knut hamsun - pan victoria

8/18/2019 Knut Hamsun - Pan Victoria

1/144

KNUT HAMSUN

PAN VICTORIA

„Celebritatea la care a ajuns Knut Hamsun după ce i s-a decernat PremiulNobel pentru literatur ă mi-a dat o mare satisfir ie personală ; după pă rerea mea,niciodat ă aceast ă distincţ ie nu a fost mai meritat ă .” THOMAS MANN

PAN. Din însemnă rile locotenentului Thomas Glahn în ultimul timp m-amgâ ndit mereu la zilele f ă r ă noapte ale verii din ţ inutul Nordiand. Mă gâ ndesc lade, la cabana în care am loouit şi la pă durea care se întindea îndă r ă tul ei. Apoiîncep să a ştern în scris unele lucruri, ca să -mi mai omor timpul şi să mă distrez. Zilele trec foarte încet; nu reuşesc să le fac să se scurgă at â t de repedepe câ t a ş dori; totuşi, duc o via ţă dintre cele mai vesele. Sunt mulţ umit de toate

– şi cei treizeci de ani ai mei nu înseamnă nicidecum o v â rst ă apă să toare. Cucâ teva zile în urmă , am primit două pene trimise de departe, de o persoană carenu mi le datora, două pene învelite într-o coală de hâ rtie de corespondenţă marcat ă cu o coroană şi pecetluit ă cu cear ă . Mia buourat foarte mult să v ă dnişte pene de o culoare at â t de diabolic de verde. Încolo, nu suf ă r de nimicafar ă doar de dureri reumatice, care apar din câ nd în câ nd în piciorul st â ng,consecinţ ele unei r ă ni provenite de la o împuşcă tur ă . Dar rana s-a vindecat demult. Cititorul va gă si o not ă b i o – b ibii ogra fie asupra lui Knut Hamsun în

volumul „Foamea”, apă rut în aceea şi colecţ ie o dat ă cu volumul de fa ţă . Îmi amintesc că în urmă cu doi ani mi se pă rea că timpul trece foarterepede, cu mult mai repede decâ t acum; aproape că s-a scurs o var ă întreagă pâ nă să -mi dau bine seama de aceasta. Acum doi ani, în 1855 – dar despre

asta scriu doar pentru plă cerea mea – mi s-a înt â mplat ceva sau poate am visat numai. Am uitat multe amă nunte ale acestor înt â mplă ri, fiindcă aproape nu m-am mai gâ ndit la de de atunci; îmi aduc totuşi aminte că nopţ ile erau foarteluminoase. De asemenea, că aproape toate mi se pă reau neobişnuite atunci;anul avea două sprezece luni, dar noaptea era lumină ca ziua şi pe cer nu seză rea nici o stea. Iar oamenii pe care-i înt â lneam erau ciuda ţ i; erau altfel decâ tcei pe care-i cunoşteam de mai înainte; câ teodat ă era suficient ă o singur ă noapte ca să se transforme din copii în oameni maturi în toat ă puterea


2/144

ouv â ntului. Nu erau nici un fel de farmece la mijloc, dar nu mai v ă zusemînainte ceva asemă nă tor. V ă asigur că nu. Într-o casă mare, v ă ruit ă în alb, jos, pe ţă rmul mă rii, am înt â lmit opersoană care m-a preocupat un timp. Dar acum nu-mi mai aduc mereuaminte de ea, ba a ş putea chiar să spun că am uitat-o de tot; în schimb, îmi

amintesc de toate celelalte, de strigă tul pă să rilor de mare, de v â nă toarea mea înpă dure, de nopţ ile mele, de toate ceasurile calde ale verii. De altfel, persoanaiamintit ă am cunoscut-o numai datorit ă unei simple înt â mplă ri; f ă r ă aceaînt â mplare, nu mi-ar fi r ă mas în memorie nici mă car o singur ă zi. Din cabanamea puteam să ză resc o puzderie de insule, ostroave şi st â nci, o parte a mă rii,câ teva piscuri de munţ i în zarea albastr ă , iar în spatele cabanei se întindeapă durea, o pă dure nesf â r şit ă . Eram plin de bucurie şi de recunoştinţă pentruparfumul r ă dă cinilor, al frunzişului şi fa ţă de mireasma pă trunză toare apinilor, care aminteşte de mirosul de mă duv ă ; numai în pă dure îmi regă seamliniştea, echilibrul sufletesc, numai aici îmi ref ă ceam for ţ ele. Cutreieram înfiecare zi dealurile împă durite, însoţ it de Esop, şi nu doream nimic decâ t să pot continua să merg a şa zi de zi, cu toate că pe jos încă era ză padă şi mult noroi.Singurul meu prieten era Esop; acum o am pe Cora, dar pe vremea aceea îlaveam pe Esop, câ inele pe care mai t â rziu l-am împuşcat. Adesea, seara câ nd după v â nă toare, mă întorceam la cabană ,simţă mâ ntul cald de a mă afla acasă mă str ă bă tea din creştet pâ nă în t ă lpi,dâ ndu-mi fiori de plă cere; ist ă team de vorbă cu Esop, spunâ ndu-i câ t de binene merge. A şa, (spuneam eu, acum facem focul şi frigem o pasă re… ce pă rereai? Iar după ce totul era igata şi după ce mâ ncam, Esop se t â ra la locul să u, iar eu îmi aprindeam pipa, mă lungeam pe patul de campanie şi ascultam lafoşnetul lin al pă durii. V â ntul adia uşor spre colibă şi puteam auzi desluşit

strigă tul cocoşului de munte, departe, printre dealuri. Încolo, era liniştedeplină . De multe ori adormeam îmbr ă cat şi nu mă trezeam decâ t după cepă să rile de pe mare începeau să strige. Iar câ nd priveam pe fereastr ă , ză reamclă dirile mari, albe ale portului, debarcaderele de la Sirilund, bă că nia unde îmicumpă ram pâ inea – apoi st ă team un timp şi mă minunam că mă aflu aici, într-o cabană , la marginea unei pă duri din Nordiand. Ungă vatr ă , Esop îşi scutura trupul lung şi subţ ire f ă câ nd să -i ză ngă nezgarda, că sca, dă dea din coadă , iar eu mă sculam repede după aceste trei,patru ore de somn, odihnit şi tare bucuros. A şa au trecut multe nopţ i. Îl. N-are decâ t să plouă şi să fie furtună . Aceasta nu înseamnă neapă rat uninconvenient. Adesea te poate cuprinde, chiar pe o zi ploioasă , o bucurie caresă te facă să te izolezi şi să doreşti să pă strezi numai pentru tine aceast ă fericire intimă . Începi să priveşti drept înainte, din câ nd în câ nd r â zi discret şiapoi te uiţ i şi în jur. La ce te gâ ndeşti oare? Un geam curat într-o fereastr ă , o


3/144

rază de soare care pă trunde prin acest geam, o perspectiv ă spre un pâ r â ia ş saupoate un petic de azur printre nori. Nu e nevoie de mai mult. În alte momente, nici mă car înt â mplă rile cele mai neobişnuite nu reuşescsă te scoat ă din toropeală ; poţ i chiar în mijlocul unei să li de bal să r ă mâ iindiferent, să nu iei parte la ceea ce se înt â mplă în jur. Că ci izvorul tuturor

supă r ă rilor şi bucuriilor se află în noi înşine. Îmi aduc aminte de o zi anumit ă . Cobor â sem la mare. M-a surprinsploaia şi m-am refugiat sub un adă post pentru bă rci. Am fredonat puţ in, darf ă r ă bucurie şi f ă r ă melodie, numai ca să mai treacă timpul. Esop era cu mine;s-a a şezat ciulind urechile; am încetat să mai fredonez şi am început să ascultşi eu; afar ă se aud voci, se apropie oameni. O înt â mpiare, ei bine, o înt â mplarefoarte firească ! Doi domni şi o fat ă intr ă în mare grabă sub acoperişul sub carest ă team şi eu. Ei îşi spun r â zâ nd: — Repede! Aici ne putem adă posti pâ nă va sta ploaia! M-am ridicat. Unul dintre domni avea plastronul de la că ma şă nescrobit şi acestaat â rna acum, după ce fusese înmuiat de ploaie, ca un sac; în plastron eraînfipt ă o agraf ă cu diamante. Purta ghete lungi, ascuţ ite, care îi dă deau puţ inaspectul unui dandy. L-am salutat, era domnul Mack, l-am recunoscut,negustorul de la care cumpă ram pâ ine. Mă invitase odat ă chiar la el acasă , darnu fusesem încă . — A, lume cunoscut ă ! spuse el, ză rindu-mă . Ne duceam spre moar ă şiam fost nevoiţ i să ne întoarcem din drum. Ce vreme! Dar câ nd mai veniţ i laSirilung, domnule locotenent? Apoi mi-l prezent ă pe domnul cel mic, cu barbă neagr ă , care-l însoţ ea: un medic din comuna vecină . Fata îşi ridică puţ in voalul şi începu să vorbească încet cu Esop. M-am

uitat la jacheta ei; după că ptuşeală şi după butoniere am putut să -mi dauseama că era revopsit ă . Domnul Mack mi-a prezentat-o: era fiica sa, Edvarda. Edvarda mi-a aruncat o privire prin voal, apoi a continuat să vorbească în şoapt ă cu câ inele şi i-a citit numele pe zgardă . — A şa, te cheamă Esop… doctore, cine-a fost Esop? Nu-mi mai aducaminte decâ t că a scris fabule. Nu era cumva din Friigia? Eu nu mai ştiu… Un copil, o fat ă de şcoală . M-am uitat la ea, era înalt ă , dar încă neîmplinit ă , cam de vreo cincisprezece, şaisprezece ani, cu mâ ini lungi,

bronzate; f ă r ă mă nuşi. Poate că tocmai în după -amiaza aceea că utase într-oenciclopedie la „Esop” ca să se pună la punct cu acest capitol. Domnul Mack m-a întrebat cum merge cu v â nă toarea. Ce v â nam depreferinţă ? îmi putea oricâ nd pune ia dispoziţ ie una dintre bă rcile sale, nuaveam decâ t să -i spun. Doctorul nu a scos nici un cuv â nt. La plecarea lor, amobservat că doctorul şchioapă t ă puţ in şi că se foloseşte de un baston. Am luat-o spre casă în aceea şi dispoziţ ie fadă şi am început să fredonezcu indiferenţă . Aceast ă înt â iâ nire sub adă postul pentru bă rci nu-mi f ă cuse nicio impresie deosebit ă ; lucrul de care îmi aminteam cel mai bine era plastronul


4/144

înmuiat de ploaie al domnului Mack, în care era înfipt ă o agraf ă cu diamante –udat ă şi aceea – şi f ă r ă o str ă lucire deosebit ă . III. Afar ă , în fa ţ a cabanei, se afla o piatr ă mare, cenuşie; pă rea că mă priveşte cu prietenie, ca şi câ nd m-ar vedea câ nd sosesc şi m-ar recunoa şte.

Câ nd plecam diminea ţ a, treceam bucuros prin fa ţ a pietrei, şi mi se pă rea că lasîn urmă un prieten bun, care mă a şteapt ă pâ nă la întoarcere. Sus, în pă dure, începea v â nă toarea. Poate împuţ eam ceva, poate nu… Dincolo de insule se întindea marea, într-o nemişcare apă să toare. Opriveam adesea de sus, de pe culmea dealurilor; câ nd vremea era liniştit ă ,cor ă biile parcă nu înaintau de loc; puteam vedea uneori aceea şi pâ nză timp detrei zile în şir, mică şi albă ca un pescă ruş plutind pe ape. Dar de îndat ă ce

v â mtul îşi schimba direcţ ia, munţ ii din depă rtare deveneau aproape invizibili,se apropia furtuna, furtună dispre sud-vest, iar eu asistam la acest spectacolmă reţ . Totul pă rea înv ă luit în fum. Pă mâ ntul se înv ă lmăşea cu cerul, marea seridica zv â rcolindu-se într-un bizar dans aerian, desemnâ nd siluete de oameni,cai şi fanioane care fluturau. St ă team adă postit sub o st â ncă şi mă nă pă deau osumedenie de gâ nduri, eram cuprins de o tot mai puternică încordaresufletească . Dumnezeu ştie, îmi ziceam, la ce-mi va mai fi dat să fiu martorast ă zi şi de ce marea mi se deschidea în fa ţ a ochilor. Poate că în momentulacesta ză resc centrul pă mâ mtului, unde totul se agit ă , totul fierbe; Esop eraneliniştit şi din câ nd în câ nd îşi ridica botul adulmecâ nd; parcă era în pragulunei boli; îi tremurau picioarele. Fiindcă nu-i spuneam nimic, se a şeză jos, lapicioarele mele, holbâ ndu-se şi el la mare. Nu se auzea nimic care să semene a

voce omenească , nici un cuv â nt, nimic, în afar ă de tumultul descă tuşat alelementelor. Departe, în larg, se ză rea o st â ncă izolat ă . Apa mă rii îmbr ăţ işa

st â ncă izbind-o cu furie şi se urca în sus ca o spirală dement ă , ca un zeu almă rii, care parcă ieşise şiroind din adâ nouri spre a contempla universul,împr ăştiind spuimă în toate direcţ iile, cu pă rul şi barba înv â rtejindu-i-se în

jurul capului ca o roat ă ; apoi se cufunda din nou în abis. Iar în toiul furtunii, un vapora ş negru ca un că rbune înainta spre ţă rm… După -amiază , câ nd am cobor â t pe chei, vapora şul cel negru intrase înport; era vasul-poşt ă . Pe chei se aflau o mulţ ime de oameni veniţ i să ureze bun-sosit oaspetelui rar; am observat că toţ i, f ă r ă excepţ ie, aveau ochii alba ştri.

Afar ă de aceast ă asemă nare însă , ei se deosebeau total unii de alţ ii. Ceva mai la o parte st ă tea o fat ă cu un batic alb de lâ nă pe cap; avea pă rul negru ca panacorbului, contrast â nd puternic cu baticul cel alb. Se uit ă curioasă la mine, lahainele mele de piele, apoi la arma mea; câ nd i-am adresat câ teva cuvinte, s-a

jenat şi şi-a întors privirile în alt ă parte. I-am spus: Ar trebui să por ţ i mereu baticul ă sta alb, te prinde bine. În acela şi moment s-a apropiat de ea un bă rbat cu mâ inile şi picioarele mari, purt â nd o că ma şă de Islanda, şi spunâ ndu-i„Eva”. După toate aparenţ ele, era fiica lui. Îl cunoşteam pe acest om greoi: erafierarul, fierarul din localitate. Cu câ teva zile înainte, îmi schimbaseînchiză torul la una din puştile mele…


5/144

Iar ploaia şi v â ntul îşi îndeplineau menirea, topind încetul cu încetultoat ă ză pada. Câ teva zile a fost vreme mohor â t ă şi rece; ramurile putredetrosneau iar ciorile se adunau în câ rduri mari şi croncă neau. Dar asta n/u aţ inut mult; într-o diminea ţă , soarele care pâ nă atunci nu se ar ă tase, a r ă să ritdincolo de pă dure. Câ nd v ă d soarele r ă să rind, mă str ă bate din creştet pâ nă în

t ă lpi o rază de bucurie. Îmi arunc puşca pe umă r cu un sentiment de t ă cuttriumf. IV în vremea aceea nu duceam lipsă de v â nat; împuşcam tot ce doream:iepuri, cocoşi de miunte, gă inuşe – iar dacă se înt â mpla să fiu jos, la ţă rmulmă rii, şi dă deam de vreo pasă re de apă , o v â nam şi pe aceea. Erau vremuri

bune, zilele erau lungi şi aerul curat. Mă echipam pentru câ te două zile şiplecam în munţ i pâ nă sus, pe culmi, unde înt â lneam laponi cu reni. Aceştia îmidă deau ca ş, nişte roţ i mici de ca ş, gras, mirosind a ierburi. Am fost acolo în maimulte r â nduri. Câ nd mă înapoiam acasă , împuşcam de fiecare dat ă câ te opasă re şi o puneam în raniţă . Apoi îl legam pe Esop. Jos, la depă rtare de omilă , ză ream marea; pereţ ii st â ncilor erau uzi şi înnegriţ i de apa care curgea înşuviţ e fine, picur â nd într-una cu aceea şi melodie. Câ nd mă a şezam să contemplu acest tablou, susurul apei în că dere, care se auzea pâ nă departe încreierul munţ ilor, f ă cea să -mi treacă timpul mai repede. Îmi spuneam: acummelodia asta se scurge nesf â r şit ă în monotonia sa, şi nimeni nu o aude, nimeninu se gâ ndeşte la ea, totuşi ea continuă la infinit! Câ nd auzeam acest murmur,nu mi se mai pă rea că munţ ii erau pustii. Adesea, se înt â mplau urmă toarele:un tunet puternic zguduia pă mâ ntul, apoi dintr-o st â ncă se desprindea un

bloc, care se pr ă buşea în mare lă sâ nd îm urmă o dâ r ă groasă de praf ca unfum; în acela şi moment, Esop îşi ridica botul şi adulmeca mirat mirosul deîncins, cu care nu era obişnuit. Acolo unde apa provenit ă din ză padă f ă cuse

cr ă pă turi în st â ncă era destul o împuşcă tur ă sau chiar şi numai un strigă tputernic spre a desprinde un bloc mare de st â ncă şi a-l face să sepr ă buşească … Trecea o or ă , poate şi mai mult – timpul se scurge at â t de repede! Apoi îldezlegam pe Esop, aruncam tolba pe celă lalt umă r şi porneam spre casă . Ziuaera pe sf â r şite. Jos, în pă dure, regă seam f ă r ă greutate vechea mea că rarecunoscut ă , o f âşie îngust ă , cu cotituri dintre cele mai ciudate. L ă sam în urmamea o cotitur ă după cealalt ă , f ă r ă grabă , că ci acasă nu mă a ştepta nimeni;mergeam liber oa un st ă pâ n, treceam prin aceast ă pă dure pa şnică f ă r ă nici ceamai mică grabă . Toate pă să rile t ă ceau, doar cocoşul de munte câ nta îndepă rtare; de altfel, el câ nta totdeauna. Ieşind din pă dure, am ză rit două persoane care mergeau înaintea mei; le-am ajuns din urmă : una era domnişoara Edvarda – am recunoscut-o şi amsalutat-o – în spatele ei mergea doctorul. A trebuit să ile ar ă t puşca; mi-aucercetat busola, tolba; i-am poftit la cabana mea şi mi-au f ă gă duit că vor veniîntr-o zi. Se înserase. M-am întors acasă şi am a ţâţ at focul, am fript o pasă re şi amcinat. Mâ ine e iar o zi…


6/144

Linişte şi t ă cere peste tot. Stau r ă sturnat pe pat pâ nă t â rziu şi privescafar ă , pe fereastr ă . O str ă lucire feerică înv ă luia pă mâ ntul şi pă durea; soareleasfinţ ise şi colorase orizontul cu o lumină roşie, densă , care st ă tea nemişcat ă în zare, ca untdelemnul. Cerul era senin peste tot; îmi cufundam privirile înaceast ă mare imensă şi aveam senza ţ ia că privesc centrul universului, că inima

îmi bate cu că ldur ă la contactul cu acest spa ţ iu vid, ca şi câ nd s-ar afla într-iun loc foarte prielnic. Dumnezeu ştie, îmi ziceam, de ce seara orizontul secolorează în violet şi auriu. Poate că acolo sus, în sâ nul universului, este vreosă rbă toare, o festivitate mă rea ţă , cu acompaniament de muzică stelar ă şi cuplimbă ri cu bă rcile pe fluvii. A şa pare să fie! Apoi închideam ochii şi îmiînchipuiam că sunt şi eu într-funa din acele bă rci – şi prin minte îmi treceautot felul de gâ nduri. A şa au trecut câ teva zile… Hoină ream prin împrejurimi şi observam cum ză pada se transforma înapă şi cum ghea ţ a se topea. Zile întregi mu tr ă geam nici un singur foc de armă ,dacă aveam destule provizii în cabană ; în timpul liber hoină ream f ă r ă să mă gâ ndesc de câ t ce repede trecea timpul. Oriîncotro îmi îndreptam pa şii, erau lafel de multe de v ă zut şi de auzit; totul se transforma de la o zi la alta, pâ nă şisă lciile şi ienupă rul a şteptau parcă primă vara. Câ teodat ă mă duceam pâ nă lamoar ă , care era încă prinsă într-o carapace de ghea ţă : dar de jur-împrejur,pă mâ ntul era bă tucit de cine ştie câţ i ani, ar ă t â nd că oamenii veniser ă cu saciide gr â ne în spinare şi mă cinaser ă conţ inutul lor. Treceam pe acolo ca printreoameni, iar pe pereţ i erau zgâ riate multe litere şi date care ar ă tau diferiţ i ani. Oare să mai „crini? Nu, mu! Doar îincă puţ in, pentru plă cerea mea şipentru că – povestind cum ia sosit primă vara acum doi ani şi cum ar ă tapă mâ ntul atunci – fac ca timpul să par ă mai scurt. Mai înt â i, pă mâ ntul şi

marea au început să aibă un anumit parfum, asemă nă tor mirosului de sulf alfrunzişului veohi, care putrezea în pă dure. Coţ ofenele zburau cu r ă murale încioc şi îşi f ă ceau cuiburi. După câ teva zile, pâ raiele: S-au umflat şi au începutsă vină spumegâ nd ia vale; apoi a apă rut ici şi colo câ te un fluture, iar pescariise îmapoiau acasă de prin locurile unde îşi aruncaser ă nă voadele. Cele două iahturi ale negustorului soseau pline cu peşte şi ancorau în fa ţ a celei mai maridintre insule. Aceasta se umplea de anima ţ ie, de neîncetatul du-te-vino aloamenilor care urmau să usuce peştele. Toate acestea le vedeam bine de lafereastra mea. Dar pâ nă la cabană nu ajungea nici un fel de zgomot; de fapt, continuamsă r ă imâ n tot singur. Din câ nd în câ nd, trecea câ te cineva: astfel, într-o zi, am

v ă zut-o pe Eva, fiica fierarului; îi apă ruser ă câţ iva pistrui pe nas. — Unde te duci? am întrebat-o. — În pă dure, r ă spunse ea încet. Avea o funie în mâ nă , ca să lege lemnele,iar pe cap avea baticul alb de lâ nă . M-am uitat după dâ nsa, dar ea nu şi-aîntors privirile. Apoi, pâ nă să mai v ă d iar ăşi pe cineva, au trecut câ teva zile.


7/144

Primă vara era tot mai aproape şi pă durea arbora un veşmâ nt de culoaredeschisă . Era o mare plă cere să vezi sturzii care st ă teau în v â rful copacilor,priveau spre soare şi ţ ipau; adesea mă sculam încă de la ora două noaptea casă iau şi eu parte la bucuria ce cuprindea pă să rile şi celelalte animale câ ndr ă să rea soarele.

Primă vara ajunsese desigur şi la mine – şi simţ eam cum sâ ngele îmipulsa puternic prin vine, zv â cniind ea nişte pa şi energici. St ă team în cabană şimă gâ ndeam să fac o „revizie” a uneltelor mele de pescuit; totuşi, nu mă urneam de loc; parcă pusese st ă pâ nire pe mine un presentiment plă cut şitotodat ă nedesluşit. Deodat ă , Esop se ridică de jos, se opri în loc şi latr ă scurt.Spre cabană veneau mai multe persoane. Mi-am scos în grabă cascheta. La uşă se şi auzea vocea domnişoarei Edvarda. Fata şi doctorul veneau să -mi facă

vizita amicală pe care mi-o f ă gă duiser ă . — Da, este acasă , am auzit-o spunâ nd. Apoi s-a apropiat şi mi-a întinsmâ na f ă r ă nici un fel de fasoane, întocmai ea o fetiţă . Am treout pe aici şi ieri,dar nu era ţ i acasă , spuse ea. S-a a şezat pe patul meu de campanie, pe pă tur ă , şi s-a uitat în jur prinîncă pere; doctorul a luat loc lâ ngă mine pe banca cea lungă . Am discutat deunele şi de altele. Le-am vorbit despre speciile de v â nat ce se aflau în pă dure şile-am ar ă tat pe care dintre acestea nu aveam voie să le mai v â nez fiindcă erauocrotite. În momentul de fa ţă era oorotit cocoşul de munte. Doctorul nu a spus nici de data aceasta prea multe: dar câ nd a dat cuochii de cutia mea cu praf de puşcă , pe care se afla figura unui Pan, a începutsă explice mitul legat de acest zeu. — Dar, spuse Edvarda pe nea şteptate, ce o să aveţ i de mmcare dacă , laun moment dat, toate animalele var fi ocrotite?

— Peşte, am r ă spuns eu. Mai ales peşte. De mmcare se gă seşte oricâ ndceva. — Dar puteţ i să veniţ i şi să mâ nca ţ i la noi, spuse ea. Anul trecut a stat încabana dumneavoastr ă un englez; venea şi el de multe ori şi lua masa la noi. Edvarda mi-a aruncat o privire şi eu i-am aruncat o privire Edvardei. Înmomentul acela am simţ it că se îndreapt ă spre mine ceva asemă nă tor unuisalut mâ ngâ ios şi fugar. Asta se datora primă verii şi unei zile foarte senine, mi-am zis mai t â rziu. În plus, îi admiram şi spr â ncenele arcuite. Ea a mai spusceva şi cu privire la locuinţ a mea. Îmi că ptuşisem pereţ ii cu tot felul de piei şipene de pă să ri; pe dină untru, cabana semă na cu un bâ rlog. Ea a încuviinţ atcompara ţ ia. — Da, este ca un bâ rlog, f ă cu ea. Întrucâ t în momentul acela nu aveam nimic să le ofer oaspeţ ilor, ampropus să le frig o pasă re, pe care apoi urmau s-o mă nâ nce cu mâ na, ca

v â nă torii. Aceasta ar putea să fie amuzant. Şi m-am apucat să frig pasă rea. Edvarda povestea despre englez. Era un om mai în v î-rst ă şi ciudat, care

vorbea singur. Era catolic


8/144

— Şi oriunde mergea, lua cu el o carte mică de rugă ciuni, cu litere negreşi roşii. — Nu era cumva irlandez? întrebă doctorul. — Irlandez? — Desigur, dacă era catolic.

Edvarda roşi, bâ l-bâ i ceva şi-şi întoarse privirile în alt ă parte. — Ei da, poate că era irlandez. Şi din momentul acela, vioiciunea i-a dispă rut. Mi-a pă rut r ă u deEdvarda şi, vr â nd să dreg lucrurile, am spus: — Fireşte, aveţ i dreptate, era englez; irlandezii nu vin în Norvegia. Ne-am înţ eles ca într-o zi să facem o plimbare cu barca şi să vedem loculunde se usucă peştele… După ce, la plecare, îmi condusesem oaspeţ ii mei o bucat ă de drum, m-am întors şi am început să -mi repar uneltele de pescuit. Nă vodul st ă tuseat â rnat în cuiul de la uşă şi mai multe ochiuri se stricaser ă din cauza ruginii;am ascuţ it câ teva câ rlige şi am înnodat firul la capul undiţ ei. Câ t de greu era să fac ceva ast ă zi! Prin cap îmi treceau tot felul de gâ nduri, mi se pă rea că f ă cusem o greşeală că o lă sasem pe Edvarda să şadă pe patul de campanie, înloc să -i ofer loc pe canapea. D într-o dat ă , mi-au apă rut înaintea ochilor fa ţ a şigâ tul ei creol; şor ţ ul şi-4 legase puţ in mai jos, ca să aibă talia mai lungă , cumera la modă ; expresia de ingenuitate a degetelor ei mă înduioşase şi cele câ tevacute de la articula ţ ii erau pline de gingăşie. Avea o gur ă mare, cu buzele foarteroşii. M-am ridicat, am deschis uşa şi am ascultat atent. Dar nu am auzitnimic. De altfel, ce a ş fi putut să aud? Am închis din nou uşa; Esop a venit spremine din culcuşul să u. Îmi vedea neliniştea. Deodat ă , m-am gâ ndit că a ş putea

să dau fuga după domnişoara Edvarda, s-o rog să -mi dea puţ ină sfoar ă demă tase ca să -mi repar nă vodul; nu era numai un pretext, puteam să -i şi ar ă tochiurile ruginite ale acestuia. Apucasem să ies pe uşă , câ nd mi-am adusaminte că în cutia cu muşte aveam destulă sfoar ă de mă tase. Atunci m-amîntors – încet şi descurajat că aveam sfoar ă de mă tase. În cabană se ir ă spâ mdise adierea unui suflu str ă in; câ nd am intrat, mi s-a pă rut că nu mai sunt singur acoâ o. VI. Cineva m-a întrebat dacă mă duc la v â nă toare, că ci timp de două zile, câ t a fost la pescuit, nu a mai auzit nici un foc de armă tras de mine. I-am spus că nu mai v â nasem nimic, că st ă team acasă pâ nă câ nd mi se vor termina toateproviziile. A treia zi, m-am dus la v â nă toare. Pă durea înverzise, mirosea a humă şi a frunziş t â nă r, iar din muşchiul pişcat de ger r ă să reau acum fire de ceapaciorii.Eram cam nervos şi m-am a şezat de mai multe ori. De trei zile nu mai v ă zusemdecâ t un singur om: pescarul pe care îl înt â lnisem în ajun. Mi-am zis: poate că desear ă , câ nd mă întorc acasă , o să dau pe nea şteptate de cineva la margineapă durii, în locul unde ultima dat ă o înt â lnisem pe domnişoara Edvarda şi pe


9/144

doctor. Se prea putea ca ei să se plimbe din nou pe acolo. Dar de ce mă gâ ndeam oare toamai la ei? Am împuşcat o pereche de gă inuşe – şi una, amgă tit-o îndat ă ; după aceea „l-am legat pe Esop. Am mâ ncat întins jos, pe pă mâ ntul uscat. Pe deasupra întregii regiunidomnea linişte, întrerupt ă câ nd şi câ nd doar de o adiere slabă de v â nt şi de

ciripitul vreunei pă să rele. De jos, mă uitam la ramurile mlă dioase care selegă nau încet în bă taia v â ntului; curentul de aer ducea polenul de la o floare laalta şi umplea fiecare caliciu; întreaga pă dure era într-o stare de încâ ntare… Oomidă verde se t â r ăşte, neobosit ă , în sus pe o cracă . Deşi are OGhi, nu vedeaproape nimic, adesea se ridică drept în isus şi tatonează în goi dacă nu cumva se loveşte de vreo piedică în drumul să u; pare ca un cap de a ţă verde, care euîmpunsă turi rare coase un tiv de-a lungul crengii. Pâ nă seara poate că vaajunge la ţ inta că lă toriei sale… Acela şi calm tot timpul. Mă ridic şi fac câţ iva pa şi. Apoi mă a şed din nouşi, în sf â r şit, plec iar ăşi. Este cam pe la ora patru; câ nd se face ora şase, opornesc spre casă şi pe drum privesc în toate pă r ţ ile dacă nu cumva îmi iesecineva în cale. Mai am două ceasuri, dar sunt încă de pe acum puţ in neliniştitşi îmi adun eu degetele firele de iarbă neagr ă şi muşchiul de pe ihaine. Cunoscprea bine locurile pe unde trec, copacii şi pietrele stau singuratice tot acolounde le ştiam; frunzişul uscat îmi foşneşte sub picioare. Freamă tul monoton alpă durii, copacii şi pietrele at â t de cunoscute încep să mă înduioşeze, mă simtcopleşit de o recunoştinţă ciudat ă , mă confund eu tot ce e în jurul meu, iubesctotul. Iau de jos o ramur ă uscat ă , o privesc şi mă gâ ndesc la ale mele; ramuraeste aproape putredă , coaja ei zbâ rcit ă mă impresionează , inima mi-e cuprinsă de înduioşare. Iar câ nd mă ridic din nou să plec, nu arunc ramura preadeparte, ci o pun pe pă mâ nt binişor; chiar şi jos, mi-e dragă ; apoi o privesc încă

o dat ă cu ochii umeziţ i înainte de a o pă r ă si. Între timp, se face ora cinci. Soarele m-a înşelat, am mers ziua întreagă tot spre apus şi poate că a luat-o cu o jumă tate de ceas înaintea cadranuluimeu solar de lâ ngă cabană . Sunt atent la toate acestea; în orice caz, mai am oor ă pâ nă la şase; de aceea mă ridic din nou şi mai merg o bucat ă de drum. Iarfrunzişul continuă să -mi foşnească sub picioare. Şi a şa, trece încă o or ă . V ă d jos, în vale, pâ r â ul şerpuind şi moara cea mică , pe care în timpuliernii o blocase ghea ţ a. Mă opresc. Acum moara merge, zgomotul ei mă readucela realitate. Mă opresc brusc şi spun cu glas tare: „Am înt â rziat!” Mă str ă bateun fior de suferinţă ; mă întorc îndat ă şi încep să merg spre casă , dar în tottimpul acesta sunt conştient că am înt â rziat. Încep să merg mai repede, să alerg; Esop îşi dă seama că este vorba de ceva deosebit; trage de curea, mă t â r ăşte după el, respir ă din greu; este foarte gr ă bit. Frunzele uscate foşnesc în

jurul nostru… Dar câ nd ajungem jos, ila marginea pă durii, mu gă sim penimeni; nu, totul este pustiu… nu a ştepta nimeni. „Nu e nimeni aici”, îmi zic. „Dar mă a şteptam la asta! …”


10/144

Nu m-am oprit Jocului, ci am pornit-o iar ăşi la drum, copleşit degâ nduri. Am treout prin fa ţ a cabanei şi am cobor â t la Sirilund – cu Esop, cutolba şi cu puşca, cu tot ce aveam. Domnul Mack m-a înt â mpinat cu cea mai mare amabilitate şi m-a invitat să r ă mâ n la cină .

VII. Cred că sunt capabil să citesc puţ in în sufletul altuia… Sau, poate, mă îinşel… în anumite momente, am convingerea că v ă d ce se petrece în adâ nculsufletului unui alt om, chiar dacă nu sunt dotat cu o inteligenţă deosebit ă . Neaflă m într-o încă pere câţ iva bă rba ţ i, câ teva femei şi cu mine – şi mi se pare că ghicesc ce se petrece în sufletele acestor oameni, că ştiu ce gâ ndesc ei despremine. Din fiecare clipire a lor desprind un sens; câ teodat ă , ‘S Â ngele le nă v ă leşteîn obraji îmbujor â ndu-i, alt ă dat ă se prefac că se uit ă în alt ă parte, darcontinuă să tragă la mine cu coada ochiului. Nimic nu-mi scapă din toateacestea şi nimeni nu bă nuieşte că eu citesc gâ ndurile fiecă ruia. De mai mulţ iani sunt convins că pot ghici gâ ndurile tuturor oamenilor. Dar poate că totuşimă înşel… Am stat toat ă seara în salonul domnului Mack. A ş fi putut să plec îndat ă ,că ci nu gă seam că e interesant să r ă mâ n acolo; dar oare nu venisem tocmaifiindcă toate gâ ndurile mă atr ă seser ă acolo? Puteam să plec îndat ă ? După oină am jucat whist şi am bă ut grog. M-am a şezat cu spatele spre interiorulîncă perii, ţ inâ ndu-imi capul aplecat; Edvarda trebă luia câ nd prin camer ă , câ ndprin bucă t ă rie. Dootorul plecase acasă . Domnul Mack mi-a ar ă tat cum funcţ ionează lă mpile sale, primele lă mpicu parafină cunoscute în aceast ă regiune din nord – nişte exemplare superbe,cu picioare de plumb. Le aprindea personal în fiecare sear ă , spre a preveni orice

accident. În câ teva r â nduri, a pomenit de bunicul să u, consulul: — Bunicul meu, consulul Mack, a primit aceast ă cataramă chiar dinmâ inile regelui Karl Johan, spuse domnul Mack, ar ă t â nd eu degetul agrafa sacu diamante. Soţ ia îi murise; mi-a ar ă tat un portret al acesteia într-una dincamerele vecine. Era distinsă , cu un sur â s prietenos şi purta o bonet ă dedantelă . În aceea şi camer ă era şi o bibliotecă , în care se aflau că r ţ i vechifranţ uzeşti, probabil r ă mase moştenire. Volumele erau frumoase şi aurite şi unmare numă r de posesori ai lor îşi semnaser ă numele pe de. Unele din acestecă r ţ i tratau subiecte ştiinţ ifice – domnul Mack era un erudit. Pentru whist au fost chema ţ i şi cei doi v â nză tori din pr ă v ă lie; aceştia

jucau încet şi nesigur, socoteau cu exactitate punctele, dar cu toate acesteaf ă ceau greşeli. Unuia dintre ei i-a venit în ajutor Edvarda. Am avut ghinionul să -mi r ă storn paharul; foarte contrariat, m-am ridicatspunâ nd: — O, mi-am r ă sturnat paharul. Edvarda a izbucnit în r â s şi a r ă spuns: — Asta vedem şi noi.


11/144

Toţ i m-au asigurat, r â zâ nd, că nu face nimic. Mi s-a dat un şervet cu caresă mă şterg şi am continuat să jucă m. Se f ă cuse ora unsprezece. La un moment dat, am avut un sentiment vag de nemulţ umire auzindr â sul Edvardei; am privit-o şi am gă sit că figura îi devenise inexpresiv ă şi nuprea frumoasă . În cele din urmă , domnul Mack a întrerupt jocul sub pretextul

că cei doi v â nză tori trebuie să se ducă la culcare; apoi, rezemâ ndu-se despeteaza canapelei, îmi spuse că vrea să pună o firmă la fa ţ ada dinspre chei acasei şi m-a întrebat care.ar fi, după pă rerea mea, culoarea potrivit ă . Subiectulmă plictisea; am r ă spuns, la înt â mplare, să folosească negrul. Domnul Mackspuse îndat ă acela şi lucru: — Negru, chiar a şa m-am gâ ndit şi eu. „Depozit de sare şi de butoaiegoale” -cu litere mari, negre; a şa ar fi cel mai frumos… Edvarda, nu te duci laculcare? Edvarda se ridică , ne întinse fiecă ruia mâ na şi, după ce ne ur ă noapte

bună , se retrase. Noi am mai r ă mas încă un timp. Am vorbit despre caleaferat ă , care fusese terminat ă anul trecut, despre prima linie de telegraf, care nufusese instalat ă . Dumnezeu ştie câ nd o să fie adus telegraful şi aici, în nord!Pauză . — Vedeţ i, spuse domnul Mack, am ajuns cu încetul la v â rsta de patruzecişi şase de ani şi am încă runţ it. Da, simt că îmbă tr â nesc. Mă vedeţ i în timpulzilei şi mă credeţ i t â nă r: dar câ nd vine seara şi r ă mâ n singur, mă simt foartedă r â mat. Atunci stau aici în camer ă şi fac pasienţ e. De reuşesc, fiindcă trişezun pic. Haha! — Reuşesc fiindcă trişa ţ i puţ in? întreb eu. — Da. Mi se pă rea că în momentul acela pot să -i citesc în ochi…

El se ridică , se îndrept ă spre fereastr ă şi privi afar ă ; st ă tea acolo, uşoradus de spinare; ceafa şi gâ tul îi erau pă roase. M-am ridicat şi eu. El seîntoarse şi păşi spre mine, în ghetele sale lungi şi ascuţ ite; îşi înfipse degetelemari în câ te unul din buzunarele vestei, bă t â nd cu celelalte degere darabana peşold. Şi-a reînnoit oferta de a-mi împrumuta o barcă , apoi mi-a întins mâ na. — Permiteţ i-mi să v ă însoţ esc, spuse el şi stinse lă mpile. Fac şi eu cuplă cere o plimbare, că ci încă nu-i a şa de t â rziu. Am ieşit. Apoi îmi ar ă t ă drumul care trecea prin fa ţ a casei fierarului şi spuse: — Pe acolo. E mai aproape. — Nu, am r ă spuns eu. Drumul cel mai scurt e pe la debarcader. Am mai schimbat câ teva cuvinte cu privire la aceasta, f ă r ă să putemcă dea de acord. Eram sigur că am dreptate şi nu înţ elegeam încă păţâ narea lui.În cele din urmă , el propuse ca fiecare să meargă pe alt drum, iar acela care vaajunge mai înt â i să a ştepte la cabană . Am plecat. El dispă ru cur â nd în pă dure.


12/144

Eu mergeam în ritmul meu obişnuit şi socoteam să ajung cu vreo cinciminute înaintea lui. Dar câ nd am sosit la cabană , el mă a ştepta acolo. Îmispuse: — Ei, vedeţ i? Eu merg mereu pe drumul ă sta, că ci e într-adev ă r cel maiscurt.

L-am privit tot mai nedumerit; nu era încă lzit, şi nu pă rea să fi fugit. Mi-a mulţ umit că i-am ţ inut de ur â t în seara aceea şi, luâ ndu-şi r ă mas bun, a plecat înapoi tot pe drumul pe care venise. Am stat o clipă locului şi mi-am zis: Câ t e de ciudat! Oare să mă fi înşelat at â t de tare? Doar am mai umblat de multe ori pe drumurile acestea. Dar,omule, vezi că trişezi din nou! Oare nu a fost totul decâ t un pretext? I-am v ă zut spatele dispă r â nd din nou în pă dure, în clipa urmă toare m-am luat după el, prudent şi repede, l-am v ă zut ştergâ ndu-şi transpira ţ ia tottimpul; aoum nu mai ştiam dacă totuşi înainte nu fugise. Acum mergea foarteîncet şi eu nu-l slă beam din oohi. S-a oprit în dreptul casei fierarului. M-amascuns şi am v ă zut uşa deschizâ ndu-se şi pe domnul Mack intr â nd în casă . Se f ă cuse ora unu; aceasta se putea vedea după culoarea mă rii şi cea aierbii. VIII. Au trecut câ teva zile. Singurii mei prieteni erau pă durea şi nesf â r şitasingur ă tate. O, Doamne, Dumnezeule! Niciodat ă nu am că utat să fiu maisingur decâ t în prima din aceste zile. Se f ă cuse primă var ă de-a binelea, prinpoiene gă seam scâ nteiuţ e şi coada-şoricelului, şi se întorsese piţ igoiul.Cunoşteam toate pă să rile. Din câ nd în câ nd, scoteam din buzunar două monede şi le ză ngă neam ca să -mi mai alung singur ă tatea. Îmi ziceam: ce-ar fidacă Diderik şi Isalin şi-ar face apariţ ia, venind agale pe că rare?

Acum nu mai era noapte aproape de loc, soarele îşi cufunda discul îinmare şi apoi reapă rea îndat ă roşu, reînnoit, ca şi câ nd s-ar fi reconfortat printr-o baie. Câ t de minunat mă simţ eam în aceste nopţ i, nimeni n-u-şi poateînchipui. Să fi fost cumva Pan cocoţ at îin vreun copac, de unde îmi urmă reafaptele şi gesturile? Oare îi era. Burta deschisă şi se ghemuise at â t de multîncâ t pă rea că ‘bea din propriul să u stomac? Dar toate acestea le f ă cea doarpentru ca să mă urmă rească din priviri şi întregul copac se scutura de r â sulsă u înfundat, după ce şi-a dat seama că mu-îmi mai pot st ă pâ ni gâ ndurile. În î-n-treaga pă dure se auzeau tot felul de zgomote nedesluşite; pă să rile se chemauurnele pe altele, semnalele lor umpleau v ă zduhul. Apoi, era anotimpulcă r ă buşilor; zbâ rnâ itul lor uşor se unea cu cel al fluturilor de noapte; în toatepă r ţ ile pă durea pă rea str ă bă tut ă de şoapte. Şi câ te nu se puteau auzi! N-amdormit trei nopţ i de-a r â ndul, m-am t-ot gâ ndit la Diderik şi la Iseli-n. Vezi, îmi ziceam, s-ar putea să vină . Iar Iselin îl va ademeni pe Diderikpâ nă la un copac şi-i va spune: — Stai aici, Diderik, şi pă zeşte-o bin-e pe Iselin, că ci vreau ca v â nă torulacela să -mi lege încă lţă rile.


13/144

Iar v â nă torul sunt eu – şi Iselin îmi va face un semn cu ochiul, ca să înţ eleg. Iar câ n-d ea se apropie, inima mea înţ elege totul şi bate nebuneşte. Nuare nimic pe sub rochie şi mâ na îmi lunecă pe trupul ei. — Leagă -mi’ încă lţă rile! spune ea şi obrajii i se îmbujorează . Îndat ă după aceea îmi şopteşte aproape de gur ă , de buze: O, nu-mi legi încă lţă rile, iubitule,

nu-mi legi… nu-mi legi? … Soarele se cufundă îm mare şi apoi se ridică din nou, roşu, reînnoit, ca şicâ nd ar fi fost în adâ ncuri şi şi-ar fi potolit setea. Iar aerul este plin de şoapte. După un ceas, l-selim îm-i şopteşte cu buzele lipite de ale mele: — Acum trebuie să te las. Şi în timp ce se îndepă rtează îmi face semne, iar obrajii îi sâ nt încă mereu îmbujora ţ i; obrajii ei delica ţ i şi extazia ţ i. Dar Diderik se depă rtează cu câţ iv-a pa şi de copac şi spune: — Iselin, ce-ai f ă cut? Am v ă zut totul. Ea r ă spunde: — Ce-ai v ă zut, Diderik? N-am f ă cut nimic r ă u. — Iseliin, am v ă zut ce-ai f ă cut, spuse el din nou. Am v ă zut totul. Apoi r â sul ei argintiu şi vesel r ă sună din pă dure; pleacă amâ ndoi m-a-ideparte; ea jubilâ nd şi plină de pă cat. Dar încotro pleacă ? Spre primul cavalercare le va mai ieşi în cale, tot v â nă tor şi acesta. Era miezul nopţ ii. Esop reuşise să se dezlege şi zburda de unul singur, îiauzea-m lă tratul sus pe culme şi pâ nă câ nd, în sf î. R şit, l-am prins din nou, sef ă cuse ora unu. Deodat ă apă ru o pă storiţă ; împletea un ciorap, fredona unoâ ntec d-u-lce şi se uita în jur. Dar unde îi er. Aturma? Şi ce că uta în pă dure la miezul nopţ ii? Nimic. Nimic. Poate că venise acolo din pricina neliniştii, ori de

bucurie. Mi-am zis: l-a auzit pe Esop lă tr â nd şi ştia că sunt în pă dure.

Câ nd a ajuns în dreptul meu, m-am ridicat şi am privit-o: era at â t desubţ irică şi de t â nă r ă ! Esop o privea şi el. — De unde vii? am întrebat-o. — De la moar ă , r ă spunse ea. — Dar ce-ai f ă cut la moar ă a şa de t â rziu? Nu ţ i-e frică să umbli prinpă dure noaptea t â rziu, t â nă r ă şi subţ irică precum eşti? Ea r â se şi r ă spunse: — Nu sunt at â t de t â nă r, am nouă sprezece ani. Dar cu putea să fie denouă sprezece ani, eram convins că îşi dă duse cu doi ani mai mult decâ t avea,şi că de fapt mu avea decâ t şaptesprezece. Dar de ce mi-o fi spus că e mai în

v â rst ă ? — Ia loc, am zis, şi spune-mi cum te cheamă . Ea is-a a şezat lâ ngă mineşi, roşind, mi-a spus că o cheamă Hanriette. Am întrebat-o: — Ai un iubit, Henriette, şi te-a îmbr ăţ işat vreodat ă ? — Da, r ă spunse ea, r â zâ nd puţ in jenata. — De câ te ori pâ nă aoum? Ea tace.


14/144

— De câ te ori? repet eu. — De două ori, spune ea încet. O trag la piept şi o întreb: — Cum te-a îmbr ăţ işat? A şa? — Da, şopti ea tremur â nd. Între timp, s-a f ă cut ora patru.

Am avut o conversa ţ ie cu Edvarda. — O să plouă în aur â nd, am spus. — Câ t e ora? a întrebat ea. M-am uitat la soare şi am r ă spuns: — Aproape de cinci. Ea a întrebat: — Puteţ i să vedeţ i asta a şa de precis după soare? — Da, am r ă spuns eu, pot. Pauză . — Dar câ nd nu vedeţ i soarele, cum ştiţ i câ t e ora? — Atunci mă orientez după alte lucruri. După flux şi reflux, după iarbă ,care la o anumit ă or ă se culcă , după câ nteoul pă să rilor, care se schimbă : unelepă să ri încep să câ mte abia după ce altele au încetat. Apoi mai v ă d câ t este oraşi după florile care se închid spre amurg, după frunze, care sunt de un verdecâ nd deschis, câ nd închis; şi-apoi am şi intuiţ ia timpului. — A şa! f ă cu ea. Mă temeam să nu înceapă ploaia şi fiindcă nu voiam s-o mai reţ in înmijlocul drumului, am dat să -mi pun cascheta. Atunci Edvarda m-a oprit brusccu o nouă întrebare: voia să ştie de ce sunt, de fapt, aici, de ce mă duc la

v â nă toare, de ce una, de ce alta. E adev ă rat că v â nez doar at â ta câ t am nevoiepentru hrană şi că pe Esop îl las să se odihnească ?

Roşise şi avea o figur ă smerit ă . Am înţ eles atunci că i se vorbise despremine şi că întrebă rile pe care mi le punea îi fuseser ă sugerate de cineva. Chipulei de copil pă r ă sit m-a mişcat; mi-am adus aminte că nu are mamă ; bra ţ ele eisubţ iri îi dă deau o înf ăţ işare necă jit ă . Încercam un sentiment de compă timire. I-am spus că , bineînţ eles, cu v â nez de dragul de a ucide, ci pentru ca să am ce mâ nca. De pildă , ast ă zi am nevoie de un cocoş de munte; cu împuşc doi,ci numai unul. De ce să v â nez mai mulţ i? Tr ă iam în pă dure, eram fiul pă durii.Începâ nd de la înt â i iunie va fi oprit şi v â natul gă inuşelor şi al iepurilor, a şaîneâ t aproape că nu mai aveam ce să v â nez; ei bine, o să încep să pescuiesc. Osă împrumut barca pe care mi-o promisese tat ă l ei şi o să ies în larg. F ă r ă îndoială că nu eram v â nă tor numai de dragul de a ucide, ci pentru ca să -mipetrec tot timpul în pă dure. Mă simţ eam bine acolo: mâ ncam întins pe jos, nuşezâ nd pe un scaun, şi nu trebuia isă mă tem că -mi r ă storn paharul. În pă dureîmi permiteam orice; puteam, dacă voiam, să mă culc pe spate şi să închidochii; în pă dure puteam să spun tot ce voiam. Câ nd îmi venea să vorbesc tare,mi se pă rea că aud o voce r ă sunâ nd din însăşi inima pă durii… întrebâ nd-odacă înţ elege toate acestea, ea mi-a spus că da. Observ â nd că îşi ţ inea ochii a ţ intiţ i asupra mea, am continuat:


15/144

— Dacă a ţ i ştii câ te v ă d eu în timp ce mă aflu afar ă , în natur ă ! Se poate,de pildă , ca în timpul iernii, să ză resc în ză padă urme de gă inuşe. Ceva maideparte urmele dispar, fiindcă pă să rile şi-au luat zborul. Dar dâ reile lă sate dearipi în ză padă îmi indică încotro să mă îndrept ca să gă sesc v â natul.

Asemenea descoperiri au, de fiecare dat ă , ceva nou pentru mine. Apoi, toamna,

se pot vedea adesea stele că ză toare. Ce? îmi zic în singur ă tatea mea, oarelumea asta a ajuns să fie cutremurat ă de convulsiuni? … Se pr ă buşeşte chiarsub ochii mei? Iar mie mi s-a dat prilejul să v ă d o stea că ză toare. Apoi, vara,poate că pe fiecare frunză se gă seşte câ te o mică vietate; unele sunt f ă r ă aripi,nu pot zbura şi trebuie să tr ă iască şi să moar ă pe frunza pe care s-au nă scut.Închipuiţ i-v ă ! Câ teodat ă v ă d musca albastr ă . Toate acestea trec neobservate dealţ ii şi nu ştiu dacă dumneavoastr ă le înţ elegeţ i. — Da, da, le înţ eleg. — Câ teodat ă privesc iarba şi poate că iarba mă priveşte şi ea, cine ştie?Mă uit la un singur fir, poate că el freamă t ă uşor şi, desigur, asta e ceva. Îmizic: iat ă un fir de iarbă care palpit ă ! Iar dacă mă uit la un pin, poate că v ă d ocreangă , care mă face să mă gâ ndesc şi ia ea puţ in. Apoi, câ teodat ă , în timpulplimbă rilor mele, mi se înt â mplă să înt â lnesc şi oameni. Mă uit la dâ nsa; st ă puţ in aplecat ă înainte şi ascult ă . Nu o mai recunosc.Este at â t de atent ă încâ t uit ă de sine, fa ţ a i se face ur â t ă , are o expresie nă ucă ,

buza îi at â rnă mult în jos. — A şa! spune ea şi se iridică . Cad primele pică turi de ploaie. — Plouă , spun. — Da, adev ă rat, plouă , zise şi ea şi o luă îndat ă . N-am condus-o acasă , a mers singur ă : iar eu am luat-o la picior ca să

ajung câ t mai repede ia cabană . După câ teva minute a început să plouă puternic. Deodat ă aud pe cineva fugind după mine, mă opresc şi v ă d că esteEdvarda. Obrajii i se îmbujoraser ă şi zâ mbea. — Am uitat, spuse ea gâ f â ind de oboseală . Mâ ine facem o plimbare îninsula unde se usucă peştele. Vine şi doctorul… aveţ i timp? — Mâ ine? Da, am timp. — Uitasem, spuse ea din noujfci zâ mbi. Câ nd a plecat, m-am. Uitat la picioarele ei subţ iri, frumoase, udate deploaie. Ghetele îi erau scâ lciiate. X â mi aduc încă bine aminte de o anumit ă zi. De ziua în care pentru minea venit vara. Soarele începuse să str ă lucească încă de cu noapte şi pâ nă diminea ţ a zbicise pă mâ ntul; după ultima ploaie, aerul se f ă cuse curat şi plă cut. După -amiaza m-am dus la debarcader. Apa era cu totul liniştit ă , puteamsă aud conversa ţ ia şi r â setele fetelor şi bă ieţ ilor de pe insulă care lucrau lauscatul peştelui. Era o dupi-amiază veselă . Duceam cu noi coşuri pline de merinde şi de bă uturi; eram un grupnumeros, împă r ţ it în două bă rci, iar femeile tinere îmbr ă caser ă rochi de culoaredeschisă . Eram at â t de mulţ umit încâ t fredonam o melodie.


16/144

Câ nd am luat loc în barcă , mi-am pus întrebarea de unde era oare tot. Acest tineret. Veniser ă fiicele prefectului şi ale medicului de circumscripţ ie,câ teva guvernante, fetele pastorului. Le vedeam pentru prima dat ă ; cu toateacestea, de s-au ar ă tat at â t de amabile fa ţă de mine ca şi câ nd a ş fi fost ocunoştinţă veche. Cum. Nu mai ieşisem de mult în lume, am f ă cut câ teva

greşeli, ca de pildă de a le tutui, în mai. Multe r â nduri, pe aceste domnişoare;dar de nu mi-am luat-o în nume de r ă u. De câ teva ori am spus „dragă ” sau„draga mea” dar am fost scuzat şi pentru aceasta şi toţ i se purtau în a şa felîncâ t parcă nu ar fi bă gat de seamă . Domnul Mack purta, ea de obicei, o că ma şă cu plastronull nescrobit şi

broşa cu diamante. Pă rea să fie într-o dispoziţ ie minunat ă – şi le strigă celordin cealalt ă barcă : — Aveţ i grijă de coşurile cu sticle, ză pă ciţ ilor î Doctore, r ă spunzi de sticle! — Se-nţ elege, r ă spunse doctorul. Chiar numai aceste două strigă te pesteapă de la o barcă la cealalt ă aveau pentru mine o nuanţă de să rbă toare şi

veselie. Edvarda purta rochia din ajun, ca şi câ nd nu ar mai fi avut sau nu ar fi

vrut să îmbrace alta. Încă lţă mintea era de asemenea aceea şi. Mi s-a pă rut că mâ inile ei nu „rau chiar curate; în schimb, îşi pusese o pă lă rie cu pene nouă -nouţă . Jacheta vopsit ă şi-o adusese ea să şadă pe ea. La dorinţ a domnului Mack, în momentul în care am păşit pe ţă rm amtras un foc de armă – de fapt, două focuri: câ te unul pe fiecare ţ eav ă ; apoi amstrigat toţ i ura. Am urcat în insulă ; oamenii care uscau peştele ne-au salutat,iar domnul Mack a stat puţ in de vorbă cu muncitorii să i. Apoi ine-am r ă spâ ndit care încotro. Am cules margarete, iarba â n \par osului şi piciorul-cocoşului, pe care le-am pus la butoniere; cineva

a gă sit şi clopoţ ei. Iar stoluri întregi de pă să ri de apă ţ ipau de sus, din aer şi de pe ţă rm. Ne-am a şezat pe iarbă în dreptul unor mesteceni pitici, cu coaja albă ;coşurile fur ă desf ă cute iar domnul Mack destupă sticlele. Rochii de culoaredeschisă , ochi alba ştri, ciocnit de pahare, marea, pâ nzele albe… Am şi câ ntatpuţ in. Iar obrajii se îmbujorau. După o or ă , toat ă fiinţ a mea e plină de bucurie; chiar şi lucrurile f ă r ă importanţă mă impresionează ; un voal flutur ă pe o pă lă rie, fire de pă r sedesprind de la locul lor, două pleoape se închid. Sunt mişcat. O, ce zi, ce zi! — Domnule locotenent, am auzit că aveţ i o cabană nostimă . — Da, un cuib… Doamne! chiar după pofta inimii mele. Veniţ i,domnişoar ă , într-o zi şi faceţ i-mi o vizit ă . Cabana mea n-are pereche. Iar înspatele ei se întinde o pă dure mare. O alt ă fat ă se apropie şi mă întreabă amabil: — Nu a ţ i mai fost pâ nă acum aici, în nord? — Nu, r ă spund eu. Dar cunosc totul. Noaptea stau fa ţă în fa ţă cu munţ ii,cu pă mâ ntul şi cu soarele. De altfel – nu vreau să exagerez – totuşi, câ t de


17/144

minunat ă e vara aici! Ea apare într-o noapte, pe nea şteptate, câ nd toţ i dorm…Iar diminea ţ a vezi că a sosit! M-am uitat pe fereastr ă şi am v ă zut-o… Am două ferestre mici. Acum se apropie o a treia fat ă . Vocea şi mâ inile ei mici sunt pline defarmecCâ t de încâ nt ă toare sunt de akfel toate aceste fete! Cea de a treia spune:

— Vreţ i să facem un schimb de flori? Asta aduce noroc. — Da, zic eu întinzâ nd mâ inile, să schimbă m flori. V ă mulţ umesc pentruidee. Câ t de dr ă guţă sunteţ i; aveţ i o voce fermecă toare – am ascultat-o tottimpul, de câ nd am sosit aici. Dar ea str â nge mai puternic la piept buchetul de clopoţ ei şi spune scurt: — Ce v ă priveşte? Nu m-am adresat dumneavoastr ă . A şadar, nu mie mi se adresase. Eram dezolat că f ă cusem o gaf ă , doreamsă fiu din nou acasă , departe, în cabana mea, unde numai v â ntul st ă tea de

vorbă cu mine. — Ierta ţ i-mă , spun eu. Celelalte fete se uit ă una la alta şi apoi se îndepă rtează ca să nu mă simtprea jenat. Chiar în momentul acela, o fat ă se apropie vertiginos, în v ă zulituturor: era Edvarda. Vine drept la mine şi, rostind câ teva cuvinte, îmi sare degâ t, mă îmbr ăţ işează cu putere şi apoi mă să rut ă de mai multe ori pe buze. Defiecare dat ă spune ceva, dar nu desluşesc ce. Nu înţ eleg nimic din toat ă aceast ă comportare, inima mi se opreşte o clipă în loc, nu mai simt decâ t privirile eiarză toare. Câ nd îmi dă drumul, sâ nii ei mici palpit ă puternic. R ă mâ ne maideparte pe loc, cu fa ţ a şi cu gî-tul bronzat, înalt ă şi subţ ire, cu ochiiscâ nteietori, f ă r ă să -i pese absolut de nimic şi de nimeni. Toţ i o privesc. Pentrua doua oar ă mă farmecă spr â ncenele ei negre, care descriu un are înalt pefrunte.

Dar, pentru Dumnezeu, fata asta m-a să rutat în v ă zul tuturor! — Ce se înt â mplă , domnişoar ă Edvarda? întreb eu, auzind în acela şi timpicum îmi bate inima; parcă -mi palpit ă ceva în gâ t şi mă împiedică să vorbescdesluşit. — Nimic, r ă spunde ea. A şa am vrut eu. Nu face nimic. Îmi scot cascheta şi, în timp ce o privesc pe Edvarda, îmi dau pă rul de pefrunte cu un gest mecanic. Oare nu face nimic? mă întreb. În momentul acela se aude vocea domnului Mack din cealalt ă parte ainsulei; el spune ceva, dar nu putem desluşi; mă gâ ndesc cu bucurie că mă cardomnul Mack nu a auzit nimic. Ce bine că se afla tocmai de cealalt ă parte ainsulei! Aceasta mă linişteşte, mă apropii de ceilalţ i şi spun, r â zâ nd şipref ă câ ndu-mă indiferent: — V ă rog să -mi ierta ţ i purtarea de adineauri; eu însumi sunt dezolat. Amprofitat de momentul în care domnişoara Edvarda voia să schimbe flori cu minepentru ca s-o jignesc; o rog at â t pe dâ nsa câ t şi pe dumneavoastr ă toţ i să mă ierta ţ i. V ă rog să v ă puneţ i în situa ţ ia mea: tr ă iesc singur, nu sunt obişnuit cudomnişoarele; iar, pe deasupra, am bă ut şi vin. Nici cu acestea nu suntobişnuit. V ă rog să fiţ i îngă duitori cu mine.


18/144

Am r â s şi m-am pref ă cut indiferent fa ţă de aceast ă bagatelă , pentru ca s-o fac uitat ă ; dar în sinea mea numai chef de r â s nu aveam. Cuvintele mele nupă reau să fi produs nici o impresie deosebit ă asupra Edvardei; ea nu a încercatsă ascundă nimic, mu a că utat de loc să şteargă impresia penibilă pe care oprodusese purtarea ei extravagant ă . Dimpotriv ă , a continuat să r ă mâ nă în

apropierea mea şi să mă privească tot timpul. Iar din câ nd în câ md îmi şi vorbea. Mai t â rziu ne-am jucat de-a v ă duva care-şi caut ă iun nou soţ . — Îl aleg pe locotenentul Glahn. Nu vreau altul. — La naiba, dar mai taci o dat ă , fat ă ! i-am spus în şoapt ă , bă t â nd cupiciorul în pă mâ nt. Pe fa ţ a ei s-a ivit o expresie de surpriză – apoi a schiţ at o str â mbă tur ă îndurerat ă şi a zâ mbit jenat ă . Am fost adâ nc mişcat; durerea de a fi singur ă ce ise putea citi din priviri şi întreaga ei f ă ptur ă delicat ă acţ ionau asupra mea cuun farmec irezistibil. Am simţ it că mă îndr ă gostesc de ea şi i-am luat mâ nalungă şi subţ ire într-a mea. — Mai t â rziu! am spus. Nimic altceva acum. Putem doar să ne revedemmâ ine. XI în timpul nopţ ii l-am auzit pe Esop ridicâ ndu-se din culcuşul lui şimâ r â ind; l-am auzit prin somn. Dar cum tocmai visam ceva despre v â nă toare,mâ r â itul acesta s-a îngemă nat cu visul meu şi nu m-a trezit de-a binelea.Câ nd, pe la orele două , am ieşit din cabană , prin iarbă se vedeau urmele unuipicior de om; de bună seamă , cineva trecuse mai înt â i pe la o fereastr ă şi apoipe la cealalt ă . Apoi urmele se pierdeau din nou pe drum în jos. Mi-a ieşit în cale cu obrajii îmbujora ţ i, cu o figur ă str ă lucitoare. — M-ai a şteptat? întrebă ea. Mi-a fost frica nu cumva să fii nevoit să mă a ştepţ i.

Nu a şteptasem, îmi ieşise înainte pe drum. — Ai dormit bine? f ă cui eu. Aproape că nu ştiam ce să spun. — Nu, nu iam dormit bine, am stat trează . Apoi mi-a povestit că nu adormit toat ă noaptea, ci a şezut într-un fotoliu ţ irnâ nd ochii închişi. Mai t â rziua f ă cut şi o plimbare. — Cineva a fost pe lâ ngă cabana mea ast ă noapte, am spus eu. Diminea ţ a am v ă zut urme în iarbă . Atunci obrajii i se aprind, mă ia de mâ nă – acolo, pe drum – şi tace. Oprivesc, apoi spun: — Ai fost poate dumneata? — Da, r ă spunde, str â ngâ ndu-se la pieptul meu. Sper că . Nu te-am trezit,am umblat câ t am putut de uşor. Da, eu am fost. Am vrut să fiu încă o dat ă aproape de tine. Mi-eşti drag. XII. O înt â lneam în fiecare zi, da, în fiecare zi. Mă rturisesc adev ă rul: îmi f ă cea mare plă cere s-o înt â lnesc, pot chiar să spun că inimii mele îi crescuser ă parcă aripi ca să zboare spre dâ nsa. Se împlinesc doi ani de atunci; acum mă gâ ndesc


19/144

la toate numai câ nd îmi face plă cere. Toat ă aceast ă aventur ă mă amuză , mă destinde. Câ t despre cele două pene verzi, o să v ă dau amă nunte mai t â rziu. Aveam mai multe locuri unde ne înt â lneam: lâ ngă moar ă , pe drum, bachiar în cabana mea. Ea „venea oriunde doream. „Bună ziua!” spunea – eatotdeauna mai înt â i – iar eu r ă spundeam „bună ziua!”

— Eşti vesel azi, câ nţ i, îmi spune, cu ochii scâ nteietori. — Da, sunt bucuros, r ă spund. Ai o pat ă acolo, pe umă r, de praf, poate denoroi; vreau s-o să rut… da, lasă -mi s-o să rut. Tot ce-i al tau mă interesează dincale-afar ă ; sunt at â t de îngrijorat din pricina ta. Azi-noapte nici nu am dormit. Şi era adev ă rat; multe nopţ i suferisem de insomnie. Ne plimbă m pe drum, unul lâ ngă altul. — Ce pă rere ai despre mine? Mă port a şa cum doreşti? Poate vorbescprea mult? Nu-i a şa? Spune-mi tot ce gâ ndeşti. Câ teodat ă am o presimţ ire că n-o să se termine cu bine… — Ce n-o să se termine cu bine? — Povestea noastr ă . N-o să se termine cu bine. Fie că mă crezi, fie că nu,uite, acum câ nd merg, mă ia cu friguri; mă trece un fior rece pe spinare numaicâ t mă apropii de tine. Asta e de fericire. — Da, tot a şa mi se înt â mplă şi mie, r ă spund, şi eu mă înfior numai câ tte ză resc. Dar fii liniştit ă , totul o să meargă bine. Şi acum, să te bat puţ in pespate, ca să te încă lzeşti. Mă lasă , nu chiar entuziasmat ă , s-o bat pe spate; lovesc puţ in mai tare,doar în glumă , r â d şi întreb dacă ajut ă . — O nu! Renunţă la gentileţ ea de a mă bate pe spate! Ce nuanţă de dezolare în aceste cuvinte: „Renunţă la gentileţ ea…” Am continuat să ne plimbă m mai departe, pe drum. Să se fi supă rat

puţ in pe mine pentru gluma mea? Ia să vedem! Şi am început să povestesc: — Îmi aduc aminte de ceva. Odat ă , la o plimbare cu sania, o fat ă şi-ascos fularul alb de mă tase de la gâ t şi mi l-a legat mie de gî-t. Seara i-am spus:Fularul ţ i-l dau înapoi mâ ine; vreau să -l dau mai înt â i la spă lat. Nu, spuse ea,dă -mi-4 acum, vreau să -l pă strez a şa cum este, a şa cum l-ai avut dumneata. Şii l-am dat. După trei ani am înt â lniit-o din nou. Fularul? am întrebat eu. Îladusese. Era tot în hâ r-tia în careul împachetase şi tot nespă lat. Am v ă zut cuochii mei. Edvarda m-a privit pieziş. — Da. Şi apoi, ce s-a mai îmt â mplat? — Nu s-a mai înt â mplat nimic, dar cred că a fost un gest frumos. Pauză . — Unde-i fata aceea acum? — În str ă ină tate. Nu am mai vorbit despre aceasta. Dar câ nd a fost să plece acasă , a spus: — Noapte bună . Lasă , nu te mai gâ ndi la fata aceea, vrei? Eu nu mă gâ ndesc decâ t la tine.


20/144

Am crezut-o; vedeam bine că este sincer ă în ceea ce spune şi asta îmi era destul. Mergeam în urma ei. — Îţ i mulţ umesc, Edvarda, am spus. Apoi am adă ugat, cu toat ă că ldurainimii: eşti mult prea bună cu mine. Îţ i şî-nt recunoscă tor că îmi primeştidragostea. Dumnezeu să te r ă splă tească . Desigur că mulţ i alţ ii pe care i-ai

putea avea sunt mai buni decâ t mine. Dar eu sunt al t ă u, at â t de f ă r ă rezerve alt ă u; ţ i-o j-ur pe sufletul meu nemuritor. Dar la ce te gâ ndeşti? Ai lacrimi înochi. — Nu-i nimic, r ă spunse ea. Mi s-a pă rut ciudat câ nd ai spus că Dumnezeu să mă r ă splă tească . Spui lucruri at â t de… Câ t de mult te iiubesc. Apoi, chiar acolo, în drum, mi-a să rit pe nea şteptate de grumaz şi m-asă rutat fierbinte. După ce am r ă mas singur, am intrat adâ nc în pă dure ca să mă ascund, să fiu singur cu fericirea mea. Apoi am alergat din nou înapoi pâ nă în drum, să v ă d dacă nu cumva cineva m-a observat că am intrat în pă dure.Dar nu am v ă zut pe nimeni. XIII. Nopţ i ide var ă : marea calmă , iar în pă duri linişte deplină . Nici un strigă t,nici un pa-s pe că r ă ri; inima îmi era plină ca după un vin reconfortant. Prin fereastr ă intr ă f ă r ă zgomot molii şi fluturisfincşi, atra şi de luminafocului şi de mirosul că rnii de pasă re pr ă jit ă . Se lovesc de tavan cu un zgomotsurd, îmi zboar ă bâ zâ ind pe lâ ngă urechi de mă trec fiori reci şi se a şază pecutia cu praf de puşcă at â mat ă pe perete. Îi privesc mai de aproape; stautremur â nd şi se uit ă la mine, mai sunt printre ei şi fluturi înrudiţ i cu cei demă tase şi molii. Descopă r că uni-i seamă nă cu panseluţ ele. Ies din cabană şi ascult. Nimic, nici un zgomot, totul doarme. Miriade de.Insecte, de aripi ce vibrează , fac ca aerul să str ă lucească . Mai departe, la

marginea pă durii, creşte feriga şi omagul; iarbaneagr ă este tocmai în floare şimie îmi plac florile ei mici. Mulţ umesc lui Dumnezeu pentru fiecare floricică pecare am v ă zut-o; de au fost ca nişte trandafiri mici presă ra ţ i în calea mea şiplâ ng de dragoste pentru de. Undeva, în apropiere, cresc garoafe să lbatice; nule v ă d, dar le simt parfumul. Acum, în orele nopţ ii, în pă dure floriile albe îşi deschid subit corola,respir ă . Iar fluturi pă roşi se cufundă între frunze şi fac ca întreaga plant ă să tremure. Trec de la o floare la alta; acestea parcă sunt cuprinse de o euforie asimţ urilor… Flori că zute pradă unei beţ ii erotice – le v ă d cum se îmbat ă . Câţ iva pa şi uşori, respira ţ ie omenească , un „bună seara” vesel. Îi r ă spund, apoi mă las jos, îi îmbr ăţ işez genunchii şi rochia modest ă . — Bună seara, Edvarda! spun încă o dat ă , sf â r şit de fericire. — Câ t de mult mă iubeşti! şopteşte ea. — Câ t de recunoscă tor îţ i sunt! r ă spund. Eşti a mea şi inima ani seopreşte parcă pe loc ziua întreagă şi se gâ ndeşte la tine. Eşti cea mai frumoasă fat ă de pe acest pă mâ nt. Adesea roşesc de bucurie câ nd îmi amintesc că ite-amsă rutat. — De ce eşti at â t de îndr ă gostit de mine în seara asta? întrebă ea.


21/144

Din nenumă rate pricini. De altfel, era destul să mă gâ ndesc la ea, ca să mă simt îndr ă gostit. Privirea aceasta de sub spr â ncene arcuit ă în sus, pe frunteşi pielea aceea brună , delicat ă ! — Cum să nu te iubesc! îi mulţ umesc pâ nă şi fiecă rui arbore, că eştisă nă toasă . Odat ă , la un bal, o fat ă şedea pe scaun, că ci nimeni nu o invita la

dans. Nu o cunoşteam, dar figura ei mă impresionase şi atunci am invitat-o eu.Dar ea a dat din cap în semn de refuz. „Nu dansa ţ i, domnişoar ă ?” am întrebat-o. Atunci mi-a r ă spuns: „închipuiţ i-v ă , tat ă l meu era un om at â t de frumos, iarmama de o frumuseţ e rar ă . S-au iubit cu pasiune… Iar eu, eu sunt şchioapă .” Edvarda mă privi lung. — Să şedem, spusie ea. Ne-am a şezat pe pajiştea de iarbă -neagr ă . Apoi ea începu: — Ştii ce a spus o prietenă a mea despre tine? Că ai o privire de animalsă lbatic şi că atunci câ nd te uiţ i la ea, simte că o apucă nebunia… Zice că parcă ai atinge-o cu mâ na. Am simţ it o uşoar ă bucurie, nu at â ta fiindcă aceste cuvinte m-ar fi f ă cut

vanitos, ci mai ales gâ ndindu-mă la Edvarda. În fond, nu mă interesa decâ t unsingur lucru – şi anume, ce pă rere avea ea, Edvarda, despre privirile mele. Amîntrebat-o: — Ce prietenă e aceea? — Nu-ţ i spun, r ă spunse ea; dar e una dintre fetele care au fost aoumcâ teva zile cu noi în insulă . — Da, da, am spus. Apoi am vorbit despre altceva. — Tata pleacă izilele astea într-o că lă torie în Rusia, spuse ea, şi în lipsalui vreau să aranjez o plimbare. Ai fost în insulele Korholmer? O să ducem două

coşuri cu sticle de vin. Vin şi fetele pastorului. Tata mi-a şi dat vinul. Dar nu-ia şa că n-o să te uiţ i iar la prietena mea? Dacă nu-mi promiţ i, atunci n-o invit. Apoi, f ă r ă să mai spună altceva, mi se aruncă de (gâ t uit â ndu-imi-seţ int ă în ochi şi respir â nd din greu. Privirea îi era întunecat ă . M-am ridicat brusc şi, în încurcă tura mea, nu am reuşit să spun decâ t: — Va să zică , tat ă l t ă u pleacă în Rusia. — De ce te ridici at â t de repede? întrebă ea. Fiindcă e t â rziu, Edvarda, am spus. Acum florile albe se închid din nou.R ă sare soarele, se face ziuă . Am însoţ it-o prin pă dure, m-am oprit şi m-am uitat după ea; departe, jos,s-a întors şi cu o voce înă buşit ă mi-a strigat „Noapte bună !” Apoi a dispă rut.Chiar în momentul urmă tor s-a desohis uşa la casa fierarului şi a ieşit un

bă rbat care purta că ma şă eu plastron alb. El a privit în jur; apoi, tr ă gâ ndu-şipă lă ria mai adâ nc pe frunte, a luat-o spre Sirilund. Strigă tul de r ă mas bun al Edvardei îmi mai r ă suna încă în urechi. XIV. Bucuria te ameţ eşte. Descarc un foc de armă şi un ecou de neuitatr ă sună de la un munte la celă lalt, se r ă spâ ndeşte departe, pe mare şi ajunge


22/144

pâ nă la urechile unui barcagiu, extenuat de o noapte nedormit ă . Oare ce îmipricinuieşte aceast ă bucurie? Un gâ nd care îmi vine, o amintire, un zvon dinpă dure, o fiinţă omenească … Mă gâ ndesc la ea, închid ochii, mă opresc îndrum gâ ndindu-mă tot la ea, numă r â nd minutele. Mi-e sete şi beau apă din pâ r â u; apoi numă r câ teva sute de pa şi înainte

şi câ teva sute de pa şi înapoi; acum s-a f ă cut (t â rziu, îmi zic. S-a ivit vreo piedică ? A trecut o lună – şi o lună nu este un timp chiarat â t ide îndelungat; nu s-a înt â mplat inimic deosebit! Mi-e martor Dumnezeucă luna aceasta mi s-a pă rut scurt ă . Dar câ teodat ă nopţ ile sunt lungi şi, ca să treacă mai repede timpul, mă apuc să -mi înmoi cascheta în apa pâ r â ului şi să o las apoi să se usuce. Îmi calculam timpul după nopţ i. Câ teodat ă se înt â mplă să treacă onoapte şi Edvarda să nu vină ; odat ă nu a venit chiar două nopţ i la r â nd. Nu seînt â mplase nimic, dar mă gâ ndeam că poate fericirea mea atinsese apogeul. Sau poate nu-l atinsese încă ? — Edvarda, ai observat câ t este de agitat ă pă durea în noaptea asta?Neîntrerupt se aud zgomote uşoare şi frunzele tremur ă . O pasă re câ nt ă sus, pedeal – un piţ igoi; de două nopţ i st ă în acela şi loc şi caut ă să ademenească . Auziun sunet monoton? — Da, De ce mă întrebi dacă -l aud? — Numai a şa. De două nopţ i pasă rea asta câ nt ă la fel; iat ă ce voiam să -ţ ispun… îţ i mulţ umesc, îţ i mulţ umesc fiindcă ai venit în seara asta, iubito! Te-am a şteptat să vii în seara asta sau mâ ine sear ă şi m-am bucurat că o să vii. — Şi eu am a şteptat. Mă gâ ndesc mereu la tine; am adunat şi am pus

bine cioburile paharului pe care l-ai spart atunci… îţ i mai aduci aminte? Tata a plecat ast ă -noapte, încâ t souză -mă că n-am venit; am avut at â t de multe

lucruri de împachetat şi at â tea să -i spun. Ştiam că mă a ştepţ i ner ă bdă tor aici,în pă dure, iar eu plâ ngeam şi împachetam înainte. Dar au trecut două nopţ i, mi-am zis în gâ nd. Oace ce-o fi f ă cut ea înaceste două nopţ i? Şi de ce nu i se mai poate citi acum at â t de mult ă bucurie înochi ca înainte? A trecut o or ă . Piţ igoiul amuţ ise, sus pe deal; pă durea amor ţ ise. Nu, nuse înt â mpdase nimic, totul era ca mai înainte; mi-a dat mâ na şi mi-a spusnoapte bună privindu-mă cu ochi de îndr ă gostit ă . — Pe mâ ine? am întrebat. — Nu, mâ ine nu, r ă spunse ea. Nu am insistat să -mi spună care este motivul refuzului. — Mâ ine facem doar plimbarea noastr ă , spuse ea r â zmd. Mă gâ ndeamsă -ţ i fac o surpriză , dar faci o figur ă at â t de jalnică încâ t prefer să -ţ i spunîndat ă . La început voiam chiar să -ţ i trimit o invita ţ ie scrisă . Parcă mi s-a luat o piatr ă de pe inimă . Ea a dat să plece şi a înclinat uşor din cap în semn de r ă mas bun. Continuâ nd să r ă mâ n în acela şi loc, am întrebat-o:


23/144

— Câ t timp a trecut de câ nd ai adunat cioburile de sticlă şi lle-ai pus bine? — Câ t a trecut de atunci? — O să pt ă mâ nă ? Două ? — Da, poate că sunt vreo două să pt ă mâ m. Dar de ce întrebi? … Uite, ca

să -ţ i spun drept, le-am adunat ieri. A şadar, le adunase ieri; ieri încă se gâ indea la mine! Totul era în ordine. Cele două bă rci a şteptau. Ne-am îmbarcat îndat ă . Câ ntam şi discutam.Insulele Korholmer se aflau în larg, a şa că a fost nevoie de o bucat ă bună de

vreme ca să v â slim pâ nă acolo. Între timp, ocupanţ ii uneia dintre bă rci auînceput să stea de vorbă cu cei din a doua. Doctorul îmbr ă case haine deschise,de altfel ca şi fetele; nu-l v ă zusem niciodat ă at â t de bine dispus; lua parte laconversa ţ ie — De data aceasta nu mai era un spectator mut. Am avut impresia că

bă use puţ in şi că era vesel. Câ nd am ajuns la ţă rm, i-a înt â mpinat pe ceiprezenţ i cu un discurs de bun sosit. Mi-a zis: uite că Edvarda l-a ales să fieamfitrion. El s-a întreţ inut cu fetele în modul cel mai amabil posibil. Fa ţă deEdvarda s-a ar ă tat politicos şi afectuos, aproape patern şi cu nuanţ e depedantism pe care o observasem la el de at â tea ori. De pildă , câ nd a spus, la unmoment dat: „M-am nă scut în treizeci şi opt”, el a intervenit prompt: „Cred că

vrei să zici o mie opt sute treizeci şi opt”. Câ nd spuneam câ te ceva, ascultapoliticos şi atent şi nu mă trata nici cu cea mai vagă nuanţă de dispreţ . O fat ă s-a apropiat de mine şi m-a salutat. Nu am recunoscut-o, nuputeam să -mi aduc aminte de ea şi mi-am exprimat surpriza în câ teva cuvinte,cea ce a f ă cut-o să izbucnească în r â s. Era una dintre fiicele pastorului.

Fusesem împreună în insula unde se usca peştele şi apoi o invitasem la cabana mea. Am stat de vorbă un timp. A trecut o or ă – sau două . Încep să devin indiferent, beau din vinul caremi se serveşte şi trec de la un grup la altul, stau de vorbă şi în dreapta, şi înst â nga. Din nou mă fac vinovat de câ teva gafe. Mă aflu pe un teren primejdiosşi nu ştiu cum să r ă spund la o amabilitate; se înt â mplă să vorbesc f ă r ă noimă sau să nu mai spun chiar nimic şi asta mă supă r ă . Mai încolo, lâ ngă piatra cea mare care slujeşte drept masă , şade doctorul şi gesticulează . Suflet! Oare ce este sufletul? întrebă el. Fiica pastorului îl învinov ăţ ise că este lliber-cuget ă tor; dar nu are oare fiecare dreptul să gâ ndească liber? Să neînchipuim că iadul e un loc situat undeva jos, sub pă mâ nt, iar diavolul şef de

birou – ba nu, e de-a dreptul o maiestate. Vorbind despre. Tabloul din altarul bisericii din comuna vecină , el îl descrise astfel: un Crist, câţ iva evrei şi evreice,apă pref ă cut ă în vin; bine. Dar Cristos are un nimb în jurul capului. Ce este unnimb? Un cerc galben de butoi, care st ă pe trei fire de pă r… Două dintre fete îşi împreună mâ inile speriate. Dar doctorul se salvează din aceast ă situa ţ ie neplă cut ă , întrebâ nd pe un ton glumeţ :


24/144

— Nu-i a şa că ceea ce am spus e îngrozitor? Recunosc. Dar dacă spui demai multe ori lucrul acesta, îl repeţ i de şapte ori, de opt ori, şi apoi reflecteziniţ eluş asupra lui, atunci începe să sune mai suportabil… Domnişoarelor, v ă rog să -mi permiteţ i să beau în să nă tatea dumneavoastr ă ! Apoi, a şezâ ndu-se în genunchi în fa ţ a celor două fete, şi-ia ridicat pă lă ria

cu mâ na st â ngă şi a golit paharul pe ner ă suflate. Marea sa siguranţă m-aentuziasmat. I-a ş fi propus bucuros să ciocnim paharele, dar al lui era acumgol. Edvarda îl urmă rea din ochi. M-am apropiat de ea şi i-am spus: — Azi ne mai jucă m de-a v ă duva? Ea a tresă rit puţ in şi, iridicâ ndu-se, mi-a şoptit: — Fii atent să nu mă tutuieşti aici. De fapt, nici nu o tutuisem. M-am îndepă rtat din nou. A mai trecut o or ă . Ziua era lungă , a ş fi plecat de mult acasă , dacă am fiavut o a treia barcă ; pe Esop îl lă sasem legat în colibă , poate că se gâ ndea lamine. Câ t despre Edvarda, ea nu se gâ ndea de loc la mine, că ci vorbea desprefericirea de a putea că lă tori departe, în locuri necunoscute; în timp ce vorbea,obrajii i se îmbujoraser ă şi, într-un r â nd, chiar a luat-o gura pe dinainte: — Nimeni nu ar fi mai mult fericit ă decâ t mine în ziua… — Mai fericit ă , o corect ă doctorul. — Cum? întreabă ea. — Mai fericit ă . — Nu înţ eleg. — Ai spus „mai mult fericit ă decâ t mine”. — O! Scuză -mă ! Nimeni nu va fi mai fericit ă decâ t mine în ziua în care osă mă pot îmbarca să plec într-o că lă torie îndepă rtat ă . Câ teodat ă parcă a ş dori

să v ă d locuri despre care nici nu ştiu că exist ă . Dorea să că lă torească departe, nu se mai gâ ndea la mine! Vedeam pefigura ei că mă uitase. Ce mai ealea-valea, lucrurile a şa st ă teau; dar nu-mi eratotuşi plă cut să -i citesc aceasta pe fa ţă . Iar mimutele treceau penibil (de încet.

Am propus să ne întoarcem acasă , ar ă t â nd că e t â rziu, că Esop mă a ştepta,legat în cabană . Dar nimeni nu voia să plece. Pentru a treia oar ă am intrat în vorbă cu fata pastorului; eram sigur că era aceea care vorbise despre privirea mea de animail să lbatic. Am bă utîmpreună . Avea ochii foarte jucă uşi şi mă fixa aproape tot timpul. — Nu credeţ i, domnişoar ă , am întrebat-o, că aici oamenii seamă nă cu

vara dumneavoastr ă scurt ă ? Că sunt la fel de nestatornici şi de înşelă tori? Vorbeam foarte tare şi f ă cea aceasta dinadins. Cu aceea şi intensitate înglas am invitat-o din nou să -mi facă o vizit ă la cabană . „Dumnezeu o să v ă r ă splă tească pentru asta”, i-am spus şi mă şi gâ ndeam ce a ş putea să -i faccadou, dacă ar veni. Nu vedeam ce altceva i-a ş putea dă rui în afar ă de cutiamea cu praf de puşcă . Fata a promis că o să vie.


25/144

Edvarda st ă tea cu fa ţ a întoarsă în alt ă parte, lă sâ mdu-mă să vorbescdupă plac. Asculta ce vorbeau ceilalţ i şi din câ nd în câ nd spunea şi ea câ te uncuv â nt. Doctorul le ghicea fetelor în palmă şi vorbea într-una; avea mâ ini micişi fine; la un deget purta un inel. Simţ indu-mă de prisos, am stat un timp maila o parte, a şezat pe o piatr ă . Acum era după -amiază , t â rziu. Iat ă -mă st â nd

acum aici singur, mi-am zis, şi cea care m-ar putea face să mă urnesc din loculacesta mă lasă în voia sor ţ ii, De altfel, acum şi asta mi-e indiferent. Sunt din ce în ce mai copleşit de un sentiment de pă r ă sire. Conversa ţ iadin spatele meu îmi r ă suna în urechi şi o auzeam pe Edvarda r â zâ nd; m-amridicat brusc şi m-am apropiat de grup. Sub impulsul agita ţ iei mele lă untrice,am spus: — Tocmai mă gâ ndeam că poate a ţ i vrea să vedeţ i cutia mea cu muşte.Scuza ţ i-mă că nu mi-am adus aminte de aceasta mai de mult. Fi ţ i amabili şiuita ţ i-v ă , îmi faceţ i plă cere. Trebuie să vedeţ i totul; am muşte roşii, altelegalbene. În timp ce vorbeam, îmi ţ ineam cascheta în mâ nă , dar mi-am datseama că e nepotrivit şi atunci mi-am pus-o repede în cap. Câ teva clipe a fost o linişte desă v â r şit ă . Nimeni nu lua cutia. În cele din urmă , doctorul a întins mâ na după ea şi a spus politicos. — Da, să le vedem. Pentru mine a fost totdeauna un mister cum se potfabrica muşte. — Le fac singur, am spus eu plin de recunoştinţă . Apoi am început să explic procedeul, care era foarte simplu: cumpă rampene şi le lipeam câ t se putea mai bine; nu erau prea reuşite, dar erau numaipentru uzul personal. Se gă seau şi muşte gata, foarte frumoase. Edvarda mi-aaruncat o privire indiferent ă şi mie şi cutiei şi a continuat să stea de vorbă cuprietenele sale.

— Iat ă şi materialele, spuse doctorul. Uite ce pene frumoase! Edvarda şi-a ridicat privirea. — Cele verzi sunt frumoase, spuse ea; să le v ă d şi eu, doctore. — Pă stra ţ i4e, am spus eu atunci. Faceţ i-mi, v ă rog, plă cerea şi primiţ i-leca amintire. Ea le-a privit – şi apoi a spus: — Sunt iba verzi, ba aurii, după felul cum le ţ ii la soare. Da, le primesc,dacă vreţ i să mi le da ţ i. — Da, da, vi ile dă ruiesc. Lea luat. Puţ in după aceea, doctorul mi-a înapoiat cutia şi mi-a mulţ umit. S-aridicat şi a întrebat dacă nu cumva e cazul să ne gâ ndim să plecă m. Am spus: — Da, să plecă m, ză u a şa. Am un câ ine acasă ; da, am un câ ine, care-iprietenul meu şi care se gâ n-deşte la mine. Câ nd mă întorc, st ă cu labeledinainte pe marginea ferestrei şi mă salut ă … Ziua de ast ă zi a fost minunat ă .Dar s-a terminat – şi-acum e cazul să plecă m… V ă mulţ umesc tuturor. Am a şteptat la debarcader ca să v ă d ce barcă alege Edvarda, cu gâ ndulsă mă urc în cealalt ă . Dar, deodat ă , ea m-a strigat. Am observat cu mirare că


26/144

fa ţ a i se îmbujora. A venit la mine, mi-a întins mâ na spunâ ndu-mi cu duioşieîn glas: — Mulţ umesc pentru pene… Mergem în aceea şi barcă , nu-i a şa? — Dacă doriţ i, am r ă spuns eu. A luat loc pe bancă lâ ngă mine; genunchiul ei mă atingea. M-am uitat la

ea un moment; m-a privit şi ea. Îmi f ă cea plă cere că mă atinge cu genunchiul;începeam să mă simt despă gubit pentru ziua aceasta at â t de penibilă şi să -mirecâştig buna dispoziţ ie, câ nd, pe nea şteptate, ea îşi schimbă poziţ ia,întorcâ ndu-se cu spatele spre mine şi începâ nd să stea de vorbă cu doctorul,care era la câ rmă . Timp de mai bine de un sfert de or ă nu am mai existatpentru ea. Atunci am f ă cut ceva de care îmi pare r ă u şi ast ă zi. Unul dintrepantofi îi alunecase din picior, ham luat şi d-am aruncat departe, în apă , poatede bucuria că o simţ eam iar ăşi aproape sau poate din dorinţ a de a mă afirma şide a-i aduce aminte că existam – nu mai ştiu bine. Totul s-a petrecut foarterepede; nici nu mi-a mai r ă mas timp de reflectat; am dat urmare unui impulsde moment. Fetele au scos un ţ ipă t. Iar eu am r ă mas ca paralizat de ceea cef ă cusem – dar la ce mai folosea acum? Fapta fusese să v â r şit ă . Doctorul mi-a

venit în ajutor str â gâ nd: „V â sliţ i repede” şi îndrept â nd barca în direcţ iapantofului; barcagiul a reuşit să -l prindă – udâ ndu-şi întreg bra ţ ul – tocmai înmomentul în care pantoful er-a gata să se scufunde. Atunci mai multe voci dinamâ ndouă bă rcile au strigat „ura!” pentru a marca aceast ă salvareimpresionant ă . Ruşinat, simţ eam cum obrajii îmi pă leau în timp ce ştergeam

knut hamsun - pan victoria

Documents