DECIZIE nr. 78 din 9 iunie 2003Calomnie. Infractiunea de insulta si amenintare. Daune morale.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - COMPLETUL DE 9 JUDECATORI

Prin Rechizitoriul nr. 471/P/1997 din 30 iunie 1999 al Parchetului de pe langa Curtea Suprema de Justitie, inculpatul T.C.V. pentru savarsirea in concurs real a doua infractiuni de insulta prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal si o infractiune de amenintare prevazuta de art. 193 alin. (1) Cod penal. S-a retinut ca, in doua articole publicate in saptamanalul "Romania Mare", nr. 357/1997 si 360/1997, inculpatul a adus atingere onoarei si reputatiei partii vatamate C.G.D., a expus-o la batjocura si a amenintat-o cu savarsirea unei fapte pagubitoare indreptate impotriva sa. Prin sentinta nr. 4 din 22 februarie 2001, Curtea Suprema de Justitie, sectia penala, a condamnat pe inculpatul T.C.V. la doua pedepse de cate 15.000.000 lei amenda penala pentru savarsirea a doua infractiuni de insulta prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal, a contopit pedepsele si a aplicat acestuia pedeapsa rezultanta de 15.000.000 lei amenda penala, atragand acestuia atentia asupra dispozitiilor art. 63^1 Cod penal. Prin aceeasi hotarare, conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) Cod procedura penala a incetat procesul penal pornit impotriva inculpatului T.C.V. pentru infractiunea de amenintare prevazuta de art. 193 Cod penal. Totodata, prima instanta a admis actiunea civila exercitata de C.G.D. si, in temeiul art. 14 Cod procedura penala, a obligat inculpatul sa plateasca acestuia 75.000.000 lei daune morale. Pentru a hotari astfel, prima instanta a retinut ca, potrivit art. 205 Cod penal, infractiunea de insulta exista cand printr-o actiune, materializata in cuvinte, gesturi ori alte mijloace similare, se aduce atingere unor atribute ale persoanei cum sunt onoarea si reputatia. Prin atingerea onoarei si a reputatiei unei persoane trebuie intelese lezarea sentimentului de pretuire pe care fiecare om il are despre el insusi si a stimei de care se bucura din partea celorlalti, a bunului renume al persoanei. In cauza, inculpatul, pe de o parte a folosit in referirile la partea vatamata epitete injurioase, atribuindu-i defecte sau infirmitati fizice si psihice de natura sa-i produca o stare de umilinta, de injosire, respectiv de a aduce atingere onoarei si reputatiei acestuia. Pe de alta parte, in ambele articole, inculpatul a facut afirmatii potrivit carora partea vatamata ar fi fost informator al securitatii, colaborator al politiei politice. Or, tinand cont de parerea comuna, de nivelul exigentelor morale si sociale actuale, atribuirea unei persoane a calitatii de colaborator al politiei politice reprezinta in mod evident o atingere a onoarei si reputatiei acesteia, deci este o fapta insultatoare. Inculpatul a declarat in aparare ca a avut un interes legitim sa scrie despre partea vatamata astfel cum s-a aratat, intrucat ambii sunt politicieni, cu vederi deosebite, iar partea vatamata reprezenta coalitia la putere. Este adevarat ca disputa politica este un exercitiu firesc intr-un stat democratic. Tot firesc este insa ca aceasta disputa sa fie purtata in limitele unui limbaj civilizat, neofensator, mai ales cand se poarta in afara forului legislativ. Or, adresarea epitetelor aratate nu justifica un interes legitim si reprezinta o expunere la batjocura. Pe de alta parte, inculpatul i-a atribuit partii vatamate calitatea de informator al

organelor securitatii in perioada cat a executat o pedeapsa privativa de libertate pentru delicte politice in regimul comunist, infirmata de adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, asa incat in cauza nu s-a facut proba veritatii. Totodata, declaratiile martorilor propusi pentru a dovedi aceasta situatie s-au constatat a fi simple alegatii. S-a mai sustinut in aparare ca inculpatul a procedat in consens cu principiul libertatii de exprimare, al libertatii presei consfintita in legea fundamentala si in documentele internationale semnate de Romania. Totodata, apararea a sustinut ca adresa nr. 1206 din 14 decembrie 2000 a Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Statului, prin continutul sau, nu exclude posibilitatea ca partea vatamata sa fi colaborat cu organele de securitate, intr-o forma mai putin grava. In sfarsit, apararea a sustinut ca folosirea epitetelor ofensatoare la adresa partii vatamate sunt mijloace de realizare a pamfletului, specie literara nesusceptibila de conotatie infractionala. Instanta de fond a apreciat ca aceste aparari sunt neintemeiate in raport de dispozitiile art. 4 din Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, art. 10 alin. (2) din Conventia Europeana a Drepturilor Omului si art. 1 alin. (3) din Constitutia Romaniei. Prin urmare, faptele inculpatului T.C.V. de a aduce atingere onoarei si reputatiei partii vatamate C.G.D. si de a-l expune la batjocura prin atribuirea unor calitati ofensatoare, in doua articole din revista "Romania Mare", constituie doua infractiuni de insulta prevazute de art. 205 Cod penal, in concursul prevazut de art. 33 lit. a) din acelasi cod. Cu privire la infractiunea de amenintare, instanta de fond a constatat ca, prin plangerea prealabila, partea vatamata a sesizat Parchetul numai cu privire la infractiunile de insulta si calomnie. Impotriva hotararii primei instante, inculpatul a declarat recurs intemeiat pe motivele prevazute de art. 385^9 pct. 2 , pct. 15 si pct. 17^1 Cod procedura penala. S-a sustinut ca in urma alegerilor din 26 noiembrie 2000, inculpatul a dobandit calitatea de senator in Parlamentul Romaniei si, implicit, imunitatea recunoscuta de art. 69 din Constitutia Romaniei. Ca atare, Hotararea nr. 7 din 23 martie 1999 a Senatului Romaniei nu mai produce efecte, fiind necesara, conform Deciziei nr. 63 din 2 aprilie 1997 a Curtii Constitutionale, o noua ridicare a imunitatii. S-a mai sustinut ca hotararea atacata este nelegala si sub aspectul omisiunii aplicarii Decretului de gratiere nr. 137/1977. Recurentul a mai aratat ca hotararea este casabila, in raport de imprejurarea ca au fost respinse probe utile si concludente cauzei, cu referire la respingerea probelor privind inlocuirea martorului G.I. cu martora B.D.A., precum si cu privire la solicitarea de a se face demersuri oficiale, de catre instanta, la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii in vederea comunicarii daca partea vatamata s-a aflat in evidenta fostei securitati ca informator, in oricare din formele reglementate de legea-cadru a acestui Consiliu. De asemenea, s-a mai sustinut ca infractiunea de insulta nu subzista, intrucat afirmatiile facute au avut ca temei numeroase articole aparute in presa, declaratii si acte puse la dispozitia presei, precum si pentru faptul ca prin publicarea stirii nu s-a urmarit insultarea intentionata a partii vatamate, scopul constand in aducerea la cunostinta publica a unei activitati a partii vatamate. In fine, recurentul a sustinut ca stirea publicata se incadreaza in limitele recomandarilor Curtii Europene a Drepturilor Omului.

Examinand hotararea atacata prin prisma criticilor formulate se constata urmatoarele: 1.Cu privire la sesizarea nelegala a instantei de judecata Prima instanta, in temeiul art. 300 alin. (1) Cod procedura penala, a verificat regularitatea actului de sesizare si a constatat ca trimiterea in judecata a inculpatului T.C.V. s-a facut cu respectarea art. 69 alin. (1) din Constitutia Romaniei, prin incuviintarea Senatului din 23 martie 1999, cuprinsa in Hotararea nr. 7 (M. Of., nr. 124/25.03.1999). La termenul de judecata din 18 ianuarie 2001, instanta de fond a respins exceptia lipsei autorizarii organului competent, ca neintemeiata. Astfel, prin aparatorul ales, inculpatul a aratat ca a dobandit statutul de senator, ceea ce ii confera o noua imunitate si a solicitat incetarea procesului penal. Pentru a respinge exceptia invocata, prima instanta a apreciat ca dobandirea unui nou mandat de parlamentar este un fapt extraneu si posterior momentului verificarii din oficiu a regularitatii actului de sesizare. Or, prin reluarea discutiei asupra acestei chestiuni s-ar adauga la dispozitiile art. 69 alin. (1) din Constitutia Romaniei si la regulile de desfasurare a judecatii. Pe de alta parte, autorizarea masurii de trimitere in judecata a unui parlamentar este un act de autoritate care, odata luata, trebuie sa-si produca efectele, atata timp cat aceasta nu a fost revocata. In consecinta, daca instanta ar reveni asupra avizului de trimitere in judecata, aceasta ar incalca principiul separatiei puterilor in stat. Aceleasi critici, invocate ca motiv de casare, se constata a fi neintemeiate pentru urmatoarele motive: Art. 69 alin. (1) din Constitutia Romaniei prevede ca senatorul sau deputatul nu poate fi retinut, arestat, perchezitionat sau trimis in judecata, penala ori contraventionala, fara incuviintarea Camerei din care face parte, dupa ascultarea sa. Asadar, norma constitutionala invocata de catre inculpat in recurs nu priveste judecarea cauzei. In consecinta, in conditiile constatarii regulatei sesizari a instantei de judecata, textul constitutional nu reglementeaza nici o conditionare, decurgand din imunitatea parlamentara, pentru continuarea judecatii si finalizarea procesului penal prin pronuntarea unei hotarari definitive. Totodata, dat fiind caracterul procedural al textului legal mentionat, in lipsa unei norme exprese, nu s-ar putea aprecia ca alegerile parlamentare au aptitudinea anularii de drept a hotararilor Parlamentului din legislaturile anterioare. In sustinerea acestui motiv de casare, inculpatul a invocat considerentele unei decizii interpretative a Curtii Constitutionale. Este de retinut, sub un prim aspect, ca prin Decizia nr. 63 din 2 aprilie 1995 a Curtii Constitutionale, invocata de recurent, exceptia de neconstitutionalitate a Hotararii nr. 7 din 23 martie 1999 a fost respinsa. Pe de alta parte, in considerentele acestei decizii, Curtea Constitutionala a aratat ca "tinand seama de prevederile art. 10 lit. f) si ale art. 221 Cod procedura penala, potrivit carora punerea in miscare sau exercitarea actiunii penale este conditionata, printre alte elemente, de autorizarea organului competent, ceea ce presupune in cazul parlamentarilor, incuviintarea Camerei din care fac parte, prin ridicarea imunitatii lor parlamentare, revine autoritatilor judecatoresti, in structura prevazuta de Constitutie, sa stabileasca daca hotararea adoptata are semnificatia unei asemenea aprobari". Rezulta asadar, ca decizia invocata nu sustine punctul de vedere al recurentului cu privire la existenta unui impediment legal de continuare a judecatii si posibilitatii reluarii acesteia numai dupa sesizarea instantei, in urma unei noi incuviintari de trimitere in

judecata. De altfel, chiar daca s-ar fi dispus in alt sens prin decizia invocata, fiind o hotarare interpretativa, acesteia i-ar lipsi caracterul obligativitatii sub aspectul conformarii, ca urmare a faptului ca intr-un asemenea caz, Curtea Constitutionala s-ar pronunta intr-un domeniu ce excede competentei legal atribuite acesteia. Astfel, potrivit art. 144 lit. c) din Constitutia Romaniei, Curtea Constitutionala hotaraste asupra exceptiilor ridicate in fata instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicata, Curtea Constitutionala asigura controlul constitutionalitatii legilor, a regulamentelor Parlamentului si a Ordonantelor Guvernului. Art. 2 alin. (3) teza II din acelasi act normativ dispune in sensul ca "de asemenea, Curtea Constitutionala nu se poate pronunta asupra modului de interpretare si de aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constitutiei". Asadar, in lipsa temeiului legal privind conditionarea continuarii judecarii cauzei penale, de catre instanta legal investita, de dobandirea de catre inculpat a unui nou mandat de parlamentar, in mod legal prima instanta a respins exceptia invocata la judecarea in fond a cauzei, asa incat hotararea pronuntata nu este supusa cazului de casare prevazut de art. 385^9 pct. 2 Cod procedura penala, invocat de catre recurent. 2.Cu privire la omisiunea aplicarii gratierii: Prin hotararea atacata, inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultanta a amenzii penale in suma de 15.000.000 lei. Prin art. 1 lit. a) din Legea nr. 137/1997 s-a dispus gratierea in intregime a pedepselor cu inchisoarea pana la 2 ani, precum si pedepsele cu amenda de pana la 10.000.000 lei, aplicate de instantele de judecata. In consecinta, cum pedeapsa aplicata inculpatului depaseste plafonul valoric prevazut de actul normativ mentionat, pretinsa omisiune nu se confirma, asa incat hotararea atacata nu este supusa nici cazului de casare prevazut de art. 385^9 pct. 15 Cod procedura penala, invocat de catre recurentul-inculpat. 3.Cu privire la nelegalitatea hotararii: Din examinarea dispozitiilor art. 1 Cod procedura penala rezulta caracterul procesului penal, de activitate reglementata de lege, avand ca scop constatarea la timp si in mod complet a adevarului cu privire la acele fapte ce constituie infractiuni, in vederea realizarii finalitatii acestuia, constand in apararea ordinii de drept, a persoanei, a drepturilor si libertatilor acesteia, prin pronuntarea unei hotarari definitive, temeinice si legale. Ca atare, in vederea aflarii adevarului, organele judiciare au nevoie de elemente de fapt cu relevanta informativa, sub toate aspectele cauzei, care sa conduca la concluzia existentei sau inexistentei faptei savarsite care, potrivit art. 17 Cod penal, prezinta pericol social si este prevazuta de legea penala. Totodata, potrivit art. 63 Cod procedura penala, acestea trebuie sa conduca la identificarea persoanei care a savarsit infractiunea si la cunoasterea imprejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei. In acest sens, art. 62 Cod procedura penala prevede ca, in vederea aflarii adevarului, organele judiciare sunt obligate sa lamureasca cauza, pe baza de probe. Ca urmare, dat fiind scopul probatiunii, constituie conditii de admisibilitate a probelor legatura acestora cu faptele si imprejurarile ce trebuie dovedite in cauza, aptitudinea lor de a contribui la aflarea adevarului si solutionarea justa a procesului penal.

Totodata, in raport de conditionarea infaptuirii justitiei de sistemul probator, Cod procedura penala a fixat un anumit regim procesual cu privire la admisibilitatea si administrarea probelor. Critica hotararii pronuntate in cauza, sub acest aspect, priveste respingerea de catre instanta de fond a cererilor inculpatului privind inlocuirea martorului G.I. cu martora D.B.A. si privind solicitarea, de catre instanta, a trimiterii unei comunicari oficiale de catre Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii cu privire la partea vatamata. Instanta de judecata a respins cererile, cu privire la inlocuirea martorului, motivat de faptul ca audierea martorei nu este necesara, iar cu privire la adresa eliberata de Consiliu, motivat de faptul ca aceasta a fost emisa in conditiile legii. Rezulta asadar ca, in mod judicios, in concordanta cu normele legale mentionate, instanta de fond a respins, motivat, prima cerere constatand ca proba solicitata, nefiind utila, nu indeplineste conditiile de admisibilitate prevazute de legea procesuala penala. Totodata, cea de-a doua cerere vizand administrarea unei probe in alte conditii, sub aspectul eliberarii adresei, decat cele prevazute de legea speciala, a fost legal respinsa, in raport de existenta la dosar a adresei nr. 1206 din 14 decembrie 2000, emisa de catre Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Statului, in conditiile Legii nr. 187/1999, asa incat criticile formulate, sub acest aspect, se constata a fi neintemeiate. Pe de alta parte, subsumat aceluiasi motiv de casare, recurentul sustine ca infractiunea de insulta nu subzista. Potrivit art. 1 Cod penal, una din valorile sociale ocrotite de legea penala impotriva infractiunilor este persoana, drepturile si libertatile acesteia. In Titlul II Cod penal au fost reglementate infractiunile contra persoanei, avand ca obiect apararea ansamblului relatiilor sociale care se constituie si se desfasoara in legatura cu aceasta, privita sub totalitatea atributelor sale. In cap. IV de sub acest titlu, cu referire la lezarea demnitatii persoanei, prin art. 205 Cod penal, privitor la relatiile sociale care se refera la onoarea si reputatia fiintei umane, ca valori sociale importante pentru aceasta, a fost reglementata insulta, definita in varianta tip ca atingere adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, iar in varianta asimilata, ca atribuire unei persoane a unui defect, boli sau infirmitati care, chiar daca ar fi adevarate, nu ar trebui relevate. In cauza nu se contesta savarsirea faptelor retinute in sarcina inculpatului, ci se sustine ca acestea nu intra sub incidenta ilicitului penal deoarece afirmatiile, apreciate ca insultatoare, nu au caracter de noutate, acestea facand obiectul unor articole de presa publicate anterior si a unor declaratii puse la dispozitia revistei "Romania Mare", precum si pentru faptul ca scopul publicarii acestora privea aducerea la cunostinta publica a activitatii partii vatamate. Totodata, se sustine ca stirea, publicata sub forma pamfletului, ce nu poate atrage incidenta legii penale, se incadreaza in recomandarile Conventiei Europene pentru Drepturile Omului si a Libertatilor Fundamentale. Asadar, recunoscand savarsirea faptei, inculpatul sustine in esenta ca: - fapta nu constituie infractiune, intrucat stirea de natura a leza demnitatea partii vatamate, a mai facut obiectul publicarii in presa, respectiv a unor declaratii; - publicarea stirii reprezinta exercitarea drepturilor privind libera exprimare si informare a opiniei publice. In raport de principiul fundamental al personalitatii raspunderii penale, aceasta revine persoanei ce nu si-a indeplinit obligatia ce decurge dintr-o norma penala de a avea o

anumita conduita. Prin urmare, apararea nu poate fi primita, in sensul ca anterior, aceeasi infractiune,a fost savarsita de catre alte persoane, intrucat ii lipseste aptitudinea legala de inlaturare a raspunderii penale pentru comiterea infractiunii de catre inculpat. Cu privire la cea de a doua aparare este de retinut ca interesul protejat de lege, reprezentand obiectul dreptului subiectiv, este supus conditiei exercitarii in concordanta cu scopul pentru care a fost recunoscut si garantat. Ca atare, ori de cate ori dreptul subiectiv, reprezentand concomitent temeiul juridiceste garantat de a cere altora un anumit comportament, dar si masura propriei conduite, a responsabilitatii sociale, este exercitat intr-un scop contrar celui reglementat, fapta apare ca ilicita, ca abuz de drept. Este adevarat ca, in sensul garantarii drepturilor fundamentale ale cetateanului, respectiv a libertatii de exprimare, prin art. 15 alin. (1) din Constitutia Romaniei s-a stabilit ca cetatenii beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin legea fundamentala si alte legi si au obligatiile prevazute de acestea. Prin art. 3 din Decretul nr. 31/1954 s-a stipulat ca drepturile civile sunt ocrotite prin lege, iar prin art. 1 din acelasi act normativ s-a stabilit ca acestea sunt recunoscute in scopul de a satisface interesele personale, in acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de conduita sociala. Totodata, prin art. 30 alin. (1) din Constitutia Romaniei a fost reglementata inviolabilitatea libertatii de exprimare a gandurilor, opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel prin viu grai, prin scris, prin imagini, sunete sau alte mijloace de comunicare in public. Aceasta reglementare este in concordanta cu dispozitiile art. 10 alin. (1) din Conventia europeana pentru drepturile omului si a libertatilor fundamentale potrivit carora orice persoana are dreptul la libera exprimare. Libertatea de exprimare are insa limite prestabilite, corespunzator ocrotirii altor valori sociale. Astfel, potrivit art. 10 alin. (2) din Conventia europeana pentru drepturile omului si a libertatilor fundamentale, exercitarea acestor libertati, ce comporta inadoriri si responsabilitati, poate fi supusa unor formalitati, conditii sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare intr-o societate democratica. Totodata, art. 30 alin. (6) din Constitutia Romaniei a stabilit ca libertatea de exprimare nu poate prejudicia onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine. In acest sens, prin art. 30 din Rezolutia nr. 1003 din 1 iulie 1993 a Consiliului Europei s-a precizat ca ziaristii nu trebuie sa confunde subiectele controversate cu subiectele importante din punct de vedere informativ. Prin aceeasi rezolutie, dupa ce prin art. 2 s-a stabilit ca profesia de ziarist implica drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati, prin art. 3 s-au precizat criteriile de evaluare a eticii ziaristicii, in sensul ca principiul de baza al oricarei evaluari etice a ziaristicii este ca trebuie facuta o distinctie clara intre stiri si pareri, evitandu-se o confuzie intre acestea. In continuare se arata ca stirile sunt informatii, adica fapte si date, in timp ce opiniile exprima ganduri, idei, convingeri sau judecati de valoare publicate in mijloacele de informare in masa, ale editorilor sau ziaristilor. In completare, prin art. 5 din rezolutia mentionata s-a precizat ca exprimarea opiniilor poate consta in reflectii sau comentarii asupra unor idei generale sau in observatii in legatura cu evenimente concrete. Se mai arata ca, desi opiniile sunt inevitabil subiective si, prin urmare, nu pot si nu trebuie supuse criteriului adevarului, ele trebuie totusi

exprimate intr-o maniera onesta si etica. Coroborand normele legale enuntate, se constata ca garantarea libertatii de exprimare este supusa regulii de ordin general privind exercitarea cu buna credinta a drepturilor si caracterului prezumat al prejudicierii morale a persoanei in cazul ignorarii eticii ziaristicii. Ca atare, fie ca se publica o stire, fie ca se exprima o opinie, acestea trebuie sa fie in legatura cu evenimente sociale curente, prezentand importanta pentru cititor. Totodata, anterior publicarii stirea este supusa verificarii, iar prezentarea trebuie sa fie neutra, impartiala. In acelasi timp, publicarea opiniei este supusa conditiei exprimarii intr-o maniera onesta si etica. Examinand articolele incriminate, se constata ca acestea nu corespund conditiilor legale mentionate. Totodata, expresiile folosite, de natura a leza demnitatea partii vatamate, exced celor normale, uzuale, de natura a da expresivitate si valoare literara pamfletului. Rezulta asadar ca, in cauza, dreptul subiectiv invocat de catre inculpat a fost exercitat intr-un mod contrar scopului in care a fost reglementat si garantat. In consecinta, in mod corect prima instanta a retinut intrunirea elementelor constitutive ale infractiunii de insulta, asa incat si aceste critici se constata a fi neintemeiate, hotararea criticata nefiind supusa nici cazului de casare prevazut de art. 385^9 pct. 17^1 Cod procedura penala. Recursul declarat de catre inculpat urmeaza insa a fi admis pentru alte motive, respectiv pentru cel invocat de catre procuror in sedinta. Astfel, inculpatul a fost trimis in judecata pentru savarsirea a doua infractiuni de insulta prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal. La data solutionarii cauzei penale in prima instanta, savarsirea infractiunii de insulta era pedepsita cu inchisoare de la o luna la 2 ani sau cu amenda. Prin art. 1 pct. 1 din O.U.G. nr. 58/2002, art. 205 Cod penal a fost modificat in sensul ca atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace ori prin expunerea la batjocura, se pedepseste cu amenda. Comparand cele doua texte in raport de criteriul pedepsei principale, se constata ca art. 205 Cod penal, modificat prin ordonanta mentionata, are caracter de lege penala mai favorabila. Cum cauza penala nu a fost judecata definitiv, sunt incidente dispozitiile art. 13 Cod penal privitoare la aplicarea legii penale mai favorabile. Infractiunile pentru care inculpatul a fost trimis in judecata au fost savarsite la 16 mai 1997 si 6 iunie 1997, prin publicarea articolelor incriminate in revista "Romania Mare". Potrivit art. 121 Cod penal, prescriptia inlatura raspunderea penala. In raport de legea mai favorabila, privind pedepsirea cu amenda a savarsirii infractiunii de insulta, termenul de prescriptie a raspunderii penale este de 3 ani. Totodata, potrivit art. 124 din acelasi cod prescriptia inlatura raspunderea penala, oricate intreruperi ar interveni, daca termenul prevazut de art. 122 Cod penal este depasit cu inca jumatate. In cauza, termenul de prescriptie de 3 ani, prevazut de art. 122 Cod penal, a fost depasit cu inca jumatate la 16 noiembrie 2001 si, privitor la cea de a doua infractiune de insulta savarsita de inculpat, la 6 decembrie 2001. Ca atare, in cauza a intervenit prescriptia speciala a angajarii raspunderii penale, asa incat hotararea atacata este supusa cazului de casare prevazut de art. 385^9 pct. 16 Cod procedura penala.

In consecinta, pentru considerentele ce preced, exclusiv pentru motivul mentionat, in baza art. 385^15 pct. 2 lit. b) Cod procedura penala, Curtea va admite recursul, va casa hotararea in latura penala numai cu privire la infractiunile prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal, va inceta procesul penal fata de inculpatul T.C.V. in baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) Cod procedura penala si va mentine celelalte dispozitii ale hotararii atacate. Admite recursul declarat de catre inculpatul T.C.V. impotriva sentintei nr. 4 din 22 februarie 2001 a Curtii Supreme de Justitie, sectia penala, pe care o caseaza in latura penala numai cu privire la infractiunile prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal. In baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) Cod procedura penala inceteaza procesul penal fata de inculpatul T.C.V. pentru doua infractiuni de insulta prevazute de art. 205 alin. (1) Cod penal. Mentine celelalte dispozitii ale sentintei atacate. Obliga inculpatul la 500.000 lei cheltuieli judiciare catre stat.

DECIZIE nr. 2.344 din 25 mai 2000Calomnie. Fapta determinata. Intentie.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - SECTIA PENALA Pentru existenta infractiunii de calomnie se cere, intre altele, ca fapta afirmata sau imputata sa fie determinata in materialitatea ei, iar faptuitorul sa fie constient ca afirmatia sau imputarea nu este adevarata. Prin sentinta penala nr. 5328 din 27 noiembrie 1997 a Judecatoriei Craiova, inculpatul G.A. a fost condamnat pentru savarsirea infractiunii de calomnie prevazuta de art. 206 Cod pen. Instanta a retinut ca in cotidianul local a fost publicat, la 29 iunie 1996, un articol intitulat "Bomba zilei", in care s-a aratat ca politia a inceput urmarirea penala impotriva inculpatului si a altor trei persoane cu privire la operatiuni ilegale de export. La 1 iulie 1996, acelasi cotidian a publicat, la rubrica "Am primit la redactie", un raspuns al inculpatului potrivit caruia "inexplicabil este faptul ca numitii T.V. si M.B.A. nu sunt enumerati intre persoanele urmarite, desi acestia, prin acte de inselaciune dovedite indiscutabil, ne-au creat noua si altor 5 societati comerciale din tara, importante pagube a caror cercetare formeaza obiectul cauzei". Acest raspuns a facut obiectul plangerii penale a partii vatamate T.V. impotriva inculpatului. Prin decizia penala nr. 53 din 5 februarie 1999, Tribunalul Mehedinti a respins ca nefondate recursurile inculpatului si partii vatamate. Recursul in anulare declarat in cauza, cu motivarea ca inculpatul a fost gresit condamnat, nefiind intrunite elementele constitutive ale infractiunii, este fondat. Potrivit art. 206 alin. 1 Cod pen., constituie infractiunea de calomnie afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public. Din examinarea textului rezulta ca ceea ce caracterizeaza elementul material al infractiunii de calomnie este imprejurarea ca afirmarea sau imputarea publica trebuie sa priveasca o fapta determinata. in cauza, ceea ce apare ca determinat in afirmatia inculpatului este faptul ca cele doua persoane nu sunt enumerate intre persoanele urmarite

penal. intr-adevar, in articolul din cotidian partea vatamata nu este pomenita. Or, din adresa parchetului rezulta ca, intr-adevar, partea vatamata a fost urmarita penal pentru inselaciune in conventie, dar a fost scoasa de sub urmarirea penala prin ordonanta procurorului. Prin urmare, sub acest aspect afirmatia inculpatului este reala, nefiind susceptibila de a face obiectul infractiunii de calomnie. Este adevarat ca in cuprinsul frazei publicate in ziar inculpatul face referire la acte de inselaciune dovedite indiscutabil, a caror cercetare face obiectul cauzei. Cata vreme impotriva partii vatamate fusese pornit procesul penal, nu exista convingerea ca inculpatul, prin expresia "acte de inselaciune dovedite indiscutabil" a intentionat sa aduca atingere reputatiei acesteia, expresia putand fi caracterizata ca un exces de limbaj, dar nu ca un fapt determinat ce ar putea realiza continutul infractiunii de calomnie. Se constata, prin urmare, ca in cauza nu sunt intrunite elementele constitutive ale acestei infractiuni. In consecinta, recursul in anulare a fost admis si, in baza art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. d Cod proc. pen., inculpatul a fost achitat. DECIZIE nr. 1.168 din 21 martie 2000Calomnie. Elemente caracteristice.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE - SECTIA PENALA Retinerea infractiunii de calomnie este conditionata, intre altele, de stabilirea intentiei faptuitorului de a afirma ori imputa fapte despre care stie ca sunt neadevarate, precum si de caracterul determinat al faptei afirmate ori imputate. Prin sentinta penala nr. 427 din 19 martie 1999, Judecatoria Sibiu a condamnat pe inculpatul S.I. pentru savarsirea infractiunii de calomnie prevazuta de art. 206 Cod pen. Instanta a retinut ca, in numarul din 27 octombrie 1998 al unui cotidian local, inculpatul a publicat un articol, "Dreptul la replica", in care a facut afirmatii calomnioase despre partea vatamata. Tribunalul Sibiu a admis, prin decizia penala nr. 175 din 7 iunie 1999, recursurile declarate de inculpat si de partea vatamata, reducand pedeapsa aplicata inculpatului si majorand daunele morale la care a fost obligat. Recursul in anulare declarat in cauza, cu motivarea ca fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii de calomnie este fondat. Potrivit art. 206 alin. 1 Cod pen., constituie infractiune de calomnie afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public. Din acest text de lege rezulta ca existenta infractiunii de calomnie este conditionata, pe de o parte, de caracterul neadevarat al faptei ce se afirma ori se imputa si de o anumita particularitate a atitudinii subiective a faptuitorului, caracterizata prin aceea ca este constient de neadevarul celor afirmate ori imputate. Ca atare, autorul actioneaza animat de intentia de a discredita, de a compromite pe cel vizat prin afirmatiile ori imputarile sale publice neadevarate. In cauza, instantele, netinand seama de esenta acestei infractiuni, au dispus condamnarea inculpatului pentru o infractiune ale carei elemente constitutive nu erau intrunite. In cursul lunilor septembrie-octombrie 1998 inculpatul, viceprimar al municipiului, a

fost in atentia unei campanii de presa locala pe baza imputatiilor formulate de partea vatamata in sedinta consiliului local in legatura cu functionarea unei societati comerciale, urmare careia a adresat o scrisoare cotidianului local, intitulat "Dreptul la replica". Prin aceasta scrisoare inculpatul nu a facut altceva decat sa informeze opinia publica asupra modului de constituire si activitatea societatii vizate, cu intentia de a prezenta propriului sau punct de vedere in legatura cu problemele ce au sus-citat discutii in legatura cu activitatea sa de viceprimar, iar nu de a discredita partea vatamata. Pe de alta parte, afirmatia din cuprinsul scrisorii: "prin interventiile repetate ale domnului A.T. si ale grupului care il inconjoara am reusit, sa pierdem pentru municipiu investitia de 50 milioane dolari S.U.A.", socotita de instanta ca fiind esentiala in retinerea vinovatiei inculpatului, nu priveste o fapta determinata, particularizata prin elemente concrete (mod, timp, loc). Ca atare, se constata ca nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de calomnie prevazute de art. 206 Cod pen., motiv pentru care inculpatul a fost achitat in recurs in temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 lit. d Cod proc. pen. ---------- DECIZIE nr. 1922 din 30 noiembrie 1994Calomnie. Publicitate. Denunt facut organelor de cercetare penala.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SECTIA PENALA

Sesizarea politiei cu savirsirea unui furt de produse, cu indicarea persoanelor care au lucrat la recoltare, de catre presedintele unei asociatii agricole, in urma discutarii cazului in consiliul de conducere care a hotarit sesizarea organului de cercetare nu constituie infractiune de calomnie. Discutiile din consiliul de conducere privind un caz de savirsire a sustragerii si sesizarea organelor de cercetare nu indeplinesc conditia publicitatii prevazuta in art. 206 din Codul penal.

Prin sentinta penala nr. 910 din 12 aprilie 1993, Judecatoria Arad a condamnat pe inculpatul A.G. pentru savirsirea infractiunii de calomnie prevazuta in art. 206 din Codul penal. Prima instanta a retinut ca, in luna octombrie 1992, inculpatul a afirmat in public si a sesizat organele de politie ca partea vatamata P.N. a sustras de la asociatia agricola al carei presedinte era, o cantitate de cartofi. Tribunalul Arad, prin decizia penala nr. 604 din 23 august 1993, a respins apelul inculpatului. Recursul in anulare declarat in cauza este fondat. Potrivit art. 206 din Codul penal, savirseste infractiunea de calomnie cel care afirma ori imputa in public o fapta determinata referitoare la o alta persoana care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public. Pentru existenta infractiunii se cere, deci, a fi indeplinita, intre altele, si cerinta ca afirmatia calomniatoare sa se fi facut in public, conditie care nu este indeplinita in cauza. Verificind probele administrate se constata ca, la data de 6 octombrie 1992, postul de politie al comunei Ghioroc a fost sesizat de Societatea Agricola "Anghel" S.A. ca, in noaptea de 5/6 octombrie 1992, de pe tarlaua asocietiei s-a sustras o cantitate de cartofi in valoare de 45.000 lei, solicitindu-se cercetarea persoanelor care au lucrat la recoltare,

intre care si partea vatamata. Denuntul a fost semnat de inculpat in calitate de presedinte al asociatiei si a fost facut la initiativa consiliului de conducere al asociatiei, care l-a imputernicit pe inculpat, in calitate de presedinte, sa intocmeasca denuntul, fara sa se fi facut afirmatii calomnioase, in public, referitor la vreo persoana. Organele de politie au efectuat o perchezitie la domiciliul partii vatamate, fara a se stabili ca a participat la furt. Cum din cele aratate rezulta ca inculpatul nu a facut afirmatii calomnioase, in public, la adresa partii vatamate, denuntul facindu-se, asa cum s-a aratat, la initiativa consiliului de conducere a asociatiei, condamnarea inculpatului pentru savirsirea infractiunii de calomnie este gresita.

DECIZIE nr. 1596 din 7 septembrie 1993Calomnie. Trasaturi caracteristice. Publicitate.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SECTIA PENALA

Fapta de a sesiza organul de politie despre savarsirea unui furt, cu indicarea persoanei banuite de catre pagubas, nu constituie infractiunea de calomnie, din lipsa publicitatii in sensul art. 152 din Codul penal.

Prin sentinta penala nr. 1310 din 21 septembrie 1992, ramasa definitiva prin nerecurare, Judecatoria Slobozia a condamnat pe inculpatul N.I. pentru savarsirea infractiunii de calomnie prevazuta de art. 206 din Codul penal. S-a retinut ca, la data de 20 aprilie 1992, constatand ca i s-a sustras acumulatorul de la tractorul ce il avea in primire, inculpatul a sesizat organele de politie, exprimand totodata banuiala ca autorul faptei este vecinul sau U.T. Recursul extraordinar declarat in cauza este intemeiat. Potrivit art. 206 din Codul penal, constituie infractiunea de calomnie afirmarea sau imputarea in public a unei fapte determinate privitoare la o persoana care, daca ar fi adevarata, ar expune pe aceasta la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public. Din continutul textului incriminator rezulta ca, intre altele, pentru existenta infractiunii de calomnie esentiale sunt realizarea publicitatii si reaua credinta a faptuitorului care, prin afirmatiile sale, urmareste compromiterea persoanei la care se refera. Or, in cauza, desi a retinut corect situatia de fapt rezultata din probe, instanta a dat o semnificatie juridica gresita actiunilor inculpatului. Pentru ca o fapta sa fie considerata savarsita in public este necesar, conform art. 152 din Codul penal, ca locul unde aceasta se comite sa fie accesibil unor persoane fizice, prezente sau nu, ori, indiferent de natura locului, fapta sa ajunga la cunostinta mai multor persoane sau sa existe posibilitatea, cunoscuta de autor ca, prin mijloacele folosite, publicul sa ia cunostinta despre cele afirmate ori imputate. In raport, cu aceste cerinte, fapta inculpatului de a sesiza organului competent sustragerea unui bun, cu exprimarea banuielii privind pe autor, nu intruneste elementul publicitatii si nici nu materializeaza vointa acestuia de a compromite partea vatamata, cum gresit a retinut instanta. Intrucat, deci, fapta nu intruneste elementele constitutive ale infractiunii prevazute de

art. 206 din Codul penal, se va dispune achitarea inculpatului.

DECIZIE nr. 120 din 1993Calomnie. Proba veritatii.EMITENT: TRIBUNALUL SIBIU - SECTIA PENALA

In cazul infractiunilor contra demnitatii (insulta, calomnia), legiuitorul admite - conform art. 207 Cod penal - ca inculpatul poate dovedi ca afirmatiile sau imputarile pe care le-a facut se refera la fapte adevarate, insa conditia esentiala pentru admiterea si luarea in considerare a probei veritatii este ca afirmatia sau imputatia sa fi fost facuta pentru "apararea unui interes legitim", interes care trebuie sa fie temeinic, necesar si serios. In speta, inculpatul, care nu se afla in nici o relatie cu partea vatamata care sa presupuna vreun interes din partea sa, a afirmat despre partea vatamata ca a intretinut relatii intime cu un coleg de serviciu si fiind actionat in justitie, a solicitat si instanta a admis sa administreze probe pentru dovedirea adevarului faptelor afirmate. Instanta nu a analizat insa existenta vreunui interes legitim din partea inculpatului pentru a face afirmatia respectiva. Or, numai in ipoteza afirmativa, cand, ar fi existat un atare interes, proba veritatii, solicitata de inculpat, putea fi admisa. Partile erau asociati ai unei societati comerciale si intre ei se creasera unele neintelegeri cu privire la activitatea pe care o desfasurau, asa incat era evident ca inculpatul a voit sa discrediteze partea vatamata prin cele afirmate. Iar, aceasta intentie este specifica infractiunii de calomnie.

DECIZIE nr. 1248 din 14 august 1991Calomnie. Proba veritatii. Interes legitim.EMITENT: CURTEA SUPREMA DE JUSTITIE SECTIA PENALA

Imputarea facuta partii vatamate, in public, ca intretine relatii intime cu sotia inculpatului, este susceptibila de proba veritatii, chiar daca acesta este despartit in fapt de sotie si procesul de divort este in curs; de vreme ce, in tot cursul procesului de divort, impacarea intre soti este posibila, interesul de a pune capat relatiilor dintre sotie si partea vatamata este legitim, in sensul prevederilor art. 207 din Codul penal.

Judecatoria Pitesti, prin sentinta penala nr. 791 din 31 august 1990, a condamnat pe inculpatul R.G. pentru savirsirea infractiunii de calomnie prevazuta de art. 206 din Codul penal, savirsita prin aceea ca, in prezenta mai multor persoane, a afirmat ca partea vatamata P.V. intretine relatii intime cu sotia sa. Tribunalul Judetean Arges, prin decizia penala nr. 441 din 15 octombrie 1990, a admis recursul inculpatului, pronuntind achitarea, cu motivarea ca inculpatul a facut proba veritatii celor afirmate. Prin recursul extraordinar declarat in cauza se sustine ca, potrivit art. 207 din Codul penal, proba veritatii nu putea fi facuta, deoarece inculpatul nu poate invoca un interes legitim, fiind despartit in fapt de sotie si in curs de divort cu aceasta. Recursul extraordinar nu este intemeiat.

Potrivit art. 207 din Codul penal, proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savirsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie. Interesul este legitim cind autorul face afirmatia sau imputatia pretins calomnioasa in scopul de a se apara de un rau, pentru a inlatura o stare daunatoare ori pentru a-si valorifica un drept; interesul legitim trebuie sa fie temeinic si serios, afirmatiile facute fiind necesare pentru apararea acestuia. Din probe rezulta ca inculpatul a spus partii vatamate, de fata fiind mai multe persoane, ca intretine relatii cu sotia lui si din aceasta cauza nu se mai intelege cu aceasta. Martorii audiati la cererea inculpatului au confirmat ca partea vatamata a fost in garsoniera locuita de sotia inculpatului, cei doi fiind vazuti plecind impreuna. Rezulta asadar ca inculpatul a savirsit fapta pentru a-si apara un interes legitim - casatoria - si, totodata, a facut proba veritatii celor afirmate, ca partea vatamata intretine relatii cu sotia lui. Imprejurarea ca, la data comiterii faptei, inculpatul se gasea in proces de divort cu sotia sa, fiind despartit in fapt de aceasta, nu confirma opinia - exprimata in recursul extraordinar - ca interesul legitim in apararea caruia ar fi actionat nu este real, intrucit casatoria dainuie pina la raminerea definitiva a hotaririi de divort, impacarea fiind posibila pe tot parcursul procesului. Afirmind ca partea vatamata intretine relatii cu sotia sa si din aceasta cauza nu se mai intelege cu ea, inculpatul a urmarit inlaturarea unei stari daunatoare lui, care a si generat procesul de divort.