jonathan grix de la ivan
TRANSCRIPT
Demistificarea cercetării postuniversitare
1
Pentru Andreea şi Louis, drept recunoştinţă pentru
dragostea, sprijinul şi răbdarea lor
2
Demistificarea
cercetării
postuniversitare
De la masterat la doctorat
Jonathan Grix
Traducerea: Nicolae Melinescu
Sumar
3
Lista figurilor
Prefaţă
Introducere
Structura cărţii
1 Natura cercetării doctorale
Introducere
Natura procesului doctoral
Cererile de finanţare
Între contribuţia la cunoaştere şi obţinerea calificativelor
Cel mai bun loc de studiu
Probleme de timp
Alegerea subiectului
Înainte să începeţi
Aparatul critic şi alte sfaturi
Asociaţiile profesionale
Rezumat
Lecturi suplimentare
Adenda: cărţi despre cercetare şi studii doctorale
2 Şurubăria din interiorul cercetării
Introducere
Instrumentele şi terminologia cercetării
Ontologia
Epistemologia
Viziuni ontologice şi epistemologice diferite
Concepte cheie în cercetare
Metode
Cercetarea cantitativă
Cercetarea calitativă
Dihotomia cantitativ-calitativ: o antiteză falsă
Metodologie
Teoria
4
Model, tip ideal şi tipologie
Paradigma
Concepte
Abuzul de concepte
Discipline, discursuri şi interdisciplinaritate
„Interdisciplinaritate” sau „post-disciplinaritate”
Rezumat
Lecturi suplimentare
3. Începutul
Introducere
La drum
Examinarea literaturii tematice, interogaţiile de cercetare şi ipotezele.
Prospecţia iniţială (stadiul 1)
A „doua” examinare a literaturii tematice, interogaţii de cercetare şi
ipoteze (stadiul 2)
Reviziurea critică aprofundată a literaturii tematice (stadiul3)
Niveluri şi unităţi de analiză în cercetare
Stabilirea nivelurilor şi a unităţilor de analiză
Tipurile de studiu
Studiile comparative
Rezumat
Lecturi suplimentare
4 Metode, lucrul pe teren şi stadiile cercetării
Introducere
Metode: tipuri diferite de investigaţie
Tehnica interviului
Interviul structurat
5
Interviul semi-structurat şi nestructurat
Interviul de grup – focus group
Chestionarul sau tehnica sondajului
Tehnica observării
Analiza documentară
Tehnica arhivistică
Documente
Analiza discursului
Presa scrisă
Triunghiularea: combinarea metodelor şi a datelor
Metoda şi datele triunghiulării
Lucrul pe teren
Clasificarea datelor
Stadiile procesului de cercetare
Demersul de până acum
Stadiile cercetării doctorale
Stadiul 1
Stadiul 2
Stadiul 3
Rezumat
Lecturi suplimentare
5 Coordonarea, dizertaţia şi alte chestiuni importante
Introducere
6
Coordonatori şi coordonări
Etape ale procesului de coordonare
Perioada iniţială
Perioada principală
Perioada lucrului pe teren
Perioada finală
Pregătirea pentru coordonare şi coordonarea combinată
Dizertaţia
Actorii implicaţi şi esenţa dizertaţiei
Cine vă va examina la dizertaţie
Care este procedura de desfăşurare a unei dizertaţii
Ce urmăresc examinatorii în timpul dizertaţiei
Cum se poate încheia dizertaţia
Procesul redactării tezei de doctorat
Scrierea şi rescrierea ciornei
Comunicări
Strategii de redactare
Structura
Publicarea: documente de lucru, reviste şi cărţi
Documente de lucru şi jurnale
Cărţi
Etică şi plagiat în cercetare
Etica
Plagiatul
7
Pregătirea şi difuzarea
Pregătirea în cercetarea postuniversitară
Seminarii, conferinţe, simpozioane
Seminarii
Conferinţe şi colocvii
Utilitatea doctoratului
Respectarea programărilor
Calităţi de comunicare
Capacitatea lucrului în echipă şi a relaţionării
Cunoştinţe de IT
La catedră
Rezumat
Lecturi suplimentare
Apendice 1: glosarul termenilor de cercetare
Apendice 2: exemple ale sistemelor de referinţe
Bibibliografie
Indice
8
Lista figurilor
1. Structura cărţii
2. Dihotomia cantitativ-calitativ
3. Stadiile procesului de cercetare
4. Etapele posibile ale procesului de cercetare
9
Prefaţă
Ideea cursului din care s-a inspirat această carte şi-a avut originea în
numeroase halbe de bere băute într-o cârciumă din Birmingham. Împreună cu
prietenul meu de pahar Charlie Jeffery am discutat despre introducerea unui curs
intensiv postuniversitar în institutul nostru (universitatea din Birmingham, n.tr). De
atunci, mai mulţi colegi au contribuit printr-o diversitate de căi şi moduri la
definitivarea ideilor noastre prin lucrarea de faţă. Înainte de a le mulţumi, vreau să
evidenţiez forţa dinamică de dincolo de paginile care urmează. Chiar dacă suntem cu
toţii familiarizaţi cu vechiul clişeu „cunoaşterea înseamnă forţă”, merită să reflectăm
10
la modalităţile prin care este discutată şi diseminată cunoaşterea. În domeniul
ştiinţelor sociale, există numeroase tipuri diferite de „discursuri” între discipline, de
exemplu ştiinţele economice şi studiile culturale. Comun majorităţii acestor discursuri
este limbajul de bază al concentrării. Scopul luptei mele este să arăt că, pentru a
lucra în parametrii ştiinţei sociale, este nevoie să cunoşti foarte clar care sunt
instrumentele şi terminologia de cercetare şi ce înseamnă ele înainte de începerea
cercetării. Dacă acorzi un pic de timp să înveţi limbajul cercetării, să înveţi înţelesul
termenilor şi conceptelor şi modul lor de aplicare începe să dispară misterul asociat
în mare parte cu studiul postuniversitar, în special cu doctoratul.
Doresc să-i mulţumesc lui Willie Patterson, cunoscut drept „Şeful”, pentru
numeroasele discuţii plăcute pe care le-am avut despre diverse aspecte ale cărţii.
Mai presus de orice, doresc să îi mulţumesc pentru ajutorul lui în secţiunea
referitoare la susţinerea prezentării orale şi în publicarea cărţii la care a contribuit
verbal în mare măsură. Willie, Paul Cooke, Colin Hay şi Charlie Jeffery au fost
binevoitori şi au citit întreaga ciornă a manuscrisului şi mi-au oferit multe comentarii
sănătoase, adevărate perle ale înţelepciunii. Ben Rosamond şi France Webster mi-au
acordat cu generozitate din timpul lor, au parcurs fragmente extinse din manuscris şi
mi-au furnizat excelente observaţii şi sprijin, toate influenţând textul final. Lyn
Brydon, Beth Edgington, Dan Hough şi Ben Shepherd au citit secţiuni din manuscris şi
mi-au adus comentarii şi sugestii binevenite.
În plus, doresc să le mulţumesc studenţilor mei de la cursul introductiv pentru
preţioasele reacţii şi sugestii de îmbunătăţire. David Mayo merită o menţiune
specială pentru energia cu care m-a susţinut şi a fost mereu gata să discute
materiale şi texte din domenii specifice care sunt tratate şi în această carte. Claire
Suggit s-a dovedit o documentaristă excelentă, a iscodit prin biblioteca universităţii
ca să mă ajute la glosarul de termeni şi definiţii. Le mulţumesc, de asemeni colegilor
care au contribuit la înfiinţarea cursului, în special lui Bill Dodd, Steve French, Lothar
Funk, Adrian Hyde-Price, Charlie Jeffery, Kenny Longhunt şi Wilfried van der Will.
Mulţumiri speciale Nadiei Habermann pentru asamblarea proiectului manuscrisului.
Am fost destul de norocos să am o excelentă relaţie de lucru cu editorul meu,
Alec McAulay. Întâlnirile pentru discutarea cărţii şi a altor proiecte au fost foarte
agreabile, presărate cu un umor sănătos şi viziune profesională (din partea lui). Îi
sunt recunoscător în mod special lui Alec pentru comentariile şi sugestiile lui asupra
secţiunilor despre publicarea şi scrierea tezei. Doresc să îi mulţumesc, de asemeni
redactorului de carte şi corectorului anonim, ale căror introspecţii şi sugestii de
îmbunătăţire le-am primit cu recunoştinţă şi cărora le-am dat curs.
11
În final, mulţumiri soţiei mele, Andreea, care a suportat entuziasmul meu
nemărginit de-a lungul a numeroase discuţii pe teme abordate în acest volum.
August 2001
12
Introducere
Scopul acestui volum de mici dimensiuni este clar din titlu. El îl înzestrează pe
student cu instrumentele şi terminologia cea mai importantă a cercetării şi, mai mult,
cu înţelegerea termenilor. Dacă stăpâneşti vocabularul de bază al cercetării generice,
există o posibilitate mult mai mare să alegi teoriile, conceptele şi metodele concrete
pe care le foloseşti în munca ta. Prin asimilarea instrumentelor esenţiale folosite în
cercetare dispare o parte a misterului care le înconjoară. Această carte nu face o
expunere aprofundată despre dezbaterile cruciale sau despre folosirea metodelor în
cercetarea din ştiinţele sociale. Pe mine mă interesează clarificarea termenilor şi a
terminologiilor asociate cercetării – mă refer la cercetare în general, oricare ar fi
disciplina din interiorul ştiinţelor sociale – şi ofer o discuţie introductivă şi, sper eu,
provocatoare despre problemele cheie ale cercetării. Cartea este, astfel, generică şi
ne-disciplinară: adică, se dă cu un pas înapoi de la discipline şi de la evaluările lor şi
prezintă instrumentele comune cercetării sociale.
Pe parcursul acestei cărţi există numeroase conflicte ce revin. Ele pot fi
rezumate după cum urmează:
• scolastică excelentă contra pragmatism (sau limitări / scadenţe în timp).
• măsura în care un cercetător trebuie să interacţioneze cu date empirice, idei
preconcepute, prezumţii, categorii sau presupuneri.
• măsura în care ideile, premisele, categoriile de supoziţii derivă chiar din
date.
• metode de cercetare şi argumentele ontologice şi epistemologice incluse şi
asociate cu aceste metode de către cercetător.
13
Primele trei puncte de mai sus sunt înrudite şi cred că pot fi depăşite. Timpul
nu este o garanţie pentru activitatea academică, dar cunoaşterea “mecanismelor”
intime care o alcătuiesc poate avea efecte îndelungate care să dea siguranţa că
mijloacele cercetării sunt folosite adecvat. Dacă ai instrumentele potrivite şi ştii cum
să le mânuieşti, procesul cercetării devine mult mai uşor şi mai rapid. În condiţiile
programării în timp a cercetării doctorale şi a faptului că cercetătorul are nevoie de
un fel de ghid pentru respectarea acestei programări în acumularea de cunoştinţe
este esenţială o formă oarecare de idee iniţială sau supoziţie pentru începerea
procesului de cercetare. Într-adevăr, fără ea nu există nimic care să stârnească o
temă sau un proiect de cercetare, care să motiveze în primul rând cercetarea însăşi.
Chiar şi susţinătorii convinşi ai cercetării generatoare de teorie au plecat pe teren cu
câteva idei de bază despre ceea ce căutau. Aşa cum se va dovedi, deosebirea
“cantitativ – calitativ” între cercetătorii care se contrazic în privinţa rolului teoriei în
cercetare şi, mai presus de orice, a “succesiunii şi relaţionării activităţilor incluse”
(Robson, 1995, 18) în proces, sunt rareori reflectate în proiecte reale de cercetare.
Deşi prezentarea metodelor de cercetare drept premise (vezi capitolul 2
pentru exemplificarea acestor termeni) nu este obişnuită, eu susţin că este totuşi
corectă atâta timp cât metodele sunt folosite de cercetătorul dintr-un anumit
domeniu. Aici vreau să arăt că alegerea metodelor nu trebuie să fie guvernată de
disciplina aleasă, ci de adaptabilitatea lor de a raspunde la întrebările pe care le-aţi
pus. Aceste teme vor fi reluate în capitolele următoare.
14
Structura cărţii
Cartea este împarţită în cinci capitole aşa cum se vede în figura 1.
Figura 1 Structura cărţii
Capitolui 1 prezintă natura cercetării doctorale. După introducere, urmează o
vedere de ansamblu a celor mai importanţi factori constituiţi în procesul doctoral,
inclusiv solicitarea de fonduri la organismele de sponsorizare şi conflictul aparent
între încercarea de a contribui la cunoaştere pe de-o parte şi cea de a obţine o
funcţie şi o calificare pe de altă parte. Sunt discutate două teme cheie ale cercetării
postuniversitare: unde să studiezi şi cum să-ţi programezi timpul ; ambele sunt
legate de parametrii externi stabiliţi de agenţiile finanţatoare şi universităţi.
Secţiunea finală, “Înainte să începi” prezintă modul în care se poate econimisi foarte
mult timp prin aplicarea unor sfaturi simple în primele stadii ale procesului cercetării.
După lecturile recomandate de la sfârşitul capitolului am inclus şi un scurt
comentariu la textul cărţii despre cercetarea postuniversitară ca să arăt contextul în
care se încadrează lucrarea de faţă.
Introducerea şi discutarea tuturor instrumentelor şi a terminologiei care
constituie “mecanismele interne” ale cercetării şi care conduc cercetarea formează
subiectul celei de-a doua secţiuni din capitolul 2.
Scopul meu este să demistific terminologia şi să prezint miezul chestiunilor
teoretice şi analitice care trebuie abordate în orice act de cercetare. Aşa cum am
sugerat, printr-o înţelegere clară a terminologiei folosite în cercetare şi prin
sublinierea temelor reflectate de această terminologie puteţi să vă planificaţi
proiectul. Vă sfătuiesc să reflectaţi nu numai la varietatea înţelesurilor unui concept,
ci şi la originile lui. Capitolul 2 discută pe scurt şi clarifică anumite concepte cheie
cum sunt metodele (asociate cu cercetarea cantitativă şi calitativă), metodologia,
teoria, tipurile ideale, tipologii şi paradigme. Aici am inclus şi o discuţie despre rolul
teoriei în cercetare, care caută motivele ce fac teoria necesară şi modul în care
15
1Natura
procesuluidoctoral
2Mecanismele
cercetării
3Începutul
4Metode,lucrul peteren şistadiile
cercetării
5Coordonarea,
susţinere orală şi altechestiuni
importante
aceasta ne ajută în investigaţii. Secţiunea la care mă refer îşi propune să înceapă
clarificarea misterului asociat aplicaţiei teoretice în ştiinţele sociale.
Ideea aici, ca şi în alte părţi ale lucrării, nu este să înlocuiesc un curs
cuprinzător al metodelor de cercetare, ci mai curând să vă plasez în poziţia din care
să înţelegeţi şi chiar să vă facă plăcere un anumit curs şi să fiţi mult mai analitici în
propriile studii. Veţi fi, de asemenea, în stare să identificaţi părţiile esenţiale cele mai
relevante ale procesului de cercetare din propriul proiect.
Voi continua apoi şi vă voi oferi câteva exemple ale abuzării de anumite
concepte în ştiinţele sociale. Moda saltului spre “platforma de success a conceptelor”
pare destul de cunoscută mediului academic, de unde şi faptul că profesorii şi
studenţii aleg şi folosesc câte un concept şi îl scot din contextul original numai pentru
că este răspândit. În fine, o secţiune sumară despre discipline, discursuri, munca
inter-disciplinară vă familiarizează cu diferenţele şi cu problemele disciplinelor
academice şi cu specificul lor.
Ceea ce pregăteşte drumul spre capitolul 3 “Începutul” care îşi îndreaptă
atenţia spre mecanismele cercetării şi debutul procesului de doctorat. Dat fiind că
orientarea din timp a temei este foarte importantă, acest capitol se concentrează pe:
• dezvoltarea temelor de cercetare şi a ipotezelor cu care vă ghidaţi
cercetarea
• procesul definirii şi nuanţării întrebărilor de cercetare şi a ipotezelor
• relaţia temelor de cercetare sau a ipotezelor cu metodele şi sursele ce
urmează să fie folosite în secţiunea empirică a tezei de doctorat.
Importanţa constituirii unui set de teme de cercetare şi ipoteze nu este
niciodată exagerată pentru că fără întrebări specifice nu veţi putea să vă organizaţi
munca de teren. Aşa cum am sugerat mai sus aceasta nu presupune că întrebările de
cercetare nu pot fi generate de munca pe teren (metoda inductivă). Cu toate
acestea, la un nivel pragmatic, puţini studenţi au timp sau fonduri ca să adune
cantităţi suficiente de date cu intenţia descoperirii unor întrebări relevante sau a
observării unui fenomen specific, mai ales că majoritatea aspiranţilor trebuie să
prezinte organismelor finanţatoare în primul rând o schiţă sau un plan de lucru pe
teren.
Capitolul 3 introduce noţiunea de continuum al conspectării literaturii
tematice, porneşte de la cel mai comun punct de plecare al cercetării (i.e.
familiarizarea cu un anumit subiect) până la citirea rapidă a textelor după lucrul pe
teren şi analizarea datelor. Odată ce aţi conceput câteva întrebări generale de
cercetare sau ipoteze puteţi să vă gândiţi la ce fel de lucru pe teren şi ce nivel de
analiză veţi aborda.
16
Capitolul 4 începe cu discutarea unor exemple de metode folosite în mod
curent pentru culegerea şi analizarea datelor, inclusiv interviuri, observaţii
participative, analiza documentelor şi analiza media. Repet, scopul secţiunii de
metode nu-şi propune să ofere o redare cuprinzătoare a tipurilor de proceduri pentru
colectarea şi analiza de date, ci să introducă o serie de metode empirice şi să
motiveze modul în care metoda aleasă spre a fi folosită în studiu este guvernată de o
anumită logică inclusă în metodologia folosită sau în raţiunea de a fi a cercetării.
Restul capitolului furnizează o vedere de ansamblu asupra culegerii de date şi a
muncii pe teren. Acestea sunt în mare măsură produsele alegerilor făcute în legătură
cu tipurile de întrebări puse şi cu nivelul analizelor şi metodelor selectate pentru a le
răspunde.
Capitolul continuă apoi cu explorarea posibilei etapizări a stadiilor cercetării, o
idee ce se simplifică şi facilitează procesul de cercetare şi pe care se aşteaptă să o
primească şi finanţatorii externi ai cercetării. Aici ofer o linie de orientare în procesul
de cercetare care ar trebui adoptată şi ajustată ca să se potrivească necesităţilor
individuale şi împrejurărilor. Aşa cum voi arăta, este important ca studenţii să-şi
imagineze discursul pe care-l va urma cercetarea lor de la un stadiu foarte incipient.
Înpărţirea procesului de cercetare în stadii uşor de administrat şi înţeles face parte
dintr-o strategie de cercetare de succes atâta timp cât păstraţi un sens al întregului
proiect. (vezi Bartov, 1997, 35-50, care nu este de acord cu ideea stadiilor de
cercetare). Studenţii vor constata că există o logică inerentă, deşi nu este aceeaşi în
fiecare caz, a procesului de cercetare şi că aceste stadii prezentate s-au influenţat
puternic unele pe altele şi sunt relaţionate.
Capitolul 5, final, abordează câteva chestiuni importante care se vor reflecta
direct în modul în care încheiaţi sau nu studiile, stadiul final al definitivării tezei de
doctorat şi al acceptării ei. Capitolul începe prin prezentarea naturii relaţiei
coordonator – student / aspirant şi a coordonării în general. Este important ca aceşti
factori să fie luaţi în seamă înainte să vă începeţi studiile, ca să scoateţi cât mai mult
din aceste informaţii. Eşecul încheierii studiilor doctorale pare să fie provocat adesea
de nepotrivirea dintre coordonator şi aspirant. A doua secţiune oferă un rezumat al
experienţei susţinerii orale. Surprinzător, s-a scris mai puţin despre aceasta, deşi ea
poate fi una din cele mai fericite zile din viaţa unui candidat doctorand. Această
secţiune demistifică procesul pentru că evocă propria mea experienţă şi a unor
profesionişti cu activitate îndelungată şi pentru că dezvăluie semnificaţia, înţelesul,
procesul şi variantele rezultate ale însăşi susţinerii orale. A treia secţiune se referă
chiar la scrierea efectivă a tezei de doctorat şi la câteva propuneri pentru publicare şi
colaborarea la revistele de specialitate. Secţiunea următoare se ocupă cu etica
17
cercetării şi problema plagiatului. În timp ce prima a fost foarte importantă din
totdeauna, cea de-a doua a devenit importantă mai ales acum când Internetul oferă
studenţilor o cantitate necuantificabilă de informaţii uşor accesibile.
Penultima secţiune a capitolului 5 include o discuţie despre căile prin care să
obţineţi cele mai bune rezultate la simpozioane, seminarii şi conferinţe şi despre
abordările prin care să vă construiţi conexiunile utile pentru propriile studii. Secţiunea
finală rezumă calităţile necesare pentru completarea doctoratului. Aşa cum veţi
vedea, ele sunt transferabile, înrudite cu condiţiile de angajare care pot fi aplicate
într-un număr de împrejurări în interiorul şi în afara vieţii academice.
Apendicele 1 include un glosar al unor termeni cheie folosiţi şi adesea prost
înţeleşi în cercetarea din ştiinţele sociale. Toţi termeni scrişi cu corp plin de literă în
textul principal pot fi găsiţi în glosar. Glosarul poate fi folosit ca un ghid de referinţă
în timp ce parcurgeti această carte sau alte texte şi va rămâne un îndrumar util pe
toată durata cercetării. Alegerea termenilor a fost dictată de importanţa lor pentru
cercetarea post-universitară din ştiinţa socială, cu concentrare pe elementele
constitutive esenţiale în majoritatea cercetărilor.
În final, Apendicele 2 dă câteva exemple de sisteme pentru trimiteri şi
referinţe.
1Natura cercetării doctorale
18
1. Introducere
Această carte nu este un compendiu de metodel de cercetare a metodologiilor şi
tehnologiilor. În schimb, eu ofer o introducere în cercetarea din ştiinţele sociale.
Scopul acestui prim capitol este să înceapă să vă familiarizeze, ca aspirant
postuniversitar, cu natura, instrumentele şi terminologia procesului de cercetare. Un
loc central între scopurile mele este „demistificarea” cercetării postuniversitare în
diversele sale structuri graduale: MA, Mphil, Ph D şi Dphil1. Accentul cade pe
cercetarea doctorală, dar mulţi alţi termeni şi o mare parte din acest proces se aplică
întregii cercetări postuniversitare. Sugestiile şi sfaturile pot să-i intereseze pe
cercetătorii care trebuie să scrie o dizertaţie lungă sau rapoarte structurale de
cercetare. Multe din cele ce urmează vor avea relevanţă pentru cercetare în general,
dar este nevoie să subliniez câteva puncte specifice despre obţinerea unor calificări
academice superioare:
• aspiranţii trebuie să dovedească un grad de originalitate în lucrarea lor
• aspiranţii trebuie să demonstreze că au încheiat cu succes o pregătire
pentru cercetare, adică trebuie să fie în situaţia de a formula întrebările de cercetare
şi să justifice folosirea unor metode specifice de cercetare.
Intenţionez să vă port prin cele mai importante aspecte ale cercetării şi să vă
clarific multe din conceptele folosite în ştiinţa socială şi în cele umaniste. Trebuie să
fac de la început două precizări: prima, nu ofer un model de abordare a cercetării
postuniversitare, ci prezint stadiile logice ale acesteia, care, o dată înţelese, fac mai
puţin îndoielnică perspectiva completării unui proces îndelungat. A doua, eu abordez
procesul de desfăşurare a cercetării postuniversitare din unghiul ştiinţlor sociale şi nu
din cel al unei discipline specifice din interiorul acestora. Cărămizile muncii de
cercetare sunt similare pentru toate disciplinele cu obiective din ştiinţa socială. Ceea
1 Este vorba de titlurile academice Master in arte, Master of Arts, acordat celor care au scris o teza in ştiinţele umaniste şi de gradul imediat superior de Doctor in Filosofie, Philosophiae Doctor, conferit încă din Evul mediu celor cu studii si cercetări proprii în alte domenii decât în teologie, medicină şi drept. (n.tr.)
19
ce deosebeşte o abordare metodologică de alta sunt tocmai ordinea şi nivelul de
importanţă conferite componentelor de bază ale cercetării.
Titlul de doctor poate să pară învăluit în mister. El poate fi obţinut cu succes
de către oricine are inteligenţă, şi, la fel de important, voinţa necesară. Ceea ce nu
înseamnă că drumul spre doctorat este uşor. Participarea şi o voinţă de fier sunt
esenţiale, dar cu puţin folos dacă nu sunt însoţite de o minte deschisă şi iscoditoare
şi de dispoziţia de a accepta criticile şi sfaturile, de a asculta şi de a învăţa de la alţii.
Tocmai aici se ascunde prima dificultate: ca să obţineţi cu succes un grad universitar
superior va trebui să vă re-evaluaţi şi să vă recalibraţi opiniile adesea temeinic
elaborate în lumina materialelor noi, a argumentelor şi a dezbaterilor cu care veţi da
piept de-a lungul călătoriei de pregătire. Este aproape sigur că tema iniţială şi
fundamentările care o susţin se vor deosebi de teza finală în măsura în care
supoziţiile vă vor fi verificate de dovezi şi opiniile vă vor fi modelate şi formate în
procesul învăţării.
Natura procesului doctoral
Natura procesului doctoral s-a schimbat considerabil în Marea Britanie în ultimii ani,
şi această carte este pătrunsă de un simţ pragmatic menit să reflecte aceste
schimbări. Potrivit lui Robert Cowen, procesul doctoral a fost birocratizat tot mai mult
– cu alte cuvinte, doctoratul este „din ce în ce mai puţin o probă a puterii intelectuale
a criticii originale” şi tot mai mult un test al capacităţii de organizare atât a
individului cât şi a isntituţiilor de învăţământ superior (Cowen, 1999, 184). Nu încape
îndoială că procesul doctoral trebuie înţeles acum ca o ucenicie în timpul căreia
abilităţi transmisibile sunt învăţate, abilităţi ce pot fi folosite în interiorul şi dincolo de
mediul academic. Accentul se pune în prezent pe perioada (limitată) de timp
rezervată studiului şi pe învăţarea lucrurilor esenţiale (metodele de cercetare) şi pe
îndeplinirea anumitor stadii de cercetare (inventarierea literaturii de specialitate,
capitolele de metodă şi aşa mai departe). Organismele din afara universităţilor, în
special ESRC (Economic and Social Research Council – Consiliul pentru cercetare
economică şi socială) şi tot mai mult AHRB (Comitetul de cercetare în domeniul
artelor şi ştiinţelor umaniste, Arts and Humanites Research Board) din Marea Britanie
tind să stabilească linii directoare detaliate pentru cercetarea doctorală şi prescriu
calităţile specifice şi pregătirea pe care trebuie să le asigure instituţiile (de
învăţământ superior) ca să-şi obţină recunoaşterea şi de aici posibilitatea de a fi
alese să primească bursieri sau aspiranţi sponsorizaţi (vedeţi mai jos condiţiile de
20
candidare la asemenea instituţii). Facultăţile universităţilor nu-şi pot permite să
existe fară recunoaşterea externă – un fel de „certificat de calitate” (un semn al
excelenţei) – chiar dacă numărul cursanţilor susţinuţi din surse externe poate fi mic
faţă de numărul total al cursanţilor la doctorat din întreaga Mare Britanie. Această
abordare, evident structurală, poate să facă mai accesibilă obţinerea unui doctorat cu
condiţia ca să aveţi suficient timp să vă gândiţi la propria activitate şi poate fi o
experienţă satisfăcătoare şi utilă pentru cariera ulterioară. Pe parcurs presupun că vă
veţi afla sub condiţionări financiare şi de timp, dat fiind că majoritatea
regulamentelor universitare impun ca doctoratul să fie pregătit în trei ani, iar
finanţările postuniversitare sunt extrem de greu de găsit. Dacă aspirantul nu-şi
încheie studiile într-o perioadă de timp dată, departamentul în care s-a înscris s-ar
putea să suporte consecinţele, deoarece recunoaşterea continuă este strâns legată
de numărul absolvenţilor.
Primul lucru de remarcat în legătură cu doctoratul este ce nu reprezintă el.
Rareori este un „magnus opus”, studiul tuturor studiilor existente pe o temă anume
(multe sisteme educaţionale întreţin această idee oferind o opţiune superioară de
doctorat. Sistemul nu este folosit în Marea Britanie). Pentru asta există suficient timp
mai târziu, aşa cum au făcut, de fapt marii gânditori. De exemplu Albert Einstein şi
Karl Marx au avut contribuţii relativ modeste în domeniile lor prin teza de doctorat,
dar au acordat acea perioadă de timp învăţării instrumentelor ştiinţei lor şi au
demonstrat „stăpânirea pe deplin profesională a paradigmelor prestabilite din
domeniu” (Phillips and Pugh, 1994,35).
Intrarea la doctorat trebuie privită ca un proces de învăţare, de ucenicie în
arta cercetării pe parcursul căreia vă veţi deprinde să reflectaţi la originea teoriilor şi
conceptelor, la modul de teoretizare, la îmbinarea teoriei cu practica şi la
posibilităţile de prioritizare şi organizare a unei cantităţi vaste de material într-un text
inteligibil pe o perioadă scurtă de timp. Disciplina necesară pentru încheierea cu
succes a doctoratului îi va oferi aspirantului beneficii dincolo de cadrul academic. Aşa
cum am arătat deja, capacitatea de înţelegere este o calitate utilă în desfăşurarea
studiilor doctorale, dar este mai curând o condiţie necesară decât una curentă. În
plus, o să aveţi nevoie de o combinaţie între răbdare, rezistenţă, disciplină, interes şi
inteligenţă ca să duceţi la bun sfârşit sarcina asumată. Importantă este şi
disponibilitatea de a reflecta şi de a adapta premisele existente (numite uneori
„bagajul pe care-l luăm cu noi în procesul de cercetare”) rezultate din experienţa
academică şi de viaţă precedente. Acesta este un punct important pentru mulţi
cursanţi – şi mulţi membri ai corpului academic – care se ataşează unui anumit mod
de interpretare la sânge a doveziilor, argumentelor sau perspectivelor în lumina unor
21
noi abordări pur şi simplu pentru că ceva a rămas neschimbat multă vreme. Nu
încape îndoială că o educaţie solidă instituţionalizată vă va ajuta să luaţi doctoratul,
dar există beneficii şi alţi factori cum ar fi agilitatea mentală, spiritul de căutare,
motivaţie şi disciplină.
Cererile de finanţare
Nu s-a descoperit încă o formulă secretă care să garanteze succesul în depunerea
unei cereri de finanţare la organismele de susţinere postuniversitară, dar trebuie
remarcate câteva puncte. Data limită de depunere a formularelor este, de obicei 1
mai, deci este nevoie să începeţi cu mult înainte procesul de completare, preferabil
mai întâi trebuie să aflaţi în competenţa cărui organism de finanţare vi se încadrează
proiectul. În termeni generali, ESRC2 se ocupă de teme din ştiinţa socială în timp ce
AHRB acoperă mai mult proiectele umaniste şi de artă. Există şi o zonă de
suprapunere a celor două şi trebuie să o identificaţi înainte să vă prezentaţi cererea.
Cel mai bun mod de pornire este să verificaţi website-ul ambelor organisme (pentru
ESRC: www.esrc.ac.uk; pentru AHRB3: www.ahrb.ac.uk) unde puteţi găsi precizările
comune ale celor doi finanţatori şi zonele pe care le susţin. Descărcaţi toate
informaţiile relevante, inclusiv liniile directoare şi îndrumările de completare a
formularelor. Făceţi-vă timp să vă familiarizaţi cu formularul, cu cerinţele de
completare şi cu informaţiile şi documentaţia necesare. Aşa cum veţi vedea, o mare
parte din documentare (aparat critic, confirmarea rezultatelor şi aşa mai departe)
trebuie origanizate cu mult timp înainte de data limită. Trebuie să vă stabiliţi un
calendar provizoriu cu ce aveţi de făcut. Dacă aţi găsit deja un loc în care să studiaţi,
veţi beneficia de competenţele instituţiei respective şi a personalului ei pentru
finalizarea formulalelor. Total separat de faptul că va trebui să prezentaţi o cerere
remarcabilă, capabilă să vă recomande pentru finanţare trebuie să răspundeţi foarte
exact la întrebările din formular ca să fiţi sigur că furnizaţi organismelor financiare
toate informaţiile de care au nevoie. În general, formularul ERSC este mai greu de
completat, şi de aceea ia un timp îndelungat. Mult mai multă atenţie trebuie acordată
propunerii efective decât formularului AHRB, care solicită mai puţine detalii decât cel
de la ERSC. Conţinutul propunerii dumneavoastră şi structura ei vor depinde în
consecinţă de tipul de bursă solicitat. Este posibil ca în viitor şi AHRB să ceară o
propunere mai detaliată pentru proiectul doctoral.
2 Vezi pg. 93 Idem
22
ERSC nu mai finanţează în totalitate doctoratele şi astfel mutarea atenţiei pe
finanţarea unui doctorat pe patru ani va duce la o concurenţă şi mai acerbă în
obţinerea mult râvnitelor stipendii. În asemenea împrejurări devine şi mai importantă
necesitatea de a furniza propuneri precise şi clare. Ceea ce-i deosebeşte pe
solicitanţii cu calităţi egale (şi aici mă gândesc la calificative foarte bune şi excelente,
aproape obligatorii pentru şansa unei burse) este capacitatea de comunicare a celor
ce urmează (vezi capitolul 2 pentru termenii folosiţi)
• un rezumat concis şi clar al problemei abordate
• o orientare despre modul în care subiectul propus se încadrează în contextul
mai larg al literaturii de specialitate
• o discutare a abordării teoretice adoptate
• un număr de probleme şi ipoteze de cercetare bine determinate
• discutarea metodelor aplicate pentru ca să răspundeţi, să respingeţi sau să
validaţi problemele şi ipotezele de cercetare
• cunoaşterea resurselor relevante de date şi a analizei acestora
• un calendar pentru finalizarea tezei
Este nevoie de multe planificări şi replanificări pentru ca să înghesuiţi toate aceste
informaţii în spaţiul din formular, aşa că apucaţi-vă de aceste operaţiuni cât mai
curând posibil (pentru căile de a ajunge la ideile şi problemele de cercetare vezi
capitolul 3).
Şi nu uitaţi că multe departamente oferă burse parţiale, integrale, scutiri de
taxe sau GTA (Graduate Teaching Assistantship – Asistenţă pentru pregătirea
absolvenţilor – susţinere de seminarii ca asistent sau preparator) ca modalităţi
alternative de susţinere a studiilor dumneavoastră. Mulţi cursanţi postuniversitari
reuşesc să şi predea pe durata pregătirii tezei, dar aici trebuie găsit un echilibru.
Activitatea pedagogică vă ajută, într-adevăr să acumulaţi o experienţă nepreţuită şi
să câştigaţi ceva bani în plus, dar nu trebuie să vă distragă de la scopul propus:
finalizarea studiilor. Realist vorbind, 3 – 4 ore de predare pe săptămână este
maximum, dacă ţinem cont că trebuie să vă pregătiţi lecţiile, să corectaţi lucrările
propriilor cursanţi şi să vă deplasaţi spre şi de la locul de muncă.
Între contribuţia la cunoaştere şi obţinerea
calificativelor
23
Această carte a fost concepută nu numai să vă ajute să luaţi doctoratul în trei ani, ci
şi să vă conducă spre o contribuţie meritorie la dezbaterile existente şi aceasta prin
evidenţierea instrumentelor şi a încrederii în realizarea unui asemenea scop. Teama
de necunoscut, de ezoteric şi de lucruri complexe abia că zădărniceşte procesul.
Dacă priviţi procesul de cercetare dezgolit, relevant pentru lectura care constituie un
academism benefic, vă veţi afla în situaţia de a depăşi toate temerile. Presupun că
oricine citeşte aceste rânduri va fi absolvent sau în pragul absolvirii, va avea un
palmares excelent sau foarte bun (majoritatea universităţilor insistă ca notările să fie
cel puţin foarte bune pentru înscrierea la doctorat şi chiar la masterat; există şi
excepţii, dar în special cei care au absolvit facultatea mai demult, dovedesc notări
diferite dar cu valori echivalente). Distanţa dintre o dizertaţie mai temeinică (Master
în arte; Magister Artium) este mai mică decât cea dintre BA (Bachelor of Arts;
Bacalaureatus Artium – absolvent, licenţiat) şi PhD (Doctor în filosofie, Philosophea
Doctor) dat fiind că masterandul este deja familiarizat cu multe probleme care-l
aşteaptă pe doctorand. Saltul de la BA la PhD este mare dar nu de neatins. Cel mai
evident aspect, unic în cercetarea doctorală este importanţa pe care o acordă
individului. Există puţine elemente învăţate ale gradului universitar cu excepţia
pregătirii pentru cercetare şi candidatului i se cere să aibă un simţ mai dezvoltat al
auto-disciplinei faţă de cel cu care sunt obişnuiţi absolvenţii universitari şi
masteranzii. Binenţeles că auto-disciplina este mai uşor de dobândit dacă subiectul
vă interesează cu adevărat sau dacă vă este clar de ce porniţi pe calea spre un grad
academic superior.
În primul rând, de ce vă înscrieţi pentru cercetare doctorală? Poate doar să avansaţi
în ierarhia carierei, sau să obţineţi o anumită funcţie; sper să fie o combinaţie a celor
două motive, însoţite de dorinţa de a efectua şi o cercetare originală (esenţială
pentru doctorat). Denis Lawton are dreptate când afirmă că numai pentru că te
interesează ceva anume nu înseamnă că trebuie să scrii o teză de doctorat despre
acel ceva. S-ar putea să ai mai mult succes dacă scrii un alt tip de lucrare, una care
nu ridică „obstacolele” pe care trebuie să le depăşească aspirantul. (Lawton, 1999,3).
Până la urmă combinaţia dintre o temă de interes şi capacitatea de a o trata ar trebui
să vă asigure o şansă de succes pe perioada stabilită de studiu. Important e să nu
faceţi doctoratul doar de dragul titlului. Acesta poate fi impresionant – pentru un
anumit timp – dar nu este şi un motiv suficient ca să studiaţi din greu timp de trei ani.
Ca cercetător trebuie să vă propuneţi o contribuţie originală la volumul existent de
cunoştinţe, pentru că dacă nu o puteţi realiza nici nu aveţi cum să scrieţi teza de
doctorat.
24
De ceea ce trebuie să vă feriţi în orice situaţie este adăugarea a încă unei monografii
la muntele de lucrării existente, un scenariu în care aşa cum arată George Steiner:
„adevărata sursă din tomul lui Z este a lui X şi lucrarea lui Y pe aceeaşi temă”
(Steiner, 1991,39). Ceea ce vă puteţi propune, de fapt, este să vă apropiaţi cât mai
mult cu putinţă de ceea ce Steiner numeşte „imediatul” sau, cum interpretez eu
termenul aici, evenimentul asupra căruia doriţi să faceţi lumină. Scopul cercetării nu
trebuie să fie analiza criticii unui eveniment, ci elaborarea unei interpretări a
evenimentului propriu-zis. Aveţi nevoie de materiale terţiare (texte despre texte) şi
secundare (scrierile altora despre eveniment) care să vă poziţioneze şi să vă
orienteze munca, să vă plaseze contribuţia, dar scopul este să o completaţi cu
material primar sau nou, sau cu o nouă interpretare. Există aici o anumită tensiune în
cerinţa de a elabora o lucrare originală într-o perioadă de timp. Aşa cum am sugerat
mai sus, timpul nu este garanţia unei activităţi academice bune pentru că dacă nu
înţelegeţi componentele fundamentale ale întregului demers, indiferent de timpul
acordat cercetării nu va rezulta o cercetare precisă şi utilă.
Locul potrivit de studiu
De la început alegerea departamentului adecvat pentru proiect este crucială.
Dacă într-un departament dat mai sunt doar încă doi aspiranţi, unul care tratează
interpretarea marxistă a romanului Das Schloss4 a lui Franz Kafka şi celălalt analiza
economică a dinamicii ratei de schimb dolar – marca germană nu vă îndreptaţi spre
cel mai potrivit mediu dacă studiaţi, să zicem, rolul fermierilor polonezi în integrarea
europeană. Dincolo de faptul că într-un asemenea departament s-ar putea să nu
găsiţi un expert în studiul Poloniei, sau poate chiar al Europei, vă veţi trezi izolat în
studiile pe care le faceţi şi nu prea aveţi şansa unor reacţii pe care le aşteptaţi şi
posibilitatea să vă prezentaţi progresiv rezultatele muncii în seminarii
postuniversitare. Aşa că dacă doriţi să evitaţi izolarea alegeţi o facultate cu mai mulţi
aspiranţi, una care oferă cadrul şi forma pentru dezbateri. Această alegere se leagă,
evident, de posibilitatea de a obţine sprijin financiar. Nu e o idee rea să vorbiţi cu
câţiva cursanţi admişi deja şi să aflaţi ce facilităţi şi oportunităţi există, şi să le
cunoaşteţi propriile lor experienţe de cercetare. Nu vă feriţi să întrebaţi despre
asigurarea cursurilor, de metode de cercetare specifice de care aţi putea avea nevoie
pentru studii. Interesaţi-vă de procedurile de evaluare pentru procesul de coordonare
şi dacă facultatea are un membru desemnat drept coordonator pentru studiile
4 Castelul, scris în 1922, publicat postum de Max Brod în 1926 (n.tr.)
25
postuniversitare. Aceste mecanisme trebuie privite ca avantaje pentru studiu (e.g.
întâlniri de supervizare, comisie anuală de evaluare, comitete de legătură aspirant –
corp profesoral şi aşa mai departe) şi ca modalităţi de organizare a unui proces
singular în sine. Este imaginea total diferită a idealului originar în cercetarea
doctorală dezvoltată în Germania de Wilhelm von Humboldt şi care se baza pe
Einsamkeit (izolare) şi Freiheit (libertate), nici una dintre ele nefiind virtuţi necesare,
date fiind condiţiile şi rigorile cu care se confruntă doctoranzii moderni (vezi Cowen,
1999,185).
Există, evident, un punct în care prea multe obstacole birocratice sufocă
gândirea creatoare, dar şi prea multe proceduri comasate pot duce la izolare şi chiar
la abandon. Nu lăsaţi ca alegerea facultăţii să se orienteze doar după prezenţa unui
scolast de renume – dacă sunt câţiva la acelaşi departament atunci e bine. Pentru că,
altfel, marile personalităţi universitare sunt extrem de solicitate, au un număr mare
de doctoranzi, programul lor e foarte încărcat (i.e. când aveţi mai multă nevoie de ei
sunt plecaţi în străinătate) şi este greu de stabilit o întrevedere. În cazul în care
aşteptaţi o reacţie la studiile dumneavoastră – parte importantă în dezvoltarea tezei –
s-ar putea să dureze câteva luni. Dacă există profesori competenţi la o anumită
catedră, aceste perioade se reduc, pentru că veţi găsi mereu pe cineva cu care să vă
discutaţi ideile şi care să vă sugereze abordări tematice în concordanţă cu obiectivele
de cercetare ale departamentului. Ţineţi minte pericolele asociate cu coordonatorii,
oricât de celebri ar fi ei. Acestea includ:
• să faceţi munca coordonatorului
• să nu puteţi veni niciodată cu o idee originală (pentru că profesorul a mai
auzit-o, a făcut-o etc.)
• o lipsă generală de încredere în propria judecată şi o încredere exagerată în
cea a coordonatorului, mai ales în cunoaşterea domeniului de către acesta.
Este nevoie, totuşi de cineva care ştie ce înseamnă un doctorat şi care este
interesat măcar pe jumătate de domeniul în care v-aţi ales tema şi este receptiv la
tratarea pe care dumneavoastră o abordaţi. La modul ideal ar trebui să căutaţi o
coordonare combinată (cotutelă), idee discutată mai detaliat în capitolul 5.
Probleme de timp
26
Capacitatea de administrare corectă a propriului timp este de maximă importanţă în
cercetare şi aici este locul în care trebuie să-i acordăm atenţie. Un început lent se
traduce printr-o grabă înebunitoare spre sfârşitul perioadei de studiu. Libertatea pe
care v-o oferă studiile doctorale la zi – adică nu aveţi şi un servici în această perioadă
– poate duce la o proastă administrare a timpului. Încercaţi să nu faceţi nopţi albe şi
să vă treziţi apoi la două după amiaza. Un somn bun noaptea şi un program stabil de
lucru duc la cele mai bune rezultate. Nu uitaţi să acordaţi timp vieţii din afara
cercetării doctorale, pentru că o cufundare totală în studiu fără să mai ieşiţi să luaţi
aer poate provoca multe probleme. În primul rând trebuie să vă rezervaţi timp în
afara studiului direct, ca să vă recreaţi, să asimilaţi şi să reflectaţi asupra a ceea ce
aţi gândit, aţi citit şi aţi scris. În al doilea rând, dacă renunţaţi la pasiuni şi la viaţa
socială ca să câştigaţi câteva ore de lectură în plus, rezultatele s-ar putea să fie
contra-productive. Trebuie să vă găsiţi un „echilibru” interior, o stare care diferă de la
un individ la altul (vezi May, 1999, 62-3). Până la urmă asta vă doriţi şi speraţi să
obţineţi după doctorat, aşa că e bine să începeţi de acum. Motivele risipei de timp
sunt multiple: de exemplu, perfecţionistul care refuză să scrie dar acumulează date
va fi în cele din urmă îngropat sub un morman de informaţii din care poate să extragă
puţin sau nimic. Perfecţionistul nu va profita de schimburile de opinie frecvente cu
propriul coordonator şi riscă „să treacă pe lângă subiect” să divagheze de la zona de
cercetare. Pentru unii perfecţionismul poate fi o virtute, dar în condiţiile unor limitări
stricte în timp ar putea să împiedice, de fapt, obţinerea unor succese. Alte motive ale
întârzierilor includ distragerea de la tema propusă. Este o cauză care poate lua mai
multe forme, inclusiv să trebuiască să aveţi un serviciu din care vă întreţineţi – o grijă
în plus pentru cursanţii angajaţi care fac cercetare pe lângă păstrarea unui loc de
muncă. Odată întrerupt avântul cercetării este foarte greu să găsiţi o cale de
întoarcere. De aceea studiile postuniversitare cer efort şi concentrare constantă pe o
anumită perioadă de timp, şi aspiranţii trebuie să se întrebe dacă sunt hotărâţi să-şi
asume această răspundere înaintea începerii studiilor. Dar există şi o latură
încurajatoare: cercetarea este un proces treptat de acumulare a cunoştinţelor care
aduce cu sine sentimentul de împlinire şi încredere; la rândul lui, acesta face întregul
proces mai plăcut şi se poate concretiza prin tipărirea cercetării sau prin prezentarea
ei publică pe parcurs.
Alegerea subiectului
27
O idee limpede despre ce intenţionaţi să studiaţi (odată lămurită întrebarea de ce) vă
ajută să aveţi un început bun. Începeţi cu alcătuirea unei liste reduse a zonelor de
interes, ţinând cont că ele trebuie să corespundă cu cele ale departamentului ales,
sau să fie înrudite cu ele. Restrângeţi aria subiectelor cât mai curând posibil. Ceea ce
nu înseamnă că „ce” – sau punctul de plecare al cercetării – este static; el se poate
schimba şi redefini în lumina cercetărilor ulterioare, dar este esenţial să vă
concentraţi atenţia într-un stadiu incipient pe o zonă specifică. De exemplu, începeţi
declarând „mă interesează politica externă a Franţei”. Potenţial este o zonă vastă,
care include aspecte de securitate, relaţiile între state şi exprimarea intereselor unui
stat faţă de altele etc. În faza de început vă bazaţi pe experienţe precedente, intuiţii
sau preferinţe şi înclinaţia personală ca să vă concentraţi cercetarea pe o zonă
anume, să zicem relaţiile bilaterale dintre Franţa şi Marea Britanie. Prin concentrarea
interesului începeţi să pătrundeţi treptat în literatura dedicată relaţiilor bilaterale
franco–britanice, parcurgând anumite texte ca să vedeţi ce s-a scris şi, mai ales, ce
nu s-a scris pe acest subiect. Vom reveni la un exemplu asemănător când vom
discuta mecanismele cercetării.
Înainte să începeţi
Există câteva lucruri care fac, de obicei, procesul de cercetare mult mai productiv şi
mai plăcut şi care permit să „porniţi în trombă”. Secţiunea de faţă se opreşte la ceea
ce trebuie să faceţi înainte să vă apucaţi de proiectul de cercetare. Porniţi de la
deprinderea de a evalua posibilităţile de realizare a propriului proiect ca să ajungeţi
la cunoaşterea a ceea ce înseamnă un grad academic sau universitar, în primul rând.
Dacă la începutul studiilor vă rezervaţi un pic de timp să vă familiarizaţi cu ceea ce
vă aşteaptă faceţi, de fapt, economie de timp: uneori „iepurii” din fabulă se aruncă
să-şi scrie dizertaţiile sau tezele fără să ţină cont de reglementările universităţilor, de
formatul sau lungimea tezei, in timp ce „ţestoasele” îi întrec pentru că au acordat
suficient timp studierii terenului de cercetare înainte să se apuce de lucru.
În mod surprinzător mulţi aspiranţi postuniversitari habar n-au din ce se
presupune că ar trebui să constituie dizertaţia sau teza lor dincolo de lungime şi
poate dincolo de fraza de intimidare din manualele universitare (în cazul
doctoranzilor) care cer ca „lucrările să contribuie substanţial la cunoaşterea umană”.
Această formulare este suficientă ca să descurajeze orice candidat. Adevărul este că
în acest punct nu ştiţi ce este gradul academic la care aspiraţi, nu aveţi cum să vă
28
programaţi calea de a ajunge la el. Închipuiţi-vă că vă pregătiţi pentru o alergare dar
nu cunoaşteţi pe ce distanţă. Degeaba sunteţi un bun sprinteur dacă cursa are 16
kilometri lungime. Iată de ce este nevoie să vă familiarizaţi cu ceea ce vi se cere
înainte de a vă apuca de lucru. Puteţi învăţa multe prin simpla parcurgere a unor
lucrări mai vechi ale candidaţilor dinaintea dumneavoastră – de obicei sunt adunate
toate în secţiunea principală a bibliotecii universităţii. Care este numărul mediu de
pagini? Care e raportul (?) dintre materialul empiric, rezultatul cercetării literaturii de
specialitate şi abordarea teoretică în facultatea şi pe tema pe care le-aţi ales?
Familiarizaţi-vă cu structura tezelor şi, ulterior, o să descoperiţi o anumită structură.
Iată un exemplu standard care vă va ajuta să identificaţi componentele specifice ale
cercetării (nu uitaţi totuşi, că acesta este doar un model de cercetare şi nu trebuie
considerat drept fix):
• introducere
• rezumat al literaturii de specialitate
• metodologie
• studiu/(ii) de caz / secţiune empirică
• evaluarea
• concluzii
Acest exemplu este corect pentru multe teze standard din ştiinţele sociale. În
ştiinţele umaniste, totuşi stadiile menţionate mai sus s-ar putea să fie mai puţin
pronunţate. Până la urmă, aveţi un început şi un sfârşit. Trebuie să vă racordaţi teza
la o literatură mai cuprinzătoare (punctul al doilea din enumerarea de mai sus) şi
teza dumneavoastră va demonstra, probabil implicit, o metodologie, un studiu de caz
sau un subiect. Va trebui să vă evaluaţi şi să vă rezumaţi munca. Diferenţa este că în
ştiinţele sociale secţiunile menţionate mai sus s-ar putea să fie definite mult mai clar
între ele. Aici este util un sfat simplu şi anume că trebuie să vă familiarizaţi cu ceea
ce vă aşteaptă. Dacă aveţi o idee cât de vagă despre ce vă propuneţi o să reuşiţi să
risipiţi multe mituri şi nelinişti şi puteţi să vă formaţi o imagine a logicii de cercetare.
Prin descompunerea tezei în capitole mari, ca în exemplul anterior, începeţi să simţiţi
cam ce ar trebui să cuprindă ea.
Capitolele următoare vor aborda mai amănunţit aceste stadii de cercetare şi
vor clarifica relaţia dintre părţile care o alcătuiesc. Odată ce v-aţi familiarizat cu teza
de doctorat în facultatea şi universitatea aleasă, cel mai bun sfat este să analizaţi
formatul şi prezentarea propriei cercetări în această lumină. De obicei biblioteca
universităţii are pliante despre prezentarea tezei, incluzând paginaţia (dimensiunile
marginii), corpul de literă, dimensiunea lui, cum să folosiţi notele de subsol şi
29
bibliografia şi numărul de cuvinte (verificaţi dacă acesta include sau exclude
apendicele, tabelele, diagramele, bibliografia şi notele de subsol). Citiţi pliantul
înainte să începeţi să scrieţi pentru că dacă setaţi teza şi computerul după formatul şi
stilul (dimensiunea frazei, paragraful, paginaţia etc.) potrivit cerinţelor din
regulamentul facultăţii sau universităţii alese puteţi scrie toate textele legate de
lucrare fără să faceţi nici o modificare la asamblarea diferitelor secţiuni ale
proiectului. Stabilirea formatului încă de la început nu înseamnă că primele secţiuni
sau idei pe care le aşterneţi pe hârtie rămân neschimbtate. Din contră, veţi reveni
asupra lor, veţi re-concepe secţiuni şi capitole de mai multe ori înainte ca să le
consideraţi încheiate (vezi capitolul 5 şi îndrumările pentru scrierea tezei).
Aparatul critic şi alte sfaturi
Este o idee bună să constituiţi aparatul critic şi bibliografia chiar de la început şi să vă
hotărâţi asupra sistemului de referinţe pe care doriţi să-l folosiţi (Harvard pentru
ştiinţele umaniste) şi să-l respectaţi pe parcursul întregului text. Trimiterile adecvate
includ notarea exactă a surselor pe număr de pagină, a cărţii, a titlului revistei sau
ziarului, a autorului şi a ceea ce e mai frecvent trecut cu vederea, a editorului, a
locului şi datei publicării sursei din care citaţi (vezi apendicele 2 pentru exemple de
trimiteri). Dacă fotocopiaţi dintr-o carte sau dintr-o revistă, nu uitaţi pagina titlu şi
pagina de drepturi – cea care conţine detalii esenţiale si care urmează paginii titlu.
Când fotocopiaţi un capitol sau un articol dintr-o carte sau o revistă – respectând,
binenţeles, drepturile de autor – începeţi cu sfârşitul acestora şi mergeţi spre început
astfel încât să aveţi paginile puse în ordine şi să evitaţi pierderea a jumătate de oră
ca să ordonaţi textul copiat. Dacă aveţi note exacte şi le listaţi faceţi o economie
importantă de timp (timpul pierdut pentru căutarea unor note sau citate rătăcite ar
putea ajunge pentru scrierea unui nou capitol al lucrării). Notarea corectă şi atentă se
leagă de onestitatea academică şi de evitarea plagiatului (Rosamond, 2001). Acesta
din urmă este considerat delictul cel mai grav în lumea academică şi de aceea i-am
rezervat o secţiune în capitolul 5. Chiar şi aici vreau să reafirm nevoia de a vă obişnui
cu înregistrarea cuprinzătoare a detaliilor bibliografice a tuturor lecturilor, dat fiind că
trimiterile le uitaţi cel mai uşor ceea ce poate deveni o problemă dacă
dumneavoastră sau altcineva descoperă ulterior că un articol aparent fără legătură
este, în fapt, înrudit cu teza dumneavoastră de doctorat.
Indiferent de aparatul critic adoptat, feriţi-vă să amestecaţi procedurile
folosind note de capitole, note de subsol şi principalele trimiteri în text. Puteţi, totuşi
30
să apelaţi la trimiterile şi notele de subsol, acestea din urmă conţinând informaţii
suplimentare diferite de cele referitoare la sursele consultate. Alegerea pe care o
faceţi în aparatul critic s-ar putea să se supună prevederilor departamentului, aşa că
cel mai bine este să verificaţi ca să evitaţi pierderile de timp cu rearanjarea notelor
de subsol şi a notelor de capitol sau invers. Mulţi aspiranţi - chiar şi academişti
experimentaţi – petrec săptămâni în şir la încheierea unui studiu scormonind cu
înfrigurare ca să refacă notele de subsol şi de capitol care au fost abandonate
neterminate într-o izbucnire creatoare sau de activitate intelectuală din anul întâi. Un
alt factor luat în considerare este aparatul critic adoptat de revistele academice în
care speraţi să publicaţi. Sistemul Harvard, adoptat în cartea de faţă, este unul dintre
cele mai răspândite şi mai accesibile pentru că este rapid, eficient şi presupune un
număr mare de note de subsol. Nu uitaţi ca încă din prima zi să faceţi notări exacte
într- o listă bibliografică după cărţile şi articolele citite. De îndată ce găsiţi ceva nou
obişnuiţi-vă să-l adăugaţi imediat la listă. Ţine-ţi minte, de asemenea că, dacă folosiţi
texte străine în analize, să găsiţi reglementările pentru traducere înainte să începeţi
lucrul, deoarece aceasta are efecte asupra lungimii tezei şi asupra timpului acordat
traducerii (în limba lucrării).
Familiarizaţi-vă cu „artileria grea” a cercetării, cu toate resursele de care s-ar
putea să aveţi nevoie la institutul în care efectuaţi cercetarea. De exemplu,
biblioteca: ce vă poate oferi? Are cursuri de informatică? Aveţi acces la computer?
Trebuie să ştiţi să lucraţi la computer, să folosiţi e-mail-ul şi Internetul (căutarea
materialelor on-line prin folosirea bazelor de date şi site-uri specifice cercetării în
ştiinţele sociale şi umaniste se dezvoltă rapid); dacă intenţionaţi să folosiţi analiza
cantitativă vă trebuie un pachet cum ar fi SPSS (Pachetul Statistic pentru Ştiinţele
Sociale – Statistical Package in the Social Sciences).
O greşală pe care o comit adesea postuniversitarii şi academiştii de-a lungul
studiilor vizează salvarea datelor pe floppy disks sau pe hardul calculatorului. În
general veţi scrie ceva de genul a trei sute de pagini sau mai mult pentru teză şi note
aşa că e nevoie de foarte multă atenţie când stocaţi asemenea informaţii. În primul
rând, dacă folosiţi calculatorul la universitate şi acasă asiguraţi-vă că are programe
compatibile de editare. Folosiţi Rich Text Format (RTF) cât mai mult posibil, pentru că
acest format poate fi citit şi înteles de softul majorităţii computerelor. Nimic nu este
mai frustrant decât să lucrezi într-un format anume şi să descoperi că atunci când
ajungi acasă sau la servici computerul nu poate să descifreze şiruri întregi de
hieroglife. În al doilea rând asiguraţi-vă copia de rezervă (backup) a lucrării pe
discuri, prentru ca să aveţi la îndemână un exemplar conform cu manuscrisul chiar
dacă explodează calculatorul sau este furat. Setaţi-vă computerul ca să salveze tot
31
ce lucraţi la interval de câteva minute în cazul în care se întâmplă un accident sau o
pană de curent. Al treilea punct se referă la cele menţionate mai sus despre trimiteri:
înregistraţi şi paginaţi toate notele de subsol şi trimiterile bibliografice pe măsură ce
avansaţi. Dacă vă căpătaţi acest obicei veţi face economie de timp şi vă menajaţi
nervii în fazele finale ale proiectului. În fine, asiguraţi-vă că aveţi un detector
actualizat anti-virus pe computer(e) pentru că un singur virus poate să distrugă ore
îndelungate de muncă la un singur click pe mouse.
Asociaţiile profesionale
La începutul studiilor ar fi bine să vă gândiţi la intrarea într-o asociaţie relevantă
pentru tema tezei, de exemplu PSA (Political Studies Association – Asociaţia de studii
politice) sau BSA (British Sociological Association). Fiecare disciplină are, de obicei, o
asociaţie specifică prin care obţineţi accesul la un număr de surse folositoare. De
exemplu, la înscriere, în general contra unei taxe subvenţionate, puteţi merge la
conferinţe anuale, ateliere şi subgrupe de specialişti care pot fi foarte relevante
pentru tema dumneavoastră. Astfel de asociaţii trimit publicaţii şi reviste, importante
pe timpul studiilor: buletinul informativ (newsletter) conţine precizări despre
evenimentele următoare, iar revista (de specialitate) publică articole esenţiale pentru
aspiranţii care lucrează la limita cercetării. Căutaţi listele de circulaţie e-mail la care
puteţi adera practic şi care furnizează actualizări rapide despre conferinţe, publicaţii
noi şi aşa mai departe. Multe asociaţii oferă, de asemenea, îndrumare în înţelegerea
desfăşurării cercetării în anumite discipline. Aceste tipuri de congregaţii oferă
posibilitatea ideală de a „lucra în reţea” cu oameni de aceeaşi orientare intelectuală,
aspiranţi şi profesori, ceea ce nu trebuie să uitaţi dacă intenţionaţi să rămâneţi în
mediul academic. În plus, căpătaţi mai multă siguranţă atunci când vedeţi şi un chip
asociat cu numele unui autor al cărţii pe care aţi citit-o. Veţi descoperi că şi aceşti
autori sunt şi ei oameni! Unele asociaţii au reţele ale absolvenţilor prin care puteţi
intra în legătură cu cei care lucrează într-un domeniu asemănător sau care se
confruntă cu probleme similare. Este o idee bună să aveţi cărţi de vizită chiar din
primele stadii, pentru că nu numai că veţi căpăta o alură mai profesionistă, dar este
şi mult mai practic decât să vă notaţi adrese de e-mail pe dosul unui şerveţel.
Interacţiunea şi un schimb permanent de informaţii sunt modalităţi utile de prevenire
a izolării, de îmbogăţire a cunoştinţelor şi de dezvoltare a capacităţii de a vă formula
succint propriile păreri. Această temă este reluată mai detaliat în capitolul 5 în care
tratez modul în care puteţi folosi simpozioanele, conferinţele etc. În egală măsură
32
este recomandabil să folosiţi seminariile deschise sau de absolvire din propriul
departament şi din afara acestuia chiar dacă tema nu este legată de a
dumneavoastră pentru ca să urmăriţi modul în care alţii îşi prezintă lucrările, în care
definesc conceptele şi dezvoltă ipotezele. Aceasta va influenţa direct sau indirect
modul în care hotărâţi să vă definiţi propriile concepte şi în care vă dezvoltaţi
propriile ipoteze.
Dacă acest capitol n-a mers suficient de departe în demistificarea concepţiei
larg răspândite că cercetarea doctorală presupune capacitatea intelectuală a unui
Hegel, atunci sper să o facă explicarea termenilor de cercetare şi structurarea paşilor
în cercetare din următoarele capitole.
Rezumat
Acest prim capitol a prezentat scopul cărţii, ce poate fi rezumat prin demistificarea
procesului de cercetare postuniversitară. Aşa cum am arătat, mulţi dintre termenii,
etapele şi problemele întâmpinate în acest proces sunt relevante pentru doctorat şi
alte grade de cercetare postuniversitară. În centrul acestei cărţi se află practic
pregătirea unui doctorat şi, din această cauză, actualul capitol a evidenţiat
următoarele:
• Natura studiilor doctorale şi mai ales tensiunea dintre presiunea timpului,
obţinerea calificativelor şi realizarea unei munci ştiinţifice bune
• Necesitatea motivării hotărârii de a candida la doctorat
• Necesitatea analizei atente, în măsura posibilităţilor impuse de
condiţionările financiare, a locului ales ca loc de studiu
• Necesitatea stabilirii unei formule de lucru pentru obţinerea celor mai bune
rezultate
• Stabilirea cerinţelor pe care trebuie să le îndepliniţi ca să obţineţi gradul
universitar pentru care vă pregătiţi
• Familiarizarea chiar de la început cu sistemul de referinţe al institutului şi
alcătuirea unei bibliografii din prima zi de studiu
• Studierea posibilităţii de admitere într-o asociaţie legată de domeniu care vă
interesează.
Lecturi suplimentare
33
Burnham, P. (ed) (1997) Surviving the Research Process in Politics,
London/Washington,
Printer.
Graves, N and Varma, V (eds) (1999) Working for a Doctorate. A Guide for the
Humanisties and Social Sciences: London/New York Routlege, especially chapters
1,4 and 10.
Phillips, E. M. And Pugh, D. S. (eds) (1994) How to Get a PhD: A Handbook for
Stundents
and Their Supervisors, Buckingham/Philadelphia: Open University Press.
Adenda: cărţi despre cercetare şi studii doctorale
Există o mulţime de cărţi despre cercetare care analizează numeroşi factori relevanţi
pentru ansamblul proiectului de cercetare. Capitolele următoare din această carte se
concentrează mai mult pe dezvăluirea logicii cercetării, cu un accent pe
demistificarea doctoratului prin descrierea părţilor sale constitutive şi prin lămurirea
relaţiilor dintre ele. Majoritatea manualelor de pe piaţă se ocupă de procesul
cercetării în general. Există un număr de texte bune care urmăresc să trateze o gamă
largă a situaţiilor şi nivelurilor de cercetare, relevante pentru cursanţii doctorali ca şi
pentru membrii obişnuiţi ai mediului academic, autori şi practicieni ai politicilor (de
exemplu, Bell, 1993; Blaxter et al., Blaikie, 2000; Robson, 1995). Deşi aceste cărţi nu
sunt destinate explicit aspiranţilor la masterat sau doctorat mulţi dintre absolvenţii
universitari recurg la ele şi la altele asemănătoare lor. Niciuna dintre cărţile scrise
pentru cercetarea doctorală nu-şi propune să explice termenii şi formulările cheie din
cercetare. Tocmai asta face cartea de faţă prin concentrarea atenţiei în special pe
cercetarea postuniversitară în ştiinţele sociale şi în acele ramuri ale ştiinţelor
umaniste care se apropie de ştiinţele sociale. Aceasta permite o expunere mai
detaliată şi mai profundă a procesului propriu-zis de concentrare. Trecerea în revistă
a literaturii de specialitate care urmează se opreşte asupra celor mai cunoscute
lucrări care se referă explicit la studiile postuniversitare.
O încercare recentă de abordare a unui text anume din această zonă a fost
facută de Peter Burnham în volumul pe care l-a editat Surviving the Research in
Politics (1997). Rezultatul este o culegere din mai mulţi autori ce cuprinde un număr
de teme importante legate de cercetarea doctorală. Unele capitole au o relevanţă
directă cu etape din procesul doctoral (în politică), iar altele se ocupă mai ales cu
34
factorii care influenţează acest proces, de exemplu, condiţia unui angajat cu normă
întreagă care studiază pentru doctorat. Cartea de faţă nu este concepută să explice
părţile constitutive ale cercetării sau să abordeze logica în esenţă a acestui proces,
dar capitolul introductiv foarte util din lucrarea editată de Burnham şi capitolul
despre susţinerea orală alături de câteva capitole despre metodele de cercetare aduc
lămuriri despre câteva componente importante ale titlului de Doctor. Cartea de faţă
urmăreşte să completeze asemenea lucrări prin redarea pas cu pas a procesului
doctoral, de la găsirea unei teme până la depăşirea susţinerii orale.
Working for a Doctorate (Graves and Varma, 1999) este o altă lucrare cu mai
mulţi autori care include subiecte de la „Probleme intelectuale” şi „Problemele
grupelor de gen” până la „Finanţarea Doctoratului”. Dennis Lawton oferă o vedere
generală a modului în care se poate reuşi în studiile postuniversitare, iar Derek May
abordează problema centrală a administrării timpului. Cartea mea adună la un loc
problemele de fond relevante pentru mecanismul propriuzis ale cercetării pentru
doctorat. Ceea ce nu înseamnă că relaţiile de forţă între sexe, formele de prejudecăţi
etc, nu sunt extrem de importante în măsura în care aceste aspecte se plasează în
centrul parametrilor mai largi între care va fi cercetat doctoratul dumneavoastră. Şi
totuşi, spre deosebire de această carte, Working for a Doctorate nu tratează în sensul
cel mai strict obţinerea doctoratului.
Probabil că cea mai cunoscută şi cea mai vândută carte despre cercetarea
doctorală este How to Get a Phd – Cum să obţii doctoratul (Phillips and Pugh, 1994).
Textul ei se adresează atât supraveghetorului şi supravegheatului oferind sfaturi
legate de numeroase aspecte ale procesului doctoral. Ea acoperă în mod necesar o
mare parte din temă dat fiind că lucrarea nu se orientează spre o zonă specifică (cum
ar fi ştiinţele sociale) care rezultă dintr-o abordare largă a proiectului doctoral.
Cartea lui Phillips şi Pugh conţine capitole foarte importante, cum sunt cele despre
aspectele psihologice ale cercetării doctorale şi relaţia dintre coordonator şi aspirant.
Tratarea celor dintâi (izolarea, plictiseala, frustrarea etc.) nu apar în cartea mea prea
mult, deoarece intenţia este să dezvălui mecanismele cercetării şi să explic termenii
şi terminologia asociată acesteia. Mă voi opri la relaţia dintre coordonator şi aspirant,
dar numai din perspectiva celui din urmă. Chiar dacă această carte este destinată în
mod expres cursanţilor, ea poate fi utilă coordonatorilor care-i îndrumă pe aspiranţi în
abordarea doctoratului. Aspiranţilor le spune cum să-şi facă practic doctoratul. Cartea
le dă tuturor elementele constructive ale cercetării postuniversitare prin explicarea
termenilor şi a terminologiilor şi prin evidenţierea logicii interne a cercetării. Ea le
pune la dispoziţie potenţialilor aspiranţi la doctorat o hartă şi o serie de repere prin
35
labirintul procesului de cercetare. În fine, capitolele următoare au fost scrise într-un
limbaj clar şi direct, adresat nemijlocit cursanţilor.
36
2. Şurubăria din interiorul cercetării
Introducere
Acest capitol continuă „demistificarea” procesului de cercetare postuniversitară.
Prima şi cea mai consistentă secţiune descrie instrumentele şi terminologia esenţială
a procesului de cercetare. Cu o cunoaştere limitată sau chiar inexistentă a punctelor
esenţiale de referinţă ale cercetării generale aspiranţii riscă să nu termine decât o
lucrare care este neclară şi inexactă: dacă învăţaţi regulile jocului, procesul se
simplifică, devine transparent şi risipeşte teama provocată de necunoscut. Acest
capitol începe cu o explicare a terminologiei aparent complexe a problemelor
„ontologice” şi „epistemologice” care susţin toate formele de cercetare, înainte să
introducă anumite concepte cheie folosite în ştiinţele sociale şi în cele umaniste care
formează componentele esenţiale ale procesului de cercetare. Apoi introduc
conceptele de metode şi metodologie, loc în care discuţia gravitează în jurul
distincţiei cantitativ – calitativ în cercetare şi înţelesul termenului de „metodologie”.
Aşa cum veţi constata, metodele ocupă un loc central în cercetarea academică. Acest
capitol încearcă să explice scopul cercetării, dar nu-şi propune să fie un substitut al
manualului de metode. În capitolul 3 voi prezenta o selecţie a celor mai obişnuite
metode folosite pentru culegerea datelor empirice dintr-o gamă vastă disponibilă.
Următoarea secţiune aduce în discuţie o parte din gama uimitoare a
metodelor analitice care vă stau la dispoziţie. Pornind de la cele mai abstracte,
acestea includ teoria şi rolul ei, cadrul conceptual, modele, tipuri ideale, tipologii,
paradigme şi concepte. Există, binenţeles, numeroşi alţi asemenea termeni dar ei se
regăsesc într-un continuum de instrumente analitice evidenţiate în acest capitol.
Penultima secţiune acordă atenţie mai intâi conceptelor, celor mai puţin complexe,
37
dar celor mai mult folosite în cercetare, şi abordează apoi modul în care se abuzează
de ele uneori – un obicei pe care va trebui să-l evitaţi. În final există o secţiune
despre disciplinele academice – toate definite pe baza unor evaluări şi idei mult
disputate la rândul lor – şi noţiunea de interdisciplinaritate şi post-disciplinaritate.
Instrumentele şi terminologia cercetării
Dat fiind că principalul meu scop este să demistific procesul de cercetare nu cred că
este loc mai bun din care să încep decât instrumentele şi terminologia folosite în
proiectele şi tezele academice. Ceea ce urmează nu-şi propune să fie o listă completă
a terminologiei de cercetare ci mai curând o introducere a unor componente întâlnite
într-o propunere de cercetare şi a celor mai relevante în abordarea cercetării
postuniversitare.
De ce trebuie să ştim şi să înţelegem termenii şi conceptele standard din
ştiinţa socială? Este suficient un singur exemplu: să ne gândim la un zidar care nu
face deosebirea dintre o mistrie, o nivelă şi o daltă. Acestea sunt sculele de bază ale
meseriei lui şi dacă le foloseşte greşit, încercând să zidească cu dalta cărămizile, de
exemplu, rezultatele vor fi dezastruoase. În cercetare fiecare instrument are un scop
şi dacă e să le folosim corect, trebuie să înţelegem ce înseamnă fiecare, ce pot face
şi cum să le utilizăm. Un punct de plecare bun pentru învăţarea instrumentelor şi a
terminologiei de cercetare este să analizaţi termenii înţeleşi greşit în majoritatea
cazurilor, ontologie şi epistemologie.
Ontologia
Ontologia este imaginea realităţii pe care se bazează o teorie – i.e. „supoziţiile şi
presupunerile ce se formulează despre natura realităţii sociale, ce unităţi o compun,
păreri despre ce există şi ce se aseamănă, şi cum interacţionează între ele. Pe scurt
evaluările ontologice se concentrează asupra a ceea ce credem că ar constitui
realitatea socială” (Blaikie, 2000,8). Ţinând cont de toate acestea nu e greu să
înţelegem cum anumite tradiţii scolastice încorporate în anumite contexte culturale
fundamental diferite pot avea perspective divergente asupra lumii şi evaluări diferite
ce susţin fiecare abordare în parte a investigaţiei sociale. Poziţia ontologică a unui
individ reprezintă „răspunsul la întrebarea: care este natura realităţii sociale şi
38
politice ce urmează să fie investigată?” (Hay, 2002, 3). O evaluare care este greu,
dacă nu chiar imposibil de respins empiric (ibid., 4). Exemple ale poziţiilor antologice
sunt cele conţinute în abordările cunoscute drept „obiectivism” şi „constructivism”. În
general vorbind, prima este „o poziţie ontologică care presupune că fenomenele
sociale şi înţelesul lor au o existenţă care este independentă de actorii sociali”. Cea
de-a doua, pe de altă parte, este o poziţie ontologică alternativă care „presupune că
fenomenele sociale şi înţelesul lor sunt însoţite continuu de actorii sociali. Aceasta
implică faptul că fenomenele şi categoriile sociale nu numai că sunt produse prin
interacţiune socială dar şi sunt într-o stare constantă de revizuire (Bryman, 2001, 16-
18). Din aceste două exemple rezultă clar modul în care poziţia ontologică a fiecăruia
va afecta propria modalitate de desfăşurare a cercetării.
Dacă ontologia se ocupă de ceea ce ştim epistemologia caută să afle cum de
ştim ceea ce ştim.
Epistemologia
Epistemologia, una dintre ramurile de bază ale filosofiei, se ocupă cu teoria
cunoaşterii, în special cu metodele, validarea şi „posibilele căi de acumulare de
cunoştinţe despre realitatea socială, orice s-ar înţelege prin aceasta. Pe scurt. Cum
poate fi cunoscut ceea ce se presupune că există” (ibid.). Derivată din cuvintele
greceşti episteme (cunoaştere) şi logos (raţiune), epistemologia se concentrează
asupra procesului de acumulare a cunoaştinţelor şi se ocupă cu dezvoltarea unor
modele sau teorii noi care sunt mai bune decât modelele şi teoriile concurente.
Cunoaşterea, modurile ei de descoperire, nu sunt statice, ci într-o permanentă
mişcare. Când ne gândim la teorii, la concepte în general, este nevoie să reflectăm la
premisele pe care acestea se bazează şi la sursa din care izvorăsc. De exemplu, ele
îşi au originea în America sau în Europa (Răspunsul va avea un impact global asupra
rezultatului cercetării şi al caracterului ei generalizator, cunoscut altfel şi ca
valabilitate externă sau legi universale)? Pot teoriile care-şi au originea în
democraţiile occidentale să explice adecvat fenomenele tranziţiei din statele est-
europene prin istoria de 60 de ani a autoritarismului? Două poziţii epistemologice
contrastante sunt cele conţinute de două abordări cunoscute ca „pozitivism” şi
„interpretivism”. În termeni generali, prima este „o poziţie epistemologică, care
susţine aplicarea metodelor din ştiinţele naturale la studiul realităţii sociale şi dincolo
de acesta. Cea de-a doua, pe de altă parte, poate fi privită ca acea poziţie
epistemologică, care porneşte de la nevoia unei strategii bazată pe recunoaşterea
39
diferenţelor dintre oameni şi obiectele ştiinţelor naturale şi care, în consecinţă,
presupune ca cercetătorul din ştiinţele sociale să cuprindă înţelesul subiectiv al
acţiunii sociale” (Bryman, 2001, 12-13, vezi capitolul 1 a lui Bryman pentru
discutarea aprofundată a problemelor ontologice şi epistemologice). Este evident că,
prin alegerea uneia dintre poziţiile epistemologice se ajunge la folosirea acelei
metodologii particulare, diferită de cealaltă. Este la fel de simplu să vedem cum
poate să ducă poziţia ontologică sau epistemologică a cercetătorului la viziuni diferite
asupra aceloraşi fenomene sociale.
Viziuni ontologice şi epistemologice diferite
Premisele care stau la baza teoriilor sunt atât ontologice, cât şi epistemologice.
Celebra alegorie a lui Platon din peşteră este izbitor de instructivă pentru înţelegerea
originilor ontologiei şi epistemologiei, pentru că ne arată cum pot exista percepţii
diferite a ceea ce constituie realitatea. Prizonierii dintr-o peşteră sunt astfel puşi în
lanţuri încât să nu poată privi decât în faţa lor, la un perete pe care se proiectează
umbrele obiectelor purtate de oamenii din spatele lor când trec prin dreptul focului.
Prizonierii atribuie nume şi caracteristici acestor obiecte care reprezintă realitatea
pentru ei. Platon îşi imaginează apoi o scenă în care unul dintre prizonieri părăseşte
peştera întunecată şi vede nu numai că proiecţiile de pe perete erau umbre, ci şi că
obiectele însele sunt efigii ale realităţii. În text, Socrate, care discută cu Glaucon,
spune:
Să presupunem că cineva îi spune [prizonierului eliberat din peşteră] că
tot ceea ce a văzut el nu are nici o substanţă şi acum este mai aproape
de realitate şi vede cu mai multă acurateţe, dată fiind realitatea mai
cuprinzătoare a lucrurilor din faţa ochilor lui – care-ţi închipui că ar fi
reacţia lui? Şi ce crezi că ar spune dacă i s-ar arăta oricare dintre
obiectele proiectate şi ar trebui să răspundă la întrebarea ce era acel
obiect? Nu crezi că ar fi bulversat şi ar crede că există mai multă
realitate în ceea ce a văzut mai înainte decât în ceea ce i se arată acum?
(Platon, 1994, 241-2)
Acest pasaj ilustrează cum unii oameni ajung să gândească într-un fel anume,
constrânşi de anumite norme culturale şi sociale şi de anumiţi parametri, cum ar fi
cei stabiliţi de disciplinele academice. Orice premise construite pe experienţa
40
oamenilor cavernelor se vor deosebi în mod cert de cele care li se prezintă bărbaţilor
şi femeilor care trăiesc în afara peşterii. Tocmai din acest motiv, trebuie să luăm act
şi să înţelegem viziunile diferite asupra lumii şi diferitele căi existente pentru
acumularea de cunoştinţe. În fine, ordinea în care discut cei doi termeni este şi ea
importantă, pentru că „ontologia precede în mod logic epistemologia, care, la fel de
logic, precede metodologia” (i.e. cum căutăm să acumulăm cunoştinţele existente,
vezi mai jos o explicaţie a metodologiei, Hay, 2002, 5).
În perioada în care sunteţi cursant postuniversitar îl veţi întâlni fără îndoială
pe veşnicul animator de serviciu al conferinţelor, care ţine neapărat să le ceară
vorbitorilor la seminarii şi conferinţe să-şi prezinte punctele de vedere ontologice sau
epistemologice, poate cu speranţa să ascundă faptul că aceştia nu ştiu prea multe
despre adevăratul subiect prezentat. Ca să vă feriţi de asemenea situaţii şi, mult mai
important, ca să apreciaţi importanţa profundă a temeliilor abordărilor în cercetare
este nevoie să vă familiarizaţi cu terminologia prin care înţelegem procesul cercetării.
Familiarizarea cu termenii academici face parte din cercetare: cu cât îi dobândiţi mai
repede, cu atât cresc şansele de succes şi de apreciere – şi cu atât mai puţin persistă
riscul să fiţi luat prin surprprindere de vreun mercenar al conferinţelor. Restul
capitolului vă va purta printre conceptele centrale ale studiilor postuniversitare şi ale
cercetării în general.
Concepte cheie în cercetare
Metode
La originile tuturor cercetărilor se află ceea ce vechii greci numeau metode. Pe de o
parte, termenul înseamnă „cărarea spre cunoaştere” şi pe de alta, „reflectarea
asupra căutării pentru acumularea de cunoştinţe”. Multe dintre obiectivele centrale
ale cercetării îşi află rădăcinile adânci în lucrările vechilor filosofi greci. Uitaţi-vă, de
exemplu, la felul în care Socrate, Platon şi Aristotel au folosit sisteme de clasificare
sau tipologii de stadii, tipuri de reguli etc., ca să capete sens fenomenele sociale din
jurul lor.
Eu adopt definiţia mult mai modernă a lui Norman Blaikie (2000) pentru
metode şi metodologii, două cuvinte adesea confundate, folosite unul în locul
41
celuilalt şi, în general, prost înţelese (vezi şi Blaxter et al., 1997, 59). Primul termen
este mai uşor de priceput decât cel de-al doilea. Metodele de cercetare, în mod
firesc, pot fi privite drept „tehnici şi proceduri folosite pentru adunarea şi analizarea
datelor” (Blaikie, 2000, 8). Metoda / metodele alese pentru un proiect de cercetare
sunt inevitabil legate de interogaţiile decercetare şi sursele de date colectate. De
exemplu, dacă vreau să înţeleg cum a fost elaborată o politică anume în Comisia
Europeană, ar trebui să mă gândesc la o cale de obţinere a informaţiilor care răspund
acestei teme. O metodă ar fi să vorbesc cu cei care aplică politica sau, poate, şi mai
bine, cu cei care lucrează pentru factorii de decizie în Comisie. În interviuri
(structurate, semi-structurate sau nestructurate – vezi capitolul 4) cu oamenii-cheie
va trebui să îmi formulez întrebările în aşa fel încât să aduc lămuriri despre procesul
decizional care mă interesează. Dacă am noroc, interviurile s-ar putea să mă conducă
spre documente specifice sau spre alţi parteneri de dialog. Astfel, întrebarea mea
iniţială mă trimite la:
tehnica interviului
transcrierea interviului
(posibil) documente cheie ca sursă de material pentru analiză
Metodele de cercetare iau toate formele şi dimensiunile, plecând de la
interviurile fundamentale şi până la diagnoza statistică, analiza discursului şi
cerceatrea arhivistică a documentelor istorice şi până la observaţia participativă (vezi
capitolul 4 pentru o scurtă privire de ansamblu a celor mai răspândite tipuri de
metode). Alegerea metodelor este influenţată de aprecieri ontologice şi
epistemologice, şi, bineînţeles, de întrebările pe care le puneţi şi de tipul proiectului
pe care îl desfăşuraţi, de ex. cercetarea atitudinilor individuale sau schimbrea
instituţională. Oricum, metodele în sine trebuie privite independent de evaluările
ontologice sau epistemologice, iar alegerea celei pe care o veţi folosi trebuie să fie
ghidată de intrebările de cercetare. În mintea multor cercetători anumite metode se
leagă inevitabil de anumite evaluări ontologice şi epistemologice: de exemplu,
încercaţi să îl întrebaţi pe adeptul entuziast al variantei raţionale ce crede despre
analiza discursului. Aici este important de observat că cercetătorul este cel care
adoptă o anumită metodă într-un anumit mod şi astfel rezultă asocierea la un anumit
set de evaluări ontologice. Nu metoda este cea care abordează scolastica cu un bagaj
pre-existent, ci tocmai cercetătorul. Cu toate acestea, în interiorul comunităţii
academice, unele metode sunt considerate ca aparţinând „adevăratei ştiinţe sociale”,
în timp ce altele nu. Amintiţi-vă că munca academică nu este doar rezultatul unei
metode specifice ci este rezultatul modului în care întrebuinţaţi, colecţionaţi, adunaţi
şi analizaţi datele pe care metodele v-au ajutat să le descoperiţi. Munca
42
dumneavoastră ar trebui să fie judecată după felul în care se leagă logic părţile ei
constitutive şi nu după metodele folosite.
Un doctorat fără metode, indiferent de cât de liber ar fi ele definite, este o
contradicţie permanentă. În cercetare, metodele au două funcţii principale:
îi oferă cercetătorului o cale de culegere a informaţiilor sau de pătrundere
într-o problemă anume;
permit altui cercetător să pornească pe urmele predecesorului său,
îmbunătăţind metodele acestuia.
Prima funcţie este esenţială pentru concentrarea şi delimitarea liniei de
investigaţie când este analizată o temă anume. A doua funcţie este esenţială pentru
validarea cercetării. Valoarea centrală a metodelor în cercetarea postuniversitară
este generată de frecvenţa cu care apare la susţinerea orală întrebarea „de ce aţi
ales această metodă şi nu pe cealaltă” (vezi capitolul 5).
Metodele pot fi folosite atât în cercetarea cantitativă, preocupată mai ales
de cantitate, cât şi în cercetarea calitativă, care interpretează experienţele
subiective, de exemplu, perspectivele indivizilor. Deşi aceste abordări de cercetare
sunt diferite, logica inferenţelor care stau la baza ambelor tipuri de investigare ar
putea fi aceeaşi şi ar putea să şteargă distincţia clară care se face între ele
(Landman, 2000, 19; Silverman, 2000, 11). Atât cercetarea calitativă, cât şi
cercetarea cantitativă pot fi înţelese la fel de bine ca termeni generici sub care sunt
categorisite o gamă largă de „paradigme, analiză a datelor şi metodele de analizare a
acestora” (Punch, 2000a, 139).
Cercetarea cantitativă
În sens larg, cercetarea cantitativă se caracterizează prin trei faze de bază:
găsirea variabilelor pentru concepte, operaţionalizarea lor pentru studiu şi
măsurarea lor. Acest tip de abordare a cercetării tinde, în general, „să
abstractizeze în situaţii particulare, să caute descrierea generală sau să probeze
ipotezele cauzale; el caută măsurători şi analize uşor de verificat de către alţi
cercetători” (King et al., 1994, 3). (Bineînţeles că nu toate cuantificările satisfac
afirmaţia lui King, tocmai folosirea metodelor cantitative fiind supusă analizei).
Dublarea metodelor este văzută de susţinătorii analizelor cantitative ca fiind foarte
importantă, din cauză că toată activitatea este astfel supusă verificabilităţii, ceea
ce conferă un aer de legitimitate, reproductibilitate, seriozitate şi obiectivitate.
Seriozitatea statistică este urmărită prin selectarea aleatorie a unor cazuri eşantion
43
(cu cât mai multe, cu atât mai bine) din care pot fi extrase rezultate generalizabile.
Iată de ce studiile ce folosesc metode cantitative sunt mult mai des folosite cu
implicarea unui număr de cazuri sau subiecţi, independenţi de context sau, ca să
folosim o altă formulare, acestea sunt studii în care cercetătorul nu interacţionează
direct cu subiectul analizei. Un exemplu de caz ar putea fi analiza bazată pe mai
multe ţări cu sistemul asistenţei sociale de stat. Aceste statistici pot fi coroborate din
surse diverse , fără să fie nevoie să vizitaţi ţările implicate. În acest tip de cercetare,
cercetătorul se presupune că este desprins de subiectul studiului său (Neuman, 2000,
16). Evident, nimeni nu poate fi total detaşat de orice tip de cercetare – sau să obţină
o anliză liberă de valoare – tocmai pentru că cercetătorii sunt suma cunoştinţelor
acumulate, care se bazează pe anumite evaluări ale lumii.
Cercetarea cantitativă, cunoscută peiorativ ca „ronţăiala de numere”,
foloseşte tehnici aplicabile mai mult datelor numerice. Cercetătorii dezvoltă variabile
sau concepte măsurabile şi le transformă în tehnici specifice de culegere a datelor.
Aceste tehnici produc informaţii numererice exacte care pot fi considerate drept o
reprezentare empirică a unor concepte (abstracte) (Neuman, 2000, 157-8). Tehnicile
cantitative includ identificarea formulelor generale şi relaţiile dintre variabile,
testarea ipotezelor şi a teoriilor şi elaborarea unor prognoze pe baza acestor
rezultate (Ragin, 1994, 6). Unele pachete şi modele statistice presupun un nivel
destul de ridicat de cunoştinţe matematice, în timp ce altele, de ex. SPSS (Statistical
Package in the Social Sciences), vă efectuează o mare parte din calcule. Dar
cercetătorul trebuie să fie în stare să interpreteze statisticile elaborate de program.
Când se recurge la statistici, trebuie avută în vedere marja de eroare şi potenţialul
partizanat în interpretarea informaţiilor. Cele mai răspândite tipuri de metode
asociate cu cercatarea cantitativă sunt ancheta sociologică, analizele datelor culese
anterior sau statisticile oficiale şi observaţia „structurală” (Silverman, 2000, 3; acestă
metodă e discutată în capitolul 4). „Adepţii metodei cantitative ar putea să caute
corelaţii între variabile, dar, de obicei, au reţineri în a trece de la declaraţii de
corelare la declaraţii cauzale” (ibid., 4), dat fiind că întreaga complexitate a vieţii
sociale face dificilă siguranţa deplină că o anumită variabilă este singura cauză a unui
anumit fenomen. Chiar dacă este esenţial să înţelegem temeinic rolul deţinut de
statistică în propria noastră viaţă şi în marea parte a scolasticii, fie că o folosim sau
nu în studiile noastre, trebuie să fim pe deplin conştienţi că anumite faţete ale
acţiunilor umane, mai ales fenomenele comportamentale, sunt greu de captat sau
„măsurat” cantitativ. Mulţi critici ai cercetării cantitative s-au grăbit să condamne
tocmai acest lucru, sugerând că „există zone ale realităţii sociale pe care nu le pot
măsura statisticile” (Silverman, 2000, 8); un exemplu potrivit aici ar fi conceptul de
44
încredere (vezi Grix, 2001, 200), pentru care ar fi mult mai potrivită combinaţia dintre
cercetarea calitativă şi cea cantitativă ca să înţelegem contextele în care se
formează aceste atitudini şi opinii.
În Marea Britanie, comunitatea extinsă a cercetătorilor pare să ducă lipsă de
oameni care stăpânesc temeinic metodele cantitative, fapt reflectat şi de accentul
pus pe ESCR, cel mai mare finanţator al cercetării independente din Regat, asupra
tipului de pregătire pentru postuniversitari. Un curs de pregătire în metodele de
cercetare ar trebui să demonstreze că asigură pregătirea adecvată în metodele
cantitative ca să obţină „notaţia superlativă” a ESCR, în timp ce postuniversitarul în
faşă la ştiinţele sociale trebuie să facă dovada aptitudinilor pentru cercetarea
cantitativă ca să obţină mult râvnita bursă postuniversitară.
Cercetararea calitativă
Cercetarea calitativă este privită de mulţi ca opusul aproape total al cercetării
cantitative. Ea presupune de obicei investigarea profundă a cunoaşterii, de exemplu
prin observarea participativă (ca în munca de teren a antropologului) prin folosirea
tehnicii interviului, cercetarea arhivelor sau analiza altor documente sau prin studiul
etnografic (Rapin, 1994, 91). Aceste metode nu se bazează pe măsurători numerice,
dar le pot implica. Cercetarea calitativă caută, în general, să adune informaţii din
studii cum ar fi un eveniment anume, o decizie, o instituţie, o problemă, o lege (King
et al., 1994, 4) cu scopul de a discerne structuri, tendinţe şi relaţii între variabilele
cheie. Acest tip de cercetare implică interpretarea datelor prin care cercetătorul
analizează cazurile, de obicei puţine la număr, în contextul lor social şi cultural pe o
anumită perioadă de timp, şi dezvoltă teorii fundamentale care accentuează
urmărirea procesului şi succesiunea evenimentelor în cadre specifice (vezi Holloway,
1997, 80-7). Ca atare, în contrast cu cercetarea cantitativă, cercetătorul nu se mai
detaşează de obiectul de studiu, ci interacţionează efectiv cu el. Criticii acestui tip de
cercetare observă, însă, că studiile sunt la scară redusă şi nu pot fi generalizate
dincolo de cazul studiat.
Cercetarea calitativă a permis studiul complemetar pe teme cum ar fi natura
dictaturilor, prin intervievarea persoanelor care au trăit în asemenea regimuri şi prin
descoperirea „texturii” relaţiilor dintre stat şi cetăţenii săi. Este puţin probabil ca
asemenea descoperiri „bogate” să fie reproduse doar de datele statistice. Scopul
noului cercetător este să cântărească şi să aleagă cea mai bună combinaţie de
metode posibile ca să aducă maximum de lămuriri în tema aleasă.
45
Studiile etnografice sunt în general calitative prin natura lor, pentru că acest
tip de investigaţii presupune, de obicei, ca cercetătorul să se afunde în cultura unei
societăţi sau a unui grup cu scopul de a găsi formule de forţă între anumiţi membri ai
comunităţii prin studierea simbolurilor de formare a identităţii ş.a.m.d. Un asemenea
studiu atrage după sine o perioadă lungă de timp de convieţuire efectivă în şi printre
membrii grupului aflat sub observare şi ataşamentul afectiv sau chiar apartenenţa la
comunitatea respectivă. Un studiu etnografic complet nu este totdeauna foarte
practic, date fiind limitările în timp pe care le presupune doctoratul modern.
Cercetarea în ştiinţele sociale este plină, însă, de studii aprofundate de caz, care
apelează la numeroase metode de cercetare etnografice de-a lungul cărora
cercetătorii petrec până la o treime din durata cercetării pe teren. Un alt tip de
investigaţie calitativă este denumit uneori „descriere amănunţită” (Geertz, 1973).
Aici fenomenele sociale sunt urmărite în detaliu până la origini, prin reconstituirea
unor evenimente specifice şi folosirea unor surse variate, dintre care unele pot fi
verificate prin altele – sau triangulate – ca să ajungă la o „descriere” plauzibilă a
subiectului ales pentru studiu. (Noţiunea de trianguale în cercetare va fi realuată în
capitolul 4, când vom discuta despre combinarea datelor cu metodele de cercetare,
atât în metoda cantitativă, cât şi în cea calitativă).
Dihotomia cantitativ-calitativ: o antiteză falsă
Există un număr mare de teme în cercetarea socială, care gravitează în jurul
dihotomiei cantitativ-calitativ. Figura 2 nu subliniază şi nici nu se raliază acestei
dihotomii, ci arată doar cum ambele tipuri de cercetare sunt percepute de obicei în
cercurile academice.
Cantitativ Calitativ
abordează de obicei teme
macro
foloseşte strategia cercetării
deductive
se spune că îşi are originile în
tradiţia pozitivistă
se spune că testează teoria
şi este prognozabilă
tinde să analizeze teme micro
foloseşte strategia cercetării
inductive
se spune că îşi are originile în
tradiţia interpretativă
se spune că generează
teorie
46
caută să identifice formule şi
relaţionări generale
caută să interpreteze eveni-
mentele cu semnificaţia lor
istorică şi culturală
Fig.2 Dihotomia cantitativ – calitativ
Figura 2 stabileşte în linii mari modul în care ambele abordări ale cercetării se
asociază cu anumite investigaţii din mediul academic. Nu există un motiv anume
pentru ca metoda cantitativă să nu fie folosită într-un studiu de caz aprofundat într-
un anumit oraş, de exemplu, apelând la analiza statistică a variabilelor care depind
de oamenii care vor participa, cel mai probabil, la alegeri, depind de statutul lor
socio-economic şi de obiceiul de a citi ziarele. În egală măsură, metodele frecvent
asociate cu cercetarea calitativă sunt adesea folosite în analizele comparative ale
diferitelor cazuri, de exemplu prin recurgerea la tehnica interviului, pentru ca să
vorbim cu elitele politice din mai multe ţări. Aşa cum au subliniat Baxter et al.
interviurile asociate, de obicei, cu cercetarea calitativă pot fi „structurate şi analizate
într-o manieră cantitativă”, iar retrospectivele, susţinute în mod normal cu cercetarea
cantitativă, „pot face loc întrebărilor cu răspuns deschis şi pot duce la studiul
aprofundat al unor cazuri individuale” sau, altfel spus, la abordarea calitativă (1997,
610). Aşa cum vom vedea în capitolul 4, metodele pot fi combinate, şi în multe cazuri
chiar este necesară îmbinarea lor. Scopul tabelului 2 este doar să evidenţieze unii
termeni diferiţi asociaţi cu diviziunea mai largă a metodelor. În realitate, această
divizare este artificială într-o oarecare măsură şi cea mai bună cercetare le combină,
de obicei, pe cele două (King et al., 1994, 5). Cheia pentru tinerii cercetători este să
nu se cantoneze într-o tabără sau alta, o tentaţie asupra căreia voi reveni în
abordarea limitelor disciplinelor. Hammerstey, cu care mulţi din lumea academică nu
sunt pe deplin de acord, sintetizează cu eleganţă toate acestea, când afirmă că
„procesul cercetării în ştiinţe este acelaşi, indiferent de metoda folosită şi retragerea
în paradigme bagatelizează irevocabil dezbaterea şi împiedică progresul” (1992, 182,
citat în Silverman, 2000, 11). Ceea ce e advărat până la un punct. Trebuie să
spunem, totuşi, că membrii corpului academic cu viziuni ontologice sau
epistemologice diferite ar putea să aibă probleme cu „un proces universal de
investigaţie” şi s-ar putea în primul rând să nu considere „progresul” posibil în
ştiinţele sociale.
Vă sfătuiesc să vă alegeţi metodele în funcţie de întrebările pe care vreţi să le
puneţi. Oricare ar fi metoda folosită în studii, să nu uitaţi că „metodele trebuie să
rezulte din întrebări” (Punch, 2000a, 5), şi nu invers. O metodă cu întrebări stângace
47
poate provoca întârzieri în cercetare şi poate submina întregul proiect în ultimă
instanţă. Există două motive cheie pentru care trebuie să acordaţi timp alegerii
metodei potrivite lucrării dumneavoastră. Primul este dacă întrebările pe are vreţi să
le formulaţi ar trebui să ghideze într-o oarecare măsură alegerea metodelor. Acesta
este un pas logic în cercetare, care vă orientează spre o anumită metodă de obţinere
a informaţiilor. Va trebui să vă decideţi după parcurgerea literaturii de specialitate
(vezi mai jos) care este metoda cea mai potrivită pentru proiectul dumneavoastră şi
de ce alte metode folosite de specialiştii pe care i-aţi consultat nu sunt mai adecvate.
În al doilea rând, aşa cum explică Punch, dacă începeţi cu întrebările de cercetare
evitaţi ceea ce numeşte el „metodolatria”, o combinaţie între metodă şi idolatrie, ca
să descrie „preocuparea pentru selectarea şi apărarea metodelor şi excluderea
substanţei reale a relatării ce trebuie făcute” (ibid., 21). Să nu uitaţi că metodele sunt
doar instrumente cu care cercetătorii obţin informaţii – asta numai în cazul în care
teza dumneavoastră nu analizează însăşi natura metodelor.
Atât paradigma cantitativă, cât şi cea calitativă, precum şi metodele asociate
lor au ca scop să producă inferenţe, adică „să folosească factorii cunoscuţi pentru a
afla câte ceva despre factori pe care nu îi cunoaştem” (King et al., 1994, 119).
Oricare ar fi metoda, cercetătorul are nevoie să se ferească de folosirea lor
neadecvată. Până la urmă, orice metodă de cercetare poate fi manipulată (ceea ce
duce la înşelăciune) ca să producă rezultate diferite de cele pe care le-ar fi obţinut
cercetătorul cu datele reale pe care le-a cules. Nu degeaba Disraeli a declarat cândva
„există minciuna, minciuna blestemată şi statistica”. În egală măsură, detaliile
imprecise despre partenerii de interviu şi despre tehnicile de intervievare şi despre
relevanţa lor pentru studiu constituie o scolastică greşită. Manipularea informaţiei
derivate din interviuri, mai ales din cele neînregistrate, sau din orice altă formă de
culegere a datelor este necinstită şi înşelătoare, ceea ce nu împiedică apariţia ei.
Nici o metodă luată separat nu este mai bună decât alta, dar unele metode sunt mai
relevante decât altele pentru proiectul dumneavoastră. Aşa cum voi sugera în
capitolul următor, una dintre căile de a evita concluziile false pe baza datelor
empirice este să aveţi mai multe metode de investigare.
Metodologie
Dificultatea în a înţelege ce înseamnă „metodologia” nu a fost înlăturată prin fatul că
este folosită alternativ cu „metodele de cercetare” şi termenul este adesea
considerat greşit că se apropie prin înţeles de „epistemologie”, „abordări” şi chiar
48
„paradigmă”. Epistemologia trebuie privită ca un termen filosofic superior concentrat
asupra naturii, a originii şi a limitelor cunoaşterii umane, precum şi a însuşi
procesului de acumulare a cunoştinţelor. Pe de altă parte, metodologia proiectului
este concentrată pe discutarea modului în care un anumit element de cercetare
trebuie abordat şi poate fi înţeles ca un studiu critic al metodelor de cercetare şi al
folosirii lor. Acest termen se referă la alegerea strategiei de cercetare adoptate de
un anumit cercetător – în opoziţie cu alte strategii alternative de cercetare. Secţiunea
de metodologie a unui masterat sau doctorat este, mai ales în ştiinţa politică,
înlocuită adesea cu o secţiune despre „ontologie şi epistemologie” ajunsă să însemne
„partea dificilă” pentru cursanţi, prin care trebuie să treacă înainte de a li se permite
să se desfăşoare „în propriul domeniu” şi să le placă ceea ce fac. Metodologia
aspirantului este dictată de anumite premise ontologice şi epistemologice şi constă în
întrebările şi ipotezele formulate pentru cercetare, în abordarea conceptuală a
subiectului, în metodele folosite în studiu – şi justificarea lor – şi, în consecinţă, în
sursele de date. Toate aceste componente sunt strâns legate între ele într-o ordine
logică. De asemenea, aceasta este partea care necesită cel mai mult timp în care
cursanţii încearcă să-şi înscrie cercetarea în canoanele lucrărilor existente pe aceeaşi
temă, inspirându-se din parcurgerea literaturii existente pe teme largi şi dezvoltând o
perspectivă „novatoare” asupra evenimentelor.
Teoria
Se pare că există o bifurcaţie în ştiinţele sociale între cei care susţin şi cei care nu
susţin necesitatea teoriei, a mecanismului, a conceptelor sau orice altă formă de
abstracţie în abordarea cercetării. Evident, gradul de complexitate al oricărui
instrument explorator depinde, de obicei, de disciplina şi obiectul de studiu. Ca
întotdeauna, există un echilibru ce trebuie găsit între relatarea unui caz izolat fără o
înţelegere mai profundă a procesului de fond al cauzei şi efectului şi copleşirea
cititorului prin paralizarea conţinutului cu consideraţii teoretice elaborate. Discursul
academic şi folosirea termenului „teorie” în jargonul popular au sporit confuzia în
legătură cu adevărata valoare a teoriei.
Ca multe alte cuvinte vânturate de colo-colo, cuvântul TEORIE
ameninţă să îşi piardă înţelesul. Dat fiind că referirile la el sunt atât de
diverse – incluzând orice, de la ipoteza minoră de lucru, prin
speculaţiile cuprinzătoare vagi şi neordonate, până la sistemele
49
axiomatice de gândire – folosirea acestui cuvânt adesea mai mult
ascunde decât creează înţelegerea. (Merton, 1967, 39)
Primul lucru de care trebuie să ţineţi cont este să nu folosiţi teoria doar de dragul ei.
Una dintre greşelile comune ale tezelor de doctorat este lipsa conexiunii între
secţiunea teoretică, al cărei scop este să facă lumină în partea empirică, şi
cercetarea efectivă întreprinsă; drept rezultat ambele secţiuni ar putea de fapt să
existe în sine, fiecare separat. Scopul părţii teoretice a unui doctorat sau proiect este
tocmai să dea sentimentul de ordine în secţiunea empirică, în aşa fel încât cele două
părţi să fie necesarmente legate. Altfel distrugeţi obiectul abstractizării, care este
tocmai să simplifice, şi nu să complice înţelegerea mai aprofundată a fenomenelor
sociale complexe. Ceea ce nu înseamnă să vă orientaţi obligatoriu doar spre tezele
pur teoretice care trebuie divizate într-un mod oarecum diferit. Studenţii sunt supuşi
unor presiuni să folosească „teoria” pentru că arată bine, sună sofisticat şi indică
faptul că puteţi aborda materia grea. Totuşi, o secţiune teoretică „ferecată”, care nu
este integrată sau conectată la secţiunea empirică se poate termina prin
recomandarea unei revizuiri substanţiale a tezei la susţinerea orală sau, şi mai rău,
printr-un eşec total.
Există o anumită ierarhie a mijloacelor explicative care vă stau la dispoziţie
pentru cercetare şi nu sunt toate îngrozitor de complicate. Închipuiţi-vă o scară în
care punctul de pornire este instrumentul explicativ cel mai abstract (teoria), iar
finalul este cel mai direct (conceptul). La mijloc se plasează un număr mare de
mecanisme abstracte complexe, care contribuie la procesul cercetării. Lista de mai
jos prezintă câteva dintre cele mai importante instrumente explicative aflate la
dispoziţia cercetătorilor:
cadrul sau schema teoretică sau conceptuală
modelul / tipul ideal / tipologia / paradigma
conceptul
Nu există o acceptare unanimă a rolului teoriei în cercetare. Dar majoritatea
oamenilor de ştiinţă care încearcă să explice fenomenele sociale complexe – în
opoziţie cu descrierea lor în detaliu – sunt de acord că este nevoie de o formă-cadru
care să ajute în alegerea şi ierarhizarea conceptelor la un nivel abstract. Astfel, prin
conectarea abstractă a conceptelor teoretice la observare, acestea capătă un înţeles
empiric. De aceea, dovezile tangibile trebuie să fie palpabile, măsurabile şi
observabile în măsura în care teoria în ştiinţa socială încearcă să pună în legătură
variabilele observabile cu alte observabile, cu excepţia celor bazate pe ontologia
„realistă”, care încearcă să conecteze neobservabilele cu alte neobservabile.
50
Simplificarea realităţii este necesară dacă dorim să ajungem la un gen de vedere
globală şi să cântărim anumite variabile şi efectele lor asupra altora. Gerry Stoker
rezumă foarte frumos acest concept, prin sugerarea faptului că teoria:
Ne ajută să distingem pădurea de copaci. Teoriile bune selecteză
anumiţi factori ca fiind cei mai importanţi sau mai relevanţi dacă
există interes pentru găsirea explicaţiei unui eveniment. Fără un
asemenea proces de cernere nu poate avea loc o observare eficientă.
Observatorul se va îngropa sub un munte de detalii şi nu va fi în stare
să cântărească influenţa anumitor factori în explicarea unui
eveniment. Teoriile sunt valoroase tocmai pentru că ele structurează
toate observaţiile. (Stoker, 1995, 16-7)
Structurarea observaţiilor este vitală dacă vă aflaţi sub presiunea timpului şi cea
financiară. Aspiranţii nu-şi pot permite decât foarte rar luxul de a aduna pur şi simplu
informaţii cu speranţa că vor decoperi formule specifice ale relaţiilor dintre
fenomene. Este mult mai posibil ca ideile aspiranţilor să fi fost formulate de teorii şi
cercetări precedente, discuţii cu seniorii şi coordonatorii iar „intuiţia” care ajută într-o
fază de început să identifice întrebările cercetării generale. Simplu spus, „teoriile sunt
nişte năvoade întinse ca să prindem ceea ce numim ”lume”: să o raţionalizăm, să o
aplicăm şi să o dominăm. Ne străduim să-i facem ţesătura tot mai fină” (Popper,
2000, 59). Fără teorie sau, cel puţin, fără o formă a unui sistem de clasificare ar fi
extrem de greu să ştim ce date şi ce fapte să adunăm mai întâi. Chiar şi cercetătorii
care-şi propun să elaboreze teorii pe baza lucrului pe teren trebuie să pornească de
la premise bazate pe un anumit nivel de abstractizare. În cel mai strict sens, teoria
constă „dintr-un sistem de formulări care cuprind un număr de ipoteze sau legi”
(Schnell et al., 1999, 52). În acest caz, legile relaţionează mai mult cu subiectele
ştiinţelor naturale, unde testele sunt reproduse iar şi iar pentru obţinere aceloraşi
rezultate. Există foarte puţine situaţii în care apar asemenea legi în ştiinţele sociale şi
umaniste atât de „încurcate” deoarece studiul oamenilor, al instituţiilor, al mediului şi
al produsului lor creativ este o sarcină foarte complexă, care devine din ce în ce mai
grea din cauza unor factori care constituie fenomenele sociale.
Un alt lucru de notat în legătură cu teoria este că ea îmbracă forme diverse,
pornind de la teoria grandioasă şi ajungând la teoria cu rază medie şi la teoria
aplicată (vezi Blaikie, 2000, 144 pentru o examinare atentă a tipurilor de teorie; şi
Marsh et al., 1995. 17). Mai mult, teoriile pot fi deductive sau inductive. Teoriile
deductive „ajung la concluzii prin aplicarea raţionamentului unui număr dat de
51
premise... De exemplu, perspectiva alegerii raţionale în ştiinţa politică presupune că
toţi actorii îşi maximalizează propria utilitate personală sau propriul interes când aleg
alternativele” (Landman, 2000, 15). Teoriile inductive, pe de altă parte, ajung la
concluzii tocmai în mod opus, prin observarea pe teren a faptelor şi includerea lor
ulterioară în teorie. În realitate, majoritatea cercetărilor folosesc atât deducţia, cât şi
inducţia, dat fiind că există o întrepătrundere necesară între idei şi dovezi în fiecare
proces de cercetare (Ragin, 1994, 47).
Ceea ce vreau să spun aici este că nu trebuie să fie elaborată o sinteză a
tipurilor de teorie, ci o evidenţiere a semnificaţiilor lor prin ordonarea şi structurarea
procesului complex al explicării, şi, în cele din urmă, al înţelegerii. Aceasta nu
înseamnă că le sugerăm tuturor aspiranţilor că au nevoie de o teorie. Aşa cum am
văzut mai sus, există mecanisme mai puţin complexe, cu grade diferite de putere de
explicare, care se potrivesc întregii cercetări din ştiinţa socială. Alegerea pe care o
faceţi între exemplele date depinde de natura subiectului. Un lucru care nu trebuie
uitat este că folosirea teoriei nu este cu nimic mai bună decât aplicarea unei serii de
concepte special elaborate pentru studiul dvs.
Amintiţi-vă, de asemenea, că teoriile sunt evident legate de anumite
modalităţi de a privi lumea, aşa că trebuie să fiţi vigilenţi şi să pândiţi fenomenele
sociale de la care ar putea să vă îndepărteze chiar propriile teorii.
Model, tip ideal şi tipologie
Gerry Stoker diferenţiază în mod util între teorie, cadru conceptual şi model. Toate
sunt modalităţi explicative la niveluri diferite de abstractizare. Cadrul conceptual, ca
şi teoria, furnizează „interpretări ale relaţiilor dintre variabile” (Stoker, 1995, 18) dar
nu este tot atât de complex şi are o putere explicativă mai mică. Cu toate acestea, el
furnizează explicaţii şi prognoze pentru observaţiile empirice. Pe o treaptă mai jos
faţă de cadrul conceptual se află modelul, tipul ideal şi tipologia, care sunt
instrumente mai puţin complexe pentru clasificarea şi compararea fenomenelor.
Modelul este reprezentarea a ceva similar tot aşa cum un aeromodel este replica
unui avion adevărat. Pe de altă parte, în ştiinţa socială, mulţi membri ai comunităţii
academice încearcă să reprezinte realitatea printr-o serie de casete grafice şi săgeţi
care descriu şi explică relaţionările semnificative între aspectele specifice ale
modelului; astfel, modelul „permite formularea unor propuneri verificabile empiric
52
despre natura acestor relaţionări” (Frankfort – Nachmios şi Nachmios, 1992, 44). (O
descriere ulterioară a modelului poate fi considerată o concepţie destul de
„pozitivistă” a cercetării. Chiar dacă nu vreau să ader la nici un tip anume de
cercetare, găsesc traducerea ideilor prin casete grafice şi săgeţi un mod foarte util de
gândire prin intermediul ideilor.) Mai mult, modelul ca teorie este o abstractizare a
realtăţii şi o modalitate potrivită de vizualizare a relaţiei dintre două concepte. În
capitolul 3 voi da câteva exemple de ipoteze prin folosirea modelelor (ex. casete
grafice şi săgeţi). Casetele grafice şi săgeţile nu înseamnă nimic în sine, cu excepţia
faptului că descriu, în acest caz, efectul unei variabile (să spunem asimilarea
dietetică a unei persoane) sau a alteia (să luăm nivelul condiţiei fizice). Dacă această
relaţie dintre două variabile este scrisă în text, cititorul trebuie să şi-o imagineze în
minte. Totuşi, prin folosirea unui model, cititorul primeşte o imagine abstractă a
relaţiei. Aceasta devine mai importantă când adăugaţi o listă de alţi factori care ar
putea să influenţeze condiţia fizică. De exemplu, locuinţa, educaţia, greutatea etc.
Toate aceste influenţe pot fi ilustrate schematic pentru a ne ajuta în procesul de
gândire. E mult mai posibil să găsiţi alte relaţionări, cauzale sau de alt tip, folosind un
model decât dacă vă propuneţi să stocaţi în minte toate aceste informaţii. Tipul ideal
este, ca şi teoria, un construct care reprezintă o descriere intelectuală a unui
fenomen în forma lui abstractă. El nu trebuie înţeles ca un standard ideal „în sensul
de a fi perfect”; el poate rămâne „ideal în sensul că este un construct intelectual care
s-ar putea să nu existe niciodată în lumea reală” (Peters, 1990, 105). Această
confuzie a fost în mare parte provocată din cauza traducerii din germană (Blaikie,
2000, 165). Atribuit fondatorului sociologiei moderne, Max Weber, în mare parte
influenţat de modelarea economică din vremea lui (Weber, 1949, 89-90: Ringer,
1997, 110-21) tipul ideal este o conceptualizare cum ar fi, de exemplu, clasa
muncitoare, cu care cercetătorul poate să compare realitatea de pe teren (evidenţa
empirică). Tipurile ideale sunt constructe ipotetice formate prin accentuarea
aspectelor comportamentale şi instituţionale observabile empiric. Aceste constructe
izolează „acele variabile aflate în centrul studierii unei probleme, lăsând la o parte
acele aspecte ale realităţii care par neesenţiale pentru analiză” (Engerman, 2000,
258). Un tip ideal nu stabileşte, însă, relaţionări între variabile. Se poate extrage un
tip ideal din partidele de succes post-comuniste. Pentru asta trebuie să vă puneţi
întrebarea „de ce au avut succes unele dintre fostele partidele comuniste în anumite
ţări şi în altele nu?”. Această întrebare iniţială va ghida evaluarea critică a literaturii
de specialitate a cercetătorului (în anumite ţări, ca să fie realist). În loc să citească tot
ce s-a scris vreodată despre partidele post-comuniste, cercetătorul se va concentra
53
asupra analizei factorilor care au dus la succesul şi la eşecul anumitor partide. Astfel,
poate fi conturat tipul ideal al unui partid post-comunist de succes.
Vedeţi că aceasta este doar o unitate de măsură sau un instrument euristic
– de descoperire a unor cunoştinţe noi – pentru analiză, pentru că în cazul unui model
atât de simplu este foarte greu de elaborat în anumite condiţii şi culturi specifice din
punctul de vedere al regiunii, tipuri şi cuprinderi diferite, ale transformărilor
democratice ş.a.m.d. Diferenţele şi asemănările îi vor permite cercetătorului să
capete o înţelegere mai profundă a neajunsurilor contextuale specifice din analiza
succesului sau eşecului unui partid. Dacă cercetătorul descoperă anumite formule ce
evidenţiază succesul sau eşecul în mai multe exemple, tipul ideal ar putea duce la
construirea unei ipoteze preţioase. Chiar Weber a sugerat că acest „concept de tip
ideal va ajuta la dezvoltarea propriei noastre abilităţi de chestionare în cercetare: el
nu este o <<ipoteză>> dar oferă puncte de referinţă pentru construirea unei
ipoteze” (Weber, 1949, 90). De exemplu, un tip ideal poate sugera că în condiţiile A,
B şi C este posibil să cunoaştem experienţa D. Astfel, acest tip de construcţie este de
obicei mai abstractă decât o tipologie (vezi mai jos) şi se referă la caracteristici
specifice pentru instituţii sau indivizi, cum au fost ele identificate de Weber drept
„birocraţia” şi „carisma”.
Curiosul nostru de pe la conferinţe, pe care l-am menţionat mai devreme, este
un construct al tipului ideal. El sau ea fac paradă de anumite caracteristici – de
exemplu, pun mereu întrebări de ontologie şi epistemologie – şi posedă abilitatea de
a ieşi învingători dintr-o dezbatere, chiar dacă nu au produs decât câteva publicaţii.
Aici îmi vine în minte asemănarea cu „luptătorul din sala de sport”, acel individ care
scoate sufletul din sacul de box, dar se prăbuşeşete la pământ numai când aude
gongul la începutul unei runde în ring. În fiecare facultate sau institut din ţară, la
cantină sau în sala mare o să îl auziţi pe acest tip ideal cum îndreaptă lumea. Totuşi,
să nu neglijăm, când folosim acest tip ideal al curiosului de la conferinţe cu trăsăturile
de mai sus, posibilitatea ca el chiar să fi publicat foarte mult pe teme diferite de cele
abordate la conferinţă. Acest tip se deosebeşte de precedentul, şi va trebui să
cercetăm tipul ideal în lumina acestei observaţii empirice, sau să facem o distincţie
simplă între cele două tipuri.
Tipologiile sunt sisteme similare de clasificare în tipuri ideale. Ele sunt formate
dintr-un „sistem de categorii construite ca să se portivească observaţiilor empirice,
astfel încât relaţiile dintre categorii să poată fi descrise” (Frankfort – Nachmias şi
Nachmias, 1992, 40). Aceste mijloace pot fi privite ca nişte limite libere, cu ajutorul
cărora să ne organizăm şi să ne sistematizăm observaţiile. Ca şi tipurile ideale,
tipologiile nu ne oferă explicaţii, ci descriu, mai curând, fenomenele asamblându-le
54
într-un set de categorii. Ceea ce îi ajută pe cercetători este organizarea unei arii largi
de diverse fapte care pot fi structurate în categorii logice, uneori arbitrare, care
facilitează înţelegerea unor chestiuni complexe. Bailey rezumă astfel:
Unul dintre meritele principale ale tipologiei este parcimoniozitatea...
O tipologie bine construită poate face miracole ca să aducă ordinea în
haos. Ea transformă complexitatea copleşitoare a unei îngrămădiri
eclectice a unor cazuri aparent diverse într-un set bine ordonat al unor
tipuri omogene reduse. (1992, 2193, citat în Neuman, 2000, 44)
În politica, comparată tipologia are un rol puţin diferit. Costruită pe schema
primelor clasificări propuse de Aristotel, ea serveşte „să reducă din
complexitatea lumii, prin căutarea acelor calităţi pe care le împărtăşesc mai
multe ţări, dar şi a celor pe care nu le împărtăşesc” (Landman, 2000, 5). În
acest caz, analizele au în general un caracter statistic şi tipologia este privită
ca o etapă pe calea construirii teoriei (Peters, 1998, 95).
Paradigma
Folosirea termenului de „paradigmă” în cercetare trimite direct la Thomas Kuhn, care
descrie paradigma drept o instituţionalizare a activităţii intelectuale care, practic, îi
socializează pe studenţi în interiorul comunităţii ştiinţifice.
Prin alegerea sa [a termenului de paradigmă] intenţionez să sugerez că
unele exemple acceptate ale practicii ştiinţifice efective – exemple care
includ legi, aplicare şi instrumentare la un loc – furnizează modele din
care răsar tradiţii coerente, specifice cercetării ştiinţifice. Studiul
paradigmelor este cel care-l pregăteşte pe aspirant pentru apartenenţa
la un anumit tip de comunitate ştiinţifică în care va activa ulterior. Pentru
că, astfel, el se alătură unor persoane care au învăţat bazele domeniului
lor din aceleşi modele concrete şi practica lui ulterioară arareori va
evoca dezacorduri deschise asupra temelor fundamentale. (1996, 10-11)
55
Ceea ce nu se deosebeşte de ceea ce este denumit, de obicei, „o abordare
academică, consacrată” în care membrii corpului academic folosesc o terminologie
comună, teorii comune bazate pe o paradigmă acceptată de premise şi pe metode şi
procedee validate (vezi Rodamond, 2000, 192). Mai mult, paradigmele sunt adesea
depăşite, înlocuite şi plasate paralel cu alte paradigme care conduc la ceea ce este
numit în mod curent „schimbarea de paradigmă”. În disciplinele academice există
paradigme dominante care sunt adesea supuse controversei. De exemplu, în
macroeconomie, paradigma neoclasică (sau şcoala de gândire) şi viziunea sa asupra
lumii a devenit, de la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, abordarea
dominantă în faţa predecesorului ei, Keynesianismul. Ambele paradigme se bazează
pe anumite premise ontologice şi epistemologice reflectate în importanţa şi
prioritatea pe care o acordă unor factori specifici, deşi există, evident, între
protagonişti o variaţie limitată asupra acestor chestiuni în legătură cu ambele
paradigme. În timp ce economiştii neoclasici susţin virtuţile unei pieţe fără
constrângeri, cu un rol redus al statului, abordarea Keynesiană susţine de obicei un
rol mai activ al statului în stimularea economiei.
Folosirea paradigmelor în cercetarea curentă ar trebui să fie limitată la grupuri
primare cuprinzătoare ale unor abordări în studierea unui anumit domeniu – de
exemplu, în legătură cu prăbuşirea comunismului, literatura de specialitate poate fi
împărţită în paradigmele de cercetare „de la vârf spre bază” sau „de la bază spre
vârf”. Prima se opreşte în special la omogenizarea elitelor puterii, iar cea de-a doua
studiază rolul cetăţenilor în menţinerea şi prăbuşirea unor asemenea regimuri. Ceea
ce vreau să arăt este că persistă nevoia să vă structuraţi şi să vă concentraţi
observaţiile, astfel veţi obţine o relatare interesantă fără să puteţi măcar să distingeţi
modul în care oamenii abordează o anumită temă.
Concepte
Conceptele sunt cărămizile din care se construiesc teoriile, ipotezele, explicaţiile şi
prognozele. Conceptul poate fi privit ca o idee sau noţiune exprimată şi concentrată
într-unul sau mai multe cuvinte. Conceptele reprezintă stadiul cel mai puţin complex
al continuumului de abstractizare. Asta nu înseamnă că un concept nu poate fi
extrem de complex. Conceptul duce cu sine o anumită perspectivă şi anumite
premise încorporate sau căi de a privi fenomene empirice (Neuman, 2000, 14) şi
poate fi considerat un termen acceptat între scolaşti. Acceptarea se referă însă la
56
simpla existenţă a termenului şi nu la înţelesul lui, dat fiind că dezbaterea scolastică
gravitează tocmai în jurul înţelesului său. Conceptul este o abstractizare a
fenomenelor empirice bazate pe anumite premise şi poate fi folosit ca un fel de
stenografiere în explicaţie. De exemplu, conceptul „carte” presupune un sistem de
scriere, oameni care ştiu să citească şi existenţa hârtiei. Fără aceste premise, ideea
de carte nu prea are sens (Neuman, 2000, 44).
În spiritul demonstraţiei să luăm ca exemplu conceptul colectiv „fidelitate
condiţionată” pe care l-am folosit în propria mea cercetare ca să captez relaţia dintre
majoritatea cetăţenilor din RDG (Republica Democrată Germană) şi regimul din
această ţară. Conceptul simplu a fost folosit ca să sugerez că majoritatea cetăţenilor
nu au întreprins nici o acţiune care să ameninţe regimul atâta vreme cât au fost
îndeplinite anumite „condiţii”. Scopul meu era să urmăresc declinul din această
„fidelitate” de-a lungul timpului şi să o motivez ca o modalitate de explicare a
prăbuşirii regimului (Grix, 2000). Acest scurt exemplu dezvăluie efectul pe care poate
să îl provoace chiar şi un singur concept şi câte informaţii pot fi încorporate în el.
Secretul este să fii cât mai exact posibil – i.e. ce înţelegi prin „condiţional”, care sunt
acele condiţii, şi, evident, care sunt contextele social, economic şi politic în care are
loc acţiunea pe care o descrii. Operaţionalizarea conceptelor, adică trecerea în
variabile măsurabile pentru culegerea de date este una dintre cele mai dificile
proceduri în cercetare. Acest proces este explicat mai bine în capitolul următor, prin
referiri la chestionarul de cercetare şi la ipotezele care trebuie să vă ghideze
cercetarea.
Abuzul de concepte
Cercetătorii trebuie să fie atenţi să nu folosească greşit conceptele dependente de
context, dezvoltate la un anumit moment ca să descrie un fenomen specific. Aşa
ceva se poate întâmpla dacă un concept „original” face trimitere la un alt autor, fără
ca acesta să fi revizuit textele originale ca să-şi consolideze drepturile şi, mai
important, fără să ia în considerare modificările apărute în lume de la introducerea
conceptului. Exemplele care urmează vor ilustra această situaţie.
În literatura vastă despre conceptul de „capital social”, de departe cea mai
dominantă paradigmă este „şcoala Putnam” (referire la Robert Putnam, a cărui operă
deschizătoare de drumuri din 1993 a contribuit mult la popularizarea termenului),
care uneşte un grup de savanţi preocupaţi să folosească definiţia lui Putnam a
57
capitalului social, şi, mult mai important, dar în grade diferite, să stimuleze metodele
cercetării cantitative folosite de Putnam ca să „măsoare” conceptul din studiul său
despre democraţia din Italia (vezi Grix, 2001). Această paradigmă de cercetare a
avansat gândirea noastră despre capitalul social şi despre fenomenele sociale
descrise de acesta şi a reuşit să o facă cu sprijinul ontologic şi epistemologic al
lucrării lui Putnam. Această paradigmă include un volum tot mai mare de lucrări în
care termenul de „capital social”, aşa cum a fost el folosit de Putnam, este adesea
„adoptat fără discriminare, adoptat fără simţ critic şi aplicat imprecis” (Woolcock,
1998, 196). Definiţiile, indicatorii, metodele şi metodologiile originale folosite şi
avansate de aceşti autori sunt adesea însuşite, indiferent de schimbările sociale şi
sistemul global care s-ar fi putut înregistra de când şi-a scris Putnam lucrarea şi
indiferent de modificările de nuanţă pe care el însuşi le-a adus în cercetarea lui
ulterioară (Putnam, 1996; 2000). Abundă exemplele în care concepte şi termeni au
fost goliţi de sens sau extrem de greu de explicat din cauza folosirii lor exagerate sau
eronate. Să luăm, de exemplu, conceptul „stakeholder” şi schema lui albert D.
Hirschman „Ieşire, Voce şi Fidelitate” care au suferit până la un punct aceeaşi soartă
(pentru teoria originală vezi Hirschman, 1970; pentru rezumat vezi Grix, 2000, 18-
22). Folosirea termenului „stakeholder” în Marea Britanie, popularizat de Will Hutton
(1996, 1999) şi de Partidul Laburist a ajuns să însemne, printre altele, recunoaşterea
contribuţiei individului la societate. Termenul a fost folosit atât de frecvent şi în
situaţii atât de diferite, încât înţelesul său iniţial este oarecum pierdut în prezent.
Schema lui Albert Hirschman „Ieşire, Voce, Fidelitate”, folosită într-o varietate de
contexte ale capitalului social a fost redusă pur şi simplu la „ieşire” şi „voce” în
numeroasele explicaţii ale prăbuşirii Republicii Democrate Germane. Schema
originală prezentată de Hirschman în 1970 mai este menţionată foarte rar, iar al
treilea element al schemei, fidelitatea, abia dacă mai este discutată (vezi Grix, 2000,
21-22).
Un alt pericol este acela al contopirii conceptelor într-o formulare
atotcuprinzătoare cum este „societatea civilă”, imposibil de imortalizat, dar
percepută ca un termen ce desemnează ceva dezirabil. Conceptul de societate civilă
este interesant pentru că a trăit un fel de renaştere în timpul revoluţiilor paşnice din
1989, care au marcat începutul sfârşitului comunismului. Dar conceptul a fost asociat
în principal cu societăţile capitaliste occidentale şi a fost ulterior extins, nu fără unele
probleme, spre ţările care s-au transformat într-o oarecare formă de democraţie după
anii de dictatură. Mai mult, conceptul poate deveni doar o recomandare dacă ţările
occidentale declară că nu vor ajuta aceste democraţii instabile până când nu vor
avea o societate civilă funcţională, bazată principial pe modelul occidental. Acesta
58
devine problematic mai ales dacă ţinem cont de diferenţele dintre cetăţenii şi ţările
care au fost nevoite să trăiască în condiţii dictatoriale. Cum se pot transfera
conceptele dezvoltate într-un anumit context cultural, politic, economic, social şi
psihologic către un altul?
Nu vreau să sugerez aici că toate conceptele sunt - fiecare luat în parte -
specifice unui context şi, în consecinţă, fără folos în afara regiunii sau ţării pentru
care au fost create. Nici pe departe – faptul că ele depăşesc graniţele este marca
unui concept bun în teorie. Adevărul este, însă, că nu trebuie să neglijaţi pericolul
ignorării originilor unui concept (i.e. contextul în care acesta a evoluat) şi a
schimbărilor petrecute în societate de la introducerea conceptului.
Discipline, discursuri şi interdisciplinaritate
Disciplinele academice sunt bazate pe anumite premise ontologice şi epistemologice,
deşi în interiorul fiecărei discipline există o mare varietate de păreri diferite ale
membrilor corpului academic în legătură cu metodele, teoriile, practicile şi
conceptele cel mai adecvate. Aspiranţii trebuie să realizeze că fiecare disciplină, de
exemplu, sociologia, economia, ştiinţele politice, are metodologiile ei specifice în care
coexistă paradigme concurente formate din terminologii şi teorii comune. Uneori se
pare că discipline diferite vorbesc o limbă diferită sau folosesc un discurs diferit când
descriu acelaşi eveniment. Este important să cunoaşteţi rigorile unei discipline
anume ca să înţelegeţi şi alte tipuri de explicaţii, fie că au formă teoretică sau
ontologică, ele există în afara unui anumit domeniu de interes. Disciplinele se
deosebesc prin accentul pe care-l plasează asupra rolului şi poziţiei teoriei în
cercetare, în condiţiile necesităţii unei teorii şi a unor ipoteze în faza pre-empirică,
adică înaintea începerii cercetării în ştiinţele politice, mai ales în ştiinţele politice
americane. Aceasta este o practică standard în facultăţile americane şi este privită ca
o abordare „ştiinţifică” temeinică şi solidă. Accentuarea exagerată a construirii teoriei
poate să-l facă uneori pe cercetător să piardă din vedere exact ceea ce şi-a propus să
studieze. Ca în toate etapele procesului de cercetare trebuie să vă gândiţi şi să doriţi
să vă îmbunătăţiţi premisele de bază în lumina stadiului precedent sau următor al
cercetării.
Dacă depăşim limitele propriei discipline şi discursul ei, ieşim dintr-un spaţiu
familiar. Este ca şi cum am traversa graniţele naţionale. Să luăm, de exemplu, o
persoană care este fericită că trăieşte în Marea Britanie, unde este familiarizată cu
cadrul de referinţă, termenii, terminologia, semnele, cultura, obiceiurile sociale,
59
limba, tradiţia şi propriul loc în acea societate. Este mult mai uşor pentru acea
persoană să rămână în mediul ei familiar decât să trebuiască să se mute într-un loc
necunoscut şi să înveţe de la început toate cele enumerate mai sus. Acest exemplu
se poate transfera în lumea academică, dacă ne gândim la cineva care rămâne în
limitele stricte ale propriei discipline, o persoană nereceptivă la contribuţia altor
discipline. În acest caz, persoana respectivă îşi refuză şansa de a intra în legătură cu
diverse cadre de referinţă, termeni şi terminologii, tradiţii şi Weltanschauungen
(viziuni asupra lumii). Persoana respectivă va fi debusolată pentru că tocmai acestea
sunt experienţele la care ne întoarcem şi care ne îmbogăţesc propria pregătire
disciplinară. (Între altele, această respingere a „călătoriei” poate fi o problemă în
interiorul disciplinei, să zicem, al ştiinţelor politice, unde coexistă abordările
concurente ale studiului). Ceea ce nu înseamnă că aspiranţii ar trebuie să fie
„interdisciplinar” pro-activi, ci doar că, depăşind limitele disciplinare, ei sunt forţaţi
adesea să-şi reevalueze premisele prestabilite – o practică bună în munca ştiinţifică şi
o pavăză în faţa pericolului cantonării definitive în propria disciplină.
„Interdisciplinaritate” sau „post-disciplinaritate”
Dezbaterea despre interdisciplinaritate este adesea confuză, mai ales din cauză că
termenul însuşi este folosit greşit şi asociat forţat cu trans-disciplinaritatea,
disciplinaritatea încrucişată şi multi-disciplinaritatea. Una dintre perspectivele de
abordare a controversei este să vă imaginaţi un continuum care se întinde de la
multi-disciplinaritate, unde cercetători diferiţi se concentrează pe aceeaşi zonă de
studiu, dar rămân fiecare în limitele stricte ale diferitelor discipline, până la idealul
utopic al post-disciplinarităţii, în care nu mai sunt recunoscute nici un fel de graniţe
disciplinare, trecând prin trans-disciplinaritate, în care învăţăm fiecare domeniul
celuilalt. Ca să parafrazez un binecunoscut gânditor: cel din urmă este un scenariu în
care dimineaţa facem o complexă regresie statistică, după amiaza ne ocupăm de
analiza discursului literar al unui text şi ne încheiem ziua cu o evaluare a modului în
care e folosit termenul „totalitarism” în concentrarea trăsăturilor esenţiale ale
dictaturii naziste! Idealul transdisciplinarităţii şi modul libertin în care e folosit
conceptul de interdisciplinaritate trebuie aplicate, dat fiind faptul că şi aşa este destul
de greu pentru aspiranţi să stăpânească pe deplin instrumentele unei singure
60
discipline în intervalul scurt de timp pe care-l îngăduie studiul la nivel terţiar (vezi
Dogan, 2000, 98). Este preferabil să vorbim de „fertilizarea încrucişată” între
discipline, prin care savanţii învaţă unul de la altul, îşi împărtăşesc metode de
cercetare şi sunt gata să accepte interpretări diferite ale evenimentelor. În acelaşi
timp, aşa cum explică Dogan folosind exemplul propriei lui discipline:
Relaţiile dintre ştiinţele politice şi celelalte ştiinţe sociale sunt în realitate
relaţii dintre sectoarele diferitelor discipline, nu între discipline în
totalitatea lor. Nu există cercetare „interdisciplinară”... Actualul progres
al ştiinţelor sociale poate fi explicat în mare măsură prin hibridizarea
unor segmente ale ştiinţelor. (ibid., 97)
Intenţia acestei secţiuni este să sugereze că dorinţa de a privi dincolo de limitele
disciplinelor, de a învăţa şi de a-ţi corecta propriile puncte de vedere este folositoare
ştiinţei în general. Pentru că tocmai aceste intersectări, întâlnirea şi suprapunerea
disciplinelor permit să se desfăşoare un schimb inter-diciplinar, o dialectică între
discipline. Scopul nu este contopirea disciplinelor într-o masă amorfă de interpretare
şi explicare, ci împărtăşirea cu alte dsicipline a perspectivelor, a celei mai bune
experienţe şi a celor mai bune metode. Există o nevoie redusă de pregătire specifică
într-o gamă de discipline diferite, comparativ cu o minte deschisă în abordarea
cercetării.
Rezumat
Acest capitol s-a oprit asupra stadiului premergător cercetării, prin sublinierea
câtorva dintre cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ştiţi înainte de a porni
cercetarea.
Ideea cea mai importantă pe care am încercat să o susţin este că familiarizarea cu
instrumentele şi terminologia cercetării sunt esenţiale dacă vreţi să încheiaţi cu
succes o lucrare de înaltă calitate şi exactitate. De o importanţă la fel de mare este
capacitatea cercetătorului de a alege care metode, teorii şi instrumente conceptuale
îi sunt de folos într-un anumit proiect. Dacă nu cunoaşteţi sau nu înţelegeţi oferta
este puţin probabil că veţi face alegerea cea mai bună. Iată, pe scurt, sfaturile din
acest capitol:
61
reflectaţi şi fiţi atenţi la natura disciplinelor academice şi la gama
premiselor ontologice şi epistemologice care le ghidează din interior;
rezervaţi timp ca să deprindeţi „uneltele meseriei” (vezi glosarul de la
sfârşitul cărţii);
familiarizaţi-vă cu conceptele centrale cu care s-ar putea să vă întâlniţi,
mai ales cu metodele, metodologiile şi teoria (precum şi cu alte
abstracţiuni conceptuale);
reflectaţi la conceptele pe care le folosiţi în cercetare. Analizaţi originile lor
şi măsura în care ele sunt adecvate pentru contextul în care doriţi să le
folosiţi şi să le aplicaţi. Evitaţi cu orice preţ „abuzul de concepte”
evidenţiat mai sus.
Lecturi suplimentare
Blaikie, N., (2000) Designing Social Research, Cambridge, Polity Press.
Bryman, A., (2001) Social Research Methods, Oxford, Oxford University Press, cap.1
Engerman, S.L. (2000) „Max Weber as Economist and Economic Historian” în: Turner,
S.,
(ed.) The Cambridge Companion to Weber, Cambridge, Cambridge University
Press.
Honderich, T., (ed.) (2001) The Philosophers. Introducing Great Western Thinkers,
Oxford,
Oxford University Press – o introducere excelentă în studiul filosofilor şi în gândirea
lor.
King, G., Keohane, O. and Verba, S., (1994) Designing in Social Inquiry. Scientific
Inference in Qualitative Research, Princeton, Princeton University Press.
Kuhn, T.S., (1996) The Strucuture of Scientific Revolutions, Chicago/London,
University of
Chicago Press.
Marsh D. and Stoker, G., (eds) (1995) Theory and Methods in Political
Science¸Basingstoke, Macmillan.
Neuman, W.L. (2000) Social Research Methods. Qualitative and Quantitative
Approaches, Boston, Allyn & Bacon, 4th edition.
Punch, K.F. (2000) Introduction to Social Research. Qualitative and Quantitative
Approaches, London / Thousand Oaks / New Delhi, Sage.
62
Rapin, C.C. (1994) Constructing Social Research. The Unity and Diversity of Method,
Thousand Oaks, Pine Forge Press.
Silverman, D. (2000) Doing Qualitative Research. A Practical Handbook, London /
Thousand Oaks / New Delhi, Sage.
63
3. ÎNCEPUTUL
Introducere
După ce am prezentat factorii care vă vor ajuta să vă pregătiţi pentru începerea
cercetării şi după o privire de ansamblu asupra instrumentelor şi termenilor
domeniului sunteţi gata să începeţi. Există căi variate de stabilire a unui subiect de
studiu şi capitolul de faţă vă oferă exemple care să vă ajute să vă adunaţi gândurile
iniţiale. Cel mai obişnuit dintre acestea, conspectarea literaturii de specialitate, se
bucură de o atenţie deosebită pentru că toată lumea a auzit de ea, dar nimeni nu ştie
la ce este folosită exact şi toate tezele sau dizertaţiile angajează frecvent un corp din
lucrările scolastice existente. Prin analizarea atentă a literaturii de specialitate şi
printr-o privire foarte apropiată asupra părţilor ei componente se poate identifica, cu
claritate, scopul ei central în cercetare.
Strâns împletit cu parcurgerea litereaturii tematice este procesul elaborării
interogaţiilor de cercetare şi a ipotezelor. Deşi aceşti termeni sunt mult mai cunoscuţi
în ştiinţa socială, principiul de susţinere este acelaşi pentru multe subiecte din
ştiinţele umaniste. Aşa cum am văzut deja, formularea unor interogaţii de cercetare
mai riguroase este menită să dea studiului dumneavoastră o anumită ordine şi să vă
ajute să vă concentraţi tema până la dimensiunile acceptabile pentru o muncă de trei
ani. Această programare în timp este dură, dar poate fi utilă în disciplinarea
gândurilor. Acest capitol trece în revistă în detaliu termenii şi terminologia asociată
cu construirea ipotezelor. Revin, asta nu înseamnă că susţin un tip specific de
cercetare sau epistemologie, ci că doresc să vă ajut să înţelegeţi ce înseamnă
termeni precum « variabilă independentă ».
Secţiunea finală a acestui capitol introduce unităţile şi nivelurile de analiză
folosite în cercetare şi diversele tipuri de cercetare pe care le puteţi adopta (e.g.
studii de caz, studii comparative etc.). Încă o dată, aceştia sunt termeni specifici
aplicaţi activităţilor de fiecare zi fără să fie etichetate ca atare. Dacă, de exemplu, un
aspirant îşi propune o teză despre un anumit autor, aceasta va constitui un studiu de
caz aprofundat cu condiţia să permită sintetizarea unor concluzii mai generale.
Unităţile şi nivelurile de cercetare sunt doar termenii tehnici în locul lui « cine » sau
« ce » - şi la ce nivel efectuăm studiul (în termeni generali, individuali, în grup sau
instituţional). Această deosebire este importantă atunci când cercetătorul începe să
64
combine analizele indivizilor şi instituţiilor, pentru că, aşa cum vom arăta mai jos,
descoperirile dintr-o anumită unitate sau de la un anumit nivel de analiză nu pot fi
extrapolate direct la o altă unitate sau la un alt nivel de analiză. Oricare ar fi
alegerea, ea va avea un efect profund asupra metodelor pe care le veţi folosi în
culegerea de date. După ce aţi parcurs literatura de specialitate, v-aţi stabilit
chestionarele de cercetare şi v-aţi hotărât asupra unităţii, tipului şi nivelului de
analiză veţi fi în situaţia de a vă gândi la lucrul pe teren, subiect tratat în capitolul 4.
In ansamblu, acest capitol ar trebui să se îndrepte spre dezvăluirea unei logici
inerente a procesului de cercetare, stabilind modul în care anumite stadii ale
cercetării sunt conectate şi felul în care cercetătorii trebuie să reflecte în studiile lor
această interconexiune.
La drum
Alegerea subiectului de studiu este dominată, de obicei, de anumite criterii, inclusiv
de expertiza institutului gazdă, propriul interes individual şi gradul de realizare a
proiectului, adică necesitatea ca acesta să fie realist şi posibil de înfăptuit în perioada
de timp dată. Aici accentul cade pe interesul propriu pentru o anumită temă, pentru
că dumneavoastră. vă veţi ocupa de acesta zi de zi timp de trei ani. Prima fază în
care va trebui să vă rezumaţi mai strict la temă apare, probabil, în momentul
formulării în scris a propunerii pentru teza de doctorat adresată unei instituţii de
finanţare sau sponsorizare. Exerciţiul în sine este util pentru arta rafinării şi a definirii
exacte a ceea ce intenţionaţi să faceţi. El vă oferă, de asemenea, o orientare sumară
pentru studiu (pentru alcătuirea studiului aprofundat şi construcţia propunerilor de
cercetare, vezi Punch, 2000b). Nu uitaţi, totuşi, că propunerile iniţiale rareori se
aseamănă cât de cât cu produsul finit, deoarece cercetarea este o mişcare
permanentă a ideilor, conceptelor şi a datelor. Iată zece puncte care ar trebui incluse
într-o propunere de cercetare bună şi clară :
1. Contextul şi motivaţia proiectului (i.e. stabiliţi cadrul şi spuneţi-i cititorului
despre ce este vorba, prezentând totul pe fundalul temei, cu precizarea
scopurilor dvs.).
2. O scurtă prezentare a literaturii tematice (indicaţi modul în care munca
dumneavoastră se înscrie în dezbaterile scolastice actuale).
65
3. Abordarea metodologică pe care o veţi adopta (aici trebuie să daţi conceptele
teoretice folosite) şi modul în care unghiul de tratare a evenimentelor se
potriveşte cu acela al cercetătorilor discutaţi la punctul 2.
4. Interogaţiile de cercetare şi ipotezele (ce doriţi exact să aflaţi sau cărei
întrebări speraţi să-i găsească răspuns propria întrebare? Interogaţiile de
cercetare ar trebui să indice nivelul şi unităţile de analiză utilizate, precum şi
gradul de generalizare al concluziilor căutate. Pentru mai multe informaţii pe
această temă, vezi în continuare secţiunea despre studiul de caz).
5. Metodele de investigare (cu alte cuvinte cum sau cu ce mijloace veţi aduna şi
veţi analiza datele? Asiguraţi-vă că demonstraţi felul în care metoda
respectivă clarifică întrebările formulate).
6. Sursele ce urmează să fie folosite (pe ce fel de surse vă bazaţi?).
7. Semnificaţia şi utilitatea cercetării (i.e. de ce este cercetarea dumneavoastră
o idee atât de minunată?).
8. Orice dificultate logistică sau de alt gen – prevedeţi modul de depăşire a ei.
9. Pregătirea specifică de cercetare, necesară pentru abordarea proiectului.
10. Planificarea cercetării.
Prin stabilirea în detaliu a punctelor de mai sus sunteţi pe calea cea bună spre
doctorat. Cu toate acestea, rareori propunerile iniţiale de cercetare sunt suficient de
« pertinente » pentru o cercetare adevărată. Este bine, totuşi, ca şi în această fază,
să fiţi cât mai precis posibil, pentru că întrebările prea vagi nu vă vor ajuta să
navigaţi prin multitudinea de informaţii care vă aşteaptă. Deşi nu există reguli fixe şi
rapoarte despre cum se scrie o asemenea prezentare ca să ajungeţi la o variantă
precisă, strict definită şi la obiect, există patru tehnici foarte generale care ajută la
sintetizarea şi concentrarea ideii iniţiale într-un proiect realizabil. Reafirm aici că
sfatul de a alege cât mai curând posibil tema porneşte dintr-un sentiment pragmatic
şi nu din preferinţe ideologice sau epistemologice.
1. Modul cel mai răspândit de începere a unei cercetări ample este consultarea
literaturii tematice (numită uneori cercetarea literaturii), care vă permite să
« percepeţi lucrările de excelenţă » despre tema generală şi a celor înrudite
cu ea. Totodată, puteţi evalua cât este de realizabil proiectul propriu şi puteţi
să vă concentraţi obiectivul (vezi consultarea literaturii tematice de mai jos
pentru sursele tipice pe care le puteţi folosi).
2. Puteţi porni la drum prin stabilirea interogaţiilor de cercetare şi a ipotezelor
(pentru uşurinţa lucrului, rămâneţi la trei sau patru), proces care prin el însuşi
66
vă duce la domeniul de studiu şi la metodele corecte de efectuare a cercetării,
inclusiv la tipul şi la nivelul necesar de analiză, de exemplu sistematic,
instituţional sau centrat pe principalul jucător. Nu uitaţi că interogaţiile de
cercetare trebuie să « conţină mijloacele de evaluare a realizării lor » (Blaxter
et al., 1997, 35). Dacă interogaţiile de cercetare nu duc aici, atunci mai mult
ca sigur ele sunt prea generale şi trebuie reformulate.
3. Prin sintetizarea conceptelor cheie pe care le folosiţi în proiectul dvs. Sunteţi
forţaţi să faceţi comparaţii şi să încadraţi în context. Astfel, veţi consulta
literatura relevantă, ca să « plasaţi » şi să comparaţi propriile concepte cu
cele folosite în dezbateri academice mai cuprinzătoare.
4. O altă modalitate de a porni la drum este să încercaţi o schiţare a propunerilor
de cercetare sau o conturare a lor pe baza celor propuse mai sus şi să vă
puneţi întrebări cum ar fi « Cum ar putea să arate proiectul final ? » şi « cum
va fi organizată teza în formula ei definitvă? ».
Evident, puteţi combina şi armoniza fiecare dintre tehnicile înşirate mai
sus. Cred că asta se întâmplă în majoritatea cazurilor.
Examinarea literaturii tematice, interogaţii de
cercetare şi ipoteze
Să ne oprim mai mult asupra examinării literaturii tematice, metoda cea mai
cunoscută şi cel mai puţin folosită în începerea unui proiect. Parcurgerea
literaturii secundare pe o anumită temă este comună tuturor tezelor, fie în
ştiinţele sociale sau în cele umaniste. Primul lucru de remarcat este că
examinarea literaturii tematice nu este un stadiu compartimentat al
cercetării. Din contră, trebie să examinaţi constant această literatură, până în
ziua în care depuneţi teza de doctorat, moment în care vă doriţi cel mai puţin
să aflaţi despre publicarea unui nou studiu relevant pe subiect. Examinarea
serveşte mai multor scopuri şi se face în mai multe stadii. Eu consider că este
vorba de un continuum, care începe cu primii paşi în literatura academică şi
se încheie, în perioada imediat anterioară predării propriei lucrări, cu
67
« verificarea » sau « privirea de control » a literaturii tematice. Aceste două
extreme reprezintă motive distincte pentru examinarea literaturii tematice.
Pe măsura parcurgerii acestui continuum de la examinarea literaturii
tematice până la stadiul de răsfoire de control se modifică scopul examinării
neîntrerupte. Mai jos discutăm aceste stadii în mare. In afară de pornirea într-
un proiect de cercetare, alte motive pentru examinarea litearaturii tematice
inclid asistenţa pentru :
Concentrarea şi clarificarea propriei probleme de cercetare (Kumar,
1999, 26).
Expunerea şi capacitatea de a demonstra gradul de familiarizare cu
abordări, teorii, metode şi surse folosite în sfera temei proprii (aceasta
este o precondiţie a tezei şi o temă cheie asupra cărora se vor orienta
examinatorii la susţinerea orală).
Evidenţierea dezbaterilor principale a termenilor şi conceptelor folosite
în domeniul temei proprii.
Apropierea de suma cunoştinţelor acumulate şi înţelegerea unui
domeniu dat, a unei chestiuni sau teme specifice, cunoscută şi drept
« inventica » cercetării.
Îndrumarea pentru identificarea « golurilor » din această literatură,
ceea ce justifică contribuţia propriului studiu la cercetare şi susţinerea
proprie în domeniul alegerii abordarii şi a metodelor.
Înscrierea proiectului propriu într-un context cuprinzător al
cunoştinţelor de bază existente.
Dobândirea expertizei în domeniul ales, ca parte a propriei dezvoltări
academice.
În examinarea literaturii tematice trebuie, mai presus de orice, să vă referiţi
şi să vă raportaţi la textele fundamentale din domeniul ales şi despre
subiectul direct şi zonele apropiate. Inainte de a avea capacitatea să o faceţi
trebuie să ştiţi unde să căutaţi litereatura tematică. Există un număr vast de
asemenea locuri, inclusiv sursele academice obişnuite, cum sunt cataloagele
de bibliotecă şi indicele, CD-urile şi DVD-urile, dizertaţiile şi tezele, teme de
context, reviste universitare (în variantă tipărită sau electronică) şi centre
68
speciale de documentare. Atât de multe surse sunt accesibile în prezent şi
totul este într-o schimbare atât de rapidă, îcât este recomandabil să cereţi
sfatul unui bibliotecar specialist, a cărui profesiune este tocmai să-i orienteze
pe cititori prin labirintul surselor bibliografice complexe. Nu uitaţi ca la
sursele electronice să notaţi adresa de web şi data la care aţi descărcat
informaţiile. O mare parte din materialul de pe web nu poate fi folosit în
scopuri academice decât dacă este legat de reviste, dicţionare, instituţii sau
enciclopedii recunoscute (ex. Britanica). In plus, există literatura secundară
relevantă din monografiile scolastice (adică studii detaliate consacrate unui
singur subiect) sau cărţile cu mai mulţi autori.
Din momentul în care ştiţi de ce examinaţi literatura tematică şi unde o
puteţi localiza, vine vremea să vă întrebaţi «cum ». Examinarea literaturii
tematice poate fi rezumată în trei stadii generale : « prospecţia » iniţială,
stadiul « ipotezelor şi interogaţiilor de cercetare » şi stadiul reviziei critice.
Intre toate aceste stadii trebuie să vă găsiţi timp să citiţi articole şi cărţi
întregi ca aspiranţi în orice condiţii de presiune (cauzată de timp sau de
motive financiare), evident, încercând soluţiile cele mai rapide. Un tip
suplimentar de examinare a literaturii tematice este aşa-numita « citire de
suprafaţă », la care puteţi recurge doar când v-aţi familiarizat cu tema şi
stăpâniţi premisele fundamentale, argumentele şi dezbaterile pe care le
presupun.
Prospecţia iniţială (stadiul 1)
Chiar la începutul începutului unui proiect, cel mai bun lucru este să faceţi o
trecere în revistă iniţială a literaturii academice, călăuziţi de « preferinţele »
pe care le aveţi deja sau de însuşi interesul pentru o anumită temă. În acest
stadiu « intuiţiile » vor fi repede confirmate sau corectate, ceea ce vă va
ajuta să acumulaţi treptat cunoştinţe despre subiect, şi, mai important, dacă
procedaţi corect, vă oferă o viziune amplă asupra a ceea ce s-a scris deja. Nu
are rost să stabiliţi o anumită durată pentru acest stadiu, deoarece fiecare
are un ritm diferit şi un acces diferit la materiale. Ajunge să spunem că ar fi
bine să conveniţi cu coordonatorul o anumită durată pentru parcurgerea
69
acestui stadiu. La modul ideal, şase până la opt săptămâni de căutări şi
lecturi neîntrerupte v-ar fi de ajuns ca să obţineţi o viziune de ansamblu a
scrierilor relevante din propriul domeniu. Nu-i o idee rea să consultaţi un
membru al corpului academic care lucrează în domeniu şi care să vă dea
câteva repere despre scrierile respective. După consultarea cu coordonatorul
puteţi solicita prin e-mail sfatul unei persoane pe care nu o cunoaşteţi
personal, pentru că există oameni dispuşi să îi ajute pe doctoranzi, mai ales
care le citează din abundenţă propriile lucrări. Adresele de e-mail şi alte
coordonate se găsesc de obicei în repertoir-ul asociaţiei de studii specifice –
de ex. Political Science Association / British International Studies Association
Directory are detaliile de contact ale celor din domeniul ştiinţelor politice şi
relaţiilor internaţionale din Marea Britanie (acelaşi principiu se aplică
majorităţii disciplinelor : localizaţi asociaţia care vă interesează, gândiţi-vă
chiar să deveniţi membru – de obicei, există avantaje – sau vizitaţi website-ul
asociaţiei). Sau, dacă ştiţi activitatea academică a cuiva, este uşor să-i găsiţi
adresa de e-mail pe site-ul universităţii. Incercaţi să le determinaţi pe aceste
personaje să vă îndrume spre texte sau articole esenţiale, inclusiv din
propriile lucrări, pe care le puteţi consulta. Care sunt, în termeni generali,
dezbaterile cheie şi abordările subiectului din domeniul dvs.? Odată localizate
textele principale, fotocopiate sau obţinute, vă puteţi apuca să le citiţi. Chiar
şi la acest stadiu preliminar ar trebui să încercaţi să vă organizaţi literatura
tematică în funcţie de diferitele abordări, de metodele folosite şi de
concluziile generale. După ce aţi parcurs literatura pe care aţi adunat-o
sunteţi gata să treceţi la următorul stadiu de examinare şi cercetare :
construirea ipotezelor şi formularea interogaţiilor de cercetare.
A doua examinare a literaturii tematice, interogaţii de cercetare şi
ipoteze (stadiul 2)
Inainte să vă angajaţi într-o investigaţie cuprinzătoare a tot ceea ce s-a scris
vreodată pe tema aleasă, trebuie să găsiţi o cale de concentrare a studiului.
Pentru asta, cel mai bun mod este să parcurgeţi un proces de dezvoltare a
unor « intuiţii » sau idei pentru temele de cercetare şi/sau ipotezele care vă
ghidează munca.
70
Nu există un drum consacrat de ajungere la tema sau ipotezele de
cercetare, iar majoritatea cercetătorilor sunt convinşi că aveţi, categoric,
nevoie de aşa ceva ca să porniţi în procesul de cercetare (Pennings et al.,
1999, 6). Propriul dumneavoastră interes, propriile idei, cercetări anterioare şi
experinţe v-au condus către un anumit domeniu academic, asupra căruia să
vă concentraţi. Examinarea iniţială a literaturii tematice v-a ajutat să alegeţi
o temă mai largă de studiu din acel domeniu. Acum sunteţi gata să formulaţi
o propunere despre zona selectată pentru pentru studiu. Deşi aceasta poate
să se încadreze într-o zonă « pozitivistă » de studiu, pe care am abordat-o
mai devreme, intenţia este să vă ajut să vă concentraţi atenţia de la început.
Insist să fiţi conştienţi că urmarea acestei căi nu înseamnă că trebuie să vă
restrângeţi preocuparea de ansamblu pentru că vă puteţi adapta şi consolida
temele şi propunerile ulterior în procesul de cercetare.
Mai ales în ştiinţele sociale este considerat tot mai necesar ca temele
de cercetare sau ipotezele să se relaţioneze şi să relateze fenomenele « lumii
reale » (King et al., 1994, 15). Atât în ştiinţele sociale, cât şi în cele umaniste,
tema de cercetare trebuie să dovedească felul în care ea contribuie la
literatura ştiinţifică existentă. De aceea, dacă luăm ca exemplu politica
externă a Germaniei drept zonă de interes, putem plasa tema de cercetare în
cadrul acestui domeniu vast : vor fi importante relaţiile germano-polone
pentru integrarea în Uniunea Europeană ? Trebuie să folosiţi o întrebare care
să vă orienteze munca sau aveţi nevoie de un instrument mai abstract,
ipoteze? Nu insistaţi să folosiţi o ipoteză atunci când este suficientă o
interogaţie specifică de cercetare. Ambele instrumente vă vor ajuta în
procesul de cercetare, ghidându-vă lecturile într-o examinare cuprinzătoare a
literaturii tematice şi ajutându-vă să alegeţi metodele şi sursele specifice. La
acest stadiu, este foarte important să hotărâţi cum veţi formula problema de
cercetare, dat fiind că aceasta este « precum temelia unei construcţii. Tipul şi
planul construcţiei depind de temelie » (Kumar, 1999, 35).
Ipoteza diferă de interogaţia de cercetare prin aceea că, de obicei,
este mai strâns legată de teorie şi va afirma pe bază de argumente
întrebarea de cercetare în sine, care va fi ulterior « testată » în munca de
teren. Alegerea folosirii uneia sau alteia în studiu e dominată de tipul de
71
studiu pe care vreţi să-l întreprindeţi; de exemplu, o interogaţie de cercetare
simplă este suficientă pentru un studiu descriptiv. Interogaţia de cercetare de
mai sus poate fi formulată într-o ipoteză dacă este adecvată şi dacă doriţi mai
curând să explicaţi decât să descrieţi. In literatura despre integrarea
europeană veţi fi citit de mai multe ori despre « motorul franco-german » ca
forţă de apropiere a ţărilor Europei, i.e. relaţiile bilaterale fructuoase şi
apropiate dintre doi foşti adversari, Germania şi Franţa. Astfel, într-un stadiu
incipient, puteţi răspunde cu argumente ipotezei potrivit căreia bunele relaţii
transfrontaliere polono-germane vor avea un impact pozitiv asupra integrării
europene (aşa cum s-a întâmplat cu prietenia franco-germană). Ipoteza
stabileşte o relaţie între două sau mai multe concepte şi sugerează că unul
are efect asupra celuilalt. Verma şi Beard sintetizează ipoteza şi rolul ei în
cercetare astfel :
O propunere tentativă supusă verificării prin investigare
ulterioară. Ea poate fi privită şi ca un ghid al cercetătorului, pentru
că descrie şi înfăţişază metoda care trebuie urmată în studierea
unei probleme. În multe cazuri, ipotezele sunt premoniţii ale
cercetătorului, provocate de existenţa relaţiei dintre variabile.
(1981, 184, citat de Bell, 1993, 18)
Conceptele din ipoteză trebuie să fie măsurate într-un fel « pentru ca
ipoteza să poată fi testată sistematic » (Bryman, 1995, 6). Transformarea
conceptelor în măsuri, operaţiune denumită frecvent « operaţionalizare » a
conceptelor în cercetare, obligă cercetătorul să dezvolte variabile adecvate
pentru ipoteze (Bouma şi Atkinson, 1995, 53) dat fiind că, în primul rând, nu
există o cale prestabilită care să ducă la interogaţia de cercatare sau la
ipoteză. Trebuie să fiţi conştienţi că o asemenea măsură « poate fi foarte bine
o reprezentare imperfectă a conceptului cu care este asociată de la început,
deoarece orice concept poate fi măsurat într-o varietate de moduri, fiecare
dintre acestea având propriile limitări » (Bryman, 1995, 7). Există pericolul
ca, prin construirea ipotezelor, pe de o parte să obţineţi direcţionare,
specificitate şi claritate (Kumar, 1999, 64), dar, pe de altă parte, acestea să
72
vă deturneze atenţia de la alte « faţete ale datelor pe care le-aţi cules,
potenţial interesante » (Brymar şi cramer, 1994, 4).
Revenind la exemplul ipotezei de mai sus, o putem formula după cum
urmează (deşi, în general, cercetătorii nu obişnuiesc să folosească diagrame
pentru o relaţie simplă cu două variabile – Neuman, 2000, 56):
+
Acestă ipoteză simplificată stabileşte o relaţie pozitivă, indicată de
semnul plus între conceptele de « relaţii transfrontaliere germano-polone » şi
« integrarea europeană ». În acest exemplu, dreptunghiul marcat « relaţii
transfrontaliere germano-polone » este uneori interpretat ca o variabilă
independentă (marcată cu X în modelele formale). Ea mai este cunoscută şi
ca o « variabilă cauzală, o variabilă explicativă, o variabilă exogenă sau ca
explicandum5 » (Landman, 2000, 17) sau drept lucrul care « cauzează »
altceva – în exemplul nostru, integrarea europeană. Cea de-a doua, marcată
uneori cu Y în modelele formale este denumită variabila dependentă.
Poate fi întâlnită sub numele de « variabile rezultante, variabile endogene sau
explanandum » (ibid., 16), sau, pur şi simplu, lucrul cauzat de variabila
independentă. Este important să aveţi în vedere că fiecare variabilă
dependentă poate fi şi variabilă independentă şi viceversa : cercetătorul este
acela care hotăreşte pe ce să pună accentul. Propunerea dumneavoastră nu
trebuie formulată ca aceea de mai sus, dar aşa cum am sugerat, schemele şi
diagramele ce folosesc dreptunghiuri şi săgeţi ne ajută să vizualizăm relaţiile
pe care le căutăm şi le explorăm. Ca îndrumător de cercetare, ipoteza de mai
sus este prea generală, dar ceea ce reuşeşte să facă este să îngusteze şi mai
5 O afirmaţie care trebuie explicată (n.tr.).
73
Relaţii transfrontalieregermano-polone
(X)
Integrarea europeană(Y)
mult câmpul de lectură şi să ridice un număr de întrebări care vor influenţa
modul în care veţi progresa cu propria lucrare: de exemplu, ce fel de relaţii
transfrontaliere germano-polone ? pe ce perioadă ? ce înţelegeţi prin
integrare ? s.a.m.d. Veţi găsi răspunsuri la aceste întrebări reducându-vă la
textele relevante pe care le-aţi folosit la prospecţia iniţială.
O examinare exploratorie mai aprofundată a literaturii tematice
poate să rezulte în detalierea următoarelor dezbateri sau discuţii de
cercetare :
Lucrări care tratează relaţiile oficiale germano-polone la nivel
interguvernamental (bilateral)
Lucrări care discută relaţiile dintre regiunile de graniţă (ex., într-una
dintre aţa-numitele euroregiuni, de-a lungul graniţei germano-polone)
Relaţii neoficiale (ex. traficul transfrontalier de persoane, bunuri şi idei)
Varietatea abordărilor disciplinare pentru acest subiect, începând cu
relaţiile internaţionale şi ştiinţa politică până la studiile zonale şi
geografice.
Prin această detaliere a literaturii despre subiectul nostru şi temele
apropiate se pot distinge trei zone mari de cercetare, după primele trei
puncte ale listei de mai sus. Următoarea sarcină este să vă concentraţi şi mai
mult asupra zonei pe care vreţi să o studiaţi prin consolidarea ipotezei în
lumina examinării literaturii tematice. Perioada de studiu trebuie să fie
raţională şi puteţi să alegeţi, de exemplu, un tip specific de relaţii şi o
perioadă de 5 ani, ceea ce duce la următoarea ipoteză :
+
74
Relaţii transfrontalieregermano-polone
(X)
Integrarea europeană(Y)
Perioada de studiu este 1996-2001 şi ipoteza de lucru – adică o
supoziţie provizorie, care să vă orienteze investigaţia ce va fi sintetizată în
lumina lecturilor şi cercetării ulterioare – este că o cooperare transfrontalieră
neoficială contribuie la integrarea europeană.
Revizuirea critică aprofundată a literaturii tematice (stadiul 3)
După revizuirea ipotezei, sunteţi gata să efectuaţi o examinare aprofundată a
literaturii tematice, care vă va permite :
Să vă familiarizaţi şi mai mult cu scrierile referitoare la subiectul ales
Să vă formaţi o viziune asupra dezbaterilor cheie şi a chestiunilor
majore privind relaţiile transfrontaliere germano-polone
Să vă confirmaţi ipoteza iniţială sau impresia că X are un impact pozitiv
asupra lui Y
Să aflaţi cum au analizat cercetătorii mai experimantaţi subiectul şi ce
teorii, metode şi surse au folosit
Să vă concentraţi şi să vă direcţionaţi obiectul investigaţiei spre un
anume tip de relaţii neoficiale şi
Să vă confirmaţi că nu există deja o literatură tematică vastă care
argumenteză aceeaşi ipoteză.
Aşa cum am menţionat şi mai înainte, trebuie să priviţi examinarea
literaturii tematice ca pe un proces în desfăşurare, un proces reflexiv, ca
întregul proces de cercetare în sine. Prin aceasta vreau să spun că părţile
constitutive care alcătuiesc examinarea literaturii şi întregul doctorat sunt
revizuite constant de-a lungul întregii perioade de studiu. Trebuie să analizaţi
în parte fiecare stadiu al procesului de cercetare în lumina stadiului
precedent şi a celui următor şi a modului în care unul influenţează sau
75
relaţionează cu celălalt. Examinarea critică a literaturii tematice descrisă mai
sus este crucială mai ales la începutul cercetării, pentru că stabileşte
parametrii propriului proiect.
Doctoranzii trebuie să-şi stabilească abordarea în relaţie cu alţi
cercetători din domeniu şi trebuie să justifice de ce abordarea selectată se
potriveşte cel mai bine sarcinii asumate. O cale mai bună de realizare a
acestei cerinţe şi de structurare a primului capitol este să porniţi de la
examinarea textelor în funcţie de « diferitele abordări, interpretări, şcoli de
gândire sau zone tematice » (Blaxter et al., 1997, 112). O asemenea
abordare prezintă multe avantaje. Nu numai că plasează argumentul în
lumina lucrărilor altor cercetători, dar îi arată cititorului că sunteţi la curent
cu întreaga arie a textelor din propriul domeniu. Lectura critică a lucrărilor
care tratează subiectul pe care vi l-aţi ales are şi avantajul că evidenţiază
punctele lor forte şi punctele lor slabe şi vă permite să vă « plasaţi » în mod
diferit faţă de restul, să oferiţi o justificare în plus pentru abordarea pe care
aţi ales-o şi să-i înfăţişaţi cititorului propria înţelegere a evenimentelor.
Este bine să evitaţi dezvoltarea unei « bibliografii adnotate, superficial
deghizate » (Hart, 2000, 1) în locul unei examinări adecvate şi critice a
literaturii tematice. Scopul este să vă conectaţi la textele existente şi să le
folosiţi pentru dezvoltarea propriei abordări, a propriilor argumente prin
analiza critică şi prin identificarea ideilor pe care le găsiţi sau nu utile. Este
bine să căutaţi să « remarcaţi orice controverse în literatura tematică, să le
explicaţi originile şi evoluţia, să detaliaţi argumentele prezentate de ambele
părţi şi să le rezumaţi statutul actual » (Van Evera, 1997, 101). Nu este
suficient să-i prezentaţi cititorului o recenzie uriaşă a unei cărţi prin simpla
redactare sub formă de sinopsis a conţinutului fiecărei cărţi care v-a căzut în
mână. O abordare structurală după cele descrise mai sus poate pune ordine
în abundenţa de texte accesibile despre tema aleasă (vezi Hart, 2000, 10) şi
care se pot întinde pe o arie largă de discipline şi discursuri ce includ diferite
tipuri de text, de la monografiile academice şi relatările jurnalistice până la
materiale elaborate « oficial » despre firme, asociaţii, formaţiuni politice şi
presa scrisă.
76
După ce aţi parcurs literatura tematică cu ipoteza revizuită în minte cu
scopul de a vă ordona şi mai mult lecturile, vă puteţi întoarce la masa de
lucru, ca să vă redefiniţi propunerea. Până în acest moment veţi fi cunoscut
abordările cheie din domeniile sau zonele respective de studiu. Este şi
punctul în care ar trebui să reflectaţi la corectitudinea abordărilor potrivite
interogaţiilor şi proiectelor dumneavoastră şi n-ar trebui să vă sfiiţi să
dezvoltaţi abordări diferite sau o combinaţie de abordări diferite, pornind de
la variabile diferite care să verifice ipotezele pe care le-aţi formulat. Aici
importanţa existenţei unei ipoteze devine evidentă, deoarece, ca să puteţi
alege cea mai adecvată abordare sau cadru teoretic de organizare a datelor
trebuie să vă fie foarte clare întrebările CE şi DE CE. In exemplul meu am ales
relaţiile germano-polone şi integrarea europeană (CE) şi am redus studiul la
fluxul neoficial transfrontalier ca variabilă independentă, adică acel element
care cauzează sau contribuie la integrarea europeană din ipoteză. Iată de ce
trebuie să decid tipurile exacte de relaţii transfrontaliere ca să studiez şi să
găsesc o modalitate de măsurare a impactului asupra integrării regiunii. Am
nevoie, totodată, să explic ce înţeleg prin integrare, care poate fi în acest caz
« sentimentul comunităţii » (Deutsch, 1957) în şi împrejurul regiunii de
frontieră, ceea ce duce la o mai mare cooperare economică, politică şi socială
între două societăţi. In fond, eu trebuie să stabilesc dacă o amplificare a
relaţiilor transfrontaliere neoficiale a fost însoţită de o schimbare cognitivă în
cooperarea şi înţelegerea dintre populaţiile celor două state. Altfel spus,
vreau să analizez dacă sporirea cooperării transfrontaliere a avut un impact
asupra modului de percepere a indivizilor a « celorlalţi » şi dacă aceasta a
contribuit la depăşirea moştenirii istorice care stă în calea cooperării. Dacă
am stabilit acest lucru, pot să sugerez că există o corelaţie între
« dezvoltarea relaţiilor neoficiale germano-polone » şi integrarea europeană
(i.e. X are impact asupra Y). Aşa cum puteţi vedea, odată ce începeţi să
detaliaţi interogaţia sau ipoteza, acest procedeu are un mare număr de
implicaţii asupra modului în care încercaţi să-i răspundeţi, să o validaţi sau să
o respingeţi (pentru o discuţie aprofundată despre respingerea sau
« falsificarea » ipotezei vezi Popper, 2000, 27-48 şi Bell, 1993, 70). Următorul
stadiu de cercetare este inseparabil de interogaţia sau ipoteza pe care o
77
avansaţi: ce nivel şi ce unitate de analiză urmează să folosiţi ? Şi ce tip de
abordare şi ce metodă de cercetare empirică veţi alege ?
Niveluri şi unităţi de analiză în cercetare
Cum vă pregătiţi să răspundeţi unei interogaţii de cercetare sau unei
ipoteze ? Aveţi nevoie de o strategie de cercetare, de un termen-umbrelă
care acoperă următoarele :
Modul în care abordaţi subiectul de cercetare, de exemplu, inductiv
sau deductiv
Interogaţiile de cercetare sau ipotezele
Nivelul şi unităţile de analiză
Tipul de studiu
Ca o consecinţă a factorilor precedenţi, sursele de date ce urmează a
fi adunate şi cu care să răspundeţi, să validaţi sau să respingeţi
propriile supoziţii.
Strategia de cercetare este considerată adesea cadrul analizei, ceea ce
va da structură investigaţiei şi vă va face să vă gândiţi la metodele de
colectare a datelor şi la surse. Strâns legaţi de metode şi surse sunt
indicatorii – sau variabilele – pe care trebuie să-i selectaţi ca să ajungeţi la
propriile întrebări. Inchistaţii ştiinţelor sociale – adică aceia adânc înrădăcinaţi
în filosofia pozitivistă a poziţiilor din ştiinţa socială – insistă, de obicei, că
asemenea variabile sunt măsurabile, tangibile sau cel puţin observabile şi,
deci, cercetătorul le poate înregistra adecvat. Este important, totuşi, să nu
uităm rolul potenţial al acelor factori care nu se pot măsura cu uşurinţă: de
exemplu, efectul tradiţiei, conceptul de încredere, influenţa contextului social
asupra comportamentului actorilor etc. În acest punct, trebuie să luaţi serios
în considerare modul în care au operaţionalizat conceptele alţi cercetători şi
cum au « măsurat » lucrurile din domeniul dumneavoastră. Aşa cum sugerez
78
mai jos, este preferabil să dispuneţi de o varietate de indicatori « de bază »
(cuantificabili) şi circumstanţiali (mai greu cuantifiabili) care :
Să vă ofere cea mai bună şansă de a obţine informaţiile dorite
Să împiedice un atac total al metodologiei de către examinatori la
susţinerea orală (numai dacă vreţi să organizaţi o apărare mai clară a
metodologiei şi a modului în care ea duce spre o alegere a variabilelor
specifice pentru operaţionalizare).
Nivelul analizei asupra căruia vă concentraţi se leagă adesea de unităţile
de analiză pe care le alegeţi. Unităţile pot cuprinde indivizi, grupuri,
organizaţii, categorii sociale şi instituţii (Neuman, 2000, 134) şi în funcţie de
alegerea exactă vor fi influenţate metodele şi sursele folosite în propriul
studiu. Ceea ce nu trebuie să uitaţi în legătură cu unităţile de analiză este că
fiecare are « atribute unice » ; de aceea, este înşelătoare trecerea de la o
unitate la alta. « Generalizările bazate pe indivizi ca unităţi de analiză şi
generalizările bazate pe grupuri pot fi complet diferite » (Frankfort-Nachmias
and Nachmias, 1992, 53).
Este posibilă combinarea unităţilor de analiză, dar trebuie să le deosebiţi
între ele în timpul studiului şi să nu scăpaţi din vedere relaţia cu nivelul la
care operaţi. Astfel, veţi evita o asociere greşită între unităţi, adică veţi evita
să explicaţi ceva la un nivel individual ajungând la concluzii bazate pe
descoperiri legate de date cumulate, cu alte cuvinte, plasate la un alt nivel de
analiză. În manualele despre metodele de cercetare o astfel de situaţie e
denumită « erezie ecologică » deşi nu prea are de-a face cu îmbrăţişarea
copacilor şi conservarea mediului (Neuman, 2000, 136). Adoptarea unor
niveluri diferite de analiză în acelaşi studiu de caz poate oferi, totuşi, o
expunere mai bogată a unui anumit eveniment prin folosirea mai multor
« lupe prin care este vizat fenomenul » (Robins, 1995, 69) şi care se bazează
pe premise diferite. In consecinţă, « nivelul de analiză determină ce dovadă
este considerată admisibilă şi, de aici, ghidează procesul lucrului pe teren şi
79
subliniază modul în care sunt interpretate datele de ultimă instanţă » (ibid.,
69). În ştiinţa socială există două niveluri comune de analiză :
Micro-nivelul, individual sau centrat pe actor sau pe individ
Macro-nivelul, centrat pe sistem sau pe structură.
Un studiu aplicat asupra motivelor pentru care alegătorii votează pentru
un anumit partid politic se poate orienta spre alegătorii înşişi, întrebându-i
prin chestionare sau interviuri directe de ce au votat partidul x,y sau z. Dacă
doriţi să includeţi o analiză a modului în care anumite partide îşi atrag
votanţii, analiza trebuie să se îndrepte spre un nivel organizaţional. Nu există
nici o problemă să includeţi analize la toate nivelurile în studiul propriu, numit
uneori şi « analiză multi-nivel » (Pennings et al., 1999, 9) atâta vreme cât
demarcaţi cu claritate nivelul la care operaţi pe parcursul întregii lucrări.
In mare parte, în ştiinţa socială se pare că există o schismă între savanţii
care consideră că « orice politică poate fi explicată prin concentrarea asupra
micro-proceselor » şi cei care « cred că toate politicile pot fi explicate la nivel
macro » (Landman, 2000, 17). Controversa privind orientarea spre structură
sau agenţie în cercetare atinge o contradicţie ontologică mult mai
cuprinzătoare şi greu de rezolvat a ştiinţelor sociale care a devenit cunoscută
pur şi simplu drept problema structurii şi a agenţiei (vezi Hay, 1995). De
exemplu, dacă doriţi să explicaţi comportamentul unui număr relativ redus de
indivizi, veţi avea rezultate mult mai bune dacă discutaţi direct cu ei sau dacă
le trimiteţi nişte chestionare detaliate. Dacă, pe de altă parte, încercaţi să
explicaţi rolul unei anumite instituţii în dominarea sau influenţarea
comportamentului individual, vă veţi confrunta cu o sarcină mai dificilă. Nu
numai că va fi necesară cercetarea asupra instituţiei în sine, ci va trebui să
investigaţi adânc în dezbaterea structură-agenţie. Simplu şi concis, această
dilemă gravitează în jurul întrebării dacă este contextul social cel care
acţionează asupra indivizilor, care ghidează şi determină acţiunile lor sau
dacă nu cumva indivizii (sau actorii) înşişi sunt cei care formează şi
modelează contextul şi instituţiile din jurul lor. Ca întotdeauna, există câte
80
ceva din fiecare. Cu toate acestea, s-a instaurat în ştiinţa politică obiceiul de
a se stabili o poziţie în această dilemă, mai ales după ce a devenit tot mai
frecventă întrebarea « unde te plasezi în dezbaterea despre structură-
agenţie ? ». Ceea ce face extrem de dificilă sarcina de a evalua, de exemplu,
impactul instituţiilor asupra comportamentului actorilor sau asupra
participării acestora la dezvoltarea şi la evoluţia instituţiilor. Dacă, totuşi,
încercaţi să explicaţi fenomene sociale, trebuie să vă străduiţi măcar să
stabiliţi direcţia cauzabilităţii din studiul propriu.
Stabilirea nivelurilor şi a unităţilor de analiză
Revenind la ipoteza noastră despre relaţiile transfrontaliere germano-polone
neoficiale şi impactul lor asupra integrării europene, următorul lucru care
trebuie făcut este să hotărâţi nivelul şi unitatea de analiză. La un nivel
simplu, puteţi lua valoarea anumitor tranzacţii între cele două state ca un
indicator al interacţiunii, ca să vedeţi în perioada de 5 ani dacă aceasta a dus
la o instituţionalizare mai profundă a relaţiilor neoficiale. Si aici puteţi face un
pas mai departe şi să avansaţi ideea că instituţionalizarea relaţiilor ar putea
să ajute reintegrarea Poloniei în UE, prin alinierea ei la structurile existente în
ţările membre. Pentru un asemenea studiu, este nevoie să înţelegeţi atât
volumul schimburilor dintre ţări, cât şi impactul lor asupra opiniilor şi
atitudinilor unei naţiuni faţă de cealaltă. Iată de ce o unitate de analiză poate
să constituie tranzacţiile economice şi o alta se poate compune din opiniile şi
atitudinile populaţiei. Prima operează la nivel macro, cea de-a doua la nivel
micro. In acest caz, unităţile de analiză ne-au îndreptat spre tipuri de metode
şi surse care trebuie să meargă în aceeaşi direcţie ca să valideze sau să
respingă o ipoteză.
Este evident că schimburile transfrontaliere, ca indicator, se apropie de
cercetarea cantitativă, iar opiniile sau atitudinile aparţin mai mult abordării
calitative (în cazul celor din urmă, enunţul este valabil dacă analizaţi un
anumit grup ţintă şi nu întreprindeţi un studiu pe scară largă a populaţiei). In
aceste condiţii, subiectul dat are nevoie de o combinare a metodelor
cantitative şi calitative.
81
Numai statisiticile singure e posibil să nu ne spună totul despre
atitudinile membrilor a două laturi opuse din orice regiune de graniţă faţă de
vecinii lor şi doar interviurile nu sunt suficient de convingătoare pentru
stabilirea nivelului schimburilor transfrontaliere pe o perioadă de 5 ani. Iată
de ce o combinaţie între surse şi metode (cum ar fi chestionarele, analizele
documentare, articolele de ziare, documentarea statistică de la instituţiile
economice, interviurile la nivelul elitelor şi transcrierile lor) sunt necesare ca
să ajungeţi la problemele complexe enunţate mai sus. Ţinând cont de
acestea, vă aflaţi în poziţia de a reveni la ipoteza de lucru, de a o sintetiza, ca
să ajungă mai sofisticată ca înainte, să continuaţi lecturile şi munca de teren,
adică înaintea culegerii datelor empirice (sau « realitatea ») cu care vă veţi
confrunta ipoteza. In acest stadiu, ipoteza centrală presupune că schimburile
transnaţionale sub forma reţelelor culturale, a tranzacţiior sociale, a
schimburilor de informaţii, de persoane, de idei ş.a.m.d. generează o rezervă
sănătoasă de încredere reciprocă, care are la rândul ei un efect pozitiv
asupra integrării Poloniei în Uniunea Europeană.
Toţi aceşti termeni, toate aceste concepte au nevoie să fie îmbrăcate
într-un doctorat adevărat, dar intenţia acestui exemplu este să ilustreze
faptul că ipoteza sintetizată este « harta » pentru lucrul pe teren. Intr-o
situaţie reală de cercetare trebuie să fiţi mereu conştient de întrebările ample
şi de forţele de cauzalitate, de exemplu: care este relaţia dintre modul oficial
şi cel neoficial al relaţiilor transfrontaliere ? Este cea dintâi o condiţie pentru
cea de-a doua ? Prin indicarea relaţionării dintre alte variabile, acest caz
particular capătă putere de exemplificare şi generalizare, deci poate fi folosit
şi în alte împrejurări. Înainte să porniţi la lucrul pe teren sau la culegerea de
date empirice aveţi nevoie, totuşi, de evaluarea tipului de studiu şi de
unităţile şi nivelurile de analiză asupra cărora urmează să vă concentraţi.
Tipurile de studiu
82
O mare varietate de tipuri de studiu îi stau cercetătorului la dispoziţie şi
alegerea, încă o dată, se leagă direct de ceea ce doriţi să ştiţi, ceea ce
credeţi că e posibil să ştiţi şi ceea ce există pentru a fi cunoscut (ex. poziţia
ontologică pe care vă plasaţi). Cu mult înainte de a porni la lucrul pe teren va
trebui să vă hotărâţi asupra tipului de studiu pe care doriţi să-l întreprindeţi.
Tipurile cele mai răspândite sunt studiul de caz şi studiul comparativ. Studiile
de caz sunt de departe cea mai cunoscută formă de studiu la nivel doctoral şi
sunt necesarmente incluse în analizele de comparare a cazurilor din ţări
diverse. In termeni generali vorbind, există trei tipuri de studiu de caz (Yin,
1994,1) :
Descriptiv
Explorator
Explicativ
Primul se aplică în general unei teze cu un subiect mai mult istoric.
Scopul lui nu este să explice influenţa sau impactul anumitor factori din
evenimentul asupra căruia se concentrează, ci să furnizeze o relatare
detaliată despre o problemă, o persoană sau un proces. Un studiu de caz
explorator, pe de altă parte, este efectuat cu intenţia de a verifica ipoteza
iniţială de lucru, să prospecteze disponibilitatea şi accesul la date relevante,
evaluând variabilele relevante pentru un studiu şi stabilind compatibilitatea
cazului cu o cercetare ulterioară mai cuprinzătoare. Un studiu de caz mini-
explorator pare o idee bună pentru doctoranzi, pentru că trebuie să fii sigur
că formulezi interogaţiile adecvate, că ai ales studiul de caz corect şi este
posibil să dispui de datele care să răspundă la întrebările pe care le-ai pus
înainte să te angajezi la o lungă perioadă de lucru pe teren. Studiul de caz
explicativ este, probabil, cel mai răspândit în ştiinţele sociale prin care
cercetătorii caută să facă generalizări, extrapolând rezultatele unui singur
studiu de caz la alte cazuri (vezi mai jos).
Yin, autorul cel mai citat pe acest subiect, defineşte studiul de caz drept
o « investigaţie empirică care cercetează un fenomen contemporan în
contextul vieţii reale, mai ales când limitele dintre fenomen şi context nu sunt
clar definite (ibid. 13). Accentul pe context este crucial, aşa cum raţiunea de
83
a fi a rectificărilor într-un caz anume poate identifica, descoperi şi detalia
factori contextuali specifici în care sunt încorporate evenimentul, persoana
sau politica pe care o analizaţi. Odată ce aţi stabilit că abordarea studiului de
caz este cea mai bună cale de înaintare, trebuie să vă întrebaţi dacă un
singur studiu de caz (aprofundat) este potrivit sau mai degrabă e nevoie de o
serie de studii de caz, denumite simplu drept « studiu de caz multiplu ».
Studiile singulare aprofundate reprezintă formatul pe care îl adoptă tot mai
multe teze de doctorat, ceea ce e bine, cu condiţia ca aspiranţii să
dovedească că îşi dau seama de existenţa unor problematici teoretice şi
metodologice mai cuprinzătoare. Un singur studiu de caz înseamnă o
abordare foarte specifică a fenomenelor « prin analiza foarte atentă a unui
caz individual » (Kumar, 1999, 99). Subiectul unui asemenea caz poate fi
oricare, de la un anumit orăşel, la un grup sau un partid politic, o regiune sau
o comunitate, un proces specific, o decizie sau o politică ş.a.m.d. Studiile de
caz nu sunt legate de nici o metodă de cercetare anume şi nu constituie
« metode » în sine, ci trebuie să arate pur şi simplu ca o strategie
organizaţională în interiorul căreia datele sunt organizate în aşa fel încât « să
păstreze caracterul unitar al obiectului social aflat în studiu » (Goode şi Hatt,
1952, citat în Punch, 2000a, 150).
Ca să aveţi un sprijin atunci când hotărâţi dacă studiul de caz vă este cel
mai util priviţi cu atenţie modul în care cercetătorii experimentaţi din acelaşi
domeniu şi-au pornit analizele, amintindu-vă în acelaşi timp că scopul este să
realizaţi ceva original şi deosebit. Adesea, aspiranţii îşi încep studiile cu mai
multe studii de caz decât reuşesc să încheie. Nu uitaţi, dacă nu întreprindeţi
un studiu comparativ e mai bine să vă ocupaţi serios de un singur caz, decât
să oscilaţi între 5 sau 6 fără să fiţi în stare să căutaţi suficient de profund ca
să descoperiţi ceva valoros. In comunitatea ştiinţelor sociale studiul unui
singur caz a fost privit oarecum de sus, mai ales din cauza lipsei de
generalizare, deşi această obiecţie nu mai e formulată cu aceeaşi tărie ca
altădată. Punch oferă motive pozitive care susţin valoarea cazurilor
singulare :
84
În primul rând, putem învăţa din studierea unui caz anume, în
sine... cazul aflat în studiu poate fi neobişnuit, unic sau neînţeles
încă, astfel încât construirea unei înţelegeri profunde poate fi
valoroasă... În al doilea rând, numai studiul aprofundat a cazului
particular poate furniza înţelegerea aspectelor importante ale
unei noi zone de cercetare persistent problematice.
Descoperirea trăsăturilor importante, dezvoltarea înţelegerii lor
şi conceptualizarea lor pentru studierea ulterioară se realizează
cel mai bine printr-o strategie a studiului de caz. (2000a, 155-6)
Un studiu de caz aprofundat al unei zone mai puţin cercetate poate fi
încorporat şi comparat cu textele şi studiile existente ca să capete
înţelesul util din interiorul unei teme specifice sau ca să stabilească
structuri similare între teme amplu cercetate şi studiul ales. Studiile
aprofundate pot, totodată, să contribuie la promovarea unor teorii
specifice (Ragin, 1994,46), mai ales dacă particularităţile locale sau
regionale se dovedesc a avea relevanţă sau sunt asemănătoare cu
cauze sau efecte inerente în incidenţa evenimentelor, dincolo de
limitele teritoriale ale studiului de caz iniţial. Cercetătorii trebuie să
fie, totuşi, atenţi să nu se „piardă definitiv în detaliile studiului de
caz” (Blaxter et al.,1997,66), dar să se asigure, în schimb, că studiul
lor se încadrează şi are legătură cu un corp mai cuprinzător de
cercetare academică.
Nu mai e nevoie să amintesc că acest tip al studiului de caz pe
care-l alegeţi va aveaun mare impact asupra metodelor pe care le
folosiţi şi asupra datelor pe care le culegeţi. Dacă, de exemplu,
studiaţi în profunzime cazul unui anumit oraş analizând rolul
participării civice în promovarea democraţiei locale, veţi putea - de-
a lungul anilor - să discutaţi cu majoritatea liderilor cetăţenilor care
au influenţă, cu consilieri locali şi cu alţi demnitari ai oraşului. Ca să
suplimentaţi interviurile la nivelul elitei, puteţi analiza articolele
relevante despre politicile participative din presa locală şi puteţi
aduna statistici ilustrative pentru comunitatea respectivă (e.g. câţi
oameni îşi exercită dreptul de vot? Câţi oameni iau parte la
85
activităţile extra-parlamentare şi cât de des?). Aici veţi constata că
pare destul de uşor să adunaţi datele necesare ca să acoperiţi o
asemenea temă într-un singur oraş sau într-o singură regiune. Ca să
adăugaţi şi mai multă valoare unui asemenea studiu, deşi nu este
întotdeauna necesar, n-ar fi rău să procedaţi exact la fel şi cu un alt
oraş care ar putea să aibă o poveste asemănătoare. (Să zicem că
ambele oraşe au fost cândva porturi active), dar care, spre deosebire
de primul, a înflorit din punct de vedere economic. Căutând în trusa
cu instrumentele discutate în capitolul anerior vă puteţi apuca să
evaluaţi de ce oraşul A o duce mai bine decât oraşul B şi ce impact
au, de exemplu, nivelurile de participare civică asupra ratelor de
creştere economică. Încercaţi să repetaţi exemplul de mai sus în alte
zece situaţii şi o să daţi de necazuri, în primul rând de ordin
intelectual, pentru că fiecare context local social, economic şi politic
se deosebeşte atât de mult de celălalt încât o asemenea comparaţie
este greu de susţinut, şi în al doilea rând, de ordin financiar, dat fiind
că un asemenea exercţiu presupune resurse considerabile. Practic
este imposibil să intervievaţi 500 de persoane şi pe de-asupra să mai
adunaţi şi informaţii suplimentare. Timpul necesar pentru stabilirea şi
desfăşurarea, ca să nu mai vorbim de analizarea unui număr atât de
mare de interviuri va depăşi cu mult limitele calendaristice ale
cercetării doctorale.
Studiile comparative
Majoritatea manualelor de cercetare comparativă pun accentul pe
faptul că oamenii compară lucrurile pe baza experienţei cotidiene, pe
măsură ce deosebesc anumite dimensiuni („mare”, „mai mare”) şi
tipuri („diferit”, „asemănător”). Este foarte greu, dacă nu chiar
imposibil, să desfăşuraţi o formă de cercetare calitativă fără să
recurgeţi la un fel de comparaţie, din cauză că majoritatea
raţionamentelor noastre sunt confruntate cu experienţe şi cunoştinţe
86
precedente pe care le luăm cu noi într-o situaţie de cercetare. În timp
ce are loc constant această comparaţie intuitivă „ studiile
comparative” pot fi privite ca un tip specific al studiului, mai ales în
interiorul ştiinţei politice. Raţiunea din spatele studiilor politice poate
fi înţeleasă după cum urmează (pe baza exemplelor din Landman,
2000, 4-10):
Să genereze înţelegerea contextuală a altor ţări, a sistemelor lor
de guvernare şi aşa mai departe. Prin comparaţie, cercetătorul
îşi plasează propria ţară sau propriul sistem într-un context mai
larg, pe măsură ce stabilirea unor asemănări sau deosebiri între
ţări produce informaţii şi o cunoaştere suplimentare.
Să facă o legatură între asemănările şi diferenţele descoperite şi
Să introducă noţiunea de clasificare, menţionată în capitolul 2,
prin
care cercetătorul încearcă să ajungă la o tipologie a ţărilor, a
sistemelor electorale, a naţiunilor de bunăstare ş.a.m.d.
Dacă le unim pe ultimele două vedem că temeiurile studiilor
comparative sunt :
* verificarea ipotezelor
* prognoza
Prima constă în dezvoltarea unie ipoteze care să fie verificată prin
comparaţia încrucişată, ceea ce unii consideră a fi o precondiţie a
punctului de plecare în orice studiu comparativ (Pennings et al.,
1999, 6). Cea de-a doua este o sarcină mai greu de îndeplinit –
cercetătorul încearcă „să stabilească rezultatele politice viitoare”
(Landman, 2000, 10) pe baza generalizărilor derivate din compararea
mai multor ţări.
Studiile comparative presupun mai mult de un singur caz prin
definiţie, fie că e vorba de acelaşi subiect studiat de-a lungul
timpului, fie că e vorba de un număr separat de subiecte. Comparaţia
87
se poate efectua prin analiza fiecărui caz în parte, de exemplu,
folosind studiile aprofundate pentru compararea băuturilor preferate
ale francezilor faţă de britanici sau pentru compararea sistemelor de
protecţie socială din cele două ţări (lucrul pe teren în primul caz este
mult mai interesant decât în al doilea). Comparaţiile între naţiuni
presupun ca cercetătorul să măsoare anumite variabile în mai multe
ţări. Indicatorii cum ar fi PIB (Produsul Intern Brut) sau statisticile
referitoare la naşteri, decese, vârste, etc. sunt transformate în
variabile şi analizate cu metode statistice. Daca aveţi o comparaţie
între naţiuni trebuie să vă gândiţi serios la problemele de limbă, dat
fiind că, în fond, veţi interpreta interpretările altora. Simpla bazare pe
câteva traduceri englezeşti nu este deloc ideală ca sursă pentru
doctorat. Nivelul de competenţă în cunoaştera limbii scrise şi vorbite
necesară pentru doctorat depinde foarte mult de tipul de studiu pe
care-l abordaţi şi de metodele pe care le aplicaţi.
Pe scurt, după cum scriu Pennings, et al. comparaţia poate fi
privită ca:
Una dintre cele mai importante pietre de temelie în dezvoltarea
cunoaşterii despre societate şi politică şi o cale de pătrundere
în
ceea ce se întâmplă, în modul de evoluţie a lucrurilor şi, mai
totdeuana, calea de formulare a descoperirilor care explică de
ce un anume caz se prezintă într-un anume fel, şi ce importanţă
are el pentru noi toţi. Pe scurt, comparaţiile sunt parte
integrantă a
felului în care trăim experienţa realităţii şi, cel mai important, a
modului în care îi evaluăm impactul asupra vieţii noastre şi a
celorlalţi (1999,3).
Aşa cum am sugerat în ultimul capitol, tipologiile sunt folosite adesea
în cercetarea comparativă ca un instrument de comparare a
cazurilor. Tipologiile sunt derivate adesea la prima vedere din
compararea unei varietăţi de cazuri, evidenţiindu-le principalele
88
caracteristici şi ierarhizându-le. Tocmai această înregistrare a lor
poate fi folosită ca un fel de mecanism cu care studiem şi alte cazuri.
Fără să o eticheteze ca atare, majoritatea membrilor corpului
academic categorizează, clasifică şi sortează informaţiile adunate ca
să le compare şi, în ultimă instanţă, ca să le facă inteligibile.
Rezumat
Acest capitol s-a ocupat de stadiul „de început” al cercetării, poate
una din cele mai dificile pentru cercetătorul debutant. Scopul
principal a fost să prezint logica inerentă a procesului de cercetare,
dar şi să infăţişez natura sa reflexivă. Pe scurt:
* cercetarea nu este un proces linear ce se dezvoltă în stadii
diferenţiate de la un capăt la altul; mai curând se poate spune că
cercetătorul trebuie să dezvolte raţionamentele de-a lungul
întregului proces.
* Componentele esenţiale ale doctoratului sunt legate, totuşi, într-
un mod logic.
* Parcurgerea literaturii tematice este un proces permanent care
poate fi împărţit (în mod artificial) în trei stadii: „stadiul
prospectiv”,
„stadiul ipotezei sau al interogaţiei de cercetare” şi „stadiul
revizuirii
critice”.
* Este recomandabil să folosiţi interogaţiile de cercetare sau
ipotezele
drept îndrumar în lecturi şi cercetare, dar să nu pierdeţi niciodată
din
vedere acei factori de la care ele ar putea să vă indice direcţia.
89
* Indiferent dacă studiaţi trei cazuri într-un singur oraş sau trei
oraşe
într-o singură ţară, sau dacă faceţi o comparaţie între o ţară şi
alta
trebuie să vă gândiţi la trei lucruri: cum se leagă tipul
dumneavoastră de studiu de nivelul şi unitatea de analiză aleasă
şi
gradul de generalizare a concluziilor la care ajungeţi. Aici trebuie
să
vă apăraţi şi să vă justificaţi părerile.
* Foarte important este să vă asiguraţi că aceste tipuri, niveluri şi
unităţi
sunt cele corecte şi lămuresc interogaţiile de cercetare cărora
doriţi
să le răspundeţi sau ipotezele pe care vreţi să le validaţi sau să le
respingeţi.
Lecturi suplimentare
Blaxter, L., Hughues,C and Tight,M.(1997) How to Research,
Buckingham,
Open University Press
Bouma,G.D. and Atkinson, G.B.J.,(1995) A Handbook of Social
Research,
A Comprehensive and Practical Guide for Students, New York,
Oxford
University Press
Hart, C. (2000) Doing a Literature Review, London, Sage
Hay, C. (1995)”Structure and Agency”,, in:”Marsh, D., and Stoker, D.,
(eds) Theory and Methods in Political Science, Macmillan,
deocamdată cea mai bună şi cea mai accesibilă introducere în
dezbateri.
Kumar, R.(1999) Research Methodology. A Step-By-Step Guide for
90
Beginners. London/Thousand Oaks, New Delhi, Sage
Landman, T. (2000) Issues and Methods in Comparative Politics. An
Introduction. London, New York, Routledge
Pennings, P., Keman, H. and Kleinnijenhuis, J. (1999) Doing Research
in
Political Science. An Introduction to Comparative Methods and
Statistics, London/ Thousand Oaks/New Delhi, Sage
Punch, K,F. (2000) Introduction to Social Research Quantitative and
Qualitative Approaches, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage
Yin, R.K. (1994) Case Study Research: Design and Methods,
London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage, 2nd edition.
91
4 Metode, lucrul pe teren, stadiile
cercetării
Introducere
În capitolul 3 am discutat despre o serie de factori pe care trebuie să
îi aibă în vedere cercetătorii înainte să se hotărască ce metode vor
folosi în studiile lor. Capitolul de faţă vă va ajută în acest proces prin
evidenţierea unor metode cheie de culegere empirică a datelor şi prin
sugerarea modului în care aceste metode se pot combina într-un
anumit plan de cercetare. Am evitat în mod deliberat să discut
întreaga gamă de metode pentru culegerea şi analizarea datelor,
inclusiv, de exemplu, analizele statistice, dat fiind că acestea sunt
foarte specializate şi înaintea adoptării lor trebuie consultat un text în
profunzime (pentru exemplificare vezi Pennings et al., 1999). Scopul
aici este o introducere rapidă în metodele comune mai multor tipuri
de studii postuniversitare şi anume diferitele proceduri din tehnica
interviului, chestionarele, observarea participativă şi neparticipativă
şi anumite tipuri de analiză documentară. Această secţiune este
completată de discutarea îmbinării metodelor şi de noţiunea de
triunghiulaţie în cercetare, pe care aspiranţii trebuie să le ia în
consideraţie. Tot aici vreau să atrag atenţia asupra pericolului de a
folosi prea multe metode în defavoarea profunzimii.
Secţiunea imediat următoare vă oferă câteva sfaturi în
pregătirea lucrului pe teren. Ca şi în secţiunea „Înainte de început”
din capitolul 1, există şi aici un număr de lucruri la care trebuie să vă
gândiţi şi pe care trebuie să le planificaţi în avans. Un factor cheie
este accesul la materiale, oameni, organizaţii şi instituţii. Nu are rost
să porniţi pe teren fără o listă clară cu persoanele pe care le veţi
92
întâlni şi cu locaţiile în care trebuie să mergeţi, altfel o să pierdeţi
jumătate din timp căutându-le la faţa locului.
Secţiunea finală recapitulează toţi paşii din procesul doctoral
discutaţi până aici şi include o vedere de ansamblu sistematizată
care să vă ajute să înţelegeţi cum se conectează părţile cercetării.
Prin demonstrarea inter-relaţionării stadiilor cercetării este mai uşor
de înţeles de ce cercetătorul trebuie să aibă permanent o atitudine
reflexivă. În plus, un tabel cu stadiile cercetării, conceput special ca
să reprezinte cei trei ani de studii doctorale este inclus aici tocmai ca
să prezinte aproximativ care ar trebui să fie scopul pe care urmează
să-l atingeţi în anumite stadii de-a lungul celor 36 de luni de studiu.
Dacă doriţi să vă alcătuiţi în timpul studiilor un portofoliu de calificări
care să vă ajute la o angajare ulterioară trebuie să profitaţi la
maximum de majoritatea ocaziilor care pot să apară în diferite etape
ale doctoratului.
Metode: diferite tipuri de investigare
Această secţiune evidenţiază câteva dintre cele mai răspândite
metode de cercetare folosite în adunarea şi analizarea datelor
empirice de pe teren şi comentează principalele lor caracteristici.
Urmează apoi o scurtă introducere despre chestionare, deoarece
acestea sunt frecvent folosite împreună cu interviurile şi, în unele
cazuri, rezultatele lor sunt asemănătoare. Nu voi prezenta o listă
exhaustivă a multiplelor metode existente şi pentru informaţii mult
mai exacte despre fiecare metodă este recomandabil să consultaţi un
manual consacrat numai metodelor de cercetare. Lista ce urmează
nu a fost alcătuită în ordinea preferinţelor, a complexităţii sau a
utilităţii. Trebuie să vă gândiţi atent prin prisma temei de cercetare
înainte de a alege o metodă cu care să abordaţi această temă.
93
Descrierea pe scurt a metodelor în cartea de faţă este menită doar să
vă ajute în acest proces.
Chiar dacă aspiranţii din ştiinţele umaniste nu vor folosi termenii
din această lucrare ei vor aplica direct sau indirect mule dintre
metodele evidenţiate în continuare. Nu mai e posibil să-i iei un
interviu lui Goethe ca să-i pui întrebări despre cum vede el anumite
chestiuni, dar e posibil să discuţi cu un speiclaist în opera lui Goethe
şi să obţii pe această cale anumite informaţii. În orice caz, cele ce
urmează nu ţin de o anumită disciplină şi sunt relevante pentru
cercetătorii care intenţionează să folosească una dintre metodele
prezentate.
Tehnica interviului
Interviul este o metodă foarte răspândită în tezele de doctorat, mai
ales
interviul de elită (cu personalităţi de mare prestigiu, n.tr.) şi de aceea
îi voi acorda ceva mai mult spaţiu. Patru mari tipuri de interviu pot fi
folosite: structurat, semistructurat, nestructurat şi interviul de grup
(sau focus group, cum mai este denumit uneori). Datele obţinute în
urma unui interviu pot fi adunate cantitativ (cu excepţia interviurilor
nestructurate) sau calitativ. Înainte de prezentarea metodei
interviului trebuie să menţionez câteva chestiuni generale:
1. Este recomandabil să nu folosiţi interviul ca unică metodă în
studiul dumneavoastră şi să-l aplicaţi în combinaţie cu alte
metode de investigare. Abordarea aceluiaşi fenomen din unghiuri
diferite vă asigură o tratare mai echilibrată a obiectului de studiu
şi-l va face, probabil, mult mai clar.
2. Sunteţi sigur că interviul vă este metoda cea mai potrivită? Sunteţi
persoana potrivită care să conducă un interviu? Dacă simpla idee
de a vă întâlni cu persoane absolut necunoscute (şi foarte
94
importante) vă umple de teamă şi vă cuprinde o transpiraţie rece
numai la acest gând, atunci, probabil, că nu este cea mai potrivită
metodă, ceea ce, însă va avea implicaţii asupra temei de teză şi a
interogaţiilor de cercetare.
3. Cea mai mare problemă cu care se confruntă aspiranţii la interviu
este accesul la persoane, companii sau instituţii. La asta trebuie
să vă gândiţi cât mai din timp posibil după începerea studiilor.
Corespondenţa spre şi de la eventualii interlocutori poate fi de
lungă durată şi trebuie să includeţi aceste întârzieri în propria
planificare.
4. Stabiliţi cu exactitate cât timp vă acordă interlocutorul ca să vă
puteţi organiza în consecinţă.
5. Programaţi-vă o rezervă de timp ca să ajungeţi la ora fixată pentru
că nu vă doriţi să ţineţi lumea să vă aştepte – de obicei aveţi de-a
aface cu oameni ocupaţi şi nici nu e bine să ajungeţi plini de
transpiraţie şi cu sufletul la gură. Asiguraţi-vă că v-aţi făcut tema
şi ştiţi exact locul de desfăşurare a interviului (Grant 2000, 7).
6. Verificaţi să aveţi accesoriile adecvate (inclusiv ceva mai mult
decât un pix) şi familiarizaţi-vă cu echipamentul de înregistrare,
dat fiind că nici dumneavoastră şi nici interlocutorul nu aveţi timp
de pierdut în cazul în care atunci învăţaţi să mânuiţi un
reportofon. Dacă înregistraţi interviul pentru care aţi solicitat şi aţi
primit acceptul, cel mai bun instrument este un recorder cu mini
disc cu o calitate perfectă a sunetului. Pentru un sunet acceptabil
este suficient şi un dictafon. Dacă este sau nu bine să înregistraţi
interviurile este o decizie pe care trebuie să o analizaţi temeinic.
Interlocutorii sunt mai deschişi şi mai la obiect când nu sunt
înregistraţi, dar în acest caz citarea sursei şi consemnarea
discuţiei este mult mai dificilă.
7. Ascultaţi şi analizaţi înregistrarea, sau consultaţi-vă notele cât mai
curând posibil după interviu ca să păstraţi imaginea cât mai
proaspătă a discuţiei şi să aveţi posibilitatea să clarificaţi
eventualele omisiuni din notiţe „cât mai aveţi încă interviul clar în
minte”(ibid.,2000,14).
95
Interviul structurat
Aşa cum sugerează şi numele, interviul structurat este cel mai
riguros şi cel mai flexibil prin modul în care este organizat. Întrebările
prestabilite sunt adresate interlocutorului într-o anumită ordine şi
răspunsurile sunt consemnate (fie prin înregistrare electronică fie
prin note de mână). Acelaşi proces se repetă de-a lungul mai multor
interviuri şi rezultatele sau datele pot fi comparate între ele,
clasificate după întrebările comune şi coordonate statistic . De obicei
interviurile sunt conduse chiar de către cercetător într-o discuţie
directă cu interlocutorul. Este posibil ca interviul structurat să se
desfăşoare prin intermediul poştei electronice sau prin telefon
(Kumar, 1999, 19). În asemenea situaţii interlocutorii primesc
aceleaşi întrebări şi nu prea rămâne loc de digresiuni de la temă sau
de la planul interviului. Întrebările sunt „închise”, i.e. interlocutorul
dispune doar de un număr fix de răspunsuri şi datele rezultate din
acestea pot fi sintetizate şi procesate uşor (Bryman, 2001, 107-8).
Această tehnică este foarte apropiată de practica chestionarelor în
care răspunsurile la întrebările prestabilite sunt scrise în secţiuni
speciale şi nu mai sunt rostite. Scopul principal al interviurilor
structurate este atingerea unui grad înalt de standardizare şi
uniformitate din care rezultă uşurinţa comparării prin formatul
răspunsurilor. Neajunsul este că această tehnică este inflexibilă şi nu
se poate adapta neprevăzutului. Între avantaje se numără faptul că e
nevoie de un număr mai limitat de calităţi pentru persoana care
conduce interviul decât în cazul variantei nestructurate şi chiar al
celor semi-structurate, pentru că în prima variantă dispuneţi de o
„hartă” care vă ghidează, o listă destul de riguroasă a întrebărilor
prestabilite. Tocmai un asemenea document asigură uniformitatea
relativă a întrebărilor şi a răspunsurilor. De partea dezavantajelor
96
există pericolul ratării unor informaţii inportante din cauza naturii
rigide a acestui tip de interviu.
Interviul semi-structurat şi nestructurat
Următoarea treaptă peste interviul structurat este cea a interviului
semi-structurat sau aprofundat prin care dumneavoastră,
cercetătorul urmăriţi un număr de întrebări (nu trebuie să depăşiţi
zece, ca să le puteţi manevra comfortabil) pe care vreţi să le adresaţi
interlocutorului, dar care nu trebuie să urmeze nici o ordine specifică
predeterminată. Avantajul acestei metode care, se pare, este cea mai
răspândită în tehnica interviului este că ea permite un anumit grad
de flexibilitate şi urmărirea unor direcţii de investigare neaşteptate în
timpul interviului propriuzis. Rezultatele şi noutăţile unui asemenea
interviu mai pot fi comparate, puse în antiteză şi chiar transformate
în date statistice. Interviul nestructurat, pe de altă parte, îi permite
cercetătorului să-şi alcătuiască o listă eterogenă de concepte şi teme
de interes independente pe care le transformă în întrebări pe
parcursul interviului. O altă versiune, relativ răspândită, este cea a
interviului nestructurat – „istorie orală” – în care interlocutorului i se
pun întrebări de ordin general pentru ca acesta să se simtă încurajat
să-şi prezinte propria biografie şi să rememoreze aspecte din viaţa
personală sau a contemporanilor săi (Blaikie, 2000,234). Această
tehnică poate fi foarte utilă chiar la începutul unui proiect, dat fiind
că discuţiile nestructurate pot deschide căi noi de investigare,
inclusiv discuţii neoficiale la care nu v-aţi gândit iniţial. Răspunsurile
şi datele rezultate din asemenea convorbiri nu sunt comparabile
deoarece conţinutul fiecărui interviu este diferit.
Interviul de grup - focus group
97
Interviurile de grup presupun, de obicei, ca cercetătorul să se
adreseze prin întrebările sale unui anumit grup de oameni, de
exemplu dintr-o grupă de vârstă (tineri) cu o origine socio-economică
proprie (clasa muncitoare) sau cu o origine entică proprie. Acest tip
de interviuri poate fi la rândul lui structurat, semi-structurat sau
nestructurat şi consemnat prein aceleaşi mijloace ca şi interviurile
directe, adică fie cantitativ, fie calitativ. Rolul ce-i revine
cercetătorului este oarecum diferit prin aceea că în această formulă
acţionaţi şi ca „moderator sau intermediar şi mai puţin ca un
conducător al interviului” (Punch,2000,177). Ideea este să provocaţi
un dialog între membrii grupului organizat de subiectele pe care le-
aţi avansat şi nu să conduceţi un interviu direct, faţă-n faţă cu
interlocutorul.
Practica interviului prezintă numeroase avantaje, mai ales dacă
ştiţi care sunt capcanele încrederii exagerate doar în datele rezultate
pe această cale. Înterviurile pot furniza informaţii care nu sunt
tipărite sau înregistrate în nici o altă parte, iar interlocutorii vă pot
ajuta să interpretaţi documente complexe, hotărâri sau politici.
Interviurile, mai ales cele de la nivelul elitei, pot să vă deschidă calea
spre noi contacte. De obicei asta se numeşte „tehnica bulgărelui de
zăpadă” (Grant,2000,3) prin care întrebaţi interlocutorul dacă nu
poate să vă indice persoane utile, ceea ce vă permite să luaţi
legătura cu oameni importanţi folosind ca bază de pornire numele şi
recomandarea interlocutorului iniţial. Aşa nu mai trebuie să porniţi
mereu de la zero.
Chestionarul sau tehnica sondajului
Chestionarele sunt extrem de utile când sunt folosite în combinaţie
cu alte metode, mai ales cu una sau mai multe din tehnicile
interviului. Simplu spus, chestionarul este o listă de întrebări
adresate anumitor persoane care vă răspund, dacă aveţi noroc. Este
98
vital ca întrebările să fie clare, fără ambiguităţi şi uşor de înţeles
(Kumar, 1999,110). Dacă unul dintre subiecţi înţelege puţin greşit
întrebarea, foarte probabil răspunsul va fi lipsit de valoare, şi asta în
cazul în care persoana respectivă se mai deranjază să răspundă.
Dacă mai mulţi subiecţi înţeleg, fiecare în felul său întrebarea, va fi
dificil să comparaţi răspunsurile . Nu uitaţi că, spre deosebire de
interviul direct faţă-n faţă cu interlocutorul, în cazul chestionarului nu
sunteţi prezent fizic ca să daţi explicaţii suplimentare subiecţilor şi
aceştia nu se ghidează decât după solicitările aflate sub ochii lor.
Ceea ce ar putea să devină un avantaj pentru că nu vor apărea
„efectele” prezenţei celui care conduce interviul asupra răspunsului,
adică nu va interveni efectul trăsăturilor personale ale unui om
anume, fie ele socio-economice, de educaţie, gen, etc. Ele nu vor
influenţa răspunsurile subiectului (Bryman,2001,130). Încercaţi să
evitaţi întrebările cu răspuns inclus sau cele care nu-i oferă
interlocutorului decât opţiunea unui singur răspuns. Întrebările pe
chestiuni sensibile trebuie să fie precedate de o scurtă prezentare
care „să explice relevanţa întrebării pentru studiul intreprins” (ibid) şi
să-i ofere subiectului contextul întrebării. Întrebările trebuie să se
urmeze una pe cealaltă într-o ordine logică (evitaţi dublarea
întrebărilor şi aranjaţi-le în ordinea corectă) şi prezentaţi-le cât mai
agreabil. Acest gen de metodă presupune o evaluare atentă şi devine
cea mai eficientă după ce v-aţi format o idee clară, exactă a ceea ce
doriţi să studiaţi. Dacă chiar vă opriţi la această metodă trebuie să
consultaţi un manual specializat, să frecventaţi un curs de profil, de
preferinţă ambele.
O modalitate utliă de combinare a chestionarelor cu interviurile
este să aveţi pregătită o listă de chestionar şi o întrebare care îi cere
repondentului, eventual, să participe la un interviu direct. Astfel aveţi
acces şi veţi putea să combinaţi datele cantitative cu cele calitative.
Rata participării la chestionare diferă foarte mult de la un caz la altul.
Scopul evident al acestui tip de demers este să producă cât mai
multe răspunsuri. Dar apare o problemă metodologică generală, dat
fiind că e foarte posibil ca acei subiecţi care nu dau curs
99
chestionarului să se deosebească sau să aibă păreri diferite de cei
care răspund. Atâta timp cât aveţi în vedere acest dezechilibru
potenţial puteţi folosi metode şi date ca să puteţi corecta acest
neajuns.
Tehnica observării
Există două forme fundamentale ale observării: participativă şi
neparticipativă. De prima m-am ocupat în capitolul 2 prin referirile la
studiile etnografice. Ea reprezintă tehnica principală cu ajutoruil
căreia etnografii şi antopologii îşi culeg informaţiile. Ei se integrează
în cultura, obiceiurile, normele şi practicile oamenilor pe care-i
studiază. Unul dintre scopurile acestei integrări în grupul studiat este
înţelegerea modului în care se organizează viaţa de zi cu zi
(Punch,2000,184), prin identificarea anumitor formule de
comportament: gesturi, folosirea limbajului, simboluri şi tradiţii.
Mulţi cercetători obişnuiesc să folosească forme ale observării
directe dar nu cu atâta intensitate cum am arătat mai sus. Prin
notarea şi clarificarea a ceea ce observaţi înregistraţi instantanee ale
unor fenomene empirice. De exemplu, luaţi parte la o formă de
acţiune politică directă cum ar fi o mişcare socială sau o
demonstraţie. În explicarea modalităţii în care a ajuns un asemenea
eveniment să se desfăşoare trebuie să vă referiţi la alte lucrări care
analizează în primul rând factorii determinanţi pentru participare, dat
fiind că simpla dumneavoastră prezenţă la eveniment nu va aduce un
plus de înţelegere a lui. Repet, atâta timp cât sunteţi conştineţi de
capcanele extrapolării unor incidente unice şi atâta timp cât legaţi
rezultatele obţinute de cadrul mai larg al literaturii tematice,
observarea directă a unor evenimente în desfăşurare se poate dovedi
de nepreţuit. Cu toate acestea, în cazul unor revoluţii trepidante şi al
unor lovituri politice este greu de crezut că veţi fi la momentul
potrivit în locul potrivit. Serios vorbind, obţinerea dreptului de a
100
observa oameni, grupuri, etc, poate fi dificilă şi chiar dacă primiţi
acest drept trebuie să vă asiguraţi că prezenţa dumneavoastră nu
afectează negativ acţiunile celor din „spaţiul lor firesc”. Unii
cercetători îşi structurează cercetarea tot aşa cum organizează
întrebările pentru un interviu. Ei identifică ceea ce urmăresc şi
stabilesc modul de consemnare a rezultatelor. Acestea pot fi folosite
pentru analiza cantitativă în acelaşi mod în care sunt analizate datele
furnizate de interviurile structurate.
Observarea neparticipativă presupune, de obicei, un rol pasiv al
cercetătorului, care nu influenţează deloc evenimentele, dar
urmăreşte interacţiunea care, se presupune, rămâne neafectată de
prezenţa cercetătorului. De exemplu, un cercetător poate să observe
interacţiunea dintre copil şi mamă sau dintre membrii unui grup de
copii care se joacă, notându-şi sau înregistrând pe videocameră
scena respectivă (pentur tehnica, consemnărilor pe teren vezi
Neuman,2000, 363-6). Inregistrarea video oferă posibilitatea
vizionării repetate a datelor „originalului” şi analizarea modurilor de
interacţiune (Blaikie,2000,233-4).
În literatura domeniului există o deosebire între observarea
structurată şi cea nestructurată care se concentrează sau pe
opţiunea plecării pe teren cu anumite categorii, concepte şi clasificări
în minte sau pe abandonarea acestei abordări. Observarea
nestructurată se caracterizează printr-un mod de lucru din care se
dezvoltă sistemele şi formulele de clasificare. Ca şi în cazul altor
componente ale cercetării puteţi combina, în mod evident,
alternativele începând cu categorii mai generale pe care le adoptaţi
în lumina observării nestructurate. Această distincţie şi posibila
combinaţie nu se deosebeşte cu mult de teoria inductivă şi de cea
deductivă din capitolul 3. Discuţia se referă la măsura în care
cercetătorul interacţionează cu datele empirice aplicând sau
modificând idei preconcepute, noţiuni, aşteptări şi premise. Nu există
decât o linie subţire de demarcaţie între folosirea instrumentelor
conceptuale ca mijloace orientative şi încrederea exagerată în
acestea, ceea ce duce la o viziune limitată, ca un tunel, dincolo de
101
care nu mai sunt tratate sau observate fenomenele exterioare
instrumentelor conceptuale folosite.
Analiza documentară
Elementele documentare se găsesc sub toate formele şi dimensiunile
de la documentele oficiale sau private până la scrisorile şi notările
personale. Într-o anumită măsură toate acestea se combină cu texte
şi documente specifice. Nivelul la care se produce această combinare
se poate extinde de la o analiză totală şi tehnică a discursului până la
simpla lectură a textelor în vederea obţinerii unor informaţii despre
punctele de vedere sau politica unei persoane sau a unei organizaţii.
Acest gen de analiză vă va îndruma spre surse foarte specifce, în
cazul de faţă, documente sau texte scrise. Trebuie să analizaţi cu
atenţie originea şi autorul unor asemenea documente sau texte,
scopul pentru care au fost scrise iniţial şi auditoriul căruia îi erau
adresate. În plus, trebuie să faceţi deosebirea dintre sursele
documentare primare şi cele secundare, cele dintâi fiind considerate
ca provenind dintr-o cerecetare efectivă, iar cele din urmă fiind
interpretări ale evenimentelor de către alţi autori (Bell, 1993, 68). De
exemplu, dacă vă consemnaţi şi vă transcrieţi interviurile ele pot fi
considerate surse primare. Dacă un alt cercetător foloseşte aceste
transcrieri pentru propria cercetare, el va recurge la surse secundare.
Practic ideea nu e prea bună, dat fiind că cel de-al doilea cercetător
nu a fost prezent la interviul original şi analizează, în fapt,
consemnarea unei conversaţii. Originalul l-aţi captat (în scris sau pe
bandă magnetică) şi l-aţi interpretat dumneavoastră în primul rând.
Tehnica arhivistică
102
Arhivele se deosebesc foarte mult între ele în ceea ce priveşte sursa
materialelor. Cu toate acestea există câteva puncte generale despre
folosirea metodei respective. În primul rând, ca şi în cazul interviului,
trebuie să vă asiguraţi accesul încă de la primele etape ale procesului
de cercetare: de exemplu, în Germania există o listă de aşteptare de
aproximativ un an pentru consultarea arhivei fostei poliţii politice
(„Stasi”). Acest fapt are conotaţii evidente pentru doctorandul care,
într-un moment de început, s-a gândit şi s-a hotărât care sunt exact
dosarele pe care intenţionează să le folosească. Următorul pas este
contactarea administraţiei arhivei respective şi stabilirea datei în care
este posibil accesul la documente. Nu e o idee rea să faceţi mai întâi
o vizită prospectivă prin care să verificaţi conţinutul arhivei
(parcurgând indexul dosarelor) limitând şi selectând astfel materialul
pe care doriţi să-l solicitaţi. Ghidurile, cataloagele, sistemele de
căutare şi regulile de fotocopiere diferă uriaş de la o arhivă la alta
(vezi Vickers, 1997,174).
Sursele arhivistice ar trebui să fie secundare prin definiţie, dat
fiind că ele au fost notate şi înregistrate de altcineva. Cu toate
acestea dezgroparea unor asemenea surse şi folosirea lor în
premieră într-un proiect de cercetare face greu de susţinut distincţia
dintre sursele primare şi cele secundare. Scopul principal al folosirii
acestui tip de metodă este să readucem la viaţă documentele
„moarte” ca să clasificăm evenimente, personalităţi sau politici
specifice prin prezentarea lor în faţa unui public cititor mai larg. Ca şi
în cazul tuturor celorlalte date colectate trebuie să aveţi grijă să nu
inventariaţi doar documente şi dosare care vă susţin ipotezele,
pentru că acestea din urmă pot fi pur şi simplu respinse şi nu
justificate de o confruntare mai largă.
În final, câteva cuvinte despre arhivistul care vă este repartizat.
Rolul său nu trebuie subestimat şi este o chestiune de noroc sau
ghinion dacă persoana repartizată este suficient de interesată de
proiectul dumneavoastră. Norocul poate fi şi el ajutat de o atitudine
politicoasă şi profesională a arhivarului – şi în relaţia cu el
punctualitatea şi recunoaşterea ajutorului acordat sunt esenţiale. Se
103
pare că există o legătură între interesul pe care-l manifestă arhivarul
faţă de un anumit proiect şi tipul, calitatea şi cantiatea datelor pe
care le pune la dispoziţie. În condiţii normale ar trebui să primiţi cea
mai mare parte a documentelor standard listate în catalog. Dacă daţi,
totuşi, peste un om riguros, s-ar putea să aveţi norocul să descoperiţi
că există mai multe dosare relevante pentru tema proprie care nu au
fost înscrise la secţiunile pe care le-aţi tot scotocit în sus şi în jos.
Documente
Toate documentele au fost scrise cu un anumit scop, pe baza unor
premise specifice şi sunt prezentate într-un mod sau într-un stil
anume. Manifestul unui partid politic sau documentele curente de
diseminare ilustrează această aserţiune. Sindicatul priveşte frecvent
evenimentele dintr-un anumit unghi, aşa cum face la rândul lui un
centru de analize sau o asociaţie legată de ideologia politică.
Cercetătorul trebuie să cunoască bine originile, scopul şi publicul
iniţial al oricărui document înainte să-l cerceteze. În acest fel puteţi
analiza documentele în contextul în care au fost scrise. Această
metodă de analizare a datelor este legată de hermeneutică, o
abordare care caută să analizeze textul din perspectiva celui care l-a
pus pe hârtie, accentuând, în acelaşi timp contextul social şi istoric în
care a fost elaborat (Bryman, 2001,382-3). De exemplu, un document
intern transmis de la un anumit nivel guvernamental la altul într-o
dictatură poate clarifica căile prin care centrul menţine puterea şi
modul în care informaţiile se întorc în sistemul de control. Pe de altă
parte acest document poate să spună mai mult despre individul care-
l trimite decât întreg sistemul în ansamblu. Alte documente ar putea
fi redactate într-un stil care să-i nemulţumească pe superiori, când,
de fapt, ceea ce relatează ele a fost o distorsionare a adevărului, aşa
cum era cazul mecanismelor oficiale de „raportare” (i.e. poliţia
secretă) în multe foste ţări comuniste. Cea mai bună protecţie în faţa
104
acestor mărturii dezechilibrate este să folosiţi alte metode sau surse
care să completeze documentele pe care le-aţi adunat.
Documentele date publicităţii care formulează clar scopurile şi
obiectivele unui partid, ale unei organizaţii sau asociaţii pot fi folosite
ca repere foarte bune, comparabile cu ceea ce reprezintă realitatea
măsurabilă de pe teren. O asociaţie locativă, de exemplu, poate să
afirme că are ca scop central investiţiile în locuinţele sociale ca să le
dea rezidenţilor locali posibilitatea să participe la activităţile
comunităţii în legătură directă cu locul şi felul în care trăieşte fiecare
om în parte. S-ar putea să analizaţi asemenea documente şi poate
chiar să vorbiţi cu câţiva membri importanţi din asociaţie ca să
alcătuiţi o listă succintă de scopuri propuse. În acest moment
dispuneţi de o sursă pe baza căreia puteţi elabora un chestionar sau
întrebările pentru un interviu pe care să le comparaţi cu realitatea din
teren. Dacă scopurile şi obiectivele asociaţiei pot fi măsurate statistic
– de exmplu rata criminalităţii, atacurile ş.a.m.d. – această
măsurătoare poate completa tehnicile de culegere a datelor
prezentate mai sus.
Analiza discursului
O formă mai elaborată a analizei documentelor este analiza
discursului. Această tehnică împrumutată tot mai mult de ştiinţele
sociale din lingvistică studiază schimbările şi meandrele din folosirea
libajului de-a lungul timpului sau într-o aplicaţie anume, adesea sub
forma unei micro-analize, de exemplu, locurile în care cercetătorul
identifică verbe active sau pasive, ş.a.m.d. Cercetătorii din ştiinţele
sociale au descoperit această tehnică şi o folosesc ca să ajungă la
concepte înşelătoare şi greu de definit cum ar fi identitatea. De
exemplu, constructiviştii sociali din domeniul relaţiilor internaţionale,
bazându-se pe munca întreprinsă în sociologie, recurg la analiza
105
discursului ca să înţeleagă modul in care interacţionează şi se
influenţează reciproc identităţile, ideile şi instituţiile.
Presa scrisă
Presa scrisă, mai ales articolele şi relatările din ziare, sunt o sursă
agreată în cercetarea doctorală. Ele pot fi o completare utilă a
interviurilor şi statisticilor. Dacă efectuaţi un studiu istoric relatările
din ziare vă fac să „simţiţi” modul în care presa scrisă a văzut şi a
apreciat evenimentele, sau pot înfăţişa opiniile mai largi pe care le
reprezentau la vremea respectivă. Un studiu mai actualizat poate să
vă indice şi să vă informeze despre sentimente generalizate din ţara
pe care o studiaţi, spre exemplu atitudinea britanicilor faţă de
Uniunea Monetară Europeană (EMU-European Monetary Union).
Trebuie să fiţi pe deplin conştienţi că peisajul media este foarte
cuprinzător şi reprezintă o gamă întinsă de diverse interese. Iată de
ce o analiză a ziarului Daily Mail în legătură cu tema EMU s-ar putea
să nu furnizeze o imagine integrală a atitudinii reale a oamenilor faţă
de Europa. De aceea e bine să încercaţi, pe cât posibil, să evitaţi
dezechilibrele evidente prin apelarea la două sau trei ziare cu
preferinţe politice diferite. Pentru cercetătorul care lucrează într-o
ţară străină este deosebit de important să fie pe deplin informat şi să
cunoască presa scrisă ca să poată face o alegere a surselor din ziare
pe care să o şi justifice în cele din urmă.
Presa scrisă poate fi o sursă utilă în cercetarea academică şi
majoritatea organizaţiilor şi a partidelor politice comunică şi prin
mesaje scrise. Dacă întreprindeţi o analiză de conţinut şi vă
interesează câtă atenţie acordă presa scrisă unuii eveniment anume,
s-ar putea să căutaţi să faceţi o analiză cantitativă a relatărilor dintr-
un anumit ziar pe o durată determinată. Ca alternativă, abordarea
calitativă ar putea să însemne să aflaţi cine compilează relatările sau
articolele, care este publicul ţintă şi în ce condiţii au fost ele scrise,
106
deoarece un buletin informativ al „dizidenţei” chineze va fi scris într-
un stil total diferit de, să zicem, The Times. Ceea ce este interesant în
analiza ziarelor, de exemplu, este că se pot descoperi anumite
formule sau sublinieri în relatările pe anumite teme sau chiar o
modificare a subiectelor şi temelor într-o anumită perioadă de timp.
O asemenea analiză poate fi aplicată fie în strategia cantitativă, fie în
cea calitativă. Odată cu introducerea CD-Rom-urilor cercetarea
retrospectivă a devenit mult mai accesibilă. În prezent puteţi să
tastaţi cuvinte cheie, să zicem „a treia cale” şi aveţi la dispoziţie
toate articolele pe această temă din ultimul an, dacă nu şi mai mult şi
puteţi să le inventariaţi, să le descărcaţi şi să începeţi analiza. Este o
modalitate excelentă ca să obţineţi o viziune de ansamblu, chiar de la
începutul studiului.
Triunghiularea: combinarea metodelor şi a
datelor
Acum ne-am făcut o idee despre câteva dintre metodele cele mai
răspândite de cercetare folosite în activitatea postuniversitară. Mai
întotdeauna este cel mai bine să folosiţi mai mult decât o singură
metodă de cercetare ca să vă sporiţi şansele de a obţine informaţii
mai bune şi mai credibile şi ca să reduceţi pericolul formulării unor
concluzii dezechilibrate. Uneori folosirea mai multor metode de
cercetare este denumită şi triunghiulaţie. Termenul este derivat din
ştiinţa navigării, din strategia militară şi din tehnica de supraveghere
care, potrivit lui Blaikie (2000, 236-7) poate fi înşelător şi a dus la
107
părerea larg răspândită că triunghiulaţia înseamnă abordarea unui
obiect de studiu din unghiuri diferite folosind metode diferite. El
subliniază că triunghiulaţia este, de fapt, foarte dificilă, mai ales din
cauza conotaţiilor ontologice şi epistemologice ale strategiilor de
cercetare folosite, care constau în combinaţii de metode. Aici
subliniez din nou că metodele în sine ar trebui privite doar ca nişte
instrumente de culegerea datelor. Nu este deloc obligatoriu să le
considerăm „înrădăcinate în angajamente ontologice şi
epistemologice”(Bryman,2001,445) deşi membrii corpului academic
şi ai disciplinelor impun în mod forţat noţiunea că anumite metode
sunt legate inevitabil de anumite viziuni asupra lumii. Cu alte cuvinte,
atâta timp cât vă daţi seama de cum aplicaţi o anumită metodă şi
cum relaţionează ea cu modurile în care folosiţi alte metode, ar
trebui să nu existe nici o problemă.
Metode şi date în triunghiulare
Când vorbim de triunghiulare în cercetare important este să facem
deosebirea între numeroşi factori care pot fi triunghiulaţi. Metoda
triunghiulării este un proces în care cercetătorul foloseşte două sau
mai multe metode de cercetare ca să investigheze acelaşi fenomen.
Operaţiunea se poate efectua secvenţial, adică într-o succesiune de
metode, sau simultan. În majoritatea studiilor nu este posibil să
foloseşti de-o dată mai mult de o metodă, aşa că se impune
succesiunea stadiilor. Tocmai între aceste stadii şi diversele metode
folosite se pot efectua confruntări şi echilibrări de date. De exemplu,
puteţi efectua interviuri calitative aprofundate pe care să le
continuaţi cu chestionare folosite în analiza statistică (vezi
Neuman,2000,125).
108
Pe de altă parte triughiularea datelor este un proces pe
parcursul căruia cercetătorul foloseşte surse multiple de date, un
porces asemănător cu analizele comparative în care acelaşi obiect de
studiu este analizat recurgând la un număr de măsuri şi variabile
diferite (Peters,1998,97). Un exemplu de verificare încrucişată a
datelor adunate prin aplicarea unor metode diferite este compararea
transcrierii unui interviu cu documentul publicat sau cu statisticile
derivate dintr-o anchetă locală care sunt confruntate cu alte surse
statistice naţionale pentru acurateţe (vezi Robins,1995,72). Dacă
lăsăm la o parte înţelesul cuvântului „triunghiulaţie” şi ne
concentrăm asupra a ceea ce a ajuns el să însemne pentru ştiinţa
socială, cea mai bună rezumare a lui ar fi: procesul care se ocupă cu
observarea unui obiect de studiu din unghiuri diferite. Principalul
beneficiu pentru cercetător şi pentru scolastică, în general, este că
rezultatul sau concluziile sunt „foarte probabil mult mai
convingătoare şi mai exacte ... dacă se bazează pe surse de
informare diferite” (Yin,1994,92). Aşa că cel mai bun sfat pentru
aspiranţi este să încerce să verifice rezultatele derivate dintr-un tip
de metodă cu cele obţinute dintr-altul atâta timp cât faptul aflat sub
investigaţie rămâne acelaşi şi sporeşte astfel valabilitatea studiului.
Cu toate acestea trebuie să aveţi grijă să nu cădeţi în capcana
folosirii superficiale a diferitelor metode, trecând de la una la alta
numai pentru că una singură nu vă aduce rezultatele la care aţi
sperat (vezi Silverman,2000,99).
Lucrul pe teren
Capitolele precedente au evidenţiat elementele pe care nu trebuie să
le uitaţi înainte de a dezvolta planul lucrului pe teren, iar secţiunea
precedentă v-a oferit o perspectivă succintă a câtorva dintre
metodele cele mai răspândite pentru culegerea de date. Secţiunea de
faţă vă sugerează ce să luaţi în consideraţie atunci când alcătuiţi
109
planul lucrului pe teren înainte să porniţi efectiv la colectarea datelor.
Un plan al lucrului pe teren atent întocmit vă va permite să treceţi la
adunarea datelor fără să irosiţi timp şi energie şi să eliminaţi pericolul
acumulării unei cantităţi imense de informaţii neprocesabile. Înaintea
elaborării unui plan al lucrului pe teren trebuie să fiţi lămurit asupra
următoarelor:
* tema exactă
* abordarea metodologică folosită
* interogaţiile de cercetare sau ipotezele din proiect şi nivelul de
analiză şi metodele prin care vor fi culese datele.
În acest stadiu trebuie să vă hotărâţi unde veţi lucra pe teren şi să
stabiliţi persoanele şi instituţiile relevante care urmează să fie
contactate. Această prospecţie preliminară ar trebui să includă şi:
* cazare pe durata lucrului pe teren, care de obicei se desfăşoară
departe de locul de rezidenţă
* lista contactelor şi a instituţiilor unde urmează să faceţi cercetări
* lista cu diversele surse de date – şi locaţia lor
* numele, adresa şi detaliile complete (telefon, fax, e-mail) şi
afiliaţia
celor pe care-i veţi intervieva.
Lucrul pe teren presupune o pregătire prealabilă îndelungată, mai
ales dacă întâlniţi personalităţi deosebite care au un program
încărcat. În acest stadiu e util să elaboraţi o schiţă a capitolelor
pentru teza de doctorat în ansamblu: evident, ea este provizorie.
Chiar şi aşa e nevoie să vă gândiţi ce direcţie vor lua studiile
dumneavoastră, iar schiţa vă dă o „hartă” pe perioada lucrului pe
teren care să vă amintească exact de ce vă aflaţi la locul respectiv.
Acest proces mental vă ajută să vă imaginaţi, şi astfel să puteţi
reacţiona la ceea ce s-ar putea întâmpla pentru că mai totdeauna pe
110
teren se ivesc lucruri neaşteptate care afectează de cele mai multe
ori planul iniţial de acţiune. Este o tehnică folosită în sport, de
exemplu, în alergări, unde succesul presupune o concentrare
psihilogică, dar şi un anumit grad de pregătire fizică. Ceea ce separă
grâul de neghină între atleţi la fel de bine pregătiţi în ziua cursei este
capacitatea fiecăruia să se gândească la victorie sau la îmbunătăţirea
perfomanţei. Ei văd cu ochii minţii un număr de scenarii despre ce se
va întâmpla în timpul alergării şi se pregătesc pentru aceasta.
Relevanţa lucrului pe teren este evidentă: dacă vă duceţi la
arhiva X şi sursa pe care vă bazaţi se dovedeşte insuficientă la faţa
locului aveţi nevoie de un plan alternativ. Din acest motiv culegerea
de date (în cazul în care nu desfăşuraţi un studiu etnografic în care
accentul cade pe o prezenţă îndelungată pe teren) se desfăşoară cel
mai bine în mai multe stadii. Ceea ce permite un anumit studiu de
fezabilitate iniţial ca să vedeţi dacă este posibil accesul la materialul
care vă interesează sau dacă acest material există, în fapt. O a doua
deplasare în teren, mult mai bogată, ar trebui să reprezinte recolta
împovărătoare a culegerii de date, urmând ca ultima deplasare să
facă şi ultimele conexiuni de ansamblu sau să fie consacrată unei
ultime runde de interviuri. Unul din cele mai importante lucruri aici
este că aspiranţii devin mult mai implicaţi în mediul din imediata
vecinătate în timpul unor deplasări lungi pe teren, uită scopul original
din cauza participării afective şi pierd şi senzaţia de distanţă faţă de
obiectul de studiu, reflectată şi de eşecul care-l însoţeşte. Rezultatul
unor reprize îndelungate de lucru pe teren poate fi o supradoză de
date, rătăcirea direcţiei de studiu şi întârzierile inevitabile în predarea
tezei. Avantajele unor deplasări febrile sunt numeroase. Din vizitele
iniţiale la arhive, din interviuri sau din observarea participativă puteţi
să vă re-evaluaţi şi să vă re-orientaţi destul de repede propria
abordare pentru pregătirea unei a doua şi chair a unei a treia
deplasări. Evident, asta depinde de banii disponibili şi s-ar putea să
fie imposibilă mai mult de o deplasare în teren, mai ales dacă
cercetarea se desfăşoară în străinătate. În asemenea cazuri
pregătirea trebuie să fie şi mai temeinică, pentru reducerea
111
pericolului unui acces limitat la material sau a descoperirii că
materialul este inadecvat cercetării dumneavoastră.
Clasificarea datelor
Odată culese datele începe procesul de analiză. Aceasta depinde în
mod firesc de tipul datelor de care dispuneţi. Chiar şi aşa, oricare ar fi
datele, aveţi nevoie în mod obligatoriu de un sistem în baza căruia să
le categorisiţi, să compartimentaţi şi să stocaţi datele pentru un
acces cât mai rapid. O schiţă a proiectului de cercetare, despărţit pe
capitole provizorii va fi extrem de util atunci când veţi sorta şi veţi
analiza vrafuri de documente, transcrieri de interviuri şi alte surse
adunate în timpul lucrului pe teren. Pur şi simplu, aşezaţi toate
informaţiile relevante, să zicem, pentru capitolul 1 într-o cutie sau
într-un dosar. După ce aţi marcat toate cutiile sau dosarele cu
numerele orientative ale capitolelor puteţi să începeţi să lucraţi la
fiecare capitol pe rând fără să mai fie nevoie să răscoliţi prin
documente şi transcrieri. Din nefericire o asemenea împărţire
ordonată a surselor nu este posibilă în cazul transcrierilor sau al
notelor de interviu în care aţi pus mai multe întrebări legate de
secţiuni separate ale tezei. Aici secretul e să parcurgeţi notele sau
transcrierile cu creioane de diferite culori în mână. Pentru fiecare
capitol marcaţi cu altă culoare pasajele, citatele şi paragrafele care
se referă la tema acestuia. O altă metodă de organizare este
folosirea unui caiet indexat tematic pe acelaşi principiu al codului de
culoare. Alte metode mai moderne de sortare şi clasificare a datelor
includ folosirea unor soft-uri specializate care vă ajută în procesul de
organizare şi codificare a datelor.
O parte crucială din secretul succesului în completarea unei
lucrări de mare cuprindere sunt structura şi ordinea. Chiar dacă nu
trebuie să uitaţi interogaţiile de cercetare şi ipotezele în timp ce
analizaţi datele, trebuie să rămâneţi deschis, adaptabil, altfel s-ar
112
putea să rataţi ocazia de a descoperi structuri noi sau diferite,
informaţii neinventariate în calculele de birou. Trebuie să reveniţi
asupra interogaţilor de cercetare în lumina analizei materialului
acumulat.
Stadiile procesului de cercetare
Secţiunea finală a acestui capitol are două scopuri importante: primul
este să recapituleze diversele etape ale cercetării pe care le-am
abordat până aici prin vizualizarea lor într-un tabel schematic. Ţelul
este să înţelegeţi cum relaţionează diverse stadii ale cercetării pe
care le-am prezentat şi să vă ofer o vedere de ansamblu a procesului
prin care se poate ajunge la capătul culegerii de date. Al doilea scop
este discutarea modului în care procesul de cercetare poate fi
împărţit în etape. Chiar dacă cineva poate să argumenteze că
aceasta ar fi o abordare artificială, dată fiind natura reflexivă a
cercetării, o să descoperiţi că este esenţial să aveţi nişte jaloane care
să vă ajute de-a lungul celor trei ani de studiu. Jalonaele şi etapele
sunt concepute ca să confere ordine într-un proces care, altfel, ar fi
greu de privit ca un întreg. Modelul procesului de cercetare oferit aici
este doar un mod (dintre multe) de a proceda: ideea de bază este că
fiecare are nevoie de un model sau de un plan al procesului de
cercetare, oricât de artificial ar suna această constatare.
Demersul de până acum
Figura 3 urmăreşte să vă dea o privire panoramică a tuturor zonelor
de cercetare discutate în acest capitol şi în cele precedente. El
prezintă, de asemenea interconexiunile diverselor stadii. Săgeţile
indică direcţia de înaintare de la careul 1 la careul 2
1.Pregătir
ea cercetării de
bază
2. Instrumentele şi
terminologia
cercetării
113
3. Parcurgerea literaturii tematice,
premise
4.Interogaţiile de cercetare şi, sau
ipotezele
5. Reluarea studierii literaturii tematice
6. Sintetizarea şi redefinirea
interogaţiilor de cercetare
7. Reviziurea critică a literaturii tematice
8. Pregătirea lucrului pe teren; alegerea
metodelor
9. Lucrul pe teren, faza 1
10. Analiza şi clasificarea datelor
11. Revizuirea cadrului conceptual
12. Lucrul pe teren, faza 2
Figura 3: etapele lucrului pe teren
Acordarea unei perioade de timp pentru planificarea primelor două
etape este esenţială pentru ca să puteţi parcurge stadiile următoare
cu maximum de eficienţă. Careurile 1 şi 2 reprezintă ceea ce am
descris în capitolele 1 şi 2, adică modul în care să vă familiarizaţi cu
natura cercetării doctorale, mecanismele procesului şi instrumentele
necesare pentru efectuarea ei. Din momentul în care ştiţi ce vorbiţi şi
nu mai e nevoie să vă opriţi la fiecare cinci minute ca să căutaţi
semnificaţia cuvântului „ontologic” puteţi parcurge diverse stadii ale
studierii literaturii despre sau apropiate de tema proprie (careul 4).
114
Aşa cum am văzut, prima întâlnire cu literatura tematică ar
trebui să vă confirme ideea iniţială sau să vă dea informaţii
(generale) despre zonele şi temele specifice pe care doriţi să le
exploraţi. Revenind asupra literaturii tematice după ce au fost
sintetizate şi redefinite interogaţiile de cercetare sau ipotezele
(careul 6) puteţi începe structurarea şi concentrarea mult mai clară a
lecturilor ulterioare. Este o operaţiune esenţială pentru că numărul şi
volumul cărţilor, articolelor, al textelor şi al textelor despre texte
devin pur şi simplu copleşitoare. În acest stadiu sunteţi pregătit
pentru revizuirea critică a literaturii tematice (careul7) după care ar
trebui să vă fie foarte clare aria tematică, interogaţiile şi abordarea
metodologică. Ar trebui în acest punct să vă gândiţi cum veţi
răspunde la întrebările pe care le-aţi dezvoltat. Ceea ce înseamnă să
vă decideţi asupra tipului, unităţii şi nivelului analizei. Pasul următor
este să alegeţi ce metodă/metode veţi folosi şi ce date veţi culege
pentru studiul dumneavoastră. Urmează o pregătire foarte temeinică
pentru lucrul pe teren (careul 8) în timpul căruia veţi colecta datele
necesare ce pot răspunde interogaţiilor de cercetare sau care vor
valida sau vă vor infirma ipotezele (careul 9). Careurile 10 până la 12
reprezintă activitatea depusă în stadiul final al cercetării, numit
uneori şi stadiul post-empiric. Este evident că ipotezele originale şi
abordările teoretice trebuie revizuite în timpul analizării şi clasificării
datelor, deoarece acestea vă vor ghida într-o mare măsură în primul
rând în alegerea datelor. Careul 12 reprezintă posibilitatea finală de
adăugare sau de umplere a unor goluri din cercetarea empirică a
proiectului, ceea ce nu înseamnă că lucrurile sunt atât de dramatice
cum par, pentru că în acest punct înseamnă doar să puneţi mâna pe
un anumit document, discurs sau interviu de utlimă oră.
Scopul figurii 3 este să prezinte grafic paşii discutaţi în capitolele
precedente mai detaliat. Procedând astfel începeţi să vedeţi cum se
condiţionează unele pe altele şi cum se unesc într-o anumită logică.
Este important să asimilaţi „elementele esenţaile ale legii” de
cercetare (Punch,200,7) înaintea demarării unui proiect amplu.
Diagrama evidenţiază modul în care revenirea la literatura tematică,
115
intergoaţiile de cercetare, ipotezele, alegerea metodelor folosite în
cercetare sunt legate fundamental între ele. Toate aceste
componente constituie „procesul” cercetării care trebuie privit ca o
„serie de acitivtăţi conexe ce evoluează de la început până spre
sfârşit” (Bouma and Atkinson,1995,9). Cu toate acestea, aşa cum am
văzut, procesul nu însemană că studierea literaturii tematice, de
exemplu, este încheiată într-o etapă iniţială şi nu mai reveniţi la ea în
stadiile ulterioare ale procesului.
Stadiile cercetarii doctorale
Chair dacă ideea etapelor în cercetare poate fi artificială întrucâtva,
prin faptul că nu urmează întodeauna aceeaşi succesiune în fiecare
ocazie, există anumite elemente ale procesului de cercetare care
sunt comune tuturor proiectelor. Etapele impun o anumită disciplină
într-o acţiune complexă şi cărţile despre cercetare oferă modele de
diverse feluri. Figura 4 este concepută tocmai ca să prezinte o vedere
de ansamblu a procesului doctoral. Pentru reflectarea acestui proces
tabelul este împăţit în trei etape mari reprezentând cei trei ani de
doctorat, subdivizate în câteva stadii mai mici. Echilibrul volumului de
muncă din interiorul celor trei etape mari depinde frecvent de
diciplină şi de temă, dar şi de punctele forte şi punctele slabe ale
individului precum şi de poziţia financiară a fiecăruia. Modelul este
destinat aspirantului la cursurile de zi care-şi propune să ia doctoratul
în trei ani. Aspiranţii fără frecvenţă pot să numeroteze cele trei etape
anii 1-2, 3-4 şi, respectiv, 5-6. Intenţia tabelului nu este să repete
informaţiile de mai sus, ci mai curând să dea o dimensiune
temporală ideii de etrape în cercetare şi să adauge o coloană a
„acţiunilor” care să includă informaţii suplimentare despre alte
activităţi doctorale efectuate sau recomandabile pentru aspriranţi.
Primul şi cel mai important lucru de observat este că acest
model al procesului de cercetare doctorală constituie o supra-
116
simplificare a unei iniţiative atît de complexe. (Până la urmă, este o
sinteză bazată pe propria mea cercetare, observare şi experienţă).
Aşa cum am arătat, cartea de faţă nu abordează tema importantă – şi
tabelul nici măcar nu o menţionează – a aspectelor psihologice din
cercetare care pot să afecteze capacitatea de organizare, stucturare
şi ierarhizare a muncii pe care o efectuaţi. În al doilea rând, etapele
de cecetare nu sunt împărţite şi separate ca în acest exemplu
artificial, ci constituie un proces de reflectare pe întreaga durată a
studiului. Trebuie să reveniţi în mod constant la interogaţiile de
cercetare sau la ipotezele iniţiale pe măsură ce analizaţi datele sau
conspectaţi literatura tematică, ceea ce vă ajută să deosebiţi pădurea
de copaci – altfel ajungeţi să citiţi tot ce s-a scris pe un anumit
subiect – şi nu scăpaţi din vedere ceea ce încercaţi să demonstraţi.
Coloana „acţiunii” sugerează activităţi pe care le puteţi însoţi pe
cît posibil cu logica proiectului de cercetare.
Succesiunea
stadiilor
de cercetare
Acţiunea
117
Stadiul 1
1.Formulaţi tema de cercetare; concepeţi premisa sau propunerea prospectivă
2.Redefiniţi şi concentraţi subiectul şi propunerea
3.Alegeţi variabilele sau mijloacele de „testare” a întrebărilor
4.Redactaţi clar interogaţiile de cercetare sau ipotezele cheie
5.Plasaţi-vă cercetarea în raport cu alţii: începeţi să scrieţi primul capitol, urmând etapele 1-4
6.Alegeţi metodele de investigare
7.Elaboraţi schiţa capitolelor tezei 8.Pregătirea elementelor lucrului pe teren
Învăţaţi instrumentele şi termenii cercetării; conspectarea literaturii tematice
A doua lectură a literaturii tematice. În plus căutaţi sprijin prin schimb de idei cu seniori/prieteni/coordonator şi prin participarea la conferinţe şi conectare la Internet.
Clarificaţi-vă abordarea metodologică. Familiarizaţi-vă cu dezbateri/şcoli de gândire/metode folosite şi abordări ale temelor alese; înscrieţi-vă pentru finanţare externă şi lucrul pe teren.Localizaţi datele, contactaţi arhive, instituţii, perosane
Stadiul 2
8.Pregătiţi elementele lucrului pe teren
9.Schiţa planului lucrului pe teren
10.Lucrul pe teren
Localizaţi sursele de date, contactaţi arhivele, instituţiile şi persoanele
Scrieţi comunicări pentru conferinţe, eventual, publicaţi, căutaţi reacţii externe la tema propusă
Culegerea datelor, interviuri, arhivă, chestionare, etc
Stadiul 3
11.Analiza datelor
12.Evaluaţi datele
13.Redefiniţi
întrebările centrale
ale cercetării sau
ipotezele în lumina
analizei datelor
empirice
Clasificaţi datele pregătitepentru analiză; analizaţi datele
Publicaţi, dacă e posibil, rezultatele preliminare; analiza şi interpretarea datelor; puneţi în legătură dovezile cu interogaţiile de cercetare formulate, trageţi concluziile
118
Figura 4: Stadiile posibile ale procesului doctoral
De exemplu, niciuna dintre evaluările şi analizele menţionate mai sus
nu se produce într-un vacuum, cu aspirantul povârnit peste un vraf
de cărţi: în schimb este nevoie de deschidere, de schimb de idei nu
numai cu coordonatorul ci şi cu seniorii şi cu prietenii. Prezentarea
propriilor idei în faţa colegilor la seminarii şi conferinţe este o parte
esenţială a vieţii academice alături de experienţa acumulată din
predare ca postuniversitar şi de publicare a propriilor lucrări; toate
laolaltă vă ajută să vă rafinaţi şi să vă redefinţi propriile idei. Una din
metodele de îmbunătăţire a programului de cercetare este să îi
spuneţi unui ne-specialist (propria mamă, să zicem) în cuvinte simple
ce studiaţi, sau ce analizaţi exact. Dacă puteţi rezuma dinamic tema
şi interogaţiile de cercetare în câteva fraze după ce aţi făcut o trecere
în revistă critică şi aprofundată a literaturii tematice sunteţi gata să
vă adunaţi dovezile pentru doctorat.
Stadiul I
La capătul primului stadiu (anul 1) ar trebui să aveţi susţinerea
supoziţiilor iniţiale sau a ipotezelor însoţită de o conspectare detaliată
a literaturii tematice, să vă stabiliţi deja asupra unei abordări pe care
o veţi adopta, incluzând metodele şi sursele ce vor fi folosite. În plus,
ar trebui să fiţi pregătiţi pentru prezentarea cererii de sponsorizare la
organsimele de finanţare exterioară pentru cheluielile pe care le
impune lucrul pe teren. Aprobarea acestei cereri este un proces care
ia mult timp de pregătire, aşteptaţi răspunsul şi efectuarea plăţilor.
Tocmai de aceea trebuie să începeţi să vă gândiţi la această cerere
cât mai din vreme posibil. În egală măsură este momentul potrivit să
revizuiţi ce aţi făcut până în momentul respectiv şi să puneţi totul pe
hârtie pentru că, deşi etapa finală sugerează un concept de
„redactare” este vorba de un proces continuu care nu trebuie lăsat
până la sfârşit. Există pericolul să fiţi un alergător care se antrenează
tot timpul dar care refuză să intre în competiţie şi nu vă veţi atinge
119
niciodată scopul dacă amânaţi procesul scrierii efective. Şi, la fel ca
alergătorul care trebuie să execute numeroase şedinţe de
antrenament, de la cursele pe distanţe lungi, până la sprinturi scurte
şi rapide în pregătirea marii întreceri, şi ziua competiţiei finale pentru
aspirant presupune regimuri diferite de pregătire. De aceea e nevoie
să scrieţi comunicări pentru conferinţe, note, articole şi să faceţi
ciorne repetate ale tezei ca să vă pregătiţi pentru elaborarea unui
text mai lung. Procesul elaborării mentale include reacţia
permanentă a coordonatorilor, a seniorilor şi a prietenilor la lucrările
scrise pe durata fiecărei etape a procesului de cercetare, ca să
puteţi evita „să ieşiţi de pe orbită”, lucru de care trebuie să vă feriţi
atunci când programaţi ieşiri prelungite pe teren, departe de
facultate.
Stadiul II
Aceasta ar fi perioada în care să vă gândiţi la atacarea doctoratului.
Este o operaţiune care depinde, evident, de reglementările propriei
instituţii, deşi muţi doctoranzi se înscriu de obicei pentru masterat,
dacă nu îl au deja, şi au parcurs procesul substanţial de pregătire
pentru cercetare. Tot acum a venit vremea să vă gândiţi la
prezentarea unor comunicări la conferinţe ca să primiţi reacţii
externe din partea comunităţii academice mai largi înainte să treceţi
la lucrul pe teren. Procesul reacţiilor – feed back, vă va ajuta să
alcătuiţi planul muncii de teren, sau aşa numita „hartă” care vă va
aminti întrebările, unde trebuie să mergeţi ca să vă găsiţi datele şi ce
date anume să căutaţi. Partea cea mai mare a culegerii de date se
face la modul ideal în al doilea an, eliberând astfel anul trei consacrat
analizei datelor şi scrierii tezei. Dacă vă clasificaţi datele cu claritate
şi, pe cât posibil, în conformitate cu capitolele tezei, sarcina analizării
lor şi a „îmbunătăţirii” lor şi a „îmbinării„ cu abordarea (teoretică) va
fi mult mai uşoară. După analiza iniţială a datelor empirice este
posibil să publicaţi o comunicare folosind conspectele literaturii
120
tematice (şi inventariind „lipsurile” descoperite) precum şi adăugând
datele empirice acumulate. Nu ar fi înţelept să elaboraţi câte o
lucrare foarte voluminoasă pentru toate descoperirile importante din
teză deoarece asta va face lucrarea de doctorat să fie mai puţin
atractivă pentru editori şi pentru posibilii cumpărători.
Stadiul III
Această etapă este dominată de starea de reflectare şi meditare
menţionată anterior, pentru că volumul de date acumulate trebuie
analizat şi interpretat având în vedere atât interogaţiile centrale ale
cercetării, cât şi noile întrebări şi căi de investigare care se pot
deschide. Iarăşi, este o idee bună să încercaţi să scrieţi în timpul
perioadei de analiză. Dacă vă cade din mână teza de doctorat şi se
sprânjesc pe podea, să zicem, opt capitole independente şi dacă le
adunaţi la întâmplare fără să respectaţi numerotarea lor şi dacă
descoperiţi că se pot citi la fel de bine ca înainte atunci categoric
ceva este greşit în logica şi în structura lucrării. Nu e o idee rea ca în
primele stadii ale ciornei aceasta să fie îndosariată – nu uitaţi că este
vorba de o simplă ciornă – şi citită de la prima până la utlima pagină
ca să verificaţi dacă părţile constitutive se armonizează cursiv una cu
cealaltă. E interesant de văzut cum capitole sau secţiuni coerente
aparent bine articulate se ciocnesc brusc, se confruntă unul cu altul
odată puse cap la cap şi citite împreună. Textul îndosariat uşurează
sarcina corectării unor schimbări bruşte de stil sau conţinut,
asigurându-vă că un fir conducător parcurge întreaga lucrare. Dacă
sunteţi foarte atenţi la trimiterile şi detaliile bibliografice redactarea
tezei în ansamblu, capitol cu capitol, poate fi o experienţă agreabilă.
Scopul general este să aveţi o singură „voce”, care să străbată
întreaga lucrare, dat fiind că stilul scriiturii se schimbă pe măsură ce
aţi progresat şi aţi învăţat cum să rezumaţi succint argumentele.
121
Rezumat
Printre noţiunile abordate în capitolul 4 s-au aflat: prezentarea unor
metode răspândite de cercetare în studiile doctorale pentru obţinerea
de date empirice (în mod deliberat nu am inclus pachetele tehnice
statistice pentru că ele presupun mult mai mult decât o vedere de
ansamblu rapidă şi trebuie să consultaţi manualele adecvate),
noţiunea de triunghiulaţie, pregătirea lucrului pe teren şi etapele
procesului doctoral. Punctele cheie pot fi rezumate astfel:
* metodele trebuie alese în funcţie de capacitatea lor de a
răspunde
întrebărilor formulate (amintiţi-vă corespondenţa între interogaţie
şi
metodă)
* cele mai multe dintre metodele discutate pe scurt mai sus pot fi
folosite în strategii de cercetare cantitative şi calitative.
* încercaţi să nu folosiţi doar o singură metodă de culegere a
datelor;
combinaţi metodele şi datele ca să adăugaţi validitate proiectului
dumenavoastră (proces numit adesea „triunghiularea” metodelor
sau
a datelor).
* pregătiţi temeinic lucrul pe teren cu mult înainte de a începe
efectiv.
Contactaţi persoane, organizaţii, insituţii şi fixaţi întâlniri şi vizite la
arhive.
* analizaţi logica diferitelor componente care alcătuiesc procesul
doctoral şi modul în care acestea relaţionează între ele.
* gândiţi-vă la procesul doctoral ca la o succesiune de etape.
Împărţirea acestui proces poate da ordine şi transparenţă
122
cercetării dumneavoastră şi vă permite, în acelaşi timp, să vă
stabiliţi
anumite obiective în diversele momente din timpul studiilor.
Lecturi suplimentare
Bell, J,(1993), Doing Your Research Project. A Guide to First-Time
Research in Education and Social Science, Buckingham, Open
University Press
Bryman, A.(2001) Social Research Methods, Oxford, Oxford University
Press
Grant, W.,(200) „Elite Interviewing: a Practical Guide”, Institute for
German Studies Discussion Paper, No.11
Kumar, R.,(1999) Research Methodology. A Step-by-step Guide for
Beginners, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage
Neuman, W.L.,(2000) Social ResearchMethods. Qualitative and
Quantitative Approaches Boston, Allyn / Bacon, 4th edition
Peters,G.B.,(1998) Comparative Politics. Theory and Methods.
Basingstoke, Macmillan
Punch, K.F.,(2000a) Introduction to Social Research. Quantitative and
Qualitative Approaches, London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage
Silvernan, D.,(2000) Doing Qualitative Research. A Practical
Handbook,
London/Thousand Oaks/New delhi, Sage
123
5 Coordonarea, dizertaţia şi alte chestiuni importante
Introducere
Acest capitol tratează o bună parte dintre cei mai importanţi factori ai
studiilor doctorale:
* ghidul relaţiilor aspirant – coordonator şi modul de a obţine
maximum de rezultate din acestea
* expunerea detaliată a dizertaţiei
* sfaturi pentru scrierea şi publicarea tezei
* abordarea eticii şi a plagiatului în cercetare
* sfaturi pentru folosirea pregătirii postuniversitare
* o discuţie despre utilitatea doctoratului.
Mai întâi vom arunca o privire asupra naturii relaţiei aspirant –
coordonator, dat fiind că aceasta este una din cele mai importante
componente ale oricărui proiect de succes în cercetarea
postuniversitară. Deşi practicile sunt foarte variate, acest capitol
prezintă caracteristicile de bază pe care aspirantul trebuie să le aibă
în vedere înainte şi pe parcursul procesului de îndrumare. Accentul
cade aici pe rolul proactiv pe care trebuie să-l deţineţi ca să fiţi sigur
că veţi obţine cât mai mult din această relaţie.
124
Dizertaţia, poate unicul eveniment major din viaţa academică
postuniversitară, este un stadiu despre care s-a publicat puţin. Felul
în care se ea se desfăşoară diferă enorm de la o universitate la alta,
dar, revin, unele trăsături fundamentale pot fi evidenţiate ca să vă
puteţi pregăti din timp. S-ar putea ca acesta să fie momentul cel mai
important al activităţii academice care vă poate influenţa puternic
programul cursul preocupărilor ulterioare. Misterul care înconjoară
acest eveniment se adaugă temerilor candidaţilor şi adânceşte
considerabil taina generală care învăluie procesul doctoral. După
câteva sfaturi pentru scrierea unei lucrări de cercetare ample, care,
contrar părerii larg răspândite, nu se face în frenezia activităţilor
ultimelor luni dinaintea predării, secţiunea următoare vă oferă şi
câteva sugestii despre publicare. Aici atenţia se concentrează asupra
revistelor academice şi asupra tezei, odată acceptată. A devenit tot
mai important pentru cei care vor să urmeze o carieră academică să-
şi ia doctoratul şi să publice.
Secţiunea următoare precizează căile prin care puteţi profita la
maximum de pregătire, de seminarii, colocvii şi conferinţe. În
cuprinsul ei explic diferenţele dintre aceste trei tipuri de prestaţie
publică şi evidenţiez câştigurile pe care ele le reprezintă în
cercetarea dumneavoastră. În acest capitol am inclus o secţiune
despre etică şi plagiat în cercetare, subiecte care au căpătat o
relevanţă dramatică după explozia informaţională. Toţi cercetătorii
trebuie să fie conştienţi de felul în care cercetarea lor afectează
subiecţii acesteia şi trebuie să evalueze originile surselor lor şi felul în
care citează şi-şi răspândesc descoperirile.
Secţiunea finală se ocupă cu utilitatea doctoratului, discutat în
relaţie cu calităţile necesare pentru obţinerea acestuia. Aceste
calităţi dobândite necesare angajării sunt amplificate de procesul de
cercetare şi sunt căutate adesea de posibilii angajatori.
125
Coordonatori şi coordonare
Relaţia doctorand – coordonator este, probabil, componenta crucială
a procesului de cercetare postuniversitară: în mod categoric ea este
comparabilă cu stăpânirea instrumentelor şi a terminologiei. Dar este
şi domeniul în care e cel mai greu să dai sfaturi bune şi temeinice,
deoarece aspiranţii şi profesorii sunt oameni cu personalitate şi se
deosebesc foarte mult prin opinii, atitudini, preferinţe, aspiraţii şi felul
în care execută diverse acţiuni. De exemplu, un anumit candidat
simte nevoia unei reacţii permanente în timp ce coordonatorul
desemnat preferă abordarea unui „contact liber”, adică doreşte să
aibă întâlniri mai rare dat fiind că acordă mai multă importanţă
independenţei doctorandului (vezi Phillips and Pugh, 1994,10). Există
aici pericolul neconcordanţei şi al unor aşteptări care provoacă
probleme mai curând sau mai târziu. În egală măsură coordonatorul
desemnat poate avea o viziune diferită despre lume, ceea ce
generează dezbateri interesante, dar vă şi poate duce spre tratarea
unor subiecte mai apropiate preferineţelor coordonatorului decât ale
candidatului.
Calităţile de coordonator ţin atât de natura profesională cât şi de
cea personală a fiecăruia. Coordonatorul bun nu numai că trebuie să
ştie să stimuleze clădirea cercetării, inclusiv prin cunoaşterea
mecanismelor procesului discutat în această carte, dar trebuie să
dispună de anumite calităţi de inter-relaţionare personală ca să poată
da sfaturi şi să fie un ascultător receptiv al unor chestiuni care
depăşesc tema tezei de doctorat. Evident că în funcţie şi de situaţia
financiară puteţi avea, de obicei, o influenţă iniţială în alegerea
coordonatorului. Dacă sunteţi candidat cu taxă şi doriţi să fiţi
îndrumat de profesorul X s-ar putea să reuşiţi cu condiţia ca tema să
se încadreze în domeniul de specialitate al profesorului respectiv, şi
cu condiţia ca acesta să accepte să vă ia ca doctorand şi să nu aibă
deja prea mulţi candidaţi (limita obişnuită este de aproximativ şase
126
cursanţi la zi pe fiecare coordonator). Verificaţi documentaţia
universităţii şi căutaţi site-ul facultăţii pentru informaţii despre
fiecare profesor în parte. Dacă solicitaţi finanţare postuniversitară
externă este posibil ca facultatea prin care vă înscrieţi să vă
repartizeze la coordonatorul cel mai potrivit deoarece asocierea
dintre subiectul candidatului cu posibilul coordonator este unul din
criteriile de evaluare a solicitărilor. Nu uitaţi că, aşa cum am arătat în
capitolul 1, nu este absolut deloc esenţial şi nici măcar de dorit să
aveţi coordonator o autoritate de prim rang exact pe subiectul pe
care l-aţi ales. Este totuşi crucial ca îndrumătorul să fie familiarizat cu
nivelul şi volumul de muncă pe care le presupun masteratul şi
doctoratul. Trebuie să înţelegeţi elementele fundamentale ale
procesului de cercetare, discutat în capitolul precedent, chiar înainte
de a demara cercetarea. Dacă îndrumătorul nu se asigură că
dispuneţi de cunoştinţele şi calităţile necesare pentru efectuarea
cercetării, făceţi-o dumenavoastră personal. Calităţile cu care vă
prezentaţi şi experienţa academică a coordonatorului sunt factori
cheie care afectează dinamica de ansamblu a relaţiei doctorand-
coordonator (Brown and Atkins, 1993,118).
Un lucru bun în această relaţie este că ambele părţi au investit
interesul lor în succesul proiectului. Dumneavoastră ca aspirant, de
obicei vă doriţi să terminaţi doctoratul în limitele perioadei de
finanţare, sau, dacă vă plătiţi singur studiile, cât mai curând posibil.
Succesul sau eşecul coordonatorului în îndrumarea aspiranţilor către
îndeplinirea demersului lor într-o perioadă raţională sunt folosite, în
parte şi ca măsură a propriei competenţe a îndrumătorului de către
superiorii pe care-i are la rândul lui. Deşi coordonatorii şi coordonarea
sunt eterogene există câteva puncte cuprinzătoare de care trebuie să
ţineţi seama şi care ajută în relaţia doctorand-profesor, permiţându-
vă să trageţi maximum de foloase din ea.
127
Etape ale procesului de coordonare
Procesul poate fi structurat pe etape mari ce se intersectează. De
obicei, se începe cu întâlniri prospective intense urmate de
experienţa de zi cu zi a coordonării de-a lungul perioadei lucrului pe
teren şi abia la final puteţi să vă aşteptaţi la atingerea punctului în
care aţi devenit, practic, autonom şi nu mai aveţi nevoie decât de
schimburi de păreri mai rare cu coordonatorul lucrării. Ceea ce
urmează sistematizează elementele pe care e bine să vi le amintiţi în
etapele relevante ale procesului de coordonare.
Perioada iniţială
Primul lucru pe care trebuie să-l ţineţi minte este că persoana care vă
coordonează munca nu este o divinitate venită din înaltul cerului. Nu
aveţi de ce şi nici nu trebuie să vă aşteptaţi ca să vă facă temele, să
descopere lipsurile din literatura tematică sau să vină cu proiecte
interesante de cercetare în locul dumenavoastră. Ceea ce poate să
facă, într-adevăr coordonatorul este să vă ajute să ajungeţi
dumneavoastră înşivă la toate aceste demersuri. Ca să obţineţi
maximum de sprijin din partea coordonatorului şi din întâlnirile de
coordonare trebuie să aveţi un rol proactiv, să stabiliţi încă de la
început o formulă de lucru care să includă cadenţa întâlnirilor şi
formatul acestora. Dacă este cazul, puteţi discuta tipul de îndrumare
sau de reacţie care vi se pare cel mai util. Să nu vă fie teamă să vă
interesaţi în legătură cu disponibilitatea şi accesibilitatea
coordonatorului, mai ales în perioada anului de învăţământ când
dumneavoastră înşivă trebuie să vă aflaţi la catedră. Atunci când e
posibil daţi-i coordonatorului să citrească schiţe de capitole, idei
pentru teme generale de cercetare sau părţi din corpul lucrării finale
înainte de întâlnirea propiuzisă. Întocmiţi o listă a temelor şi
subiectelor pe care doriţi să le discutaţi în cadrul coordonării şi daţi-o
coordonatorului împreună cu lucrările pentru ca întreaga coordonare
128
să aibă o structură, să nu fie doar o conversaţie cam de o oră despre
lucruri interesante.
Perioada principală
Todeauna să aveţi în vedere sfaturile coordonatorului, fie că vă place
sau nu, pentru că nimic nu e mai neplăcut pentru el decât să stea ore
întregi, cufundat într-u text pe care face adnotări pentu ca să
descopere ulterior că nici cea mai mică remarcă nu a fost luată în
consdieraţie, respinsă sau însuşită. Să nu faceţi greşala să aşteptaţi
şi să vă cramponaţi de o lucrare până când devine „perfectă” sau
„finisată” înainte să o prezentaţi coordonatorului pentru că asta este
reţeta să nu mai terminaţi teza la timp. Pe de altă parte, trebuie să
evitaţi predarea unor lcurări neglijente, a căror scriere nici nu a fost
corectată pentru că îl puneţi pe coordonator să piardă ore în şir ca să
străbată hăţişul greşelilor gramaticale şi de dactilografiere fără să se
poată concentra asupra conţinutului. Prezentaţi-vă lucrările colegilor
şi superiorilor în prealabil şi discutaţi activ cu ei orice problemă.
Ţineţi minte, coordonatorul există nu ca să vă rescrie teza (fie şi
numai pentru că aceasta ar fi ilogic şi necinstit). Dacă nu sunteţi
vorbitor nativ (de engleză, n.tr.) încercaţi să vă adresaţi cuiva care să
verifice limbajul folosit înaintea predării lucrării. Dacă îi daţi
coordonatorului un text bine scris este mult mai posibil ca
acesta/aceasta să reacţioneze atent şi într-o formulare clară. Există
diferite feluri de coordonatori, de la cei care vă fac comentarii
detaliate, minuţioase până la cei cu mare deschidere care privesc
imaginea de ansmablu şi verifică dacă lucrarea dumenavoastră
conţine idei bune şi se încadrează în literatura tematică relevantă. În
cazul unei lucrări ideale coordonatorul/coordonatorii ar putea deţine
ambele funcţii în conformitate cu cerinţele lucrării prezentate.
Ca să vă asiguraţi de o relaţie bună, îndepliniţi-vă atribuţiile ce
vă revin din acordul aspirant-profesor, prin respectarea programărilor
stabilite împreună, prin venirea la timp la întrevederile de
coordonare: nu-l asaltaţi pe coordonator la fiecare întâlnire
129
întâmplătoare (Lawton,1999,9). Coordonatorii sunt, până la urmă,
membri ocupaţi ai corpului academic, aflaţi sub preiunea imensă de
a-şi publica propriile lucrări, de a preda, şi, într-o măsură tot mai
mare, de a administra instituţii universitare în calitate de conducători
pe termen dat. Iată de ce aceştia, priviţi din propria lor perspectivă,
au la dispoziţie tot mai puţin timp pentru cercetare. Dacă vă pregătiţi
pentru întâlnirile de coordonare aşa cum am sugerat mai sus uşuraţi
experienţa coordonării şi prelungiţi discuţiile despre propria
activitate, lăsând de-o parte greşelile gramaticale sau teme
colaterale tezei proprii. Pentru încheiere, consemnaţi coordonarea,
notaţi temele discutate, comentariile coordonatorului şi activităţile ce
trebuie îndeplinite până la următoarele întrevederi. Unele facultăţi au
chiar formulare alcătuite în acest scop. Împreună cu coordonatorul la
finalul întâlnirii treceţi în revistă punctele discutate ca să rămâneţi
amândoi cu o imagine clară a ceea ce aţi discutat.
Perioada lucrului pe teren
Aceasta poate fi perioada în care vă întâlniţi cel mai puţin cu
coordonatorul. Dar este destul de uşor să rămâneţi în legătură prin
intermediul e-mail-ului şi al telefonului. Atunci când sunteţi departe
de propria universitate pe o perioadă mai lungă, veţi fi repartizat la o
instituţie adecvată şi e posibil chiar să vi se aloce un nou coordonator
temporar pentru proiectul pe care-l aveţi. Un plan bine întocmit
pentru lucrul pe teren, elaborat şi corectat din timp de către
coordonatorul principal va funcţiona ca o „hartă” de orientare după
care vă măsuraţi progresul. Planul trebuie să includă etapele pe
parcursul cărora trebuie să-l contactaţi sau să-i trimiteţi
coordonatorului părţi ale cercetării ca să evitaţi îndepărtarea de
drumul propus. Dacă este posibil, vă recomand să continuaţi să-i
trimiteţi coordonatorului fragemnte scrise ale lucrării şi în această
perioadă pentru că astfel evitaţi izolarea şi-l informaţi permanent de
progresele pe care le faceţi.
130
Perioada finală
Înaintea etapei finale a doctoratului este evident că ar trebui să ştiţi
mai mult despre conţinutul empiric al tezei decât coordonatorul.
Totuşi acesta cunoaşte temeinic ce înseamnă un doctorat, în special
calitatea şi volumul de date de care aveţi nevoie ca să puteţi susţine
teza cu speranţe îndreptăţite de succes. Tehnic vorbind, aveţi ultimul
cuvânt în privinţa a ceea ce este inclus în teză şi a datei de predare,
dar ar fi ciudat să o faceţi fără sfatul explicit al coordonatorului, asta
numai în cazul în care nu aveţi nici un pic de încredere în puterea sa
de judecată. Dacă, din păcate, aşa stau lucrurile cereţi părerea
altcuiva. În cazul în care aţi interacţionat susţinut cu alţi colegi şi cu
seniorii şi v-aţi prezentat ideile în conferinţe şi simpozioane aţi putea
să vă daţi seama dacă coordonatorul dumenavoastră a avut sau nu
dreptate prin toate observaţiile sale. Poate să apară şi situaţia
inversă: coordonatorul vrea să vă prezentaţi lucrarea deşi personal
simţiţi că ea nu este gata încă. Este un scenariu care va deveni tot
mai obişnuit în viitor: în primul rând pentru că facultăţile insistă ca
aspiranţii să-şi încheie studiile într-o perioadă de timp dată şi, în al
doilea rând, pentru că mulţi aspiranţi îşi tratează teza ca pe o pictură
căreia îi tot adaugă câte o tuşă.
Frecvenţa întâlnirilor cu coordonatorul în timpul scrierii tezei
variază de la om la om. Dacă aţi menţinut un porces continuu de
redactare, ceea ce ar fi trebuit să faceţi, de fapt, atunci coordonatorul
va fi citit şi recitit numeroase ciorne ale capitolelor, lăsându-vă doar
să le asamblaţi într-un proiect coerent de teză. Dacă, pe de altă
parte, v-aţi rezervat pentru perioada redactării finale, atunci chiar că
aveţi nevoie de o îndrumare considerabilă în această fază.
Pregătirea pentru coordonare şi coordonările combinate
131
Este un fapt general acceptat că există o lipsă profundă a unui sistem
de pregătire a posibililor coordonatori. Ca să ajungă în această
funcţie un membru al corpului academic trebuie să petreacă o
perioadă de timp în calitatea de co-îndrumător pe lângă un coleg mai
experimentat. Mai recent s-au făcut propuneri pentru introducerea
unui program de pregătire a coordonatorilor căruia i se vor opune,
foarte probabil, membrii mai conservatori ai comunităţii academice.
ESRC din Marea Britanie s-a aflat în primele rânduri ale susţinătorilor
acestei idei şi le-a cerut institutelor (de învăţământ superior, n.tr.)
să „instaureze un sistem oficial de urmărire a prestaţiei
coordonatorilor în vederea formării şi a dezvoltării condiţiilor de
pregătire a coordonatorilor şi pentru asigurarea respectării unor
condiţii de lucru ale acestora” (ESRC,2001,11). Faptul că nu există un
sistem oficial de pregătire a coordonatorilor face ca stilul acestora să
fie considerabil diferit. Iată de ce este esenţial să încercaţi o
structurare a sesiunilor de coordonare, aşa cum am sugerat mai
înainte.
Coordonările combinate devin tot mai răspândite în majoritatea
facultăţilor britanice şi nu în ultimul rând şi pentru că ele sunt
recomandate de organismele de finanţare. Acest tip de coordonare
are avatajele şi dezavantajele lui, deşi eu cred că primele le depăşesc
pe cele din urmă. Avantajele sunt evidente: două minţi academice se
concentrează asupra aceleiaşi lucrări, există şansa dublă de
depistare a unei greşeli sau de adaugare a unor informaţii utile şi se
dublează numărul contactelor şi al relaţiilor pe care le aduce fiecare
coordonator. Dar pentru ca totul să funcţioneze eficient unul dintre
coordonatori trebuie desemnat ca responsabil principal, fiecare
trebuie să primească însărcinări specifice, de exemplu coordonatorul
1 se poate ocupa de metodologie, coordonatorul 2 ar putea avea
răspunderea ansamblului şi a conţinutului empiric al tezei. Indiferent
de diviziunea muncii între coordonatori este esenţial să-i fie clar
fiecăruia, inclusiv aspirantului, cine ce face înainte să vă începeţi
studiul. Este, de asemenea, esenţial să vă întîlniţi cu ambii
132
coordonatori la începutul primei perioade şi să stabiliţi un modus
operandi pe toată durata cercetării.
Între dezavantaje se află faptul că o coordonare combinată vă
poate pune în faţa unor recomandări sau păreri ontologice
concurenţiale sau contradictorii şi a unei lipse de continuitate. E
posibil să apară probleme în cazul în care coordonatorii nu
împărtăşesc aceleaşi viziuni intelectuale sau în cazul în care cursul de
informaţii pe triunghiul coordonator 1 – aspirant – coordonator 2 este
obturat sau insuficient. Ca să evite aceste probleme cei trei
componenţi trebuie să se informeze reciproc despre tot ce este scris
deja, sugerat sau cercetat ca parte a proiectului.
Dizertaţia
Prea puţin s-a scris despre o temă cu o asemenea importanţă pentru
numeroşii aspiranţi emoţionaţi. Numită şi viva (în original, n.tr.)
dizertaţia este forma abreviată de la viva voce, care înseamnă „viu
grai”, sau în limbajul modern, o discuţie chiar agreabilă – dacă nu o
dezbatere aprinsă. Pentru doctorand este numele dat examenului
oral care marchează promovarea de la aspirant la scolastul consacrat
– asta în cazul în care treceţi cu succes de această probă. Acest final
e învăluit în mister pentru că (a) nu există o modalitate fixă de
desfăşurare, (b) pentru că practica diferă de la o facultate la alta şi
(c) pentru că există prea puţine informaţii publicate pe această temă.
Secţiunea de faţă a cărţii va prezenta câteva trăsături ale examinării
orale în Marea Britanie ca să vă faceţi o idee despre ce vă aşteaptă.
Mai întâi să abordăm dizertaţia în sine înainte să detaliez modul
în care se desfăşoară practic această probă.
* Scopul dizertaţiei este să le dea examinatorilor perilejul să
hotărască
dacă teza dumneavoastră a ajuns sau nu la nivelul cerut de
doctorat
133
şi să se asigure că lucrarea primită în formă scrisă vă aparţine cu
adevărat.
* Dizertaţia în Marea Britanie pare mai puţin impresionantă decît în
Suedia, Germania, Statele Unite şi în multe alte ţări unde
candidatul trebuie să-şi apere teza în faţa unui „oponent”, a unui
comitet numeros sau a publicului (uneori chiar în faţa tuturor
acestora laolaltă).
Raţiunea susţinerii orale în Marea Britanie este, de fapt, verificarea
cunoştinţelor şi a înţelegerii de către candidaţi a materialului pe care
l-au prezentat în formă scrisă. Unii privesc dizertaţia ca pe apărarea
unei lucrări scrise. În măsura în care acordaţi timp ca să justificaţi
anumite abordări sau metode din studiul dumenavoastră cred că
termenul „apărare” presupune o imagine a candidatului sub asediu,
accepţiune care nu consider că e utilă pentru înţelegerea dizertaţiei.
Nu există nici un motiv să nu vă bucuraţi de dizertaţie, dat fiind că
aceasta ar putea fi unica ocazie când doi oameni, în cazul de faţă doi
experţi din afara familiei şi a prietenilor, se vor implica sau ar trebui
să o facă cu entuziasm în munca dumenavoastră pe o perioadă mai
lungă de timp. Ca să avansaţi cât de cât şi să vă asiguraţi că o să vă
placă desfăşurarea susţinerii orale învăţaţi termenii cheie şi
terminologia asociată cu procesul de cercetare. Dacă stăpâniţi pe
deplin termenii, conceptele şi rolul lor în cercetare prezentate şi în
această carte este puţin probabil că veţi fi dezorientat de o întrebare
tehnică. Este un lucru important penru că, aşa cum voi arăta mai jos,
mulţi examinatori se concentrează pe concepte, metode,
metodologii, abordări şi pe cadrul teoretic al lucrării tocmai pentru că
le e dificil dacă nu chiar imposibil să ştie mai mult decât
dumneavoastră despre datele empirice prezentate în lucrare.
* Părerile diferă în legătură cu volumul cunoştinţelor pe care
trebuie să le aibă candidatul despre subiectele şi temele periferice
ale tezei. Dacă aţi procedat la o conspectare atentă a literaturii
tematice şi v-aţi ancorat lucrarea în dezbateri cuprinzătoare, puţin
porbabil să înfruntaţi dificultăţi majore. În cazul în care
134
examinatorii se îndepărtează de subiectul dizertaţiei prin întrebări
despre o temă favorită şi familiară lor faceţi în aşa fel încât să vă
referiţi la obiectivele propriei dumneavoastră teze. E o idee bună
să ţineţi minte temele cheie pe care dumneavoastră doriţi să le
discutaţi în timpul dizertaţiei.
* Momentul exact în care vă depuneţi teza trebuie stabilit împreună
cu coordonatorul lucrării. Înainte de predare, însă, trebuie să
treceţi în revistă cu mare atenţie întregul corp al lucrării şi să vă
asiguraţi că argumentaţia este coerentă şi consitentă pe tot
parcursul ei; asiguraţi-vă că analizaţi efectiv tot ce afirmaţi că veţi
aborda în introducere; să fiţi convinşi că secţiunea metodologică
este temeinică şi că aţi discutat atent abordarea, cazurile
menţionate, ş.a.m.d. De asemenea, nu uitaţi că va trebui aproape
sigur să motivaţi alegerea metodelor de cercetare şi abordarea
metodologică.
* Intraţi la susţinere cu o atitudine pozitivă. În toate examinările
premergătoare altcineva a formulat întrebările, dar de data
aceasta dumneavoastră sunteţi cel care a ales domeniul.
* În pregătirea examenului trebuie să citiţi cu atenţie întreaga
lucrare. În funcţie de genul de om care sunteţi puteţi sau să vă
faceţi notiţe detaliate sau, ceea ce e poate mai util, să alcătuiţi o
listă cu afirmaţiile principale ale tezei. Este nevoie să parcurgeţi
acest punctaj chiar în timpul examinării: care este contribuţia
tezei la scolastică în general? De ce aţi adus un anumit studiu de
caz? De ce aţi ales tocmai această abordare opusă uneia mai
ortodoxă? Cum aţi trata tema în mod diferit dacă ar fi să o luaţi de
la început? Ultima întrebare este ilustrativă pentru panta
educaţională abruptă pe care candidatul o parcurge în timpul
studiilor – ar trebui să fiţi mai înţelept decât la început şi nu în
ultimul rând mai agil în detectarea posibilelor obstacole şi căi
închise de cercetare. Mai presus de orice anticipaţi şi vizualizaţi
dizertaţia. Priviţi cu ochii minţii tipurile de întrebări şi pregătiţi-vă
răspunsurile. Fiţi cinstiţi cu dumenavoastră înşivă, identificaţi
135
punctele slabe ale tezei şi încercaţi să vă gândiţi la întrebările
incisive cărora va trebui să le faceţi faţă.
* Dacă timpul vă permite aţi putea să „simulaţi”dizertaţia cu
profesorii din propria facultate care au experienţă de examinatori
interni sau invitaţi (Phillips and Pugh,1994,140). Încercaţi cu
insistenţă ca profesorul coordonator să revadă întregul text
înainte de depunerea tezei, dat fiind că nu veţi mai fi în stare să
sesizaţi greşelile de tipar după ce aţi recitit textul de mai multe
ori. Acordaţi majoritatea timpului de pregătire răspunsurilor la
întrebările despre argumentele cheie (mai ales cele teoretice) nu
la detaliile faptice pentru că este greu să le anticipaţi pe cele la
care veţi fi chestionat – examinatorii vă vor trimite oricum la un
anumit număr de pagină în întrebările de caz. Modul în care veţi
face recapitularea pentru examen diferă frecvent de la un individ
la altul. Unii se hotărăsc să scrie note ample şi să le sublimeze
treptat prin memorarea unor argmente cheie. Alţii ştiu
argumentele cheie, abordarea teoretică şi raţiunea pentru care au
ales un anumit studiu de caz pentru că la asta s-au gândit ani de
zile. Oricare ar fi metoda aleasă, trebuie să vă cunoaşteţi teza pe
dinafară.
* La dizertaţie să vă luaţi în sala de susţinere un exemplar din teză
şi două pixuri. Unii folosesc ştraifuri de hârtie colorată, post-it ca
să marcheze anumite secţiuni importante. Sfatul meu este să nu
apelaţi la teză dacă nu vi se cere să clarificaţi ceva anume. Nu
trebuie să vă luaţi în examen notele folosite la revizuirea lucrării.
Actorii implicaţi şi esenţa dizertaţiei
136
Cine va examina la dizertaţie?
Comisia de examinare este formată, de obicei, dintr-un examinator
intern şi unul extern şi, eventual, un preşedinte (care nu trebuie să
fie expert în domeniu, dar trebuie să fie familiarizat cu reglementările
universitare pentru dizertaţii). Uneori coordonatorului i se permite să
asiste la examen (numai dacă doriţi), dar nu are dreptul să intervină
în nici un fel. Puteţi cere, la fel de bine, ca el să nu asiste.
Să începem cu preşedintele comisiei. Este persoana care
deschide examenul prin prezentarea examinatorului intern şi începe
discuţia cu o întrebare generalistă de genul „cu ce contribuie teza
dumneavoastră la literatura academică despre relaţiile germano-
polone”? Ar fi trebuit şi chiar ar fi fost necesar să pregătiţi întrebarea
despre „contribuţia academică” încă de acasă. În general nu este
bine să simulaţi întrebările, evitaţi mai ales să debitaţi răspunsul la o
anumită întrebare prin ceva pregătit în prealabil ca răspuns la o altă
întrebare. Dacă nu există un conducător al comisiei, atunci
examinatorul intern va fi, foarte probabil, cel care va face
prezentările de deschidere a examenului.
Examinatorul extern este ales, de obicei, pentru că este o
somitate în domeniu şi nu este implicat în nici un fel în elaborarea
tezei, nici măcar prin citirea ciornelor de capitole sau prin
comentarea ideilor centrale.
Examinatorul intern este foarte posibil să provină de la propria
facultate, departament sau şcoală fără să vă fie superior direct, dar
care lucrează într-un domeniu apropiat celui în care are loc dizertaţia.
Misiunea sa este, în termeni generali vorbind, să examineze teza, dar
şi să-l susţină pe candidat. Dar nu este întotdeauna aşa; s-au întâlnit
şi situaţii în care unul dintre examinatori încerca să-l impresioneze pe
celălalt. Într-un asemenea scenariu, concetraţi-vă pur şi simplu pe
explicarea tezei.
S-ar putea să fiţi informat cine este examinatorul extern şi cred
că sunt utile câteva cuvinte de avertizare. Nu porniţi de la ideea că
numele sonore din domeniul dumneavoastră ar fi persoanele cele
137
mai nimerite să vă verifice teza. În primul rând s-ar putea ca
„legendele vii” să nu aibă timp; în al doilea rând, s-ar putea să aibă o
anumită abordare a temei dumneavoastră şi să nu agreeze modul de
tratare „inovatoare”; în al treilea rând, veţi fi apreciat după
rezultatele dizertaţiei şi nu după poziţia sau prestigiul examinatorului
extern. Este mult mai bine să promovaţi susţinerea orală decât să
pierdeţi examenul în faţa unui profesor extern celebru. Cele două
avantaje ale examinatorului de elită sunt că eli ar putea fi util în
abordarea editorilor în perspectiva publicării tezei şi pot arbitra
cererile de angajare univeristară. În fine, nu exageraţi citând un
anumit profesor – sau cum sugerează Phillips şi Pugh – nu citaţi un
autor dacă aţi aflat că urmează să fie examinatorul extern. Nici nu
trebuie să vă asiguraţi că figurează abuziv în bibliografie (Phillips and
Pugh,1994,138); sunt de acord cu Peter Burnham că e puţin probabil
ca examinatorii externi să fie impresionaţi de o asemenea tactică,
mai ales dacă lucrările citate nu sunt absolut cruciale în dezbaterile
cheie ale tezei (veyi Burnham,1997,194). Pe de altă parte trebuie
neapărat să consultaţi lucrările publicate ale examinatorului extern
ca să cunoaşteţi argumentele pe care acesta sau aceasta le-a
elaborat ca să anticipaţi şi să evitaţi confruntări necugetate care ar
putea degenera în transformarea lucrărilor respective în tema
centrală a examinării.
Care este procedura de desfăşurare a unei dizertaţii?
Odată ce aţi depus lucrarea la universitate este răspunderea acesteia
să o timită atât examinatorului extern cât şi celui intern. Aveţi de
aşteptat cam două-trei luni înainte ca să fie programată dizertaţia.
Fiecare examinator scrie câte un referat despre teză în conformitate
cu cerinţele universităţii şi apoi le schimbă între ei şi-şi spun părerea
în ziua dizertaţiei. Examinatorii buni, discută apoi formatul dizertaţiei
şi modul de repartizare a întrebărilor, conferind astfel o structură
unitară procesului în sine. Pe parcursul dizertaţiei propriuzise, care
durează între o oră şi jumătate şi maximum trei ore, examinatorul
138
extern conduce examenul. Cuvântul final , dacă aţi trecut, dacă aţi
eşuat sau trebuie să revedeţi lucrarea îl are examinatorul extern şi
nu cel intern sau preşedintele.
Ce urmăresc examinatorii în timpul dizertaţiei?
Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să verificaţi regulamentul
universităţii, deoarece acesta poate să difere de sfaturile oferite aici.
Teza dumneavoastră trebuie să aibă un anumit volum, de obicei între
70.000 şi 80.000 de cuvinte fără notele de subsol şi bibliografie şi
examinatorii pot „răsturna” lucrarea, adică pot cere să o revedeţi şi
să o prezentaţi din nou, dacă ea depăşeşte excesiv limitele stabilite
de universitate. Teza trebuie să se conformeze anumitor convenţii de
prezentare, format, sistem de referinţă, stipulate şi acestea în
reglementările universitare, disponibile, de obicei, în biblioteca
principală.
Un factor mult mai serios pe care-l vor cerceta examinatorii este
racordarea lucrării la literatura relevantă din domeniul ales. Dacă aţi
efectuat o conspectare temeinică a acesteia nu există nici o
problemă, cu condiţia să fi ales lucrările cele mai relevante. O altă
întrebare s-ar putea referi la zona sau perioada pe care aţi ales-o în
studiul dumenavoastră. Dacă ne întoarcem la exemplul germano-
polon, s-ar putea ca unul dintre examinatori să argumenteze că ar fi
fost mai nimerită analizarea unei perioade mai îndelungate. Sau să
susţină că ar fi trebuit inclusă o altă ţară în studiu ca să-i dea o
relevanţă mai cuprinzătoare. Acesta este motivul pentru care trebuie
să reviziuţi în minte acest tip de întrebări când vă pregătiţi pentru
dizertaţie.
O zonă specială de atenţie este metodologia. Multe dintre
dezbaterile menţionate mai sus sunt deosebit de relevante aici, de
exemplu cele referitoare la cercetarea calitativă şi cantitativă,
problema obiectivităţii surselor, noţiunea de triunghiulare, relevanţa
abordării (teoretice) pentru secţiunea empirică a lucrării şi stăpânirea
premiselor ontologice şi epistemologice ale abordării adoptate. Aşa
139
cum am sugerat mai sus, examinatorii tind să meargă direct la
această secţiune pentru că este crucială pentru înţelegerea tezei şi a
iniţierii dumneavoastră în materie. Examinatorii cunosc, de obicei,
mai puţin decît autorul lucrării datele empirice, altfel teza
dumneavoastră nu va fi considerată suficient de originală. Trebuie să
găsiţi un echilibru între capacitatea de a justifica elementele propriei
metodologii şi cea de a vă apăra. Această ultimă ipostază poate să vă
blocheze sau să vă jignească. Aşteptaţi-vă la aprecieri abrupte de
genul „am mari rezerve în legătură cu limitările pe care le-aţi operat
asupra datelor empirice”. Revin, ca şi în procesul de cercetare, nu vă
lăsaţi impresionaţi, gândiţi-vă la ceea ce vi se spune înainte să daţi
un răspuns. Reveniţi cu atenţie la motivarea alegerii metodelor şi
surselor şi la motivele pentru care consideraţi că datele nu sunt
limitate. Dacă veniţi cu lecţia învîţată şi cunoaşteţi argumentele ce ar
putea fi folosite împotriva aplicării, să zicem, a metodei unui singur
studiu de caz veţi fi în stare să discutaţi rezervele examinatorului.
Aveţi nevoie de o argumentaţie solidă a cercetării originale din
teza dumenavoastră, deoarece aceasta este o altă zonă asupra
căreia este foarte probabil să se concentreze examniatorii, atâta timp
cât acesta este cel mai cuprinzător element dintre cerinţele pentru
obţinerea doctoratului. Reglementările propriei universităţi fac referiri
la condiţia ca orice teză „să aducă o contribuţie substanţială în
domeniul cunoaşterii, ceea ce, altfel spus, însemană să fi întreprins o
cercetare originală pe o temă dată şi să o fi încadrat temeinic în
„cunoştinţele existente” dintr-un anumit domeniu (i.e. date sau
interpretări noi ale unei premise consacrate. Vez Silverman,200,
capitolul 4, pentru explorare completă a originalităţii în cercetare).
Este nevoie, totodată, să fi prezentat o argumentaţie structurată şi
logică în care să fie integrat acest nou material. Dacă aţi reuşit să
îndepliniţi cele de mai sus este posibil ca examinatorii să recomande
publicarea unor extrase sau a întregii lucrări.
Aş dori să precizez câteva lucruri referitoare la întrebarea din
timpul dizertaţiei:
140
* nu vă retrageţi în apărare, ci încercaţi să vă gândiţi la întrebările
care vi se pun, indiferent de modul în care sunt formulate.
Examinatorii sunt mult mai impreisonaţi de cineva care poate să
accepte critici sau sugestii generale decât de persoane care se
consideră atît de impecabile încât abordarea lor este mai presus
de orice judecată. Aveţi nevoie de o apreciere echilibrată a ceea
ce puteţi şi nu puteţi să acceptaţi în timpul dizertaţiei. Evident, la
întrebările referitoare la originalitatea tezei şi la contribuţia ei
penru cunoaştere în general nu trebuie să cedaţi prea mult, dat
fiind că aceste două componente sunt ersenţiale pentru obţinerea
efectivă a doctoratului. Cedând în zone în care aţi fi putut să
faceţi ceva diferit şi chiar mai bine decât aţi făcut-o este o
mişcare sigură cu condiţia să fiţi sigur că teza dumneavoastră, aşa
cum se prezintă, este suficient de bună ca să poată fi admisă.
* Ascultaţi foarte atent întrebările examinatorilor, cereţi să vi se
repete
întrebarea dacă n-aţi înţeles-o pe deplin. Stăpâniţi foarte bine
definiţiile conceptelor folosite în lucrare şi fiţi pregătiţi să le
dezbateţi.
* Mai presus de orice, evitaţi să cădeţi într-un monolog prelung care
nu are nimic sau aproape nimic de-a face cu întrebarea iniţială ce
v-a fost adresată.
Cum se poate încheia dizertaţia
În principiu există şase moduri în care se poate încheia examinarea
orală: cu trei dintre ele vă puteţi împăca; celelate trei e bine să le
evitaţi.
1. Teza este acceptată de la bun început fără corective sau
modificări. Aşa ceva se întâmplă extrem de rar şi depinde de mai
multe condiţii: în primul şi cel mai evident rând intervine calitatea
tezei; în al doilea rând este vorba de examinatori. Ei ar putea
141
trece peste câteva greşeli tipografice ca să încheie mai repede
sau pur şi simplu pentru că au găsit teza minunată.
2. Teza este acceptată, dar vi se solicită câteva modificări minore.
Aceste corecturi ţin adesea de modul de paginare sau presupun
eliminarea unor inexactităţi cum ar fi date, nume, note de subsol
sau trimiteri bibliografice. De obicei toate pot fi rezolvate în numai
câteva săptămâni. Teza corectată este revăzută doar de
examinatorul intern.
3. Teza este acceptată cu condiţia unor modificări majore. În
asemenea situaţie teza va fi prezentată din nou într-o perioadă de
timp convenită, după revederea textului în conformitate cu
sugestiile examinatorilor. Este o practică în creştere din cauză că
aspiranţii trăiesc sub o presiune enormă provocată de condiţia de
a termina doctoratul în trei ani. Dacă se întâmplă să ajungeţi în
această situaţie asiguraţi-vă că primiţi detalii foarte precise
despre modificările cerute, ca să aveţi un „ghid” după care să
lucraţi. Atât examinatorul extern cât şi cel intern trebuie să
verifice dacă aţi efetuat corecturile necesare pentru obţinerea
doctoratului.
4. Teza este amânată. Ceea ce înseamnă că trebuie să o revizuiţi
temeinic ţinând cont de criticile examinatorilor şi să o prezentaţi
din nou, de obicei la un an de la dizertaţie. Va trebui să susţineţi o
nouă dizertaţie ca să-i convingeţi pe examinatori.
5. Teza este considerată drept insuficientă pentru obţinerea
doctoratului sau vi se oferă doar titlul de master în locul celui de
doctor. Iată o situaţie care trebuie evitată! Diferenţa dintre
masterat şi doctorat se regăseşte în cercetarea originală din teză
şi în efectul şi gradul de integrare în literatura scolastică
existentă. Verificaţi regulamentul universităţii proprii pentru
definirea exactă a diferenţelor dintre cele două titluri.
6. Teza este respinsă. Este o situaţie foarte rar întâlnită şi există
proceduri prin care aspiranţii pot recurge la apel împotriva acestei
hotărâri sau a oricărei alte evaluări.
142
După dizertaţie vi se cere să părăsiţi sala de examinare zece-
douăzeci de minute, timp în care examinatorii hotărăsc rezultatul în
condiţiile în care nu v-au şi informat chiar de la sfărşitul dizertaţiei
(dacă nu au făcut-o şi nu vă spun nimic nu trebuie să consideraţi
acesta un semn negativ). Ei schiţează referatul comun prin care se
opresc la una din cele şase posibilităţi enumerate mai sus. De îndată
ce aţi trecut cu succes susţinerea orală, după corecturi, dacă există,
este o practică răspândită să folosiţi imediat titlul de „doctor”, deşi
oficial ar trebui să aşteptaţi până la confirmarea titlului într-un
ceremonial aparte. În marea majoritate a cazurilor, la scurt timp după
dizertaţie se obişnuieşte să ieţiţi la o masă sau la un pahar cu
examinatorii.
Procesul redactării tezei de doctorat
Următoarea secţiune îşi propune să fie un ghid rapid în redactarea
tezei. La sfârşitul capitolului am inclus o selecţie din literatura
tematică existenă care tratează mult mai amănunţit teme cum ar fi
stilul, limbajul, punctuaţia. Aici am conturat câteva dintre aspectele
cele mai pertinente ale strategiei redactării lucrării.
Există mai multe feluri de „scriitură”. Între cele mai importante
sunt:
* scrierea notelor
* schiţarea capitolelor
* scrierea unor comunicări pentru conferinţe, simpozioane şi
seminarii
* redactarea finală a tezei
* aşa-numitul studiu de „rezumat”
Scrierea şi rescrierea ciornei
143
Scrierea mai multor ciorne ale lucrării este o parte esenţială a construirii tezei
finale. De-a lungul întregului proces de cercetare stilul şi abilitatea de a vă
exprima în scris trebuie să se dezvolte şi să se îmbunătăţească, astfel încât,
până în al treilea an ciorna primului capitol, scrisă cânva în primul trimestru
să fie de nerecunosct chiar pentru dumneavoastră, autorul ei. Ca să
progresaţi trebuie să scrieţi mereu. Cea mai bună cale posibilă de dezvoltare
rapidă a exprimării în scris şi a redactării tezei este să vă aşterneţi pe hârtie
ideile şi să prezentaţi capitolul/fragmentul seniorilor şi
coordonatorului/coordonatorilor. Procesul creării tezei se împlineşte prin
interacţiunea ideilor şi nu prin simpla cantonare în propria activitate până
când lucrarea este „perfectă”. Cu cât recepţionaţi mai multe reacţii şi critici
constructive cu atât progresaţi mai repede. Înainte de a supune atenţiei
coordonatorului fragmente din cercetare verificaţi-le cu atenţie, redactaţi
textul şi, dacă e posibili, daţi-l să-l citească o persoană mai experimentată
sau unui prieten. Aceştia nu trebuie să fie neapărat cunoscători în profunzime
ai temei dumneavoastră, ci mai curând oameni care pot să vă ajute în
verificarea modului de exprimare, a clarităţii şi coerenţei lui. Strategia „scrie-
citeşte-rescrie-citeşte-dă-i unui prieten să citească” vă va da sigurnaţa că
lucrarea dumneavostră ajunge la coordonator într-o formulare clară, uşor de
citit, ceea ce îi va permite acestuia să acorde maximum de atenţie
conţinutului şi să nu fie nevoit să se concentreze asupra unor exprimări
sărăcăcioase, a unor greşeli gramaticale sau de ortografie.
Natura refelxivă a cercetării, în special a procesului de redactare este
sintetizat de Blaxter et al., când sugerează:
Prezentarea în scris a cercetării trebuie să înceapă din prima fază a
acesteia şi ar trebui să devină o activitate continuă şi regulată. Pentru cel
din afara lumii scolastice sau un „civil” scrierea academică pare ciudată,
dificilă, inaccesibilă şi neinteresantă. Pentru ca lucrurile să stea şi mai rău,
puţini dintre cei cărora le ceri sfatul vor recunoaşte că nu au nimic util de
spus, aşa că o abordare neselctivă a căutării unor păreri din partea unui
lector luat la întâmplare va aduce o ploaie de îndrumări îndoilenice, bine
intenţionate, ce s-ar putea încheia cu o furtună de critici pozitive total
144
distructive. Ţineţi minte, că pentru cei mai mulţi oameni noţiunea unei
scrieri elevate înseamnă un articol de 500 de cuvinte într-un ziar de
dimensiuni mari sau într-o revistă cum e The Economist, sau într-un
manual didactic. Pentru scrierea academică nu există ghiduri sau modele
adecvate.
Comunicări
Scrierea unor comunicări pentru conferinţe sau colocvii reprezintă o sarcină
complet diferită pentru că subiectul este limitat, de obicei, şi mult mai scurt
decât un capitol din teza de doctorat. În timp ce acesta din urmă trebuie să
aibă legătură cu precedentul şi următorul capitol, comunicarea pentru o
conferinţa sau un seminar este independentă. Este recomandabil, însă, ca ea
să poată fi „reciclată” în aşa fel încât să permită încorporarea ei în teza finală
într-o măsură cât mai mare.
Sarcina de a scrie o astfel de comunicare este o practică foarte bună
pentru cercetătorul neexperimentat deoarece obligă la construirea unui
argument „compact” cu cuvinte mai puţine decât în cazul capitolelor dintr-o
teză. Puteţi folosi asemenea experienţe ca să vă revedeţi munca cu scopul
de a elimina repetiţiile - nu şi pe cele necesare – perfecţionând definirea
conceptelor pe care le folosiţi şi consolidând argumentaţia. Principalul scop
este să vă asiguraţi că orientaţi orice lucrare destinată prezentării într-o
conferinţă sau seminar spre tema sau abordarea pe care aţi ales-o.
Strategii de redactare
Strategia de redactare pe care o adoptaţi poate fi generată de preferinţele
personale sau de experienţele precedente. Aşa cum nu există o singură
formă de examinare orală, tot aşa nu există o strategie unică de succes
pentru teza de doctorat. Puteţi să faceţi două lucruri foarte importante:
145
* nu concepeţi faza de rezumare ca pe o etapă separată de procesul de
cercetare în general
* nu faceţi greşala să vă ataşaţi de propria muncă – oricât de intensă şi
grea –
pe o perioadă prea lungă.
Primul lucru demn de remarcat este că scrisul devine un proces continuu care
începe în primul minut în care v-aţi înscris la doctorat. Şi mai bine este să
începeţi chiar mai devreme! Pentru masterat sau doctorat trebuie să
elaboraţi o propunere de cercetare. Aceasta marchează începutul elaborării
unei teze de absolvire.
Parcurgerea literaturii tematice este o modalitate foarte bună pentru
începerea redactării lucrării finale. Nu există punct de plecare mai bun,
pentru că trebuie să citiţi multe texte înainte să vă apucaţi de treabă şi aveţi
nevoie să integraţi abordarea proprie în cunoaşterea existentă sau să găsiţi o
cale nouă. Ţinând cont de sfaturile din capitolul 3 – să nu alcătuiţi doar o
bibliografie adnotată cu impresii de lectură – ar trebui să începeţi cât mai
curând posibil să vă consemnaţi argumentele, dezbaterile şi textele
relevante. Conspectarea literaturii tematice va deveni, în cele din urmă, o
secţiune importantă a tezei dumneavoastră. Dacă vă puteţi construi
conspectele pe categorii cuprinzătoare şi adecvate veţi fi în măsură să
adăugaţi noi lucrări şi opinii pe măsură ce le întâlniţi, fără să trebuiască să
rescrieţi întregul conspect.
Nu-i uitaţi niciodată pe ascultătorii sau cititorii lucrărilor dumenavoastră.
Sigur că da, scrieţi pentru coordonator, dar dincolo de asta trebuie să vă
imaginaţi că există un cititor care nu e expert absolut; pentru un asemenea
destinatar folosirea frecventă a unor termeni şi concepte fără explicarea lor
este pur şi simplu o practică greşită. Alegeţi fraze, propoziţii, paragrafe şi un
stil clar, concis opus prozei complexe cu multe propoziţii subordonate şi nu vă
feriţi de repetiţiile din text. Trebuie să ajungeţi la un echilibru între repetiţia
plictisitoare care nu aduce nimic nou argumentaţiei şi, spre exeplu,
observaţiile recurente care pun faptele în context şi leagă munca empirică de
cadrul conceptual. Nu uitaţi, ideea este să-i ajutaţi pe oameni să urmărească
146
o argumentaţie bine întemeiată, exprimată clar, nu să-i ameţiţi şi să-i
contrariaţi printr-un jargon ezoteric. Acesta din urmă nu este decât o
demostraţie banală practicată de unii autori ca să mascheze faptul că nu prea
au multe lucruri valoroase de spus.
Să ţineţi minte totdeauna că teza este o lucrare scolastică specializată.
În ea nu prea există loc pentru dezinvoltură şi cascadorii intelectuale: lumea
vă va judeca personalitatea cu alte măsuri decât uşurinţa stilului de autor în
forma literară cea mai specializată. Propuneţi-vă să stăpâniţi idiomul
academic. Ca să simţiţi varietatea de stiluri pe care le folosesc aspiranţii în
dizertaţii şi teze uitaţi-vă în biblioteca principală universitară la lucrările finale
ale altora.
Unii aspiranţi găsesc că le e greu să se acomodeze cu bogăţia de
material empiric pe care-l adună în timpul muncii de teren. Trebuie să
încercaţi să controlaţi materialul empiric pe măsură ce progresaţi, altfel vă
veţi „îneca” în el pur şi simplu. Dacă chiar vă pomeniţi în faţa unor vrafuri de
pagini şi nu ştiţi de unde să începeţi una dintre strategii este să scrieţi patru-
cinci capitole într-un stil telegrafic, fiecare nu mai lung de zece pagini, să
zicem, făcând o listă a principalelor argumente prezentate şi a surselor pe
care le-aţi folosit. Astfel puteţi reveni iar şi iar asupra secţiunilor sau
capitolelor respective anternând şi meterialul empiric adunat. Nu uitaţi, orice
date folosiţi asigura-ţi-vă că trimiterile sunt puse în ordine din prima zi de
lucru (vezi capitolul2 pentru mai multe precizări despre referinţe/trimiteri),
pentru că referinţele inexacte pot duce la întârzieri serioase şi la acuzaţii de
plagiat (vezi mai jos).
Structura
Când scrieţi o lucrare de cercetare mai lungă acordaţi o atenţie specială
structurii ei. Dacă puneţi în faţa examinatorilor o lucrare lungă, împăştiată şi
147
ilogică veţi da greş, chair dacă prin conţinut ea aduce dezvăluiri empirice
minunate. Dacă datele empirice nu au o legătură evidentă şi precisă cu
interogaţiile de cercetare sau cu ipotezele de lucru va fi greu să aflaţi care
este, de fapt, contribuţia personală la cercetare. Cea mai bună metodă de
dezvoltare a unei structuri robuste în teza şi în argumentaţia proprie este să
faceţi un plan al tezei, să stabiliţi titlurile capitolelor şi subcapitolelor. Acestea
se vor modifica, fără îndoială, sau îşi vor schimba locul pe măsură ce trece
timpul, dar, cert este că trebuie să concepeţi şi să urmăriţi o traiectorie a
procesului de redactare (vezi Delamont et al., 1999, 119-20, pentru o
exemplificare mai bună). Este biune să includeţi datele calendaristice până la
care vreţi să terminaţi anumite secţiuni, titlurile acestora şi lungimea fiecărui
text, o operaţiune necesară, date fiind restricţiile de dimensiuni ale unei teze
moderne de doctorat (de obicei cam 80.000 de cuvinte).
Este bine să începeţi fiecare capitol cu un scurt rezumat al
argumentelor pe care le conţine. Acesta vă forţează să reduceţi la maximum
motivaţia şi să vă daţi seama dacă expunerea este logică. Veţi descoperi,
probabil, că în versiunea finală aceste rezumate vor fi scrise ultimele, dar
pentru început ele slujesc ca o modalitate de structurare a tezei (vezi van
Evera, 1997,107). Asiguraţi-vă că dispuneţi de suficiente repere în interiorul
capitolelor, dar mai ales la sfârşitul acestora, care să indice „direcţia în care
se îndreaptă argumentaţia sau discursul dumneavoastră”(Fairbairn and
Winch,2000,77). Este util să-i indicaţi cititorului legătura evidentă dintre un
capitol şi altul.
Un mod simplu dar extrem de eficient în structurarea scrierii este
alocarea câte unui dosar pentru fiecare capitol. În el adunaţi materialul
relevant pentru capitolul respectiv. După ce l-aţi analizat şi aţi marcat
pasajele şi secţiunile specifice vă puteţi apuca să transferaţi informaţiile din
dosare în secţiunile şi subsecţiunile planului de teză. În această etapă ideea
este să translaţi informaţiile pur şi simplu şi nu trebuie să vă apucaţi să scrieţi
o proză frumoasă. Există anumite avantaje psihologice când o să descoperiţi
că scade cantitatea de material empiric adunat pentru fiecare capitol. De
îndată ce aţi adăugat toate informaţiile relevante pentru o anumită secţiune
sau pentru un capitol anume puteţi să porniţi în procesul atât de plăcut
„scrie-citeşte-redactează-reciteşte-re-redactează”. De fiecare dată când
148
parcurgeţi acest ciclu obţineţi un produs ceva mai bun. După mai multe
amendamente, ca răspuns la cerinţele profesorilor desemnaţi şi, în cele din
urmă, ale propunerilor coordonatorului / coordonatorilor secţiunea sau
capitolul respectiv poate fi pus de-o parte.
Publicarea: documente de lucru, jurnale şi cărţi
Ca în majoritatea secţiunilor din acest capitol, cele ce urmează vă oferă doar
nişte repere într-un proces care are variaţiuni ample între limitele
disciplinare. Intenţia mea este să mă concentrez asupra unor chestiuni
cuprinzătoare şi fundamentale care se sunt relevante de obicei pentru
majoritatea zonelor acoperite de subiectele din ştiinţele sociale.
Documente de lucru şi jurnale
Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să verificaţi dacă facultatea sau
centrul universitar are o serie de buletine informative pentru că acestea oferă
un loc ideal pentru publicările de debut. Buletinele informative pot avea o
mare răspândire în lumea universitară şi pot declanşa reacţii ample din
partea unor prieteni, a superiorilor şi a membrilor corpului academic. Este şi
locul în care găsiţi colecţii electronice care pot fi descărcate de pe website-ul
facultăţii. Buletinul informativ poate fi considerat un prim pas pe calea
publicării unui articol de revistă: după ce aţi primit reacţii şi aţi rafinat şi
definitivat termenii şi conceptele lucrării veţi realiza un articol cu mult mai
bun decât lucrarea de la care aţi pornit.
Solicitaţi sfatul coordonatorului de lucrare sau al altor membri ai corpului
profesoral din facultate ca să aflaţi spre care revistă să vă îndreptaţi cu
lucrarea revizuită şi actualizată. În cazul revistelor generaliste trece destul de
mult timp între depunerea unui articol şi apariţia lui, uneori poate fi vorba de
149
ani întregi – categoric o perspectivă de nedorit pentu un doctorand. O idee
mult mai bună este să căutaţi o revistă specializată – neapărat de cel mai
înalt prestigiu – din propria zonă de studiu, deorece este mult mai probabil că
aceasta va publica materialul unui doctorand care are legătură directă cu o
anumită specializare. Este răspândit şi perfect acceptabil demersul să vă
publicaţi rezultatele cercetării într-un articol scris împreună cu alţi colegi mai
experimentaţi. De fapt, este mai bine să fii al doilea autor al unui articol bun
dintr-o revistă de înaltă ţinuă decât unicul autor al unui articol modest într-o
publicaţie la fel de modestă.
Oriunde v-aţi trimite materialul, mai întâi „cercetaţi terenul” şi
familiarizaţi-vă cu stilul publicaţiei respective, cu punctele sale de interes,
structura şi conţinutul său consultând ediţiile precedente (vezi Lunt and
Davidson,2000, pentru abordarea aprofundată a publicării în reviste).
În ierarhia evaluării academice un articol într-o revistă de referinţă
contează mai mult decât un capitol dintr-o carte cu mai mulţi autori. Cu toate
acestea numai un tânăr cercetător cu foarte multă încredere în sine ar refuza
să participe la o asemenea lucrare; majoritatea ar accepta în mod firesc
şansa de a se face cunoscut mai bine în domeniul ales. Cărţile cu mai mulţi
autori îşi au adesea originile în conferinţe şi şansa de a fi invitat să participaţi
va creşte dacă-i lăsaţi potenţialului editor impresia de entuziasm, eficienţă şi
punctualitate. N-ar fi rău să vă asiguraţi sprijinul coordonatorului şi al unor
colegi binevoitori mai experimentaţi care să susţină includerea în volumul
colectiv a contribuţiei dumneavoastră. Unii doctoranzi mai întreprinzători au
compilat împreună propriile lor volume (vezi „Cărţi”, în continuare).
În general editorii de reviste şi cărţi cu un colectiv de autori caută lucrări
clar structurate şi bine argumentate. Dacă aţi reuşit să identificaţi o „nişă”
neacoperită în literatura temei proprii aceasta poate fi tema ideală în jurul
căreia să vă construiţi articolul. Puteţi să vă inspiraţi şi să folosiţi conspectele
din literatura tematică pe care le-aţi întocmit ca o dovadă a modului în care
au argumentat alţii tema şi nu ca o manevră de evidenţiere a unor abordări
precedente eronate. Coordonatorul ar trebui să vă poată îndruma asupra
conţinutului şi structurii articolului pe care aţi dori să-l propuneţi spre
publicare.
150
Cărţi
În perspectiva angajării în lumea academică este incredibil de util să vă
publicaţi teza de doctorat. Perioada petrecută gândind, cercetând şi
redactând teza de doctorat este perioada cea mai lungă, cea mai puţin
tulburată de cercetare pură de care vă veţi bucura vreodată. Iată de ce ar fi
păcat să nu publicaţi rezultatele ei într-o formă sau alta. Examinatorul extern
de la susţinerea orală este, în multe cazuri cel care vă poate sfătui în legătură
cu posibilităţile de publicare, evident, cu condiţia să fi fost mulţumit/ă de
lucrarea de doctorat pe care aţi susţinut-o. În ziua de azi a devenit tot mai
greu să fie publicate monografiile specializate de doctorat pentru că editorii
se feresc de ele şi caută manuscrise gen manuale care pot să aibă o vânzare
mai bună. Cu toate acestea merită să depuneţi eforturi ca să puteţi publica o
carte bazată pe lucrarea de doctorat.
Cea mai bună strategie ar fi să publicaţi unul sau două articole din
manuscris înainte de tipărirea în volum. Dacă ar fi să publicaţi mai multe
capitole începeţi să vă reduceţi şansele să mai găsiţi pe cineva care ar vrea
să producă şi, cu atât mai puţin, să cumpere cartea. Lucrările academice şi
monografiile sunt scoase de edituri specializate sau în secţiuni de profil ale
editurilor generaliste. Aceste lucrări sunt publicate adesea în serii deschise
editorial de unul, doi sau trei scolaşti iluştri de cele mai multe ori,
recomandaţi de un consiliu sau o comisie editorială formată cam din
doisprezece savanţi de mare autoritate. Şansele de a fi acceptat de către
editor cresc enorm dacă sunteţi confirmat/ă de o serie de editori sau membri
ai consiliului editorial. Aici poate să vă ajute coordonatorul – dacă aveţi
norocul ca el/ea să fie una dintre persoanele importante; dacă nu, poate că
ştie cel puţin pe unul sau mai mulţi membri ai consiliului. Cercetaţi aceste
legături posibile. Asiguraţi-vă că veţi afla când va vizita editorul facultatea la
care aţi obţinut doctoratul; când aveţi planul cărţii (vezi mai jos) aranjaţi o
întâlnire cu acesta.
151
Mergeţi să-i cunoaşteţi pe editori şi colecţiile din domeniul
dumenavoastră. Căutaţi în străinătate – multe, poate chiar majoritatea
cărţilor în limba engleză nu sunt publicate de editori britanici. Statele Unite
sunt gazda celei mai mari comunităţi academice din lume, se laudă cu sute
de editori academici, inclusiv cu zeci de tipografii universitare. Amintiţi-vă că
lucrările scolastice în limba engleză sunt publicate în toate ţările din nord-
vestul Europei ca şi în toate ţările anglofone, cum este şi firesc. Trebuie să
urmăriţi să vă familiarizaţi cu toţi producătorii de carte din domeniul
dumneavoastră – să examinaţi primele pagini („preliminarele”) ale cărţilor din
secţiunea care vă interesează a bibliotecii facultăţii, consultaţi cataloagele
editurilor, navigaţi pe net, notaţi-vă totdeauna numele şi adersa editorului
oricărei cărţi pe care o citaţi sau o găsiţi în alte bibliografii. Cele trei cărţi de
referinţă preţioase pentru orice autor aspirant la lumea academică sunt
Nomenclatorul Asociaţiei Tipografiilor Universitare Americane (AAUP –
Association of American University Presses Directory) publicată de către
Chicago University Press, Piaţa Literară – The Literary Market Place(pentru
editorii nord-americani) şi Piaţa Literară Internaţională– International Literary
Market Place (pentru restul lumii), ambele scoase de Bowker. Nomenclatorul
AAUP este ridicol de ieftin: orice bibliotecă academică trebuie să aibă o ediţie
recentă; cărţile publicate de Bowker sunt uriaşe şi la fel este şi preţul lor.
In majoritatea timpului producătorii de carte îşi bazează primele şi cele
mai importante decizii (respingem cartea acum sau îi dăm o sansă) pe
planurile editoriale (numite şi proiecţii, propuneri sau sinopsisuri). Ei nu
primesc cu bucurie şi nu obişnuiesc să citească teze nesolicitate. Majoritatea
editorilor academici declară că nu vor să publice teze sau volume compilate.
Cu toate acestea listele editorilor academici continuă să prezinte cărţi cu mai
mulţi autori şi cărţi bazate în mare măsură pe teze de doctorat. Autorii sau
compilatorii acestor volume au creat o breşă plasând în faţa editorului un
rezumat academic bun, detaliat, adaptat profilului editurii. Orice editor din
mediul academic o să vă spună, dacă vă deranjaţi să-l întrebaţi, ce aşteaptă
de la rezumatul unei cărţi. Aflaţi din catalog sau din pagina de web, sau de la
reprezentant, în dialog direct sau prin e-mail care sunt aceste preferinţe şi
urmaţi-le.
152
În general vorbind, manuscrisul de doctorat e conceput în alt scop decât
o carte şi s-ar putea să conţină în mod justificat multiple repetiţii, reafirmarea
constantă a ipotezei centrale, totul în interiorul unei structuri destinate tezei
doctorale. De obicei editorii vor ca secţiunea asupra căreia aţi asudat din
greu, capitolul teoretic, să fie redus, simplificat şi făcut mai plăcut pentru
lectură. Pentru o abordare mai cuprinzătoare a altor lucrări publicate ei caută
menţiuni şi paragrafe nu citate ca parte a extinderii modului de tratare.
Majoritatea editorilor au o anumită propunere de format de carte care poate
fi accesat pe web de obicei şi în care vă puteţi încadra ideile. Obţineţi un
formular de ofertă şi studiaţi întrebările avansate de editor. Fiţi gata să
demonstraţi câteva lucruri, inclusiv motivele pentru care cartea
dumenavoastră este atâ de mare, care este piaţa pentru ea (i.e. oamenii care
o vor citi cel mai probabi) şi cum se deosebeşte ea de alte cărţi pe aceeaşi
temă aflate deja în librării.
Etică şi plagiat în cercetare
Etica
Etica influenţează toate formele de cercetare socială. Cercetătorul are un set
de principii morale care-l ghidează în alegerea comportamentului faţă de
teme ca anonimitatea, confidenţialitatea, legalitatea, profesionalismul şi
dreptul la viaţa privată când are de-a face cu oamenii pe care-i studiază
(Blaxter et al.,1997,148). În calitate de cercetător aveţi obligaţia să-i
respectaţi pe cei care-i studiaţi şi trebuie, în primul rînd, să le cereţi
permisiunea explicită să o faceţi şi să prezentaţi foarte clar modul în care
intenţionaţi să culegeţi, să analizaţi şi să disemniaţi datele pe care le veţi
obţine în urma discuţiilor şi a observării lor.
Există câteva organizaţii profesionale care au avansat coduri etice
explicite pentru cercetători (pentru adresele de web vezi Bryman,2001,476).
Acestea pot fi un punct de plecare util pentru noii cercetători, pentru că tema
153
eticii nu este clar definită atâta timp cât comportamentul etic al unuia nu
este acelaşi cu al altuia. Deşi s-ar putea să consideraţi că etica nu are un rol
prea mare în cercetarea dumneavoastră, chiar trebuie să vă gândiţi la câteva
lucruri, mai ales dacă intenţionaţi să lucraţi cu metode calitative, pentru că:
În măsura în care cercetarea socială pătrunde mai mult sau mai puţin în
vieţile oamenilor cercetarea calitativă chiar se bagă în existenţa celor
studiaţi. O parte a cercetării calitative se ocupă de temele cele mai
sensibile, mai intime şi mai ascunse din viaţa oamenilor şi problemele de
etică însoţesc în mod inevitabil culegerea unor astfel de informaţii
(Punch,2000a,281).
Punch rezumă principalele zone în care se pot ivi probleme etice în cercetare
după cum urmează:
* jignire
* consimţământ
* minciună
* confidenţialitate
Nu trebuie să ignoraţi posibilitatea că propria cercetare pe care o
întreprindeţi ar putea chiar să le facă rău celor care iau parte la ea. Este o
componentă greu de evaluat penru că impactul poate fi psihologic mai ales
dacă le cereţi subiecţilor să vorbească despre un incident traumatic din
trecutul lor.
O altă problemă cheie este lipsa unui consimţământ pe baza informării
subiecţilor. Această chestiune a fost adusă în atenţia publicului destul de
recent când un reporter de ştiri a folosit proceduri sub acoperire ca să se
infiltreze într-un anumit grup social, mai exact o bandă de suporteri de fotbal
recunoscuţi ca foarte violenţi. Folosirea videocamerei ascunse şi lipsa
consimţământului participanţilor – indiferent cât de neplăcuţi ar fi ei – pune o
problemă etică. Există şi cazuri în care e de dorit să participaţi efectiv la
observarea directă fără ca grupul studiat să ştie cine sunteţi, cu ce vă
ocupaţi, pentru că asemenea informaţii ar putea să influenţeze modul de
154
comportament al membrilor grupului „în mediul lor natural” – deşi este puţin
probabil. Linia de demarcaţie între ceea ce este şi ceea ce nu este acceptabil
poate fi trasată cu mare greutate.
Aceleaşi remarci sunt valabile şi în cazul unor anumite forme de
înşelăciune din cercetare. Prin „minciună” sau „înşelare” descriem situaţia în
care cercetătorii dau cu bună ştiinţă subiecţilor informaţii care stimulează un
anumit tip de răspuns.
Un caz celebru pe această temă l-a reprezentat studiul dubios din punct
de vedere etic efectuat de Stanley Milgram în 1963 pe parcursul căruia
participanţii au fost lăsaţi să creadă că adminsitrau şocuri electrice unor
subiecţi experimentali care răspundeau greşit la întrebări (vezi
Bryman,2001,477, pentru rezumatul cazului). Alte studii folosesc un grad
(acceptabil?) de înşelăciune, de exemplu, prin costumarea cercetătorului într-
o ţinută oficială ca să provoace şi să poată înregistra o anumită reacţie din
partea oamenilor. În asemenea situaţii ar fi în mod evident contraproductiv
să-i explicaţi fiecărei persoane în parte cu care vă întâlniţi la ce se referă
cercetarea pe care o întreprindeţi (vezi ibid.,484).
Respectarea dreptului la initimitate şi confidenţialitate constituie şi el o
problemă etică. Dacă luaţi cuiva un interviu şi promiteţi să nu publicaţi detalii
de ordin personal trebuie să respectaţi cu stricteţe un asemenea angajament.
În primul rând pentru că altfel induceţi în eroare persoana respectivă, fapt
condamnabil în sine, şi, în al doilea rând pătaţi reputaţia actului de cercetare
în general. Aceste aspecte sunt cu atât mai importante în cazul unui interviu
cu o persoană la care vor apela şi alţi cercetători după dumneavoastră. Odată
minţit, puţin probabil ca individul respectiv să mai acorde un interviu şi altui
cercetător.
În fine, modul în care întreprindeţi cercetarea, vă culegeţi datele, le
analizaţi şi le faceţi cunoscute are efect asupra aspectelor etice. Trebuie să
respingeţi folosirea unor tehnici îmbâcsite de cercetare prin interpretarea
greşită a datelor, prin elaborarea concluziilor pe baza unor date insufuciente
şi prin prezentarea unor rezultate eronate. Cel puţin aceasta din urmă este
un motiv puternic ca să vă excludeţi de la orice candidatură pentru un post
academic pe toată durata activă a vieţii.
155
Plagiatul
Plagiatul este un termen binecunoscut, dar extrem de greu de definit în
practică. Înţelesul său iniţal a fost de „răpire” chiar dacă în prezent a ajuns să
desemneze actul furtului în sine sau al prezentării ca fiind proprii idei sau
lucrări aparţinând altcuiva.
Asiguraţi-vă să obţineţi din timp liniile directoare referitoare la plagiat
ale propriei instituţii. Ben Rosamon(2001,1-4), într-una din rarele lucrări care
fac lumină în acest subiect subliniază, pe bună dreptate deosebirile în
definirea acestui termen şi ce constituie mai exact actul plagiatului. El merge
mai departe şi identifică patru moduri în care este înţeles plagiatul:
1. Plagiatul reflectă un lucru de mântuială şi eşecul în îndeplinirea unor
standarde bine stabilite din viaţa academică.
2. Plagiatul este privit ca o încălcare a practicilor nescrise care permit
progresul vieţii academice, adică o desfiinţare a încrederii dintre aspirant
şi profesor şi între aspiranţii înşişi.
3. O abordare mai exactă înseamnă să considerăm actul plagierii o
nerespectare gravă a codurilor şi standardelor etice.
4. Ultima perspectivă din care trebuie privit plagiatul este cea a termenilor
legali de încălcare a drepturilor de autor, adică o formă de fraudă. Aici
intră violarea proprietăţii intelectuale a autorului asupra propriei sale
opere. Similară este şi noţiunea „furtului” de idei ce aparţin altora şi
transmiterea lor ca şi cum ele v-ar aparţine, act care echivalează cu
culegerea unor fructe pe care nu le-aţi cultivat.
Explozia activităţilor generate de web a sporit posibilitatea plagierii atât de
mult încât este foarte greu de apreciat. Apariţia unor adrese de internet
specializate în publicarea eseurilor academice care pot fi cumpărate cu o
simplă carte de credit a mărit considerabil şansele înşelăciunii în timp ce s-au
diminuat enorm posibilităţile descoperirii unor falsuri revoltătoare. Faptul că
studenţii şi aspiranţii îşi pregătesc în mod frecvent asemenea eseuri pe
156
computer şi le înaintează prin canalele electronice a sporit şi mai mult
posibilitatea plagierii.
Nu uitaţi să citaţi exact site-ul şi data în cazul în care folosiţi materiale de
pe web. Pe măsură ce se extinde utilizarea Internet-ului creşte tot mai mult în
complexitate întrebării „ce constituie plagiat?” pentru că organisme
importante cum este Institutul Massachusetts de Tehnologie (Massachusetts
Institute of Technology – MIT) au început să ofere toate pachetele de cursuri
gratuit prin Internet (Guardian,2001).
Aşa cum arăta Rosamond pe bună dreptate, tentaţia de a înşela creşte
odată cu apropierea termenului limită de predare a lucrării şi cu epuizarea
fondurilor. Învăţaţi să vă administraţi timpul chiar de la început şi evitaţi să
includeţi în teză ceva de care nu puteţi da socoteală cu fruntea sus. Ca să vă
apăraţi în faţa acuzaţiilor de plagiat trebuie să vă familiarizaţi cu convenţiile
pentru trimiteri şi referinţe în disciplina dumneavoastră şi să vă obişnuiţi să
conspectaţi cărţile, articolele şi revistele în detaliu atunci când vă extrageţi
inforomaţiile necesare pentru studiu. Există o nevoie crescândă de protecţie
împotriva acuzaţiilor de plagiat, mai ales în lumina proprietăţii stricte asupra
datelor, a drepturilor de autor şi a legilor privind drepturile de proprietate
intelectuală.
Pregătirea şi difuzarea
Pregătirea în cercetarea postuniversitară
În condiţiile în care creşte importanţa perioadei aflată la dispoziţia
aspiranţilor pentru obţinerea doctoratului şi a regulamentelor stabilite de cele
mai importante organisme de finanţare pregătirea în cercetarea
postuniversitară ocupă din ce în ce mai mult un loc central în studiile
doctorale. Sfaturile din cartea de faţă se referă la modul în care acest proces
poate fi chiar agreabil şi la căile prin care puteţi obţine maximum din această
pregătire (obligatorie) şi de ce ar trebui să o priviţi ca pe un avantaj şi nu ca
157
pe o povară suplimentară pe care v-aţi înhămat să o duceţi în drumul de
completare a doctoratului.
În general vorbind, există trei abordări distincte adoptate de studenţii
postuniversitari pentre studiul metodelor şi al metodologiei. Prima este
abordarea „pentru orice eventualitate”, prin care studentul încearcă să obţină
o înţelegere completă şi cuprinzătoare a tuturor procedurilor metodologice
din domeniul ştiinţei sociale. Asemenea cale de acţiune face din aspirant un
om bun la toate şi stăpân pe nimic. Evident că nu e rău să fiţi la curent cu
dezbaterile şi abordările din alte domenii decît cel propriu, dar trebuie mai
întâi să le stăpâniţi pe cele mai relevante din propria arie de interes.
A doua este abordarea „exact la timp” în studierea metodelor şi a
metodologiei, o cale de acţiune care-l ajută pe aspirant să încerce să capete
anumite deprinderi atunci şi acolo unde are nevoie de ele. Rezultatul este că
anumite stadii ale procesului de cercetare nu pot fi parcurse fără dobândirea
cunoştinţelor necesare. La prima vedere această abordare pare raţională, dar
în condiţiile stringente de timp din cercetarea postuniversitară orice calcul
greşit se răzbună cu toată forţa, de exemplu, un capitol statistic va influenţa
direct timpul disponibil pentru completarea tezei.
Cea din urmă abordare, recomandată în cele ce urmează, este
abordarea „doar pentru tine”. După ce aţi învăţat lucrurile fundamentale ale
cercetării în măsura în care nu mai sunteţi constrânşi să vă luptaţi să
pătrundeţi termenii şi terminologia cursurilor despre metodele de cercetare
vă puteţi orienta mintea şi energia spre conţinutul propriuzis al temei
dumneavoastră. Şi ca să obţineţi maximum dintr-o asemenea procedură
abordarea „doar penru tine” propune:
Pe cât posibil concentraţi toate lucrările şi evaluările spre ceea ce aveţi de
făcut în propria teză. O mare parte din apatia asociată cursurilor despre
metodele de cercetare poate fi detectată în faptul că studenţii nu văd
rostul
efectuării unui anumit exerciţiu. Dacă puteţi să stabiliţi o legătură între
lucrare şi propria cercetare există şansa să o trataţi cu o participare
deplină.
158
Consultaţi-l permanent pe titularul cursului pentru ca să aveţi un canal
suplimentar de reacţii la cei care vă citesc secţiunea despre metode şi
metodologie şi discutaţi după aceea comentariile cu coordonatorul tezei.
Participaţi la metodele pe care nu le folosiţi în teză. Încercaţi să le
înţelegeţi conotaţiile filosofice. De exemplu, dacă nu vă place absolut
deloc cercetarea cantitativă şi nu inteţionaţi să o folosiţi, căutaţi să aflaţi
de ce este considerată utilă. Acelaşi principiu se aplică şi cercetării
calitative. Adevărul este că cel mai bun cecetător este acela care dispune
de o înţelegere a logicii, a raţiunii, a filosofiei şi a utilităţii ambelor tipuri
de cercetare fie că sunt asociate disciplinei X sau disciplinei Y. În acelaşi
timp veţi fi în poziţia avantajoasă de a vă justifica alegerea metodelor din
propria lucrare.
Seminarii, conferinţe, simpozioane
Întrunirile academice, cum sunt simpozioanele şi conferinţele vă oferă şansa
ideală să aplicaţi unele din temele cheie tratate până acum. Cel mai bun sfat
este să folosiţi seminariile, conferinţele şi simpozioanele într-un mod
constructiv pentru înaintarea, susţinerea şi promovarea activităţii
dumneavoastră şi pentru intrarea în relaţie cu toţi ceilalţi cercetători din
acelaşi domeniu. Trebuie să menţineţi un echilibru între eternul participant la
toate conferinţele, care cunoaşte şi se întreţine cu toată lumea dar nu este
cunoscut prin lucrările lui şi persoanele care nu participă niciodată pentru că
sunt foarte ocupate cu munca lor.
Dacă vă umple de teamă propunerea unei comunicări, dacă vă cuprinde
o transpiraţie rece şi vă face un pachet de nervi numai gandul la ea există
două soluţii: (a) optaţi pentru o carieră diferită de cea academică sau (b)vă
antrenaţi cât puteţi de mult prin prezentarea cât mai multor lucrări.
Exersarea este cheia succesului pentru că prin exersarea artei de susţinere în
public a lucrărilor treptat acest demers o să înceapă să vă facă chiar plăcere.
Trebuie să vă asiguraţi totdeauna un contact vizual modic cu auditoriul (nimic
nu poate fi mai rău decât să priviţi pe deasupra tuturor capetelor timp de
159
jumătate de oră) şi să aveţi grijă să nu înghesuiţi prea multe într-o perioadă
de timp prea scurtă, să vă tipăriţi textul într-un format cu un caracter de
literă suficient de mare ca să-l puteţi citi cu uşurinţă.
Seminarii
Prezentarea unei comunicări sau simpla participare la oricare dintre
manifestările sugerate aici poate fi foarte benefică pentru activitatea
ştiinţifică proprie. Ele diferă unele de altele ele ca scop şi în felul în care ar
putea fi utile studiilor personale. Seminarul are mai multe forme. Seminarul
deschis la care este invitat să vorbească un expert din exterior va fi util
novicelui pentru că poate urmări modul în care nu membru consacrat al
corpului academic îşi prezintă argumentele. E bine să ascultaţi cu atenţie
expunerea – idiferent care este subiectul – modul în care vorbitorul îşi
formulează întrebările şi le răspunde (sau nu) şi metodele prin care ajunge la
asemenea răspunsuri. Să nu vă surprindă dacă mulţi dintre seniorii corpului
academic nu fac deosebirea dintre metode şi metodologie. Trebuie să
rezistaţi, însă, tentaţiei de a deveni un scrib de conferinţă şi să vă ocupaţi de
esenţa prezentării: cum au fost definite conceptele principale? A existat o
legătură între abordarea teoretică iniţială şi prezentarea efectivă de date?
Urmărirea discursului unui cercetător experimentat care-şi prezintă o
comunicare despre cercetarea în curs este, poate, unul dintre cele mai utile
exerciţii pentru noii aspriranţi. Priviţi şi ascultaţi cu mare atenţie modul în
care au fost folosite, definite şi puse în acţiune conceptele şi gândiţi-vă la
câteva teme cheie abordate în această carte: există o concordanţă clară
întrebare-metodă? Se armonizează întrebarea cu metoda? Există un
argument logic structurat în prezentare? Sunt folosiţi termenii şi conceptele
în mod adecvat ( O să fiţi uimiţi câţi oameni folosesc tipurile ideale, tipologii
şi paradigme interşanjabile, presupunând pur şi simplu că toate înseamnă
acelaşi lucru). Intenţia este să nu vă faceţi extrem de nepopular prin
sesizarea unor termeni folosiţi greşit ci să observaţi cum alţii care au avansat
160
mai mult decât dumneavoastră în procesul de cercetare îşi pregătesc şi îşi
prezintă varianta rezumată a subiectului lor.
La seminarul la care prezentaţi comunicarea şi la care vi se va acorda
atenţie situaţia este cu totul alta. Treceţii acum de la rolul pasiv, mult mai
comfortabil de comentator sau critic, la cel de furnizor şi prezentator.
Lucrurile stau acum exact pe dos şi seniorii şi organizatorii or să caute fisuri
în argumentarea sau folosirea improprie a termenilor şi conceptelor. Amintiţi-
vă să nu încercaţi să înghesuiţi totul într-o singură contribuţie la un seminar
pentru că rezultatul va fi o goană nebună spre final a unui vorbitor din ce în
ce mai emoţionat confruntat cu posibilitatea de a renunţa la secţiunea cea
mai semnificativă a comunicării sale din cauza depăşirii timpului acordat.
O idee bună în cazul primei lucrări prezentate într-un seminar este pur şi
simplu să vă schiţaţi subiectul. Ceea ce prezintă mai multe avantaje faţă de o
comunicare obişnuită: (a) aveţi o lucrare relativ bine definită înainte să
începeţi şi (b) nu faceţi decât să vă propuneţi să daţi curs celor din
prezentare, rămâneţi deschis în faţa sugestiilor şi a modului în care vă puteţi
îmbunătăţi lucrarea. Dacă revenim la exemplul standard al structurii unui
masterat sau doctorat pe care l-am propus în capitlul 1, el ar trebui să arate
cam aşa:
* introducere
* rezumatul literaturii tematice
* metodologie (ontologie/epistemologie)
* studiul/studiile de caz/secţiunea empirică
Puteţi să urmaţi fiecare stadiu al tezei de doctorat şi să sugeraţi ceea ce veţi
face, inclusiv prin accentuarea câtorva „premise” posibile sau puteţi să vă
concentraţi asupra unui singur aspect, să zicem, secţiunea metodologică. La
rândul ei aceasta poate fi împărţită în abordare, temele de cercetare sau
ipotezele şi posibilele niveluri şi unităţi de analiză şi menţionarea studiului de
caz sau al locului de cercetare. În plus, puteţi contura câteva tipuri de metode
pe care doriţi să le folosiţi – aspiranţii cu ceva experienţă şi membrii corpului
profesoral vor fi cunoscut direct o varietate de metode şi sfaturile lor sunt
extrem de valoroase. Indiferent de ceea ce alegeţi pentru prezentare,
161
asiguraţi-vă că aţi notat toate comentariile, fie ele corecte, incorecte sau
neinteresante ca să le recitiţi în împrejurări mai favorabile analizei după
seminar. Oricare ar fi tema pe care o prezentaţi să fiţi bine pregătit. Aflaţi
care este exact timpul acordat, verificaţi sala în care veţi vorbi şi interesaţi-
vă cine ar putea fi în public deoarece aceste infromaţii pot afecta conţinutul
sau desfăşurarea propriei prestaţii.
Conferinţe şi colocvii
Conferinţele şi colocviile se deosebesc prin felul în care sunt conduse,
motivele pentru care sunt organizate şi prin utilitatea lor pentru studenţi.
Conferinţele sunt mai mari şi la ele participă întotdeauna un număr mare de
delegaţi. Ele pornesc de la o simplă conferinţă de o singură zi, cu maximum
zece vorbitori şi pot ajunge la dimensiunile unor evenimente uriaşe cu opt
sau mai multe sesiuni paralele ce se desfăşoară în acelaşi timp. Acestea din
urmă sunt, de obicei, prilejuri de socializare, de cunoaştere şi de
interacţionare cu cei din domeniul propriu. Prezentarea unei lucrări la o
conferinţă diferă de cea pregătită pentru un seminar prin aceea că nu vă vor
mai întâmpina chipurile prietenoase de la propria facultate ci veţi da piept cu
o încăpere plină de necunoscuţi care pot proveni din numeroase alte
discipline. În cazul în care aşa stau lucrurile fiţi sigur că veţi primi întrebări
îmbrăcate în termeni neobişnuiţi sau specifici unei anumite discipline. Dacă
ţineţi cont că există asemenea diferenţe veţi fi pregătit şi veţi suporta mai
uşor şocul. Foarte probabil oprganizatorii conferinţei nu solicită o schiţă a
proiectului dumneavoastră. Majoritatea conferinţelor sunt organizate în mod
liber în jurul unei teme abordate în detaliu pe grupuri de lucru, aşa că propria
lucrare trebuie să se înscrie pe agenda unuia dintre acestea. Dacă nu aţi
activat într-un mediu de cercetare înainte să vă înscrieţi pentru un studiu
postuniversitar este puţin probabil că veţi prezenta o lucrare mai devreme de
finalizarea masteratului sau de încheierea primului an de doctorat.
Excepţie de la cele de mai sus face, evident, numărul tot mai mare de
„reţele ale absolvenţilor” care apar sub auspiciile celor mai importante
162
asociaţii profesionale academice. Sfatul meu este să căutaţi şi să intraţi în
asemenea reţele din propriul domeniu sau dintr-un domeniu inrudit de îndată
ce începeţi studiile. Efectele de interacţiune din aceste organizaţii vă ajută să
luptaţi împotriva sentimentului de izolare pe care-l resimt mulţi doctoranzi.
Reţelele menţionate funcţionează ca o interfaţă „matură” a organizaţiei şi
facilitează trecerea de la aspirant la faza ulterioară de profesionist academic.
Colocviul este o formă mai apropiată decât conferinţa, organizat timp de
o zi în jurul unei teme relativ limitate. El poate lua numeroase forme - ca şi în
cazul conferinţelor. Aranjamentul cel mai frecvent agreat pare a fi o suită de
lucrări scurte (limtate de obicei la 15-20 de minute), urmată de o perioadă de
timp generoasă rezervată discuţiilor. La încheiere se organizează un fel de
şedinţă plenară sau masă rotundă la care sunt adunate şi sintetizate multe
dintre temele principale abordate cel mai frecvent.
Produsul final al unui colocviu, uneori chiar şi al unei conferinţe sau
atelier poate fi o carte sau ediţia specială a unei reviste. Veţi beneficia prin
participarea la o asemenea publicaţie, dar oficial trebuie să aşteptaţi să fiţi
invitat. Dezvoltaţi-vă şansele la maximum printr-o apariţie coerentă, sobră şi
credibilă pe toată durata întâlnirii. Dacă există un grup organizat în jurul unei
teme sau al unui subiect apropiat de al dumneavoastră interesaţi-vă cum vă
puteţi alătura lui dat fiind că acest grup poate fi un forum ideal în care să vă
prezentaţi ideile incipiente în faţa unor oameni interesaţi direct de subiectul
dumneavoastră.
Utilitatea doctoratului
Secţiunea finală rezumă utilitatea titlului postuniversitar modern bazat pe
cercetare. Ea conturează factorii esenţiali pe care trebuie să-i folosiţi în
cercetarea postuniversitară şi pe cei pe care trebuie să-i învăţaţi sau să-i
dezvoltaţi în acest proces. Ei sunt constituiţi dintr-un număr de abilităţi
163
generale şi multe altele transferabile în relaţie cu obţinerea unui loc de
muncă sau pe care nici nu vi le-aţi imaginat la început. Au apus demult zilele
în care imaginea adevăratului cercetător aspirant era aceea a unui om
insingurat, cu posibilităţi limitate de comunicare, ca să nu mai vorbim de vreo
deprindere practică.
Respectarea programărilor
Dacă puteţi respecta termenele stabilite de alţii, mai ales în condiţiile
presiunii psihologice ale doctoratului, şi vă puteţi încheia munca în timpul
celor trei ani le dovediţi angajatorilor că deţineţi calităţile necesare
respectării programărilor şi că aveţi capacitatea adminsitrării şi a structurării
unei cantităţi uriaşe de informaţii pe care o puteţi concentra într-un text
inteligibil şi coerent. Toate aceste calităţi sunt deosebit de atractive pentru
posibilii angajatori pentru că va trebui să luaţi decizii adesea dificile şi rapide
în condiţii de timp extrem de tensionate.
Calităţi de comunicare
Capacitatea de comunicare se manifestă în diverse forme: exprimarea în scris
poate fi dezvoltată pe parcursul studiilor mai ales dacă vă apucaţi să scrieţi în
vederea publicării sau pentru comunicări în conferinţe sau referate din timpul
lucrului pe teren. Toate aceste activităţi solicită şi consolidează diferite tipuri
de formulare în scris. În toate lucrările scrise urmăriţi claritatea mai mult
decât complexitatea. Exprimarea orală se dezvoltă şi ea pe măsură ce vă
obişnuiţi să interacţionaţi cu alţi aspiranţi şi cu membrii corpului academic.
Promovarea muncii dumneavoastră atât pe cale orală cât şi în scris se va
dezvolta şi se va îmbunătăţi pe măsură ce vă familiarizaţi cu tipul de discurs
164
al propriei discipline şi cu termenii generici ai procedurilor şi metodelor de
cercetare.
Capacitatea lucrului în echipă şi a relaţionării
Ca să evitaţi izolarea şi să acumulaţi o experienţă valoroasă în lucrul alături
de alţii, folosiţi orice ocazie ca să vă implicaţi în organizarea conferinţelor sau
a simpozioanelor din facultatea sau institutul dumneavoastră. Munca în
echipă poate promova capacitatea de a vedea lucrurile din perspectiva altora
– ceea ce nu e o idee rea pentru cercetători – învăţând compromisul şi
cunoscând beneficiul reciproc al unirii resurselor comune. Relaţionarea de
grup este o altă calitate utilă şi mult mai greu de învăţat. Există mai multe
variante pentru acest mod de lucru: sunt oameni care se pot asocia natural
ca să stabileaască relaţii, care au o mulţime de cunoştinţe, dar care nu-şi
părăsesc propriul stil de lucru doar ca să intre într-o reţea. Aceştia nu
obişnuiesc să-şi trădeze principiile fundamentale numai ca să primească o
carte de vizită de la profesorul Bloggs. De cealaltă parte se află cei care par
să iasă în lume numai ca să intre într-o reţea de asociere. Existenţa acestora
se consumă în mediul conferinţelor, al seminariilor şi al evenimentelor
generate de asocierile pe domeniu. Nu sunt prea mulţi cei care ştiu exact
asemenea personaje, dar acestea cunosc pe toată lumea. Ar trebui să
încercaţi să intraţi în relaţii de asociere cu cei care reprezintă un adevărat
interes intelectual pentru dumneavoastră. Este fragil echilibrul dintre auto-
promovarea pozitivă şi popularizarea ideilor proprii, pe de-o parte şi
exteriorizarea egoistă doar de dragul cultivării propriei cariere prin orice
mijloace, pe de altă parte.
Cunoştinţele de IT
La incheierea studiilor veţi fi, foarte probabil, suficient de avansat în folosirea
modului de editare a textelor, a Internet-ului, email-ului şi a sistemului
165
bibliografic de bibliotecă. În plus veţi fi învăţat paginaţia Excel sau un pachet
cum este SPSS.
Toate aceste cunoştinţe vă vor fi utile (a) când începeţi să vă căutaţi un nou
loc de muncă, în special printre cele anunţate pe web şi (b) în obţinerea unui
post mai bun.
La catedră
Este recomandabil să acumulaţi experienţă pedagogică în timpul studiilor
postuniversitare dat fiind că aceasta este adesea o condiţie pentru un post
academic. Ea vă poate fi utilă şi în alte ocazii: în primul rând este o cale
potrivită să verificaţi dacă vi se potriveşte viaţa academică, în al doilea rând
experienţa comparării unor cantităţi vaste de informaţii în variante
asimilabile vă va fi utilă în propria cercetare şi în redactarea lucrării de
doctorat, în al treilea rând, dacă totul merge bine poate fi un stimulent pentru
încrederea în sine şi s-ar putea transforma într-un eveniment placut. În fine,
capacitatea de comunicare se va dezvolta ca rezultat al practicii pedagogice
al cărei scop este, în utlimă instanţă, transmiterea clară şi economică a unor
informaţii compelxe.
Pe ansamblu, cercetarea postuniversitară vă poate oferi un număr de
deprinderi, experienţe şi cunoştinţe care vă vor fi utile tot restul vieţii,
indiferent de profesiunea pe care alegeţi să o urmaţi.
Rezumat
Capitolul final a trecut în revistă cele mai importante aspecte ale cercetării
doctorale mai ales coordonarea, dizertaţia şi probeleme etice. Ca să
rezumăm punctele cheie:
* Nu uitaţi să deţineţi un rol activ în relaţia aspirant – profesor
* Obţineţi tot ce-i mai bun de la coordonatori pregătind şi prezentându-le
lucrări
166
scrise înainte de întâlnirile directe
* Găsiţi şi alţi oameni cu care puteţi discuta activitatea dumenavoastră şi
care
vă pot oferi reacţii la lucrările scrise.
* Pregătiţi-vă pentru susţinerea orală învăţând instrumentele şi terminologia
propriei cercetări.
* Fiţi pregătit pentru o examinare intensă a abordării metodologice, a
folosirii
cercetării cantitative şi calitative a surselor pe care vă bazaţi şi a gradului
de
generalizare a rezultatelor muncii dumneavoastră.
* Asiguraţi-vă că în teză există o îmbinare corectă întrebare-metodă şi o
coerenţă logică între secţiunile respective, mai ales între cea teoretică şi
cea
empirică.
* Ascultaţi cu atenţie întrebările examinatorilor şi fiţi gata să acceptaţi
criticile
generale
* Reflectaţi la etica propriei cercetări şi fiţi foarte atenţi să menţionaţi toate
sursele secundare şi să le citaţi adecvat
* Folosiţi activ pregătirea pentru cercetare în propriul avantaj şi alfaţi de ce
aleg cercetătorii anumite metode.
* Participaţi la conferinţe, seminarii şi colocvii şi folosiţi-le ca să învăţaţi de
la
alţii să observaţi şi să vă prezentaţi propriile idei
* Folosiţi perioada de studii postuniversitare ca să vă alcătuiţi un bagaj de
calităţi dobândite, necesare la o nouă angajare.
Lectură suplimentară
Blaxter, L., Hughes,C.and Tight,M.(1997) How to Research, Buckingham,
Open
University Press, chapers 6 and 8.
167
Bryman, A.(2001) Social Research Methods, Oxfor, Oxford University Press,
chapter 24.
Burnham,P.(1997) „Surviving the Viva” in: Burnham,P.(ed) Surviving the
Research
Process in Politics, London/Washington, Pinter.
Delamont, S., Atkinson, P. And Parry, O., (1999) Supervising the PhD. A guide
to
Success, Buckingham/Philadelphia, SRHE and Open University Press,
chapter 8.
Fairbairn,G.J. and Winch,C.(2000) Reading, Writing and Reasoning. A Guide
for
Students, Buckingham, Philadelphia, Open University Press, 2nd Edition,
sections 1.3 – 2.3.
Graves, N. (1999) ‚Problems of Supervision’, in: Graves,N., and Varma,V.(eds)
Working for a Doctorate: A Guide for Humanities and Social Sciences,
London/New York, Routledge.
Hartley, J., ‘Writing the Thesis’, in: Graves and Varma (eds) Working for a
Doctorate: A Guide for Humanities and Social Sciences, London/New York,
Routledge.
Lunt, N. and Davidson, C. (2000) ‘Journey to the Centre of the (Academic)
Universe: 20 Steps on Getting Published in Journals’ in: Politics, 20 (1): 43-
50.
Phillips,E.M. and Pugh,D.S. (eds.) (1994) How to Get a PhD. A Handbook for
Students and Their Supervisors, Buckingham/Philadelphia, Open University
Press, chapter 8.
Rosamond, B. (2001) ‘Plagiarism, Academic Norms amd the Governance of
the
Profession’, unpublished manuscript.
Silverman, D. (2000) Doing Qualitative Research. A Practical Handbook,
London/Thousand Oaks/New Delhi, Sage, chapters 4 and 22.
Van Evera, S. (1997) Guide to Methods for Students of Political Science,
Ithaca
NY/London, Cornell University Press, chapter 4.
168
Apendice 1:
Glosarul termenilor de cercetare
Glosarul de termeni care urmează include cuvintele marcate cu literă
îngroşată din întreg textul principal. În unele cazuri am consultat dicţionarele
etimologice ca să dau un înţeles mai consistent şi originea cuvintelor, dat
fiind că urmărirea multor termeni înspre origini este o cale potrivită de
pătrundere dincolo de înveşmântarea complexă care le învăluie. Majoritatea
cuvintelor de mai jos fie sunt explicate în textul principal, fie semnificaţia lor
este evidentă în contextul în care au fost folosite. Cea mai bună idee este să
căutaţi cuvântul sau termenul atât în glosar cât şi în textul propriuzis ca să-l
înţelegeţi mai bine.
Abordare
Abordarea descrie metoda folosită sau etapele parcurse în stabilirea unei
sarcini sau a unei probleme, cu referire în special la acele căi de acces sau
surse care urmează să fie folosite. Abordările sunt, ca şi metodologiile,
modalităţi specifice de producere sau accesare a cunoştinţelor şi, ca atare,
depind foarte mult de perspectiva asupra lumii pe care o au cei care le
folosesc, mai tehnic spus, aceştia sunt informaţi prin premisele paradigmatice
169
pe care se bazează. De exemplu, o abordare neoliberală a relaţiilor
internaţionale va fi susţinută de evaluări onotologice şi epistemologice
care nu sunt împărtăşite în mod necesar de alte abordări ale aceluiaşi subiect
de investigaţie din acelaşi domeniu.
Cadrul conceptual
Este un instrument analitic care furnizează un limbaj larg şi o formă de
referinţă în care poate fi examinată realitatea. Cadrele conceptuale merg mai
departe decât modelele şi tipurile ideale oferind interpretări ale relaţiilor
dintre evenimente şi variabile.
Cauzal/cauzalitate
Cauzarea se referă la procesul prin care un eveniment cauzează sau produce
un alt eveniment (denumită adesea „cauză şi efect”). O relaţie cauzală între
două variabile sau lucruri, de exemplu, fumatul şi bolile grave, este mult mai
clară şi mult mai puţin speculativă decât corelarea dintre două variabile sau
lucruri. O mare parte din cercetarea cantitativă şi unele cercetări
calitative încearcă să identifice relaţionările cauzale între variabilele folosite
în studiu.
Cercetarea calitativă
Calitativ este derivat din „calitate” un termen conceput de Platon ca să
însemne ”de ce fel”. Cercetarea calitativă se caracterizează prin metode care
încearcă să examineze „trăsăturile, caracteristicile şi calităţile inerente ale
obiectelor politice sub investigare” (Landman, 2000, 227). Metodele folosite
în acest tip de cercetare tind să fie mai mult de natură interpretativă.
Cercetarea cantitativă
Termenul este derivat din „cantitate” şi ţine de numere. Cercetarea
cantitativă foloseşte metode care pot produce date cuantificabile (numărate,
măsurate, cântărite, enumerate şi astfel manipulate şi comparate
matematic). Acest tip de cercetare urmăreşte identificarea formulelor
generale şi a relaţiilor dintre variabile, probând teoriile şi elaborând
prognoze (Ragin,1994,132-6).
170
Cercetarea deductivă
Este cercetarea care porneşte de la aserţiuni clare sau de la cunoştinţe
prealabile pentru înţelegerea unei anumite probleme sau pentru găsirea
rezolvării unei probleme. Mai presus de orice, este un termen dat cercetarii
orientate spre teorie în opoziţie cu cercetarea care caută să extragă teoriile
din dovezile empirice (vezi cercetarea inductivă). Termenul „ipotetico-
deductiv” este rezervat pentru acea cercetare care relaţionează sau face uz
de metoda avansării ipotezelor şi de testarea acceptabilităţii sau falsităţii lor
prin verificarea consecinţelor logice în conformitate cu datele empirice (vezi
Encyclopedia Britannica on-line).
Colectarea de date
Colectarea de date este procesul prin care sunt produse şi adunate date
empirice dintr-un număr de surse diferite. Există multe metode deosebite
pentru colectarea datelor, atât cantitative cât şi calitative şi o gamă largă
de surse de date care pot fi culese.
Concept
Înţelesul originar al termenului latin conceptus a fost acela de „colectare,
adunare sau procreare”. Echivalentul din perioada modernă conţine aceste
sentimente. Conceptul reprezintă noţiunea generală sau ideea exprimată prin
cuvinte sau printr-un simbol. Conceptele, ca şi teoriile, pornesc de la nivelul
cel mai simplu şi ajung pană la grade complexe, de la foarte specific la
abstractul extrem şi sunt considerate componentele constitutive ale teoriei
(Blaikie,2000,129). Atunci când conceptele sunt operaţionalizate într-o
asemenea manieră încât ele pot fi „măsurate” ca să capete anumite valori
numerice ele sunt denumite variabile (Rudestam and Newton, 1992,19).
Cooperarea transfrontalieră este un concept care concentrează o mare
varietate de interacţiuni între comunităţile de graniţă. Într-un proiect acest
concept ar trebui să fie descompus, clarificat şi limitat ca să devină inteligibil
pentru cititor şi operaţionabil în cercetare.
Corelarea
171
Corelarea este un termen folosit pentru desemnarea oricărei asocieri
semnificative (sau covariaţiune) între două sau mai multe variabile. Foarte
important este că această corelare nu însemană şi nici nu implică o
cauzalitate (Landman,2000,224, sublinierea mea).
Descrierea amănunţită
O redare detaliată a experienţelor din teren care contextualizează şi explică
formulele relaţiilor sociale şi culturale obţinute în timpul obervaţiilor pe teren.
Descrierea amănunţită construieşte o imagine clară a indivizilor şi grupurilor
în contextul culturii şi al ambianţei în care trăiesc. (vezi Holloway,1997,154).
Dizertaţie
În Marea Britanie se obişnuieşte ca termenul „dizertaţie” să fie folosit pentru
o lucrare de dimensiuni relativ mari ce depăşeşte lungimea şi cuprinderea
unui eseu. Aspiranţii care studiază pentru obţinerea masteratului elaborează
de obicei o dizertaţie, deosebită de teză (vezi mai jos). Pentru ca să fie
confuzia şi mai mare, termenul dizertaţie este folosit în alte ţări, cum este
Germania, cu referire la teza doctorală.
Empiric
De la latinescul empiricus, însemnând experienţă, empiric a ajuns să fie
înţeles ca opusul teoreticului, adică ceea ce este derivat, ghidat sau bazat pe
observare, experiment sau experienţă mai mult decât pe idei sau teorii.
Multe poziţionări filosofice şi abordări au fost construite în jurul empirismului
a cărui credinţă esenţială este că întreaga cunoaştere este derivată din
experienţa simţurilor, opusă învăţării prin gândirea raţională. Termenul este
folosit în general în expresii cum ar fi: dovezi empirice, date empirice, studiul
sau cercetarea empirică (opusă celei teoretice) şi cunoaşterea empirică.
Epistemologie
Derivat din cuvintele greceşti episteme(cunoaştere) şi logos (raţiune)
epistemologia este teoria cunoaşterii. Consideraţiile epistemologice depind
de convingerile despre natură şi cunoaştere. De asemenea, prezumţiile
172
despre formele de cunoaştere, accesul la cunoaştere şi modalităţile de
dobândire şi acumulare a cunoaşterii sunt probleme epistemologice
(Holloway,1997,54). Toate cele de mai sus au un impact asupra procesului de
cercetare şi, foarte important, asupra colectării de date şi a analizei.
Epistemologia se referă la „strategiile prin care o anumită teorie acumulează
cunoaştere şi se asigură că propria interpretare a fenomenelor este
superioară teoriilor rivale” (Rosamond,2000,7,199).
Evaluare
Evaluarea datelor reprezintă unul dintre ultimele stadii ale cercetării prin
care cercetătorul determină semnificaţia, valoarea şi utilitatea descoperirilor
sale prin analiza atentă şi sistematică. În acest stadiu, datele sunt de obicei
codificate sau categorisite ca să ajute la desfăşurarea procesului de evaluare.
Hermeneutică
Hermeneutica face parte din interpretare şi poate fi înţeleasă ca o formă de
analiză a datelor care caută să privească un text din perspectiva persoanei
care l-a redactat, accentuând în acelaşi timp contextul social şi istoric în
interiorul căruia s-a produs.
Inferenţa
Atît cercetarea cantitativă cât şi cea calitativă folosesc inferenţa. Actul
inferenţei implică trecerea de la o propunere sau afirmaţie considerate
adevărate la o alta al cărui adevăr se presupune că decurge din al celei
precedente. Inferenţa poate aparţine metodei deductive sau inductive şi este
folosită mai ales în legătură cu calculele statistice cu care cercetătorul
încearcă să extrapoleze de la date eşantion la generalizări (vezi Encyclopedia
Britannica on-line).
Instrumentele euristice
Euristic este un adjectiv care înseamnă „ implicarea sau slujirea ca mijloc de
descoperire sau de învăţare”, în special prin metodele încercării-şi-greşelii.
Instrumentele cercetării euristice sunt mijloace conceptuale care ajută
173
cercetătorul să obţină informaţii specifice. Un exemplu poate fi tipul ideal al
lui Weber.
Ipoteza
Ipoteza este o propunere sau un set de propuneri sau presupuneri avansate
în vederea testării empirice; o propunere verificabilă despre relaţia dintre
două sau mai multe evenimente sau concepte. În mod tradiţional ipotezele
se leagă de metoda deductivă de cercetare prin care sunt derivate propuneri
din teorie ce furnizează întrebările „de ce” in cercetarea socială
(Blaikie,2000,163). Ipoteza constă dintr-o vairabilă independentă şi dintr-
una dependentă şi conţine o propunere cauzală.
Interogaţiile de cercetare
Interogaţiile de cercetare sunt menite să ghideze cercetarea. Prin stabilirea
interogaţiilor de cercetare, cercetătorul începe să-şi concentreze domeniul de
investigare ceea ce este esenţial pentru volumul de informaţii disponibile. O
interogaţie generală de cercetare ar trebui să aibă un răspuns posibil, de
exemplu, „influenţează performanţele studenţilor la examene faptul că ei
trebuie să-şi găsească un servici în timpul trimestrului ca să se poată
întreţine?” Următorul stadiu este dezvoltarea unor interogaţii de cercetare
mai specifice şi, dacă este cazul, a unor ipoteze. Primele vor concentra şi mai
mult zona de studiu în timp ce cele din urmă vă vor da o evaluare (cauzală)
care să vă ghideze studiile, de exemplu, „Studenţii la zi de la facultatea de
economie care au servici în timpul trimestrului se prezintă mai slab decât
studenţii aceleiaşi facultăţi care nu au servici”, i.e. serviciul în timpul
trimestrului este cauza unor rezultate slabe.
Liber de valori
Este un termen care se referă la noţiunea de neutralitate a cercetătorului faţă
de valori în timpul investigării lumii sociale, un ideal care a ajuns să fie privit
ca imposibil de atins în cercetarea ştiinţelor sociale dat fiind că toţi
investigatorii pornesc de la perspective particulare. Chiar şi aşa, ca scolast
oricine trebuie să clarifice la modul absolut alegerea abordărilor teoretice,
174
variabilele alese în studiu şi structura cercetării şi orice limitare a
inferenţelor de lucru (vezi Landman,2000,51).
Lucrul pe teren
Activitatea de colectare a datelor: termen înrudit cu partea empirică a
cercetării în care datele sunt adunate la faţa locului. De obicei presupune
petrecerea unei perioade susţinute de timp în zona de studiu, în arhive sau la
interviuri. În timpul lucrului pe teren sunt colectate datele cu ajutorul cărora
sunt observate anumite relaţii dintre anumite variabile selectate, sau pot fi
găsite noi relaţii şi variabile.
Macro
Macro înseamnă „mare” sau „larg” în greceşte şi, în ştiinţele sociale ţine de
nivelul de analiză care se concentrează asupra ţărilor, sistemelor, structurilor,
instituţiilor sau organismelor în opoziţie cu actorii individuali.
Metode
Inţelesul originar din greacă al metodei este”căutarea cunoaşterii”. Într-un
fel, şi acum tot asta înseamnă în cercetarea de azi, prin aceea că metodele
pe care le foloseşte cercetătorul înr-un studiu, tehnica şi procedurile de
colectare şi analizare a datelor sunt instrumente cu care pornim în căutarea
cunoaşterii. Există o gamă largă de metode, începând cu analiza discursului,
extragerea datelor din arhive, interviurile, observarea directă, compararea
datelor, analiza documentară până la anchete, chestionare sau statistici.
Anumite metode pot fi folosite fie în cercetarea cantitativă fie în cea
calitativă. Deşi există o divizare artificială şi generală între cele aceste tipuri
de abordări cea mai bună cercetare socială este întreprinsă adeseori folosind
combinaţia celor două. Metodele aplicate într-un proiect sunt informate
adesea de metodologia aleasă şi de întrebările formulate şi mai puţin invers.
Metodologie
Metodologia este a ramură a ştiinţei care se ocupă cu metodele şi tehnicile
cercetării ştiinţifice; în mod deosebit cu investigarea potenţialului şi a
limitărilor unor proceduri sau tehnici particulare. Termenul ţine de ştiinţa şi
175
de studiul metodelor şi al premiselor despre modul în care se produce
cunoaşterea. O anumită abordare metodologică este susţinută de obicei şi
reflectă premise ontologice şi epistemologice specifice. Aceste premise
determină frecvent alegerea abordării şi a metodelor selectate într-un studiu
dat prin accentuarea căilor particulare de cunoaştere şi descoperire a lumii.
Micro
Înţelesul originalului grecesc este „mic” şi în cercetarea socială ’micro’ tinde
să se refere la un nivel de analiză care include studiul indivizilor, opus
instituţiilor sau organizaţiilor.
Model
Modelele sunt replici ale realităţii. Maşinuţele de jucărie sunt modele la scară
redusă ale maşinilor reale; în ştiinţele sociale cercetătorii încearcă să
construiască o simplificare a realităţii prin întocmirea unor modele care indică
legăturile dintre componentele specifice. Modelele pot fi descrise succint
drept „reprezentări sau imagini simplificate, stilizate ale realităţii. Ele
identifică componentele importante ale unui sistem dar nu afirmă relaţiile
dintre variabile pe bază de argumente” (Stoker,1995,17-18).
Ontologie
Ontologia este o ramură a metafizicii care se ocupă cu natura existenţei. Ea
poate fi înţeleasă ca imaginea fundamentală a realităţii sociale pe care se
bazează teoria. Ontologia se leagă de modul în care individul vede lumea.
Poziţia lui ontologică reprezintă răspunsul propriu la întrebarea: „care este
natura realităţii sociale şi politice ce urmează a fi investigate?”(Hay,2002,3) o
premisă care este dacă nu imposibil cel puţin dificil de respins empiric
(ibid.,4). Ontologia dumneavoastră este legată de căile de căutare şi de
adunare acunoştinţelor, sau de epistemologia proprie, legată la rândul ei de
metodologie. Aşa se face că cea din urmă îşi are rădăcinile în poziţia
dumneavoastră ontologică. Oamenii cavernelor din exemplul lui Platon au o
viziune diferită asupra realităţii sociale faţă de oamenii aflaţi în afara peşterii
(vezi capitolul 2 pentru întreg exemplul).
176
Operaţionalizare
Operaţionalizarea unui concept înseamnă, pur şi simplu, să-l transformaţi
într-o variabilă care poate fi măsurată în timpul lucrului pe teren sau în
timpul culegerii informaţiilor. Prima fază constă în dezvoltarea sau găsirea
unui concept adecvat care poate fi transformat într-o variabilă. Apoi este
nevoie să traduceţi aceste noţiuni abstracte în ceva care poate înregistra sau
„măsura” datele. In studiile despre democraţii, de exemplu, conceptul de
angajare politică poate fi folosit pentru stimulerea fiorului civic dintr-o
anumită regiune. Avem nevoie de o variabilă adecvată pentru concept, de
pildă, nivelurile de participare la vot sau numărul membrilor partidelor sau
asociaţiilor politice. Astfel am „operaţionalizat” conceptul de angajare poltică
aflat în studiu.
Paradigmă
La origini însemnând „formulă” sau „model”, paradigma a ajuns să
desemneze în sens larg „o abordare academica stabilită” într-o disciplină
specifică în cadrul căreia membrii corpului academic folosesc o terminologie
comună, teorii comune bazate pe prezumţiile peradigmatice şi metode şi
practici acceptate (vezi Rosamond,2000,192). Pradigmele, care acţionează ca
şi cadre de organizare pentru cercetători, sunt adesea depăşite sau înlocuite
de altele, ceea ce duce la ceea ce se cheamă „schimbarea de paradigmă”
adică abordarea precedentă a majorităţii este substituită de o abordare nouă
folosind o terminologie, teorii, metode şi practici diferite.
Parcimonie
O explicaţie parcimonioasă este aceea care „foloseşte cel mai mic fond de
dovezi ca să explice cea mai mare cantitate de variaţiune”
(Landman,2000,227).
Problema structurii şi a influenţei
177
Această dezbatere gravitează în jurul controversei dacă tocmai contextul
social în care acţionează indivizii le ghidează şi le determină acţiunile sau
„actorii” înşişi formează şi modelează contextul şi instiuţiile sociale din jurul
lor. A devenit o obişnuinţă in ştiinţele politice ca, odată stabilită o poziţie pe
acestă temă, să fie accentută structura în faţa influenţei, sau câte ceva din
amândouă.
Strategia de cercetare
Strategia de cercetare este maniera în care abordaţi tema de cercetare, de
exemplu, inductivă sau deductivă. Această alegere va influenţa modul în care
formulaţi interogaţiile de cercetare şi ipotezele, nivelul şi unităţile de
analiză selectate şi tipul de studiu şi sursele de date ce urmează a fi
colectate.
Studiu de caz
Studiile de caz sunt o cale foarte răspândită de structurare a proiectelor.
Studiul de caz reprezintă restrângerea sau îngustarea atenţiei asupra unuia
sau mai multor oraşe, indivizi, organizaţii, etc., care sunt studiate în detaliu
minuţios. De obicei în interiorul abordării studiului de caz sunt folosite o
varietate de metode cantitative şi calitative cu scopul de a da relevanţă
obiectului de studiu. Studiile de caz sunt exemple ale unui anumit tip de
abordare. Ele reprezintă strategii specifice de cercetare, implicând
investigarea empirică a unui fenomen contemporan particular în cadrul
contextului vieţii de zi cu zi prin folosirea unor surse multiple de dovezi.
Surse
Sursele sunt cruciale pentru procesul de cercetare. Ele reprezintă dovezile cu
care testaţi teoriile, propunerile, presentimentele, ş.a.m.d. Fără dovezile
empirice sub forma, să zicem, a documentelor, statisticilor, a transcrierii
interviurilor etc., ipotezele, în ştiinţele sociale ar rămâne netestate, un
stadiu nesatisfăcător al lucrurilor, numai dacă scopul cercetării a fost să
contribuie la dezbaterile teoretice. Nu există un consens transdisciplinar
asupra utilităţii unor anumite surse faţă de altele, aşa cum este cazul
metodelor, metodologiilor, abordărilor şi teoriilor. Cu toate acestea cele
178
din urmă au un impact mai mare asupra surselor selectate şi folosite de
cercetător.
Teoria
Există diferite tipuri de teorie care cuprinde tipul grandios, mediu până la
teoria aprofundată. (Diferenţa dintre teorii rezidă în gradul lor de
abstractizare şi în scopul lor: teoria grandioasă este foarte abstractă şi
prezintă o schemă conceptuală „menită să reprezinte trăsăturile importante
ale societăţii totale” (Blaikie,2000,144). Teoriile de cuprindere medie,
probabil cele mai folosite în cercetare, sunt limitate la un domeniu specific,
de exemplu, procesul de muncă (Bryman,2001,6). Pentru definirea teoriei
aprofundate vezi explicaţia din glosar). Teoria este o presupunere despre
modul în care se prezintă lucrurile. Teoriile sunt noţiuni abstracte care susţin
relaţii specifice între concepte. In cercetare, teoriile sunt legate de
explicare, opuse descrierii. Ideile abstracte şi propunerile conţinute în teorie
sunt testate, în general de lucrul pe teren prin colectarea de date. O teorie
bună este generalizabilă şi poate fi folosită în diferite contexte originale.
După cum spune Karl Popper, teoriile sunt „năvoade cu care să prindem
„lumea”: să raţionalizăm, să explicăm şi să o dominăm. Şi încercăm să facem
ochiurile năvoduilui cât mai fine posibil”(Popper,2000,59).
Teorie fundamentată
Teoria fundamentată, o expresie inventată de B.G. Glaser şi A.L. Strauss prin
1960, se referă la o strategie de cercetare care nu porneşte de la ipoteză, ci
mai curând caută relaţiile dintre concepte după ce au fost colectate datele.
Acest tip de cercetare presupune interpretarea datelor în contextele lor
sociale şi culturale (vezi Holloway,80-87).
Teza
Teza reprezintă o lucrare de mare cuprindere necesară obţinerii doctoratului
sau masteratului. În cazul doctoratului este vorba de o lucrare de aproximativ
80.000 de cuvinte în timp ce masteratul necesită o lucrare între 20.000 şi
60.000 de cuvinte.
179
Tipologie
Primii filosofi greci, Socrate, Platon şi Aristotel au folosit cu toţii o formă sau
alta de categorisire. Azi tipologia, ca şi taxonomia, poate fi privită ca un
sistem de clasificare cu care cercetătorul îşi ordonează datele. Aceste
mijloace pot fi privite ca nişte cadre flexibile în care sunt arajate şi
sistematizate observaţiile. Ca şi tipurile ideale, tipologiile şi taxonomiile nu
ne pun la dispoziţie explicaţii ci mai curând descriu şi simplifică fenomenele
empirice prin încadrarea lor într-un set de categorii.
Tipul ideal
Tipul ideal este un construct – descrierea unui fenomen în forma lui abstractă
care poate ajuta la compararea şi clasificarea fenomenelor specifice.
(Holloway, 1997,90). Intrigantul nostru de pe la conferinţe, prezentat în
capitolul 2, este noţiunea abstractă a unei persoane care expune anumite
caracteristici; putem compara realitatea cu această noţiune abstractă. Cu
toate acestea, exemplul dat cu acest ştie-tot care vorbeşte mult şi publică
puţin nu tratează adecvat tipul de intrigant al conferinţelor care maschează
lipsa de cunoştinţe prin accentuarea continuă a domeniilor onotlogic şi
epistemologic. De aici apare necesitatea de adaptare a tipului ideal prin
categorisirea cazului din urmă.
Triunghiularea
Termenul a ajuns să fie asociat cu practica sintetizării mai multor surse de
date care sunt confruntate una cu cealaltă ca să fie redusă posibilitatea unui
dezechilibru în metodele sau sursele folosite. Este o practă obişnuită să
încercaţi să măsuraţi o anumită variabilă folosind diverse metode separate,
de exemplu, combinând analiza statistică şi metodele calitative pentru
obţinerea unor perspective mai profunde pe teren. Există o diferenţă între
metodele de triunghiulare şi triunghiularea datelor rezultate din diverse
surse.
Validarea
Foarte asemănătoare ca înţeles cu „verificarea”, vezi verificabilitatea
datelor.
180
În cercetare, scolaştii încearcă să obţină „validitate internă” şi „validitatea
externă” a cercetării lor. Prima se referă la măsura în care cercetătorii pot
demonstra că deţin dovezi pentru afirmaţiile şi descrierile pe care le fac; a
doua se referă la gradul de generalizare a unui studiu, adică la relevanţa
afirmaţiilor din studiul respectiv dincolo şi maipresus de studiul de caz folosit
(vezi Holloway, 1997,159-62).
Variabila dependentă
Lucrul care este cauzat sau afectat de variabila independentă. In exemplul
din textul capitolului 3, variabila dependentă a însemnat integrarea
europeană profundă, facilitată de variabila independentă a cooperării trans-
frontaliere. Variabila dependentă este cunoscută şi ca variabila rezultantă,
variabila endogenă sau explanandum (Landman, 2000,224-5).
Variabile
Variabilele sunt concepte care variază în cantitate sau gen. Cercetătorii
operaţionalizează conceptele transformându-le în variabile care pot fi
„măsurate” şi folosite în culegerea informaţiilor.
Variabila independentă
Vezi variabila dependentă. Prezentată drept „X” în modelele formale,
variabila independentă este cunoscută şi ca variabila cauzală, variabila
explicativă, variabila exogenă sau explicandum (Landman,2000,226).
Verificabilitatea datelor
Verbul a verifica înseamnă literal „a dovedi că este adevărat” sau „a testa
corectitudinea, acurateţea sau realitatea”. În cercetare se vorbeşte despre
verificabilitatea descoperirilor sau a datelor, adică acea capacitate de
verificarea datelor pe care le-a adunat un cercetător urmînd aceleaşi metode
de colectare a datelor şi tehnicile de analizare a lor.
Viva (voce)
Viva voce, literal „viu grai” este o examinare orală. Pentru candidaţii la
doctorat şi unii masteranzi ea marchează culmea eforturilor lor şi este un
181
proces care se desfăşoară în spatele uşilor închise între candidat,
examinatorii interni şi externi şi eventual un preşedinte. Dacă ea se încheie
cu succes, această examinare poate fi considerată drept obţinerea de către
candidat a gradului de Doctor. Titlul respectiv poate fi folosit oficial numai
după absolvire.
Apendice 2:
Exemple ale unor sisteme de referinţe
Metoda „Harvard”
182
Acesta s-ar putea să fie cel mai răspândit sistem folosit în reviste pentru că
este un mod accesibil şi eficient de trimitere la sursele folosite. Regula
standard este următoarea:
În text citaţi numele autorului, anul publicării şi, dacă vă referiţi la un
pasaj anume, sau citat, numărul paginii. Toate acestea se includ între
paranteze în corpul textului: (Cooke, 2000, 43). În bibliografie sau în lista
de trimiteri daţi detaliile bibliografice complete ale textului, adică,
numele autorului şi iniţiala, anul publicării, tilul cărţii sau al articolului,
locul publicării ( de obicei un oraş) şi editorul.
De exemplu:
Cooke, P. (2000) Speaking the Taboo: A Study of the Works of Wolfgang
Hilbig, Amsterdam/Atlanta, Rodopi.
Notă pentru purişti: ca să fim cât mai exacţi, sistemul Harvard este doar un
exemplu din sistemul Nume-Dată; termenul specific a fost acum total
deplasat, aşa cum s-a întâmplat cu nume ca Hoover, sau aspirator.
Metoda de trimiteri „Umanistă” sau „numerică”.
Metoda umanistă de trimiteri implică citarea referinţelor şi marcarea lor în
text cu un număr. Detaliile bibliografice compelete ale lucrării apar în textul
notei de subsol sau la notele de la finalul secţiunii sau al capitolului. Aceleaşi
informaţii trebuie înscrise ca în exemplul de mai sus.
Oricare sistem alegeţi, păstraţi-l de-a lungul întregului text (vezi Fairbairn and
Winch, 116-25 pentru discutarea în ansamblu a sistemului de trimiteri).
183