UNIVERSITATEA DIN BACĂU FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE MIŞCĂRII, SPORTULUI ŞI SĂNĂTĂŢII

Jocuri sportive (elemente folosite în kinetoterapie)

AUTOR: Lector univ. drd. Lupu Gabriel Stănică

AN UNIVERSITAR 2008 – 2009

2

CUPRINS CUPRINS............................................................................................................................................... 3 1. IMPORTANŢA CUNOAŞTERII JOCURILOR SPORTIVE DE CĂTRE KINETOTERAPEUŢI. 5 2. CONCEPTUL DE JOC ŞI JOC SPORTIV........................................................................................ 7 3. CRITERII DE SISTEMATIZARE ŞI SISTEMATIZAREA JOCURILOR.................................... 13 4. JOCURILE SPORTIVE – DEFINIŢII, CARACTERISTICI, CLASIFICĂRI ............................... 15

Definirea noţiunii de joc sportiv....................................................................................................... 15 Caracteristicile jocurilor sportive ..................................................................................................... 16 Clasificarea jocurilor sportive .......................................................................................................... 16

5. COMPONENTELE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI SPORTIV............................................ 19 6. NOŢIUNI GENERALE DE BIOMECANICĂ APLICATE ÎN JOCURILE SPORTIVE .............. 25

Generalităţi ....................................................................................................................................... 25 Elemente de analiză biomecanică în volei ....................................................................................... 25 Elemente de analiză biomecanică în baschet ................................................................................... 29 Elemente de analiză biomecanică în handbal................................................................................... 32 Elemente de analiză biomecanică în fotbal ...................................................................................... 34

7. EFORTUL ŞI REFACEREA ÎN JOCURILE SPORTIVE.............................................................. 37 Generalităţi ....................................................................................................................................... 37 Natura solicitărilor............................................................................................................................ 38 Tipuri de efort şi resursele de energie .............................................................................................. 38 Dinamica efortului în jocurile sportive ............................................................................................ 39 Adaptarea şi ameliorarea continuă a capacităţii de efort.................................................................. 43

Factori dinamizatori ..................................................................................................................... 43 Pregătirea organismului pentru efort (F1) .................................................................................... 44 Aplicarea efortului optim (F2) ..................................................................................................... 47 Aprecierea efectelor şi pregătirea organismului pentru susţinerea unui nou efort (F3)............... 47

8. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND ORGANIZAREA COMPETIŢIILOR ........................................ 57 10. ROLUL JOCURILOR SPORTIVE ÎN PROFILAXIA, TERAPIA ŞI RECUPERAREA A DIVERSE AFECŢIUNI....................................................................................................................... 59 CUPRINS............................................................................................................................................. 61

3

4

1. IMPORTANŢA CUNOAŞTERII JOCURILOR SPORTIVE DE CĂTRE KINETOTERAPEUŢI

Jocurile permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice de bază şi/sau specifice, a calităţilor motrice, a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive. Jocurile de mişcare oferă posibilităţi multiple de formare şi consolidare a deprinderilor motrice de bază utilizate (mers, alergare, echilibru, sărituri, aruncări şi prinderi, căţărări, escaladări etc), favorizând în acelaşi timp şi dezvoltarea calităţilor motrice (viteza sub multiplele sale forme de manifestare, rezistenţa, forţa, îndemânarea). Jocurile de mişcare oferă posibilitatea aplicării, în condiţii mereu schimbătoare, a priceperilor şi deprinderilor motrice de bază şi a procedeelor tehnice. În timpul jocului, indiferent de natura sa, apar legături noi şi complexe între priceperi şi deprinderile motrice, ceea ce contribuie la perfecţionarea lor. Apar, de asemenea, relaţii de condiţionare care pot favoriza transferul poziţiei între diferitele componente ale procesului instructiv-educativ: cunoştinţe, priceperi, deprinderi, calităţi motrice. Această manifestare simultană a mai multor laturi ale acţiunilor motrice este specifică jocului, fiind determinată de caracterul lui complex. Relaţiile şi interdependenţa dintre deprinderi, priceperi şi calităţile motrice, se realizează în condiţii mereu schimbătoare, pe fondul solicitării intense a unor calităţi şi însuşiri morale şi volitive. Specifică jocului este activitatea în colectiv, cu toate avantajele ce decurg din valorificarea ei în cadrul procesului instructiv-educativ, jocul presupunând cooperare, colaborare cu partenerii de joc, echilibru între interesele, motivele acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului din care face parte persoana, presupune încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, conducerea şi întrajutorarea, atitudinea critică şi autocritică. Situaţiile favorabile sau nefavorabile care apar pe parcursul consumării diferitelor faze de joc, lasă urme adânci asupra personalităţii persoanei care practică jocurile sportive. Emoţiile şi sentimentele, stările afective trăite şi celelalte procese psihice prezente în aceste împrejurări, sunt proprii fiecărei persoane, dar – în acelaşi timp – şi comune echipei din care face parte. Ele sunt determinate de succesele sau insuccesele personale ale echipei. Din această particularitate, proprie jocului, rezidă imensele resurse formative ce pot fi valorificate în realizarea obiectivelor urmărite. Jocul permite manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni şi manifestate în rezolvarea unor situaţii de joc. Acestea devin posibile numai în situaţia în care persoana are un minimum de deprinderi, calităţi motrice suficient dezvoltate şi a fost instruită să acţioneze în limitele unor reguli precise. Jocurile nu permit o dozare precisă a efortului şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice. În timpul jocului, unele persoane participă mai activ, altele mai puţin activ, fie datorită unor însuşiri temperamentale diferite, fie datorită volumului redus şi a calităţii scăzute a deprinderilor motrice pe care le posedă. Unele persoane depun un efort intens şi susţinut, ceea ce determină apariţia simptomelor de oboseală, iar altele se sustrag de la efort. Diferenţe însemnate se înregistrează şi pe plan afectiv: unii prezintă stări emoţionale deosebite, în timp ce alţii sunt mai nepăsători faţă de evoluţia şi rezultatul jocului. Iniţiativa şi independenţa în rezolvarea acţiunilor în diferitele situaţii oferite de desfăşurarea jocului la un moment dat, favorizează dezvoltarea unor procese importante, ca: gândirea (compararea, selectarea, analiza, sinteza etc.), inteligenţa, atenţia distributivă, creativitatea, memoria etc. Astfel, acelaşi joc poate fi folosit la orice vârstă, amplificându-i însă cerinţele, regulile, mărin distanţele şi numărul obstacolelor, solicitând din ce în ce mai multă corectitudine. Date fiind toate aceste aspecte, jocurile sportive prezintă importanţă pentru kinetoterapeut din două puncte de vedere:

o În scopul folosirii lor în activitatea specifică de profilaxie, terapie şi recuperare a diverselor categorii de pacienţi nesportivi (mai ales în şcoli speciale, sanatorii, cămine-spital, cămine-şcoală, staţiuni balneare şi climaterice)

5

o În scopul obţinerii cunoştinţelor (teoretice şi practice) necesare activităţii de kinetoterapeut în cadrul cluburilor sportive (la echipele de jocuri sportive)

6

2. CONCEPTUL DE JOC ŞI JOC SPORTIV

Majoritatea definiţiilor consemnează că jocul este o activitate specifică copilăriei sau procesului de formare şi de dezvoltare a fiinţei umane. Ulterior s-a constatat că, de fapt, omul este un jucăuş (HOMO LUDENS) pe toată durata vieţii. Din copilărie până la bătrâneţe omul se joacă în permanenţă din diverse motive (trebuinţe, porniri, nevoi etc.) interioare şi / sau exterioare, care îl împing spre diverse acţiuni. În acest stadiu de cunoaştere a fenomenului, numeroşi specialişti au încercat să răspundă la întrebarea Ce este jocul? Astfel, literatura de specialitate abundă în definiţii care nu reuşesc însă decât să surprindă anumite caracteristici sau laturi ale jocului şi nu esenţa lui. O contribuţie însemnată în definirea noţiunilor de joc şi joc sportiv l-au avut specialiştii români. În lucrarea Terminologia educaţiei fizice şi sportului noţiunile amintite sunt definite astfel: Jocul este o activitate complexă, predominant motrică şi emoţională, desfăşurată spontan după regulile prestabilite, în scop recreativ, sportiv şi totodată de adaptare la realitatea socială. Jocul sportiv este un complex de exerciţii fizice practicate sub formă de joc cu un anumit obiect (minge, puc etc.) având dimensiuni specifice, prin care două echipe sau doi adversari se întrec conform unor reguli de organizare şi desfăşurare. În aceeaşi lucrare se mai precizează că practicarea jocurilor sportive urmăreşte realizarea sarcinilor educaţiei fizice (în care caz devine mijloc al acesteia), realizarea de performanţe sportive (în care caz devine formă de întrecere şi spectacol sportiv), precum şi mijloc de recreere a celor care îl practică în afara formelor de organizare menţionate mai sus. Jocul reprezintă o formă tipică de activitate creată de om, fiind un fenomen social, format şi statornicit în cadrul societăţii omeneşti. Izvorând din cerinţele sociale obiective, jocurile contribuie la stimularea şi cultivarea relaţiilor de prietenie şi colaborare, a iniţiativei şi imaginaţiei creatoare, la formarea unui fond complex de priceperi, deprinderi şi calităţi motrice. Pentru a completa definiţia jocului, este neapărat necesar să luăm în considerare principalele caracteristici pe care le are. În acest sens, M. Epuran consideră că cele mai importante caracteristici ale jocului sunt:

o activitate naturală – izvor de trebuinţe ludice o activitate liberă – participarea benevolă, lipsită de constrângere o activitate spontană – fiinţa umană este oricând dispusă pentru joc o activitate totală – angajează toate componentele fiinţei umane (fizice, psihice, sociale etc.) o activitate atractivă – provoacă stări afective pozitive: plăcere senzorială, stări tensionale,

satisfacţia succesului etc. o activitate dezinteresată – deosebită de muncă, având ca scop bucuria activităţii autonome şi

gratuite o activitate creativ – compensativă – care se extinde şi asupra activităţilor recreativ –

distractive ale adulţilor, asupra activităţilor de loisir (petrecerea plăcută a timpului liber), prin care omul caută destinderea, distracţia, refacerea, compensarea unor stări create de procesul muncii.

Altfel spus, caracteristicile jocurilor pot fi sintetizate astfel: o permit manifestarea complexă şi favorizează dezvoltarea simultană a deprinderilor motrice

de bază sau specifice, a calităţilor motrice, precum şi a deprinderilor şi însuşirilor moral-volitive;

o specifică jocului este activitatea în colectiv; el presupune cooperare, colaborare cu partenerii de joc, armonizarea intereselor, motivelor, acţiunilor şi eforturilor personale cu cele ale colectivului 2din care fiecare jucător face parte, încadrarea în colectiv, acceptarea şi recunoaşterea liderului, asumarea unor responsabilităţi, toate acestea având o importanţă deosebită din punctul de vedere al socializării;

7

o au caracter atractiv şi spontan; bine concepute şi organizate, mobilizează resursele participanţilor şi le menţin interesul, pentru a atinge maximum de eficienţă;

o pot fi folosite ca mijloc de deconectare psihică, fiind cea mai bună formă de odihnă activă; o contribuie la dezvoltarea diferitelor trăsături ale personalităţii; o permit manifestarea iniţiativei şi independenţei în acţiuni; o nu permit o dozare precisă şi nici o reglementare strictă a execuţiilor tehnice.

2.1 SPIRITUL DE ECHIPA IN JOCURILE SPORTIVE

Conceptul de echipă

Dicţionarul enciclopedic român, ediţia 1972 defineşte echipa astfel: 1. Formaţie (grup) de oameni care, sub conducerea unui şef (şef de echipă) conlucrează

sistematic în mod direct în desfăşurarea unei activităţi (ex. de producţie) sau a unor acţiuni. Expresia „ spirit de echipă” se referă la legătura spirituală între membrii unei echipe, care stă la baza conlucrării lor; solidaritate.

2. Colectiv de sportivi organizaţi într-o formaţie în cadrul căreia se antrenează sub conducerea unui specialist şi participă la competiţii; fiecare dintre cele două formaţii, care îşi dispută un meci (de fotbal, baschet). Echipa este considerată de către Paul Popescu-Neveanu “un grup mic uman cu o bună structură funcţională şi având obiective precise de îndeplinire a unei operaţii sau gen de acţiuni, membrii dispunând de roluri diferenţiate, coordonate de un conducător.

Din aceasta perspectiva psihosociala echipa sportiva poate fi conceputa ca fiind un grup mic. In acelasi timp , putem afirma ca echipa poate reprezenta mai mult decat un grup . O definitie recenta sustine ca : „echipa e compusa dintr-un numar redus de indivizi care au priceperi si deprinderi complementare si care sunt dedicati unui scop comun , unor teluri de performanta comune , pentru care sunt cu totii raspunzatori

In sens larg, o echipa nu este de necesitate un grup deoarece membrii unei echipe pot actiona pentru un scop comun , fara a veni in contact unii cu altii-de exemplu o echipa Olimpica nationala . Totusi in psihologia sportului , atunci cand vorbim despre o echipa ne referim la un grup de indivizi care se antreneaza si joaca si joaca impreuna si care au o serioasa influienta reciproca. Acesta constituie un motiv pentru care termenii de „grup” si „echipa” sunt uneori interschimbabili. Coeziunea şi solidaritatea ca şi gradul înalt de participare definesc spiritul de echipă”. P.Golu, citat de acelaşi autor defineşte grupul mic ca fiind “un ansamblu relativ redus de indivizi aflaţi în relaţii interpersonale de cooperare, comunicare, autoritate, apreciere, concurenţă etc. mai mult sau mai puţin unitare şi constituind “celula” fundamentală a psihologiei sociale, la acest nivel desfăşurându-se fenomene psihosociale de bază cum sunt interacţiunea, intercomunicarea şi interinfluenţa”.

La întrebarea ce este grupul mic, Mihai Epuran îl defineşte ca fiind “o unitate alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane, 2-3 până la 25-30 care se află în relaţii de comunicare, colaborare, apreciere etc. şi care au un scop comun în vederea căruia se organizează, stabilind norme specifice de conduită.

Grupul mic trebuie înţeles ca un sistem, cu o organizare internă ierarhizată care implică interacţiunea elementelor componente, mecanisme de reglaj şi autoreglaj. În cadrul grupului, individul este “atom social”, cu caracter de subiect, pentru a alege sau a respinge, şi de obiect, pentru că este ales, respins sau rămâne indiferent pentru alţii”.

Se cunoaşte faptul că de la începuturile umanităţii şi până la societatea industrială sau postcapitalistă de azi, cea mai mare parte a muncii umane este prestată în echipe. Eremiţii au fost şi sunt deosebit de rari. Chiar şi cei mai solitari artişti, scriitori sau pictori, depind de alţii, pentru ca munca lor să devină eficientă: scriitorul de un editor, o tipografie, o librărie etc.; pictorul de modele,

8

galerie unde să-şi expună lucrările, critici de artă, mas-media şi aşa mai departe. Cei mai mulţi dintre noi lucrează în relaţii apropiate cu colegii, în cadrul unor echipe. Din aceste multiple motive, astăzi se discută destul de mult despre necesitatea muncii în echipă, a alegerii membrilor echipei, etc Robert W. Keidel ( citat de Peter F. Drucker (1999)) face o analogie interesantă pentru domeniul nostru de activitate, între echipe în întreprinderi şi echipe în sport. Munca depusă de om, în funcţie de specificul ei, poate fi încadrată, după părerea acestor autori, în trei modele distincte de echipe, extrapolându-le, ca referinţă, din domeniul sportiv: Primul model de echipă este exemplificat de Robert W. Keidel, prin comparaţie cu echipa de baseball sau de cricket; este genul în care se încadrează şi echipa de medici şi personal medical care operează un pacient în spital. În acest tip de echipă toţi jucătorii joacă în echipă dar fiecare în parte are o poziţie fixă, distinctă, pe care nu o părăsesc niciodată. În baseball, de pildă, jucătorii de pe linia de prindere nu se ajută niciodată unul pe altul. Ei vor sta în poziţiile ce le-au fost stabilite.. “Dacă esti cu bâta la bătaie eşti complet singur” spune un vechi proverb din baseball. Tot aşa şi în chirurgie, anestezistul nu poate opera în locul chirurgului sau asistenta nu va face treaba anestezistului etc. Aceste genuri de echipă, deşi se mai bucură şi azi de o bună reputaţie, nu se bazează pe ideea de a “a clădi relaţii” între membrii ei, în scopul creşterii randamentului Totuşi, modelul echipei de basebal are puncte forte care nu trebuie ignorate. Deoarece toţi membrii echipei ocupă poziţiile fixate în cadrul acesteia, ei pot fi pregătiţi pentru aceste sarcini şi rezultatele muncii lor pot fi apreciate obiectiv şi statistic pe perioade mai lungi de timp. Pentru sarcini repetitive şi pentru muncile în care regulile sunt bine cunoscute, modelul echipei de baseball este ideal. Al doilea model de echipă , este cel al echipei de fotbal. După acest concept, este organizată şi orchestra simfonică şi modelul echipei medicale, care se adună în jurul pacientului, intrat în stop cardiac. Şi în acestă echipă, toţi membrii au poziţii fixe, dar fiecare îşi coordonează partea sa, în funcţie de ceilalţi membri ai echipei. Astfel, cei care cântă la tubă nu se vor aşeza la partitura violoniştilor, iar tehnicianul respirator, nu va face o incizie în pieptul pacientului, pentru a-i masa inima. Această echipă necesită un dirijor sau un antrenor pe post de conducător al ei şi cuvântul său este lege. Pentru a funcţiona bine, mai necesită o “partitură” şi repetiţii nesfârşite. Spre deosebirea de modelul echipei de baseball, echipa de fotbal are o mare mobilitate şi flexibilitate dacă partitura este clară şi este bine condusă de antrenorul său. Al treilea tip de echipă este modelul celei de tenis la dublu, sau al ştafetelor la atletism (4X100m, 4X400m), al cvintetului de jazz, “Biroul Preşedintelui” în marea companie americană sau Vorstand (consiliu de administraţie) în compania germană etc. Acestă echipă trebuie să fie mică - maximum şapte până la nouă oameni . Jucătorii au o poziţie mai degrabă preferată decât una fixă şi ei se “acoperă” unul pe altul. Echipa funcţionează numai atunci când există o ajustare şi o adaptare reciprocă a partenerilor la slăbiciunile şi punctele lor forte, la un nivel de reflex condiţionat. În cadrul unei echipe de acest fel, bine antrenată, performanţa totală este mai mare decât suma performanţelor individuale a membrilor ei, pentru că această echipă foloseşte puterea fiecărui membru al ei, reducând în acelaşi timp slăbiciunile fiecăruia. După părerea aceluiaşi autor, aceste trei modele de echipe nu pot fi amestecate deoarece nu poţi juca baseball şi fotbal cu aceeaşi echipă şi pe acelaşi teren, cum nu poţi cânta muzică de jazz cu o orchestră simfonică. Astfel, cele trei modele de echipe se disting net şi nu pot fi hibride. A trece de la modelul unei echipe la altul este teribil de dificil şi chiar dureros pentru unii.

9

In limbajul curent , atunci când vorbim despre personalitatea umană, identificam mental , individualitati puternice , insusiri clar conturate , cu caracteristici (psihice , fizice, morale , sociale) peste limite obisnuite . În realitate nu doar indivizi care se impun printr-o poziţie proeminentă , ci fiecare individ în parte are o anumită personalitate . Personalitatea grupului social (in cazul nostru echipa de jocuri sportive) apare şi este înţeleasă ca un fenomen de extindere a conceptului de entitate individuală la cele de entitate colectivă (comunităti , etnii naţiuni clase familii grup social). Aşa cum fiecare individ are o anumită personalitate şi fiecare grup social (echipa) are trasaturile sale specifice. (D-tru Colibaba ,Jocuri Sportive,1998) . Echipa sau grupul social mic constitue realitatea psihosocială de baza a activităţii sportive , de coeziunea şi satisfacţia sportivilor şi suporterilor.”(Mihai Epuran ,2005,p.44). Aproape în orice CV prezentat spre angajare , există inserată din partea potenţialului angajat autoaprecierea „spirit de echipă„.De asemenea majoritatea angajatorilor cer din partea celor interesaţi diverse aptitudini şi competenţe sociale şi obligatoriu „disponibilitate pentru lucru în echipă” ori mai simplu „spirit de echipă” „Ce este spiritul de echipă”, „cum se cuantifică”, „când îl dobândeşti” „cum dovedeşti că-l ai”, „ce presupune”, sunt un minim de întrebări concrete ce vizează o notiune absractă şi subiectivă. Sportivul care este principalul subiect generator al performanţei este definit de un număr foarte mare de atribute dintre care unele sunt caracteristice pentru realzarea acesteia. El se poate dezvolta numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii atât în privinţa corelării interdependente a atributelor –însusiri , calităţi –aptitudini , cât şi a determinatelor ambientale, sociale, materiale , pedagogice. „Spiritul de echipă „ ar putea fi o aptitudine ce ar caracteriza un sportiv la un moment dat dacă a dat dovada de : - comunicare eficienta in relatiile interpersonale - cunoastere de sine - asumare de responsabilitati - înţelegere şi valorificare a diferenţelor dintre indivizi - motivaţie comună

a) unirea eforturilor si talentelor pentru luarea deciziilor in mod participativ b) etică sportivă c) dorinţa de performantă (individuală şi a grupului)

a -persoana umană nu poate fi concepută după modelul unei „monade” fără ferestre spre exterior . Făcând parte dintr-un grup primar individul manifestă faţă de ceilalţi anumite sentimente şi atitudini , se dezvăluie pe sine graţie unui şir întreg de relaţii având coloratura afectivă .Se conturează astfel în grup ,,o reţea de simpatii , antipatii şi raporturi de indiferenţă care odată cristalizate , exercită o influienţă reală asupra vieţii colective. Cu studiul acestor relaţii mai mult sau mai puţin spontane , care se stabilesc între membrii unui grup , se ocupă ancheta sociometrică , concepută de J.L.Moreno.

Relaţiile interpersonale sunt în acelaşi timp psihice şi sociale , nu numai pentru că se petrec în societate sau sunt influienţate de societate ci pentru că sunt „modalităţi psihice ale vieţii sociale, aspecte integrante ale acesteia , prin care psihicul participă la viaţa socială , iar viaţa socială se realizează psihologic în şi prin indivizi”(M.Ralea,Tr.Herseni citat de Mihai Epuran). Relatiile care se stabilesc între membrii unei colectivităţi sunt condiţionate de numeroşi factori . În primul rând de particularităţile psihice ale indivizilor , de orientarea lor generală, de motivele activităţii propuse, de atitudinile „construite” în timpul vieţii ; în al doilea rând –de societatea în care trăiesc .

Mihai Epuran, menţiona câteva aspecte cu referire la relaţiile interpersonale în sport ; astfel există relaţii care au la bază numai doi indivizi aşa cum foarte adesea întâlnim în anumite probe ca de exemplu : cuplurile de la tenis , tenis de masă , din alpinism , canotaj . Apare foarte clar faptul că sarcina comună impune şi o unitate de sentimente , gânduri, voinţă şi o reciprocitate a atitudinilor afective . Un alt tip de relaţii sunt acelea dintre sportivii care

10

formează o echipă , dar concurează pe rând , de participarea fiecăruia depinzând succesul grupului( echipa de ştafetă ).

Urmează , în al treilea rând , relaţiile interpersonale ale membrilor unei echipe , constituită unitar , care se pregăteşte şi concurează ca entitate organizatorică .

In general , se exprimă dorinţa de coeziune de complementaritate , de simpatie şi ajutor reciproc . In acelaşi timp există şi atitudini preferenţiale . Este greu de acceptat că există situaţia ca un sportiv să fie acceptat şi să accepte în acelaşi timp pe toţi componenţii echipei. Este totusi posibil ca unui sportiv să i se arate simpatie şi încredere , eventual să se bucure de autoritate şi să fie acceptat ca lider . Este de asemenea firesc ca unui sportiv să i se arate de către ceilalţi indiferenţă sau chiar aversiune , independent de atitudinea preferenţială faţă de aceştia . Acelaşi autor mai amintea de relaţiile dintre sportivi şi arbitrii , dintre sportiv şi adversar şi dintre sportivi şi spectatori. Tot în argumentarea spiritului de echipă şi în concordanţă cu etica sportivă , se ştie ca un sportiv nu renunţă atunci când este supus presiunii , durerii ori fricii . Se induce ideea că sportivii nu retractează în faţa presiunilor , fie ele sub forma de risc fizic sau de presiune , iar a înfrunta o provocare implica curaj din punct de vedere moral . Nu putem să vorbim despre „spirit de echipă „ fără a preciza câ aspecte privind coeziunea grupului. Coeziunea se naşte şi se formează din relaţiile preferenţiale pozitive si depinde de o serie de factori care sunt caracteristici echipei :

1) Numărul restrâns al membrilor echipei . Se precizează că un grup de 6-10 inşi este mai uşor de unit .

2) Vârsta membrilor este de dorit să fie apropiată , căci diferenţele prea mari se exprimă în deosebiri de atitudini si aspiratii .

3) Caracterul sportivilor este desigur foarte important , alături de trasăturile temperamentale şi mai ales de orientarea ideologica a sportivilor .

4) Structura echipei – ocupaţia membrilor ei şi modul de organizare in cadrul grupului. 5) Motivaţia este unul din factorii de bază ai coeziunii căci ea uneşte membrii echipei în

jurul scopului comun , acela al performanţei care satisface diferite tendinte ale sportivilor.(Mihai Epuran , Irina Holdevici ,Florentina Tonita)

b- Cunoaşterea de sine se condensează în trei dimensiuni (concepte) (U. Şchiopu, 1997, p.641 - 642) :

• cel al cunoaşterii sau percepţiei de sine (self concept); • al imaginii de sine (self image); • cel al evaluării şi aprecierii de sine (self estem).

Imaginea de sine este ansamblul ideilor pe care un individ le are despre el însuşi, inclusiv despre rolul său (meserie, clasă socială, etc), despre trăsăturile de caracter şi corpul său.

Respectul faţă de sine este limita până la care un individ are o părere bună despre el însuşi. Prezentarea de sine este comportamentul care vizează influenţarea manierei în care suntem

văzuţi de ceilalţi. e) -termenul de motivatie provine din latinescul „movere”, care inseamna a misca .Deci

motivarea cuiva inseamna miscarea , activarea acestuia. Motivatia prezinta trei dimensiuni importante: directia , intensitatea si persistenta .Studierea motivatiei a dus intotdeauna catre investigarea nevoilor si a intereselor individuale. Cea mai raspindita clasificare a tipurilor de motivatie este cea care sutine existenta motivatiei intrinseci si a motivatiei extrinseci .

Exista de asemenea si alte doua tipuri de motivatie in sport si anume motivatia directa , atunci cand antrenorul face apel direct la sportiv pentru a-si spori motivatia si motivatia indirecta atunci cand se utilizeaza metodele indirecte de crester a gradului de motivare a sportivului.

In 1954 , Abraham Maslow a dezvoltat o teorie asupra motivaţiei care a pus semnul egalităţii între nevoi şi motivatie .

Din punctul de vedere al acestei teorii, pot fi identificate trei nevoi pe care oamenii le pot satisface prin sport :

11

- nevoia de recunoaştere şi stima sociala - nevoia socială privind afilierea şi apartenenţa la un grup - nevoia de implinire si de auto actualizare - etica sportivă se referă la ceea ce mulţi sportivi au început să folosescă drept criteriu de

definire sintagma „adevărat sportiv”. „ a fi sportiv implică sacrificii care trebuie făcute pentru Joc „. Ideea care se desprinde din aceasta dimensiune a eticii sportive este aceea conform căreia sportivii trebuie să iubească Jocul mai mult decat orice altceva şi trebuie să dovedească acest lucru prin subordonarea altor interese de dragul unui devotament exclusiv pentru sportul practicat”(Robert Hughes, Jay Coackley).

Pentru a dovedi că sunt implicaţi în sportul pe care il practică , participanţii trebuie să adopte „ atitudinea potrivită’ , să fie la nivelul asteptărilor colegilor săi şi a antrenorului , şi să facă sacrificii pentru a rămâne în echipă.

In acest sens a fi sportiv cu „spirit de echipă „ presupune ca o persoană să facă exact ceea ce este necesar pentru a fi la nivelul asteptărilor unei echipe sau ale unei competiţii. Acesta este spiritul care subliniază ideea că sportivii trebuie să facă sacrificii , să plătească orice preţ în scopul menţinerii în echipă şi în sport. Sugestionările pozitive şi sloganurile din vestiare ori tribune sunt pline de referiri la aceste idei (Snyder, 1972)

Organizarea socială pe grupuri şi a grupurilor pe statusuri şi roluri este eficientă pentru o cooperare eficientă, activitatea putând fi astfel integrată. Trei condiţii de bază pentru a asigura integrarea persoanei în cerinţele rolului acordat, încât ea să aspire cu şanse de reuşită:

1. acceptarea statusului şi a rolului să fie precedată de cunoaşterea exigenţelor, ca şi de percepţia nivelului la care ceilalţi din grup acţionează, muncesc;

2. munca sau activitatea depusă în grup să fie întotdeauna dusă până la capăt; 3. fazele activităţii în rol trebuie determinate bine în timp şi spaţiu, pentru a putea fi coordonate

în raport cu cerinţele întregului grup. Condiţii care facilitează succesul în grup:

cu cât este mai ridicat nivelul capacităţilor membrilor grupei pentru îndeplinirea unei activităţi, cu atât mai bună este pregătirea lor, cu atât mai înalt este şi nivelul reuşitei;

mărimea grupului trebuie să fie corespunzătoare naturii activităţii ce trebuie îndeplinite; se lucrează mai bine în grup decât izolat;

rezultatele unui grup sunt mai bune atunci când este recompensat ca grup; succesul este asigurat când membrii grupului sunt compatibili între ei, când nu apar

relaţii interpersonale negative. Comportamentul şi conduita echipei este rezultatul relaţiilor psihosociale, valoarea

sportivilor , trebuinţelor şi motivaţiilor , rolul liderilor, mentalităţii sportivilor, antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care influenţează în mod determinant comportamentul fiecărui sportiv în cadrul grupului este învăţarea sociala, considerat ca un proces de achiziţionare a experienţei.

Concluzionând, am putea spune că spiritul de echipă este un produs de modelare socială ce presupune contopirea abilităţilor, atitudinilor şi aspiraţiilor individuale într-un ambient afectiv.

12

3. CRITERII DE SISTEMATIZARE ŞI SISTEMATIZAREA JOCURILOR

În general, jocurile de mişcare (simbolice, de construcţie, de creaţie, individuale, cu partener, dinamice sau de mişcare etc.) au fost sistematizate după două criterii fundamentale şi anume: după funcţiile didactice şi după obiectivele didactice pe care le pot rezolva. Jocurile sportive se pot încadra în aceste criterii, dar pentru ele s-au elaborat şi alte criterii cu un grad de specificitate mai mare. a) Sistematizarea după funcţiile didactice

Numeroşi specialişti cad de acord asupra următoarelor funcţii ale jocurilor de mişcare: • Funcţia formativ – educativă a personalităţii umane. Cu ajutorul jocurilor putem

influenţa cu uşurinţă toate componentele formative ale personalităţii umane (cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice, abilităţi, aptitudini, scheme operaţionale etc.).

• Funcţia de cunoaştere se referă, în primul rând, la aspectul că prin intermediul anumitor jocuri, dăm posibilitatea copiilor (dar şi adulţilor) să asimileze însuşirile şi caracteristicile vieţii şi lumii înconjurătoare. Cele mai eficiente jocuri sunt cele care stârnesc curiozitatea, imită activităţile adulţilor, respectând anumite reguli, jocurile simbolice, jocurile de rol etc. În acelaşi timp, funcţia de cunoaştere se referă şi la educator, în sensul că prin intermediul lor are posibilitatea să cunoască mai bine subiecţii supuşi instruirii.

• Funcţia stimulativă a motricităţii satisface cele mai importante nevoi ale lui homo ludens: nevoia de mişcare, nevoia de întrecere, consumarea energiilor suplimentare. Această funcţie este exercitată de la o vârstă fragedă (jocurile senzoriale, mânuirea jucăriilor, jocuri cu fluier, cu clopoţei, cu culori), continuă în perioada adolescenţei şi tinereţii (jocurile de mişcare, jocurile sub formă de concurs, jocurile sportive) şi se încheie la vârsta a III-a (jocuri de întreţinere: bowling, biliard, golf).

• Funcţii strict specifice jocului: recreerea, echilibrarea funcţională, distracţia, fortificarea, compensarea, refacerea, odihna, terapia, purificarea, plăcerea. În practică, vom găsi jocuri pure sau strict specializate pe exercitarea unei anumite funcţii. În mod obişnuit, un singur joc exercită mai multe funcţii, deci are un efect multidirecţional asupra personalităţii participanţilor.

Din numeroasele sistematizări realizate pe baza criteriilor funcţiilor specifice jocului, vom prezenta doar câteva: • Sistematizarea lui Querat:

I – jocuri cu caracter ereditar (lupta, vânătoarea, urmărirea etc.) II – jocuri de imitaţie (activităţi umane) III – jocuri de imaginaţie

• Sistematizarea lui Claparede: I – jocurile funcţiilor generale (jocuri senzoriale, jocuri de mimare, agilitate, deprinderi utilitare şi jocuri psihice, intelectuale, afective, volitive etc.) II – jocurile funcţiilor specifice (jocuri de luptă, jocuri de hazard, jocuri de vânătoare, jocuri sociale, jocuri familiale – cu păpuşi -, jocuri de imitaţie – a animalelor, a prizonierilor etc.)

b) Sistematizarea după obiectivele instrucţionale Acest criteriu s-a născut încă de pe vremea lui Aristotel şi Platon. Se pleacă de la ideea că în

orice joc există o zonă de instrucţie prin care putem influenţa sau modela gândirea, aptitudinile intelectuale, capacitatea de investigaţie, însuşirea de noi cunoştinţe, deprinderi şi priceperi motrice etc. În acelaşi timp, zona de interacţiune se interferează cu zona satisfacţiilor ludice şi a elementelor care asigură savoarea şi plăcerea jocului.

13

Pe baza ideilor menţionate mai sus (existenţa zonei de instrucţie, zonei de satisfacere ludică, a eficienţei educaţionale) şi, mai ales, a conexiunilor dintre acestea, au apărut şi s-au consolidat aşa numitele jocuri didactice.

Jocurile didactice au vizat, mai întâi, însuşirea cunoştinţelor teoretice şi practice specifice unor discipline şcolare (matematica, geografia, fizica, chimia), apoi s-a urmărit dezvoltarea cu ajutorul lor a capacităţii de cunoaştere şi creaţie, pentru ca, în cele din urmă, să fie extrapolate în domeniul educaţiei fizice şi sportive.

Jocurile didactice au facilitat apariţia altor metode de instruire, cum ar fi: metoda jocurilor instructive, metoda de instruire prin joc, metoda ludică etc.

Metoda jocurilor instructive implică un ansamblu de operaţii şi acţiuni care, în paralel cu destinderea, buna dispoziţie şi bucuria, urmăresc obiective precise de pregătire (tehnică, intelectuală, morală, fizică, igienico – sanitară etc.) a copilului. Metoda jocurilor instructive se dezvoltă mai ales ca urmare a descoperirilor unor similitudini între mecanismul de construcţie şi funcţionare a calculatoarelor electronice şi a unor jocuri cu figuri geometrice (jocuri cu cuburi). Astfel de jocuri modelează gândirea şi aptitudinile intelectuale, dezvoltă capacitatea de investigaţie şi perseverenţa în acţiuni, înlesnesc însuşirea unor cunoştinţe (jocuri cultural – artistice, jocuri de dobândire a unor informaţii istorice, geografice, aritmetice etc.).

Jocul de mişcare (sau dinamic) este un exponent al jocurilor didactice aplicate în domeniul educaţiei fizice şi al sportului. În mod deosebit, el are o mare eficienţă educaţională (instructivă), o structură preponderent motrică, care desfăşurată sub formă de întrecere provoacă buna dispoziţie a tuturor participanţilor ce se angajează cu toată plenitudinea forţelor pentru obţinerea succesului. În acelaşi timp, jocul de mişcare se desfăşoară întotdeauna după reguli bine precizate, individual sau pe echipe, pe spaţii limitate, cu sau fără obiecte de joc, constituind principalul mijloc de activizare a participanţilor pentru îndeplinirea unor obiective instrucţionale cu caracter motric.

Clasificarea jocurilor de mişcare după criteriul sarcinilor didactice vizate (secondate de criteriul organizatoric şi de ambianţă) arată în felul următor:

1. Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor de bază şi aplicative 2. Jocuri de mişcare pentru formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice specifice

ramurilor sportive (fotbal, handbal, baschet etc.) 3. Jocuri pentru educarea sensibilităţii motrice şi calităţilor motrice de bază 4. Jocuri pentru educarea unor funcţii şi procese psihice

c) Corespunzător scopurilor urmărite, precum şi particularităţilor organizării lor, jocurile se împart în trei grupe:

1. Jocuri de mişcare (dinamice), care au la bază acţiuni motrice mai simple a căror execuţie este dirijată parţial de reguli. Prin intermediul acestor jocuri se consolidează mersul, alergarea, aruncarea, echilibrul, săritura, escaladarea, căţărarea, etc. De asemenea, jocul dezvoltă coordonarea, capacitatea de a percepe ritmul şi orientarea în spaţiu, în condiţiile unei stări emoţionale pozitive, într-un climat de veselie şi optimism. Jocurile educă încrederea în forţele proprii, sentimentul de prietenie, stimulează plăcerea de a acţiona în şi pentru colectiv. Pot fi însoţite de melodii, versuri sau texte.

2. Jocuri pregătitoare şi ajutătoare pentru însuşirea şi perfecţionarea unor deprinderi de mişcare specifice anumitor ramuri de sport. Acestea sunt create fie în vederea iniţierii în însuşirea unor priceperi şi deprinderi de mişcare asemănătoare conţinutului unor ramuri de sport, fie pentru perfecţionarea, într-o formă complexă, a unor deprinderi tehnice, tactice sau a calităţilor motrice necesare măririi randamentului sportivilor.

3. Jocuri sportive. Se deosebesc de celelalte, în primul rând, prin caracterul lor riguros organizat. Prezenţa unor reguli stabilite prin regulamente unice, aprobate de organele de conducere ale activităţii sportive, prin care se precizează dimensiunile terenurilor pe care se practică, durata jocului, sistemul de apreciere a echipelor învingătoare, numărul jucătorilor, condiţiile de arbitraj etc., le dau o formă şi un conţinut de desfăşurare superior şi, în acelaşi timp, unitar.

14

4. JOCURILE SPORTIVE – DEFINIŢII, CARACTERISTICI, CLASIFICĂRI

Definirea noţiunii de joc sportiv După E. Bayer, în definirea noţiunii de joc sportiv trebuie să luăm în consideraţie trei elemente distincte: • Activitatea jucătorului • Ideea de joc • Regulamentul de concurs

Activitatea jucătorului poate fi prezentată urmărind cu atenţie ce face şi cum se conportă un sportiv în timpul meciului. În consecinţă, putem arăta că el acţionează sau se comportă mai mult sau mai puţin spontan, oportun sau eficient în funcţie de predispoziţiile vocaţionale (talent), de cunoştinţele practice şi teoretice achiziţionate anterior, de condiţiile de disputare a partidei (mediu, adversar, materiale, public etc.), de pornirea (dorinţa, plăcerea) intrinsecă şi extrinsecă de a se juca, de experienţa de joc ş.a.m.d.

Semnificaţia simbolică (de confruntarea cu realitatea, de întrecere, de luptă în echipă etc.), decorul (sala sau terenul de joc), organizarea competiţiei (caracterul festiv), premii, sistemul de disputare, regulamentul de joc sunt factori esenţiali care determină în mare măsură maniera de angajare în concurs şi satisfacţia jucătorului de a participa.

Jocul înlesneşte declanşarea unor relaţii psihosociale dintre două sau mai multe persoane nevoite să colaboreze pentru îndeplinirea unui anumit scop; alternanţa dintre efort şi perioadele de întrerupere (pauză) este determinată de principiile şi regulile jocului, care la rândul lor permit sportivilor să-şi păstreze libertatea de acţiune, în sensul că aceştia decid singuri modalitatea de acţionare prin interpretarea şi exploatarea corectă a regulilor de joc (inclusiv a principiilor) în vederea sporirii eficienţei acţiunilor.

Ideea de joc şi ansamblul de principii (reguli) subordonate (sinonime: concept, judecăţi, păreri, felul de a vedea etc.) precizează cele mai raţionale forme sau modalităţi de acţionare a jucătorilor (echipei) în vederea obţinerii unui rezultat cât mai bun.

Ideea de joc apare, mai întâi, în momentul apariţiei jocului (exemplu: ideea lovirii sau transmiterii mingii cu piciorul, palma, mâna, crosa etc.) şi mai apoi, în vederea găsirii celor mai optime procedee pentru a realiza scopul pe care şi-l propune fiecare joc în parte.

În jocurile sportive ideile de joc sunt întrunite sub denumirea de concepţie de joc. Aceasta presupune stabilirea, după criterii eficiente, a celor mai potrivite idei de joc (mijloace de luptă, modalităţi de acţionare etc.) în stare să valorifice deplina disponibilitate de performanţă a sportivilor (echipei), să compenseze carenţele proprii şi să le exploateze pe cele pe care le manifestă adversarul. Sursele de elaborare a ideilor de joc sunt: tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial, nivelul de pregătire şi capacitatea de creativitate a antrenorului. Concepţia de joc trebuie considerată ca un sistem abstract de planificare şi aplicare în practică a comportamentului jucătorilor (echipei). Ideile de joc capătă, la un moment dat, un statut standardizat de acţionare, pe care-l respectă cu stricteţe toţi jucătorii. Această standardizare constă în fixarea unor principii şi reguli de acţionare care stabilesc ce trebuie să facă şi cum să acţioneze jucătorii pentru ca ideea de joc să poată fi aplicată în practică cu eficienţă.

Standardizarea acţiunilor pe bază de principii nu cade în capcana acţiunilor şablonizate, din următoarele motive: ideea de joc aleasă este raţională (gândită) din moment ce reprezintă cea mai eficientă soluţie de acţionare; ideile şi corelaţiile dintre idei conduc la disciplinarea jocului şi la acţiuni sinergice ale tuturor jucătorilor; respectând principiile şi regulile jucătorii păstrează libertatea acţiunilor proprii şi creativitatea în joc.

Regulamentul de joc este un act normativ, oficial, elaborat pentru fiecare disciplină sportivă în parte. El precizează toate detaliile necesare privind organizarea şi desfăşurarea jocului.

15

În acelaşi timp, el este documentul prin care se reglează comportamentul sportivilor (echipei), antrenorilor şi a tuturor persoanelor care ajută sau participă la buna desfăşurare a competiţiei. Dependenţa de reguli sau respectarea regulilor este deja un fenomen social care reglementează libertatea de acţiune a jucătorilor. Poţi acţiona cum vrei, dar numai încadrându-te în limitele regulamentului. Această circumstanţă presupune nu numai cunoaşterea regulilor, ci şi respectarea lor strictă.

Regulamentul de joc are un caracter dinamic. În general, modificările sunt determinate fie de apariţia unor fenomene negative în desfăşurarea lui, fie de lipsa unor precizări pentru situaţii nou apărute, fie pentru stimularea unor caracteristici sau unor tendinţe de dezvoltare. Scopul acestor schimbări în regulament este acela de perfecţionare, activizare şi creştere a spectaculozităţii jocului.

Caracteristicile jocurilor sportive Jocurile sportive îşi au originea în exerciţiile de întrecere (în general) şi în jocurile de mişcare (în special), cărora li s-a imprimat un pronunţat caracter sportiv. Principalele caracteristici ale jocurilor sportive (după Colibaba-Evuleţ şi Bota) sunt: • existenţa unui obiect de joc (minge, puc, bile etc.) • caracterul de întrecere complex (individual şi, mai ales, colectiv) • reguli de joc unitare şi obligatorii • arbitraj oficial – neutru • delimitarea duratei de joc (timp, reprize, prelungiri etc.) • precizarea criteriilor de apreciere (puncte, goluri, setaveraje, punctaveraje etc.) • standardizarea inventarului de joc, a aparaturii tehnice şi a dimensiunilor terenului • tehnica şi tactica specifică pentru fiecare joc sportiv în parte • sistem competiţional bine determinat • frumuseţea spectacolului sportiv • structura motrică particulară pentru fiecare joc sportiv în parte, care provoacă solicitări fizice şi

psihice diferenţiate • management sportiv specific • teorie şi metodică generală valabilă pentru toate jocurile sportive şi specifică pentru fiecare joc

sportiv în parte • implementarea cercetării ştiinţifice • utilizarea cu preponderenţă în activitatea de loisir • lansarea conceptului metodic de pregătire prin joc sau metoda ludică, care intră în corelaţie cu

metodele clasice de antrenament.

Clasificarea jocurilor sportive a. După criteriul asocierilor regulilor de joc

Prima sistematizare a jocurilor sportive a fost realizată de Buhler, după criteriul asocierii regulilor de joc. El constata că jocurile sportive care au apărut în decursul timpului au fost strâns legate de treptele de dezvoltare a societăţii, de mentalităţile păturilor sociale ale momentului, de tipurile de activităţi prestate etc., dar în esenţă au avut întotdeauna un caracter de întrecere dintre indivizi, tabere, echipe.

O altă clasificare reuşită o face L. Teodorescu, care sistematizează jocurile sportive după următoarele criterii generale: b. Caracterul acţiunilor: individuale, colective c. După segmentul cu care se joacă: - cu mâna (direct): volei, baschet, handbal

- cu mâna (cu instrument): tenis, hochei etc. - cu piciorul: fotbal - mixte: rugby

16

d. După modul de deplasare: cu ajutorul aparatului locomotor, cu alte mijloace de locomoţie e. După modul de luptă pentru minge: cu contact direct cu adversarul, cu contact indirect cu

adversarul Cea mai reuşită sistematizare a jocurilor sportive o realizează H. Dobler, care are în vedere

4 criterii, după cum urmează: f. Jocuri sportive cu tragere la ţintă (poartă, coş, but, găuri etc.), care presupun analiza

elementelor tehnico-tactice de lovire a ţintei, respectiv oprirea (deranjarea adversarului) să lovească ţinta. Aceasta se produce în următoarele conjuncturi:

- cu contact corporal permis: fotbal american (SUA), hochei pe gheaţă, fotbal, handbal, hurling (Irlanda), la crosse (Canada, Sua), rugby, polo pe apă etc.

- fără contact corporal: baschet, hochei în sala bandy (hochei pe gheaţă cu mingea – Rusia şi Peninsula Scandinavă), polo călare, cicloball, hochei pe patine cu rotile etc.

g. Jocuri cu retur – care impun disputarea mingii peste un fileu, linie, sfoară etc. Se joacă 1x1 (individual), 2x2 (dublu), 3x3 (triplu) şi pe echipe alcătuite din mai mulţi jucători (formaţii): 4x4, 5x5, 6x6, 7x7.....15x15 etc.

- simplu şi dublu: badminton, tenis de masă, tenis Squash (Marea Britanie, SUA), indiaca (America de Sud), pelota (Pirinei) etc.

- pe echipe de trei: tenis cu piciorul, volei, beach volley (SUA). h. Jocuri cu lovirea (percutarea) mingii, care implică uneori şi prinderea mingii, după care este

lovită. Din această categorie fac parte următoarele jocuri: baseball (SUA, Cuba, Japonia), softball (SUA, Cuba, Japonia), cricket (Marea Britanie, India, Australia), oina (România), palkovna (Cehia şi Slovacia), pasapaloo (Finlanda), schloyball sau raum (Germania – joc asemănător baschetului).

i. Jocuri de conducere a mingii la ţintă prin loviri (percutări) şi împingeri: biliardul, golful, krocket (Franţa, Marea Britanie), boccia (Italia, Elveţia), gorodki (Rusia), kegeln (Germania), lisstock schiesen (Germania).

17

18

5. COMPONENTELE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI SPORTIV

Jocul sportiv, în general, este alcătuit din următoarele componente: • Tactica • Tehnica • Capacitatea fizică • Capacitatea psihică • Cunoştinţe teoretice

Tactica de joc reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversari şi condiţiile de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp, în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite. Acest sistem trebuie să cuprindă toate soluţiile optime de acţionare tactică astfel încât, atât jucătorii (în teren), cât şi antrenorul (de pe margine) să poată opera cu ajutorul deciziilor alternative, demers care conduce la evitarea surprizelor neplăcute sau a capcanelor pregătite de adversari. În fig. nr. 1, 2 şi 3 sunt prezentate variante ale sintetizării tacticii în diverse categorii de jocuri sportive.

Fig. nr. 1. Conţinutul şi clasificarea tacticii de joc (Varianta I)

19

Fig. nr. 2. Conţinutul şi sistematizarea tacticii în jocurile sportive cu portar (varianta II)

Fig. nr. 3. Conţinutul şi sistematizarea tacticii de joc (volei – cu mici schimbări şi pentru tenis de câmp)

20

Tehnica de joc este un sistem de mişcări integrate sau o înlănţuire de mişcări parţiale (acte, gesturi, priceperi, deprinderi) specializate şi automatizate, cu ajutorul cărora rezolvăm scopul şi sarcinile de atac şi apărare ale jocului. În esenţă, tehnica conturează structura motrică a fiecărui sportiv în parte, iar eficienţa ei este legată de capacitatea performanţială a fiecărei echipe (jucător) în parte. Elementele tehnice sunt categorii generale de mişcări care facilitează rezolvarea scopului şi a sarcinilor globale ale jocului în conformitate cu regulamentul de concurs. Sarcinile globale ale jocului sunt uşor identificabile în fazele de atac şi de apărare: intrarea în posesia mingii, trecerea mingii în terenul de atac, finalizarea, apărarea propriu-zisă. Aceste sarcini globale sunt rezolvate prin anumite elemente tehnice distincte (exemplu: intrarea în posesia mingii presupune: prinderea, preluarea, lovirea, protecţia şi controlul mingii). Procedeul tehnic se distinge, în primul rând, prin structura motrică de organizare internă, învăţată şi perfecţionată până la automatism în cadrul procesului de antrenament. În fig. nr. 4, este prezentată o variantă de sistematizare a tehnicii în diverse categorii de jocuri sportive.

Fig. nr. 4. Conţinutul şi clasificarea tehnicii

Capacitatea fizică este a treia componentă structurală a jocului care potenţează în esenţă întreaga capacitate de performanţă a sportivului (echipei). În general, noţiunea de capacitate este o entitate complexă care presupune existenţa unui sistem de însuşiri sau aptitudini ereditare, naturale şi dobândite în prealabil (prin învăţare, instruire, educaţie şi experienţă) şi care, în corelaţie cu celelalte structuri formative ale personalităţii umane (cunoştinţe, abilităţi, deprinderi, priceperi motrice, scheme operaţionale) conduc la prestarea unor acţiuni eficiente şi de performanţă. Capacitatea este întotdeauna manifestată (demonstrată şi demonstrabilă), observabilă şi măsurabilă. În fig. nr. 5 sunt prezentate componentele fundamentale ale capacităţii fizice. Capacitatea psihică este componenta jocului care păstrează multe rezerve pentru creşterea capacităţii de performanţă. Această componentă este determinată prin elaborarea psihogramei pentru fiecare joc sportiv în parte. Psihograma face inventarul, descrierea, expertiza şi

21

sistematizarea solicitărilor psihice pentru fiecare joc sportiv, iar cunoaşterea acestui inventar de cerinţe şi solicitări psihice permite antrenorului elucidarea şi rezolvarea problemelor care ţin de pregătirea psihică. Fig. nr. 6 prezintă calităţile psihice şi manifestările psihocomportamentale care pot fi determinate prin psihogramă.

Legenda:

CG – componente genetice; CFG – capacitate fizică generală; CFSp – capacitate fizică specifică determinată de SMJ; SMJ – structura motrică a jocului; PFG – pregătire fizică generală; CFSe – capacitate fizică selectivă determinată de

SMJ şi de CFSp prin selectarea unor elemente componente ale CFG Fig. nr. 5. Schema componentelor fundamentale ale capacităţii fizice generale, selective şi specifice

în jocurile sportive

Fig. nr. 6. Fişa de consemnare a calităţilor psihice şi psihocomportamentale susceptibile de a se

transforma în obiective operaţionale ale pregătirii psihice individuale

22

Teoria jocului. În general, prin teorie se înţelege ansamblul de cunoştinţe noţionale, organizate într-un sistem logic, coerent, care descrie şi explică un domeniu al realităţii. Teoria fiecărui joc sportiv în parte explică conţinutul jocului, cuprinzând: sistemul terminologic, popularizarea practicii înaintate, activitatea de cercetare ştiinţifică, activitatea managerială, metodica pregătirii sportivilor.

23

24

6. NOŢIUNI GENERALE DE BIOMECANICĂ APLICATE ÎN JOCURILE SPORTIVE

Generalităţi Jocurile sportive se caracterizează printr-o mişcare continuă, majoritatea execuţiilor efectuându-se în mişcare şi cu viteză, precum şi din poziţii extrem de variate şi dificile. Existenţa unui adversar, împotriva căruia trebuie să se ia măsuri rapide şi eficace, creează în orice moment situaţii neprevăzute şi impun solicitări motrice foarte complexe. Din aceste motive, analiza biomecanică a jocurilor sportive trebuie făcută separat, pe diverse elemente tehnice caracteristice şi nu global, întrucât mişcările sunt de o complexitate extremă. În jocurile sportive există, fără însă a constitui o regulă, poziţii iniţiale şi finale, asemănătoare cu cele din gimnastică. Mişcările pe care le execută jucătorul până la contactul cu mingea, precum şi după aceea, cât şi mişcările segmentelor corpului angrenate în execuţia propriu-zisă, intră toate în compunerea procedeului specific respectiv. La executarea oricărui procedeu tehnic iau parte, într-o măsură mai mare sau mai mică, toate părţile corpului. Unele membre sau segmente îndeplinesc funcţii motrice diverse, în timp ce restul părţilor corpului servesc fie asigurării unui sprijin fix sau mobil, fie unor scopuri diverse. În general, în analiza biomecanică a unor procedee tehnice din jocurile sportive, trebuie studiate următoarele aspecte:

Condiţiile mecanice iniţiale corespunzătoare procedeului tehnic Interacţiunea forţelor pe parcursul execuţiei propriu-zise a mişcării; la descrierea mişcărilor

se urmăreşte: direcţia, viteza, acceleraţia, atât la corpul luat în întregime, cât şi la membre Mişcarea complexă se împarte în faze, care se analizează fiecare separat, însă succesiv. Pe

elemente, făcându-se o legătură permanentă între fazele mişcării globale După fixarea mecanismului de bază, se descriu variantele tehnice şi particularităţile

individuale În concluzia oricărei analize biomecanice se vor trage învăţămintele privind îmbunătăţirea

activităţii respective. O importanţă deosebită o are precizarea tipului de activitate musculară de care trebuie ţinut seama în elaborarea exerciţiilor, în stabilirea volumului şi intensităţii activităţii.

Elemente de analiză biomecanică în volei Ca şi în celelalte jocuri sportive, în volei se constată un mare dinamism care solicită lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor. Pe lângă această activitate dinamică multilaterală, musculatura corpului depune un efort static de fixare (echilibrare), pentru asigurarea poziţiilor corpului care se află uneori în situaţii de dezechilibru marcat. Vom prezenta, în continuare, analiza biomecanică a principalelor procedee tehnice din volei. Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa) La nivelul membrelor superioare, efortul este de tip menţinere. Muşchii flexori ai degetelor, flexorii şi extensorii antebraţului pe braţ, anteductorii braţului şi muşchii care realizează ridicarea şi bascularea laterală a scapulei formează un lanţ. Muşchii lanţurilor vertebrale fac efortul static de menţinere a trunchiului, iar lanţul triplei extensii face efortul static de menţinere la nivelul membrelor inferioare. Pentru asigurarea poziţiei corpului se face şi un efort static de echilibrare prin lucrul lanţurilor musculare antagoniste ale trunchiului şi membrelor inferioare.

25

Activitatea dinamică pentru lovirea mingii prezintă o serie de detalii, corpul efectuând o ridicare şi o întindere lentă prin intermediul lanţului şanţurilor vertebrale, la nivelul trunchiului şi al triplei extensii, la nivelul membrelor inferioare (activitate dinamică de învingere). La nivelul nivelul mâinilor, prin activitatea dinamică de învingere, se realizează lovirea în principal cu policele, arătătorul şi mediusul (acesta din urmă cu pondere mare în amortizarea si respingerea imprimată mingii). În cadrul acţiunii de ridicare a mingii (pasare), numărul grupelor şi lanţurilor musculare angrenate în efortul static şi dinamic este crescut şi prezintă particularităţi specifice de tip biomecanic. Mişcările se realizează pe baza unei coordonări nervoase de mare fineţe, informarea fiind contină pe calea aferentaţiei inverse (prin aferenţele proprioceptive, vizuale şi vestibulare).

Fig. nr. 7. Lovirea mingii cu două mâini de sus (pasa) la volei

Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea) În această mişcare, membrele superioare acţionează ca nişte pârghii complet întinse, mobilizarea efectuându-se numai în articulaţiile scapulo-humerale. Pentru preluarea mingii, sportivii se opresc cu membrele inferioare depărtate, în scopul măririi bazei de susţinere, având membrele superioare libere în faţa lor, pentru a putea executa procedeul în cele mai bune condiţii. În aşteptarea primirii mingii, sportivul efectuează – concomitent cu o uşoară lăsare în jos până aproape la poziţia ghemuit – o flexie din articulaţia cotului şi o apropiere a celor două antebraţe (pentru a forma suportul pentru minge). Respingerea mingii se face din această poziţie joasă, cu tălpile depărtate, genunchii puternic flectaţi, trunchiul drept; braţele, cu antebraţele în uşoară flexie, se poziţionează între cele două membre inferioare. În momentul primirii mingii, întregul corp începe o mişcare lentă, alungită de ridicare, membrele inferioare se întind şi trunchiul se ridică, iar membrele superioare lovesc mingea prinsă în jgheabul format între cele două antebraţe. Mişcarea de preluare de jos cu două mâini, are în ceea ce priveşte execuţia o serie de particularităţi biomecanice, antrenând în efort static şi dinamic numeroase grupe şi lanţuri musculare. Pentru executarea corectă a acestei mişcări, este nevoie de o perfectă coordonare nervoasă, care să ducă la o reglare fină şi adecvată a tuturor mişcărilor. Efortul static este asigurat de lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor, care prin activitatea de fixare menţin echilibrul. Sunt antrenate atât lanţurile musculare ale triplei flexii, cât şi cele ale triplei extensii (pentru asigurarea echilibrului în plan sagital), cât şi grupele musculare ale adductorilor şi abductorilor coapselor, ale pronatorilor şi supinatorilor piciorului (pentru asigurarea echilibrului în plan frontal). În ceea ce priveşte trunchiul, poziţia de echilibru este asigurată prin efortul conjugat al muşchilor şanţurilor vertebrale şi al lanţurilor încrucişate ale pereţilor abdominali.

26

Activitatea dinamică a musculaturii este efectuată, în principal, de lanţurile musculare ale membrelor superioare, care asigură anteducţia şi adducţia în articulaţia umărului şi de muşchii care deplasează cranial (ridicătorii) şi ventro-lateral scapula. Restul musculaturii membrelor efectuează un efort static global, fixând articulaţia cotului în extensie, antebraţele în uşoară pronaţie, iar cele două mâini apropiate, în flexie. O oarecare activitate dinamică realizează şi lanţurile musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare, care au drept scop orientarea celor două membre superioare pe direcţia traiectoriei mingii care urmează să fie lovită. De supleţea şi, mai ales, de precizia acestei mişcări de mică amplitudine, depinde orientarea şi plasarea precisă atât a corpului, cât şi a membrelor superioare pe direcţia de unde vine mingea. Întrucât traiectoria mingii este foarte variată, iar unghiul acesteia cu solul are valori diferite, mişcarea trunchiului şi membrelor cere o coordonare nervoasă foarte precisă.

Fig. nr. 8. Lovirea mingii cu două mâini de jos (preluarea) la volei

Lovirea mingii cu o mână de sus (serviciul) Pentru executarea serviciului, sportivul se poziţionează în stând uşor depărtat în spatele liniei de fund a terenului, având piciorul opus braţului de lovire mai avansat decât celălalt. Mingea este aruncată liber în sus, pe verticală. În timp ce mingea este în aer, jucătorul mută greutatea întregului corp pe piciorul din spate, flectându-l uşor, concomitent cu ridicarea uşoară a celui din faţă. Concomitent, trunchiul şi membrul superior care va lovi mingea sunt duse mult înapoi (trunchiul mult extins, iar membrul superior în flexie maximă din articulaţia umărului), în scopul de a pune în tensiune lanţurile musculare şi a acumula o cât mai mare cantitate de energie potenţială. Apoi, jucătorul împinge mult pieptul spre înainte, trunchiul fiind uşor răsucit spre mâna care loveşte mingea. Din această poziţie începe mişcarea de lovire a mingii: greutatea corpului se mută pe piciorul din faţă, bine fixat pe sol acum; în timp ce jucătorul se ridică uşor pe vârfuri, mâna este dusă rapid spre înainte, lovind mingea puternic şi rapid. Lovirea mingii se face în punctul cel mai înalt al razei de acţiune proprie jucătirului care execută serviciul. Din punct de vedere biomecanic, activitatea musculaturii corpului cere o perfectă coordonare şi o fină reglare nervoasă a mişcării. Mişcarea solicită numeroase grupe şi lanţuri musculare, precum şi o contribuţie importantă de apreciere spaţială a analizatorului vizual. Analiza contribuţiei grupurilor şi lanţurilor musculare în efectuarea acestei mişcări arată, şi în acest caz, o îmbinare a efortului static cu cel dinamic. În ceea ce priveşte activitatea dinamică a musculaturii corpului, se constată participarea unui lanţ muscular lung, care se întinde de la membrul superior care loveşte mingea, trece peste trunchi şi se continuă la membrele inferioare. Activitatea musculară este de învingere, iar lanţul muscular care o efectuează este format din flexorii degetelor şi ai corpului, flexorii cotului, adductorii şi retroductorii din articulaţia scapulo-humerală, muşchii care execută bascularea laterală a scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu lanţurile musculare încrucişate ale peretelui abdominal, iar de aici cu lanţul triplei extensii de la membrele inferioare. Concomitent, lanţurile musculare antagoniste ale membrelor şi trunchiului, depun un efort dinamic de cedare, dozat proporţional cu solicitarea, contribuind la dozarea valorii efortului necesar unei tehnici copespunzătoare.

27

Pe lângă componenta dinamică a efortului muscular, se depune şi o activitate statică de fixare sau de echilibrare, întrucât mişcările se efectuează dintr-o poziţie de echilibru instabil. Activitatea statică este asigurată prin colaborarea tuturor lanţurilor musculare ale trunchiului şi membrelor inferioare şi este cu atât mai intensă cu cât efortul dinamic de lovire a mingii este mai mare şi tinde să dezechilibreze mult corpul.

Fig. nr. 9. Serviciul de sus în volei

Lovirea mingii cu o mână de sus (atacul sau lovitura de atac) Este o mişcare viguroasă, desfăşurată cu forţă şi viteză maximă, care are drept scop să imprime mingii o viteză de deplasare cât mai mare, iar prin varietatea traiectoriei sale să surprindă apărarea adversă. Mişcarea se execută, de regulă, din apropierea plasei şi din săritură. Ea cere din partea lanţurilor musculare, pe lângă viteză şi o mare forţă de lovire. Jucătorul care va executa lovitura se orientează asupra traiectoriei mingii şi, înaintea contactului cu mingea, efectuează o săritură. În acelaşi timp, membrul superior care va lovi este dus mult spre înapoi (în flexie maximă din articulaţia umărului), iar trunchiul se extinde ca un arc. Mişcarea de lovire constă dintr-o contracţie puternică, balistică, de tip învingere a unui lanţ muscular lung, care începe la membrul superior cu flexorii degetelor şi mâinii, ai cotului, retroductorii braţului, muşchii care asigură coborârea şi bascularea scapulei. Lanţul se continuă la trunchi cu muşchii pereţilor abdominali, antrenând lanţurile sale încrucişate, iar la membrele inferioare cu lanţul triplei extensii (care a efectuat săritura). O menţiune specială trebuie făcută referitor la participarea muşchilor pronatori ai antebraţului şi flexori ai degetelor şi mâinii, de care depinde traiectoria care va fi imprimată mingii. Executarea corectă şi în viteză a acestei mişcări cere o participare importantă a analizatorului vizual, care să furnizeze centrilor nervoşi motori informaţii privind orientarea în spaţiu şi aprecierea distanţei. După efectuarea lovirii, efortul muscular se adresează restabilirii echilibrului după aterizarea pe sol, unde un rol deosebit îl au muşchii şanţurilor vertebrale şi lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare; activitatea musculară este statică, de fixare sau echilibrare.

28

Fig. nr. 10. Lovitura de atac la volei

Elemente de analiză biomecanică în baschet

Spre deosebire de celelalte jocuri sportive, baschetul cuprinde în dinamica execuţiilor sale tehnice, cu precădere elemente de viteză, îmbinate cu precizie, pe un fond de pregătire fizică generală caracterizată printr-o mare rezistenţă. În ansamblul calităţilor motrice ale unui jucător de baschet, forţa se impune ca un fond general, pe care se dezvoltă şi se perfecţionează celelalte calităţi motrice. Analiza biomecanică în jocul de baschet trebuie să descopere acţiunea forţelor externe în interdependenţă cu forţele interioare ale organismului şi să sublinieze esenţialul în ceea ce priveşte efortul musculaturii corpului în condiţiile unui mare dinamism, ale unor situaţii tactice neprevăzute şi variate, în timp foarte scurt. Musculatura corpului este solicitată global şi multilateral, în aşa fel încât nu se poate vorbi de anumite grupe şi lanţuri musculare, care să acţioneze cu eficienţă mai mare în comparaţie cu altele, decât în unele elemente tehnice cum ar fi: aruncarea la coş de pe loc şi din mişcare, driblingul şi pasele. În ceea ce priveşte activitatea dinamică, există o preponderenţă a lucrului mecanic depus de jumătatea superioară a corpului (trunchi şi membre superioare), în timp ce membrele inferioare acţionează ca un suport mobil şi elastic, care execută concomitent paşi de alergare, întrerupţi de numeroase schimbări de direcţie. Un rol deosebit îl are jocul lanţurilor musculare ale trunchiului, din a căror combinare rezultă supleţea, viteza şi precizia mişcărilor. Într-o proporţie crescută faţă de alte jocuri sportive contribuie lanţurile încrucişate ale trunchiului (sistemele transversospinoase şi spinotransverse ale musculaturii jgheaburilor vertebrale şi lanţurile oblice, încrucişate ale peretelui

29

abdominal), care asigură răsucirile şi pivotările trunchiului pe bazin sau cu bazin cu tot pe membrele inferioare. În ceea ce priveşte dinamica membrelor superioare, ea se caracterizează prin dese ridicări ale acestora, combinate cu extensia coloanei vertebrale, urmate fie de pase, fie de aruncări la coş. Redresarea trunchiului şi elevaţia membrelor superioare trebuie executată cu mare viteză şi precizie, de multe ori din alergare cu trunchiul flectat spre înainte sau din îndoiri laterale de diferite grade. Se desprinde de aici rolul important pe care îl are în execuţia acestor mişcări lanţul muscular format din muşchii şanţurilor vertebrale la trunchi, iar la membrele superioare, extensorii cotului, anteductorii braţului, precum şi muşchii care ridică, deplasează şi basculează median scapula. Pe lângă activitatea dinamică, unde elementele de activitate tip învingere se împletesc cu cele de tip cedare ale lanţurilor musculare antagoniste, în jocul de baschet musculatura corpului depune şi o importantă activitate statică. Ceea ce caracterizează efortul static al musculaturii corpului este contribuţia acesteia la asigurarea echilibrului corpului în condiţiile unui mare dinamism, iar pe de altă parte crearea unui sprijin eficient pentru efectuarea unor mişcări de precizie cu mare viteză. Principalul rol în activitatea statică revine membrelor superioare şi bazinului, adică acelor componente ale corpului care sunt situate sub nivelul CGG (centrului general de greutate). În condiţiile jocului de baschet, CGG al corpului suferă deplasări multiple şi în mare viteză, ceea ce crează solicitări statice variate pentru asigurarea echilibrului. Principala cauză mecanică care solicită static musculatura corpului este variaţia necontenită atât a măririi bazei de susţinere a corpului (când pe un picior, când pe ambele, când cu picioarele apropiate, când cu ele depărtate etc.), a numeroaselor înclinări în diferite sensuri, care determină ieşirea verticalei CGG în afara bazei de susţinere, cât şi variaţia înălţimii faţă de sol. Datorită acestor cauze, în jocul de baschet există o variaţie a unghiurilor de stabilitate a corpului, ceea ce impune un efort static de echilibrare de mare importanţă. În condiţiile unui echilibru instabil, asigurarea echilibrului corpului se face prin efort muscular static de fixare sau echilibrare, unde colaborează absolut toate grupele şi lanţurile musculare antagoniste. Valoarea energiei cheltuite de către grupele musculare antagosniste depinde de direcţia în care s-a făcut dezechilibrarea şi de mărimea oscilaţiei CGG. Asigurarea echilibrului corpului, în aceste condiţii, cere o coordonare nervoasă perfectă, care nu se poate realiza decât cu concurenţa mai multor factori şi anume:

O pregătire fizică înaltă, unde în principal trebuie dezvoltată viteza de reacţie O informare continuă, permanentă şi multilaterală a centrilor motori piramidali şi

extrapiramidali, unde substanţa reticulată a trunchiului cerebral şi cerebelul au un rol deosebit de important

O informare continuă proprioceptivă, pe cale de aferentaţie inversă, asupra stadiului execuţiei mişcărilor pe întreg parcursul lor

O informare continuă vestibulară, asupra variaţiilor poziţiei corpului şi segmentelor sale în cursul execuţiei diverselor elemente

O informare precisă asupra poziţiei corpului în spaţiu, asupra distanţei şi, în fine, asupra mişcărilor adversarului, asigurată pe căile analizatorului vizual

O participare masivă a centrilor corticali motori, care ia măsuri adecvate şi eficiente, pe baza tuturor informaţiilor enumerate mai sus, care sosesc neîncetat şi necesită un răspuns rapid. Pentru o mai bună precizare a activităţii statice şi dinamice depusă de grupele şi lanţurile

musculare în practica jocului de baschet, vom analiza doar cele mai importante elemente tehnice din cadrul acestui joc sportiv. Aruncarea la coş de pe loc Constă dintr-o poziţie iniţială caracterizată biomecanic printr-o uşoară coborâre a CGG al corpului, prin uşoara flexie a articulaţiilor membrelor inferioare şi a trunchiului. Membrele superioare care ţin mingea, se găsesc în flexie de aproape 900 la nivelul cotului şi uşoară anteducţie a braţelor. Privirea este aţintită la coş, căutând să furnizeze o cât mai precisă apreciere a distanţei. Din această poziţie, jucătorul efectuează o extensie (întidere) a membrelor inferiaore, care ridică

30

CGG şi o tragere a mingii către corp, printr-o accentuare a flexiei cotului, o flexie dorsală a mâinii şi retroducţia braţului. Urmează aruncarea propriu-zisă, executată – în principal – prin împingerea mingii de către membrele superioare. Traiectoria mingii trebuie să fie înaltă, să depăşească cadrul coşului şi să cadă în interiorul inelului metalic. Principalele grupe şi lanţuri musculare care asigură acest efort dinamic de învingere, sunt extensorii cotului, anteductorii şi abductorii braţului, ridicătorii centurii scapulare şi muşchii care basculează lateral scapula. La membrele inferiaore acţionează lanţul triplei extensii, iar la trunchi muşchii şanţurilor vertebrale. Aruncarea la coş în jocul de baschet este, prin excellenţă, o probă de fineţe, precizie şi înaltă coordonare nervoasă, în care informaţiile – de la analizatorul vizual în primul rând, apoi de la cele proprioceptive şi vestibulare – joacă un rol de o deosebită importanţă. Trebuie subliniat, de asemenea, rolul concentrării psihice care precede şi însoţeşte efortul de aruncare.

Fig. nr. 11. Aruncarea la coş de pe loc în baschet

Aruncarea la coş din elan Această aruncare ridică probleme grele atât mecanice, cât şi tehnice şi de coordonare nervoasă. Din punct de vedere muscular, ea este efectuată de aceleaşi grupe şi lanţuri musculare, la care se adaugă contribuţia lanţurilor musculare rotatorii încrucişate ale trunchiului şi, de regulă, efortul muscular unilateral al unui singur membru superior. Membrele inferioare, pe lângă efortul static de echilibrare, depun şi un efort dinamic specific alergării, iar în faza de aruncare, un efort dinamic specific unei impulsii pe sol. În cadrul acestei execuţii tehnice, creşte rolul informaţiilor vizuale, proprioceptive şi vestibulare, al substanţei reticulate a trunchiului cerebral şi al creierului. Un rol important în asigurarea preciziei mişcărilor îl au centrii nervoşi extrapiramidali, corpii striaţi şi nucleul roşu al mezencefalului.

31

Fig. nr. 12. Aruncarea la coş din elan în baschet

Elemente de analiză biomecanică în handbal Handbalul se caracterizează printr-o activitate motrică complexă şi un mare dinamism. Mişcarea jucătorilor este rapidă şi întreruptă de elemente specifice, dintre care cele mai importante sunt aruncarea la poartă de la 7 m. (sau de pe loc), aruncarea la poartă din deplasare şi aruncarea la poartă din săritură. În timp ce trunchiul şi membrele superioare efectuează mişcări variate, care solicită puternic toate lanţurile musculare, membrele inferioare îndeplinesc, pe lângă activitatea dinamică de alergare şi un important rol static, de asigurare a echilibrului corpului şi de suport pentru mişcările trunchiului şi ale membrelor superioare. Aruncarea la poartă de pe loc Se caracterizează prin forţa necesară imprimării unei viteze iniţiale maxime mingii şi surprinderea portarului advers (derutarea lui asupra traiectoriei posibile). Musculatura care efectuează lovitura formează un lanţ muscular întins; acesta începe de la membrul superior care ţine mingea, trece peste trunchi şi se termină la membrele inferioare. Acest lanţ muscular, care depune o intensă activitate dinamică de învingere, este format din flexorii mâinii, ai cotului, retroductorii şi adductorii braţului, muşchii care coboară, deplasează ventral şi basculează median scapula; el se continuă cu lanţurile musculare ventrale ale trunchiului (în principal rotatorii) şi cu lanţul triplei extensii de la membrul inferior de sprijin. Surprinderea portarului advers se realizează prin schimbarea bruscă a traiectoriei mingii. Acest lucru se realizează prin contribuţia dinamică specifică a lanţurilor musculare rotatorii ale trunchiului şi prin contribuţia analizatorului vizual, care poate da adversarului indicaţii înşelătoare. Un rol important îl poate avea şi schiţarea unei mişcări în direcţia opusă. Acest lucru cere, pe lângă o coordonare nervoasă perfectă, şi o mare viteză de reacţie la grupele musculare şi la cele antagoniste, în special.

32

Fig. nr. 13. Aruncarea la poartă de pe loc în handbal

Aruncarea la poartă din alergareşi aruncarea la poartă din săritură Sunt asigurate de aceleaşi lanţuri musculare. Specific în aceste mişcări complexe este viteza de execuţie şi forţa imprimată mingii.

Fig. nr. 14. Aruncarea la poartă din alergare în handbal

33

Fig. nr. 15. Aruncarea la poartă din săritură în handbal

Elemente de analiză biomecanică în fotbal Fotbalistul modern se caracterizează printr-un dinamism accentuat, o mişcare continuă pe întreg terenul, cu dese schimbări de posturi, ceea ce determină o solicitare multilaterală atât motrică, cât şi vegetativă şi psihică. Întrucât mişcările pe teren ale jucătorilor de fotbal sunt de o complexitate extremă, analiza biomecanică nu poate fi făcută global, ci separat pe diferite elemente tehnice. În fotbal există poziţii iniţiale şi finale caracteristice:

Poziţii de stând pe loc Poziţia jucătorului care se pregăteşte să lovească o minge statică Poziţia jucătorului care se pregăteşte să preia o minge cu pieptul Poziţia în aruncarea mingii de la margine Poziţia fundamentală a portarului

Caracteristica biomecanică a diverselor poziţii în fotbal constă în contribuţia forţelor interne ale organismului şi, în primul rând, a musculaturii în asigurarea echilibrului, dat fiind că aceste poziţii sunt toate de echilibru instabil.

CGG al corpului se află deasupra bazei de sprijin, care variază ca mărime, ceea ce aduce implicit o variaţie a unghiului de stabilitate al corpului. Cu cât acest unghi este mai mic, cu atât efortul static al musculaturii pentru asigurarea echilibrului este mai mare.

Specificul actvităţii musculare în asigurarea poziţiilor din jocul de fotbal este de fixare sau echilibrare, fiind îndeplinit de lanţurile musculare antagoniste de la membrele inferioare şi trunchi, care acţionează asupra CGG menţinând în permanenţă verticala sa în interiorul bazei de sprijin.

În compunerea oricărui procedeu intră atât mişcarea pe care o efectuează jucătorul până când ia contact cu mingea, cât şi mişcările segmentelor corpului în execuţia propriu-zisă.

CGG al corpului oscilează în diferite direcţii, în sus şi în jos, lateral, înainte sau înapoi, determinând prin aceasta variaţii ale gradului de stabilitate, care trebuie compensate prin activitatea musculaturii corpului. Variaţia bazei de susţinere pe parcursul diferitelor execuţii, influenţează şi ea stabilitatea corpului, determinând creşterea sau descreşterea unghiului de stabilitate şi, prin aceasta, solicitând variat lanţurile musculare pentru asigurarea echilibrului.

34

Deşi corpul participă în întregime la execuţia tuturor elementelor tehnice, un rol covârşitor revine totuşi membrelor inferioare, sau mai bine zis tuturor segmentelor situate sub CGG.

În specificul jocului de fotbal, membrele inferioare îndeplinesc două funcţii fundamentale, prin:

Activitatea lor ca organe de sprijin Activitatea depusă pentru executarea diferitelor procedee tehnice: lovirea, preluarea

etc. La executarea oricărui procedeu tehnic din fotbal iau parte toate segmentele corpului, într-o

măsură mai mică sau mai mare, dar contribuţia principală revine piciorului de execuţie, în timp ce restul corpului serveşte unor scopuri diverse. Astfel, în timp ce piciorul de sprijin serveşte la menţinerea greutăţii corpului, membrele superioare servesc la echilibrului prin mişcări compensatorii, iar trunchiul contribuie la corectitudinea poziţiei. Toate aceste activităţi ajutătoare servesc scopului principal – crearea condiţiilor tehnice şi biomecanice optime pentru efectuarea loviturii de către piciorul de execuţie.

Dintre numeroasele procedee tehnice folosite în jocul de fotbal, redăm mai jos descrierea particularităţilor biomecanice ale lovirii mingii de pe loc şi ale lovirii mingii din deplasare.

Lovirea mingii de pe loc Se compune din următoarele faze: pregătirea, execuţia şi restabilirea. În faza de pregătire, jucătorul execută un elan prin alergare accelerată pe distanţe variabile, în scopul obţinerii unei viteze orizontale maxime. Musculatura care execută elanul este aceeaşi ca la alergare. Distanţa (numărul paşilor) trebuie să fie în aşa fel stabilită, încât după ultimul pas de alergare, piciorul care va lovi mingea să aibă cele mai bune condiţii mecanice de execuţie; în caz contrar, eficienţa loviturii scade. Execuţia se face cu unul dintre membrele inferioare, în timp ce celălalt serveşte ca sprijin elastic. Piciorul de sprijin se află în uşoară flexie din toate articulaţiile, prin contribuţia dinamică de cedare a lanţului triplei extensii. Piciorul de şut este dus mult înapoi, prin acţiunea unui lanţ muscular format din extensorii coapsei pe bazin, flexorii genunchiului şi flexorii plantari. Datorită acestei mişcări este pus în stare de tensiune lanţul muscular care va efectua lovitura, şi anume: flexorii coapsei pe bazin, extensorii genunchiului şi flexorii dorsali ai piciorului. Scopul acestei mişcări pregătitoare este de a crea, prin întinderea lanţului muscular care va efectua şutul, o alungire optimă a muşchilor şi, prin aceasta, de a face ca muşchii să înceapă lucrul dinafara segmentului propriu de contracţie, ceea ce va face să crească implicit şi lucrul mecanic efectuat. Urmează apoi, din această poziţie, o contracţie puternică, balistică, care pendulează viguros membrul inferior către minge. Lanţul muscular amintit mai sus depune un efort dinamic de învingere, care imprimă piciorului o mişcare accelerată până la contactul cu mingea, căreia îi transmite – prin lovitură – o mare energie cinetică. Traiectoria descrisă de minge variază după modul în care este lovită; în general, este de dorit să fie cât mai joasă şi parcursă cu o viteză cât mai mare.

Fig. nr. 16. Lovirea mingii de pe loc în fotbal (cu piciorul stâng, cu piciorul drept şi din lateral)

35

Lovirea mingii din deplasare Se execută cu mai multe scopuri: şut la poartă sau pasă. Ambele lovituri cer o mare precizie, iar şutul la poartă cere în plus şi forţă. O contribuţie importantă la executarea corectă a acestor lovituri o aduc informaţiile provenite de la analizatorul vizual, care apreciază distanţele şi poziţiile, precum şi informaţiile vestibulare, care concură la asigurarea echilibrului.

Din punct de vedere muscular, lucrurile se petrec ca la lovitura de pe loc, la care se adaugă contribuţia lanţurilor musculare rotatorii şi a celor care înclină trunchiul.

Fig. nr. 17. Lovirea mingii din deplasare în fotbal

36

7. EFORTUL ŞI REFACEREA ÎN JOCURILE SPORTIVE

Generalităţi Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardiorespiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supus organismul uman în timpul prestării unor activităţi de natură diferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele cauză, care provoacă fenomenele efect (reacţiile organismului). Capacitatea de efort este o entitate dimensională care diferă de la un individ la altul, fiind dependentă în mare măsură de moştenirea genetică, de aptitudinile naturale şi de condiţia fizică asimilată prin antrenamente (muncă). Efortul în jocurile sportive ridică o mulţime de probleme, cu care toţi antrenorii şi kinetoterapeuţii se confruntă zilnic în practică. Capacitatea maximă de efort este rareori pe deplin solicitată. Astfel, în relaţia: solicitare (muncă, activitate) – capacitate maximă de efort, se instalează următoarele raporturi procentuale:

Gradul de solicitare % din capacitatea (puterea) maximă Rezerva

Mică (activităţi cotidiene) 40% 60% Moderată (muncă) 40%-60% 60%-40% Mare (muncă grea) 60%-80% 40%-20% Foarte mare (sport de performanţă) 80% 20%

Deci, organismul uman lucrează întotdeauna cu oarecare "economie", păstrând în permanenţă o rezervă disponibilă spre a fi valorificată numai dacă este necesar. În toate momentele desfăşurării efortului, sistemele funcţionale ale organismului acţionează sinergic şi se autoreglează în urma solicitărilor aplicate, în vederea optimizării randamentului sportiv. Fiecare sistem se înscrie pe o undă funcţională optimă proprie, evidenţiată prin valoarea unor parametri funcţionali. Orice abatere sau orice neconcordanţă dintre aceste unde ale sistemelor implicate, conduce la eşec. Este suficient ca unul din sistemele funcţionale să nu mmai facă faţă solicitărilor prestate, pentru ca întreg sistemul să cedeze. Exemplu: reacţiile cardiorespiratorii reduc sau anulează toate celelalte "unde" funcţionale ale organismului, iar sportivul nu mai concurează la potenţialul aşteptat. Reacţiile organismului la efort sunt implementate în dinamica efortului. Ele trebuiesc cunoscute, din trei motive: găsirea unui limbaj comun între antrenor, medic, kinetoterapeut şi psiholog, valorificarea deplină a informaţiilor furnizate de medicina sportivă şi aplicarea lor eficientă în practică. Medicina sportivă sistematizează reacţiile organismului la efort după 3 criterii fundamentale:

Fiziologice Biochimice Psihice

Reacţiile fiziologice sunt identificate la nivelul următoarelor sisteme (Rosetti, A. Ş.a., 1994): Sistemul cardiovascular Sistemul respirator Sistemul neuroendocrin Sistemul cerebral Sistemul nervilor periferici Sistemul neuromuscular etc.

37

Reacţiile biochimice sau metabolice dezvăluie o serie de informaţii despre rezervele de ATP, CP, viteza de transfer a CP + ADP, ATF, CP, procesele de glicoliză anaerobă, apariţia lactacidemiei, capacitatea de adaptare la acumulările de lactat etc. Pentru identificarea acestor reacţii sunt utilizate o serie de probe de laborator, în stare să constate catitatea următoarelor substanţe: proteine din serul total (cca. 6,5%), glicoproteine (110-130 mg.%), seminoacid (70-100 mg.%), acid sialic (50-70 mg.%), hemoglobina (14-13,3%), uree serică (280-400 mg./l) etc. În paranteză sunt consemnate valorile normale. Reacţiile psihice sunt utilizate pentru selecţie, pregătire şi diagnoza capacităţii maxime de performanţă. Identificarea lor este necesară în scopu profilactic şi terapeutic.

Natura solicitărilor Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, în general, strâns legate de procesele metabolice de eliberare a energiei, care se produc sub imperiul aportului de oxigen, precum şi a reflexului de autoreglare a celorlalte sisteme funcţionale (respirator, cardiovascular etc.). Din acest punct de vedere, solicitările sunt astfel sistematizate:

Solicitări aerobe, în care nevoile de oxigen sunt acoperite în timpul desfăşurării efortului. Solicitări anaerobe, în care efortul se desfăşoară în condiţiile unei datorii de oxigen (datorie

acoperită abia după terminarea efortului). Solicitări mixte, în care momentele de solicitare aerobă sunt intercalate cu momente (mai

lungi sau mai scurte) de solicitare intensă, anaerobă. Durata acestor momente (aerob-anaerob) rareori este egală, iar în alternanţa lor intervin

următorii factori: tempoul şi ritmul de joc (dinamica meciului), reflexul de autoreglare a unor funcţii ale organismului, capacitatea maximă de efort a fiecărui sportiv în parte, dimensiunile cantitative şi calitative ale solicitărilor (volum, intensitate, densitate, complexitate), însuşirile psihice etc.

Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, între care unele (hocheiul pe gheaţă, baschetul, handbalul, polo ş.a.) sunt predominant anaerobe, drept pentru care se procedează la schimbarea permanentă a jucătorilor sau chiar a întregii formaţii din teren; altele au ca dominantă solicitările aerobe şi anaerob lactacide (fotbalul, tenisul, badmintonul ş.a.), iar unele sunt de pură solicitare aerobă (golful, biliardul etc.), dar care solicită din plin capacitatea psihică.

Tipuri de efort şi resursele de energie Efort de anduranţă: poate fi efectuat foarte mult timp, de la câteva minute până la câteva zile. Factorul psihic este primul care opreşte continuarea acestui efort, apoi cel muscular. Sursa de energie în acest tip de efort este glicoliza aerobă, iar pe măsură ce efortul se prelungeşte, intervine lipoliza. Substanţele energetice de bază sunt lipidele şi trigliceridele. Efort de rezistenţă: orice tip de solicitare maximă poate fi susţinută de organism timp de 60 sec. În această perioadă, organismul nu are timp să-şi procure oxigenul necesar arderii acidului lactic, care se acumulează în organism. Practic, în această perioadă, energia este furnizată de procesele interne fără aport de oxigen (anaerob). Un anumit timp (până la 10-15 sec., după unii autori), energia este furnizată de ATP (adenozintrifosfat) şi CP (creatinfosfat), iar apoi prin glicoliza anaerobă care stă la baza efortului de rezistenţă.

Efort foarte scurt: până la 10 sec., specific forţei pure, vitezei pure, a relaţiei dintre acestea (V+F; F+V), a relaţiei acesteia cu alte sau procedee tehnice în regim de calităţi motrice. Furnizorul de energie în eforturile scurte este CP (creatinfosfatul) şi ATP (adenozintrifosfatul).

Eforturile de scurtă durată: sunt întâlnite în sprinturi până la 80 m. (libere, demarcaje, pătrunderi, sărituri, transmiterea paselor, şutul sau aruncările la poartă/coş, acţiuni tactice individuale executate rapid etc.

38

Fig. nr. 18. Raportul dintre sursele de energie şi intensitatea efortului (Keul, Doll şi Keppler, 1969)

Dinamica efortului în jocurile sportive Raportul permanent valabil dintre parametrii volumului, intensităţii şi complexităţii solicitărilor (fizice, fiziologice, psihice, tehnico-tactice etc.) prestate de sportivi pe parcursul unor perioade mai scurte sau mai lungi de pregătire sau joc, defineşte dinamica efortului. Ceea ce este foarte important de reţinut este aspectul că aceşti parametri de solicitare a organismului (de volum, intensitate, complexitate) sunt provocaţi, programaţi şi dirijaţi conştient pe traseul ciclic şi indestructibil: angrenarea în efort – efort propriu-zis – oboseală – refacere (recuperare, odihnă), care se propagă sub formă de valuri la scară microstructurală şi macrostructurală în cadrul procesului de pregătire şi joc. Componentele fundamentale ale dinamicii efortului sunt: volumul, intensitatea şi complexitatea. Volumul efortului (VE) este entitatea care desemnează o serie de indicatori cantitativi ai tuturor tipurilor de solicitare la care este supus organismul sportiv. Aceste dimensiuni sunt exprimate în următoarele unităţi de măsură:

• Timp – durată: subunităţile secundei, secunda, ora, zilele, lunile, anii etc. • Număr – durată: de execuţii, de mijloace (exerciţii), de elemente şi procedee tehnice, de

antrenamente, de perioade, de meciuri etc. • Spaţiu – distanţă – volum: mm., cm., m., kg., inch, feet, mile etc. • Greutatea (masa): tone, kg., g., mg. etc. • Cantitatea de substanţă: mol • Cantitatea de energie consumată: E kgf x m (lucrul mecanic x 1 m.), joule – 1 joule = 1N (n)

sau 1 Newton = 1 Kgm./m2. În această din urmă ipostază, volumul efortului este o expresie sinonimă cu travaliul realizat şi reprezintă cantitatea de lucru mecanic efectuat de un subiect. Acest calcul poate fi utilizat şi în condiţii de teren (nu numai de laborator), când se lucrează cu greutăţi cunoscute, de exemplu. În jocurile sportive, indicatorii de volum ai efortului capătă un rol deosebit de important în

rezolvarea unor probleme metodologice, cum ar fi: cantitatea de pregătire necesară efectuării saltului calitativ, formarea reprezentărilor şi stereotipurilor dinamice, supraînvăţarea deprinderilor tehnico-tactice etc. Intensitatea efortului (IE) este un indicator sinonim cu puterea (din fizică) şi care înseamnă cantitatea de lucru mecanic efectuată în unitatea de timp: LM/T, având ca unităţi de măsurare Kgmf sec., WATT etc. În practică, intensitatea se exprimă în mod obişnuit, în următoarele unităţi de măsură:

• Viteza de deplasare în unitatea de timp (m/sec.)

39

• Viteza (rapiditatea) sub diferite forme de manifestare (deplasare, reacţie, repetiţie, execuţie etc.) în efectuarea unor acţiuni motrice sau psihomotrice simple, complexe sau succesive (complex tehnico-tactic, faze de joc etc. Efectuate în unităţi de timp din ce în ce mai mici sau cu o încărcătură/opoziţie din ce în ce mai mare) Într-un fel, intensitatea este asemănătoare cu densitatea efortului (înscrisă ca indicator de

volum), însă aici este vorba de scurtarea timpului de acţiune; de exemplu: alergarea 60 m. = volum, iar 60m/T, într-un timp cât mai scurt = intensitate (m/sec.). Ca atare, intensitatea efortului are urmştoarele dimensiuni:

• Puterea sau forţa absolută = greutatea maximă care poate fi ridicată, marcată sau transportată de un sportiv (în unitatea de timp)

• Detenta picioarelor (V+F) şi forţa explozivă a braţelor (F+V) • Toate deprinderile motrice efectuate (fără sau cu încărcătura greutăţii proprii, cu rezistenţă

externă, în lupta corporală etc.) într-un timp cât mai scurt. În actele motrice efectuate cu rapiditate se include şi noţiunea de ritm.

• Tempoul de joc (TJ), ca unitate de măsură a intensităţii efortului, înseamnă raportul dintre fazele de joc şi durata de timp în care acestea se desfăşoară. Cu cât faza de joc durează mai puţin, cu atât tempoul de joc este mai mare şi invers. Tempoul de joc este deseori confundat cu ritmul de joc, care se referă mai mult la densitatea şi rapiditatea executării secvenţelor unei acţiuni motrice sau a acţiunilor în fiecare fază de joc. Densitatea acţiunilor sau a mişcărilor se face mai rapid sau mai lent, ca într-o partitură muzicală sau într-un dans.

• Alte dimensiuni: intensitatea solicitării (durata de timp), densitatea funcţională a lecţiei de antrenament etc. În practica de antrenament este foarte important să se aplice stimuli de intensitate optimă sau

potrivită pentru rezolvarea unui obiectiv instrucţional, să se controleze (măsoare) cu ce intensitate se lucrează şi bineînţeles să se dirijeze intensitatea solicitărilor în cadrul tuturor formelor organizatorice de pregătire a sportivilor.

În lipsa aparaturii electronice-telemetrice şi/sau video, intensitatea efortului poate fi măsurată cu ajutorul frecvenţei cardiace şi respiratorii. Valoarea acestor parametri funcţionali, asigură în primul rând o apreciere corectă a intensităţii efortului (mică, medie, mare, submaximală, maximală), iar în al doilea rând informează indirect asupra altor componente ale capacităţii de efort, cum ar fi: natura efortului (substratul energetic), durata optimă de lucru, procentajele de efort cu care se lucrează, durata refacerii, orientarea spre obiectivele instrucţionale etc. Toate aceste aspecte pot fi urmărite în tabelul următor, care devine cel mai simplu şi eficient instrument de lucru în conducerea conştientă a dinamicii efortului. În aprecierea intensităţii efortului se utilizează şi indicatorii tensiunii arteriale (TA). În privinţa acestor indicatori, este necesar să se reţină că:

a. În repaus se încadrează între următoarele limite: o TA max (sistolică) = 100-130 mmHg; presiunea arterială (Pa), sau forţa cu care

inima împinge sângele în circulaţie = 16 Kpa (coeficient de presiune arterială) o TA min (diastolică) = 70-80 mmHg; Pa = 10 Kpa, depinde de elasticitatea arterelor

mari şi rezistenţa arterelor periferice o TA diferenţială = Ta max – Ta min. Diferenţa optimă = Ta max/2 + 10 mmHg; ea nu

trebuie să fie mai mică de 30 mmHg o Hipotensiune = TA max mai mică de 110 mmHg; indică o slabă aprovizionare cu

oxigen o Hipertensiune = TA max mai mare de 150 mmHg; afectează creierul, inima, arterele

şi rinichii b. În efort se petrec următoarele modificări:

o TA max creşte treptat (hipertonie de efort), inclusiv viteza de circulaţie a sângelui; ambele oscilează în funcţie de intensitatea şi complexitatea efortului

o TA min scade puţin la sportivii antrenaţi; urcă proporţional cu TA max, până la 180 mmHg (24Kpa), ceea ce denotă o sarcină foarte mare pentru inimă

40

o TA diferenţială este mare sau creşte la sportivii antrenaţi o Hipertensiunea arterială esenţială este scăzută la sportivii antrenaţi, totuşi se poate

produce în următoarele situaţii: alimentaţie necorespunzătoare, stresuri psihice, antrenament necorespunzător, superpondere, neglijarea refacerii etc.

Circulaţia şi presiunea sanguină optimă înseamnă: o aport suficient de oxigen o evacuarea deşeurilor metabolice din sânge o creşterea tuturor funcţiilor sângelui

transport de oxigen şi bioxid de carbon de nutriţie (proteine, glucide, grăsimi) evacuare (reziduuri metabolice) de vehiculare (vitamine, hormoni, apă, electroliţi, căldură etc.) de tampon (Ph constant)

Fig. nr. 19. Evaluarea intensităţii efortului cu ajutorul frecvenţei cardiace şi respiratorii

Manifestările cardiovasculare şi respiratorii, în general, trebuie controlate şi cunoscute de către membrii echipei interdisciplinare care se ocupă de pregătirea sportivilor, în toate momentele şi situaţiile de pregătire şi joc (în repaus, încălzire, în decursul meciului şi antrenamentului, după întreruperi mai scurte sau mai lungi de timp etc.). De aceste manifestări sunt legate o serie de operaţii metodologice fundamentale de pregătire a sportivului (programarea încărcăturii în antrenament, aplicarea solicitărilor excitanţilor optimi, refacerea, dirijarea formei sportive etc.).

Prezentăm, în continuare, un model de solicitare a sportivilor în joc (baschet, handbal, polo, hochei) cu ajutorul frecvenţei cardiace:

I. Intensitate mică (solicitări mici): FC = 130+/- 10 II. Intensitate moderată (solicitări moderate): FC = 148+/-8 III. Intensitate mare (solicitări mari): FC = 170+/-10

41

IV. Intensitate foarte mare (solicitări foarte mari): FC peste 190 la durata de 20-130 sec. Şi peste 210 la durata de 5-15 sec.

Aceste valor sunt valabile numai pentru sportivii antrenaţi! FC peste 200 p/min. nu poate fi măsurată prin palpare decât cu aproximaţie.

Vârfurile de intensitate (mare şi foarte mare) sunt provocate de: o Tempoul de joc: succederea rapidă a fazelor de joc (atac/apărare) o Ritmul de joc: densitatea acţiunilor jucătorilor pe faze o Apărări foarte agresive, joc bazat pe atac rapid şi contraatac o Pentru menţinerea unui înalt tempou de joc sunt necesare dese schimbări de jucători, durata

optimă de solicitare a sportivilor fiind în perioade de 8-15 min, intercalate de 1-3 min. pauză (activă sau pasivă).

Complexitatea efortului În jocurile sportive, complexitatea efortului este cea mai importantă componentă a dinamicii efortului, deoarece ea se apropie cel mai mult de conţinutul originalului (modelul efortului propriu-zis). Conţinutul complex al acţiunilor de joc provoacă solicitări de natură diferită (fizică; funcţională – aerobă, anaerobă sau mixtă; tehnico-tactică; psihică etc.) cu indicatori diferiţi (de volum, intensitate, densitate etc.), care angrenează sinergic dar diferenţiat aparatul locomotor şi sistemele funcţionale ale organismului. Această asociere de solicitări conturează complexitatea efortului. În jocurile sportive, complexitatea efortului este determinată de relaţiile dintre următoarele tipuri de solicitări:

o Solicitări de natură complexă, provocate de aparatul locomotor: Solicitări statice ale musculaturii, provocate de menţinerea poziţiei fundamentale, de

menţinerea echilibrului, poziţiile pregătitoare, ţinerea şi mânuirea obiectelor de joc,, momente de luptă corporală, implementate sau combinate cu solicitări dinamice, care sunt preponderente.

Solicitări dinamice, caracterizate prin densitatea, varietatea şi complexitatea elementelor de mişcare în teren fără minge, de elementele tehnice şi acţiunile tactice (individuale, colective şi de echipă), de structura motrică întâlnită sub formă de scheme operaţionale (de acţionare), efectuate în condiţii de înaltă solicitare fizică (în regim de viteză, îndemânare, forţă, anduranţă) şi psihică (factori afectivi, volitivi, motivaţionali, stresanţi).

o Solicitări fizice provocate de conexiunile dintre componentele modelului de joc: Tehnica în regim de tactică (şi invers): Pasarea (circulaţia) rapidă a mingii în toate

sistemele de atac utilizate Tactica în regim de înaltă solicitare fizică: pressing şi atac rapid în toate situaţiile de

joc Tehnica în regim de viteză: pasa în 3 (4,5) cu schimb de locuri, în cea mai mare

viteză de deplasare şi execuţie Joc în regim de înaltă solicitare psihică: ultimele minute de joc, când adversarul are 1

pct. avantaj; execuţii tehnico-tactice în momentele decisive, de mare responsabilitate; exerciţii sub formă de întrecere etc.

o Solicitări psihice asociate: Solicitări psihice determinate de caracteristicile jocului şi provocate de stările de

concurs (înainte, în timpul, după): Acestea au rezonanţă asupra manifestărilor psihocomportamentale (emoţionale, afective, moral-volitive, intelectuale etc.) ale sportivilor.

Solicitări de natură intelectuală: cunoştinţe teoretice, cunoaşterea şi aplicarea în practică a concepţiei de joc, a reacţiilor organismului la diferite solicitări fizice şi psihice, conduită şi viaţă sportivă, folosirea inteligentă a elementelor tehnice în funcţie de adversar şi situaţia din teren etc.

42

Solicitări de natură volitivă: capacitatea de mobilizare, motivaţia personală, învingerea stărilor de oboseală etc.

Solicitări afective: miza şi rezultatul meciului, valoarea adversarului, încrederea în sine şi în valoarea adversarului etc.

Solicitări psihosociale: aderenţa la public, ambianţa de concurs, relaţiile cu partenerii, spiritul de echipă, personalitatea echipei şi a liderului etc.

Solicitări discontinue şi variabile ca: volum, intensitate şi complexitate motrică, realizate în funcţie de: - Strategia şi tactica aplicată, adversarul de joc, tempoul de joc etc. - Întreruperile de joc determinate de regulament, arbitri, antrenori etc. - Stresul de cantonament şi al perioadelor competiţionale îndelungate

Aşa după cum se observă, complexitatea efortului este strâns legată de structura motrică a jocului şi de factorii care provoacă diferite tipuri de solicitare polivalentă a organismului. În acest context, volumul şi intensitatea efortului devin elemente de reglare a dinamicii efortului.

Adaptarea şi ameliorarea continuă a capacităţii de efort

Factori dinamizatori Dintre factorii care dinamizează creşterea continuă a capacităţii de efort, considerăm că cei mai importanţi sunt:

a. Pregătirea biologică pentru susţinerea efortului de antrenament. Pregătirea biologică pentru efort a devenit, de curând, o componentă distinctă a antrenamentului sportiv. Ea foloseşte o gamă largă de mijloace naturale şi artificiale, cu efect ergotrop-stimulativ pentru potenţialul funcţional al organismului supus unor solicitări sistematice în antrenament şi concurs. În mod concret, această pregătire oferă soluţii pentru rezolvarea unor probleme cum ar fi: regimul de efort, de odihnă pasivă şi activă, regimul de viaţă sportivă şi extrasportivă, cernţele antrenamentului total, regimul alimentar, tratamentul balneo-fizio-kinetoterapic, administrarea substanţelor analeptice biologice naturale (care nu sunt dopinguri) şi a substanţelor farmacologice, excluderea utilizării dopingului, aplicarea tehnicilor psihoterapeutice etc.

b. Programarea anticipată şi conducerea controlată a dinamicii efortului c. Respectarea riguroasă a fazelor ciclice de propagare a efortului şi refacerii, la scară

micro şi macrostructurală a proceselor de pregătire şi joc. Fazele de propagare a efortului sunt: F1 = pregătirea, angrenarea (intrarea) în efort; F2 = aplicarea efortului optim; F3 = aprecierea consecinţelor efortului aplicat şi pregătirea organismului pentru un nou efort (Fig. nr. 20). Fiecare fază în parte are obiective, sarcini, conţinut şi o strategie instrucţională (metode, mijloace, forme organizatorice, principii şi legi) proprii. Însă garanţia creşterii continue a capacităţii de efort este dată numai de puternica conexiune dintre aceste faze. În fig. următoare sunt prezentate şi operaţiunile metodologice de rezolvare a acestor faze, pe care le vom detalia în continuare.

43

Fig. nr. 20. Fazele de propagare a efortului şi a operaţiunilor de rezolvare a acestora

Pregătirea organismului pentru efort (F1) Încălzirea (pregătirea organismului pentru efort) este definită ca ansamblul de măsuri şi operaţii preparatorii stabilite de antrenor (împreună cu medicul şi kinetoterapeutul) şi utilizate de jucători înaintea prestării unui anumit tip de efort, în scopul instalării stării optime de lucru a organismului, rezolvării obiectivelor instrucţionale stabilite, mobilizării disponibilităţilor biologice de performanţă şi a preîntâmpinării evenimentelor neplăcute, cum ar fi: traumatisme, stres, stări de inhibiţie etc. Cel mai important aspect al încălzirii este obţinerea stării optime de funcţionalitate a organismului (consecinţa sinergiei sistemelor funcţionale) în vederea mobilizării depline a disponibilităţilor biologice de performanţă. În esenţă, se urmăreşte atingerea temperaturii corporale optime (38,5-39 grade), care facilitează declanşarea reacţiilor fiziologice, favorizante ale manifestării depline a potenţialului de performanţă motrică:

- reacţii metabolice - creşterea debitului sanguin - creşterea debitului cardiac şi respirator - creşterea masei sanguine circulante - creşterea excitabilităţii SNC (viteză de reacţie şi contracţie) - creşterea reactivităţii fusurilor musculare - creşterea reactivităţii receptorilor - creşterea capacităţii de coordonare - creşterea elasticităţii musculaturii, ligamentelor şi tendoanelor - creşterea toleranţei la solicitările articulaţiilor - creşterea cantităţii de lichid sinovial - reglarea stărilor psihocomportamentale în cazul apariţiei stărilor de inhibiţie şi

hiperexcitabilitate Toate aceste efecte ale încălzirii trebuie astfel reglate încât să nu existe neconcordanţe

evidente între fenomenele funcţionale mai sus amintite. În caz contrar, apar o serie de manifestări (generale, locale) negative, cum ar fi:

- oboseala imediată - apariţia rapidă a punctului mort (lipsa aportului de oxigen) - apariţia timpurie a produşilor metabolici acizi

44

Ca secvenţă distinctă, încălzirea se efectuează: a. înainte şi în timpul desfăşurării meciului b. înainte şi în timpul desfăşurării antrenamentului

a. Înaintea şi în timpul desfăşurării meciului se desfăşoară: încălzire pasivă, încălzire activă şi încălzire mentală.

Încălzirea pasivă începe încă din vestiar şi are un caracter dinamizator. Constă din: • masaj stimulativ • kinetoterapie pasivă (mai ales pentru traumatismele mai vechi) • utilizarea unguentelor • băi calde (pentru mâini şi picioare) • duşuri calde • proceduri diatermice etc.

după care se aplică bandajele necesare pentru stabilitatea articulaţiilor puternic solicitate (dacă este cazul). Încălzirea pasivă are un caracter strict individual. Conţinutul şi durata acesteia sunt stabilite şi supravegheate de medic şi aplicate de kinetoterapeut. O mare parte dintre procedurile amintite, după ce au fost însuşite, intră în programul de autoîncălzire al fiecărui jucător. Cele mai accesibile şi mai eficiente mijloace de încălzire pasivă sunt procedeele şi tehicile de masaj sau automasaj stimulativ, asociate cu aplicarea de unguente pe suprafeţele segmentelor şi articulaţiilor supuse în permanenţă solicitărilor fizice intense. Procedeele şi tehnicile de masaj/ automasaj relaxator sunt rar folosite, doar în cazul existenţei unui tonus muscular prea ridicat, a unor stări psihice tensionale, sau în orice situaţie în care este nevoie de o calmare a sportivului hiperexcitat. De altfel, încălzirea pasivă este şi un bun prilej de mobilizare psihică a sportivului pentru efortul care urmează Din acest motiv, este recomandată şi prezenţa psihologului în această fază preparatorie. Încălzirea pasivă are efecte benefice asupra circulaţiei sanguine periferice (vasodilataţie), excitabilităţii SNC, care facilitează creşterea vitezei de reacţie şi execuţie, asupra sensibilizării receptorilor senzoriali şi a fusurilor musculare, a reglării stărilor psihice înainte de meci. Durata: 3-10 min., în cazuri speciale peste 10 min. Limite:

- nu asigură încălzirea întregului organism - nu realizează conexiunea optimă dintre funcţiile organice - nu pregăteşte actele motrice specifice jocului

Încălzirea activă are drept scop atingerea pragului optim de temperatură corporală, în vederea valorificării depline a disponibilităţilor de performanţă existente. Ea se realizează cu ajutorul următoarelor grupe de mijloace:

• Exerciţiile de stretching pasiv sunt utilizate pentru ameliorarea supleţei (elasticităţii) musculo-ligamentare şi a mobilităţii articulare. Aceste mijloace aprofundează efectele procedurilor utilizate în încălzirea pasivă. Programul de stretching este precedat de alrgare uşoară, în care se încearcă să se relaxeze marile grupe musculare şi constă dintr-un complex de exerciţii efectuate din poziţii statice şi focalizate pe grupele musculare şi articulaţiile implicate în actele motrice specifice fiecărui joc sportiv în parte. Stretchingul din poziţii statice are un efect favorabil asupra amplitudinii şi supleţei cu care se execută procedeele tehnice, precum şi asupra grupelor musculare profunde, parţial solicitate într-o încălzire obişnuită. Fiecare poziţie de stretching este menţinută, în medie, 20-30 sec., iar durata globală a complexului nu este mai mare de 10 min. În general, se lucrează după principiul de la picioare la cap, adică pe traseul următoarelor segmente şi articulaţii:degetele picioarelor şi plantele, călcâie, glezne, gambe, genunchi, coapse, bazin, abdomen, spate, torace, gât, umeri, braţe, antebraţe, mâini. Acest traseu nu se parcurge întotdeauna în întregime, ci numai secvenţele care sunt necesare. Exerciţiile de

45

stretching pasiv au efecte favorabile asupra sistemului cardiovascular (FC = 100+/-10).

• Exerciţiile de stretching dinamic sunt o altă formă de efectuare a încălzirii. Ele se bazează pe aceleaşi poziţii de lucru ca şi stretchingul pasiv, numai că musculatura nu este lăsată să se întindă singură, ci este întinsă printr-o serie de mişcări active (arcuiri, balansări, răsuciri etc.) cu amplitudine măsurată (limitată). Grupele musculare vizate sunt mult mai intens solicitate (FC = 140+/-10), iar amplitudinea maximă a mişcării este sesizată de uşoarele senzaţii de durere. Stretchingul dinamic trebuie utilizat cu mare atenţie, deoarece poate produce microtraumatisme musculare (întinderi sau rupturi ale fibrelor musculare).

• Exerciţiile de pregătire a elementelor de mişcare în teren (atac-apărare) constau, în general, din elementele de mişcare în teren specifice fazelor de joc: jocul de braţe şi picioare1, deplasări în ternul de atac, sprinturi, sărituri etc.

• Exerciţiile de pregătire a procedeelor tehnice şi acţiunilor tactice cu mingea constau în procedeele tehnice şi acţiunile tactice fundamentale cu cea mai mare frecvenţă de utilizare, cum ar fi: aruncările (şuturile), pasele, driblingul, controlul şi protecţia mingii, relaţia 1x1 etc., cu utilizarea unor acţiuni individuale şi colective. În timpul aplicării exerciţiilor din ultimele două grupe, trebuie neapărat ca organismul să atingă pragul unor solicitări maxime specifice jocului (140-170 p/min.).

Durata optimă de încălzire activă (înainte de meci) este de 20+/-5 min., din care neapărat se rezervă 10-15 min. pentru elementele tehnice şi acţiunile tactice prezentate anterior. Încălzirea mentală se realizează anticipat şi dublează celelalte tipuri de încălzire prezentate anterior. Prin încălzirea mentală sportivul îşi autoreprezintă imaginea desfăşurării jocului, a acţiunilor decisive pe care le va întreprinde, sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească etc. Aceste reprezentări (care sunt în mare măsură pregătite în antrenament) devin mai intense odată cu instalarea stării de start. Starea de start este reacţia reflexă de pregătire a organismului pentru efort, care se instalează prin autoactivizarea sistemului nervos simpatic. Ea se poate instala cu mult înainte de joc şi se manifestă printr-o tensiune emoţională ridicată, care poate stimula sau diminua capacitatea maximă de performanţă a sportivilor. O încălzire activă foarte intensă este recomandată pentru potolirea stărilor emoţionale negative, care limitează capacitatea de performanţă (stările de inhibiţie, apatie, anxietate etc.). b. Încălzirea înainte şi în timpul desfăşurării lecţiei de antrenament are drept scop instalarea stării optime de lucru a organismului, în stare să faciliteze realizarea obiectivelor operaţionale ale lecţiei de antrenament. Formele de realizare a acestui tip de încălzire sunt: încălzirea pasivă, identică cu cea dinaintea meciului şi încălzirea activă, care cuprinde următoarele grupe de exerciţii:

• Stretching (static şi dinamic), sau exerciţii inspirate din atletism, gimnastică etc. Şi adaptate jocului sportiv.

• Exerciţii care pregătesc organismul sportivului pentru rezolvarea sarcinilor de instruire (învăţare, perfecţionare, dezvoltare, educare etc.)

La scara macrostructurală a desfăşurării procesului de pregătire, faza de intrare în efort (F1 = angrenarea în efort) este soluţionată cu ajutorul angrenării în efort, care trebuie să se facă progresiv. Mai ales după o perioadă de întrerupere temporară a procesului de pregătire, organismul jucătorilor va fi angrenat treptat în efort, până când toate sistemele funcţionale se înscriu în coordonatele optime de lucru.

1 Terminologia educaţiei fizice şi sportului

46

Aplicarea efortului optim (F2) Efortul nu poate fi dirijat corect fără a avea în faţă imaginea reală a modelului de solicitări complexe din meciul propriu-zis. Componentele acestui model sunt exprimate cu ajutorul cifrelor (parametri), care constituie jaloanele pe baza cărora se dirijează dinamica efortului în antrenament. Asemenea modele sunt elaborate pentru fiecare sportiv în parte sau chiar pentru fiecare echipă, intrând în obligaţia antrenorilor, care se pot însă consulta cu restul echipei interdisciplinare.

Aprecierea efectelor şi pregătirea organismului pentru susţinerea unui nou efort (F3) Oboseala În urma prestării unor eforturi de diferite tipuri, intensităţi şi volum, apare în mod firesc oboseala fizică şi psihică a organismului. Oboseala atinge următoarele stadii de manifestare:

• Oboseală normală sau necesară, care se instalează după fiecare lecţie de antrenament. Unele efecte negative sunt intenţionat provocate pentru ameliorarea unor componente ale pregătirii, dar şi acestea trebuie sistematic înlăturate prin diferite proceduri de refacere a organismului. Lipsa acestor proceduri conduce, în mod iminent, la forme mai grave de oboseală.

• Oboseala acută se manifestă în următoarele stadii: - Oboseala acută accentuată se manifestă la nivelul SNC printr-o serie de

simptome psihomotrice, cum ar fi: diminuarea preciziei şi coordonării actelor motrice, dereglări ale percepţiilor optice, spaţiale şi temporare, scăderea capacitîţii de concentrare a atenţiei şi a gândirii, scăderea vitezei de reacţie şi execuţie, scăderea funcţiei de feed-back etc.

- Oboseala acută periferică este produsă de suprasolicitarea unor grupe musculare (febră musculară), a solicitării musculaturii neantrenate pentru prestarea unor eforturi diferite de cel cu care suntem acomodaţi sau angrenarea unor grupe musculare neobişnuite cu un anumit tip de activitate corporală. Cauza producerii oboselii periferice este epuizarea necesităţilor energetice în solicitările de rezistenţă, acumularea de acid lactic, scăderea ph-ului sanguin, modificările echilibrului ionic din celulele musculare, dereglarea cuplului excitaţie-inhibiţie etc.

• Oboseala cronică sau de supraantrenament însumează efectele negative ale celorlalte stadii de oboseală. Reacţiile sportivilor la efort devin vehemente. Ei refuză, pur şi simplu, să mai participe la antrenamente şi ajung chiar, uneori, să abandoneze activitatea sportivă. Cauzele oboselii cronice de supraantrenament sunt mai mult de natură psihică, decât fizică. Dacă pentru oboseala fizică avem la dispoziţie numeroase proceduri de refacere (după câteva zile de odihnă, sau după 24 ore de aplicare a procedurilor de refacere se realizează supracompensarea), pentru oboseala psihică (conjugată cu cea fizică) avem la dispoziţie un minim de mijloace.

• Oboseala psihică (observabilă şi/sau neobservabilă, reală şi/sau imaginară) nu numai că diminuează capacitatea de performanţă, dar semnalează faptul că urmează un declin categoric al acesteia, tinzând să capete nuanţele fenomenelor patologice grau tratabile. Sportivii devin irascibili, cad în stări depresive, manifestă panică sau nelinişte nejustificată (anxietate). În unele cazuri apar stări maladive nespecifice: dureri de cap, ameţeli, tulburări digestive şi cardiace, insomnii etc. Cauzele care produc asemenea stări sunt:

- însumarea efectelor negative ale diferitelor tipuri sau stadii ale oboselii, fără a se lua măsurile de refacere necesare sau refacerea incompletă

- solicitarea psihomotorie unilaterală, îndelungată - monotonia antrenamentelor şi a întregii activităţi sportive

47

- emoţii puternice, îndelungate şi greu de suportat - stresul de cantonament şi competiţional - creşterea rapidă a dinamicii efortului - planificarea sau programarea eronată a procesului de pregătire etc.

Cel mai important lucru este să se identifice la timp simptomele care produc oboseala şi să se acţioneze preventiv, prin măsuri şi proceduri de refacere potrivite. Stările de oboseală ale sportivilor trebuie identificate pe baza unor semne sau simptome manifestate şi observabile, cum ar fi cele din tabelul următor.

Fig. nr. 21. Simptomele sau semnele observabile ale stărilor de oboseală în jocurile sportive Repausul sau odihna Organismul obosit are nevoie de un răgaz strict necesar pentru revenirea indicatorilor tururor sistemelor solicitate la valorile normale de repaus. În general, este ştiut că parametrii hemodinamici (cardiovasculari şi respiratori) se refac în câteva minute, iar cei metabolici în câteva ore. În medie, după 4 ore de repaus, toţi indicatorii revin la valorile de repaus sau optime pentru aplicarea următoarelor solicitări. Mai greu revin la normal indicatorii neuro-endocrino-hormonali şi enzimatici (1-2 zile), pentru care, în condiţii de teren, nu există prea multe teste de identificare obiectivă. Caracterul fazic al acestor fenomene ne obligă să stabilim perioada optimă de odihnă necesară pentru a reveni cu următorul efort în faza de supracompensaţie sau de suprarefacere a organismului, care asigură dobândirea unor disponibilităţi suplimentare de adaptare.

48

Fig. nr. 22. Curba lui Folbort

Fenomenele de refacere se produc în mod firesc (pe cale naturală) şi/sau prin intervenţie din afară (pe cale artificială). În atare situaţie, se disting două tipuri de odihnă: odihnă pasivă şi odihnă activă. Odihna pasivă înseamnă intervalul de timp necesar refacerii organismului pe cale naturală. Această formă de odihnă se realizează în următoarele situaţii:

a. În timpul antrenamentului sau jocului. Remediul natural este autoreglarea funcţiei solicitate, prin exerciţii de respiraţie, relaxare, stretching etc., pe care sportivul le realizează ca pe un act reflex de autoapărare. Această categorie de exerciţii va fi întâlnită şi în categoria mijloacelor active de refacere, când vor fi efectuate după un anumit program.

b. După antrenament, în categoria mijloacelor naturale de refacere intră următoarele deprinderi şi obişnuinţe igienice:

- odihna la pat, după antrenament şi duşul cald, timp de cca. 30 min. (fără somn), timp în care sportivul se relaxează fizic şi nervos

- igiena tegumentelor, mucoaselor, fanerelor, dentară, capilară şi corporală etc. - Igiena nutriţiei, în funcţie de vârstă, sex, efortul depus şi distanţa faţă de

următorul efort c. Concediul de odihnă este forma de odihnă de durata cea mai lungă care se acordă, de

obicei, la sfârşit de sezon. El este inclus în perioada de tranziţie, dar nu trebuie confundat cu aceasta. Principalul scop al concediului de odihnă este înlăturarea tuturor efectelor de uzură fizică şi psihică acumulate în decursul sezonului şi schimbarea totală a dominanţelor şi sferelor de preocupări. În cele mai multe cazuri, concediul de odihnă se suprapune şi cu un stagiu de cură balneară.

Odihna activă este intervalul de timp acordat după solicitări mari, utilizat fie pentru schimbarea dominantă de solicitare, fie pentru accelerarea procesului de dezobosire sau scurtarea proceselor de compensaţie a sistemelor funcţionale.

Schimbarea dominantei de solicitare presupune două variante principale de utilizare. Prima variantă: după un efort anaerob se acordă intervalul de odihnă necesar, dar în care se lucrează altă sarcină de antrenament, în regim aerob. A doua variantă: efectele înaltelor solicitări fizice şi nervoase sunt anume folosite pentru perfecţionarea unor acte motrice de mare responsabilitate. Refacerea naturală şi dirijată Refacerea este un proces de regenerare (recondiţionare, reechilibrare) a organismului supus intens, repetat şi continuu unor eforturi susţinute. Ea are drept scop înlăturarea stărilor de oboseală şi readucerea potenţialului biomotric şi psihic al organismului afectat de efortul acut din antrenament şi concurs la valorile bazale sau la un nivel mai ridicat în faza de supracompensare a sistemelor solicitate. Deci, obiectivul refacerii nu poate fi limitat doar la acţiunile de reabilitare

49

(reechilibrare, rstituire rapidă) integrală a potenţialului de efort al sportivilor, ci el este dublat de efectul de supracompensaţie sau suprarefacere, singurele fenomene care asigură dobândirea suplimentului de adaptare şi condiţia perfecţionării motrice, fără de care progresul performanţial nu poate fi obţinut. Accelerarea dezobosirii sau scurtarea proceselor de compensaţie a sistemelor funcţionale de materializează prin intermediul formelor de refacere dirijată, a căror programare trebuie să se orienteze după următoarele principii generale:

a. Refacerea este, în primul rând, un fenomen natural, spontan, fiziologic. Ea este determinată de efortul fizic prestat de sportiv, care apare chiar din momentul începerii lui şi continuă mult timp după încetarea lui. Primul mijloc de refacere naturală este însă şi prestarea sistematică a efortului. Un sportiv care se antrenează de 2-3 ori pe zi, se reface în câteva ore, pe când unui sedentar îi sunt necesare câteva zile pentru o revenire la valorile bazale normale.

b. Refacererea naturală spontană nu poate fi înlocuită prin mijloace medicamentoase. Somnul, alimentaţia raţională, odihna etc. Nu pot fi înlocuite cu pastilele sau băuturile miraculoase care mai circulă în zilele noastre. Totuşi, refacerea naturală trebuie sprijinită de refacerea dirijată, atunci când solicitările sunt mari, sau atunci când timpul disponibil dintre două eforturi este prea scurt (1-3 ore), pentru ca procesele de regenerare a organismului să se producă. Altfel spus, formele de refacere naturală şi dirijată acţionează sinergic pentru accelerarea procesului de restituire a potenţialului biologic şi psihic consumat.

c. Amploarea preocupărilor echipei interdisciplinare care se ocupă de pregătirea sportivilor (antrenor, medic, kinetoterapeut, psiholog etc.) pentru fenomenul de refacere trebuie să fie direct proporţională cu mărimea solicitărilor prestate (complexitate, volum, intensitate) de sportivi/echipă. Pe măsură ce solicitările devin sistematice şi preocupările pentru refacere devin sistematice. Astfel, în decursul timpului, refacerea devine un fenomen biologic antrenabil, formându-se aşa numitul stereotip de refacere.

d. În medicină există un principiu care arată că nu se tratează boli, ci bolnavi. În virtutea acestui principiu, nu există reţete standard pentru toţi sportivii, ci fiecare sportiv în parte reprezintă un caz aparte în faţa procesului de refacere. Deci, individualizarea este necesară şi în cazul refacerii. Criteriile după care se face individualizarea procesului de refacere sunt:

- Constituţia corporală - Sexul - Vârsta - Starea de sănătate - Nivelul de pregătire - Forma sportivă - Tipul de efort prestat - Mărimea ciclurilor de antrenament - Pauzele competiţionale - Perioadele de pregătire etc.

e. Refacerea cu substanţe farmacologice este impusă uneori de prescripţiile medicale şi se face numai sub strictul control al medicului specialist.

f. Sferele afectate de efort şi care trebuie supuse procesului de refacere sunt: neuro-psihică, neuromusculară, cardio-respiratorie şi metabolică. Ceea ce trebuie reţinut este faptul că, în fiecare joc sportiv în parte, se solicită în mod diferenţiat sferele menţionate mai sus, motiv pentru care trebuie să existe şi o anumită ordine diferenţiată în rezolvarea lor, ordine tratată de obicei în lucrările de medicină sportivă.

g. Sistemele funcţionale solicitate în efort se refac heterocron (în timp diferit). În fig. nr. 25 sunt redate relaţiile care există între procesele de refacere şi timpul de refacere a surselor energetice.

50

Fig. nr. 23. Relaţia dintre procesul şi timpul de refacere a resurselor energetice consumate

h. Refacerea este strâns legată de pregătirea biologică pentru efort. În această relaţie, refacerea este trofotropică (adică are tendinţa de a menţine intactă structura de bază a organismului, prin reasimilarea resurselor energetice care au fost consumate), iar pregătirea biologică pentru efort este ergotropică (adică suplimentează organismul cu resurse de energie pentru obţinerea unor performanţe superioare).

i. Ca o sinteză a tuturor orientărilor mai sus menţionate, se încearcă înlăturarea tuturor efectelor negative ale efortului precedent şi accelerarea procesului de refacere, prin mijloace naturale şi dirijate, astfel încât organismul sportivului să fie pregătit pentru susţinerea unui nou efort.

Refacerea este considerată ca făcând parte integrantă din procesul de antrenament şi constă

în aplicarea unor operaţiuni de refacere, unele cu caracter metodologic (programarea antrenamentelor), de care răspunde antrenorul şi unele de care răspund medicul, psihologul, kinetoterapeutul şi restul echipei interdisciplinare. În condiţiile de desfăşurare a pregătirii, cele două categorii de operaţiuni acţionează sinergic, se desfăşoară în paralel sau alternativ, iar colaborarea între membrii echipei interdisciplinare care se ocupă de pregătirea sportivilor este absolut necesară. Aşadar, sportivii vor beneficia de două categorii de operaţiuni de refacere: 1. Operaţiuni de refacere conduse de antrenor:

- proceduri metodologice cu caracter preventiv - proceduri (metode, mijloace, tehnici) elementare

2. Operaţiuni de refacere conduse de medic, psiholog, kinetoterapeut

1. Operaţiunile de refacere conduse de antrenor. Oricât de competentă ar fi echipa de specialişti (medic, psiholog, kinetoterapeut etc.), care

are ca sarcină principală întreţinerea sănătăţii şi refacerea după efort, ea nu va putea niciodată corecta greşelile antrenorului comise în activitatea de planificare şi conducere a procesului de instruire. În acest sens, procedurile metodologice cu caracter preventiv au la bază principiul alternării sistematice a perioadelor de efort cu perioadele de odihnă şi refacere a organismului.

În esenţă, mijloacele didactice preventive care stau la baza refacerii organismului, constau în raţionalizarea operaţiunilor de programare şi amplasare a solicitărilor la intervale optime de timp, strict necesare pentru restabilirea resurselor consumate, precum şi din utilizarea unei strategii de pregătire în stare să rezolve eficient şi calitativ obiectivele instrucţionale propuse (fără eforturi suplimentare inutile).

În practică, acest lucru se realizează în următoarele situaţii: Planificarea perioadelor de odihnă şi refacere în concordanţă cu ciclurile de

antrenament Planificarea perioadelor de odihnă şi refacere în timpul antrenamentului Planificarea odihnei şi refacerii la sfârşitul antrenamentului

51

Individualizarea conţinutului antrenamentului şi aplicarea principiului individualizării

Programarea antrenamentelor aerobe (de compensare-refacere) Antrenorul trebuie să cunoască procedeele elementare de refacere a organismului, chiar

dacă acestea nu intră în obligaţiile sale, ci ale celorlalţi membri ai echipei de specialişti, din următoarele motive:

Nu toate echipele pot asigura prezenţa permanentă a unui colectiv medical specializat

Însuşi procesul de refacere trebuie predat de antrenor şi însuşit de sportiv încă de la începerea activităţii de pregătire

Asistenţa antrenorului la efectuarea procesului de refacere este necesară, chiar dacă acesta este coordonat de restul echipei de specialişti

Procesul de refacere include şi procesul de călire a organismului prin factori naturali (apă, aer, soare), care tinde să amelioreze continuu starea de sănătate a sportivului

2. Operaţiuni de refacere conduse de medic, psiholog, kinetoterapeut

Demersurile refacerii coordonate de această echipă se axează pe următoarele sfere: Sfera neuropsihică

- psihoterapie (verbală, medicamentoasă) - relaxare autogenă (antrenament psihosomatic, stretching, yoga etc.) - hidroterapie caldă: duş, cadă, bazin cu apă caldă, în care se introduc infuzii de plante

(muşeţel, mentă, tei) şi săruri minerale (sare de Bazna, bicarbonat de sodiu etc.) - masaj (manual, instrumental, vibromasaj, hidromasaj şi automasaj) - oxigenare şi aeroionizare negativă - somn şi odihnă activă - medicamente specifice de refacere

Sfera neuromusculară - Hidroterapie caldă (bazin, saună) - Masaj (manual, vibromasaj şi automasaj) - Odihnă activă şi pasivă - Medicaţie de refacere

Sfera endocrino-metabolică - Oxigenare şi relaxare neuromusculară, aeroionizare negativă - Reechilibrare hidroelectrolitică - Psihoterapie (verbală şi medicamentoasă) - Masaj şi automasaj - Odihnă activă la altitudine medie - Medicaţie de refacere

Sfera cardio-respiratorie şi metabolică - Oxigenare şi aeroionizare negativă - Reechilibrare hidroelectrolitică - Hidroterapie caldă (bazin, saună) - Masaj, automasaj şi hidromasaj - Relaxare autogenă şi exerciţii yoga (sau stretching) - Alimentaţie (alcalină, hidrozaharată etc.) - Odihnă activă la altitudine medie - Medicaţie de refacere

Aşa după cum am afirmat mai sus, procedurile elementare de refacere, trebuie cunoscute de

către antrenori, dar sunt aplicate de către restul echipei de specialişti. Acestea sunt: 1. Duşul după antrenament sau joc (durata 15-20 min.) Procedura este utilizată în scop

igienic şi ca element relaxator. Succesiunea aplicării jetului de apă este: gât, spate,

52

picipare, tălpi, piept, umeri, abdomen.2 Duşul se roteşte în sensul acelor de ceasornic. Temperatura apei se schimbă mereu. Se începe cu temperaturi mai mari, suportabile, plăcute, apoi cu apă călduţă şi mai apoi rece. Se reia această succesiune, iar în momentul în care organismul se adaptează, se pot încerca şi câteva schimbări bruşte de temperatură. Aceste variaţii de temperatură îmbunătăţesc mecanismul de termoreglare, intensifică circulaţia în ţesuturile periferice şi călesc organismul. Dacă se foloseşte sita, şuvoiul de apă pulverizat intensifică ionizarea aerului cu efect benefic asupra sistemului respirator, iar dacă jetul duşului acţionează direct pe corpul sportivului, acesta beneficiază de un hidromasaj cu efect favorabil asupra aparatului circulator. În general, trebuie respectate următoarele recomandări:

- duşul de dimineaţă trebuie să fie scurt (10-15 min.) şi energic, pentru a evita instalarea unei stări de moleşeală

- nu se recomandă folosirea abuzivă a săpunului şi şamponului, care având un conţinut alcalin fac sângele să părăsească epiderma. Reacţia pielii poate deveni, cu timpul, alcalină, favorizând instalarea oboselii cronice.

2. Duşul de înviorare, se face de obicei după următoarele reguli: - temperatura apei să nu depăşească temperatura corpului (cca. 37 grade C.) - durata: maximum 15 min. - se încheie cu duş rece (sub 37 grade C), care căleşte organismul - după terminarea duşului, corpul se şterge şi se fricţionează cu un prosop aspru şi uscat

până când pielea se înroşeşte. 3. Duşul scoţian constă în efectuarea unui duş cu apă rece. De obicei, nu se foloseşte săpun,

însă procedeele şi tehnicile de masaj asociate sunt energice şi puternice. Această procedură are efecte benefice asupra SNC şi calmează stările de hiperexcitabilitate. Procedura se aplică numai dimineaţa, iar fricţionarea cu prosopul este obligatorie. În timpul antrenamentelor, când un jucător (sau întreaga echipă) intră în stare de surescitare, se recomandă spălatul feţei cu apă rece, care are efect de calmare nervoasă.

4. Sauna şi baia de aburi. Expunerea corpului (gol) la acţiunea aerului fierbinte (sauna) sau a vaporilor de apă (baia de aburi) se face în scop igienic, profilactic şi curativ. Temperatura aerului sau aburilor trebuie să fie între 40-80 grade C. Durata de expunere normală este de 10-15 min. Efecte: îmbunătăţeşte circulaţia sângelui, activează procesele de oxigenare şi deci oxidarea substanţelor toxice metabolice, intensifică schimburile gazoase şi metabolice la nivelul ţesuturilor, calmează nervii, uşurează aclimatizarea, intensifică vindecarea traumatismelor etc. Se recimandă respectarea următoarelor reguli:

- nu sunt recomandate imediat după solicitări intense, ci în şedinţe de dezobosire special planificate, o dată sau de două ori pe săptămână

- dacă în aceeaşi zi mai avem un antrenament, durata expunerii este de 8-10 min. - dacă antrenamentul următor este programat după 24 de ore (sau mai mult), atunci se

poate mări timpul de expunere peste 15 min. - scopul procedurilor este accelerarea procesului de refacere şi nu slăbirea (pierderea în

greutate). Baia de aburi şi sauna mai pot fi combinate cu terapia cu plante medicinale (fitoterapia). În acest scop, se folosesc cu succes decocturile de plante (70-100 g. De plante fierte câteva minute), aruncate peste pietrele încinse. Atât în saună, cât şi în baia de aburi, corpul se biciuieşte cu o măturică confecţionată din rămurele de stejar sau mesteacăn. Temperatura crescută şi percuţiile mecanice realizate au efect de stimulare a circulaţiei periferice, favorizare a schimburilor metabolice şi activare a nervilor periferici. 5. Bazinul cu apă caldă. Cada sau bazinul cu apă caldă (37-40 grade C) sunt cele mai

recunoscute şi eficiente mijloace hidroterapice. În bazinul cu apă caldă, se recomandă folosirea masajului relaxator subacval, realizat cu un puternic jet de apă fierbinte care

2 Terminologia educaţiei fizice şi sportului

53

ţâşneşte dintr-un furtun, sau a masajului/automasajului manual. Exerciţiile de gimnastică efectuate în bazinul cu apă caldă au efect relaxator asupra musculaturii şi articulaţiilor, mărindu-le supleţea şi mobilitatea. Gimnastica în baie trebuie făcută o dată pe săptămână, cu 2-3 ore înainte sau după servirea prânzului. După bazin, se efectuează un duş rece (15-20 sec.), ca procedură importantă pentru călirea organismului. În cada de baie se pot introduce substanţe calmante sau tonifiante, cum ar fi: iodura de potasiu, săruri de Bazna, bicarbonat de sodiu, tărâţe de grâu, muşeţel, frunze de urzică, tei, ferigă etc.

6. Oxigenarea are drept scop accelerarea refacerii cardio-respiratorii, metabolice şi neuropsihice. În condiţiile în care datoria de oxigen nu poate fi acoperită pe cale naturală, apare necesitatea oxigenării artificiale, care se realizează cu ajutorul măştii individuale sau prin îmbogăţirea compoziţiei aerului dintr-o cameră special amenajată. În mod concret, se procedează în felul următor: se aeriseşte bine camera, după care se deschid 2-3 butelii de oxigen, în aşa fel încât aerul din încăpere să conţină 30-40% oxigen. Se mai pot adăuga şi 2-3 instalaţii de aeroionizare negativă. Jucătorii stau relaxaţi în această cameră, timp de 15 min. Oxigenarea se mai realizează şi în combinaţie cu reechilibrarea hidroelectrolitică. Astfel, se poate prepara urătorul coctail oxigenat, care să fie ingerat de sportivi după un joc sau un antrenament greu, după un circuit lung de refacere (duş, bazin, saună), sau înainte de culcare (la domiciliu). Sunt necesare o butelie de înot subacvatic, un borcan de 0,5 – 1 l. (sau mai mare) cu apă fiartă şi răcită, în care se introduc următoarele substanţe: 50 ml. sirop de măceşe, glicocerofosfat granulat, 3-4 tablete de polivitamine pisate, 3-5 g. acid ascorbic. Pentru ca oxigenul să fie reţinut în lichid, se adaugă un gălbenuş de ou. Aceste substanţe se amestecă bine în apă, după care se introduce furtunul şi se dă drumul la oxigen, până se produc foarte mule bule de aer în apă. Dacă se constată că, după un antrenament, inima oboseşte, se pot adăuga substanţe medicamentoase, la recomandarea medicului.

7. Reechilibrarea hidroelectrolitică se realizează prin consumarea de substanţe preparate în funcţie de necesităţi. Exemple:

- Pentru rehidratare: 300-500 ml. Lichide alcaline, în stare naturală (lapte, apă minerală, apă, suc de fructe etc.), la care se adaugă 20-25 g. glucoză pură, fructoză sau miere de albine naturală, 1-2 g. clorură de sodiu, 1 g. clorură de potasiu, 100 mg. vitamina B1 şi 200 mg. vitamina C.

- După efort predominant aerob: 300 ml. Suc de fructe sau ceai îndulcit cu miere de albine şi 25 g. glucoză pură sau fructoză.

- După efort predominant anaerob: 300 ml. Suc de fructe sau apă minerală alcalină (Borsec), ½ lămâie, 25 g. glucoză pură sau miere. Se mai pot folosi iaurt, lapte bătut, ceai cu ½ lămâie.

- După efort mixt: 300 ml. ceai, suc de fructe, apă minerală, la care se adaugă vitamina C 200-400 mg., 100 mg. vitamina B1, 1-2 g. ClNa, 1 g. ClK şi ½ lămâie sau sirop, 15 g. glucoză.

8. Masajul şi automasajul. Procedeele şi tehnicile de masaj folosite urmăresc asigurarea unor condiţii funcţionale neuromotorii şi neurovegetative favorabile pentru desfăşurarea procesului de refacere. N mod obişnuit, masajul se efectuează după reguli riguroase, de către kinetoterapeut şi/sau maseur. Totuşi, sportivii, mai ales în cazul jocurilor sportive, trebuie învăţaţi să se maseze între ei şi/sau să se automaseze. În general, în ceea ce priveşte aplicarea masajului, trebuie să se respecte următoarele recomandări:

- În primele două zile de antrenament, se recomandă masaj (automasaj) restrâns asupra părţilor corporale obosite; în a treia zi de antrenament – masaj general; în a patra şi a cincea zi – masaj restrâns; în a şasea şi a şaptea zi – masaj general.

- Şedinţa de masaj nu se face imediat, dacă sportivul este foarte obosit. Abia la 3-4 ore după antrenament, şedinţa de masaj devine eficientă.

- Pe muşchii obosiţi nu se aplică procedee şi tehnici stimulative.

54

- În masajul de refacere se începe cu grupele musculare mari ale trenului superior, se coboară apoi spre trenul inferior.

- Îmediat după şedinţa de masaj, se recomandă exerciţii de respiraţie, de relaxare şi supleţe (stretching), până când marile funcţiuni revin la normal. Primul antrenament se programează după un interval de 12 ore. Cu o zi înainte, sau în ziua competiţiei, nu se programează şedinţe de masaj general.

- În pauza meciului se recomandă aşa numitul masaj de antract (de pauză), care are drept scop recondiţionarea musculaturii, regenerarea forţelor şi pregătirea pentru reluarea efortului în condiţii funcţionale mai bune. Se vor masa părţile corporale sau grupele musculare care au fost mai solicitate şi vor fi iarăşi solicitate în repriza următoare.

- În perioada de tranziţie se vor folosi masajul de întreţinere (fiziologic) şi terapeutic-recuperator, alături de alte mijloace şi metode terapeutice.

9. Meloterapia (muzicoterapia). Muzica adecvată acţiunilor umane acţionează benefic asupra proceselor fiziologice şi psihice ale organismului. Ea poate diminua excitabilitatea excesivă, creează bună dispoziţie şi trăiri emoţionale cu caracter pozitiv, acţionează asupra respiraţiei şi circulaţiei, diminuează starea de oboseală etc. Terapia prin muzică se aplică în funcţie de mai mulţi factori: preferinţe, nivel de cultură muzicală, temperament etc. Iată câteva situaţii concrete în care se poate aplica meloterapia:

- Împotriva simptomelor nevrotice se poate folosi muzică duioasă, cu trări fericite şi visătoare, de profundă filosofie şi meditaţie (ex: Bethoveen)

- Pentru oboseală şi epuizare nervoasă, se recomandă muzică liniştită, caldă, melodioasă (ex: Glinka, Verdi, Nat King Cole, Julio Iglesias etc)

- Împotriva irascibilităţii (ex: Corul peregrinilor, de R. Wagner) - Calmare (ex: Nocturna lui Glinka, Patimile lui Bach, Anii timpurii şi Lacul lebedelor ale

lui Ceaikovski, Lumina lunii a lui Debussy, Visurile lui Schumann etc. - Pentru îmbărbătare, mobilizare (ex: Corul robilor din Nabucodonosor şi Marşul triumfal

din Aida – ale lui Verdi) Se pot avea în vedere şi următoarele recomandări: - se aleg partituri melodioase, difuzate în surdină, astfel încât notele şi melodia să

plutească în aerul încăperii - se poate asocia la terapia prin muzică şi terapia prin culoare (becuri cu lumină colorată,

filtre) (ex: nuanţele de albastru deschis şi violet acţionează plăcut asupra analizatorului vizual, calmează, iar nuanţele de roşu – stimulează, excită).

În funcţie de starea de oboseală, plasamentul antrenamentului în ciclul diurn, numărul

antrenamentelor efectuate etc., jucătorii pot fi supuşi următoarelor ansambluri de refacere: 1. Duşul scurt, cald, cu durata de 10-15 min., dacă sportivul este supus încă a unul sau două

antrenamente în ziua respectivă, iar intervalul dintre ele este mic (sub 3 ore). 2. Circuitul scurt (30-40 min.), pentru unicul sau ultimul antrenament din ziua respectivă,

care cuprinde următoarele metode: - gimnastică respiratorie şi relaxare musculară = 10 min. - duş cu apă caldă şi spălatul cu săpun = 15 min. - procedee şi tehnici de masaj sau automasaj = 15 min. - ştergerea meticuloasă a corpului cu prosopul = 5 min. 3. Circuitul lung (complet) de refacere (45 min.) cuprinde: - duş cu apă caldă = 5 min. - bazin cu apă caldă = 10 min. - saună sau baie de aburi = 10 min. - masaj sau automasaj = 10-15 min. - asudaţie = 5-10 min. - sală de relaxare = 5-10 min.

55

La aceste operaţiuni se mai adaugă: oxigenarea, reechilibrarea hidroelectrolitică, vitaminizarea, aeroionizarea negativă, meloterapia etc. Circuitul lung se aplică de 1-2 ori pe săptămână, în funcţie de perioada de pregătire şi necesităţi. Tratamentul şi recuperarea

Sub denumirea generică de tratament şi recuperare sunt cuprinse, în general, următoarele aspecte:

Prevenirea accidentelor şi/sau îmbolnăvirilor, care presupune: - cunoaşterea cauzelor care produc accidente, cum ar fi: condiţiile materiale de

desfăşurare a procesului de pregătire, factori meteorologici, organizarea defectuoasă a antrenamentului, nivelul de pregătire al sportivilor necorespunzător pentru solicitările aplicate, stările de oboseală, stresurile, opoziţia foarte brutală a adversarilor etc.

- Cunoaşterea măsurilor de prevenire a accidentelor şi îmbolnăvirilor, în raport cu cauzele amintite mai sus. Principalele măsuri care se iau sunt: bandajarea şi/sau protejarea prin echipament special a segmentelor, articulaţiilor şi suprafeţelor corporale supuse solicitărilor puternice şi traumatizante, pregătirea corespunzătoare a organismului pentru efort, respectarea principiilor igienice, fiziologice şi didactice în desfăşurarea întregii activităţi, pregătirea unor soluţii inteligente pentru evitarea jocului dur practicat de adversar, etc. Tehnica aplicării corecte a feşelor elastice şi a benzilor de leucoplast trebuie foarte bine cunoscută atât de către kinetoterapeut, cât şi de fiecare sportiv.

Identificarea rapidă a traumatismului şi acordarea primului ajutor Angrenarea treptată în efort a sportivilor recuperaţi

56

8. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND ORGANIZAREA COMPETIŢIILOR

Sistemul de desfăşurare a competiţiilor se alege în funcţie de numărul participanţilor înscrişi şi de timpul avut la dispoziţie pentru orgarizarea întrecerilor. Printre cele mai folosite sisteme sunt: - Sistemul eliminatoriu - Sistemul turneu - Sistemul mixt Sistemul eliminatoriu.

În cadrul acestui sistem de întreceri, echipele (sportivii) care sunt învinse, pierd dreptul de a mai concura, finala desfăşurându-se între ultimele două echipe (concurenţi) rămase în întrecere. Câştigătoarea ocupă locul I, iar învinsa locul II. Locul III îl ocupă echipa (concurentul) învinsă în semifinală de ocupanta locului I, iar locul IV, echipa învinsă de ocupanta locului II. Dacă timpul pentru desfăşurarea competiţiei este mai mare, atunci, pentru locurile III-IV se organizează un meci suplimentar între învinsele celor două finaliste. Exemple de alcătuire a tabelelor pentru sistemul eliminatoriu: 3 echipe (sportivi) 4 echipe (sportivi) 1 1 2 2 3 3 4

5 echipe (sportivi) 6 echipe (sportivi) 1 1 2 2 3 3 4 4 5 5 6

Sistemul turneu. În acest sistem, fiecare echipă (concurent) se întâlneşte pe rând cu celelalte (ceilalţi), în final

câştigând echipa care totalizează cel mai mare număr de puncte. Restul echipelor se clasează în ordine pe baza punctelor acumulate. În funcţie de numărul echipelor înscrise, se stabileşte dacă turneul are loc o singură dată (tur) sau se repetă (retur), ori se reia pentru a treia oară. Competiţiile disputate după sistemul turneu, durează o perioadă mai lungă de timp, iar rezultatele se stabilesc pe baza numărului de puncte acumulate. Astfel, pentru victorie se acordă 3 puncte, pentru meci nul 2 puncte, pentru înfrângere 1 punct, iar pentru neprezentare zero puncte. Clasamentul se stabileşte prin adiţionare de puncte. Pentru stabilirea unei clasificări corecte şi o ierarhizare a echipelor în caz de egalitate, în clasament se consemnează şi golurile, coşurile, seturile sau punctele înscrise şi primite. În caz de egalitate de puncte, criteriul de stabilire a locului

57

în clasament este dat de raportul sau diferenţa dintre golurile, coşurile înscrise şi primite, seturile pierdute şi câştigate. În stabilirea rezultatului final se mai poate ţine seama (dacă regulamentul prevede acest lucru) de numărul victoriilor obţinute, rezultatul direct dintre formaţiile respective, lovituri libere, echipa cea mai tânără, tragere la sorţi etc. Exemple de alcătuire a tabelelor "Berger" pentru sistemul turneu:

Numărul particip. Etapele Programarea jocurilor Total jocuri

I 1 stă 2-3

3 a II-a 3 stă 1-2 3

a III-a 2 stă 3-1

I 1-4 2-3

4 a II-a 4-3 1-2 6

a III-a 2-4 3-1

I 1 stă 2-5 3-4

a II-a 4 stă 5-3 1-2

5 a III-a 2 stă 3-1 4-5 10

a IV-a 5 stă 1-4 2-3

a V-a 3 stă 4-2 5-1

I 1-6 2-5 3-4

a II-a 6-4 5-3 1-2

6 a III-a 2-6 3-1 4-5 15

a IV-a 6-5 1-4 2-3

a V-a 3-6 4-2 5-1

I 1 stă 2-7 3-6 4-5

a II-a 5 stă 6-4 7-3 1-2

a III-a 2 stă 3-1 4-7 5-6

7 a IV-a 6 stă 7-5 1-4 2-3 21

a V-a 3 stă 4-2 5-1 6-7

a VI-a 7 stă 1-6 2-5 3-4

a VII-a 4 stă 5-3 6-2 7-1

Sistemul mixt, este o îmbinare a sistemului eliminatoriu şi turneu. Prima parte a întrecerii se desfăşoară după sistemul eliminatoriu, iar după ce rămâne un număr mic de participanţi, competiţia continuă după sistemul turneu. NOTĂ: Locul fiecărei echipe în tabelul alcătuit pentru desfăşurarea competiţiei se stabileşte prin tragere la sorţi.

58

10. ROLUL JOCURILOR SPORTIVE ÎN PROFILAXIA, TERAPIA ŞI RECUPERAREA A DIVERSE AFECŢIUNI

În ceea ce priveşte jocurile sportive, folosirea acestora ca atare este mai dificilă în procesul terapeutic-recuperator, ele prezentând o bună recomandare din punct de vedere profilactic. Se pot folosi însă o serie de modalităţi simplificate, adaptate, ale jocurilor sportive, în funcţie de particularităţile colectivului şi de scopul urmărit, astfel:

joc pe teren redus; joc pe teren redus, cu efectiv redus; joc cu reguli simplificate; joc cu temă (de ex.: pasarea mingii la partener să se efectueze doar cu o mână de deasupra

umărului, altă modalitate de pasare fiind considerată greşeală); joc şcoală (în care se încearcă învăţarea unor elemente şi procedee dintr-un joc sportiv, în

vederea folosirii lor ulterioare).

Dat fiind faptul că jocurile sportive, prin caracteristicile lor contribuie la creşterea toleranţei la efort, acesta constituind unul dintre obiectivele majore ale terapiei-recuperării în afecţiunile aparatului cardio-vascular, asistenţa de recuperare funcţională foloseşte efortul dozat din acestea pentru creşterea capacităţii de efort a pacienţilor. În afecţiunile cardio-vasculare, asistenţa profilactică şi cea de recuperare trebuie înţelese ca procese continui care contribuie, în acelaşi timp şi la înlăturarea anxietăţii şi depresiei care pot însoţi acest tip de afecţiuni. Jocurile sportive au unele caracteristici care le recomandă ca fiind utile în profilaxia, terapia-recuperarea bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului cardio-vascular, astfel:

se folosesc eforturi bine dozate, începând cu eforturi de intensitate scăzută şi progresând spre cele cu intensitate crescută, făcând apel, mai ales la început, la jocuri de dinamism mai redus;

se folosesc mai ales jocuri simple şi cunoscute care nu necesită foarte multă abilitate; efortul depus de membrele superioare fiind mai greu suportat de cardiaci, se recomandă

axarea progresiei mai mult pe efortul depus de membrele inferioare; folosirea jocurilor dinamice şi jocurilor sportive dezvoltă forţa, viteza, rezistenţa,

coordonarea, contribuind astfel la creşterea toleranţei la efort a pacientului; de asemenea, se dezvoltă spiritul de echipă, de iniţiativă, dorinţa de a învinge, toate acestea

fiind tot atâtea stimulente psihice pentru pacient. În scop terapeutic şi recuperator jocurile sportive pot fi folosite în următoarele afecţiuni ale aparatului cardio-vascular: angină pectorală, cardiopatie ischemică, arterite, boli venoase, post infarct, hipotensiune arterială, tulburări funcţionale.

Selectarea jocurilor sportive care pot fi folosite în terapia şi recuperarea bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator, are la bază următoarele criterii:

cunoaşterea afecţiunii şi a particularităţilor specifice fiecărui pacient; cunoaşterea deficitului respirator; cunoaşterea gradului de efort solicitat în activităţile fizice care vor fi prestate; folosirea acelor jocuri care nu poluează în nici un fel aerul respirat; desfăşurarea lor în medii adecvate.

Jocurile sportive sunt recomandate în terapia-recuperarea bolnavilor cu afecţiuni ale aparatului respirator, deoarece pot asigura atingerea următoarelor scopuri:

conştientizarea respiraţiei (ritm, volum, raport expiraţie/inspiraţie);

59

controlul şi coordonarea respiraţiei; însuşirea unei respiraţii complete şi corecte; creşterea capacităţii vitale; readaptarea la efort.

Jocurile sportive ocupă un loc important în refacerea deficitului articular şi muscular. Ele stimulează creşterea funcţiei articulare, ajută la dezvoltarea forţei musculare, la refacerea controlului motor şi a abilităţii mişcărilor. Majoritatea afecţiunilor posttraumatice şi deposturărilor beneficiază de aportul benefic al jocurilor sportive, scontându-se pe obţinerea următoarelor efecte:

efecte fiziologice: îmbunătăţirea forţei musculare, a rezistenţei, a mobilităţii articulare, a controlului mişcărilor;

efecte psihice: încredere în forţele proprii, curaj, dorinţă de a contribui activ la procesul de recuperare;

efecte sociale: integrarea într-un colectiv (echipă), cu rol de socializare.

60

61

CUPRINS 1. IMPORTANŢA CUNOAŞTERII JOCURILOR SPORTIVE DE CĂTRE KINETOTERAPEUŢIEroare! M2. CONCEPTUL DE JOC ŞI JOC SPORTIV........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. 3. CRITERII DE SISTEMATIZARE ŞI SISTEMATIZAREA JOCURILOREroare! Marcaj în document n4. JOCURILE SPORTIVE – DEFINIŢII, CARACTERISTICI, CLASIFICĂRIEroare! Marcaj în document

Definirea noţiunii de joc sportiv.........................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Caracteristicile jocurilor sportive .......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Clasificarea jocurilor sportive ............................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

5. COMPONENTELE FUNDAMENTALE ALE JOCULUI SPORTIVEroare! Marcaj în document nedefi6. NOŢIUNI GENERALE DE BIOMECANICĂ APLICATE ÎN JOCURILE SPORTIVEEroare! Marcaj în

Generalităţi .........................................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Elemente de analiză biomecanică în volei .........................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Elemente de analiză biomecanică în baschet .....................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Elemente de analiză biomecanică în handbal.....................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Elemente de analiză biomecanică în fotbal ........................Eroare! Marcaj în document nedefinit.

7. EFORTUL ŞI REFACEREA ÎN JOCURILE SPORTIVE Eroare! Marcaj în document nedefinit. Generalităţi .........................................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Natura solicitărilor..............................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Tipuri de efort şi resursele de energie ................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Dinamica efortului în jocurile sportive ..............................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Adaptarea şi ameliorarea continuă a capacităţii de efort....Eroare! Marcaj în document nedefinit.

Factori dinamizatori .......................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Pregătirea organismului pentru efort (F1)......................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Aplicarea efortului optim (F2) .......................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. Aprecierea efectelor şi pregătirea organismului pentru susţinerea unui nou efort (F3)Eroare! Marcaj în

8. NOŢIUNI DE BAZĂ PRIVIND ORGANIZAREA COMPETIŢIILOREroare! Marcaj în document nede10. ROLUL JOCURILOR SPORTIVE ÎN PROFILAXIA, TERAPIA ŞI RECUPERAREA A DIVERSE AFECŢIUNI.........................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. BIBLIOGRAFIE ....................................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit. CUPRINS...............................................................................Eroare! Marcaj în document nedefinit.