1

2

ADRIANA SUBIN

LEGATURI

INDESTRUCTIBILE

din seria

POVESTIRI,

DINTR-O URBE DE PROVINCIE

2014

3

Deși inspirată de personaje

și fapte reale,

această povestire

nu are caracter autobiografic.

4

LEGĂTURI INDESTRUCTIBILE

Celor mai frumoși ani, Măgduțo…

Nu cred că verișoara mea, Antonia avea mai mult de trei

ani, când am văzut-o prima oară. Eram binișor mai mare ca

ea, să tot fi avut opt, aproape nouă ani, oricum suficient ca să

păstrez amintiri mai mult sau mai puțin vagi, despre oameni,

locuri, întâmplări. În anul acela și-n cei ce au urmat, sora

mea și cu mine ne petreceam toate vacanțele la bunicii

materni, într-un oraș cu parfum de poveste, situat pe malul

Dunării. Cel puțin așa îl consideram noi două și așa l-am

păstrat eu în memorie și azi, când nici sora, nici bunicii mei

nu mai sunt. Dacă mă gândesc bine, nici orașul nu mai e. Nu

cred că atmosfera idilică a urbei mele natale ar trece astăzi

testul realității, dincolo de refugiul ei din suflet. Schimbările

pe care le-am constatat, după mulți ani în care viața m-a ținut

departe au fost ca o lovitură-n plex. Nu în plexul nervos țintit

anatomic de boxeri, ci în țesătura aceea stranie din care par

a-ți inunda pieptul toate emoțiile puternice, bucuriile mari sau

suferințele atroce, iubirile de tot felul care mocnesc și se sting

greu. Amintirile pot fi atât de rupte de realitatea din fața

5

ochilor tăi, că te trezești sfâșiat în bucăți ce se refuză una pe

alta. În afara câtorva clădiri ce-mi păreau mai scunde și-a

unor repere patrimoniale aproape de ruină, din fericire greu

de anihilat oricât te-ai strădui, n-am mai recunoscut aproape

nimic. Orașului meu viu și nostim, atât de distinct în

intimitatea lui, îi luase locul o așezare nu atât mohorâtă, cât

fără personalitate. O arhitectură ca un puzzle kitsch între

avântul propășirilor ciocoiești și bătrânul ei suflet, detot

părăginit sau vopsit numai pe dinafară, prin care mișunau

oameni străini de care-ncercam disperat să mă agăț, cu un

semn de recunoaștere… Să am un contact vizual cu schița

unui zâmbet, să ating mâneca unei haine ca să murmur o

scuză, fără alt rost decât speranța unui răspuns oricât de

indiferent. Sigur că oamenii nu puteau fi aceiași, dar nu

puteau fi nici urmașii celor pe care-i purtasem cu mine și în

mine, atâta amar de ani. Niște oameni pe care nu-i știam

mutilaseră spiritul Orașului, iar Orașul, în răzvrătirea lui

sfârșise prin a mutila spiritul tuturor... Chiar și pe-al meu, de

vreme ce tot mai încercam să-i iau forma, strecurându-mă

prin venele lui așa cum o făceam odinioară, când îi simțeam

pulsul. O reîntoarcere pentru care nu eram pregătită, care m-

a derutat și la care n-am avut putere să reacționez decât

închizând ochii la propriu.

Închid iarăși ochii și reașez locuri, oameni, întâmplări…

Alunec înapoi în timp prin amalgam de sunet, culoare și

mireasmă, vibrații tulburătoare pe care nu știu ce parte-a

ființei mele le-a cules atavic și le-a pus la păstrare fără știrea

mea. Un sipet destinat momentelor de restriște, fiindcă numai

6

atunci descopăr de fiecare dată, cum să-l ating. De parcă m-

aș balansa în leagănul aninat între tufe de trandafiri și

ronduri de flori, ce despărțeau curtea în două - spre casa

mare și spre casa mică. Înainte, înapoi,… înainte, înapoi…

Îmi reaud pașii, mă ațin ca o umbră pe urmele adolescenței

mele, străbat străduțe-nguste și bulevarde umbrite de castani,

mă așez pe o bancă-n parc, simt parfumul de regina nopții din

armonia serilor de vară și glasul greierilor în întuneric,

înainte să mă cuprindă somnul… Corala nocturnă din care se

răzlețea buimăcit câte-un solist, smintit de propria-i chemare.

Aveam senzația că sunt chiar acolo, pe pervazul ferestrei sub

care-mi aveam patul și nu poposiseră din întâmplare. Știau că

îi aștept. Mă ridicam tiptil în genunchi să surprind pe vreunul,

dar nu reușeam niciodată și-mi era ciudă că nu știu unde se-

ascund așa de repede, fără să piardă firul notelor. Nu-mi

amintesc să mai fi auzit în altă parte greieri, în toată viața

mea. Poate au mai fost, în mod sigur or mai fi fost, dar eram

prea obosită și plină de gânduri ca să-i iau în seamă. Altfel aș

putea crede că nici nu mai există, că i-au nimicit zeloasele

furnici, la scurt timp după ce și anii mei au început să se

umple de alte griji, lăsând greierii fără apărare. Ele le purtau

dintotdeauna sâmbetele acestor pierde-vară noctambuli, ce

dădeau lumii un exemplu prost.

Nu știu dacă e corect să admiți că ți-ai iubit bunicii mai

mult decât părinții, dar la vârsta mea de-acum, orice

mărturisire cerșește-n taină un colț de izbăvire, sau măcar de

7

înțelegere. I-am iubit din toată inima pe mama și tatăl meu,

dar pe bunici i-am divinizat. Pe ei și pe sora mea… Poate și

pentru că mici fiind, pe amândouă ne-au crescut bunicii. Nu

fiindcă am fi fost abandonate, Doamne ferește! Tatăl meu

fusese epurat din armată în 1949, fiindcă făcuse Școala de

Război în Germania și Italia unde erau trimiși prin tradiție,

toți șefii de promoție din școala militară. A fost mai întâi

norocul și-apoi ghinionul lui, ambele decise din voința altora.

Bunicul meu patern era preot, refugiat mai întâi din

Basarabia de furia bolșevică și mai apoi de regimul din țară,

într-un sătuc cu o bisericuță mică unde l-au lăsat să

slujească-n pace, până la bătrânețe. Erau alte vremuri, preoții

erau pe-atunci destul de săraci și bunicul n-ar fi avut

posibilitatea să-și țină băiatul prin școli înalte. Revenit în țară

de pe unde-l trimiseseră, tata a ajuns pe front ca orice tânăr

ofițer, a făcut războiul în armata română, dar ”pata” din

biografie l-a scos din circuit ca pe-o măsea stricată. Astfel că

la-nceputul anilor ’50, părinții mei debusolați și rămași pe

drumuri au revenit în orașul natal al mamei mele, s-au mutat

la bunicii mei, iar tata s-a angajat ca dactilograf la șantierul

naval. Poate că nici acest post nu-l primea dacă n-ar fi știut

bine rusește, nemțește, italienește și franțuzește, ca să poată fi

folosit și ca translator. Nu am din vremea aceea decât o

singură amintire legată de tata. El, scoțând cu grijă din

buzunar un pachețel de hârtie fină, în care erau împăturite

niște bomboane de ciocolată pe care i le dăduse ”pentru

acasă” un rus, unul din șefii de șantier. Poate că s-o fi

întâmplat de două, sau de trei ori, de vreme ce mi-a rămas

8

pentru zeci de ani întipărit pe creier, numele rusului –

tovarășu’ Tazin… Acum când scriu, retrăiesc senzația aceea

de suflu în gât, de surpriză și nerăbdare, în timp ce mama

desfăcea pachețelul. Bomboanele erau conice și crestate-n

vârf, cred că le simt gustul deși asta poate fi o iluzie, n-am

însă nicio îndoială că simt parfumul ciocolatei… Al acelei

ciocolate. Memoria aromelor vieții tale păstrează amprenta

fiecăreia-n parte și te poți încrede în fidelitatea ei. Sunt și

astăzi o mare amatoare de ciocolată neagră, fină, dar n-aș

putea spune din care sort am gustat săptămâna asta și din

care, săptămâna trecută. În schimb pot resimți instantaneu,

umplându-mă de parcă m-ar locui discret dintotdeauna,

aroma bomboanelor învelite stângaci de tata într-o foiță albă,

de la tovarășu’ Tazin.

Câțiva ani mai târziu, tata a reușit să se-nscrie la

Politehnica din Cluj, a absolvit-o la ff și a rămas acolo ca

asistent universitar, până ne-am mutat la București. Numai că

la-nceput, el și mama nu aveau locuință, stăteau cu chirie pe

unde puteau și o duceau greu, așa că sora mea încă mititică și

cu mine, care-ncepusem școala elementară - am rămas în

grija bunicilor materni. Maia și tata mare, așa le spuneam.

Cea mai minunată perioadă din viața noastră. Toate florile pe

care sufletul meu a fost capabil să le tezaurizeze mai târziu,

au avut primele rădăcini sădite-n copilărie, de bunicii mei.

Abia după ce părinților li s-a ”repartizat” o locuință, m-

au luat mai întâi pe mine și mai târziu și pe sora mea la Cluj,

al doilea oraș de care mă leagă amintiri minunate. Atmosfera

boemă universitară ce se respira și prin ziduri, plimbările

9

duminicale cu barca pe lac, cu bicicletele, sau în grădina

botanică, dar în primul rând prietenii cu care părinții mei au

strâns legături de-o viață, unele din ele transmise și nouă,

copiilor… O perioadă irepetabilă, ce le stârnea nostalgii în

lumea de mai târziu a Capitalei, în care-au trăit fără să se

poată integra spiritual, zeci de ani.

În Cluj, primisem locuință într-un bloc vechi de-o

eleganță sobră, construit în vremuri tributare jugendstilului

vienez, cu încăperi mai degrabă înalte și somptuoase decât

cu-adevărat spațioase. Împărțeam un apartament cu încă o

familie cu doi copii și cu un coleg de-al tatei, ”becher” și deci

singurul care se bucura de-o cameră numai pentru el, mai

mică și situată pe colț, cum erau odăile de serviciu pe

vremuri. Cealaltă familie era a unor medici unguri, care-

aveau doi băieți, iar Feri, cel mai mare dintre ei a fost

probabil primul meu ”crash”, imortalizat cu suspine și

oftaturi într-un jurnal, după moda fetițelor din vremea aceea.

M-a ținut de la vreo unsprezece până pe la doisprezece ani

cred, cu momente-n care mă coloram și mă topeam ca o

acadea, când ne-ntâlneam în treacăt pe hol. Trăisem cu

convingerea că mă place și el, până ce l-am văzut cu o altă

fată de mână pe stradă și m-am vindecat instantaneu. Ultima

veste pe care-am avut-o despre ei era că Feri avea trei copii și

lucra ca anestezist, iar fratele lui ca inginer, în Germania…

Nu știu cum s-a făcut dar ne-am înțeles bine, cu toate că

eram înghesuiți și colac peste pupăză, eu intrasem la școala

de muzică și exersam zilnic la pian. Adevărat că respectam un

orar strict și nu eram chiar începătoare, însă repetarea

10

sârguincioasă a studiilor lui Czerny trebuie să fi fost un

calvar pentru nervii celorlalți. Și totuși, nimeni nu s-a plâns

vreodată și indiferent cât m-or fi bombănit în intimitatea lor,

niciunul n-a încercat să-mi taie elanul cu vreo mutră acră.

După ce-am trecut binișor prin viață, gândesc astăzi că

tocmai disconfortul poate cultiva acel gen de civilizație, în

care propriile-ți frustrări îți amintesc să-l lași și pe celălalt să

respire. Condiția fiind desigur, să existe dintru început

sămânța unei anumite educații, pentru a avea ce cultiva…

Colegul tatei mi se părea cel mai în vârstă dintre toți și

sper să nu mă-nșel, dar când ne-am mutat împreună fusese

proaspăt uns șef de lucrări. Ai mei erau buni prieteni cu el, iar

eu îi spuneam ”domnul profesor”. Nu țin minte ca acest

subiect să fi fost atins vreodată în familie, însă de vreme ce

numele lui se termina în ”stein”, trebuie să fi fost evreu. Era

un adevărat meloman, mă-ncuraja să studiez și se-ngrijea

oarecum de educația mea muzicală, dar o făcea mai degrabă

de la distanță. O întindea de-acasă la primul semnal al

degețelelor mele pe clape și se-ntorcea spre seară, când

pericolul trecuse. Atunci, din camera lui se auzea în surdină

Bach, sau Schubert, sau Chopin și din nou, absolut nimeni nu

se plângea…

Domnul profesor nu-și încuia niciodată camera și se

prefăcea a nu observa că mă furișam în lipsa lui și-i dădeam

iama prin cărți, ba chiar și printre discurile de muzică

clasică, pe care le ascultam la noul nostru pickup. Mama mă

certa când mă prindea, mă trimitea imediat să pun la loc ce-

am luat și sigur că mă conformam, îmbufnată și cu lacrimi în

11

ochi. Parcă nu le-aș fi înapoiat oricum, după ce mă delectam

cu ele. Familia noastră era mult mai înghesuită, iar ”spațiul

cultural” mult mai limitat. Îmi amintesc că foarte mult timp

după ce ne mutasem, ani de zile aș zice, domnul profesor –

altfel, fire boemă și cam împrăștiat de felul lui – nu-și făcuse

timp să-și aranjeze toate cărțile în bibliotecă. Sau s-o fi

considerat în sinea lui doar în tranzit, sperând să primească o

locuință mai de Doamne-ajută. Așa că o mare parte din cărți

și albume zăceau într-un cufăr mare cât o ladă de zestre, tras

spre mijlocul camerei, spre stupoarea oricărui om normal

care-i trecea pragul. Nu și a mea. Mai ales după interdicțiile

mamei, cufărul devenise un fel de insulă a comorilor, în care

exploram în secret. Îmi plăcea la nebunie să mă cuibăresc

înăuntrul lui, să-mi croiesc loc printre cărți, să aspir mirosul

acela specific de tipăritură mai nouă și mai veche, să

răsfoiesc și să citesc până uitam de mine. Devoram cam de

toate, nu doar lecturi potrivite, mai corect spus – rareori

lecturi potrivite, asta neînsemnând licențioase, oricum, cine

să-mi țină seama?... Aveam o perioadă de respiro, când

veneam de la școală și toți adulții din casă erau plecați. Într-o

zi, domnul profesor a apărut mai devreme și m-a găsit făcând

lectură, tolănită comod în cufăr și pe jumătate îngropată-n

cărți. Sunt incapabilă să-mi imaginez ce mutră oi fi făcut eu,

dar pe el parcă-l văd – a-ncremenit în prag cu ochii căscați la

mine, apoi mi-a făcut un semn cu mâna să stau liniștită. ”Am

venit să-mi iau un curs, plec imediat ” – a completat, de parcă

s-ar fi scuzat că a nimerit neanunțat. Zile-ntregi am stat cu

frica-n sân că o să mă spună tatei, de el îmi era cel mai teamă

12

deși nici cu mama nu mi-ar fi fost moale, dar n-a făcut-o. A

rămas secretul nostru… Sau așa am crezut până într-o zi,

eram deja la București, când ai mei mi-au mărturisit senini că

tot apartamentul îmi cunoștea meteahna, dar domnul profesor

intervenise-n favoarea mea și-i rugase să mă lase-n pace.

Trebuie să spun totuși, că în afară de cufărul cu cărți și vraful

de discuri, nu m-am simțit niciodată, dar niciodată tentată să-

mi vâr nasul prin alte locuri cum ar fi șifonierul, sau sertarele.

Aș minți să spun că era neapărat o chestiune de bun simț sau

educație. Pe naiba. Cred că pur și simplu nu mă interesau și

nu eram dispusă să-mi pierd timpul meu drămuit, aiurea. Dar

el trebuie să-și fi dat seama cumva, că relația mea cu camera

lui era una foarte specială și bine delimitată și că-n felul meu,

îi respectam intimitatea. Era un domn cumsecade, foarte

cultivat și jovial. Am senzația că mi-am plătit cumva o mică

datorie, că am făcut ceea ce se cuvenea, amintindu-mi de el. A

fost unul din oamenii ce-au contribuit mai mult sau mai puțin

conștient – cred că el a făcut-o perfect conștient - la formarea

spiritului meu, cam rătăcit în aviditatea lui adolescentină. Nu

l-am mai văzut niciodată după ce ne-am mutat la București,

deși a păstrat cu tata o legătură pe care viața a subțiat-o

treptat, până la dispariție. După știința mea, cel puțin două

împliniri n-avea să cunoască niciodată – să i se repartizeze o

locuință decentă și să primească titlul de conferențiar. Deși,

ai mei ziceau că le-ar fi meritat cu prisosință pe amândouă.

Trebuie să fi murit demult și foarte singur, fiindcă din câte-mi

amintesc, în afară de o mamă foarte-n vârstă - care trecea din

când în când pe-acolo și cocea în bucătărie la mama mea,

13

niște fursecuri speciale cu miere și scorțișoară, pentru toți cei

patru copii din apartament - el nu mai avea pe nimeni. Posibil

totuși, să mă-nșel. Cum ar putea fi vreodată cu-adevărat

singur un om, înconjurat de muzica și cărțile pe care le-

adunase domnul profesor?

Scurt timp după ce mutarea părinților mei la Cluj părea

definitivă, bunicii au vândut casa mare, rămasă practic goală

și au păstrat doar corpul separat de clădire în care oricum, ei

se retrăseseră demult, imediat după nașterea mea. Asta nu ne-

a împiedecat să ne facem în continuare toate vacanțele acolo,

nici măcar mai târziu, în ultimii ani de liceu când devenisem o

mică domnișoară cu nas în vânt și aere de București. Mai ales

că noii proprietari ne erau rude apropiate și-ar fi trebuit să ne

simțim ca o mare familie, fără stânjeneala pe care-o provoacă

de obicei o prezență complet străină, în propria ta ogradă.

În prima vacanță de după vânzarea casei mari, cred că

fusese o vacanță de primăvară, tanti Mia și unchiul Toni au

fost aproape tot timpul ocupați cu serviciul și alte treburi și nu

ne-ntâlneam decât rareori, seara. Dispuneam de toată curtea,

așa cum o făcusem întotdeauna, fără restricții. Abia în vara

următoare a apărut verișoara mea, Antonia. Cum spuneam, ea

trebuie să fi avut vreo trei ani când am văzut-o prima oară,

iar eu vreo opt sau nouă. Sosisem de la Cluj împreună cu

mama, cu un tren de seară, oră târzie la care sigur că ea

dormea. Abia a doua zi dimineața, tanti Mia a intrat la noi în

cameră cu ea în brațe, când abia ne trezisem din somn. Clar

14

că nu mai avea răbdare să ne-o arate. Era ca o păpușă vie,

vârâtă cu un umăr și cu căpșorul în pieptul mătușii mele, cum

fac copiii mici când nu se simt în largul lor. Ne privea cu

coada ochiului și am întins automat mâinile ca s-o iau în

brațe, dar le-am lăsat repede-n jos. Am simțit nu știu cum, că

nu i-ar fi făcut plăcere. Că s-ar fi ferit. Avea ochi căprui

închis, strălucitori ca mărgelele și cu gene așa de lungi de

parcă erau false, obrăjori cu gropițe și o guriță cât o cireașă.

Părul era încă de-atunci foarte negru, des și numai inele, iar

pielea smeadă. O țin bine minte – o fetiță adorabilă.

-Fata mea, Antonia – a accentuat tanti Mia cu obrajii

strălucind, de parcă ar fi spus ”Alteța Sa, Principesa”.

-Dar unde era în primăvară? – m-am repezit eu încântată

și nedumerită și-am mai și repetat, fiindcă nu pricepeam

expresia consternată cu care mă ațintea mama. În vacanța

trecută unde era? Unde-ați ținut-o?

Tanti Mia trebuie să fi anticipat multe din reacțiile,

probabil nu întotdeauna inocente, pe care le va avea de parat

în jur și sigur că mie, nu mi-a luat-o în nume de rău.

-Pe unii copii barza îi aduce mai mici, pe alții mai

măricei – mi-a răspuns fără să clipească. Pe Antonia a adus-o

abia după ce a crescut puțin.

Nu om fi fost noi la fel de informați precum copiii de azi,

iar eu eram departe de-a fi deslușit tainele fenomenului în

cauză, totuși nici povestea cu barza nu mai ținea. Mai târziu

am înțeles că nici nu-mi era destinată mie, ci Antoniei, atâta

vreme cât ea avea s-o înghită. În orice caz, eu mi-am dat

seama că e ceva-n neregulă cu fetița asta, abia atunci când

15

mama a scos un cadou special pentru ea, frumos împachetat,

care trebuie să-i fi ocupat aproape jumătate de valiză. Am

făcut ochii mari, amuțită, fiindcă habar n-aveam când îl

cumpărase sau ce conținea. Dar nu cadoul în sine mă

nedumerea cel mai tare, ci ideea că mama știuse de existența

Antoniei încă de la Cluj și nu-mi suflase o vorbă.

-Părinții ei adevărați au murit – mi-a explicat după

plecarea lor. Fusese adusă la orfelinat fiindcă nu mai avea pe

nimeni, iar tanti Mia și unchiul Toni au înfiat-o. Acum e fetița

lor și verișoara voastră. Ai văzut ce drăgălașă e?

-Da, este. Dar ce s-a întâmplat? De ce-au murit părinții

ei? – am chestionat-o pe mama.

-De unde să știu? – mi-a răspuns intrigată. Oricum, era

prea micuță ca să-și amintească de ei, iar tu nu ai voie să

vorbești nici cu ea, nici cu altcineva despre asta. N-ai face

decât s-o necăjești. Te rog să nu-i pui asemenea întrebări nici

lui tanti Mia. Ne-am înțeles?

-Nu-i pun. Dar de ce, e secret?

-Nu e secret, dar nu e problema noastră și n-o discutăm.

-Și chiar nu mai are pe nimeni? E singură pe lume?

-Era singură. Acum are alți părinți și nu mai e singură.

Temelia de sub picioarele mele s-a zgâlțâit pe

neașteptate, dar nu iremediabil. Nu încă. Am întrebat:

-Cum adică? Or fi luat-o ei de la orfelinat, dar părinții…

-Ce-i cu părinții?

-Au murit. N-ai spus că părinții ei au murit?

-Părinții ei… adevărați, da, au murit. Dar acum are alți

părinți, care o iubesc.

16

-Dar ei nu sunt părinți. O cresc, dar nu sunt părinți.

-Părinte este și cel care te crește, draga mea – mi-a

răspuns mama, pe-un ton mai mult didactic decât sever. E un

noroc că a găsit alți părinți atât de buni ca Mia și Toni, gata

să facă totul pentru ea. Acum, ei sunt mama și tatăl ei.

Antonia e fetița lor, așa cum tu ești a noastră, n-ai voie să faci

nici o diferență.

N-am voie?... Haida-de! Și cum adică, să nu fac nici o

diferență?

-Cum nu e nici o diferență? – m-am revoltat pe față. Și

dacă ar muri și tanti Mia cu unchiul Toni?Ar înfia-o alți

părinți?Ar avea încă o mamă și încă un tată?

-Nu știu de unde-ți vin toate ideile-astea – a replicat

mama, surprinsă de vehemența mea și probabil, de

subtilitatea dilemei. Cum să moară tanti Mia și unchiul Toni?

Și a repetat, cu un început de panică pe chip: Să nu cumva să

le pui și lor asemenea întrebări, când mergi pe-acolo.

-Eu n-o să am niciodată altă mamă – am strigat cu

lacrimi în ochi. Nici dacă ai să mori, mie să nu-mi aducă altă

mamă. Nu vreau altă mamă.

-N-o să-ți aducă nimeni altă mamă, draga mea – s-a

înmuiat mama. Oricum, eu n-am de gând să mor prea curând.

Aranja patul în timp ce conversam, dar când mi-a văzut

lacrimile s-a așezat pe marginea lui și m-a tras lângă ea. Era

de felul ei nu numai foarte corectă și decentă, dar și tare

sufletistă, mama mea. Un om pe care te puteai baza la greu,

care-ncerca mereu ca lucrurile să iasă bine pentru toată

lumea. Sigur că rareori reușea să ne împace pe toți, dar își

17

dădea silința. Cred că a suferit mult în viață, tocmai fiindcă se

gândea cum să le fie bine celorlalți uitând de ea însăși, dar,

mă gândesc eu azi, asta e o trăsătură păguboasă a majorității

mamelor. În momentele acelea, ea era îngrijorată că într-un

viitor mai mult sau mai puțin apropiat, pe mine m-ar putea lua

gura pe dinainte. Că doar mă cunoștea… Iar Antonia ar putea

afla prea devreme, ceea ce doar părinții adoptivi erau în

măsură să-i dezvăluie, când și cum vor crede ei de cuviință.

Sigur că acum înțeleg asta. La urma-urmei, știam chiar

și-atunci că un copil fără părinți ajunge de obicei la orfelinat,

iar de-acolo poate fi înfiat de persoane mai mult sau mai puțin

binevoitoare, care-l cresc până se face mare. Citisem niște

cărți foarte triste, cu acest subiect. Faptul că un asemenea

personaj de poveste se transformase într-o fetiță reală, despre

care ceilalți pretindeau că e verișoara mea - nu mă tulbura

peste măsură. Aveam verișori în alte colțuri de țară, impuși ca

atare de către adulți, deși nu-i cunoșteam aproape deloc. Se-

ntâmpla ca unii din ei nici să nu-mi placă, să ne călcăm

reciproc și intenționat pe nervi în rarele ocazii în care ne-

ntâlneam, dar tot verii mei rămâneau. Confuzia din mintea

mea avea o nuanță cu totul specială, iar ea a provocat o

dezvăluire ce m-a surprins total nepregătită și-n loc să mă

liniștească, a pus și mai mult gaz pe foc. Dar numai pentru

moment.

Eu nu cred că la opt-nouă ani cât aveam pe-atunci, și-ar

fi putut face loc în capul meu ideea că noi, sora mea și cu

18

mine ne-am fi putut pierde părinții. O idee cât de cât concretă,

vreau să spun. Aflasem că e posibil cumva, dar se-ntâmpla

numai în cărțile pe care le citeam. Învățasem să scriu și să

citesc de pe la doi ani, nu fiindcă aș fi fost mai dotată ca alți

copii, ci fiindcă nu mă puteam juca nici cu ei, nici la fel ca ei.

Mă procopsisem cu o luxație congenitală de șolduri, care-a și

recidivat la un moment-dat și la nivelul medicinii de-atunci,

m-a ținut multă vreme imobilizată-n aparate gipsate și-n

scăunele speciale. Literele și-apoi legarea lor în cuvinte a luat

locul jocurilor, prin care ceilalți copii de vârsta mea intrau în

contact cu lumea. Nu știu cum le-a venit bunicilor mei ideea

să mă-nvețe alfabetul, i-am întrebat odată, dar au ridicat trist

din umeri – fusese o pură întâmplare. O încercare la fel ca

oricare alta de a-mi capta atenția – ”A… A… B…”- în care

au persistat fiindcă avusese succes și era un amuzament cu

perspective de continuitate. Pentru ei, perioada aceea trebuie

să fi fost tare dureroasă, dar în ceea ce mă privește nu cred că

eram un copil nefericit și-n mod categoric, n-am devenit mai

târziu un adult demn de psihanaliză. Mama și nu numai ea îmi

povestea că începusem să vorbesc foarte devreme, eram

veselă și guralivă, gata de stat la povești cu toată lumea și de-

aceea, toți adulții ce se-apropiau cu priviri compătimitoare

sfârșeau râzând și glumind cu mine, uimiți de-atâta

vioiciune…

Adevărul e că principiile standard ale așa-zisei copilării

fericite aparțin adulților. Copiii habar n-au de-așa ceva, iar

unii dintre ei, pur și simplu nu se pot încadra în această lume

visată de părinți. Dintr-un motiv sau altul, ei sunt altfel, fără

19

să vrea dar și fără s-o știe și deci, fără să facă din asta un

capăt de țară. Copilul are o tendință naturală spre zâmbet și

seninătate, dacă-i înțelegi punctul de vedere și-ncerci să te

adaptezi tu, condiției lui și nu să-i ceri lui zadarnic, să

răspundă așteptărilor tale. Oricâte ziduri de apărare am

ridica în jurul unui copil, el își va făuri până la urmă singur,

propriul univers. Părintele îi oferă doar sentimentul de

siguranță și desigur, materialul din care să construiască, iar

pentru asta e aproape-ntotdeauna nevoie, chiar și la un copil

”normal”, de răbdare, migală și perseverență. Poate, știu eu,

și de inspirația dintr-o zi norocoasă a bunicilor mei…

Ceea ce am vrut să spun este că-n pofida aparențelor, eu

nu mă consider o victimă a primilor mei ani de viață.

Adevărata victimă a fost familia mea. Eu am avut o altfel de

copilărie, nu am fost lipsită de ea. La trei sau patru ani,

scriam relativ cursiv bilețele pe care mama le punea pe biroul

tatei, să le găsească atunci când vine de la șantier. Dulcegării

gen ”tăticule am fost cuminte să vii acasă”, dar pe care nu mi

le dicta nimeni. Mama le datase și păstrase vreo câteva într-

un plic mare, peste care-am dat după dispariția bunicilor,

printre amintiri pe care ei nu se-nduraseră să le arunce.

După ce am început să merg, nu m-am mai deosebit cu

nimic de ceilalți copii de vârsta mea, nu eram nici mai

deșteaptă și ca s-o spun pe-a dreaptă, nici măcar mai cuminte

și mai ascultătoare. Am dat buzna-n lume ca din pușcă,

neașteptat de băiețoasă, de voluntară și greu de stăpânit,

curioasă și gata să recuperez dacă era ceva de recuperat.

Doar că ”răul” se produsese – descoperisem bucuria pe care

20

numai cărțile ți-o pot da, la vârsta la care alții abia știu să se

joace de-a v-ați ascunselea. A fost pur și simplu un favor,

oferit de soartă la schimb. O compensație, ce-i drept

neprețuită, dar o compensație. Altminteri, sunt sigură că și

părinții și bunicii mei ar fi ales pentru mine, de-ar fi putut

alege-n anii aceia grei, jocul de-a v-ați ascunselea. Interesant

faptul că acum, când am oferit și am primit de la viață atât cât

să pot umple talerele balanței, eu însămi nu sunt sigură că aș

alege la fel ca ei, dacă prin absurd, aș putea-o face retroactiv.

Nu reușesc să simt vreo pierdere fiindcă atunci când am

început să merg, eram deja prea mare pentru o seamă de

jocuri, pe care nu le-am mai jucat niciodată. Sigur că am

pierdut primii ani dintr-o copilărie ”normală” și n-aș dori

acest lucru copiilor mei, sau oricărui alt copil. Dar eu n-am

simțit concret ce anume din ei s-a pierdut, ca să-nțeleg ce ar

trebui să regret și ca urmare, să sufăr. Sunt sigură doar de ce

am primit și nu mi-a mai putut fi luat niciodată. Și n-au fost

numai cărțile. Au fost și primele lecții de pian cu mama, când

îmi făcuseră un scăunel special ca să ajung la clape…

S-ar putea ca tot de pe-atunci să-și tragă rădăcinile și-

această tendință, accentuată pe măsură ce-am îmbătrânit, de-

a sta un timp pe margine observând, încercând să înțeleg

lumea din jur, înainte de-a decide în ce măsură ne potrivim

atât ea mie, cât și eu, ei. Ceea ce sigur că nu m-a ferit de

dezamăgiri. Adevărul este că m-am simțit mereu la fel de bine

în solitudine ca și printre oameni, dar de foarte multe ori am

preferat anumitor oameni, cărțile și muzica. Și-n ultimii ani,

scrisul… Se spune că suntem de multe ori foarte singuri, în

21

mijlocul unei mulțimi de oameni. Doar când scrii, e invers –

ești înconjurat de-o mulțime, atunci când toată lumea te crede

singur…

Câteva din cărțile pe care le citisem până pe la opt-nouă

ani îmi sugeraseră așadar, posibilitatea ca părinții unui copil

să dispară la un moment-dat. Evenimentul îmi era descris la

modul cel mai lacrimogen cu putință, fără să-mi explice

vreodată clar, cauza lui. Posibilitatea-n sine purta numele de

”Moarte” și-mi stârnea o derută, mai degrabă decât o spaimă

metafizică. Nu văzusem cum arată un om mort și mi-l

imaginam ca pe-un om viu, îmbrăcat în hainele lui cele mai

bune și stând drept și nemișcat, în timp ce era absorbit, topit,

desfirat ca un fum într-un soi de văgăună, căscată ad-hoc în

văzduh. Ceva nebulos, imposibil de transpus concret în mintea

unei fetițe de vârsta mea, dar care – măcar de asta eram

sigură, nu avea de-a face cu mine. Eram convinsă că părinții

mei vor trăi o veșnicie și nimic din viața mea nu mă

contrazisese până atunci. Întâmplarea făcea ca niciunul din

copiii pe care-i cunoșteam să nu-și fi pierdut vreun părinte,

certitudine de care mă-nconjurasem ca de-o barieră

protectoare. Poate că Antonia forța puțin granița imaginației

mele, între personajul dintre coperte și unul real, dar atâta

vreme cât reușeam să mențin povestea ei în afara cercului

meu protector, totul ar fi rămas în regulă.

Ceea ce m-a scos o vreme de pe orbita statornică a

inocenței, a fost tocmai ideea că părinții dispăruți prin

22

”Moarte” se pot înlocui. Ca la magazin după ce-ți pierzi

mănușile, fiindcă pe ele mi le pierdeam eu cel mai des. Pleci

cu altă mamă și alt tată, care devin automat noii tăi părinți.

Pentru mine era imposibil să-mi imaginez că părinții mei ar

putea muri. Dar să aflu că ei pot fi chiar și înlocuiți după

aceea, așa cum tanti Mia și unchiul Toni pretindeau a-i

înlocui pe părinții Antoniei?... Ce ar putea însemna asta? Că

aș putea privi într-o zi două chipuri complet străine, cărora să

le spun mamă și tată?... Că există reguli ale celor mari,

cărora va trebui să mă supun, oricât de înspăimântătoare ar fi

ele pentru mine?... Așa am înțeles eu lucrurile la cei opt-nouă

ani ai mei și probabil că asta a zguduit din temelii, micile

certitudini neatinse până atunci, indispensabile paradigmelor

senine-n care creșteam.

Am reacționat ca orice copil, pur emoțional și-am

început să plâng în hohote, spre disperarea mamei care nu-

nțelegea cum se-ajunsese până aici. Reacționasem la fel doar

o singură dată, cu câțiva ani înainte, când aflasem că nu

există Moș Crăciun. Trăsesem și-atunci o porție zdravănă de

plâns și le rupsesem inima ălor mei încă vreo câteva zile, în

care continuasem să suspin și să oftez prin casă, ca un omuleț

pierdut. După cum mi-a mărturisit mama mai târziu, ea fusese

convinsă că-n sinea mea știam adevărul, de vreme ce

remarcasem ba că Moșul are ceas ca tata mare, ba că are

verighetă tot ca tata mare și voiam să știu dacă și el are soție

și copii și dacă da, pe unde-i lasă cât timp umblă hai-hui prin

lume. Copiii de vârsta mea pricepeau singuri cum stă treaba

și nu se putea spune că mie nu-mi mergea mintea, chiar mai

23

mult decât era recomandabil. Doar că mintea mea avea

subterfugiile ei, iar personajul Moș Crăciun era unul din ele.

Cred că mama nu-nțelesese până unde putea merge

încrâncenarea cu care-mi apăram iluziile, în pofida oricăror

evidențe. Nevoia mea de-a înfrumuseța realitatea cu povești

pe care mi le spuneam singură, citite sau inventate.

Personajul perfect din mintea mea putea fi la un moment-dat,

spart în țăndări, dar niciodată ciobit. Mi-l făcuseră demult

țăndări pe Moș Crăciun. Acum aflasem că-mi pot înlocui și

părinții, de câte ori vor… Până la urmă, încerc eu azi să mă-

nțeleg pe mine, probabil că nu atât pierderea lor mi se părea

de neconceput, cât faptul că alții le-ar putea lua locul. Noi,

adulții înțelegem lumea prin prisma rațională, a experiențelor

avute într-o viață. Un copil are prea puțină experiență. El

pipăie lumea cu sufletul și-o interpretează cu imaginația, mult

mai bogată decât suntem dispuși să le-o atribuim. Așa că am

reacționat disproporționat, mult mai rău decât la faza cu Moș

Crăciun. M-am agățat de gâtul mamei mele de parcă venea

sfârșitul lumii și am plâns cu sughițuri, până ce într-un târziu,

ea mi-a prins exasperată capul între palme, mi l-a depărtat cu

delicatețe de pieptul ei și mi-a șters lacrimile.

-Nimeni n-o să mă înlocuiască nici pe mine, nici pe tata –

a declarat, hotărât.

-Dar dacă muriți? – am suspinat, cu o logică imbatabilă.

Mama a ezitat în fața perspectivei expuse pe șleau și-a

avut nevoie de câteva momente ca să se-adune. În general, nu

eram un copil ușor de trimis la plimbare. Așa că mi-a răspuns

pe-un ton liniștitor, chiar un pic didactic:

24

-Promit să ne dăm silința ca să nu murim. Dar orice-ar

fi, voi aveți patru bunici care vă iubesc din toată inima. Voi

două n-o să fiți niciodată singure și nu va fi nevoie să vă

înfieze un străin.

-Și Antonia nu are nici bunici?

-Se vede treaba că nu – a răspuns mama. Vreau să

înțelegi totuși, că nu e nimic rău să spui mamă și tată, celor

care te cresc și au grijă de tine, ca niște părinți.

-Adică ea doar le spune așaa…, dar ei știu că nu sunt?

-Nu. Le spune așa, tocmai fiindcă sunt părinții ei – m-a

contrazis mama, grav. O iubesc, o îngrijesc, o răsfață… Omul

care te crește cu dragoste de părinte este un părinte.

Am deschis iar gura, dar mama a ridicat indexul în sus și

a țuguiat buzele, semn că tot ea va vorbi, nu eu.

-Uite, draga mea… Nu ți-am spus până acum, fiindcă eu

am considerat întotdeauna că am avut cei mai buni părinți din

lume, iar restul n-avea importanță. Dar și eu sunt un copil

înfiat, ce-i drept, doar pe jumătate. Maia e mama care m-a

născut, dar tata mare e tatăl meu… de-al doilea. Eram chiar

de vârsta Antoniei, când s-a întâmplat asta. Primul meu tată

s-a îmbolnăvit grav și a murit, cu o lună înainte să mă nasc

eu. Nu l-am cunoscut niciodată. O vreme, maia m-a crescut

singură, dar când am împlinit eu trei ani, s-a căsătorit cu tata

mare. El m-a înfiat imediat și m-a iubit ca pe copilul lui.

Niciodată n-am simțit că n-aș avea un tată adevărat. Și-acum,

te rog să te gândești foarte bine înainte de-a răspunde –

pentru că e tată de-al doilea, tata-mare nu mai e tatăl meu?

25

Nu mai e bunicul vostru? Crezi că ar putea exista pe lumea

asta, un bunic care să vă iubească mai mult?

La prima vedere, mărturisirea mamei venită-n asemenea

moment putea fi riscantă. O vreme, ce-i drept, n-am mai fost

în stare să scot o vorbă. Am căscat gura, dar îmi pierdusem

suflul. Și totuși, mi-a prins bine. Mintea mea atinsese un

asemenea grad de confuzie, că trebuia să găsească, mai bine-

zis să forțeze o cale de ieșire. O dată cu realitatea unei mame

”semi-înfiate”, am depășit puțin câte puțin o lume împărțită

doar în alb și negru, doar în bine și rău. Am început să

intuiesc și să accept cumva, realitatea plină de culori care mă

aștepta și mai ales, tonurile ei de gri… Dar sigur că asta s-a

întâmplat treptat, în ziua aceea șansele erau mici.

-Cum îl chema pe primul tău tată? – am întrebat-o când

mi-am recăpătat graiul, accentuând sintagma ei.

Era un semn bun venind din partea mea, pe lângă faptul

că uitasem să mai plâng. Până și interesul meu era unul

buimac, un fel de curiozitate incredulă.

Mama s-a aplecat spre mine și mi-a șoptit, ca pe-un

secret pe care-aveam să-l împărțim doar noi două:

-Petre Vâlceanu îl chema.

Nu-mi amintesc ce-am mai vorbit, sau amintirile sunt așa

de vagi și amestecate, că s-ar putea să mă-nșel asupra lor.

După mulți ani, chiar în preajma mutării de la Cluj la

București, când împachetam tot felul de lucruri prin casă, am

redeschis cutia plină de fotografii a părinților mei. Purtaseră

cutia aceea după ei, dintr-o locuință într-alta. Nu era prima

oară când o scotoceam, dar n-o mai făcusem demult, poate de

26

ani de zile, fiindcă știam deja fiecare personaj și imaginile nu

mai prezentau mare interes. Cu acea ocazie însă, am

redescoperit - așezată întâmplător sau nu dedesubtul

celorlalte, atât de fixată în margini că părea lipită de fundul

cutiei - o fotografie format mare, în culori sepia. Era singura

despre care primisem mereu doar explicații vagi – ”e cineva

pe care tu nu-l cunoști…” și nu insistasem, fiindcă nu mă prea

interesa. Acum aveam 15 ani, destul ca să nu mai am nevoie

de explicații. Într-o străfulgerare am intuit cine era, chiar

înainte de-a citi pe spatele ei scrisul bunicii mele – ”soțul

meu, Petre Vâlceanu, 1923”. Fotografia fusese făcută așadar,

cu doi ani înainte de nașterea mamei, când bărbatul ce părea

să se-apropie de 30 de ani era încă sănătos și-n deplină

putere. Mai târziu am aflat că avea bietul de el, numai 29 de

ani când a murit. Imaginea era veche și culorile foarte șterse,

dar nu într-atât încât să nu recunosc trăsături atât de dragi

mie – nasul, gura, chiar și ovalul feței… Părul blond cu

onduleuri mari și cărare într-o parte… Și ochii deschiși la

culoare, pe care mi i-am închipuit la fel de albaștri. ”Primul

tată” al mamei mele.

Mama n-a observat nimic. Nu-și vedea capul de treburi,

n-avea timp de mine și chiar dacă-n general îi spuneam tot ce

aveam pe suflet, atunci m-am ferit. Am furișat poza la loc sub

celelalte și-am închis cutia, cu senzația că trebuie să ies

repede de pe-un tărâm interzis. Că scotocisem unde n-aveam

voie… Niște sentimente confuze, contradictorii, ca atunci când

descoperi o încăpere secretă a cărei ușă ai întredeschis-o și-ai

închis-o repede la loc, după care te chinui fiindcă ai vrea, dar

27

ți-e teamă să afli ce e dincolo. Mă deranja faptul că fotografia

părea pitită dedesubt ca și când ar fi fost ascunsă. Ca un

secret nerostit, ca un fel de locșor în inima mamei mele, pe

care bărbatul necunoscut și-l revendicase-n exclusivitate.

Mama nu-l împărtășea cu nimeni altcineva, nici măcar cu

mine de vreme ce ocolise să-mi vorbească despre el. Cred că

aș fi reacționat mai firesc dacă bărbatul din 1923 ar fi stat la

vedere, alături de alte fotografii de familie răspândite ici și

colo. Asta mi-ar fi demonstrat că el nu e atât de important

pentru ea și ca urmare, aș fi putut accepta încă un bunic, unul

pierdut. Căci în fond, asta mă intriga și mă durea –

sentimentul că mama îl trădează pe adevăratul meu bunic,

adică pe tata mare… Pe care eu și sora mea îl adoram.

Mi-a luat ceva timp până să-mi dau seama că există ceva

ce noi numim, dramatizând un pic, ”o voce a sângelui”, un fel

de nostalgie ce vine dinăuntrul tău și fără voia ta, ce nu întina

cu nimic sentimentul filial pe care mama îl purta omului care

o crescuse. Însă acum când scriu, mi se pare ciudat faptul că-

n acea împrejurare, eu n-am simțit la rândul meu o asemenea

”voce”. Am simțit-o altădată de-a lungul vieții, dar nu atunci.

Dimpotrivă, aș zice. Legătura mea indestructibilă se crease și-

avea să se păstreze, cu bătrânul din al cărui sânge nu curgea-

n venele mele nici strop, dar care mă purtase-n brațe de când

făcusem ochi. Și oricât mi-ar părea de absurd și nedrept când

privesc în urmă, a fost o vreme când pe bunicul necunoscut

din fotografie l-am privit ca pe-un soi de intrus, ce punea-n

pericol legături de familie bine statornicite. Și pe care mă

simțeam aproape obligată să le protejez…

28

Aveam 8 ani, 10, 15…. Uneori mi se pare greu să cred că

eram tot eu și-atunci și acum. Darmite să mă mai și-nțeleg…

Când bunicii mei s-au căsătorit, urbea lor era la curent

cu faptul că unul din cei doi proaspăt însurăței venea în

căsnicie cu un copil gata făcut, fără a se ști însă exact, care

din ei era autorul ”faptei”. În afara celor apropiați lor,

bineînțeles. Și cum de cele mai multe ori maia se lua pe-acasă

cu treburi, ca orice femeie și-l lăsa pe tata mare să iasă zilnic

cu micuța la plimbare, concluzia celor ce nu-i cunoșteau

suficient de bine a fost limpede – ”fetița e a lui, dragă… Nu

vezi că-i și seamănă?” Rareori se găsea câte unul care să știe

cum stă treaba și să contreze la obiect: ”Da de unde, îi

seamănă maică-sii, nu mai vorbiți prostii!” Nici maia, nici

tata mare nu erau blonzi cu ochii albaștri dar așa sunt

oamenii, ei văd ceea ce sunt predispuși să vadă. În copilărie,

chiar și mama fusese convinsă că-i seamănă lui tata mare, am

aflat-o chiar de la ea. Iar maia mea, femeie înțeleaptă a lăsat

lucrurile să decurgă normal, fără să țină la schimbarea

percepțiilor cuiva. După ce am văzut fotografia din cutie, am

realizat de ce mama le putea semăna oricăruia din ei, sau

chiar amândurora. Fiindcă nu semăna cu niciunul. Era

bucățică tăiată din primul ei tată, ceea ce maia știa. N-am

nicio îndoială că și tata mare știa.

Greu de imaginat cum de gura lumii nu i-a dezvăluit mai

repede secretul, dar mama n-a aflat că se născuse cu numele

de Vâlceanu decât în adolescență, după ce dăduse absolut din

29

întâmplare peste acea fotografie a tatălui ei natural, unica

păstrată de maia printre lucrurile ei personale. Înainte de-a o

privi atent, a crezut că e vorba de vreo rudă necunoscută și a

întors-o din automatism pe verso. Abia atunci i-a atras

atenția scrisul mamei ei și cele patru cuvinte ce-ncepeau cu

”soțul meu…”. N-auzise de numele care urma, iar anul

menționat era de dinaintea nașterii ei și nu-i spunea nimic.

Mi-a mărturisit că n-a bănuit adevărul, deși recunoscuse

scrisul. Mintea ei a respins instinctiv varianta cea mai logică,

fiindcă nu era deloc pregătită s-o accepte. A intrat în ceață și

s-a blocat complet numai după ce s-a uitat din nou, cu atenție,

la chipul din fotografie.

-Ce-ai simțit? – am întrebat-o odată și aproape că mi-a

părut rău, fiindcă am văzut retrăit pe fața ei, acel moment.

-Mai mult m-am scufundat, decât m-am recunoscut în

chipul lui – mi-a spus. Un om pe care nu-l știam îmi aruncase

o oglindă, prin timp…

Cu fotografia-n mână s-a năpustit afară din casă și s-a

ciocnit în curte, de tata mare. O îneca plânsul fără să știe

exact de ce, așa că i-a întins fotografia fără nicio vorbă, iar el

a luat-o, a privit-o și la fel de tăcut, s-a așezat pe treptele de

la intrare, de parcă nu mai avea putere să facă trei pași până

înăuntru. A oftat și-a lăsat capul în jos. Apoi, a apărut și maia

lângă ei, a-ntrebat ce s-a întâmplat și fără să ridice ochii spre

ea, tata mare i-a întins doar fotografia.

Mama era măricică, împlinise 14 ani. În aceeași zi, într-

un mic conclav de familie, a descoperit realitatea despre ea

însăși, tatăl din fotografie și tatăl care o creștea.

30

Într-una din veri, dinaintea ultimului an de liceu cred, am

întrebat-o pe maia de ce nu i-au spus mamei adevărul, mai

devreme. Cum de-au așteptat până ce aproape că l-a

descoperit ea singură. O întrebare fără niciun preambul, care

a luat-o prin surprindere, deși sigur că nu mai era vorba de

niciun fel de secret de familie. Îmi amintesc bine toată

discuția, m-a ajutat să-nțeleg unele lucruri, chiar dacă nu a

adus mari revelații. Era o după-amiază superbă și stăteam

amândouă pe bancă-n parc, urmărind-o pe sora mea care se

făcuse frumușică foc și se plimba cu o prietenă, pe alei. Din

când în când eu îmi ridicam brațul și fluturam mâna spre ele

agale și cu tâlc, pentru ca puștimea ce roia în jurul lor să ia

aminte că nu sunt singure și să păstreze distanța. E posibil ca

timpul să se joace cu mintea mea, sau într-adevăr maia putea

avea atunci, doar puțin peste anii mei de azi?... Există o parte

din mine, de-aceeași vârstă cu maia mea? Privim amândouă

cu-aceeași îngăduitoare înțelepciune spre mine, cea de-

atunci? Și cine sunt eu cu-adevărat, cine a lăsat cele mai

multe urme în ceea ce-am devenit – maia mea, sau

adolescenta de pe bancă?... Adolescenta îmi pare atât de

străină. Maia în schimb, sunt eu.

Maia… Avea o siluetă plăcută și era îmbrăcată în rochia

ei de mătase gris-perle cu dungulițe negre foarte fine, care

mie-mi plăcea așa de mult. Purta părul ca de obicei într-un

rulou bogat în jurul capului, pe care-l aranja din câteva

mișcări, mereu aceleași, pe care nu oboseam să le urmăresc

fascinată. Mi se părea încă frumoasă, în ochii mei nu

îmbătrânea și eram încântată când mi se spunea că-i semăn,

31

deși eu sunt un amalgam de trăsături strânse de prin tot

neamul. A trecut ceva timp până să-mi răspundă la întrebare

și la un moment-dat, am crezut că nici nu o va mai face. Iar eu

n-aș fi insistat.

-Nu i-am spus mai repede, fiindcă am vrut să aibă o

copilărie senină, fără frământări și gânduri fără rost – a

încercat să-mi explice. A fost un copil foarte iubit, așa cum

sunteți și voi. Am vrut să se simtă-n siguranță și s-o ferim de

realități pentru care nu era pregătită. Așa am crezut că e mai

bine pentru ea.

-Și dacă nu descoperea fotografia, când aveați de gând

să-i spuneți?

-Oricum i-am fi spus foarte curând.

-Tata mare nu s-a supărat că ai păstrat fotografia? – am

îndrăznit.

Maia a strâns pleoapele și a zâmbit. A clătinat ușor

capul, a zâmbit din nou… Un alt zâmbet decât cel pe care-l

știam. Adresat cine-știe cui. Un gând la care n-aveam acces.

-Nu știu… N-am vorbit niciodată cu el despre asta. Cred

că a-nțeles că nu se putea altfel. Tatăl ei natural nu putea

dispare ca și când n-ar fi fost.

-L-ai iubit pe Petre Vâlceanu? – am întrebat.

Maia n-a comentat modul neutru în care-l identificam.

-Da, bineînțeles. Dacă nu s-ar fi născut mama ta imediat

după aceea, cred că aș fi murit de durere. Eram atât de

tânără…

-Pe care din ei i-ai iubit mai mult?

32

-Pe fiecare-n felul lui – mi-a răspuns maia, după o

vreme. Timpul vindecă… Mai ales atunci când ai un copil. Cu

un copil, iei tot timpul viața de la capăt. Copiii, apoi nepoții…

N-ai încotro. Ești mereu ca într-un carusel. Nu-ți prea rămâne

timp să te gândești la tine și la un moment-dat, realizezi că

asta a fost o binecuvântare. Că n-ai apucat să cântărești,

înainte de-a strânge destul pentru fiecare taler al balanței.

-Nu te-nțeleg.

-E bine că nu-nțelegi. Viața nu poate fi înțeleasă decât

frântură cu frântură, fiecare la timpul ei. Îmbătrânești și tot

nu poți spune că ai înțeles-o pe deplin. Oricum, în ziua-n care

mama ta a descoperit adevărul, eu și tata mare al tău

reușisem să ne respectăm fiecare, partea lui de promisiune.

-Ce parte de promisiune?

-Atunci când m-a cerut de soție, el mi-a promis că-mi va

iubi fetița și o va crește ca pe copilul lui. Pentru mine, asta a

fost condiția esențială. M-aș fi despărțit imediat, dacă nu s-ar

fi ținut de cuvânt, dar s-a ținut. Cu prisosință s-a ținut.

Uneori, aveam impresia că maică-ta e mai apropiată de el

decât de mine… El o răsfăța peste poate și era incapabil s-o

certe indiferent ce-ar fi făcut, așa că după orice boacănă,

alerga la el după protecție. Și voi făceați la fel…

-Încă mai facem – am recunoscut eu, râzând. Mai ales că

acum, boacănele sunt mult mai mari.

-Dar a avut și el o rugăminte la mine… O condiție, de

fapt. Mi-a cerut să-i promit că nu-i vom spune fetei adevărul,

decât după ce el va avea timpul necesar să-i arate că este

tatăl ei și se vor atașa cu adevărat unul de altul. Se temea că

33

ar putea fi respins pe nedrept la un moment-dat și ar putea

rămâne singur. Tot ce mi-a cerut de fapt, a fost să-i dau timp.

Suficient timp, pentru a crea o legătură adevărată între ei.

-Dar nu ați stabilit o limită? O vârstă?

-Atunci, nu. Iar mai târziu, totul mergea așa de bine,

încât eu însămi am început să uit că el nu e tatăl ei. Îmi părea

rău să schimb…, să tulbur înțelegerea din casă. Așa că am tot

amânat…

-Cum a reacționat mama, atunci?

-N-a fost ușor… Dar a înțeles. Am mers toți trei mai

departe.

-Crezi că a fost așa de simplu pentru ea? – am întrebat-o.

Maia a întors capul spre mine și a zâmbit blând:

-Nu, sigur că nu a fost nici pentru ea, nici pentru noi.

Dar despre asta, poate că ar trebui s-o întrebi chiar pe mama

ta. Sau poate, ar trebui să te bucuri de ceea ce ai, mică

domnișoară, fără să mai despici firul în patru. Deocamdată

ai în jurul tău mulți oameni care-ar face orice, care și-ar da

viața pentru tine. Nu va fi întotdeauna la fel. Într-o zi, noi

ceilalți nu vom mai fi decât amintire. Sper să ai mereu pe

cineva alături, când noi nu vom mai fi. Dar păstrează ceva și

pentru atunci. Lasă o parte a înțelegerii, să vină atunci…

Câtă dreptate avea… Dealtfel, la vremea destăinuirilor

de pe banca din parc, nici eu nu-l mai consideram pe bărbatul

din fotografie, un intrus. Încă nu știam cum să-i spun în gând,

nici azi nu pot să-i spun ”bunicul”, ci tot pe numele lui întreg

34

– ”Petre Vâlceanu din 1923”, de parcă-n anul acela s-ar fi

născut, nu s-ar fi apropiat cu pași repezi de sfârșit. Dar nu era

nici naștere, nici moarte. 1923 era anul din care el făcea

neostoit saltul în timp, către mine. Înainte, înapoi… Până ce

într-o bună zi a reușit să mă găsească. Ziua-n care

înverșunarea mea împotriva lui a dispărut. Nu s-a topit

treptat, pe măsură ce m-am maturizat și m-am înțelepțit. S-a

stins brusc, de parcă i s-ar fi terminat bateriile. De parcă ar fi

spus – gata, ajunge, până aici. Într-o după-amiază în care

eram singură acasă, m-am dus glonț la cutia cu fotografii,

dintr-un impuls ciudat, fără un gând clar în minte. Am căutat-

o pe cea mai de jos, cea pe care-o știam veșnic dedesubtul

tuturor celorlalte și am privit-o, până ce n-am mai văzut-o în

ea decât pe mama. Am lipit-o de pieptul meu și-am plâns un

pic, nu mult, doar câteva lacrimi cuviincioase de împăcare și

atât. N-am plâns din remușcare, mintea mea nu cântărea ce

anume fusese bine sau rău. Am plâns fiindcă m-am simțit

dintr-odată nemaipomenit de bine. De parcă aș fi scăpat de-o

povară, de-o greutate mare de pe suflet, deși tocmai

descoperisem că-n el, în sufletul meu încap o sumedenie de

oameni. De locuri și întâmplări… Și de legături indestructibile

ce nu se exclud una pe alta, ceea e fascinant în sine. Sufletul

meu se dovedea o entitate stranie, ce devenea tot mai ușoară

pe măsură ce se umplea mai tare.

E un capitol de viață la care simt nevoia să adaug o

ultimă filă. E legată indirect de căsătoria mea, ce a avut loc

35

destul de timpuriu ca să zic așa, căci soțul meu și cu mine

eram abia în primii ani de facultate. Ne-am cununat la sfârșit

de decembrie în București, într-o ceremonie foarte restrânsă

la care maia și tata mare n-au putut participa, fiindcă

bătrânul avusese cu câteva luni înainte un accident vascular

cerebral. Se întremase cât de cât și începuse să se miște

binișor, totuși era preferabil să evite călătoria și emoțiile.

Asta nu l-a împiedecat în săptămânile ce au urmat, să fie din

ce în ce mai însuflețit și preocupat și să-și facă planuri pentru

un nou început. Un nou început, pentru bunicii mei nu putea fi

decât un alt nepot de crescut. Sau strănepot. Noi eram

studenți, părinții noștri de-o parte și de alta erau încă la

serviciu, pentru ei era de la sine-nțeles că sunt cei destinați să

se reînhame de bună-voie la treabă, oricând va veni vremea.

Au început să strângă ban cu ban din bietele lor pensii, ca să

zugrăvească și să ”reîmprospăteze” casa cea mică și mai

ales, să cumpere un frigider nou pentru lapte și celelalte

prospături de care va avea nevoie copilul. Frigiderul, se

interesaseră și-l puteau lua în rate, oricum mai era timp se

gândeau ei, până spre iarna viitoare. Zugravul trebuia să vină

însă de prin vară, tata mare aranjase cu el pentru iulie sau

august, că e mai cald și pereții se usucă mai repede. N-a

apucat, fiindcă a murit la sfârșit de iunie, cu o zi înainte de

Sfântul Petru. Fusese o zi tare frumoasă și la ei și la noi, în

București. Nici prea cald nu era, așa că decisese încă de

dimineață să treacă pe la cimitir, să îngrijească puțin de

morminte. Maia n-a vrut să-l lase, l-a rugat să nu se ducă, dar

n-a ascultat-o și s-a dus. I s-a făcut rău și-a căzut peste florile

36

abia curățate de buruieni. Încă mai sufla când l-au găsit

întâmplător, l-au cărat pe brațe și l-au așezat pe o bancă

aproape de ușa bisericii, unde a mai avut putere cât să-i

roage să o aducă pe maia. Pe banca aceea aflată sub un stejar

venerabil, și el și alți bătrâni obișnuiau să se-așeze după ce-și

terminau treaba la cimitir, să schimbe două vorbe și mai ales

să-și tragă sufletul, înainte de-a o apuca înapoi spre casă.

Cineva a chemat preotul de la biserică, altcineva a fugit după

maia, dar nici ea nu mai era tânără și oricât i s-o fi părut că

aleargă, nu l-a mai găsit în viață. Avea 74 de ani.

***

În perioada-n care era mică, în majoritate timpului pe

Antonia abia apucam s-o zăresc. Dimineața o duceau la sora

mătușii mele care era casnică și-avea și ea doi copii. O țineau

acolo până ce-și făcea și somnul de după-amiază, când se-

ntorceau de la serviciu mai întâi tanti Mia, apoi unchiul Toni

care lucra des peste program. Dinspre casa mare auzeam din

când în când glasurile și râsetele lor domoale, așa cum se-

ntâmplă în jocurile dintre părinți și copii. Imediat după ora

opt, în curte se lăsa de obicei liniște, fiindcă și Antonia dar și

surioara mea se duceau vrând-nevrând, la culcare. Erau zile-

n care pe Antonia o zăream doar pe fereastră, în timp ce tanti

Mia traversa curtea cu ea în brațe sau de mână. Îmi plăcea să

o privesc, mi se părea în continuare ca o păpușă vie. Alteori

mă nimeream și eu afară și-atunci tanti Mia mi-o lăsa câteva

minute, cât își schimba ea hainele de oraș. Insuficient pentru

37

ca eu și mai ales fetița, să ne atașăm una de alta. Mă

recunoștea bineînțeles, nu plângea niciodată când rămâneam

amândouă, dar părea indiferentă dacă nu chiar mulțumită

când era luată de mătușa mea, în casă. Nu-mi arunca nici o

privire peste umăr, nici un fel de regret după jocul, sau

povestea nedusă până la capăt. Pe de altă parte, recunosc și

eu că oricât de mult mi-ar fi plăcut de ei în general și de

Antonia în mod special, nu duceam lipsa copiilor mici. O

aveam pe sora mea la fel de mititică și eram de-a dreptul

topită după ea. Așa că interesul meu pentru Antonia s-a stins

înainte de-a atinge cine-știe ce cote înalte și dacă stau și mă

gândesc, nu s-a mai reaprins cu-adevărat decât vreo 20 de ani

mai târziu. Prea târziu.

Mi-ar fi imposibil să ordonez cronologic, sau în orice alt

fel de succesiune coerentă, amintirile oricum puține, care mi-

au rămas despre ea. Destul de pregnantă e imaginea unei

fetițe drăgălașe cu păr negru buclat, stând în curte pe un

scăunel mititel aproape lipit de zidul casei mari, cu fața

sprijinită-n palme și coatele pe genunchi, fără să facă nimic.

Îți răspundea la întrebări, se dovedea un copilaș neobișnuit de

bine crescut, însă ea n-avea niciodată vreo întrebare să-ți

pună la rândul ei. Nu manifesta niciun fel de curiozitate. Aș fi

fost incapabilă să spun dacă exista ceva în lumea asta, care

să-i stârnească interesul – fluturii zbenguind printre florile

din curte de exemplu, după care sora mea alerga țipând de

încântare. Sau o pisică, sau o păpușă preferată. Sau o cărțulie

cu poze, sau un cântecel pe care să-l fredoneze cu glas de

copil, cum făcea sora mea și cum știu sigur că făcusem și eu.

38

Nici după ce crescuse măricică, eu nu-mi amintesc să fi văzut

intrând în curtea noastră vreo fetiță, căutând-o pe Antonia.

Nu mi-o amintesc jucându-se, împrietenindu-se, ciondănindu-

se cu cineva… Sora mea, care era cam de-aceeași vârstă

încercase să se apropie de ea, sau poate încercaseră și una și

alta să-ncropească ceva în comun, dar n-a mers.

Incompatibilitatea era totală. Parcă văd și-acum figura

descumpănită, dezorientată, intrigată fără să se poată

exprima în cuvinte a sorei mele, după câte-o oră petrecută cu

Antonia, de obicei la insistențele adulților care le-adunau pe

amândouă, aproape cu de-a sila. Și nevoia ei instinctivă de-a

se repezi chiar atunci pe undeva prin vecini, absolut oriunde,

fiindcă peste tot aveam și eu și ea copii de vârsta noastră,

unde să-și poată dezlănțui energiile în voie.

Și totuși, cel mai greu ar fi fost să-i găsești Antoniei un

defect, pe care să poți pune degetul. Era grijuliu educată de

mama ei, vorbea domol, politicos, era grațioasă și foarte

ascultătoare. Nu era nevoie să i se spună de două ori,

indiferent ce i se cerea. Ca să dau un exemplu, nu mi-o

amintesc pe tanti Mia chemând-o de două ori la masă, așa

cum i se-ntâmpla maiei noastre, care era nevoită să strige

după noi și de trei ori, dacă ne prindea în toiul conversației la

poartă cu vreo prietenă, sau în toiul unui joc pe care una din

noi era pe cale să-l câștige, sau în mijlocul unui capitol de

carte. Nu vreau să spun că eram niște copii prost crescuți și

dificili, dar sora mea și cu mine constituiam individualități

bine definite, ce necesitau a mai fi și strunite din când în când.

39

Antonia părea și-n felul ei chiar era, genul de copil care nu

ridica asemenea probleme.

Pe de altă parte, ar fi cea mai mare nedreptate să-și

închipuie cineva că fusese crescută aspru și disciplinat, ca la

armată. Eu n-am auzit pe cineva vreodată, ridicând tonul la

ea, sau vorbindu-i sever. Mă rog, cu o singură excepție despre

care-o să spun două vorbe mai încolo. Antonia era

ascultătoare și oarecum supusă din fire, chiar dacă-nțeleg eu

azi, își supunea doar o parte a ființei ei. Cea destinată nouă,

celor din jur. Partea de conveniență, jumătatea-paravan a

personalității ei. Când recompun figura și mai ales privirea ei,

îmi dau seama acum că nici partea ascunsă nu era rebelă, ci

doar obosită. Ca de copil încărunțit, sau poate cărunt din

naștere. Era acea parte a ființei ei, care nu auzea și nu lua din

jur decât ceea ce i se potrivea. Adică, recunosc eu azi, mai

nimic. Antonia tânjea, nu știu cât de conștient la-nceput, după

cel mai firesc lucru din lume, singurul pe care părinții ei

adoptivi deciseseră că nu-l poate avea. Am înțeles asta abia în

ziua-n care am văzut-o pentru ultima oară, fără ca ea să mă

vadă sau să știe măcar că sunt acolo. Cel puțin așa cred, deși

s-ar putea ca ea să fi știut. S-ar putea să fim noi cei ce nu

știm, de fapt.

Așa cum nu-mi aduc aminte să fi auzit zvon de conflict

între ea și părinții ei, tot așa nu-mi amintesc să fi asistat la

efuziuni sentimentale între ea și mama ei, după ce Antonia

începuse să crească. Unchiul Toni era mai expansiv, cu un

croi psihologic dintr-un cupon cu reducere, puțin spre deloc

cerebral. Avea mici explozii drăgăstoase-n care o prindea

40

fără veste-n brațe și-aproape că-i strivea fața la pieptul lui, în

timp ce mă-ntreba luminat de bucurie – ”Este că am fată

frumoasă? Mai are cineva fată ca a mea?”. Eu râdeam și

răspundeam că nu mai are nimeni, iar Antonia întorcea capul

într-o zonă neutră, de parcă ne-ar fi ocolit cu privirea pe

amândoi și zâmbea ușor jenată, cu un soi de îngăduință

melancolică. Nu era singura dată când îmi dădea senzația

inconfortabilă că e mai matură cât noi toți. Că știe ceva ce noi

nu știm…

Cum am mai spus, tanti Mia era cea care se ocupa

îndeaproape de ea, se-nțelegea uneori amândouă doar din

priviri și cu toate astea, nu-ndrăznea decât s-o mângâie

uneori pe păr, gânditoare și cu o mină de nepătruns. Probabil

că s-or fi îmbrățișat și ele din când în când, dar eu nu le-am

mai văzut făcând asta. Cineva cu pretenții de mare psiholog

mi-a spus odată că oricât de mult și-ar iubi copilul înfiat,

mamele adoptive văd în el la nesfârșit eșecul, falimentul lor de

femeie ce n-a purtat un prunc în pântece. O prostie patetică.

Nu cred în teoria asta-n general și o resping în mod special,

când e vorba de tanti Mia. Cred că-n realitate, sensibilitatea

ei de femeie intuise, palpase granița până la care se putea

apropia de Antonia. Pragul de respingere, distanța care-n loc

să se micșoreze creștea în timp și devenea tot mai complexă,

imposibil de ignorat între ele două și imposibil de-nțeles

pentru cei din jurul lor. Cuminte și supusă-n relațiile de

suprafață, Antonia păstra înăuntrul ei un loc intangibil, în

care nimeni nu părea să aibă acces. Nu avea în nici un caz

trăsăturile unui autist, dar putea fi considerată introvertită.

41

După cum aș considera-o mai degrabă melancolică, decât

tristă… Era în fundul ochilor ei un foc mocnit, un dor ascuns,

pe care amintirea mea l-a înregistrat inconștient, pentru prea

târziu. Sunt sigură că unchiul Toni i-ar fi dat și luna de pe cer

de-ar fi putut, în afara acelui unic dar după care ea tânjea

tăcut. Însă ea nu-i cerea niciodată nimic, iar lui i se părea că

totul e-n regulă. Că fata lui are de toate și e cât se poate de

fericită. Acum, când mă gândesc bine, cred că singurul cu-

adevărat fericit dintre ei toți a fost, atâta timp cât i s-a dat

voie să fie, doar el. Doar unchiul Toni.

Spre deosebire de bărbatul ei, tanti Mia ghicise și-apoi se

străduise, cred eu, să atingă miezul secret din sufletul

Antoniei. N-am idee dacă s-a resemnat până la urmă definitiv,

sau a continuat să spere că anii și viața, sau pur și simplu o

minune ar putea schimba relația dintre ele două. După ultima

mea conversație cu ea, când ne-a condus până-n poarta casei,

înclin să cred că apropierea s-a produs, chiar dacă nu așa

cum și-o visase ea. Ca o împlinire pe care Dumnezeu ți-o dă

câteodată direct, altădată prin interpuși, drept răsplată și

pedeapsă în același timp.

Probabil că tanti Mia simțea uneori nevoia să-și

deschidă sufletul și o făcea mai ușor față de maia mea, decât

față de unchiul Toni.

-Aș vrea s-o văd fericită, s-o văd și eu țopăind de bucurie

pentru ceva - am auzit-o spunând odată, când citeam pe

băncuța din curte așezată chiar sub fereastra bunicilor mei. S-

o văd manifestându-se ca un copil. Să-mi răspundă pe ton

ridicat, să fie și ea obrăznicuță… Să am motiv s-o cert și pe

42

urmă s-o iau în brațe, ca s-o iert. Să-mi ceară să-i cumpăr o

rochiță nouă… Să-mi fure rujul din poșetă, ca să vadă cum îi

stă… Să-mi stâlcească tocurile de la pantofi, purtându-i prin

casă… Am visat să trec prin toate astea cu fetița mea, dar ei

nu-i pasă. Nimic din ce fac nu contează pentru ea. N-ajung la

sufletul ei, orice-aș face.

Au trecut câteva momente de tăcere și-abia din glasul

bunicii mele am ghicit cât ezita:

-Poate că… Știi ce vreau să spun, Mia…

-Da, știu… Dar Toni nu vrea să audă. Nici nu pot aduce

vorba despre asta. Și sincer, nici eu nu știu dacă ar fi bine…

-Cu ea ați stat de vorbă, ca să vă dați seama dacă știe?

-Ca s-o întreb, trebuie să-i spun care-i problema, nu?...

Mătușa mea a oftat adânc, am auzit-o bine: Ori dacă nu știe,

ar însemna să-i dezvălui eu exact ceea ce nu vreau să afle.

Am întrebat-o mai târziu pe maia la ce se refereau și-n

loc să mă lămurească, ea mi-a spus că nu-i frumos să ascult

pe la uși. Era nedrept, nu ascultasem pe la uși ci mă

nimerisem întâmplător sub fereastră, dar maia a profitat de

explicațiile mele ca să-ngroape discret subiectul care mă

interesa. Pe vremea aceea, Antonia trebuie să fi fost într-a

întâia sau a doua elementară, iar eu am tras concluzia că încă

nu i se spusese că e un copil înfiat…

Într-una din vacanțe, cred că abia ne mutasem la

București, tanti Mia m-a întrebat dacă aș fi dispusă să-i dau

Antoniei câteva lecții de franceză pentru începători, urmând

ca din toamnă să-i angajeze o profesoară adevărată. În toate

verile pe care le-am mai petrecut acolo după asta, abia am

43

întâlnit-o pe Antonia. Aflam de la tanti Mia că e ba la mare,

ba la munte, ba la rude cu căsuțe la țară, oriunde doar acasă

nu mai era de găsit. Vara noastră ”franțuzită”, cum îi spunea

maia în glumă a fost așadar, singura ocazie-n care m-am aflat

în mod constant în apropierea ei. Era inteligentă și prindea

relativ repede, cu toate că nu reușea, sau n-avea chef să se

concentreze serios. Dar nu pentru a mă sfida. Îmi amintesc

privirea ei din anumite momente, de prezbit psihologic, ce se-

ndepărtează pentru a se putea apropia de tine mai bine. Mă

cerceta doar câteva clipe cu o curiozitate blândă, obosită,

incapabilă să ducă interesul până la capăt. O privire

gânditoare desprinsă repede de persoana mea, pentru a

aluneca înapoi înlăuntrul din care venise. Era mult prea

necoaptă ca vârstă, pentru acest gen de expresivitate. Se uita

la mine cu capul ușor aplecat spre umărul drept – ținea în

general, capul ușor înclinat spre dreapta - cu un soi de

îngăduință politicoasă, de parcă mi-ar fi spus ”da, o să fac tot

ce-mi ceri, fiindcă așa vreți voi toți, deși eu știu bine că n-are

niciun rost”. Nu era nici insolentă, nici arțăgoasă, nici

îndărătnică. Încerca să reproducă accentul nazal și

graseierile ifosite cu care mă umflam în pene, iar până la

sfârșitul verii învățase să conjuge o mulțime de verbe și să

întrețină o conversație simplă. Am lucrat conștiincios

amândouă aproape-n fiecare zi, eu îmi intrasem binișor în rol

și la sfârșit, cred că eram cea mai încântată de rezultat dintre

noi două. Ea avea un aer liniștit și-mi dădea impresia că se

bucura de fapt, de bucuria mea și-a părinților ei. În ochii ei

nu se schimbase nimic, cu-atât mai puțin pe dinăuntrul ei.

44

Același refren mut – eu știu că nu are nici o importanță…

Deși eram cu cinci-șase ani mai mare ca ea și o meditam, în

vara aceea mai mult ca niciodată, Antonia mi-a părut uneori

mai matură decât mine. Cu ochii ei ușor pierduți, ecranându-

mi inconștient înțelegerea către ceva inaccesibil, mi se părea

uneori mai bătrânică decât mama ei, decât maia, decât noi

toți. Avea de fapt, vreo 10-11 ani.

Și totuși, îmi amintesc că-n ultima zi de vacanță, când

trebuia să mă-ntorc la București, m-a strigat timid cu timbrul

ei reținut și când am ieșit în curte, am văzut-o chiar în fața

treptelor cu un pachet în mână. Mi l-a întins și a profitat de

uimirea mea ca să se ridice pe vârfuri, să-mi șoptească la

ureche ”Îți mulțumesc!” și să mă sărute repede pe obraz.

Cred că a fost singura dată când m-a sărutat. Chiar când ne

vedeam după multă vreme, noi eram cei care-o sărutam pe ea,

nu ea pe noi. Nu cred că era rece și indiferentă, ci doar foarte

reticentă. Poate și timidă, poate și nesigură… Poate nu știa

să-și arate sentimentele. N-o să știu niciodată exact cum era,

n-am apucat s-o cunosc atât de bine și nici nu mi-am dat

silința. Nu văd ce s-ar fi putut schimba, chiar dacă aș fi-

ncercat s-o înțeleg și să mă apropii de ea mai profund.

Nu, nu cred că s-ar fi schimbat nimic…

Și-atunci, de unde acest sentiment amărui, de regret, în

atât de rarele momente în care mi-o amintesc?

În ziua aceea am luat-o în brațe și-am strâns-o lângă

mine, cu toate că pachetul se interpusese între noi și mă

împiedica s-o îmbrățișez cum aș fi vrut. Tanti Mia stătea

zâmbind deoparte și mi-a făcut semn să desfac pachetul. Era o

45

bluză splendidă din mohair bleu-vernil, culoarea mea

preferată, pe care mi-o probase de câteva ori pe spate și pe la

mâneci, fără să-mi dea de-nțeles că ar fi pentru mine.

Crezusem că e pentru cealaltă nepoată, fiica surorii ei. A fost

una din bluzele mele preferate de când mă știu, deși am

crescut repede și n-am ajuns s-o port multă vreme. A purtat-o

mai târziu și sora mea, iar după vreo cincisprezece ani sau

mai mult am dat iarăși de ea, împachetată cu grijă într-un

dulap de-al mamei. Ce nu găseai în dulapurile mamei, după

ce noi plecasem de-acasă?... Tot felul de lucruri de-ale

noastre, pe care nu-nțelegeam de ce le mai păstrează și-o

certam că nu le-aruncă. ”Dar asta e din prima ta zi de…, asta

e de când soră-ta a fost la…, iar bluza asta de pijama, nu mai

ții minte?, îți plăcea așa de tare că refuzai să dormi cu

altceva…” – se justifica ea. Nu erau lucrușoare vechi, eram

noi, la o vârstă sau alta. Cum să ne arunce?... Însă bluza de

mohair devenise-ntre timp, un simbol mai degrabă trist al

adolescenței mele. Din familia lor mai trăia pe-atunci doar

tanti Mia, care vânduse casa mare și se mutase într-o odăiță,

la sora ei.

Cred că trecuseră vreo cinci ani dacă nu mai mult, de

când nu mai aveam despre Antonia și părinții ei decât vești

parvenite întâmplător. Doar mama mai păstra o legătură cât

de cât constantă cu ei, după ce o luase definitiv pe maia la

București și închisese casa cea mică. Soțul meu și cu mine

primisem repartiție-n provincie, într-o localitate mică și

46

pitorească din Ardeal și ne pregăteam pentru admiterea la

specializare. Una peste alta, eram cu totul absorbiți de viața

pe care abia o încropeam la distanță de ambele noastre

familii, chiar dacă acela n-avea să fie locul în care ne vom fi

stabilit mai apoi, definitiv. Cred că era în preajma zilei mele

de naștere, deci prin octombrie, când mi-a scris mama că

tocmai le găzduise pentru două-trei zile pe Antonia și tanti

Mia. Abia atunci am aflat că Antonia se logodise-n primăvară,

cu un tânăr ”de care era amorezată” de mult timp, după cum

s-a exprimat mama. Și cu care inițial unchiul Toni nu fusese

de acord, fiindcă-l considera flușturatic și dintr-o familie pe

cât de-nstărită, pe-atât de ”controversată”. Se dăduse pe

brazdă la intervenția mătușii mele, care-nțelesese că e

”dragoste adevărată” și deci, nu poți sta în calea ei. Așa cum

îi stătea în fire, ușor exaltatul meu unchi a alunecat imediat în

partea ailaltă și-a decis că o să-i facă fetei lui, că doar una

avea, nu-i așa? - o nuntă cum nu se mai văzuse-n oraș. Ca

urmare, cele două doamne au fost făcute pachet și trimise la

București la mama, să-și comande din timp rochia de nuntă și

restul toaletelor adecvate. Evenimentul urma să aibă loc în

primăvara următoare, la exact un an de la logodnă și era de

la sine-nțeles că eram cu toții invitați să participăm.

Vestea m-a făcut mai întâi să zâmbesc, la urma-urmei era

un eveniment fericit în familie și mă bucuram sincer pentru

Antonia. Tocmai de-aceea nu-mi dau seama ce conexiuni au

produs sinapsele mele, de vreme ce mi-am amintit exact acea

singură întâmplare, în care l-am auzit pe unchiul Toni

ridicând glasul la fata lui. Se întâmplase chiar la-nceputul

47

verii noastre ”franțuzite”, în prima sau a doua dimineață

după ce ajunsesem acolo. Sora mea încă dormea, iar eu

leneveam în pat ca să n-o trezesc. Trebuie să fi fost foarte

devreme, dacă unchiul Toni încă nu plecase la serviciu. Sau

poate era în concediu, nu mai țin minte… Pe scurt, i-am auzit

vocea iritată cum n-o auzisem niciodată, strigând dinspre

casa mare. M-am ridicat în genunchi și m-am rezemat de

pervazul ferestrei, să văd ce se-ntâmplă. Am zărit-o mai întâi

pe Antonia la doi pași de poartă, rezemată de zidul casei cu

umerii strânși și îndoită din talie, ca atunci când ai o durere

de stomac. Sau ceva anume îți face rău… Unchiul Toni nu era

acolo. Mi-am dat seama că striga din camera cu ferestre spre

bulevard, la cineva aflat la oarecare distanță de casă. Apoi l-

am văzut țâșnind prin verandă în curte, unde s-a răstit la

Antonia, cerându-i să intre imediat înăuntru. Ea a lăsat capul

în jos și a făcut ceea ce i se ceruse, fără cel mai mic

comentariu. Nu i-am zărit fața, nu știu de ce am crezut și-

atunci și cred și-acum că plângea. Nu-i stătea în fire să

plângă, n-o prea văzusem plângând nici când era micuță…

Tanti Mia i-a ieșit în cale și-am apucat s-o văd luând-o

protector pe după umeri, înainte să dispară amândouă din

raza mea vizuală spre ușa din spate, cea a bucătăriei lor. În

acest timp, unchiul Toni ieșise-n stradă unde continua să se

certe extrem de nervos cu o persoană, pe care n-aveam cum s-

o zăresc, fiindcă vederea îmi era acoperită de tufele de

trandafiri și un cais bătrân. Mi s-a părut că am auzit un

răspuns, ceva prea slab ca să pot fi sigură că nu mi l-am

imaginat. Când a revenit, unchiul Toni era negru de

48

supărare, a trântit și-a încuiat poarta, a intrat în casă unde s-

au mai auzit vreo două pocnete de uși și cam asta a fost tot.

Eram destul de speriată și mă așteptam să-și verse nervii în

continuare, dar s-a lăsat liniște. De parcă fiecare membru al

familiei lor s-ar fi retras în singurătatea camerei sale. Chiar

de-a doua zi, tanti Mia a venit cu ideea lecțiilor de franceză.

Iar în verile următoare, așa cum spuneam, Antonia a fost mai

mult plecată.

În dimineața aceea neobișnuită, sora mea și cu mine

eram singure acasă, bunicii mei plecaseră la cumpărături și

de îndată ce s-au întors, le-am povestit amănunțit și cu sufletul

la gură, ce se-ntâmplase. I-am văzut schimbând mai întâi o

privire, apoi maia a ales vreo două dintre plase și s-a retras

fără nicio vorbă singură, în bucătărie. A ieșit de-acolo după

câteva minute bune, cu două pungi mari de hârtie cafenie, pe

care le-a pus într-o sacoșă de piață goală. I-a făcut un semn

lui tata mare și-a plecat iarăși de-acasă, iar mie mi-a trecut

prin cap că-i ducea de mâncare omului cu care se certase mai

devreme unchiul Toni. Poate că nici nu era greu de intuit.

După asta, în vara aceea ”franțuzită” a fost liniște, ca

dealtfel în toate verile care-au urmat, mai ales că Antonia le

petrecea așa cum am spus, ba ici ba colo, numai ei știau pe

unde, în afara orașului. Excepție au făcut doar două

evenimente aparent fără legătură, petrecute nu mai sunt

sigură, fie-n anul următor, fie după doi ani. În pofida liniștii

aparente, simțeam în aer o atmosferă tensionată, nu doar

între bunicii mei și nepoții lor – părinții Antoniei, dar parcă și

între tanti Mia și unchiul Toni. În puținul timp pe care-l mai

49

petrecea ziua pe-acasă, unchiul meu apărea mereu încruntat,

iritat și atât de morocănos cu mine și cu sora mea, că noi

preferam să nu-i mai stăm în cale. Maia spunea că-i e dor de

Antonia și de-aceea se poartă așa, iar eu nu pricepeam ce zor

avea s-o țină toată vara departe, dacă-i lipsește așa de tare.

Cât privește tanti Mia, ea era drăguță cu noi, dar mi se părea

că o cam ocolește pe maia și sincer vorbind, și ea-și petrecea

vremea mai mult la sora ei, care avea o căsuță cu o mică

livadă spre capătul orașului.

Primul eveniment, petrecut la vreo două săptămâni de la

venirea noastră a fost cât se poate de neplăcut și pot spune că

m-a neliniștit, ca să nu spun că de-a dreptul m-a speriat. Al

doilea, la vreo săptămână interval, aș zice că a fost mai

degrabă bizar, dar el a constituit cheia înțelegerii mele de mai

târziu.

De mirare cum ochii minții pot recompune totul, ca pe-o

scenă pe care-o privesc, în care mă privesc, din afară. Eu

stăteam la masa din curte și curățam ardei copți, iar sora mea

citea balansându-se ușor, doar din călcâiele înfipte-n pietriș,

în leagănul pe care nimeni nu se-ndurase să-l demonteze. Am

auzit pe cineva descuind poarta dinspre casa mare – aveam

intrări separate spre cele două proprietăți – și-am întins gâtul

să mă lămuresc cine poate fi. Era unchiul Toni. În ultima

vreme, el revenea rareori înainte de-nserat și-am fost

surprinsă să-l văd la ora prânzului. Mi-am dat seama că e și

mai nervos decât de obicei, după felul în care a trântit poarta,

a trecut pe lângă noi fără să ne răspundă la salut și s-a

îndreptat direct spre maia, la bucătărie. A apăsat furios clanța

50

și-a închis ușa pe dinăuntru. Au încercat să păstreze tonul jos,

dar încordarea și nervii răbufneau până la noi. Maia abia se

auzea, dar el turuia și turuia… Când ușa s-a întredeschis iar,

am reușit să aud clar sfârșitul de conversație.

-Dar, Toni – spunea maia împăciuitor – n-o să-i puteți

ține despărțiți toată viața. Mai ales acum, că ea știe…

-Asta nu e problema dumitale! Stai deoparte și nu te mai

amesteca! - s-a răstit unchiul Toni, ieșind din bucătărie.

A trecut din nou pe lângă noi fără să ne privească și-a

intrat la el în casă, ca o locomotivă care scotea aburi. Am

alergat în bucătărie și-am găsit-o pe maia mea așezată pe un

scaun, cu capul sprijinit în palme și coatele pe marginea

mesei. Un șervet de bucătărie era căzut jos, lângă piciorul ei

și-n jur zăceau răspândiți cartofii feliați, ce fuseseră-nveliți în

el pentru a absorbi apa. M-am aplecat să-i culeg, în timp ce

am întrebat-o ce s-a întâmplat. Nu mi-a răspuns imediat. Am

avut impresia că-i tremură ușor mâinile și că avea lacrimi în

ochi, dar nu voia să văd eu.

-S-a întâmplat că… - a oftat într-un târziu. Sunt bătrână

și-ar fi trebuit să știu mai bine… M-am băgat unde nu era

treaba mea. Nu aveam dreptul, dar… Am greșit.

M-am așteptat ca odată revenită acasă, tanti Mia să-și

ceară scuze pentru purtarea soțului ei, dar n-a făcut-o. Poate

n-a știut ce se-ntâmplase. Cred că atunci a intervenit un

moment de răceală, care s-a strecurat iremediabil între noi

pentru mulți ani. Atunci când am văzut-o pe tanti Mia ultima

oară, înainte de-a ne lua rămas bun în poarta casei, cred că

vorbele ei au fost în felul lor o scuză, transmisă bunicii mele

51

peste ani. Sunt sigură că maia îi înțelesese pe-amândoi și n-

avea nevoie de scuze. Și eu i-am înțeles. Pe ei, pe Antonia, pe

maia… Târziu sau prea târziu, i-am înțeles în sfârșit pe toți.

Al doilea eveniment, pe care-n mod logic l-am asociat cu

cel dinainte s-a petrecut câteva zile, poate o săptămână mai

târziu. Și tot pe la ora prânzului, când unchiul Toni a apărut

iar pe neașteptate și tot atât de nervos. De data asta, maia era

în curte și el i s-a adresat cu ton abia stăpânit, printre dinți:

-A fost pe-aici?

Maia s-a întors spre el și-a făcut mai întâi ochii mari,

nedumerită, apoi a lăsat impresia că-nțelege despre ce e

vorba și a răspuns scurt, clătinând concomitent din cap:

-Nu, nu l-am văzut.

-Sigur?

-Nu sunt copil, Toni – a replicat maia, calm.

Cred că el a mai vrut să spună ceva, dar sora mea și cu

mine ne apropiasem instinctiv de bunica noastră și ne-

așezasem de-o parte și de alta a ei. El ne-a privit lung și a

avut o ușoară mișcare de recul din piept, ca atunci când ceva

te izbește pe neașteptate. Ochii i s-au schimbat, de parcă s-ar

fi trezit. A înghițit în sec și-a strâns tare pleoapele. Atât de

tare încât fața i se schimonosise ca de-o durere mare și-i

tremura ușor bărbia. Mi-a trecut prin cap că-i vine să plângă

și-am căscat ochii la el. Dar nu putea fi decât o prostie.

Unchiul Toni era un dur… Nu puteam accepta dar mi-l

puteam închipui, răstindu-se la maia sau la noi. Dar nu

plângând… Într-adevăr, a respirat adânc, mi s-a părut că s-a

calmat și ne-a întors spatele fără o vorbă. L-am urmărit în

52

timp ce urca încet treptele verandei și naiba știe cum, dintr-

odată mi s-a făcut milă de el. Avea umerii gârboviți și pentru

prima oară am observat cât era de cărunt. Îmbătrânise fără

să-mi dau seama când. Da, mi-a fost milă și când m-am uitat

la maia, am văzut pe fața ei că simțea același lucru. Îi părea

rău de unchiul Toni. Diferența dintre noi era că maia știa de

ce, iar eu nu.

Maia și-a continuat o vreme treburile de parcă nu s-ar fi

întâmplat nimic, dar se vedea în fiecare gest că n-are liniște.

S-a retras singură-n bucătărie și după ceva timp m-a chemat

la ea. Umpluse din nou o pungă mare cu pachețele de

mâncare și o alta cu niște mere și dacă țin bine minte, un

pachet cu biscuiți din aceia simpli, cum erau pe vremuri.

Numai că de data asta, n-a mai plecat ea cu ele, ci mi-a

explicat mie pe cine și unde să caut. Așa că eu m-am strecurat

fără zgomot pe poarta noastră, iar ea și cu sora mea au rămas

la vedere-n curte, pentru a nu stârni suspiciunile unchiului

Toni. Nu-mi dau seama dacă maia era sigură că-l voi găsi pe

băiatul acela, în părculețul aflat la două colțuri distanță de

casa noastră. Poate că mă trimisese la-ntâmplare. Dar faptul

că el era într-adevăr acolo, mă face să cred că maia-i dusese

de mult mai multe ori mâncare și știa unde să-l caute.

L-am recunoscut imediat, după descrierea ei. Dealtfel,

nimeni altcineva nu se mai afla acolo, înfruntând arșița

soarelui de amiază. Am putut să-l observ în voie, înainte ca el

să-mi dea vreo atenție. De la distanță, mi-a părut un puști de

12-13 ani, înspăimântător de slab, cum văzusem doar prin

pozele cu rahitici, tuns chilug, cu urechi ce păreau caraghios

53

de mari, îndepărtate de cap și transparente-n lumină. Era

îmbrăcat într-un pantalon gri decolorat și un maiou ce fusese

cândva alb. Stătea pe bancă ușor aplecat în față, rezemat în

mâinile-ncleștate de stinghia din margine, cu genunchii

încordați și vârfurile tenișilor înfipte-n pământ. O atitudine

ciudată – pe deoparte scufundat în gândurile lui fără să fie

deloc atent în jur, iar pe de alta, cu trupul gata pregătit să

țâșnească-n goană, la cel mai mic semnal. Ținea capul mult

plecat în jos, așa că la-nceput nu i-am văzut fața. M-au izbit

însă cicatricile de pe pielea capului, vindecate urât, ca niște

dâre inegale trase cu o cretă maroniu-roșiatică. Cea mai

mare era cicatricea de pe tâmplă, chiar deasupra urechii, dar

avea altele și pe brațe și pe pieptul costeliv. M-a observat abia

când m-am oprit la vreo doi-trei pași distanță de el și-a ridicat

spre mine niște ochi umezi și umflați de plâns. Ar fi trebuit să

simt mai multă compasiune, dar adevărul era că nu-mi

plăceau băieții care plâng și mă feream de bătăușii cu

cicatrici. Nu spun că m-a speriat, maia nu m-ar fi trimis dacă

n-ar fi fost sigură că e inofensiv, dar mă simțeam stânjenită de

prezența lui. În plus, abia când i-am văzut obrazul palid și

supt, mi-am dat seama că era mult mai mare decât crezusem,

poate chiar puțin mai mare ca mine. Și-a șters cu dosul palmei

ochii și mucii de sub nas și a fixat indiferent pungile din mâna

mea, fără niciun fel de surprindere. Atunci mi-am adus aminte

și eu de ele și i le-am întins:

-Bunica mea ți-a trimis ceva de mâncare – am spus.

I-am vorbit tare și rar, cum vorbești cu debilii mintal și-n

general, cu cei ce pricep greu. N-am vrut să-l rănesc,

54

dimpotrivă, am crezut că mă port cât se poate de matur. El n-

a schițat niciun gest, nu fiindcă le-ar fi refuzat, ci fiindcă nu-i

păsa. Arăta ca un câine lihnit și bolnav. Poate că nu mâncase

de-atâta vreme, încât depășise faza de foame. Am lăsat

pungile pe bancă atentă să păstrez distanța, m-am răsucit pe

călcâie și doar că n-am luat-o la fugă, așa de repede m-am

îndepărtat. Când am ajuns la colț, m-am oprit o clipă și-am

întors capul. Se ridicase-n picioare și privea după mine, de

parcă ar fi vrut să-mi spună ceva, să mă cheme înapoi, dar nu

îndrăznea. Observasem de multicel privirile cu care băieții ne

urmăreau pe mine și prietenele mele, dar a lui nu semăna cu

a niciunuia din ei. A lui era cu totul altfel. În mintea mea a

clipit un beculeț, surpriza m-a oprit în loc și m-am răsucit cu

totul în direcția părculețului, dar dădusem colțul și nu ne-am

mai văzut unul pe altul. Aș fi putut să mă-ntorc și să-l întreb

cine e. Oare ce-ar fi fost, dacă i-aș fi pus această simplă

întrebare și dacă el mi-ar fi răspuns? Probabil că și maia ar fi

fost obligată să recunoască adevărul, iar eu aș fi reacționat.

Nu-mi dau seama ce puteam eu face, dar eram tare pătimașă

în asemenea situații și ar fi fost greu să mă țină cineva în lesă.

Pe de altă parte, poate că băiatul nici nu mi-ar fi răspuns, sau

în orice caz, n-aș fi aflat despre el cu mult mai mult decât știu

acum. Nu văd ce motiv ar fi avut el atunci sau mai târziu, să

se-ncreadă în oameni…

Fapt este că nu m-am întors ci mi-am continuat drumul

spre casă, iar maia nu mi-a confirmat bănuiala, când am luat-

o timid, la întrebări. Mi-a spus că e un băiat sărac pe care ea

îl ajută când poate, iar eu am preferat să las lucrurile baltă

55

fără să insist. Adevărat că oridecâte ori treceam prin dreptul

parcului, îl căutam din priviri pe băiatul cu cicatrici, dar nu l-

am mai văzut în anul acela, iar apoi am uitat cu totul de el.

Până-n ziua în care am aflat că Antonia se logodise și el a

țâșnit fără nici un motiv, din memoria mea. Apoi iar l-am

uitat, până l-am văzut din nou.

Am spus deja, că prima lor vizită la București a avut loc

pe la mijloc de octombrie. Au revenit în decembrie tot

amândouă și tot la mama au tras, dar de data asta pentru un

motiv cu totul divers. Antonia avea dureri mari de cap și-

ncepuse să nu mai vadă bine… Simptomele debutaseră cu

vreo două-trei luni înainte, le avusese și-n octombrie, dar și

ea și tanti Mia le puseseră pe seama stresului și emoțiilor

firești și nu le dăduseră atenție. I s-a pus foarte repede

diagnosticul – tumoare cerebrală, iar de Crăciun era deja

operată pentru prima oară. Au urmat alte două intervenții, în

anul următor, iar la-nceputul celui de-al doilea an de la prima

intervenție, le-au spus că nu mai e nimic de făcut. Le-au dat-o

acasă definitiv, cât încă mai era conștientă și greu, dar mai

putea vorbi, deși nu mai vedea aproape deloc. Asta a fost. Nu

vreau să povestesc prin ce au trecut, fiindcă spre deosebire de

melodramele din filme, cele din viața reală au nevoie de

liniște și se consumă discret. Merită să spun totuși că de-a

lungul acestui calvar, tanti Mia și-a îngrijit fata cu un

devotament disperat și fără margini. Că unchiul Toni făcea

naveta de-acasă la București și probabil că toți banii strânși

56

de el pentru nuntă s-au dus prin spitale. Și că la câteva

săptămâni după prima intervenție, când simptomele au revenit

făcând ravagii, familia logodnicului ei a rupt orice

angajament nupțial. Decizie luată din câte mi-a relata mama

mea, de către părinți și nu de băiat, dar asta n-a atenuat prea

tare lovitura primită de Antonia.

De la stabilirea diagnosticului, ea a mai trăit vreo 16

luni, adică încă un an, și încă puțin din următorul. Se făcuse

primăvară când s-a stins, imediat după Paște, într-un aprilie

neobișnuit de-nsorit și frumos. Țin minte că așa a fost, fiindcă

am străbătut o parte din țară cu mașina, ca să ne luăm eu și

soțul meu, un inutil și patetic rămas bun de la ea și pe oriunde

treceam, simțeam mireasma reînvierii pământului. Vibrația

aceea specială care-mi amintea că sunt vie și-atât de plină de

viață, încât mă simțeam pur și simplu vinovată.

Am ajuns pe seară, am intrat mai întâi la noi, în casa

bunicilor, părăsită de-atâta amar de vreme și după o scurtă

trecere printre umbre, am traversat curtea dincolo, la ei. Abia

sâmbătă spre prânz fusesem siguri că putem lipsi o zi, așa că

n-apucasem să ne anunțăm sosirea. Nu se așteptau și s-au

bucurat, deși au făcut-o în noua lor manieră de existență,

izbucnind în lacrimi. Ne-au condus direct în camera Antoniei

și ei s-au scuzat pentru câteva minute, fiindcă-n pofida

protestelor noastre, tanti Mia insista să ne pregătească ceva

de mâncare și l-a trimis imediat pe unchiul Toni la

cumpărături.

Cunoșteam perfect casa mare, era casa-n care mă

născusem și copilărisem ani buni, dar de data asta mi s-a

57

părut străină și austeră, ca-n așteptarea unui eveniment

solemn la care locurile erau deja rezervate. În care eram doar

acceptată, temporar. În încăperea-n care am intrat era

aprinsă o veioză, a cărei lumină cădea pieziș pe lângă patul

Antoniei, fără s-o atingă pe ea, direct. Stătea întinsă pe spate

cu ochii închiși și-avea capul protejat de-o căciuliță tricotată-

n casă, de sub care nu se ițea nici măcar un fir de păr. La

marginea patului era ghemuit un bărbat tânăr, ciucit într-o

poziție nu doar incomodă ci de-a dreptul imposibilă, care-i

permitea să stea cu pieptul aproape strivit de pat și fruntea

sprijinită într-una din palmele întoarse cu fața-n sus, ale

Antoniei. Soțul meu a încremenit în dreptul ușii, eu m-am

apropiat vreo doi pași, dar lui i-a luat ceva timp până să ne

sesizeze prezența. A răsucit capul spre noi și la-nceput, n-a

făcut decât să ne răspundă încet și indiferent, la salut. Pe

urmă s-a petrecut ceva straniu – s-a uitat atent la mine, a

clipit ca un om buimac și s-a ridicat un pic amețit în picioare.

Era de înălțimea soțului meu, de-o vârstă apropiată cu noi,

avea trăsături plăcute și-o coamă de păr negru, buclat, care-i

ajungea aproape de umăr. Probabil că ar fi fost un tânăr

foarte plăcut, dacă n-ar fi fost prea costeliv și n-ar fi avut

obrazul tras și cel puțin în lumina veiozei, de-un palid-

cenușiu, maladiv. Mi-a zâmbit și a rămas cu ochii la mine,

așteptând mi s-a părut mie, să fac primul gest de apropiere.

Am dedus în mod firesc că e logodnicul Antoniei, revenit la

sentimente mai bune și l-am îmbrățișat mai întâi eu, apoi și

soțul meu.

58

-Mă bucur să văd că ești acum lângă ea – i-am șoptit și-

am adăugat oricât de patetic ar fi sunat, fiindcă așa credeam:

Sunt sigură că simte, că știe că ești aici.

-Da, știe – mi-a răspuns cu un soi de fervoare, iar ochii i

s-au aprins. Numai când o atingem eu și mama ei, încearcă să

mai strângă degetele. În rest, nu poate să le mai miște, dar

reacționează când o atingem noi doi. Deci ne simte. Numai pe

noi doi ne simte.

Avea dreptate și mi-a demonstrat-o. Antonia n-a

reacționat deloc la prezența mea, indiferent ce amintiri despre

ea i-am șoptit așezată pe marginea patului, sau cu câtă

duioșie i-am mângâiat brațele și mâinile. În schimb, când

logodnicul ei i-a acoperit palma cu a lui, s-a văzut clar

mișcare ușoară a degetelor, sforțarea lor zadarnică de-a se

agăța de el. Am fost surprinsă, ca să nu spun bulversată. Îmi

închipuisem că e doar imaginația unui om disperat, dar în

orele care-au urmat, a trebuit să recunosc umil, că era

adevărat. Nu-i mai vedea, nici nu-i mai auzea, era hrănită

prin perfuzii, dar recunoștea atingerea lor. Doar a lor – a

mamei și a logodnicului ei.

-Ce bine că ești cu ea – i-am repetat, când a ținut să-mi

arate prima oară, cum comunică ei doi.

I-am spus la fel și mătușii mele când a intrat în cameră,

iar ea a dat din cap:

-Deci știi… Ți-a spus… Da, și eu sunt mulțumită că e

aici. Măcar atât. Și a continuat: Are patul pregătit în camera

de-alături, dar nu vrea să doarmă acolo. Noapte de noapte se

face covrig în jurul tălpilor ei, cu mâna pe picioarele ei să-i

59

simtă fiecare tresărire, dacă-l prinde somnul. Oricum o

veghem cu rândul și eu și Toni, dar… De mâncat nici nu vrea

să audă, poate-l convingeți voi să înghită ceva…

Antonia era o ființă atât de rezervată… Nu cred că i-ar fi

plăcut să dau alte amănunte despre ea, despre ai ei, despre

noi toți regăsiți după atâta vreme, în acea împrejurare tristă.

O să mă conformez firii ei discrete și o să mai vorbesc doar

despre ultimul episod al vizitei noastre. S-a consumat a doua

zi la plecare, chiar în poarta casei, unde ne-a condus doar

tanti Mia. Ne-a îmbrățișat încă o dată și-n ultima clipă, m-a

prins de mână și m-a tras iar spre ea:

-Să-i spui lui maia ta, da?... Să-i spui că el era aici,

lângă Antonia… Să-i spui că imediat ce ne-au dat-o acasă,

Toni s-a dus și l-a căutat și s-au întors amândoi… Și de-

atunci, stă la noi. Ai să-i spui, da?

-Îi spun – am fost de acord, destul de nedumerită.

Nu-nțelegeam expresia stranie, ceva între disperare și

ardoare, care-i transfigura obrazul. Și nu-nțelegeam cum de

nu-și amintește că maia era atât de bolnavă, încât uneori nu

ne mai recunoștea. Zadarnic aș fi-ncercat să-i mai transmit

ceva. Dar tanti Mia a continuat:

-Să-i spui că Toni… Dacă ar putea, dacă am putea să

luăm totul de la capăt, am fi… Îi pare rău. Și mie. Să-i spui lui

maia ta, da?... O să-i facă bine să știe că era aici.

Și-a dus mâna la față ca să-și ascundă lacrimile, însă nu

era genul de femeie care să se dea în spectacol în poarta

60

casei. Ne-a făcut un semn din mână pe fugă, ne-a repetat să

avem grijă cum conducem și-a dispărut în curte, fără să

aștepte să ajungem la mașina parcată-n apropiere. Iar eu am

început să-nțeleg despre ce vorbise. În toată buimăceala din

capul meu, își făcea loc un gând perfect lucid. Când m-am

așezat pe scaunul din dreapta aveam deja dezlegarea, trebuia

doar să-mi fac loc, să ies la suprafață din noianul de gânduri

ca dintre nisipuri mișcătoare. Soțul meu a observat ce mi se-

ntâmplă și s-a întors spre mine contrariat, în timp ce pornea

motorul:

-Despre ce-a fost vorba? De unde-l știe maia pe

logodnicul ei?

-Nu-l știe – i-am răspuns. Nici eu nu-l știu. L-am

confundat. El a crezut că l-am recunoscut, dar nici vorbă…

Fiecare din noi se referea la altcineva. Nici tanti Mia,

niciunul din ei nu și-a dat seama de confuzia mea.

-Ce confuzie?

-Băiatul de lângă ea nu e logodnicul ei. E fratele ei.

Soțul meu a tras la marginea trotuarului și a oprit, fără

să stingă motorul. Eram mult prea bulversați amândoi.

-Fratele ei?... De unde știi? – m-a întrebat.

-Nu știu mai nimic. Deduc. Ar fi trebuit să-mi dau seama

de la-nceput, cât de bine seamănă amândoi. Părul ei frumos,

ochii, obrajii…

-Acum, că-mi spui… Da, cred că ai dreptate.

-Evident că e mult mai mare ca Antonia și probabil că

atunci când ea a dispărut din orfelinat, el a-ncercat să-i ia

cumva urma. Nu mă-ntreba, cum. Nici câți ani i-o fi luat până

61

s-o găsească. Unchiul Toni îl gonea din poarta casei, apoi o

trimitea pe ea în vacanțe, fără să știe nimeni unde… Ei

înfiaseră un singur copil, nu doi. Probabil că fratele li s-a

părut o complicație, o… Nu știu ce-or fi gândit. Dar cred că

ea a știut că are un frate și i-a dus dorul. A tânjit după el…

-Dar nu era prea mică atunci când au înfiat-o, pentru a-

și aminti?

-Poate că nu și-a amintit, deci n-a știut de el chiar de

când era mititică. Mai verosimilă mi se pare ipoteza-n care,

înainte de-a apuca unchiul Toni să ia măsuri, el s-o fi căutat

la școală și să-i fi spus cine e. Iar ea a simțit că nu minte.

Există legături de sânge, care…

-… sunt indestructibile – a completat soțul meu, încet.

Bine, dar de unde te cunoștea el pe tine? Și de ce se aștepta ca

și tu să-l recunoști?

-Fiindcă ne-am întâlnit odată – am răspuns. Pe vremea

aceea era tuns chilug și… oh, Doamne, când îmi aduc aminte

ce cicatrici avea pe pielea capului… și pe corp…

-Cicatrici!

Am încercat să mă reculeg, ca să-i pot povesti cât de cât

coerent și când am sfârșit de vorbit, am ridicat ochii și-am

descoperit că ne așternusem demult, din nou la drum. Am

urmărit șoseaua șerpuind spre stânga, apoi porțiunea lungă,

dreaptă și m-am întrebat de câtă vreme ieșisem din orașul

meu, fără să-mi dau seama.

Noiembrie 2014

62

63

64

65