La capătul opus al acestei vieţi trăite până în ultima clipă cu poftă de dragoste şi pasiune, se află o existenţă de o intensitate diferită ca nuanţă, cerebralizată şi accelerată la maximum poate tocmai prin presentimentul sfârşitului iminent. Acolo unde destinul nu îngăduie manifestare, imaginaţia completează. Iulia Hasdeu moare la 19 ani de tuberculoză. Boala lentă şi îndelungată obligă adolescenta supradotată intelectual să conştientizeze graba, presiunea timpului scadent. Studiază fără întrerupere, e foarte activă social, scrie încontinuu, dar mai ales se proiectează pe un ecran al unor vremi grandioase care nu vor veni, nici pentru ea, nici pentru ceilalţi, şi chiar îşi imaginează moartea. Iată

un autoportret prezent în acest jurnal fantezist: „Domnişoara Julia Petriceicu Hasdeu, doctor în filozofie, fostă elevă a şcolii practice des Hautes Etudes, va sosi în Bucureşti, împreună cu doamna Hasdeu joi, 19 august 1889. Se ştie că domnişoara Hasdeu, după ce a isprăvit în Paris studiile liceale începute în ţară, trecu acolo bacalaureatul cu menţiune, apoi, după doi ani, ieşi la Licenţă în Litere şi Filozofie cea dintâi pentru toţi candidaţii. Acum, tânăra şi ilustra fiică a marelui nostru erudit, după un stălucit examen de doctorat, susţinut înaintea facultăţii din Paris, se întoarce în ţară pentru câteva săptămâni; apoi va face un voiaj în Germania, Enghiltera şi Italia, pentru a se întări şi mai tare în filozofie şi pictură. După aceea, se va reîntoarce în Paris, unde va lua agregaţiunea de istorie. Aflăm că domnul Sturdza, ministrul Instrucţiunii Publice, doreşte de mult a înfiinţa anume pentru d-ra Hasdeu un post de inspector general al şcolilor de fete primare şi secundare; acest post, după rugăciunea învăţatei domnişoare, va mai aştepta-o până în anul viitor. Se ştie că d-ra Hasdeu a publicat la Paris, la editorul Lemerre în octombrie 1887 un volum de versuri Bourgeons d’Avril, care avu, supt pseudonimul de Armand Camille, un mare succes. Pictor, poetă, filosofă, istoric, bună cantatrice, în toate demnă de numele ce îl poartă, salutăm, dară, pe această gingaşă stea şi-i urăm de a lumina lung timp cerul României şi al lumii întregi.” Iulia Hasdeu scrie un dublu jurnal fantezist, în româneşte, al Iuliei Hasdeu, viitoare regină a României şi a Bulgariei prin căsătoria cu prinţul Ferdinand, onorată în întreaga Europă prin moştenitori, şi, în franceză, cel al artistei Armand Camille, venerată pe tot continentul pentru operele sale teatrale. Finalul şi-l imaginează astfel: „3 februarie 1973. Moartea reginei moştenitoare a României şi a Bulgariei la Cotroceni. Majestatea Sa s-a născut în 1869, pe 14 noiembrie şi l-a avut ca tată pe ilustrul savant şi scriitor român

Bogdan-Tadeu Petriceicu Hasdeu, fiul lui Alexandru-Napoleon Petriceicu Hasdeu, dintr-o veche familie de boieri moldoveni din neam şi descendenţi ai prinţului domnitor Petriceicu având din timpul regelui Sobieţki titlul de prinţi şi fiind înscrişi în Cartea a VI a nobilimii ruse, iar de la începutul secolului al XIX-lea şi titlul de baroni austrieci, iar mamă pe Iulia Falici, dintr-o familie de mineri aurari bogaţi, în Transilvania.”Iulia dă curs imboldurilor seculare ale Hasdeilor de a se apropia de tron şi, măcar imaginar, îşi împinge dubletul gemelar spre suveranitatea regală, fără însă a renunţa la aspiraţiile artistice. În acest fel se identifică, fie şi indirect, cu Carmen Sylva, a cărei nepoată se consideră. Feciorii ei – Carol al II-lea (căsătorit cu Letiţia Bonaparte, fiică a prinţului Victor Bonaparte, preşedinte al Franţei) şi apoi Alexandru (căsătorit cu prinţesa Maria-Margareta a Italiei) – ajung regi, iar fiicele sale, prinţesele Elena-Florica-Iosefina, Letiţia şi Dafna devin, prin căsătorie, regine ale Spaniei, Belgiei şi Danemarcei. Înţeleaptă, blândă faţă de supuşi, înzestrată artistic, Iulia - Armand Camille, regină şi autoare, se imaginează ca model universal de întemeietor de stirpe de matrice matriarhală. Nimic însă despre pasiuni de dragoste nu este revelat şi, probabil, nici considerat relevant, planurile măreţe nu includ astfel de manifestări plebee, decât în treacăt şi cu scopuri precise, de asigurare a descendenţei. Pasiunile netrăite nu pot fi descrise. Iulia Hasdeu probabil urma să-şi întâlnească marea dragoste, altundeva, altcândva... Două modele de viaţă şi, în fond, profund umane. Să fie vorba oare şi de opoziţia bărbat-femeie?

urnal Fantezist - Iulia Hasdeu

In stoc (actualizat acum 38 minute)

25.07  lei 

Cod: VES973-9418-69-4Disponibilitate: In stoc [actualizat acum 38 minute]An aparitie: 2010Autor: Iulia HasdeuEditia: IIEditura: VESTALA

Mai multe detalii Fii primul care comenteaza

Jurnalul imaginar al Iuliei Hasdeu ne impresioneaza prin amploarea constructiei temporale, prin schelaria de linii vitale paralele, care se intersecteaza, se arcuiesc sau graviteaza in jurul personajelor centrale, destul de bine conturate ca entitati cu vointa, gandire si actiune proprie.     Dar ne cucereste, in gradul cel mai inalt - si in aceasta consta valoarea lui artistica - prin calmul egal cu sine al naratiunii, prin linistea, ce ascunde nelinistea existentiala a autoarei, aflata in pragul mortii, prin seninatatea si parca zambetul increzator cu care poeta isi priveste desfasurarea viitoare a vietii pana dincolo de o suta de ani, cand ea stia precis ca mai are de trait cateva clipe.      Cat a trebuit sa se infraneze si cat va fi strigat in launtrul ei spre a ajunge la acest olimpianism al privirii senine, care constituie atributul cel mai inalt al artei!      Jurnal de creatie, jurnal de prelungire a existentei dincolo de limitele impuse de destin, jurnal de sondare a propriilor afunduri sufletesti, jurnal al unei vointe mai puternice decat moartea, Jurnalul fantezist - , ce vede lumina tiparului abia dupa o suta douazeci de ani de la stingerea din viata a autoarei - e cu adevarat o carte de exceptie.

Doamna Crina Bocşan Decusară a citit fragmente din Jurnalul fantezist al Iuliei Hasdeu, cca 300 pagini, multe file fiind în franceză şi traduse în română. Un jurnal foarte special, poate unic în lume, nu numai în literatura noastră, căci, scris în ultimii 3 ani de viaţă ai foarte tinerei autoare, deci până în 1888, reprezintă un fals jurnal ce se desfăşoară în viitor, până în anul 1976, încheindu-se cu moartea autoarei, la 105 ani. Îndeobşte ne este greu să scriem despre lucruri care se află sub ochii noştri sau despre evenimente din trecut, pe care ne străduim să le reconstituim din amintiri: O probă deosebit de grea, pe care nu o trec cu bine decât cei privilegiaţi, marile talente, stârnind admiraţia întregii lumi. Iar această adolescentă genială, după zilnicele studii draconice, care îi uimeau pe sorbonarzi, scrie, în nopţile ei de insipraţie şi visătorie înaltă, ferită de ochiul părinţilor, la adăpostul tainei, despre lucruri ce se vor întâmpla în viitor, peste un deceniu două, chiar peste o jumătate de secol – şi o face cu un spirit pătrunzător şi deopotrivă laborios, de o mare acuitate. Dar ce altceva este geniul? Ceea ce face excelanţa acestui jurnal adunat din zeci de caiete, este chiar faptul că sunt descrise cu maximă precizie, în detaliu, scene pur imaginare din viitorul societăţii româneşti, din înalta societate şi de la curtea regală, iar dintre aceste scene, spre uimirea entuziastă a cititorului, multe s-au întâmplat apoi cu adevărat, deci tânăra Iulia a avut un simţ al previziunii cu totul ieşit din comun. Nişte premoniţii care uluiesc. La anul 1887 este descrisă Unirea cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Acesta este doar un exemplu, dintre atâtea. Se impune o reeditare a acestui jurnal, care nu este fantezist, cum l-a numit editorul, ci vizionar, în cel mai propriu sens al

cuvântului. El trebuie în mod obligatoriu să fie însoţit de sutele de desene şi schiţe care însoţesc fiecare pagină de jurnal a genialei copile. Se fac referiri la zecile de piese de teatru pe care le-a scris sau doar le-a schiţat acţiunea, la numele de actori, muzicieni, pictori savanţi, oameni politici etc. care s-au făcut apoi celebri în epocă. Consider că aceste materiale ar trebui preluate de Academie, care să le valorifice într-o ediţie critică, la cel mai înalt nivel, cu autoritatea pe care şi-a câştigat-o în timp.

Exuberantă, în limitele pe care le avea la dispozitie, sub atenta supraveghere a părintilor, studenta pariziană îsi află portita de evadare în lecturi – mai ales ale clasicilor si romanticilor –, asternând ea însăsi, pe hârtie, gânduri si emotii, fie sub formă versificată, fie sub formă de însemnări memorialistice – disparate, risipite printre alte note –, realizând în joacă (?!) poate unul dintre cele mai ciudate si originale jurnale posibile, căci autoarea nu se referă la trecutul, ci la viitorul ei. Sub pseudonimul Camille Armand, ea se închipuie o scriitoare celebră, o pictorită de mare notorietate, adulată si cultivată în cercurile înaltei societăti – în anturajul Casei regale, înconjurată de ziaristi si de actori cu nume de rezonantă, evident fictive – ultima însemnare este datată 4 ianuarie 1979, când consemnează lapidar: „Astăzi dimineată la ora 6,40 a murit regina Maria a României. Regele si printesa Margareta sunt disperati, ca de altfel si printul Alexandru. Poporul este deceptionat. Regina mostenitoare, căreia tânăra regină îi era nepoată, s-a arătat foarte impresionată de această veste tristă pe care a primit-o la Cotroceni. Regina cea tânără, născută în 1921 avea numai patruzeci si nouă de ani”. Las la o parte amănuntul că în 1979 la Cotroceni se afla Presedintele Republicii Socialiste România si fac o simplă socoteală privind viata memorialistei, ce se confundă cu aceea a Iuliei Hasdeu, reiese cu plăcută surprindere că aceasta ar fi avut vârsta matusalemică de 110 ani, ceea ce probează elocvent asupra jocului de-a jurnalul intim. Uneori acest jurnal este scris la persoana a treia, ca si cum însăsi Iulia ar fi depus mărturie asupra vietii si activitătii dublurei, sosiei (?!) sale: „Armand Camille este la Roma, unde a sosit aseară. A fost primită ca o regină. Ministrul României la Roma, un aghiotant al regelui Italiei trimis de seful său cu un imens buchet de flori (…) au întâmpinat-o la gară pe eminenta artistă, cu aclamatii entuziaste (…) La ora nouă si un sfert trăsura, pe care o multime numeroasă o urmase cu ovatii, se opri la peronul palatului. În capul scărilor regele, înconjurat de suita sa, îi oferi bratul distinsei poete urându-i bun venit”[3]. Etc. Însemnarea datează pentru 1944. Un tablou de pace si mondenitate absolută îsi imagina studenta pariziană, din ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, încrezătoare într-un viitor edulcorat al Europei, al omenirii, fericite, fără a bănui măcar ce final zbuciumat de război mondial avea să marcheze Italia acelui an. La drept vorbind nici nu i se putea cere asa ceva. Ea îsi construia un viitor de butaforie elegantă, visând o împlinire pe care, de prin 1883, de când „contractase (…) o răceală cu urmări, o bronsită din acelea care se stie când si cum începe, dar nu când si cum se termină“, scrie C. Manolache, biograful ei[4], începuse a-si presimti tragicul sfârsit, fără a-l împărtăsi însă celor din jur, cărora caută a le oferi, în continuare, motive de exaltată satisfactie, în vreme ce în taina singurătătii sale, scria asemenea versuri; „Eu nu urăsc viata, de moarte nu mi-e teamă,/ Că ea este lumină puternică si caldă,/ Chiar muribundul – care în pacea ei îl cheamă – / Sub pleoape obosite privelisti noi îsi scaldă.// Dar sufletul se-avântă-n necunoscuta lume/ Si-n alte corpuri trece, când poate sti să ierte;/ Asa din cupa sacră cu totii bem, anume,/ Si niciodată, nimeni, nu poate s-o desarte” (Moartea)[5].

Jurnalul nu este, totusi, unul fictiv, în adevăratul înteles al cuvântului. Iulia Hasdeu îsi trăieste în paginile sale, stările emotionale, succesele, îndoielile, suferintele pe care ar fi putut să le cunoască dacă destinul, prea brutal în cazul ei, i-ar fi îngăduit. „Iulia Hasdeu – notează cu îndreptătită observatie Crina Bocsan-Decuseară – sub masca personajului ei imaginar, în a cărui existentă tânăra se lasă identificată, se consideră învingătoare (…) Memoria ei extraordinară proiectează evenimente în viitor”[14], evenimente ce n-au nici o legătură cu istoria, cu societatea, cu realitatea concretă, dar sunt cu evidentă tulburătoare mărturii ale unei realităti interioare ale unui suflet bulversat de boala cu care se lupta si pe care, era perfect lucidă, numai în acest mod o putea depăsi. O întreagă literatură a tuberculosilor există la finele secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea. Ea ilustrează stări ale disperării, ale revoltei, ale prăbusirii sau ale cinismului, niciodată însă, până la Iulia Hasdeu, si nici de la ea încoace, nu produce pagini de o atât de luminoasă împăcare de sine, de liniste si linistitoare asumare a unei perspective de înnobilare sufletească într-o iluzorie lume, într-un viitor… posibil doar în vis, pe care constiinta istoriei literare să i-l asigure totusi. Din acest punct de vedere opera sa e o promisiune certificată. Cât despre prezenta ei reală în lumea aceasta, a fost, paradoxal, iluzorie, asa cum a si vrut să o întelegem atunci când, în jurnalul său fictiv, îsi făcea radiografia existentialitătii sale astfel: „Ea nu a cunoscut – la drept vorbind – nici dragostea maternă, nici dragostea frătească; a fost lipsită de afectiunea unui sot, a unui frate sau a unui copil; ea a dat tot ce a avut ca dragoste studiului si acolo a căutat afectiunea pe care nu o găsise în altă parte. A avut prea multă iubire în inimă (…) Ce chin înfiorător. Să te simti făcută pentru a iubi si să nu afli o inimă care să răspundă afectiunii tale, asta copleseste, ucide”.