată. În oboseala mea mă întrebam de ce eram eu acolo. Diferite gânduri legate de

misiunea mea mi-au umplut mintea - propovăduire, dragoste, educaţie, civilizaţie, pace,

dezvoltare. Deodată, o lumină a fulgerat şi esenţa materiei luminate mi-a umplut mintea. Noi

aducem vestea cea bună, nădejdea Învierii. Fiecare fiinţă umană are o valoare unică. Ei vor

învia din nou! În aceasta constă demnitatea umană, valoarea şi nădejdea. Hristos a înviat! Noi

îi învăţăm pe ei să sărbătorească Învierea în taina Bisericii şi le împărtăşim gustul ei. Şi într-

un moment rapid am văzut o fetiţă africană alergând să mă salute, după cum îi era obiceiul,

care m-a ajutat să înţeleg mai precis esenţa misiunii ortodoxe”.

Scena descrisă mai sus este revelatoare pentru sursa puterii mesajului pe care îl

transmite Anastasios Yannoulatos în cărţile şi studiile sale. Este o putere care provine din

experienţa ce şi-o exercită neîncetat şi care face ca tot ceea ce rosteşte şi scrie să fie „cuvânt

cu putere multă”. În concluzie, trebuie să fim recunoscători pentru acest model pe care

Dumnezeu ni l-a pus la dispoziţie şi să facem în aşa fel încât cuvintele sale să se oglindească

în cât mai mare măsură în credinţa şi faptele noastre.

Pe lângă calitatea sa de erudit teolog, cu o bogată activitate didactică în cadrul

Facultăţii de Teologie din Atena, Arhiepiscopul Anastasie este perceput în cadru panortodox,

dar şi intercreştin şi prin prisma preocupărilor sale de misionarism (cunoscute fiind misiunile

sale pe continentul african), fiind chiar receptat în anumite cercuri ca paradigmă autentică de

misionarism ortodox contemporan. Acestei percepţii i se datorează şi reînsufleţirea Bisericii

Ortodoxe a Albaniei, după căderea regimului comunist de la Tirana, Biserică care şi-a reluat

activitatea de la zero, fiind desfiinţată pe întreaga perioadă a acestui regim. În ciuda

greutăţilor începutului, în prezent, Preafericirea Sa păstoreşte o Biserică care practic a

renăscut, în toate aspectele vieţii ei pastorale, în contextul în care, în Albania zilelor noastre,

statul nu finanţează Biserica. într-un astfel de context, Preafericirea Sa a reuşit, graţie

personalităţii, caracterului şi rafinamentului său uman, să îşi alăture oameni de bine, care îi

stau alături în păstorirea Bisericii pe care o îndrumă55.

Întâistătătorul de la Tirana adresa, în luna martie a.c., un apel, unic în felul lui, către

întreaga comunitate a Bisericilor Evanghelice din Germania de a arăta spirit de întrajutorare

faţă de ţările europene care sunt încercate de criza economică (precum Grecia). Apelul

55 Diac. Dr. Ștefan L. Toma, op. cit. p. 16.39

Arhiepiscopului Anastasie, adresat Eminenţei Sale, Episcopul Martin Schindehutte,

reprezentantul oficial al comunităţilor germane ale Bisericii Evanghelice din întreaga lume şi

membru în Comisia Centrală a Consiliului Mondial al Bisericilor (Arhiepiscopul Anastasie

fiind unul dintre preşedinţii acestei comisii), cheamă reprezentanţii acestei Biserici şi, prin ei,

poporul german să dea dovadă de înţelegere şi spirit de responsabilitate creştină în

întrajutorarea dintre popoare şi Biserici.

Un astfel de demers vine să ne arate, pe de o parte, atitudinea concretă pe care

pastoraţia spirituală a credincioşilor trebuie să o aibă, respectiv, implicarea celor responsabili

şi în problematica vieţii societăţilor unde le este dat să trăiască, iar în contextul actual, în

problematica vieţii societăţilor de pe continentul european; iar pe de altă parte, recunoaşterea

forului Comunităţii Bisericilor Evanghelice din Germania ca autoritate spirituală ce poate

responsabiliza întreaga societate germană în manifestarea acestui spirit de întrajutorare

intercreştină. Personal, nu cunosc ca vreun demers similar, la un astfel de nivel, să se fi făcut

în trecutul recent, pe fondul acestor ani de criză economică şi spirituală, de către vreo altă

personalitate a Bisericii Ortodoxe, de acelaşi rang.

La finalul lunii august a.c., în Creta, a avut loc şedinţa Comitetului Central al

Consiliului Mondial al Bisericilor, unul dintre preşedinţii acestui Comitet fiind şi autorul

lucrării prezente. Misiunea creştină s-a aflat pe ordinea de zi a acestei întruniri, drept dovadă

fiind şi documentul elaborat, cu titlul: „împreună spre viaţă: Misiune şi Evanghelism în

contexte schimbătoare”, care va fi prezentat plenului celei de A X-a Adunări Generale a

Consiliului Mondial al Bisericilor, care va avea loc în 2013, la Busan, în Coreea. În cadrul

discuțiilor care au dus, de curând, la elaborarea acestui document oficial, Arhiepiscopul

Anastasie declara: „Misiunea Bisericii şi a fiecărui membru viu al ei înseamnă obligaţia şi

necesitatea de a împărtăşi darurile pe care fiecare le-a primit de la Dumnezeu. Aceasta

înseamnă proclamarea adevărului, iubirii şi puterii revelate de Hristosul cel Răstignit şi

înviat... Să împărtăşeşti cu toţi, oriunde, ceea ce Dumnezeu a zidit în tine, prin puterea

Duhului Sfânt, prin atitudinea prezenţei, a tăcerii, a vorbirii, prin fapte de iubire, prin

plinătatea vieţuirii, prin militarea pentru dreptate şi pace în întreaga lume”56.

Dacă lucrarea Arhiepiscopului Anastasie mai poartă între coperţile ei un lucru

exprimat într-un mod admirabil, este acela al necesităţii asocierii teologiei cu cercetările altor

domenii, cum ar fi: psihologia, pedagogia sau medicina; asociere care poate sluji misiunea

Bisericii creştine, într-un mod nu doar original, ci şi vital! In acest sens, în ultimul an,

56 Ibidem, pp. 17-18.40

prezentam o astfel de abordare, de succes, desfăşurată de oameni competenţi (nu doar cu

inimi creştine, ci şi cu calităţi ştiinţifice), în cadrul Bisericii Evanghelice din Germania.

Nu în ultimul rând, prezenta lucrare constituie şi un demers, în cadrul misiunii

Bisericii, în favoarea unei dimensiuni dinamice interne a vieţii Bisericii Ortodoxe, ca şi pentru

înţelegerea şi asumarea teologiei ca formă de viaţă, şi nu doar ca demers abstract! în acest

sens, o distinsă profesoară de teologie de la Tesalonic afirma necesitatea ca, şi în cadrul

sistemului universitar de învăţământ, să se pună accentul pe înţelegerea teologiei ca demers

existenţial, care îi introduce pe oameni în taina credinţei. Demersul autentic pentru orice

formă de înţelegere teologică nu se bazează, aşadar, doar pe Sfânta Scriptură şi pe învăţătura

Sinoadelor Ecumenice, ci şi pe Tradiţia trăită a Bisericii, precum este aceasta exprimată în

gândirea patristică57.

S-a afirmat faptul că „Europa nu mai poate fi considerată astăzi drept continent

creştin, de vreme ce creştinii constituie o minoritate a populaţiei ei şi deja, în perimetrul

ştiinţelor umane, s-a consacrat termenul de epocă postcreştină. Într-un asemenea context,

întreaga abordare a Arhiepiscopului Anastasie ni se înfăţişează ca fiind un demers profetic,

deplin ancorat în necesitatea vremurilor pe care ne este dat să le trăim. Şi dacă mai era nevoie

de încă un argument că acest „înţelept” al vremii noastre se află, cu adevărat, pe calea

reconcilierii Tradiţiei ortodoxe cu modernitatea, amintim şi aportul pe care Intâistătătorul

Bisericii Ortodoxe de la Tirana l-a adus dialogului Ortodoxiei cu modernitatea, prin prisma

dezbaterilor asupra drepturilor omului58.

Într-o întâlnire cordială cu actualul episcop evanghelic regional de Halle Wittenberg,

Dr. Johann Schneider, petrecută pe data de 16 august 2012, la umbra vechii intrări principale

a Catedralei evanghelice din Sibiu, discutând despre parametrii misiunii creştine la nivel

european şi cum aceasta ar putea fi stimulată şi susţinută şi mai mult, s-a făcut referire la truda

de o viaţă a Arhiepiscopului Anastasie pe tărâmul misionarismului creştin. În acest sens, şi

Eminenţa Sa a apreciat existenţa unei lucrări, în perimetrul teologiei creştine misionare.

III.2. Principalele idei şi concepţii misiologice în opera Arhiepiscopului

Anastasios Yannoulatos

57 Ibidem, p. 25.58 Diac. Dr. Ştefan L. Toma, Definirea conceptului «Dreptului iubirii» în abordarea Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei şi întregii Albanii”, Îndrumător pastoral, nr. 4/2012, Tulcea, pp. 193-206.

41

III.2.1. Misiunea Bisericii şi unitatea ei în societatea contemporană

În condiţiile contemporane ale unei culturi tehnologice mondiale, se conturează o

teribilă criză legată de autenticitatea omului, o criză de identitate. Pentru a oferi o replică de

substanţă acestei provocări, religiile sunt datoare să dea un răspuns la întrebarea despre om,

care să surmonteze descrierea biologică mecanicistă a acestuia. Contribuţia hotărâtoare a

Creştinismului în acest punct vital constă în descoperirea persoanei şi a nevoii integrării

acesteia într-o comuniune de iubire.

Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc „măştile”

(npooconeia) şi dispar „persoanele” (npoocona). Oamenii deţin „roluri”, de obicei lipsite de

viaţă. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, nu mai sunt „persoane”.

Foarte adesea avem sentimentul că ne aflăm într-un dans sui generis al unor persoane

deghizate, unde participanţii îşi ascund identitatea, cu o notă originală care constă tocmai în

făptui că, de fiecare dată când se îndepărtează o mască, apare o alta. într-o astfel de criză de

autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină comuniune reală59.

Certitudinile creştine au ca punct de plecare o Comuniune supremă. Este vorba

despre expresia supremă a comuniunii, realitatea „care există cu adevărat”: Dumnezeu,

neapropiatul şi infinitul Dumnezeu Treime, perceput mai ales ca desăvârşită „comuniune”, ca

unitate desăvârşită, nesupusă limitărilor; existenţă a unei Fiinţe unitare şi, în acelaşi timp,

participare de Persoane; Unitate în Treime şi Treime în Unitate. Aceasta înseamnă, în cele din

urmă, depăşirea categoriilor numerice, ieşirea din confuzia multiplicităţii, dar şi a izolării

unului; nici static, nici simplu dinamic, ci transcenderea atât a unului cât şi a alterităţii: co-

muniune de iubire. Această certitudine, cu toate că a constituit o cruce pentru toate modurile

omeneşti de a gândi, rămâne punctul esenţial al cugetării creştine, în consecinţă şi în ceea ce

priveşte aspiraţia „spre o comunitate mondială”60.

În misiunea sa, Biserica este chemată să descopere „semnele” nedezminţite ale

Împărăţiei, care sunt: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu; formarea unei comunităţi

autentice la nivel local, care să includă pe toţi, fără nici o deosebire de sex, de vârstă şi de

profesie şi care să pună accentul pe relaţiile umane personale; redescoperirea unei comunităţi

tămăduitoare, de susţinere şi iubire activă, care întâmpină pe cei străini, dă speranţe celor

deznădăjduiţi şi insuflă curaj celor cu voinţa înfrânată. Propovăduirea Evangheliei Împărăţiei

59 Anastasios Yannoulatos, Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003, p. 25.60 Ibidem, pp. 27-28.

42

este inseparabilă de alungarea puterilor diabolice şi de tămăduire (Lc., 9, 1-6), care include

sănătatea trupească şi iertarea păcatelor (Iac., 5, 14-15)61.

Dar Biserica nu are monopolul „semnelor” istorice ale Împărăţiei, prin care se

manifestă prezenţa lui Hristos. Cu toate că Biserica este denumită „sacramentul împărăţiei”,

totuşi, semne ale împărăţiei pot fi descoperite nu numai în Biserică, ci şi în lume. Această

afirmaţie curajoasă se bazează pe hristologia sfinţilor Ignatie al Antiohiei („Unde este Hristos,

acolo este Biserica”) şi, mai ales, pe hristologia cosmică a sfântului Maxim Mărturisitorul.

Bisericii, adică, îi revine un rol ermineutic, critic şi profetic, acela de a discerne căile, faptele

şi evenimentele istorice, din „lume”, care corespund cu semnele împărăţiei lui Dumnezeu. În

această lucrare, Biserica are totdeauna în vedere prezenţa lui Hristos: „Acolo unde este

Hristos”. De pildă, solidaritatea cu săracii este o opţiune incontestabilă pentru Biserică, dar

această solidaritate nu poate fi înţeleasă ca semn al împărăţiei lui Dumnezeu, decât având

istoria lui Iisus răstignit şi înviat ca punct de referinţă62.

Exprimând taina vieţii de comuniune a persoanelor Sfintei Treimi, Biserica este ea

însăşi o icoană a relaţiilor treimice, continuând în acelaşi timp lucrarea mântuitoare a

Întemeietorului ei divin în lume, ca esenţă şi finalitate a relaţiei personale dintre Dumnezeu şi

om. “Însă Biserica în calitatea ei de icoana a Sfintei Treimi nu se zideşte ca o icoană paralelă

sau independentă de Sfânta Treime, ci ca participare la viaţa treimica şi ca strălucire în lume a

acestei participări”63.

De fapt, când cineva devine creştin sau membru al Bisericii, aceasta se face prin

Botezul în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Aşadar, a deveni creştin înseamnă a

restabili sau a începe comuniunea cu Sfânta Treime64. Precizăm, însă, că această restabilire

între om şi Dumnezeu sau această trecere de la omul creatură a lui Dumnezeu, la creştinul

mădular al trupului tainic al lui Hristos se face numai în Biserica prin Taina Sfântului Botez.

Iar Cel care ne introduce în această stare sau relaţie cu Sfânta Treime este Duhul Sfânt sau

Duhul lui Hristos.

Dumnezeul Treime a creat şi susţine „lumea şi toate cele ce sunt în ea” (Fapte 17,

24); rămâne „Domnul cerului şi al pământului”, dar şi Tatăl tuturor oamenilor. „Un

Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi” (Efes. 4, 6).

61 Pr. Sterea Tache, Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep, Bucureşti, 1999, p. 88.62 Ibidem, p. 89. 63 Pr. Lector Gheorghe Zamfir, Sfânta Treime, modelul şi temeiul Bisericii, Mitropolia Olteniei, serie nouă, anul LI, nr. 5-6, septembrie-decembrie, 1999, p. 55.64 Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedesparţită sau Apelul tainic şi irezistibil al iubirii Treimice , în Ortodoxia XXXIV (1982) nr. 4, p. 593.

43

Umanitatea prezintă o mare varietate şi diversitate, dar adevărata ei fire tronează în unitate.

Nu doar pentru că Dumnezeu „a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Fapte 17, 26)8, ci,

îndeosebi, deoarece „l-a făcut pe om după chipul” Său (Fac. 5, 1) cu trăsătura esenţială de a se

constitui într-o „comuniune de iubire”, după modelul Sfintei Treimi, în armonie cu întreaga

zidire şi cu izvorul iubirii, Dumnezeu65.

Astfel, viaţa creştină este viaţa în Hristos sau în Duhul Sfânt. Şi numai în Hristos prin

Duhul Sfânt întâlnim şi cunoaştem noi pe Tatăl. Prin urmare, viaţa în Hristos sau viaţa

duhovnicească este mai întâi de toate participare la viaţa treimica66. În ceea ce priveşte modul

în care cele trei Persoane divine intră în relaţie cu Biserica şi Credincioşii, Sfinţii Părinţi

afirmă că toate le face Tatăl prin Fiul, în Sfântul Duh, într-o manieră în care Tatăl apare ca

sursă a lucrării, Fiul ca viaţă, şi Duhul Sfânt ca putere care concretizează sau finalizează

acţiunea; nici una din cele trei Persoane divine nu are o lucrare distinctă care să fie a Sa

proprie, ci o viaţă şi o lucrare unică şi identică trece prin Toate Trei67.

În acest context, toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Prea Sfintei Treimi:

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, arătând că nu se poate face nici o

rugăciune cu un rezultat fără credinţa în Ea. De asemenea, toate rugăciunile sfârşesc cu slava

Persoanelor Sfintei Treimi, cu mărturisierea puterii Ei, ca temei al încrederii că ce s-a cerut în

rugăciune se va putea împlini. În acest sfârşit al rugăciunii se exprimă nădejdea în puterea

Treimii de a împlini cele cerute şi în voinţa Ei de a le împlini. În sfârşitul rugăciunii din

Biserică, precum şi în ecfonisele rostite se exprimă puterile şi bunătăţile Sfinetei Treimi, ca

temei de nădejde pentru împlinirea celor cerute.

În Biserică şi la orice început al unui lucru în viaţă, credincioşii se înseamnă cu

semnul Sfintei Cruci, însoţit de invocarea Sfintei Treimi, arătându-se prin aceasta o anumită

sălăşluire a Treimii în fiinţa lor. Făcându-ne acest semn, ne amintim că prin Cruce ne-a

eliberat Fiul întrupat al Tatălui de robia păcatului şi a duşmanului nostru nevăzut. Prin

pomenirea Sfintei Treimi la însemnarea noastră cu semnul Crucii arătăm că nu putem despărţi

crucea lui Hristos de iubirea şi grija Treimii faţă de noi, Care a socotit că prin Crucea

suportată de Fiul lui Dumnezeu ne poate mântui, intrând prin ea în acelaşi timp şi voinţa

noastră de a ne înfrâna de la pornirile egoiste şi de a ne dărui împreună cu Fiul, Tatălui ceresc,

65 Anastasios Yannoulatos..., Ortodoxia..., p. 28.66 Ibidem, p. 594.67 Sfantul Atanasie, Scrisoarea I catre Serapion, apud Pr. Lector Gheorghe Zamfir, Sfânta Treime, modelul şi temeiul Bisericii, art. cit., p. 56.

44

prin Duhul Sfânt. Ea ne ajută astfel să ne pregătim pentru Împărăţia Treimii ca Împărăţie a

iubirii68.

Faptul că toate Tainele din Biserica Ortodoxă încep cu formula: „Binecuvântată este

împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh” arată că întreaga viaţă sacramentală este o

introducere şi o adâncire în comuniunea treimică şi în acelaşi timp o sălăşluire a vieţii

treimice în noi. De aceea, într-o rugăciune de la slujba sfinţirii Sfântului şi Marelui Mir se

cere ca cei ce vor fi unşi cu aceasta să devină “locaş al Sfintei Treimi”69.

Tainele Bisericii încep, însă, nu numai cu invocarea numelor Persoanelor Sfintei

Treimi odată cu semnul Crucii, ci şi cu binecuvatarea "Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a

Sfântului Duh”, care a început pe pământ ca Biserică şi va continua veşnic în ceruri.

După rostirea crezului niceoconstantinopolitan, care cuprinde credinţa în Sfânta

Treime şi în lucrarea Ei creatoare şi mântuitoare şi în făgăduinţa veşnicei fericiri ce ne-o va

da, preotul le doreşte credincioşilor şi roagă pe Dumnezeu să le dea cele dorite de Sfântul

Apostol Pavel adresaţilor săi din Corint: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui

Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi” (II Cor. 13, 13) 70.

Credincioşii doresc preotului la fel. De fapt, acestea ne vin de la Sfânta Treime, pentru că

acestea le are Ea Însăşi: dragostea şi comuniunea71. Acestea se realizează în cadrul Sfintei

Liturghii, pentru că “întreaga Sfântă Liturghie, rugăciunea prin excelentă a Bisericii este o

introducere spirituală progresivă în Împărăţia sau Comuniuea Sfintei Treimi. Împărtăşirea

euharistică cu Trupul şi Sângele lui Hristos este, de fapt, culmea acestei comuniuni cu

Treimea în viaţa sacramentală.”72

În ceea ce priveşte rolul pe care fiecare Persoană Treimica îl desfăşoară asupra

noastră în Biserică, aceasta este foarte bine prezentat în rugăciunea: “Nădejdea mea este Tatăl,

scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt. Treimea Sfântă, mărire Ţie”.

Aşadar, de la Tatăl porneşte mântuirea noastră în orice act săvârşit în cadrul ei,

precum a pornit şi creaţia; prin Fiul se înfăptuieşte ea şi orice act în cadrul ei; Duhul Sfânt ne

acoperă cu puterea Lui, ne apară în starea în care am fost ridicaţi, ca să rămânem şi să ne

întărim în starea de mântuire73. Prin urmare, viaţa creştină este viaţa în Hristos sau în Duhul

68 Pr. Porf. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în Ortodoxia, anul XXXVIII (1986) nr. 2, p. 34.69 Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedesparţită ..., p. 593.70 Pr. Lector Gheorghe Zamfir, Sfânta Treime, ..., p. 58.71 Pr. Porf. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, creatoarea, ...., p. 36.72 Dr. Dan Ilie Ciobotea, Dorul după Biserica nedesparţită ...,p. 595.73 Pr. Porf. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, creatoarea, ..., p. 37.

45

Sfânt, căci numai în Hristos prin Duhul Sfânt întâlnim şi cunoaştem noi pe Tatăl (Ioan 14, 6-

10), iar viaţa în Hristos sau viaţa duhovnicească nu este altceva decât o participare directă la

viaţa treimică. Intrarea în această viaţă nu se poate face decât prin Botezul făcut în numele

Sfintei Treimi, şi nu putem să ne împărtăşim din plinătatea ei decât prin harul divin venit din

fiecare Taină.

Apoi, numai în şi prin Sfânta Liturghie, care se încheie cu împărtăşirea credincioşilor

cu Trupul şi Sângele Fiului întrupat al Tatălui, credincioşii fac în mod special experienţa

înaintării lor comune în Împărăţia Sfintei Treimi, simţind-o tot mai adânc în ei pe Aceasta, cu

iubirea Ei, care devine şi iubirea lor întrolaltă, şi trăind astfel comuniunea tot mai caldă între

ei din puterea comuniunii cu Ea74.

Împărtăşirea pe care credincioşii o fac cu Trupul şi Sângele Domnului nu o fac

numai pentru prezent, ci ei o fac pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu pururea şi în vecii

vecilor. Iar chipul împărăţiei viitoare a lui Dumnezeu îl reprezintă Biserica în care şi intră şi

se înaintează prin Sfintele Taine. Astfel Biserica este forma pământească de “acum” a

Împărăţiei Cerurilor, este arvuna Împărăţiei desăvârşite.

Un alt aspect al relaţiei dintre Biserică şi Sfânta Treime este unitatea. Precum cele

Trei Persoane sunt Una, după cuvântul Mântuitorului “ca toţi să fie una...” (Ioan 17, 24), tot

astfel, multitudinea de persoane care intră în Trupul tainic al lui Hristos prin Botez să fie una

prin credinţă şi trăirea în aceeaşi unică dumnezeire.

După cum am arătat mai sus, Biserica se întemeiază pe întruparea sau este o

întrupare continuă şi prin aceea că are menirea şi puterea să actualizeze în fiecare credincios şi

în toţi împreună unirea cu Dumnezeu, prin har, după modelul teandric al lui Hristos. În acest

sens “Iisus Hristos, văzut ca Raţiunea şi Iubirea unificatoare a tuturor, este el însuşi Biserică,

întrucât ea este modul prin care trece din virtualitate în actualitate, pe măsură ce restabileşte în

cei pe care îi adună în Sine, iubirea faţă de El şi întreolaltă. Biserica nu se poate concepe fără

acest rol unificator care este identic cu însăşi misiunea ei mântuitoare”75.

Rolul unificator al Bisericii, precum şi acţiunea ei mântuitoare în Hristos îşi găseşte

temeiul numai în întruparea Mântuitorului. “Domului S-a întrupat, S-a răstignit şi a înviat ca

om, ca să adune pe toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui

faţă de El. Unificarea aceasta a tuturor în Sine constituie însăşi esenţa mântuirii. Căci unitatea

74 Ibidem, p. 38.75 Sf. Maxim Marturisitorul, Ambigua, traducere şi note Pr. Pof. Dumitru Stăniloae, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, p. 401, nota 337.

46

aceasta înseamnă unitatea în Dumnezeu Cel Preafericit şi veşnic. De altfel, în afară de

Dumnezeu nu este cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea”76.

Chezăşia unităţii Bisericii o reprezintă însăşi prezenţa lui Hristos în ea, întrucât El

lucrează şi ca Logos şi ca Mântuitor la unirea tuturor cu Sine în spaţiul Bisericii. “Unde este

Hristos, este unitate, căci unde este Hristos este iubirea care vrea să-i îmbrăţişeze pe toţi în

Sine şi să-i înfăţişeze Tatălui. Unitatea nu se poate dobândi, decât prin înrădăcinarea în

Hristos, care este Cuvântul lui Dumnezeu devenit accesibil nouă prin întrupare, ca să ne

readune pe toţi în unitatea Să. Dezbinarea nu este decât ieşirea din această temelie

neschimbată şi unitară.”77

În Biserică, Hristos este prezent şi lucrează într-un mod superior prezenţei şi lucrării

Sale în lume, înainte de întrupare. Propriu-zis, El S-a întrupat ca să întemeieze Biserica,

unind-o cu Sine şi făcându-se prezent şi transparent prin Duhul Sfânt în viaţa şi lucrarea ei.

Întemeind-o în Sine, în unirea ipostatică a celor două firi ale Sale, în unitatea teandrică a

Persoanei Sale, Hristos a fundamentat Biserica pe acelaşi model unitar teandric, care se

prelungeşte prin Trupul Său jertfit, înviat şi deplin pnevmatizat, din El în ea78. “Creatorul şi

susţinătorul unităţii Bisericii este Întemeietorul şi Cârmuitorul ei, Care ne-a unit cu El şi S-a

unit cu noi şi S-a făcut prin toate una cu noi”, în aşa fel încât: “cel ce priveşte la această lume

nouă a zidirii Bisericii, vede în ea pe Cel ce este şi S-a făcut în ea toate în toţi”, pe Hristos

“Cel ce a adunat pe cele rătăcite şi împrăştiate într-o unitate şi le-a făcut pe toate o singură

Biserică, o singură turma”79.

Pentru ca modelul teandric să ţină de însăşi fiinţă Bisericii, să nu-i rămână exterior

sau imposibil de realizat, Hristos împărtăşeşte necontenit Bisericii Trupul Său îndumnezeit,

fiecărui credincios al Bisericii, dar nu în mod separat, ci într-o unitate de iubire sau într-o

comuniune ce se adânceşte tot mai mult. Din acest trup îndumnezeit sau din Hristos

euharistic, Duhul Sfânt lucrează prin energiile necreate, personalizante şi creatoare de

comuniune, la adunarea tuturor sub acelaşi Cap – Hristos Mântuitorul80. Sfinţii Părinţi văd

temelia unităţii Bisericii în prezenţa aceluiaşi Trup jertifit şi înviat, şi ca atare umplut de

infinitatea iubirii dumnezeieşti, în toate mădularele Bisericii. Iar, întrucât Trupul lui Hristos

76 Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. II. Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 311.77 Ibidem, p. 312.78 Preot Ștefan Buchiu, Întrupare şi unitare, Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos, Ed. Libra, Bucureşti, 1997, pp. 153-154.79 Ibidem, p. 159.80 Ibidem, p. 154.

47

este plin de Duhul Sfânt, care iradiază din El ca o energie unificatoare şi dătătoare de viaţă şi

de sfinţenie, contrare egoismului separatist, a doua temelie a unităţii Bisericii este, după

Sfinţii Părinţi, Duhul Sfânt. Propriu-zis, el înfăţişează Trupul lui Hristos şi pe Duhul Sfânt ca

o dualitate nedespărţită, producând şi susţinând unitatea Bisericii.

Aceasta dualitate, Hristos şi Duhul Sfânt, uniţi perihoretic între ei cu Tatăl,

împărtăşesc continuu Bisericii viaţă din viaţa comunitară a Sfintei Treimi, sursă şi modelul

suprem al comuniunii. Astfel, Biserica trăieşte în oceanul de iubire dintre Persoanele Sfintei

Treimi. Aşa cum nu se pot despărţi Cele Trei Persoane din unitatea lor iubitoare, aşa nu se pot

despărţi nici Biserica de Dumnezeu şi nici membrii ei credincioşi întreolaltă, în profunzimea

vieţii lor.

Ceea ce alimentează această unitate şi-i dă stabilitate, durabilitate şi perspectivă este

“Trupul lui Hristos, plin de Duhul Sfânt, care vine continuu în Biserică şi în fiecare mădular

ca un val mereu nou de iubire, pe baza actului voluntar al acestora de a se împărtăşi de El81.

Ortodoxia a înţeles noţiunea de misiune într-o perspectivă eccleziologică foarte bine

determinată. Această perspectivă comportă câteva elemente esenţiale.

Biserica este parte integrantă din mesajul Evangheliei, deoarece convertirea nu este

altceva decât un act de încorporare în trupul lui Hristos, desigur, ca răspuns personal la

cuvântul lui Dumnezeu, care constituie sămânţa, conţinutul credinţei (Mat., 13, 1-30).

Credinţa înseamnă o existenţă altfel, înseamnă a intra în legământul pe care Dumnezeu îl are

cu poporul Său, pecetluit cu jertfa lui Hristos: „Căci prin El avem şi unii şi alţii apropierea

către Tatăl, într-un Duh” (Ef., 2, 18). Convertirea, acest „schimb ontologic”, este posibilă

numai în lăuntrul unei comunităţi noi (Ef., 2, 14-18), care este instrumentul şi semnul

comuniunii Sfintei Treimi: „Credincios este Dumnezeu care v-a chemat la comuniune cu Fiul

Său, Iisus Hristos Domnul nostru” (I Cor., 1, 9)82.

Biserica văzută, fizică, istorică, are ca parabolă comuniunea Sfintei Treimi.

Dumnezeu este comuniunea de persoane, iar Biserica este chemată să reproducă în viaţa ei

această comuniune trinitară şi unitară a lui Dumnezeu. Ea este comunitatea umană care

trăieşte din cea dintâi comuniune divină, care este Sfânta Treime. Întreaga ei misiune, în chip

special Sfintele Taine, sunt orientate în această direcţie. Tainele de iniţiere – botezul, ungerea

cu sfântul Mir, Împărtăşania – care formează un ritual unic şi care se săvârşeşte numai în

legătură cu Liturghia, sunt Taine de încorporare într-o comunitate: liturgică determinată; de

81 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. II. op. cit., p. 313-314.82 Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed. Sofia, Bucureşti, 2000, p. 44.

48

apartenenţă reală la poporul lui Dumnezeu. Celelalte Taine şi ierurgii urmăresc de asemenea

restabilirea raporturilor, slăbite sau întrerupte, dintre Dumnezeu şi această comunitate.83

Inserţiunea în acest „Nor aşa de mare de martori” (Evr., 12, 1) are nu numai o

semnificaţie morală, de inspiraţie, ci o importanţă soteriologică: „Sunteţi împreună-cetăţeni cu

sfinţii, şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef., 2, 19). Comuniunea sfinţilor înseamnă nu numai că

creştinii aparţin lui Hristos, ci şi că ei sunt responsabili pentru integrarea lumii în comuniunea

cu Dumnezeu. Prin sfinţi se înţelege aici nu numai numele acceptate în calendarul Bisericii şi

care formează obiectul pietăţii credincioşilor. Creştinii, toţi membrii poporului lui Dumnezeu,

sunt numiţi sfinţi (Evr., 6, 10, 13, 24) pentru că ei aparţin lui Dumnezeu (Rom., 8, 27). Există,

de asemenea, mulţimea sfinţilor care înconjoară Mielul, care stă în mijlocul tronului lui

Dumnezeu: „După aceasta, m-am uitat şi iată mulţime multă, pe care nimeni nu putea să o

numere, din tot neamul şi seminţiile şi popoarele şi limbile, stând înaintea tronului şi înaintea

Mielului, îmbrăcată în veşminte albe şi având în mână ramuri de finic” (Apoc., 7, 9)84.

Actul misionar rămâne deci, un act eclezial: „Taina este aceea că neamurile sunt

împreună-moştenitoare, formează acelaşi trup unic şi sunt părtaşe la aceeaşi făgăduinţă în

Iisus Hristos, prin Evanghelie” (Ef., 3, 6). De fapt, Iisus a constituit grupul celor doisprezece

apostoli, cărora le-a dat puterea Duhului Sfânt (Mat., 18, 18; In, 20, 30), ca o imagine a

Bisericii. Biserica se manifestă în istorie ca „Trupul lui Hristos”, după modelul colegiului

apostolic, care are în centru pe Iisus Hristos. „Hristos şi apostolii” continuă în structura

Bisericii post-apostolice sub forma „apostolii, prezbiterii şi Biserica”, sau „apostolii,

prezbiterii şi fraţii” (Fapte, 15, 4-34), sau „episcop şi prezbiteri” şi „episcopi şi diaconi” (Tit,

1, 5; Filip., 1, 1). Apostolul Pavel, care a întemeiat comunităţi creştine în situaţii geografice şi

culturale foarte diverse, subliniază cu ţările unitatea pe care toţi creştinii o au în Iisus Hristos,

„capul Trupului”, atunci când spune: „Aici nu mai este nici grec, nici iudeu, nici tăiat-

împrejur sau netăiat-împrejur, nici barbar, scit, sclav sau om liber, ci Hristos este toate şi în

toţi” (Cor., 3, 11).

Caracterul eclezial al misiunii nu trebuie să fie înţeles într-un sens instrumentalist sau

eclezionist. Biserica nu este doar un simplu instrument al misiunii. Misiunea este un criteriu al

Bisericii şi nu există Biserică adevărată în afara misiunii. Cu toate acestea, în viziunea

ortodoxă Biserica reprezintă deja scopul misiunii, fiind, în acelaşi timp, principiu şi condiţie a

misiunii. Existenţa unei comunităţi creştine este o precondiţie a misiunii.

83 Pr. Dr. Constantin Coman , Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti, 1995, p. 113.84 Ibidem, p. 114.

49

„Zidirea” Trupului nu este însă un scop în sine, deoarece Biserica este nu numai

„poporul lui Dumnezeu” adunat prin ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, ci şi semnul-

sacramentul prezenţei lui Dumnezeu pentru întreaga umanitate. Misiunea are un caracter

ecleziocentric, dar nu eclesio-monistic, căci Biserica prin însăşi natura ei sacramentală, dă

mărturie despre Împărăţia lui Dumnezeu. Biserica este „trimisă” în lume ca, purtând în trupul

ei istoric semnele lui Hristos răstignit şi înviat, să extindă pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu.

Biserica poate fi definită ca „sacramentul” Împărăţiei, ajunsă la noi în Iisus Hristos şi care se

manifestă, în plenitudinea ei, la a doua Sa venire plină de slavă85.

III.2.2. Mărturisirea ortodoxă în lumea contemporană

Datorită dezvoltării ştiinţelor şi tehnologiilor, pe parcursul secolului al XX-lea, mulţi

au vorbit despre posibilităţi (capacităţi) extraordinare ale omului. S-au auzit, desigur,

exprimări răsunătoare şi declaraţii, precum acestea: „Dumnezeu a murit. Dumnezei suntem

noi”. Voci care vin, precum un ecou direct al certitudinii anarhiei diavolului din Eden: „Şi veţi

fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5). Insă diavolul, nu poate să creeze ceva

cu adevărat nou. Nu este în poziţia de a creea. Poate doar să pervertească creaţia. Prin aceea

veche propunere a lui, a pervertit adevărul şi l-a transformat în minciună. Astfel, precum în

Eden, el a pornit de la un adevăr fundamental, dar l-a exprimat într-o astfel de manieră, încât a

poziţionat umanitatea într-o direcţie greşită; împingând umanitatea pe calea aroganţei şi a

realizării prin sine86.

Bilanţul activităţii misionare a Bisericii la începutul mileniului III pune în evidenţă

două stări de fapt: una face dovada că misiunea în numele Bisericii lui Iisus Hristos, în

ultimele două secole, a schimbat faţa lumii şi a creat un umanism creştin înrădăcinat nu numai

în viaţa indivizilor ci şi în structurile popoarelor din lumea întreagă. Ea a adus la viaţă

nenumărate fiinţe umane, a eliberat captivi şi a redat umanităţii demnitatea cu care Dumnezeu

a încununat-o de la creaţie. Misiunea aceasta urmăreşte încă buna lucrare în toate teritoriile

lumii, teritorii în care numele lui Iisus Hristos nu este încă cunoscut.

A doua constatare este îngrijorătoare. În ţările cunoscute ca fiind țări creştine, încă de

la începutul istoriei lor, unde viaţa societăţii numite post-moderniste, ţine din ce în ce mai

mult de o nouă paradigmă a existenţei, marea majoritate a bărbaţilor şi femeilor moderne nu

85 P. Deheleanu, Manual de Sectologie, Tipografia diecezana, Arad, 1948, p. 21186 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 151.

50

mai doresc sensul mesajului lui Iisus Hristos, mesaj care le parvine prin intermediul Bisericii

din care fac parte nominal. Modul lor de viaţă a fost brusc schimbat, exigenţele vieţii

cotidiene nu mai au de a face în nici un fel cu ceea ce învăţa Mântuitorul şi cu ceea ce

propovăduieşte Biserica87.

Aceasta este realitatea din întreaga Europă şi mai ales în Occidentul marilor

metropole în care viaţa este regizată de alte valori decât cele transmise prin Evanghelie.

Viaţa umană nu se realizează prin ea însăşi, rămâne o problemă veşnic deschisă, un

proiect incomplet care are posibilitate realizării.

A evangheliza înseamnă: a indica acea cale, a înţelege arta de a trăi. Iisus a zis la

începutul vieţii Sale publice: Eu am venit pentru a evangheliza (a binevesti) săracilor (Lc. 4,

18), ceea ce înseamnă, Eu am răspuns la problema voastră fundamentală, Eu v-am indicat

calea vieţii, calea fericirii, mai mult: Eu sunt acea Cale88.

În acelaşi mod, dorinţa omului de a se ridica spre tronul lui Dumnezeu nu este pe

deplin greşită. Este, în primul rând, o denaturare a predispoziţiei care are o origine divină, în

aceea că, Dumnezeu l-a creat pe om „după chipul Său”, pentru a fi cu El.

Umanitatea, şi-a găsit, în final, direcţia dreaptă înspre tronul lui Dumnezeu, prin Iisus

Hristos, „al doilea Adam”. Acesta este exact tema principală a mesajului creştin, care

culminează în praznicul înălţării. Destinaţia finală a omului este exact îndumnezeirea. însă

aceasta e posibilă doar în Hristos, care „S-a smerit pe Sine, chip de rob luând” (Filip. 2, 7).

Acest mesaj teologic profund este transmis de praznicul înălţării. Potrivit conştiinţei

hristologice şi subconştientului liturgic al Bisericii Primare, unite, vedem în înălţare,

împlinirea, „finalul” tuturor celorlalte faze decisive ale activităţii vieţii Dumnezeu-Omului.

Coborârea Cuvântului lui Dumnezeu din cer, pe pământ, a început cu Buna Vestire89.

Sărăcia cea mai profundă este incapacitatea de a pune la încercare bucuria,

pregustarea vieţii veşnice, considerată de unii ca absurditate şi contradictorie. Această sărăcie

este azi foarte răspândită, sub diverse forme, atât în societăţile bogate din punct de vedere

material cât şi în ţările sărace. Incapacitatea de a încerca bucuria produce şi incapacitatea de a

iubi; ea produce invidie, avariţie, toate viciile care devastează şi sărăcesc viaţa persoanei

umane, dar şi a lumii. Starea de fapt se datorează vidului spiritual, secularizării, etapă ce cere

o nouă privire asupra hristomorfizării societăţii după chipul evanghelic.

87 Pr. prof. dr. I. Bria, Probleme ale identităţii creştine, în Destinul Ortodoxiei, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 342.88 Ibidem, p. 343.89 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 152.

51

Dacă arta de a trăi, cu şi în Dumnezeul treimic, rămâne necunoscută, totul rămâne

mai mult nefuncţional. Dar această artă nu e un obiect al ştiinţei, nu poate fi comunicată decât

de Cel prin care vine viaţa, de Cel ce este prezent real şi personal în Biserica Sa prin Sfânta

Evanghelie şi Sfintele Taine. “Puterea mântuitoare a Cuvântului lui Dumnezeu este trăită şi

simţită în Biserică, în viaţa femeilor şi a bărbaţilor care îl primesc cu credinţă. Cuvântul este

vestit pentru ca mesajul lui dătător de viaţă să fie auzit de credincioşi şi de necredincioşi

deopotrivă. Totuşi, pentru a fi primit ca Hrană a Împărăţiei şi izvor de Apă vie ce întreţine şi

transformă viaţa omului, Cuvântul lui Dumnezeu trebuie vestit şi sărbătorit în aceeaşi măsură.

Aceasta înseamnă că lectura şi propovăduirea publică a Scripturilor trebuie realizată în cadrul

mai cuprinzător al vieţii sacramentale a Bisericii. Lectura şi prezentarea Sfintei Scripturi

aparţine sinaxei liturgice, adunarea celor ce caută, catehumeni şi credincioşi, înălţare

sufletească. Totuşi, sinaxa constituie un context liturgic mai larg, desăvârşit prin celebrarea

Sfintelor Taine, în mod special, prin comuniunea euharistică”90.

Misiunea este inseparabilă de pastoraţie, adică de „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12).

Pastoraţia (de la pasco-ere =a hrăni) înseamnă acţiunea de a oferi o hrană, de a păstori sau de

a întreţine prin mâncare, nu de a conduce sau de a guverna. Când Iisus Hristos spune

apostolului Petru: „Paşti oile mele” (Ioan, 21, 16-18), îi încredinţează anume sarcina de păstor

în sensul de săvârşitor al Euharistii, care este hrana şi băutura Bisericii (Ioan, 6, 51-58).

Dealtfel, Iisus Hristos Se numeşte pe Sine „Păstorul cel bun”, întrucât Îşi pune viaţa pentru

oile Sale (Ioan, 10, 11). Tot aşa, preotul este „păstor” în calitatea lui de celebrant al Tainei

Euharistiei, restituind actul în care Hristos Însuşi pe Sine S-a dat pentru viaţa lumii. Preotul

face pastoraţie propriu-zisă în lucrarea lui de împărtăşire a Sfintelor Taine, care constituie

„merindea” Bisericii.

Lucrarea misionară, pe care o slujim, nu este, în mod simplu, proclamarea unui mesaj

moralist sau o invitaţie la mântuire pentru doar câţiva indivizi, ci o invitaţie la o călătorie, la o

liturghie de transformare a întregii lumi, la activarea potenţialităţii umane, înspre ridicarea,

„înălţarea” întregii naturi umane la „tronul lui Dumnezeu”, la îndumnezeirea prin har, prin

participarea la viaţa de iubire a fericitei Sfintei Treimi91.

Prin misiunea Bisericii, oamenii sunt invitaţi să participe la posibilităţile infinite care

s-au dat umanităţii, prin întruparea şi învierea lui Hristos (Rom. 8:17), să participe la

plinătatea vieţii, astfel încât, să poată „avea viaţă şi să o aibe din belşug” (In. 10:10).

90 Pr. prof. dr. I. Bria, Probleme ale identităţii..., pp. 346-347.91 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 154.

52

Participarea noastră la această viaţă, la această slavă, va ajunge la deplina evoluţie în eshaton,

la A Doua Venire. „Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi,

împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3:4). Această slavă dumnezeiască străluceşte,

în continuu, în întreaga lume, în întreaga creaţie. Hristos cel înălţat, este Cel Care „împlineşte

(plineşte) universul”. împărăţia lui Dumnezeu , care deja a început în noi şi spre a cărei

împlinire privim, este aşadar trăită, printr-o speranţă dinamică extraordinară92.

De la început, misiunea Bisericii s-a angajat în două mari direcţii: misiunea ad intra,

sau internă, adică Biserica s-a preocupat de cei botezaţi, organizând viaţa internă, liturgică şi

socială a comunităţii creştine; şi misiunea ad extra, externă, adică Biserica a propovăduit

Evanghelia celor din afară, a intrat la cei netăiaţi-împrejur şi a mâncat cu ei (Fapte, 11,3).

Astfel, Biserica apare atât ca o comunitate euharistică – poporul lui Dumnezeu deja

răscumpărat, care se adună să comemoreze faptele lui Dumnezeu din istoria mântuirii, trăind

o viaţă nouă în Duhul Sfânt – cât şi ca o comunitate apostolică misionară, care are conştiinţa

unei trimiteri speciale la cei necredincioşi: „Deci, dacă Dumnezeu a dat lor aceleaşi dar ca şi

nouă, acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L opresc pe

Dumnezeu?”(Fapte, 11, 17). Istoria Bisericii primare este o mărturie nedezminţită în această

privinţă93.

Aşadar, Biserica are două braţe cu care actualizează iconomia mântuirii: cel pastoral,

având disciplina ei internă, euharistică, şi cel misionar, având proiectul ei apostolic, de a

răspândi Evanghelia. Pentru „zidirea Bisericii” (Efes., 4, 12), aceste două braţe sunt

indispensabile. A săvârşit Euharistia în vederea hrănirii poporului lui Dumnezeu şi a

propovădui Evanghelia în vederea convertirii popoarelor, sunt două cerinţe care au caracter de

porunci dumnezeieşti (Efes., 3, 7-7).

Două concepţii asupra vieţii se confruntă de-a lungul tuturor vremurilor, o adevărată

tragedie de luptă a luminii contra întunericului Is. 9,1 “Poporul care locuia întru întuneric va

vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura şi în umbra morţii lumină va strălucii peste

voi”, a adevărului contra minciunii, a binelui contra răului, a Împărăţiei lui Dumnezeu care

trebuie să fie pe pământ şi în noi, împotriva împărăţiei celui rău.

„Noţiunea de apostol şi structurile oficiilor în Noul Testament sunt foarte contestate

astăzi în discuţiile exegetico-teologice. Un lucru pare să fie sigur: cuvântul apostol are mai

multe sensuri încă de la autorii Noului Testament. Pentru Sfântul Apostol Pavel, noţiunea de

92 Ibidem.93 Pr. prof. dr. I. Bria, Probleme ale identităţii..., p. 35.

53

apostol este strâns legată de apariţia Celui Înviat şi de directa sa însărcinare în slujba vestirii

Evangheliei. El îi numără printre apostoli şi pe misionarii peregrini în măsura în care aceştia

sunt reprezentaţi împuterniciţi şi Duhul Domnului Înălţat la cer lucrează în ei. Acest Duh este

acela care nu numai că îi trimite pe vestitorii Evangheliei şi pe cei ce vor învăţa popoarele, ci

garantează însuşi adevărul94; întreaga învăţătură emană de la El. Pavel însuşi ştie că se

situează într-un neîntrerupt lanţ al tradiţiei care începe de la Kyrios Cel Preaînalt95.

Altfel gândeşte Luca; pentru el, apostoli propriu-zişi sunt numai cei Doisprezece.

Aceştia reprezintă şi suprema autoritate a învăţăturii în Biserică; da, căci numai ei au moştenit

puterea lui Iisus şi numai ei pot da mai departe Duhul Sfânt. Deplina putere de a învăţa, de a

conduce comunitatea, de a impune mâinile şi de a conferi deplina putere a slujirii este

transmisă mai departe de ei; poate lucra apostolic numai acela care şi-a obţinut misiunea

bisericească fie nemijlocit, fie ulterior, dar mijlocit de la ei. Numărul de doisprezece este un

postulat dogmatic care, prin analogie cu cei doisprezece patriarhi ai triburilor lui Israel,

manifestă pretenţia învăţăceilor lui Iisus de a constitui noul popor al lui Dumnezeu. Cu cât a

intrat mai adânc acest fapt în conştiinţa generală, cu atât mai exclusiv a fost rezervat titlul de

apostol celor Doisprezece. Tradiţia apostolică şi succesiunea apostolică derivă în mod legitim

numai de la ei.

Alta este, iarăşi, concepţia scrisorilor pastorale. Pentru acestea, Pavel este pur şi

simplu Apostolul; ceilalţi apostoli nu sunt nici măcar amintiţi pe undeva. În consecinţă, Pavel

reprezintă unica autoritate apostolică; Evanghelia sa leagă întreaga Biserică şi el i-a dat

orânduirea. Prin impunerea mâinilor se transmit oficiile în comunitate, iar această hirotonire,

care este atribuită în mod expres şi personal apostolilor, garantează puritatea învăţăturii.

În rezumat se poate spune, că în pofida tuturor diferenţelor, atât oficiul de conducător

al comunităţii cât şi tradiţia învăţăturii Bisericii creştine sunt legate de apostoli şi sunt numite

apostolice, deoarece toţi purtătorii lor trebuie să facă şi să predice ceea ce au făcut şi au

predicat apostolii, de la care au primit împuternicirea. Toate oficiile vestirii şi toate celelalte

oficii sunt subordonate oficiului de apostol şi în acesta îşi şi găsesc ultima normă. Pe lângă

aceasta, apostolii care dintru început au fost de faţă şi L-au însoţit pe Iisus cel dinainte de

Înviere pe drumurile propovăduirii sale aveau o greutate deosebită. Împuternicirea lor e

dobândită nemijlocit de la Iisus cel pământesc, care I-a chemat şi i-a trimis. Prin ei îşi au

originea în însăşi persoana lui Iisus atât succesiunea creştină cât şi tradiţia creştină.

94 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978, p. 57.95 Pr. prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2006, pp. 34-35.

54

Hirotonirea înseamnă învestirea cu autoritatea de purtător al învăţăturii lui Iisus; ea constituia

sâmburele oficiului de conducere în comunitatea creştină. De această tradiţie şi succesiune

apostolică îşi leagă până în zilele noastre Biserica existenţa sau inexistenţa. Apostolicul din ea

îi garantează însăşi esenţa cea mai profundă şi anume legătura cu Hristos.”96

Propovăduirea Evangheliei, în mod deosebit, implică respectul faţă de libertatea

celuilalt căruia i se vesteşte mântuirea în şi prin Iisus Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu Întrupat.

Prozelitismul nu este uşor de definit. “Pentru noi toţi este un termen peiorativ. Dar

mulţi din cei care vor fi acuzaţi de prozelitism sunt convinşi înăuntrul lor că nu au ca dorinţă,

ca singur scop - perfect legitim, lăudabil şi creştin - acest lucru”97.

Termenul derivă din cuvântul prozelit, cuvânt care a desemnat pe păgânii convertiţi

la iudaism apoi circumcişi. Era cel ajutat de o comunitate pentru a-şi găsi propriul scop

religios, liniştea sufletească, ca apoi să treacă în rândul adepţilor. În limbajul biblic se numeau

prozeliţi, păgânii convertiţi la iudaism, acum numim prin prozelitism atitudinile sau

procedeele contrare duhului evanghelic, prin care se încearcă atragerea lumii la comunitatea

sa, prin abuz, prin ignoranţa comunităţii sau a sărăciei lor (spirituale şi materiale).

În Sfânta Scriptură avem un exemplu de astfel de prozelit: Neeman Sirianul (IV Reg.

5, 14-17). Această misiune iudaică se regăseşte în Noul Testament (Mat. 23, 15; Fapt. 2, 11)

şi a fost facilitată prin intermediul elenismului şi a diasporei iudaice, şi s-a menţinut până în

secolul VIII, când o parte din triburile hazare98 se convertesc la iudaism şi apoi la creştinism.

Această acceptare negativă s-a înăsprit în vremea noastră, capătă un sens aproape

absolut peiorativ, desemnând o pervertire a misiunii sau a mărturiei, ceea ce contrazice

spiritul precizărilor ecumenice date în acest sens. “Fidelă tradiţiei apostolice, Biserica

Ortodoxă a păstrat şi a transmis în succesiune neîntreruptă credinţa cea adevărată, credinţa

care o dată pentru totdeauna le-a fost dată sfinţilor (Iuda 3) şi structurile sacramentale şi

comunitare ale Bisericii, ca mijloace de împărtăşire a harului sau vieţii celei noi, care a fost

descoperită şi împărtăşită lumii de Hristos şi Duhul Sfânt. Propovăduirea dreptei credinţe,

săvârşirea Tainelor de către preoţia sacramentală în succesiunea apostolică neîntreruptă a

96 August Franzer, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiep. Romano-catolice, Bucureşti 1996, p. 15-16.97 Mitropolit dr. Nicolae Corneanu, Quo vadis? Studii, note şi comentarii teologice, Prozelitismul, Ed. Humanitas, Timişoara, 1990, pp. 22-23.98 “Conform cronicarilor lor, căpetenia sau hanul hazarilor îşi trimisese reprezentanţi la împăratul Mihail al III-lea; aceştia i-au spus că poporul lor urma o veghe religie ce le cerea să se închine soarelui ce răsare şi să ţină anumite datini, însă acum evreii îi chemau să adopte iudaismul, pe când arabii îi presau cu ispititoare daruri să se convertească la religia lor. De aceea hazarii solicitau sfatul bizantinilor: ei cereau ca un om învăţat să fie trimis în misiune în ţara lor şi făgăduiau să se convertească la creştinism dacă reuşea acela să respingă argumentele evreilor şi arabilor”, Anthony-Emil N. Tachianos, Sfinţii Chiril şi Metodie şi culturalizarea slavilor, Ed. Sofia, București, 2002, p. 47.

55

harului şi a credinţei, împlinirea poruncilor, rugăciunea, viaţa morală, ascetică şi mistică, pe

scurt Evanghelia, dogmele, Tainele, cultul şi poruncile sunt moduri de unirea cu Hristos şi de

participare la viaţa Sfintei Treimi”.99

Prozelitismul se bazează pe manipularea conştiinţelor în materie de credinţă.

Procedând în acest mod, între prozelitism şi propagandă nu mai există nici o barieră, şi

afectează fundamental acţiunea constructivă a adevăratei misiuni creştine. “Prozelitismul este

acţiunea prin care un credincios este smuls din tradiţia Bisericii proprii, adesea prin

calomnierea Bisericii şi falsa prezentare a credinţei celei noi, prin oferirea de avantaje

materiale, prin exercitarea de presiuni, prin felurite momeli şi promisiuni iluzorii. Uzând de

asemenea metode, prozelitismul este totdeauna o pătrundere forţată în viaţa spirituală a altei

persoane, ditrugându-i structura spirituală existentă”.100

Se poate suspecta o astfel de acţiune de exercitarea unei presiuni de ordin politic,

economic sau cultural asupra populaţiei aflate în situaţie de slăbiciune sau inferioritate. În

aceste circumstanţe exteriore, activităţile prozelitismului pot să se ajute de raţiunile inerente a

Bisericilor şi a unei eclesiologii exclusiviste.

Rezultatele subterane a concurenţelor scot în relief mobilele confesionale, sau chiar

sectare. “Un caz particular s-a înscris, într-o mult mai lungă tradiţie, acela a uniatismului, care

s-a cristalizat în Orientul Apropiat, în India de Sud şi în Europa de Est, prin rivalităţile între

Bisericile de rituri orientale sau de rituri latine”.

La mijlocul secolului XX, şi în mod deosebit după cele două războaie mondiale,

raportul între misiune şi prozelitism a făcut obiectul unei largi dezbateri în sânul Bisericilor, şi

discuţia nu s-a încheiat până azi. Consiliul Ecumenic al Bisericilor (CEB) a aşezat, cât de cât,

în tăcere curentul misionar venit din direcţia poporului evreu, până la excluderea formală al

lui printr-un text formulat în 1988 (Robeck, 1996, p. 8, nr. 48).

Prozelitismul este înainte de toate o lipsă de ascultare a celui care vrea să vestească,

şi deci o lipsă de respect vis-à-vis de libertatea în Dumnezeu,101 altfel spus a fi ignorant

(conştient sau inconştient, voluntar sau involuntar) faţă de fiinţa umană creată după chipul şi

asemănarea lui Dumnezeu. La final, prozelitismul este o lipsă de iubire pentru celălalt, aşa că

99 Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., Misiune şi mărturie creştină, Ed. Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu, 2010, pp. 33-34.100 Pr. Prof. Dr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p. 85.101 “Prozelitismul este o contramărturie şi o contra misiune, pentru că nu urmăreşte creştinarea celor ce nu erau creştini, ci vizează pe creştinii botezaţi; mai exact, prozelitismul urmăreşte dislocarea sub presiune psihologică, morală sau economică a unor creştini sau a unui grup de creştini din trupul Bisericii, pentru a-i converti la confesiunea sau gruparea respectivă”, arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit., p. 35.

56

mult mai târziu se poate aluneca spre tensiuni între convieţuitorii unei comunităţi care învaţă

că omul poate deveni obiect posedat din punct de vedere spiritual. Exemplul cel mai

concludent este islamizarea102 Nordului Africii. “Misionarii au semănat prin inimile

africanilor pasaje din Coran şi rugăciuni în limba arabă, fără să dea explicaţii, în timp ce

africanii nu cunoşteau nici un cuvânt arab”.

Fiecare dintre noi poate cita, cel puţin un caz referitor la acţiunea prozelitistă privită

ca non-respect faţă de libertatea de conştiinţă a aproapelui.103 Acest lucru Dumnezeu nu-l face

niciodată. El este Cel care invită (Mat. 16, 24), Cel care oferă (In. 6, 51), dar niciodată nu

forţează conştiinţa. Analiza aceasta trebuie trecută prin pai şi prin bârnă, nimeni dintre noi nu

este scutit de tentaţia de a vedea prozelitismul în ochiul celuilalt. “Misiunea creştină nu este o

propagandă în slujba unor interese colective sau individuale sau a unor ideologii în numele lui

Iisus. Misiunea creştină are ca scop liturghizarea şi filocalizarea existenţei, transpunerea ei

într-un ritm liturgic – sacramental, baptismal – euharistic, pascal, spre înnoirea omului şi a

lumii în aşteptarea activă a înnoirii eshatologice finale în împărăţia lui Dumnezeu ca împărăţie

a Sfintei Treimi, a cărei arvună o avem în Biserică – Trupul lui Hristos”.104

Studii recente fac dovada existenţei tensiunilor prozelitiste din întreaga Europă pe

fondul intersectării a trei mari religii, culturi, spiritualităţi: creştinii, musulmanii şi evreii.

Suntem, în aceste vremuri, martorii şi părtaşii la un proces complex de globalizare,

întemeiat pe o mondializare, simţită în toate aspectele vieţii: social, politic, cultural şi chiar

religios. Se (re) structurează state, culturi tradiţionale, economii naţionale etc. Cu scopul de se

contura structuri ori societăţi transnaţionale, ce vor fi controlate doar de o minoritate

suprapolitica şi de o elită economică. În societatea actuală, contemporană întâlnim oameni

răvăşiţi din punct de vedere interior şi dezbinaţi lăuntric, care nu conştientizează relaţia lor cu

Dumnezeu, cu semenii, cu ei înşişi. Pretenţiile şi solicitările lor religioase sunt "satisfăcute

mecanic, prin obişnuinţe de familie sau uzanţe sociale, cărora ei nu le adăugă nimic care să

însemne un fior sufletesc, o cutremurare lăuntrică, o aderentă cerebrală”105.

102 Activitate prozelită profundă are loc şi în America de Sud. La Conferinţa episcopală din Brazilia s-a estimat că un număr de 600.000 de catolici trec annual la secte protestante.103 “Din această perspectivă, activitatea prozelitistă a mişcărilor evanghelice sectare pe care acestea o numesc misiune este o contarmărturie, în primul rând, prin însăşi concepţia acestor mişcări despre propovăduirea Evangheliei, despre mărturia creştină şi despre relaţia acesteia cu Biserica. În al doilea rând, pentru că acest prozelitism se îndreaptă spre membrii Bisericii ortodoxe, pe care îi despart de Biserica cea una, apostolică, a cărei credinţă, Tradiţie şi viaţă sacramentală – mistică şi comunitar-socială s-au păstrat nealterate în Biserica Ortodoxă”, Arhid. lect. dr. Ioan Ică jr., op. cit. p. 53.104 Ibidem.105 Ioan Gh. Savin, Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 123.

57

Într-o asemenea situaţie, globalizarea ideologică încearcă să se substituie unităţii în

Hristos, universalităţii creştine şi loveşte puternic în demnitatea persoanei umane, afirmata şi

susţinută de creştinism: „În timp ce pare că-i uneşte pe oameni în exterior sau favorizează

apropierea reciprocă a acestora, că elimina barierele despărţitoare dintre ei şi facilitează

comunicarea, în realitate ea duce la transformarea popoarelor în mase de indivizi, la nivelarea

culturilor, la amestecul (sincretismul) religiilor, la omogenizarea înfăţişării şi

comportamentului oamenilor... la anihilarea omului ca persoană”106.

Universalitatea creştină, însă, se construieşte diametral opus la nivel personal, cât şi

la nivelul comuniunii, pornind din interiorul omului, înălţându-l spre Dumnezeu, spre

Împărăţia Sa, pe care o "invocăm” să vină. Şi, într-adevăr, această legătură lăuntrică, fiintiala

şi ontologica a omului cu Dumnezeu se încununează cu unirea în chip tainic prin Euharistie,

prin Sfânta Liturghie, un „bun preţios deja dat, existent, care trebuie numai reînviat şi

revalorificat”107, evidenţiind faptul că este datoria Bisericii să se implice în spiritualizarea

societăţii, având conştiinţa ca "un viitor fără Biserică e un viitor fără viitor”.108

Teme considerăte până acum sacre, sfinte, cum este cea a familiei, sunt abordate

astăzi din cu totul alte unghiuri şi nu-i de mirare imaginea proiectată şi efectele ce le produce.

Nu putem să nu amintim, de exemplu, rolul libertăţii totale în a dispune un cuplu fără nici o

referire la Dumnezeu şi la aspectul sacru al convieţuirii între soţi. În afară de cercurile

interesate de promovarea valorilor morale de inspiraţie dumnezeiască şi a tradiţiei popoarelor

ataşate spiritualităţii nu ne putem aştepta la rezultate şi la efecte spectaculoase, în legătură cu

imaginea familiei astăzi. Imaginea, la urma urmei, este o faţă obiectivă a realităţii şi nu una

aşa cum am dori noi să fie.

Într-o viziune socială liberală asupra familiei nu ne putem aştepta aşadar, la miracole

şi nici la reapariţia modelelor clasice. Totuşi, criza profundă care se accentuează în

perimentrul vieţii care începe în familie şi mai cu seamă efectele dramatice ale degradării

relaţiilor dintre oameni, tocmai datorită absenţei sfinţeniei, care generează respectul şi

normalitatea dintre noi, ne obligă la analize coerente şi ample pentru stoparea fenomenului.

Divorţurile, abandonul copiilor, excesul şi abuzurile sexuale de tot felul se pare că

fac, nu de puţine ori, deliciul informaţiei şi prelungirii acesteia în mass media, cu efecte din

păcate extrem de periculoase pentru conştiinţa publică, obişnuită mai curând cu indiferenţă

106 Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile Raducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 6.107 Ibidem, p. 7.108 Ibidem, p. 9.

58

faţă de cea mai urgentă şi gravă problemă, familia. Îţi vine să exclami în duh paulin: “Dacă

familie nu mai e, nimic nu mai este posibil pentru o viaţă normală, pentru o lume normală”.

Mass-media are pretutindeni în lume o importanţă deosebită, constituindu-se astăzi

într-o forţă imensă, care nu numai că informează, dar şi modelează atitudini şi

comportamente. Mass-media îi influenţează profund pe oameni în felul de a înţelege viaţa,

lumea şi propria lor existenţă: influenţează, deci, un univers care ţine prin excelenţă de

rosturile şi competenţele Bisericii.

În acest cadru general, Biserica trebuie să dea mărturie şi să comunice credincioşilor

şi întregii lumi mesajul Evangheliei Mântuitorului Hristos, învăţătura de credinţa ortodoxă,

dar şi să răspundă atacurilor eterodoxe, atee şi secularizării.

Este evident că în pastoraţia sfârşitului de mileniu Biserica creştină foloseşte şi va

trebui să apeleze tot mai mult la mijloacele mass-media.

Credem că prezenţa Bisericii în mass-media ar trebui să vizeze:

Catehizarea având în vedere lacunele mari pe care mulţi credincioşi le au în acest

domeniu. De mare folos ar fi prezentarea marilor teme ale credinţei aşa cum ele se reflecta în

Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie şi cum sunt trăite în slujbele Bisericii. Un accent

important ar trebui pus pe prezentarea spiritualităţii ortodoxe şi pe explicarea sensului

slujbelor ca intrare în Împărăţia lui Dumnezeu;

Apologetica, apărarea credinţei ortodoxe în faţa atacurilor, arătarea compatibilităţilor

dintre ştiinţă şi credinţa ortodoxă;

Abordarea problemelor concrete ale omului;

Prezentarea poziţiei ortodoxe fată de realitatea româneasca;

Promovarea artei autentice ca aspiraţie a omului după Dumnezeu. Arta autentică, sub

toate aspectele ei poate avea un rol foarte important în problematizarea oamenilor asupra

asptectelor esenţiale ale vieţii şi morţii.

În ultimii ani, se aud multe proclamaţii despre drepturile omului. Vazându-1 pe om şi

lucrarea noastră în lumina înălţării, conştientizăm tot mai mult, că misiunea noastră creştină

constituie proclamare şi nevoinţâ pentru supremul drept al omului - ca omul să împlinească

scopul pentru care a fost creat, să devină „asemenea cu Hristos”, dumnezeu după har, să îşi

împlinească cu adevărat firea lui109. Toate celelalte drepturi umane izvorăsc din acesta. Toate

îşi află în acesta plinătatea lor. Orice gândire, care ignoră sau nesocoteşte acest drept suprem

109 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 155.59

al omului, duce la dezorientarea lui, îl face indiferent asupra elementului esenţial al existenţei

sale: originea lui divină si destinatia lui divină.

Obligaţia noastră misionară supremă este concentrată în proclamarea şi în trăirea

faptului că fiecare persoană are dreptul şi obligaţia să activeze potenţialităţile infinite, care

sunt oferite fiecărei persoane umane în Hristos, prin Duhul Sfânt; înaintând astfel spre

plinătatea existenţei umane, în slava dumnezeiască, în ceea ce în limbajul teologic al Bisericii

Răsăritene se numeşte „îndumnezeire”, „finalul” pe care înălţarea Domnului ni-l dezvăluie

într-un mod îndrăzneţ şi marcat de bucurie, depăşind orice gândire umană consacrată si

statică110.

III.2.3. Obligaţia mărturisirii ortodoxe în contemporaneitate

Biserica, fiind „semnul”, taina împărăţiei lui Dumnezeu, primele roade ale noii

umanităţi transfigurate de Duhul Sfânt, trebuie oferită întregii lumi. Nu poate fi o comunitate

închisă. Tot ceea ce posedă sau trăieşte, e destinat întregii umanităţi.

„Mărturia” ortodoxă, începând prin tăcere, cu participarea la durerea şi suferinţa

altora, înaintează în bucurie, spre proclamarea Evangheliei, atin- gându-şi punctul culminant

în cult. Scopul ei rămâne crearea de comunităţi euharistice, în alte locuri, unde oamenii vor

săvârşi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, în mediul lor cultural, răspândind prezenţa şi slava

Lui, într-o zonă concretă. Mărturia ortodoxă constituie o participare personală la procesul de

transfigurare a lumii, care a şi început deja „în Hristos”, şi va fi împlinită, pe deplin, în

„eshaton”111.

Misiunea creştină este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării

Evangheliei şi a integrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrarea

mântuitoare a lui Iisus Hristos, inaugurată ca anticipare a ei în Biserică prin pogorârea

Duhului Sfânt, Împărăţie ce se va manifesta în plenitudinea ei la a doua venire a lui Hristos

întru slavă.

Misiunea creştină îşi are temeiul său adânc şi punctul de plecare în însăşi

comuniunea veşnică a Sfintei Treimi, în mişcarea iubirii Tatălui către Fiul în Duhul Sfânt şi

către întreaga lume.

110 Ibidem, p. 156.111 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 230.

60

Astfel, misiunea este „participare” la trimiterea Fiului (In 20, 21-23) şi a Duhului

Sfânt (In 14, 26) în lume, Care revelează viaţa de comuniune a lui Dumnezeu pentru a face

părtaşi la ea.

Trimiterea Fiului şi a Duhului Sfânt pentru mântuirea şi desăvârşirea lumii întregi se

permanentizează în trimiterea Apostolilor (In 20, 21-23; Mt 28, 18-20) şi a Bisericii

apostolice.

De aceea, misiunea face parte din însuşi planul lui Dumnezeu de mântuire a lumii.

Ea se întemeiază în universalitatea mântuirii şi desăvârşirii în Hristos şi „participarea” la

trimiterea lui Hristos în lume.

Vocaţia misionară a Bisericii ţine de caracterul ei apostolic. Biserica creştină este

apostolică nu numai pentru că se prevalează de o origine apostolică, adică de continuitatea

istorică din timpul Apostolilor, ci şi pentru că posedă instituţii şi slujiri apostolice, fără de care

ea nu se poate identifica, ci pentru că are o trimitere mesianică, aşa după cum Fiul a fost

trimis de Tatăl, iar Apostolii de Hristos (In 20, 21-22; Mt 10, 5-40; 28, 18-20)112.

Misiunea este, de aceea, o dimensiune şi o componentă esenţială a Bisericii. Biserica

este într-o continuă stare de misiune.

Ea nu poate înceta de a fi Biserică misionară. Dacă Biserica a fost întemeiată în chip

văzut, ca o comunitate istorică concretă în care se realizează comuniunea lui Dumnezeu cu

oamenii, sau ca sacrament al Împărăţiei lui Dumnezeu, prin pogorârea

Duhului Sfânt peste Apostoli, ceilalţi oameni se împărtăşesc de mântuirea oferită de

Dumnezeu în Hristos prin activitatea misionară a Bisericii, în care se permanentizează

trimiterea lui Hristos în lume.

Ca act al voinţei şi lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu, misiunea creştină este acea

activitate în care se uneşte lucrarea lui Dumnezeu şi a omului, după măsura proprie fiecăruia,

activitate prin care Dumnezeu trezeşte şi cheamă creatura căzută la mântuirea şi desăvârşirea

ei în Hristos. În acest sens, misiunea creştină face parte din planul lui Dumnezeu de mântuire

şi desăvârşire a lumii, constituind acea parte care se realizează în istorie prin Biserică şi prin

membrii acesteia113.

Pentru re-evanghelizarea lumii, Biserica Ortodoxă nu are nevoie să recurgă la

metode autoritare şi nesincere, care de-a lungul vremii au traumatizat integritatea diferitelor

112 Pr. Prof. Constantin Galeriu, Teama şi iubirea de Dumnezeu, în Studii Teologice XXXI (1980), nr. 2-3, p. 201.113 Irineu Mihălcescu, Mitropolitul Moldovei, Catehismul creştin ortodox, Ed. Credința Noastră, București, 1990, p. 36.

61

„misiuni creştine”. Respectă particularitatea persoanei şi a culturii ei, se trudeşte cu propriile

ei mijloace, prin viaţa ei liturgică, prin ofranda sfintelor ei Taine şi prin iubirea lipsită de

ipocrizie. Misiunea ortodoxă nu se poate limita la a oferi educaţie, grijă medicală şi alte

mijloace de dezvoltare externă. E datoare să ofere fiecăruia, în mod deosebit, celui sărac şi

celui asuprit, credinţa că fiecare om are o valoare unică; că, datorită creaţiei lui, „după chipul

şi asemănarea lui Dumnezeu”, este destinat celei mai mari posibilităţi: aceea, de a deveni

„asemenea lui Hristos”, să participe la slava dumnezeiască, să ajungă la îndumnezeire. Acesta

este fundamentul pentru orice altă manifestare a demnităţii umane. Credinţa creştină oferă cea

mai demnă antropologie, una care transcende orice formă de viziune umanistă. Dacă oamenii,

în cele din urmă, o acceptă sau nu, e un aspect al propriei lor libertăţi de alegere şi

responsabilităţi114.

Misiunea creştină este o chemare mântuitoare adresată celor din afara Bisericii şi

vizează liturghizarea şi filocalizarea existenţei umane în Biserică; transpunerea ei într-un ritm

liturgic-sacramental, baptismal-euharistic şi pascal, schimbarea şi înnoirea omului şi a lumii

în aşteptarea activă a înnoirii ultime în Împărăţia lui Dumnezeu, a cărei pregustare o avem în

Biserică.

Realizarea misiunii are o triplă actualizare: liturgic-sacramentală, mistic-ascetică şi

social-comunitară. Ea se identifică cu comunicarea reală a vieţii, sfinţeniei, iubirii şi unităţii

existente în mod suprem în Sfânta Treime, temeiul ultim al existenţei şi modelul prin

excelenţă al vieţii Bisericii.

Coordonatele esenţiale ale misiunii creştine, conform marii porunci misionare de la

sfârşitul Evangheliei de la Matei (28, 19-20) sunt: evanghelizarea: „mergeţi şi învăţaţi toate

neamurile”, încorporarea sacramentală în trupul eclesial al lui Hristos, în care participăm la

viaţa de comuniune a Sfintei Treimi: „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al

Sfântului Duh” şi îndemnul de a stărui în dreapta credinţă (1 Tim 1, 10) în sfinţenie, mărturie

şi slujire: „învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit Eu vouă”115.

În misiunea Bisericii apostolice se permanentizează trimiterea sau misiunea lui

Hristos. De aceea „El i-a dat pe unii să fie apostoli, pe alţii profeţi, pe alţii binevestitori, pe

alţii păstori şi învăţători, ca să-i pregătească pe sfinţi pentru lucrarea slujirii, pentru zidirea

trupului lui Hristos, până ce toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui

114 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 231.115 Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, Misiunea Bisericii, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Teologia Ortodoxă, XLII, 1997, nr. 1-2, p. 15.

62

Dumnezeu, la starea de bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinităţii lui Hristos” (Ef 4, 11-

13).

Acest program misionar paulin, care nu este altceva decât o dezvoltare, pentru nevoi

misionare şi pastorale a teologiei expuse în Faptele Apostolilor în legătură cu pogorârea

Duhului Sfânt şi întemeierea văzută a Bisericii, a fost şi este valabil pentru toate timpurile şi

este împotriva oricărei forme de individualism şi sectarism116.

Adepţii altor religii practică o critică dură, împotriva anumitor misiuni creştine, când

le privesc asociate cu aroganţa, cu egoismul, cu puterea de stat, cu alte interese nereligioase.

Cu toate acestea, nu e drept ca misiunea creştină să se identifice cu greşelile unei părţi a

creştinismului apusean, într-o anumită perioadă de timp (de exemplu - colonizarea).

Critica dură se adrsează „creştinilor”, dar nu lui Hristos. Marea schimbare va veni în

lume, atunci când creştinii vor trăi, se vor manifesta, vor răspunde misiunii noastre, păşind pe

urmele lui Hristos. Puterea lui Dumnezeu se manifestă adesea, în paradoxul absenţei puterii

lumeşti şi poate fi trăită numai în taina iubirii, cu simplitate exterioară117.

Avem nevoie de o autocritică sinceră, continuă şi de pocăinţă. Aceasta nu înseamnă o

limitare a mărturiei ortodoxe, pentru a ajunge la un dialog lipsit de culoare, ci o acceptare

liberă a logicii iubirii, a logicii întotdeauna revoluţionare a lui Hristos, Care „S-a golit pe

Sine” pentru a intra şi a locui în realitatea concretă a umanităţii. Acceptare a modului Său de

viaţă şi a morţii Lui, într-o transfigurare personală continuă „din slavă în slavă” (II Cor. 3,

18). Ţinta pentru ortodocşi nu este să se limiteze sau să reducă „mărturia” noastră, ci să trăim

trimiterea noastră pe urmele lui Hristos.

116 Pr. prof. dr. Ioan Bria, op. cit., p. 342.117 Anastasie Yannoulatos, Misiune..., p. 231.

63

IV. Concluzie

În ultimii treizeci de ani, impactul și influența lui Anastasios Yannoulatos nu poate fi

subevaluată. Ca tânăr teolog în anii 1950, el a avut viziunea de a reaprinde spiritul misionar al

Bisericii Ortodoxe. Treizeci și cinci de ani mai târziu este clar că a atins scopul. Într-adevăr,

misiunile au devenit cu adevărat o parte din viața de bază a Ortodoxiei secolului XX. Așa cum

arhiepiscopul însuși notează,

„Aici este prima și majora contribuție. Am făcut o contribuție teologică pentru a

ajuta redescoperirea bisericii și pentru ca oamenii să vadă ce este ea cu adevărat. Mi-am

dedicat viața pentru acest scop. Poziția mea teologică a fost întotdeauna de a trăi misterul unei

Biserici sfânte, catolice și apostolice. Mi-am dorit să las misiunea bisericii având perspectiva

sa universală și eshatologic cât se poate de corectă și cu aceleași năzuințe pe care le-a avut în

perioada apostolică”.118

Un rezumat al vieții arhiepiscopului poate fi văzut în inițiativele sale pe patru

frontiere diferite. În primul rând, din grija pentru Biserica Ortodoxă în sine, el a căutat să

reînvie interesul misionar și conștiința care a fost o parte din tradiția sa de-a lungul veacurilor.

118Interviu de Luke A. Veronis, Tirana, Albania, May 25, 1993.64

În al doilea rând, el a adus contribuții semnificative în domeniul misiologiei.

Arhiepiscopul Anastasios a scris nouă cărți științifice, cinci cărți catehetice, peste șaizeci de

tratate, și mai mult de optzeci de articole. El a fondat și publicat două reviste de misiune,

Porefthentes (1960-1970) și Panta ta ethne (1981-1992), iar din 1981 el a fost unul dintre

editorii care au contribuit în Buletinul Internațional de Cercetare Misionară. Odata cu aceasta,

el a aparut de mai multe ori la televizor și a făcut apel la public să îmbrățișeze mesajul etern al

lui Iisus Hristos și al Bisericii Sale sfinte.

În 1989, Școala grecească de Teologie Ortodoxă „Sfânta Cruce” din Brookline,

Massachusetts, i-a acordat gradul onorific de doctor în teologie arhiepiscopului. Iar în 1993

Arhiepiscopul Anastasios a fost ales în unanimitate membru corespondent al Academiei din

Atena, care este cea mai mare societate academică din Grecia. Și în 1995, Școala Teologică

din Tesalonic i-a acordat gradul onorific de Doctor în Teologie, iar Școala de Arheologie și

Istorie i-a acordat titlul onorific de Doctor în Filosofie.

Cea de a treia frontieră a fost viața sa în Africa de Est și Albania. El a dorit să-și

trăiască viața și să o dăruiască în misiunile externe ale bisericii. El a dorit să arate tuturor

oamenilor din lume, indiferent de originea lor, că Dumnezeu îi iubește și are grijă de ei.

În cele din urmă, ultima frontiera a fost în cercurile ecumenice. Prin CMB,

Arhiepiscopul Anastasios a fost mărturie despre care este misiunea teologiei ortodoxe și a

spiritualitățiiși cum ar trebui să se raporteze la lumea non-ortodoxă. El a lucrat împreună cu

contemporanii săi creștini pentru a realiza misiuni în secolul al XX-lea și pentru a relaționa în

mod eficient cu alte credințe și tradiții.

Viața și de munca Arhiepiscopului Anastasios Yannoulatos pot fi rezumate prin

propriile sale cuvinte. De-a lungul celor șaizeci și cinci ani de viață ai săi, el a încercat să

trăiască și să proclame misterul „Uneia, Sfintei, Catolice și Apostolice Biserici”, adică să

trăiască misiunea Bisericii în perspectiva universală și proprie acesteia.

„Misiunea este o expresie esențială a Ortodoxiei și a conștiinței sale, este un strigăt

de luptă pentru îndeplinirea voinței lui Dumnezeu pe pământ așa cum este și în ceruri. ...

Indiferenta față de misiune este o negare a ortodoxiei.”119

119Anastasios Yannoulatos, Orthodox Mission-Past, Present, Future, în Your Will Be Done: Orthodoxy in Mission, Ed. George Lemopoulos, Geneva, 1989, p. 88.

65

Bibliografie

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1991.

2. Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, Parohie, Pastoraţie. Coordonate pentru o strategie

misionară, Ed. Renaşterea, Ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2006.

3. Bosch, David J., Your Will Be Done? Critical Reflections on San Antonio, Ed.

Missionalia, 1989.

4. Bria, Pr. prof. dr. I., Probleme ale identităţii creştine - Destinul Ortodoxiei, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989.

5. Idem., Destinul Ortodoxiei, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989.

6. Buchiu, Preot Stefan, Întrupare şi unitare, Restaurarea cosmosului în Iisus Hristos,

Ed. Libra, Bucureşti, 1997.

7. Chaillot, Christine, Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, Traducere din

franceză de Liliana Donose Samuelsson, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011.

8. Coman, Pr. Dr. Constantin, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Ed. Bizantină, Bucureşti,

1995.

66

9. Corneanu, Mitropolit Dr. Nicolae, Quo vadis? Studii, note şi comentarii teologice,

Prozelitismul, Ed. Humanitas, Timişoara, 1990.

10. Deheleanu, P., Manual de Sectologie, Tipografia diecezana, Arad, 1948.

11. Forest, I., The Resurrection ofthe Church in Albania. Voices of Orthodox Christians,

WCC Publications, Geneva, 2002.

12. Franzer August, Remigius Baumer, Istoria papilor, Ed. Arhiep. Romano-catolice,

Bucureşti 1996.

13. Hoppe, L., (ed.), Resurrection. The Orthodox Autocephalous Church of Albania,

1991-2003, Ngjallja Press, Tirana, 2004.

14. Ică jr., Arhid. lect. Dr. Ioan, Misiune şi mărturie creştină, Ed. Universităţii „Lucian

Blaga" din Sibiu, 2010.

15. Mantzaridis, Georgios, Globalizare şi universalitate, trad. de Pr. Prof. Dr. Vasile

Raducă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2002.

16. Mihălcescu, Irineu, Mitropolitul Moldovei, Catehismul creştin ortodox, Ed. Credinşa

Noastră, Bucuresti, 1990.

17. Petraru, Pr. Prof. Dr. Gheorghe, Misiologie ortodoxă, I, Ed. Panfilius, Iași, 2002.

18. Idem., Teologie Fundamentală şi Misionară. Ecumenism, Ed. Performantica, Iaşi,

2006.

19. Idem., Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000.

20. Savin, Ioan Gh., Iconoclaşti şi apostaţi contemporani, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1995.

21. Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, traducere şi note Pr. Pof. Dumitru Stăniloae,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006.

22. Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Vol. II. Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003.

23. Idem., Teologia Dogmatica Ortodoxă, vol. 3, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1978.

24. Tache, Pr. Sterea, Credinţă şi misiune, Ed. Arhiep, Bucureşti, 1999.

25. Tachianos, Anthony-Emil N., Sfinţii Chiril şi Metodie şi culturalizarea slavilor, Ed.

Sofia, București, 2002.

26. Toma, Diac. Dr. Ștefan L., Cuvântul traducătorului la Anastasie, Arhiepiscopul

Tiranei și al întregii Albanii, Misiune pe urmele lui Hristos, Ed. Andreiana, Sibiu,

2013.

67

27. Vlachos, Mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, Ed. Sofia, Bucureşti,

2000.

28. Yannoulatos, Anastasios, Câteva note despre istoria Bisericii Ortodoxe din Albania în

secolul XX şi resurecţia ei începând cu 1991, în vol. „Biserica Ortodoxă din Europa de

Est în secolul XX”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2011.

29. Idem., The Forgotten Commandment, Ed. Porefthentes, 1959.

30. Idem., Orthodox Spirituality and External Mission, Ed. Porefthentes, 1962.

31. Idem., The Purpose and Motive of Mission,International Review of Mission, 1965.

32. Idem., Initial Thoughts Toward an Orthodox Foreign Mission, Ed. Porefthentes, 1968.

33. Idem.,Orthodoxy and Mission,St. Vladimir'sTheological Quarterly, Grecia, 1964.

34. Idem, Initial Thoughts, Orthodox Foreign Mission, Ed. Porefthentes, 1968.

35. Idem., Arhiepiscop al Tiranei şi a toată Albania, Ortodoxia şi problemele lumii

contemporane, traducere de Drd. Gabriel Mândrilă, Ed. Bizantină, Bucureşti, 2003.

36. Idem., Mission in Christ's Way. An Orthodox Understanding of Mission, World

Council of Churches Publications, Geneva, 2010.

37. Idem., Orthodox Mission-Past, Present, Future, în Your Will Be Done: Orthodoxy in

Mission, Ed. George Lemopoulos, Geneva, 1989.

Studii

38. Ciobotea, Dr. Dan Ilie, Dorul după Biserica nedesparţită sau Apelul tainic şi

irezistibil al iubirii Treimice, în „Ortodoxia” XXXIV (1982) nr. 4.

39. Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Teama şi iubirea de Dumnezeu, în „Studii Teologice”

XXXI (1980), nr. 2-3.

40. Ică, Pr. prof. dr. Ioan I., Misiunea Bisericii, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”,

Teologia Ortodoxă, XLII, 1997, nr. 1-2.

41. Pavel, Pr. Prof. Dr. Aurel, Arhiepiscopul Anastasios Yannoulatos şi misiunea

ortodoxă, în „Revista Teologică” nr. 3, an. 2011.

42. Stăniloae, Pr. Porf. Dumitru, Sfânta Treime, creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică

a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, anul XXXVIII (1986) nr. 2.

43. Toma, Diac. Dr. Ştefan L., Definirea conceptului «Dreptului iubirii» în abordarea

Arhiepiscopului Anastasie al Tiranei şi întregii Albanii”, „Îndrumător pastoral”, nr.

4/2012, Tulcea.

68

44. Zamfir, Pr. Lector Gheorghe, Sfânta Treime, modelul şi temeiul Bisericii, în

„Mitropolia Olteniei”, serie nouă, anul LI, nr. 5-6, 1999.

45. Yannoulatos, Anastasios, Theology-Mission and Pastoral Care, revista „Greek

Orthodox Theological Review”, nr. 22, 1977.

Curriculum Vitae

INFORMAŢII PERSONALE Condrea Vlăduț-Andrei

Principală Nr. 110, 730007 Vaslui (România)

0235483585

Andrei91_15@yahoo.comi

Sexul Masculin | Data naşterii 28/04/1991 | Naţionalitatea română

EDUCAŢIE ŞI FORMARE

15/09/2007–15/06/2011

Seminarul Teologic ,,Sfântul Ioan Gura de Aur", Huși (România)

Limba Română, Dogmatică Ortodoxă, Muzică Bisericească

01/10/2011–Prezent

Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza", Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae", Iași (România)

69

Muzică Bisericească, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Istoria Religiilor, Misiologie și Ecumenism

COMPETENŢE PERSONALE

Limba(i) maternă(e) română

Alte limbi străine cunoscute ÎNȚELEGERE VORBIRE SCRIERE

Ascultare CitireParticipare la conversaţie

Discurs oral

engleză B1 B2 B1 A2 B1

franceză A1 A1 A1 A1 A1Niveluri: A1 și A2: Utilizator elementar - B1 și B2: Utilizator independent - C1 și C2: Utilizator experimentatCadrul european comun de referinţă pentru limbi străine

Competenţe de comunicare bune abilități de comunicare

bune abilități de interacțiune cu copiii

Competenţe organizaţionale/manageriale

bune competențe organizaționalebune abilități de lucru în echipă

Declarație

Subsemnatul, Condrea Vlăduț Andrei, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă

„Dumitru Stăniloae”, din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, secția

Pastorală, declar, pe propria răspundere, că la elaborarea Lucrării de Licență, cu titlul:

„Misiunea Bisericii în viziunea lui Anastasios Yannoulatos”, nu am folosit alte lucrări decât

cele menționate în lista bibliografică.

Data Absolvent,

Condrea Vlăduț Andrei

70

71