Introducere

Aşa cum o văd eu, lucrarea de faţă reprezintă o continuare la Ce que je crois,

publicată în 1985. În paginile ei, îmi afirm încă o dată aceleaşi convingeri şi

aceeaşi speranţă, dar într-un context parţial nou: cel al criticilor tot mai ample la

adresa creştinismului în general şi a catolicismului în particular. Ca oricare

dintre dumneavoastră, aud şi citesc obiecţiile formulate contra credinţelor

creştine şi reproşurile aduse Bisericilor. Aş vrea deci să ţin seama de ele şi să le

înfrunt, însă fără spirit polemic. Scopul meu mărturisit este dublu: să încerc să

arăt atît permanenta actualitate a misterului creştin, cît şi absoluta necesitate

de a-l face credibil în societatea secularizată din zilele noastre. Îmi asum

întreaga responsabilitate pentru analizele şi afirmaţiile mele. Cum sînt însă

obişnuit să am de-a face cu un public variat, ştiu că discursul meu nu este nici

cel al unui autor izolat, nici periferic în raport cu lumea contemporană.

Ca istoric, mă străduiesc să fiu atent la epoca în care trăiesc. Istoria trebuie să ne

ajute să abordăm problemele prezentului. Ea ne permite mai ales să realizăm că,

întotdeauna, creştinismul a ştiut şi a putut să se adapteze la condiţiile

schimbătoare ale diferitelor epoci şi spaţii. Spre deosebire de celelalte religii ale

lumii, el a însemnat evoluţie şi inovaţie. Aceasta a fost forţa lui. Şi nu trebuie să

se abată de la această cale. Îmi însuşesc spusele percutante ale Monseniorului

Favreau: "(Pentru Biserică) nu mai este suficient «să facă ordine», ea trebuie «să

se mute». Cu alte cuvinte, devine necesar să locuiască altfel într-o lume care nu

mai e aceeaşi... Nu există fidelitate decît în curajul de a evolua" [1]. Împărtăşesc

aceeaşi convingere, care este una dintre cheile de lectură ale cărţii mele.

Această carte ar vrea să se dovedească utilă arătîndu-le creştinilor, pe baza unor

considerente serioase, că porţile viitorului le rămîn deschise, iar necreştinilor sau

foştilor creştini, că mesajul desprins de apostoli din învăţătura lui Iisus se poate

integra în civilizaţia noastră laică, ştiinţifică şi tehnică. Încerc să fiu constructiv,

să dau speranţă şi, ca mulţi alţi creştini, aştept zorii unei noi zile.

Pentru a înlesni lectura acestui eseu, mi se pare potrivit să schiţez de la bun

început drumul pe care l-am urmat.

Capitolele I şi II încearcă să facă o "trecere în revistă" a creştinismului în lumea

de azi.

Capitolele III şi IV pun sub semnul întrebării pertinenţa ştiinţifică a respingerii

transcendenţei, exprimată cu o vigoare sporită de neopozitivismul actual.

Capitolele V şi VI pătrund în interiorul creştinismului. Ele refuză noţiunea de

vină ereditară, abordează frontal problema răului şi scot în evidenţă, opunîndu-

se tendinţelor epocii, realitatea cotidiană a binelui, permanent ocultată în mass-

media şi în discursul filozofic actual.

Capitolele VII şi VIII se adresează mai cu seamă autorităţilor creştine, cerîndu-

le să nu se mai cramponeze de false probleme exegetice şi să găsească odată

bazele ecumenice durabile ale unei înţelegeri între marile Biserici.

Capitolul IX, continuare logică a precedentului, este consacrat dialogului

interreligios, chestiune ce a dobîndit o importanţă deosebită în zilele noastre.

În fine, capitolele X şi XI se străduiesc să deschidă căi pentru creştinismul de

mîine şi subliniază originalitatea şi permanenţa mesajului religios la originea

căruia stă Iisus.

Înainte de a trece la scrierea acestui eseu am consultat mai multe persoane,

cărora am plăcerea să le mulţumesc: André Caquot, eminent specialist în ebraică

şi aramaică, preoţii Gustave Martelet, Claude Geffré şi Jacques Arnoul. De

asemenea, părintele Francesco Chiovaro, Nicole Lemaître şi Sabine Melchior

Bonnet au binevoit să citească manuscrisul într-oprimă formă şi să-mi comunice

observaţiile şi criticile lor. Profunda mea recunoştinţă se îndreaptă şi către ei.

Trebuie să fie însă limpede - şi ţin să o repet - că întreaga răspundere a textului

îmi revine doar mie.

La Croix, 28-29 septembrie 2002.

 

Capitolul I

"Va muri creştinismul?"

Nelinişti

Va muri creştinismul? (Le christianisme va-t-il mourir?) este titlul pe care l-

am dat unui eseu publicat în 1977. Cartea a stîrnit o polemică, însă a redat

curajul unui număr important de cititori creştini. Tema dominantă a lucrării era

reluată astfel în încheiere: "Dumnezeu, altădată mai puţin viu decît s-a crezut,

este astăzi mai puţin mort decît s-a spus". Un sfert de secol mai tîrziu, din mai

multe părţi, sînt întrebat: "La ce concluzie aţi ajuns în prezent?". "Credeţi că

situaţia creştinismului s-a înrăutăţit sau s-a ameliorat?"

Nu pot şi nu vreau să mă sustrag acestei invitaţii. Ca şi în precedentele mele

lucrări, mai alesCe que je crois, voi încerca să-i dau curs în limbajul prezentului,

cu simplitate şi claritate,asumîndu-mi toate riscurile, fără să am pretenţia că aş

avea răspuns la toate, nici că aş prezenta sentinţe definitive. Modestia este

obligatorie în abordarea unor asemenea subiecte, cu prilejul cărora voi relua,

desigur, opinii şi cugetări exprimate de alţii pe aceleaşi teme. De asemenea, mi

se va întîmpla uneori şi să repet lucruri pe care le-am scris altundeva: importantă

este aici nu atît noutatea discursului, cît pertinenţa analizelor şi a sintezei la care

vor conduce. Mai presus de orice, aş vrea ca, îmbinînd luciditatea cu speranţa, să

evit atît limba de lemn, cît şi agresivitatea.

Întrebarea "va muri creştinismul?" [2] putea să pară provocatoare, iar pe unii i-

a şocat. Am aflat însă între timp că, în afară de eseul meu, s-au înregistrat peste

250 de titluri de lucrări apărute între 1893 şi 1980 care puneau, într-un fel sau

altul, aceeaşi întrebare ca şi mine2. Este de acum înainte întrebarea unei întregi

societăţi. O întrebare imposibil de ocolit şi omniprezentă, trecerea în anul 2000

favorizînd reformularea ei. "Trebuie să credem în viitorul creştinismului?",

întreba un jurnalist de la Ouest-France pe 26 noiembrie 1999 în legătură cu

cartea lui Claude Geffré, Profession théologien, iar luna următoare La Croix, în

parteneriat cu dieceza Parisului şi cu Institutul Catolic din acelaşi oraş, organiza

la UNESCO un colocviu cu tema "Există un viitor pentru creştini?". Doi ani mai

tîrziu, o lucrare colectivă coordonată de Philippe Baud a primit un titlu aproape

identic: Le christianisme a-t-il un avenir? (Există un viitor pentru creştinism?).

În aprilie 2000, Le Nouvel Observateur consacra un număr special întrebării "Ce

mai rămîne din creştinism?". Bruno Chenu, în La Croix din 20 octombrie 2000,

se întreba "Creştinismul şi-a trăit traiul?", iar Le Monde din 27 decembrie 2000

publica un articol de Henri Tincq cu titlul "Creştinismul discreditat?". Într-

o lucrare apărută în 1998, un iezuit belgian, Charles Delhez, punea deja

întrebarea: Ultimii mohicani? Catolicii în Belgia (Les Derniers des Mohicans?

Les catholiques en Belgique). Aceste întrebări convergente decurg din

constatările exprimate în cifre de sociologia religiei. Din fericire, sondajele şi

statisticile nu spun chiar totul despre experienţa religioasă trăită a

contemporanilor noştri occidentali, însă ele nu pot fi nici neglijate. Luminile de

avertizare s-au aprins, cel puţin în Europa. În 1996, 76% dintre belgienii

francofoni chestionaţi de ziarul catolic Dimanche au recunoscut că Biserica

romană traversează o criză, 57% dintre ei considerînd că aceasta "moare". În

zece ani (1990-2000), numărul catolicilor germani care varsă o parte din

impozitele lor Bisericii de care aparţin a scăzut cu un milion, iar cel al

protestanţilor, cu două milioane. Conform unui studiu din noiembrie 1998, 42%

dintre britanici şi 49% dintre olandezi se declară fără religie; potrivit unui sondaj

din iunie 2000, la fel se declară şi 42% dintre francezi - în 1981, aceştia nu

reprezentau decît 26%. Dacă se are în vedere doar segmentul de vîrstă 20-35 de

ani, proporţia "celor fără religie" depăşeşte în Franţa 50% [3]. La nivelul întregii

Europe, cei care se declară fără religie provin în special din rîndul tinerilor. În

Republica Cehă, o anchetă întreprinsă în 1999 a cifrat la 43,2% proporţia de

"credincioşi", la 48,5% cea de "necredincioşi" şi la 8,3% cea de "atei".

Fără doar şi poate, sondajele şi statisticile trebuie acceptate cu prudenţă şi uneori

se pot contrazice între ele, cel puţin la prima vedere. Astfel, un sondaj C.S.A.[4]

publicat în decembrie 2001 a prezentat o imagine mult mai optimistă a Franţei

creştine decît alte anchete anterioare: cel puţin două treimi dintre francezii în

vîrstă de peste optsprezece ani s-au declarat atunci "catolici" [5]; într-un alt

sondaj C.S.A. din martie 2002, procentul era de 69%, iar în altul, din aprilie

2003 [6], se ridica încă la 67%. Aceste rezultate nu sînt însă neapărat în opoziţie

cu statisticile anterioare. Totul depinde de întrebările puse. De fapt, în zilele

noastre poţi să te declari "fără religie" şi, în acelaşi timp, "de tradiţie",

"sensibilitate" sau "cultură" catolică şi să mergi din cînd în cînd la biserică

pentru o căsătorie sau o înmormîntare. De asemenea, poţi să te declari simultan

"fără religie" şi "credincios".

Să nu strîmbăm din nas în faţa sondajelor atunci cînd ele ne oferă estimări dacă

nu absolut liniştitoare, cel puţin relativ încurajatoare. Astfel, ultimul pe care l-

am citat - cel publicat în Franţa în aprilie 2003 - aduce mai multe elemente

pozitive din punct de vedere religios. Credinţa în învierea lui Hristos sau în

dumnezeirea lui este împărtăşită de jumătate dintre francezi. 11% dintre ei

afirmă că "se roagă în fiecare zi". Proporţia celor care spun că "încep din nou să

creadă" s-a triplat în zece ani. Deocamdată, de un deceniu încoace, practica

religioasăs-a stabilizat. O noutate oarecum neaşteptată: interesul pentru

astrologie, ezoterism, clarviziune şi vrăjitorie este în puternică scădere. În

schimb, se constată dezvoltarea rapidă, în special la tineri, a unui "raţionalism"

care face casă bună cu unele convingeri religioase: ştiinţa şi credinţa nu par să se

mai excludă reciproc. Pe de altă parte, tot la tineri, se observă o creştere a

respectului faţă de valorile morale, atît în cadrul civic, cît şi în viaţa privată. Mai

general, comentează Xavier Ternisien, jurnalist la Le Monde, "creştinismul (în

acest sondaj) nu apare ca o religie depăşită. El este plasat în fruntea religiilor

pentru care francezii «resimt un interes spiritual»".

Primesc aceste constatări cu bucurie. În acelaşi timp însă, au apărut în librării şi

două lucrări cu titluri mai sumbre: Catholicisme, la fin d'un monde

(Catolicismul, sfîrşitul unei lumi) de D.Hervieu-Léger (Bayard) şi L'Héritage

chrétien en disgrâce (Vremuri vitrege pentru moştenirea creştină) de G.

Michelat, J. Potel şi J. Sutter (L'Harmattan). Aceste două studii concordă cu

sondajele atunci cînd subliniază distanţa tot mai mare dintre religia trăită şi cea

propusă de instituţiile religioase.

În Franţa, de exemplu, numărul botezurilor catolice scade în medie cu 1% pe an

din 1960 încoace. De asemenea, procentajul căsătoriilor catolice în raport cu

căsătoriile civile, care era de 61% în 1984, nu mai era decît de 44,3% în 1996. În

vreme ce clerul catolic îmbătrîneşte în întreaga Europă, numărul copiilor

catehizaţi scade cu regularitate. Iată ce se putea citi în La Croix din 1 octombrie

2000: "La reînceperea cursurilor de catehism, numărul copiilor care participă,

aproximativ o treime dintre cei cu vîrsta cuprinsă între 8 şi 12 ani, continuă să

scadă în Franţa". Doi ani mai tîrziu, La Croix din 28 februarie oferea totuşi o

estimare mai puţin pesimistă: o frecventare de sub 45% pentru copiii între 8 şi

12 ani. Publicaţia adăuga însă următorul comentariu: "După cum se ştie,

frecventarea catehismului scade în mod constant".

Este clar deci că, în Europa, interesul faţă de creştinism înregistrează un regres.

În ianuarie 1999, la întrebarea "Ce persoane aţi dori să vedeţi că joacă un rol mai

important în viitor?" pusă cu prilejul unui sondaj I.F.O.P. [7], dintre cele zece

categorii propuse, doar 4% dintre persoanele chestionate au ales "autorităţile

religioase şi spirituale", procentajul scăzînd la 2% în cazul celor cu vîrsta sub 35

de ani. Un alt sondaj, de această dată S.O.F.R.E.S. [8], publicat în noiembrie

1999 şi efectuat pe tineri cu vîrste între 15 şi 24 de ani, punea religia pe ultima

poziţie dintr-o listă de doisprezece valori (familie, prietenie, slujbă, iubire,

studii, religie etc.) ce trebuiau clasate în ordinea importanţei, 10% considerînd-

o "foarte importantă", 20% "destul de importantă", iar 36% "deloc importantă".

Iată, în legătură cu Franţa, şi un alt sondaj care dă de gîndit, publicat în La

Croix din 23 octombrie 2001: la întrebarea "Credeţi că Biblia este o «carte

depăşită"?", 54% dintre cei chestionaţi au răspuns "da", procentajele atingînd

59% la cei între 35 şi 49 de ani şi 61% la cei între 25 şi 34 de ani... cu o revenire

fericită totuşi în cazul celor cu vîrste cuprinse între 18 şi 24 de ani. Iată şi

ultimul sondaj (comandat de Le Pélerin) pe care îl voi cita aici, ca să nu mai

lungesc o listă deja suficient de convingătoare: la întrebarea "Ziua de duminică

are pentru dumneavoastră o semnificaţie religioasă?", 70% dintre francezi au

răspuns "nu".

Cele cîteva cifre înşirate mai sus explică îngrijorarea factorilor de răspundere

din domeniul religiei, îndeosebi a celor catolici. Documentul roman ce prezenta

ordinea de zi a sinodului pentru Europa care s-a ţinut la Roma în octombrie 1999

afirma: "Supremaţia culturală a marxismului a fost înlocuită de cea a unui

pluralism nediferenţiat şi, prin însăşi esenţa lui, sceptic sau nihilist. (...) Există

marele risc al unei descreştinări progresive şi radicale a continentului (...), astfel

încît se poate formula ipoteza unui fel de apostazie a Europei" [9]. În acelaşi

sinod, cardinalul Poupard deplîngea "agnosticismul intelectual, amnezia

culturală şi afazia religioasă" a europenilor. "Dacă nu se schimbă ceva, sîntem în

impas", scria în 1999 episcopul de Clermont-Ferrand, monseniorul Hippolyte

Simon, într-o carte percutantă cu titlulVers une France payenne (Spre o Franţă

păgînă). El constata existenţa unor "blocaje de transmisie" creştină între părinţi

şi copii. Şi considera că ultimele mărturii ale unei civilizaţii creştine -

întreţinerea locurilor de cult, calendarul religios, respectarea mult diminuată a

duminicii - nu mai reprezintă decît un soi de "datorie" faţă de un creştinism

căruia, în curînd, nimeni nu-i va mai înţelege sensul. Dacă nu se va produce o

reacţie, conchidea monseniorul Simon, "vom eşua cu toţii". Un asemenea

context explică accentul pus de Ioan-Paul al II-lea pe o "nouă evanghelizare"

neîntîrziată. Se impune aşadar să aflăm dacă ne găsim în faţa unei secularizări

accelerate sau a unei adevărate descreştinări. La rîndul lui, cardinalul Dannels

vorbeşte despre "o defrişare a memoriei creştine"[10].

Însă şi de această dată se impun anumite nuanţări. Aflăm din anchete recente că,

dacă la ora actuală creştinismul cunoaşte un regres important în Irlanda, în

Spania şi în Suedia, el se afirmă în schimb în Italia, în Portugalia şi în

Danemarca [11]. Pe de altă parte, revistaFuturibles, care se străduieşte să

urmărească evoluţia "valorilor" în Occidentul de azi, arăta în august 2002 că,

deşi în cazul europenilor cu vîrste între 18 şi 29 de ani religia este în scădere,

"credinţele" sînt în creştere: în Franţa, în Belgia, în Olanda şi în Germania, tot

mai numeroşi sînt tinerii care, deşi se declară fără religie, afirmă că ei cred în

Dumnezeu şi în viaţa de după moarte. Nu am să menţionez decît o singură ţară,

Franţa, unde 42% dintre cei cu vîrste între 18 şi 24 de ani îşi afirmă credinţa în

existenţa "unei vieţi de apoi", faţă de numai 20% cu douăzeci de ani în urmă.

Potrivit lui Yves Lambert, această reflecţie de natură religioasă ar fi un mod de a

răspunde la "dezvrăjirea lumii", la incertitudinile economice, la neliniştile

ecologice, ba chiar şi la ameninţările teroriste. În plus, scrie el, "reuşita

personală a fost atît de supraevaluată, încît individului îi vine din ce în ce mai

greu să accepte că totul se termină odată cu moartea". În orice caz, acest sondaj,

care se adaugă la multe altele, reliefează locul tot mai important pe care îl ocupă

în societăţile noastre "credinţa fără apartenenţă (religioasă)". Este drept însă că,

dimpotrivă, un număr însemnat de persoane care se declară catolice nu cred în

viaţa de apoi.

Problema descreştinării mă obsedează de pe vremea cînd eram student [12]. Ea

este prezentă, explicit sau nu, în majoritatea cărţilor mele. Ultima mea

comunicare în cadrul unui seminar la Collège de France (februarie 1994)

cuprindea şi următorul pasaj:

De-a lungul carierei mele, confruntat cu gravitatea problemei descreştinării, am

încercat să-i reduc importanţa prin argumente istorice. Descreştinarea ni se

pare astăzi atît de extinsă şi de rapidă, mă gîndeam eu, tocmai pentru că, în

realitate, creştinarea a fost mai puţin întinsă şi profundă decît s-aspus: de aici şi

necesitatea - aceasta era tema cursului meu inaugural la College de France - de

a lega între ele studiile asupra creştinării şi cele asupra descreştinării. Eram

conştient că, propunînd un asemenea raţionament, îi voi îmbărbăta pe preoţii

înnebuniţi de amploarea îndepărtării de religie, care se mai puteau linişti puţin

dacă li se arăta că încreştinarea nu a fost niciodată atît de puternică cum s-

a crezut şi s-a propovăduit. Într-adevăr, această argumentaţie, prezentă în Le

christianismeva-t-il mourir?, a reţinut atenţia unui anumit număr de cititori, în

special preoţi, care au citit lucrarea cu o oarecare uşurare [13].

În comunicarea din februarie 1994 nu am renegat complet argumentaţia

prezentată în Le christianisme va-t-il mourir?, cum nu o reneg nici astăzi. Şi

aceasta deoarece, pe de o parte, creştinătatea a fost identificată mult timp cu

creştinarea, iar pe de altă parte, tot pentru mult timp, între sacramentalizare şi

creştinare s-a stabilit o relaţie de echivalenţă. Neguţătorii de sclavi negri de

odinioară se credeau creştini. Căpeteniile naziste, printre care Hitler şi Himmler,

făcuseră la vremea lor catehismul. Masacrele din Ruanda au demonstrat prin

reducere la absurd că ţara cea mai "creştinată" şi mai "sacramentalizată" din

Africa (73% dintre locuitori creştini, dintre care 56% catolici) nu asimilase, în

majoritatea ei, esenţa mesajului evanghelic. O serie de africani creştini care au

fost martori la masacru au subliniat că Biserica catolică a pierdut în Ruanda trei

episcopi, 105 preoţi şi 160 de călugări şi călugăriţe, dar au pus şi întrebarea:

"Cum de s-a ajuns la aşa ceva?". În vreme ce în anii '30 ai secolului XX numărul

convertirilor şi al botezurilor din Ruanda făcuse să se vorbească despre o

"tornadă de Duh Sfînt" în această ţară, în 1994 unii creştini ruandezi au fost

nevoiţi să constate: "Sîngele a atîrnat mai greu în balanţă decît apa botezului

nostru" []1.

Cu toate acestea - şi reiau textul ultimei mele luări de cuvînt în cadrul unui

seminar la College de France -, "nu vreau să duc analiza pînă la paradox şi să

neg îndepărtarea de creştinism la care asistăm în Occident. Această îndepărtare

poate fi numită «descreştinare» în măsura în care semnifică abandonarea unui

crez ale cărui principale trei afirmaţii sînt întruparea lui Dumnezeu care s-a făcut

om, izbăvirea noastră şi învierea lui Hristos. Nu ne mai putem preface că nu

vedem realitatea: descreştinarea se produce sub ochii noştri, cel puţin în Europa,

şi evoluează în mod galopant". "Cum vom vesti Evanghelia astăzi?", se întrebau

episcopii francezi reuniţi la Lourdes în noiembrie 2000. La rîndul ei, presa titra:

"Dumnezeu în purgatoriu", "Am intrat oare într-o epocă a transcendenţei fără

Dumnezeu?", "Sînt creştinii nişte dinozauri, o rasă pe cale de dispariţie?".

Asemenea întrebări, induse de anchetele de sociologie a religiei, sînt greu de

ocolit. Ele trebuie însă nuanţate prin alta, care se desprinde din sondajele cele

mai recente. Astăzi, creştinismul nu mai poate fi identificat cu Bisericile. Se

pare că tinerii europeni se desprind din ce în ce mai mult de structurile

instituţionale. Dar cine ne garantează că viitorul creştinismului implică în mod

necesar menţinerea instituţiilor ecleziastice actuale?

Mîndrie

Frazele culese din presă şi citate mai sus îmbină constatări pline de îngrijorare

exprimate de unii creştini şi anticipări - evident, discutabile - inspirate uneori de

speranţa nemărturisită de a vedea creştinismul încheindu-şi cît mai repede

existenţa. Mai mulţi indicatori ne permit să identificăm, îndeosebi în Franţa şi în

anumite mijloace de comunicare de masă, o creştere a ostilităţii faţă de

creştinism, în special în versiunea lui catolică. René Rémond a denunţat această

atitudine cu vigoare şi pertinenţă în cartea sa Le Christianisme en accusation, iar

eu unul nu pot face altceva mai bun decît să-l citez:

Există astăzi o cultură a dispreţului faţă de catolicism... Ascultarea învăţăturilor

lui este ţinta persiflărilor, a sarcasmului şi a deriziunii... Împotriva

catolicismului sînt permise toate insultele... Acestea sînt extrem de des întîlnite

în mediile de creaţie artistică, la animatorii spectacolelor de varietăţi, precum

şi la o parte dintre jurnalişti. Religiei catolice nu i se iartă nimic [14].

Este neîndoielnic că, mai cu seamă în Europa, creştinismul nu mai este atît o

problemă de moştenire, cît una de alegere. El este sau va deveni minoritar. Dar,

în această nouă situaţie, exercitarea corectă a democraţiei impune o dublă

obligaţie cetăţenilor: să respecte atît dreptul minorităţilor, cît şi trecutul catolic al

Franţei, fapt bine exprimat de sociologul Alain Touraineîntr-un articol consacrat

cărţii lui René Rémond. Denunţînd ca şi acesta din urmă o "concepţie agresivă

asupra laicităţii", el îşi manifesta dorinţa de a vedea apărînd "o voinţă de a

îmbina respectarea minorităţilor cu ceea ce a asigurat unitatea unei culturi şi a

unei istorii" [15] - istoria noastră.

Creştinismul, în special în versiunea lui catolică, este astăzi obiectul unei

adevărate injustiţii. Sînt reţinute în mod selectiv paginile lui negre, erorile,

tăcerile, crimele săvîrşite în numele biruinţei crucii. Este trecută însă sub tăcere

contribuţia pozitivă pe care a adus-o civilizaţiei - iar această contribuţie a fost

imensă. "Pagini negre" au fost, este adevărat, şi încă foarte negre. Le cunoaştem

cu toţii şi trebuie să le recunoaştem fără a mai căuta scuze: intoleranţa faţă de

necreştini, mai multe episoade sîngeroase legate de cruciade, Inchiziţia,

războaiele religioase, procesul lui Galilei, tăcerea îndelungată ce a înconjurat

comerţul cu negri, antisemitismul cu toate consecinţele lui, şi ar mai fi şi altele.

Creştinismul nu putea aborda mileniul al treilea în bune condiţiuni fără să fi

făcut o "mărturisire generală" referitoare la aceste probleme. Întinerirea şi

credibilitatea lui în epoca noastră implicau cu necesitate aceste mărturisiri şi

această purificare - lucru pe care Ioan-Paul al II-lea a avut marele merit de a-

l înţelege şi realiza, mai ales în ceea ce priveşte Holocaustul.

Le-aş spune cu dragă inimă celor care insistă la nesfîrşit asupra grelelor păcate

ale creştinismului istoric: sînt de acord cu voi; sînt la fel de indignat ca şi voi de

crimele şi barbariile săvîrşite în numele Evangheliei şi în contradicţie cu ea.

Însă, pe de o parte, recunoaşteţi şi voi că puţine instituţii şi-au mai făcut mea

culpa în vremea noastră atît de cinstit şi de deschis ca Bisericile creştine, în

special cea romană. Şi, pe de altă parte, pentru a respecta adevărul istoric,

trebuie să acceptaţi să ţineţi seama de aportul pozitiv considerabil al

creştinismului, prea adesea minimalizat în discursul mediatic actual. A devenit

din nou necesar să omagiem "geniul creştinismului".

Şi, în primul rînd - fără a diminua, se înţelege, cu nimic realizările celorlalte

religii -, poate fi oare evitată întrebarea majoră: cum se face că creştinismul a

lăsat, ca semne ale prezenţei sale în timp şi spaţiu, atîtea opere de artă pe care

pînă şi puteri neutre din punct de vedere religios se străduiesc acum să le

protejeze de daunele pricinuite de trecerea timpului? Ce inspiraţie a putut duce

la realizarea, într-o extraordinară diversitate, a atîtor clădiri, sculpturi, picturi şi

cîntări? De ce toate marile orchestre ale lumii introduc în programele

lor Patimile lui Bach şiMesia lui Händel? Cine a copiat în Evul Mediu şi, în

consecinţă, a salvat marile opere literare ale Antichităţii păgîne? Cine a creat

universităţile şi colegiile?

Aici intervine totuşi noţiunea de "patrimoniu". Toată lumea este de acord asupra

necesităţii dea-l conserva: patrimoniul reprezintă memoria noastră. Prin urmare,

este preţios. Cu toate acestea, se denigrează prezentul creştinismului, ca şi cum

trecutul şi prezentul creştin nu ar conţine acelaşi mesaj. Se conservă şi se

restaurează clădiri, dar se uită că sufletul lor este cu totul străin de noţiunea

modernă de artă pentru artă. Sînt admirate reuşite arhitecturale, picturale sau

muzicale, dar se face abstracţie de inspiraţia religioasă care a călăuzit crearea

lor.

Îmbinăm astfel restaurarea patrimoniului cu ignorarea semnificaţiei sale.

Deschidem o frumoasă carte ilustrată şi îi admirăm desenele, culorile, dar textul

ne scapă din ce în ce mai mult. Nu vreau să spun că trebuie să fii creştin ca să

restaurezi o operă din patrimoniul nostru religios. Aş dori să nu avem însă două

limbaje în acelaşi timp: unul admirativ cînd este vorba despre arta creştină şi

altul încărcat de ostilitate faţă de viziunea creştină despre lume.

Există încă un domeniu în care aportul creştin este subevaluat: cel al

altruismului. Martin este numele cel mai răspîndit în Franţa. Mulţi nu cunosc

decît prea puţin - şi n-am putea să le facem o vină din asta - viaţa călugărului

ales episcop de Tours, ale cărui călătorii misionare au dus la organizarea

primelor parohii rurale. Cinstit în întreaga creştinătate, şi mai ales în Franţa,

sfîntul Martin este pentru imensa majoritate a celor care au auzit vorbindu-

se despre el omul careşi-a tăiat mantaua în două ca să-i dea o jumătate unui biet

sărman ce tremura de frig. Puţin contează dacă povestea este adevărată sau doar

o legendă. Pe tot cuprinsul Europei, aşa l-aureprezentat artiştii pe Martin,

alegînd cel mai adesea această scenă, şi nu alta, pentru a-lînfăţişa. Oare din

întîmplare? Sau pentru că gestul lui părea, atît pentru Biserica propovăduitoare,

cît şi pentru credincioşi, să urmeze întru totul învăţătura lui Hristos - "Căci

flămînd am fost şi Mi-aţi dat să mănînc... Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat" (Matei,

25,35-36)?

Oare tot din întîmplare episodul cu împărţirea mantalei a fost pictat pe zidurile

bazilicii inferioare de la Assisi de către Simone Martini? Sau mai curînd pentru

că privirea creştină a făcut în mod spontan o asociere între Martin care renunţă

la jumătate din mantaua sa şi Francisc de Assisi care sărută un lepros? Dintre

toate povestirile referitoare la il poverello, aceasta a rămas cea mai populară şi

mai plină de semnificaţie. Ea trimite la însăşi esenţa mesajului lui Iisus. Căci tot

în Matei 25 se profeţeşte că "binecuvîntaţii Tatălui" ce vor "moşteni Împărăţia"

vor fi cei care, din compasiune, vor veni în ajutorul "unuia dintr-aceşti fraţi ai

Mei mai mici". Potrivit acestui text de primă importanţă, criteriul Judecăţii va fi

iubirea pentru Dumnezeu şi pentru aproapele nostru. Sfîntul Pavel confirmă

acest lucru în a doua epistolă către Corinteni (9,9) citînd un proverb: "Împărţit-

a, dat-a săracilor; dreptatea lui rămîne în veac". Pentru creştin, omul a devenit,

prin Iisus, un Dumnezeu văzut, fiu al Dumnezeului cel nevăzut.

Creştinismul s-a implantat într-o societate foarte dură, pe care nu i-a fost uşor să

o transforme. Şi nu a schimbat-o din temelii peste noapte, ca prin farmec, ci a

răsădit în ea seminţele unei societăţi mai umane, care au încolţit încet-

încet. Printre preocupările ei esenţiales-au numărat de la bun început acele

"lucrări ale milei", cum li s-a spus în Evul Mediu, din care au rezultat structurile

noastre spitaliceşti, organismele actuale de securitate socială şi de ajutorare a

nevoiaşilor. Istoricii ştiu prea bine că creştinismul a înmulţit - fără doar şi poate,

cu mijloacele şi mentalităţile vremii - iniţiativele "caritabile": milostenii,

împărţirea de hrană şi de îmbrăcăminte, găzduirea bolnavilor, a orfanilor şi a

celor fără adăpost. În secolul al XVI-lea,oraşul cu cele mai multe spitale din

Europa - şi probabil din întreaga lume - era Roma. Să fie şi aceasta o întîmplare?

Şi cum se face oare că în ultimii o sută de ani figurile cele mai emblematice ale

devotamentului faţă de ceilalţi s-au revendicat sau se revendică cel mai adesea

de la credinţa în Iisus: Martin Luther King, Oscar Romero, Desmond Tutu,

maica Tereza, sora Emmanuelle, abatele Pierre, Guy Gilbert şi atîţia alţii care au

alinat cu o dăruire fără margini suferinţele semenilor în gropile de gunoaie din

Manilla, din Antananarivo şi din alte megalopolisuri? În imensa majoritate a

cazurilor, numele lor vor fi uitate de oameni, dar ele rămîn pe veci înscrise în

inima lui Dumnezeu. Şi cum vom explica faptul că, în Europa de astăzi, în ciuda

scăderii înregistrate la nivelul practicii religioase, organismele creştine sînt cele

care cheltuiesc cel mai mult pentru a ajuta lumea a treia şi a patra?

Sînt din nou alături de René Rémond atunci cînd îşi exprimă mîhnirea de a

vedea Biserica romană necontenit strînsă în menghină pentru poziţiile ei în

materie de morală sexuală, în timp ce, pe de altă parte, importanţa discursului

său în domeniul moralei economice şi sociale este subestimată. Păstrînd linia pe

care au mers toţi papii de la Leon al XIII-lea încoace, Ioan-Paulal II-lea a

protestat permanent împotriva caracterului nociv al capitalismului sălbatic, care

privilegiază profitul în detrimentul grijii pentru om. Oare, la scară mondială,

acest discurs nu este mai important decît cel cu privire la contracepţie? În

problemele sociale, Biserica romană nu este cîtuşi de puţin paseistă. Şi nu a fost

nici în cazul crizei irakiene.

Catolic convins, Michel Camdessus, fost director al F.M.I. şi actual preşedinte al

Săptămînilor sociale [16], a mărturisit în Le Monde din 16 februarie 2001: "Am

fost întotdeauna pătruns de fidelitatea faţă de credinţa creştină şi de ajutorarea

aproapelui... Îmi place creştinismul social care a dus la apariţia unor generaţii

întregi de lideri sindicali sau politici, precum Robert Schuman, Edmond

Michelet şi atîţia alţii, catolici şi protestanţi". Membrual consiliului "Dreptate şi

Pace" de la Vatican, Michel Camdessus mai declara că vrea să-şi continue, în

aceste funcţii, lupta dintotdeauna pentru o mondializare cu faţă umană, pentru o

ordine planetară mai dreaptă şi reducerea decalajului dintre ţările bogate şi cele

sărace, precum şi împotriva negustorilor de arme şi a egoismelor protectoare:

sînt tot atîtea obiective ce demonstrează deplina integrare a creştinismului în

epoca în care trăim.

Intenţia mea nu este nicidecum să stabilesc un palmares al generozităţii.

"Milostenia" este unul dintre cei cinci stîlpi ai Islamului, iar "compasiunea" unul

dintre cuvintele esenţiale ale budismului. Eu constat doar că creştinismul a avut

şi continuă să aibă o contribuţie majoră la alinarea suferinţei şi nefericirii

omeneşti, cu permanenta preocupare de a-i reda individului demnitatea, dar şi

de a-l hrăni şi adăposti.

În sfîrşit, o nouă şi importantă întrebare istorică: oare tot din întîmplare, la scara

întregului mapamond, ştiinţa modernă, formularea drepturilor omului şi

emanciparea femeii au apărut în spaţiul creştin? Punînd aceste întrebări, nu

vreau în nici un caz să scad valoarea celorlalte civilizaţii, care au avut şi au

fiecare originalitatea şi bogăţia lor şi care fac parte, ca şi civilizaţia creştină, din

patrimoniul comun al umanităţii. Cu atît mai mult cu cît aceasta din urmă a

profitat de aporturile ştiinţifice greceşti şi, mai tîrziu, arabe.

Cineva ar putea obiecta că instituţiile creştine au frînat mai apoi - sau frînează şi

acum - unul sau altul dintre cele trei mari progrese menţionate mai sus. Sînt

conştient de acest lucru. Dar, dacă vorbim despre femeie, este imposibil să nu

constatăm că, pe plan mondial, ea a dobîndit astăzi statutul cel mai de invidiat în

ţările de tradiţie creştină, chiar dacă nici acesta nu este încă pe deplin

mulţumitor. În pofida inerţiei sau opoziţiei anumitor puteri religioase, progresele

ştiinţei, afirmarea drepturilor omului şi emanciparea femeii au găsit în spaţiul

creştin - fără îndoială, datorită filozofiei profund umaniste a creştinimului - un

sol fertil care nu exista deloc sau exista doar în mai mică măsură în alte părţi şi

în care seminţele înnoirii şi ale libertăţii au încolţit. Este unfapt istoric.

Pe drept cuvînt vorbea deci Chateaubriand despre "geniul creştinismului",

sintetizînd într-osingură formulă imensa bogăţie a patrimoniului său artistic şi

intelectual, aportul său decisiv la promovarea individului şi permanenţa

generozităţii pe care a încurajat-o de-a lungul secolelor şi pe care continuă să o

suscite. După două mii de ani de prezenţă, religia creştină prezintă un bilanţ în

care activul întrece nemăsurat de mult pasivul şi de care credincioşii ei pot fi

mîndri. O mîndrie fără aroganţă, desigur, şi totuşi mîndrie. Şi adaug: poate

spune cineva altceva?

Note:

[1] Cf. numărul special al revistei Esprit din iunie 1997, intitulat "Le temps des

religions sans Dieu", pp. 36-37.

[2] Citat în Ch. Delhez, Les Derniers des Mohicans? Les catholiques en

Belgique, Labor, Bruxelles, 1998, p. 4.

[3]. Cf. Futuribles, mai 2000. Cifre comentate de Bruno Chenu în La Croix din 4

iulie 2000.

[4] Institut independent de sondare a opiniei publice (n.tr.).

[5]. Cf. La Croix din 24-25 decembrie 2001.

[6]. Publicat în Le Monde din 17 aprilie 2003 şi în La Vie cu aceeaşi dată.

[7] Institut Français d'Opinion Publique (n.tr.).

[8] Societé Française d'Etudes par Sondages (n.tr.).

[9]. Publicat în Le Monde din 17 aprilie 2003 şi în La Vie la aceeaşi dată.

[10]. În Trente jours, nr. 11, 2001.

[11]. Cf. dosarul prezentat de publicaţia lunară Actualité des religions din

decembrie 2002, în special pp. 46-47.

[12]. J. Delumeau (coord.), L'Historien et la foi, Fayard, Paris, 1996, pp. 88 şi

urm.

[13]. Ibidem, p. 89.

[14]. Extrase din buletinul săptămînal al parohiei Saint-Etienne d'Issy-les-

Moulineaux, 11 decembrie 1994.

[15]. R. Rémond, Le Christianisme en accusation, Desclée de Brouwer, Paris,

2000, pp. 14 şi 24-26.

[16] Manifestare anuală itinerantă, apărută în 1904 în Franţa cu scopul de a face

cunoscută gîndirea Bisericii catolice şi a o aplica la problemele sociale ale epocii

contemporane (n.tr.).