UNIVERSITATEA SPIRU HARETFACULTATEA DE SOCIOLOGIE-PSIHOLOGIE

DEPARTAMENTUL DE PSIHOLOGIE, SOCIOLOGIEŞI ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: SOCIOLOGIE

PSIHOLOGIA COPILULUI CU PĂRINȚI PLECAȚI ÎN ALTĂ ȚARĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:(Lect. univ. dr. Dan Rosca)

ABSOLVENT:(Lazăr I. Corina)

BUCUREŞTI2012

CUPRINS

INTTRODUCERE

I..CAPITOLUL 1

ASPECTE GENERALE..............................................................................................................................................

II.CAPITOLUL 2

RELAŢIA PĂRINTE COPIL ÎN CONTEXTUL SEPARĂRII PĂRINŢILOR.........................................................

2.1 Relaţia părinte – copil și bunăstarea psihologică a copilului..............................................................................

2.1.1 Dinamica relaţiei părinte copil: atribuiri, atașament și

comunicare...............................................................

2.1.2 Relaţia părinte – copil, bunăstarea copilului și situaţia financiară a familiei................................................

2.2 Copiii în contextul separării părinţilor și de părinţi.............................................................................................

2.2.1 Efectele divorţului asupra copiilor.................................................................................................................

2.2.2 Copii în familii transnaţional..........................................................................................................................

2.3. Mediul familial și îngrijirea alternativă..............................................................................................................

2.3.1. Sănătatea sși bunăstarea copilului.................................................................................................................

2.3.2. Educație.........................................................................................................................................................

2.3.3 Protectia si ocrotirea drepturilor copilului în mediul familial.......................................................................

2.3.4. Rolul familiei în educatia copilului...............................................................................................................

2.3.5 Dezvoltarea și educarea copilului în familie..................................................................................................

2.4 Îmbunatatirea relatiei parinte-copil......................................................................................................................

III CAPITOLUL 3.

ROLUL FAMILIEI ÎN VIAŢA COPILULUI. DIVORŢUL ȘI MIGRAŢIA CA PROCESE CE POT

AFECTA RELAŢIA PĂRINTE COPIL……………………………………………………………………………

3.1 Perspective teoretice asupra divorţului………………………………………………………………………...

3.2 Teorii despre migraţie…………………………………………………………………………………………

3.3 Teorii despre efectele divorţului asupra copiilor………………………………………………………………

3.4 Relaţia părinte – copil în contextul migraţiei………………………………………………………………….

IV CAPITOLUL 4.

CALITATEA RELAŢIEI PĂRINTE – COPIL ȘI MODIFICAREA STRUCTURII FAMILIEI………………….

4.1 Efectul separării de părinţi asupra stimei de sine………………………………………………………….......

4.1.1 Premise teoretice…………………………………………………………………………………………..

4.1.2 Metoda și eșantion…………………………………………………………………………………………

4.1.3 Rezultate, discuţie și direcţii viitoare de cercetare………………………………………………………...

4.2 Relaţia părinte copil și adaptarea copilului: o abordare cantitativă……………………………………………

4.2.1 Teorii și cercetări anterioare……………………………………………………………………………….

4.2.2 Metodologie……………………………………………………………………………………………….

4.2.3 Rezultatele cercetării………………………………………………………………………………………

4.2.4 Discuţie: rezultatele în contextul altor cercetări…………………………………………………………...

4.3 Consideraţii finale……………………………………………………………………………………………..

V CAPITOLUL V.

CONCLUZII………………………………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………

ANEXE……………………………………………………………………………………………………………..

INTRODUCERE

„Cine îl vede pe copil cum crește?Nimeni!

Numai cei ce vin din altă parte spun:„Vai,ce a crescut!”

Dar nici mama,nici tata un l-au văzut cum crește…”Antoine de Saint-Exupery

Instabilitatea socio-economică din România şi tranziţia interminabilă au

determinat pe mulţi dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-şi putea întreţine

familia. Desigur, cîştigurile obţinute sînt importante atît pentru familie cît şi pentru economia

românească, însă această migraţie spre vest are şi aspecte mai puţin dorite. Acestea ar fi

destrămarea familială şi „abandonul“ copiilor la bunici sau la alte rude, cu consecinţe

psihologice grave în timp pentru aceştia.

Trecutul ne arată că şi în perioada comunistă foarte mulţi părinţi au fost nevoiţi să

lucreze pe şantiere, în alte oraşe, şi să lase copilul în grija bunicilor. Aceştia din urmă au avut

dintotdeauna un rol foarte important în educaţia şi creşterea copiilor, dar după revoluţie au un

rol şi mai mare, pentru că foarte mulţi români, aproape două milioane lucrează în prezent în

străinătate, dintre care majoritatea au şi unul sau mai mulţi copii.

Fenomenul migraţiei a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci

şi în straturile societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoţional prieteni,

familii şi comunităţi.

Efectele negative ale emigrării se observă şi asupra familiilor care, de multe ori,

se destramă, se micşorează rata natalităţii, se încurajează viaţa libertină reducând numărul

căsătoriilor şi creşterea vârstei de întemeiere a familiilor.

Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să

ducă la modificări de roluri şi funcţii în familie: unul dintre membrii familiei rămaşi în ţară

preia funcţia de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat

este adesea resimţit negativ.

Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,

educaţionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin

afectiv, supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă

mai lungă de timp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară, în măsura

în care funcţiile îndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva. Este, însă, posibil ca

efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată fi diminuate de efectele

pozitive ale plecării cum ar fi: creşterea nivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru

copil de a călători în afara ţării şi contactul cu o altă cultură.

Emigraţia românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut

prevedea autorităţile De-abia acum autorităţile au început monitorizarea fenomenului. Primele

victime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoţională îi expune la riscuri mari. Doi

din trei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora.

Copiii respectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi dizarmonice şi, în

consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o generaţie de adulţi cu probleme

de integrare socială. (Huditeanu, A., 2001, p. 112)

REZUMAT

Scopul în sine al acestei lucrări este de a determina influența migrației familiei

(unul sau ambii părinți) asupra copiilor rămași in țară.

Pentru a înțelege această lucrare trebuia făcută o introducere în psihologia

copilului și definită familia ca și concept, relația dintre copii și părinți și care este rolul

familiei în formarea copilului ca și adult.

Pentru a atinge totuși scopul lucrării s-au aplicat o serie de intrebări sub forma de

chestionar atât unor grupuri de copii cu vârste cuprinse între 6-18 ani, locuitori a-i orașului

Câmpia Turzii, cât și unor grupuri de părinți plecați din țară în Spania la muncă lăsându-și

copii acasă.

În urma acestei metodologii s-a descoperit că sunt destule familii destramate din

cauza migrație dar făcând o comparație cu alte zone, nu este un oraș atât de afectat de acest

proces.

CAPITOLUL 1. ASPECTE GENERALE

”Petrecem primele 12 luni cu copii nostri

pentru a-i invăța să meargă și să vorbească,

iar următoarele 12 luni spunându-le să stea jos

și să tacă”

Phillys Diller

Studiul dezvoltării umane

Studiul dezvoltării umane încearcă să răspundă la întrebarea de ce oamenii se schimbă

în timp şi de ce ei rămân aceiaşi. Studiul dezvoltării umane, în general şi al dezvoltării

copilului, în particular surprinde particularităţile de vârstă şi individuale, felul cum apar şi se

manifestă diversele procese şi însuşiri psihice. Dezvoltarea proceselor cognitive, afective,

voliţionale, a însuşirilor personalităţii se realizează în cadrul unei relaţionări specifice în care

putem surprinde, pe de o parte, particularităţile de vârstă, iar pe de altă parte, particularităţile

individuale.

Psihologia copilului studiază legile de dezvoltare a psihicului copilului, încercând să

stabilească în ce măsură acest proces este continuu sau în etape, în ce măsură influenţează

ereditatea şi în ce măsură influenţează socialul, ca mediu specific omului.

Mult timp s-a crezut că dezvoltarea copilului este un proces continuu, liniar, iar

adolescenţa, de exemplu, nu este un stadiu de dezvoltare, copilul fiind considerat un adult mai

mic. Noţiunea de "stadiu de dezvoltare" apare mai târziu şi defineşte totalitatea trăsăturilor

specifice unei anumite etape de viaţă comune pentru copiii de aceiaşi vârstă.

Legat de această abordare apare termenul de dezvoltare stadială (stadialitate).

În dezvoltarea copilului, de la 0-18 ani, s-au stabilit mai multe etape/stadii. Chiar dacă

aceste etape nu sunt identice ca limită de vârstă în toate abordările, diferenţele sunt

nesemnificative.

Şcoala românească de psihologie consideră că dezvoltarea psihică a copilului cuprinde

următoarele perioade:

o 0 –1 an - sugarul

o 1 – 3 ani - copilul mic (prima copilărie)

o 3 – 6 ani - preşcolaritatea

o 6 – 11 ani - şcolarul mic

o 11 – 14 ani - pubertate

o 14 – 18 ani - adolescenţă

Pentru a studia mai uşor dezvoltarea copilului trebuie să avem în vedere trei domenii

principale. Această divizare este foarte utilă pentru studiu, dar trebuie să ştim că foarte puţini

din factorii acestor domenii aparţin numai unuia, în general ei interacţionându-se.

1. Dezvoltarea fizică include tot ce ţine de dezvoltarea corporală (înălţime, greutate, muşchi,

glande, creier, organe de simţ), abilităţile motorii (de la învăţarea mersului până la învăţarea

scrisului). Tot aici sunt incluse aspecte privind nutriţia şi sănătatea.

2. Dezvoltarea cognitivă include toate procesele mintale care intervin în actul cunoaşterii sau

a adaptării la mediul înconjurător. În acest stadiu includem percepţia, imaginaţia, gândirea,

memoria, învăţarea şi limbajul.

3. Dezvoltarea psiho-socială este centrată asupra personalităţii şi dezvoltării sociale ca părţi ale

unui întreg. Dezvoltarea emoţională este şi ea analizată, exprimând impactul familiei şi societăţii

asupra individului.

Factorii care determină dezvoltarea psihică a copilului

Dezvoltarea psihică a copilului este un proces extrem de complex. La sfârşitul acestui

proces trebuie să găsim omul matur, "înarmat" cu tot ceea ce-i permite adaptarea la societatea

din care face parte. Acest proces este unul activ, dinamic care se realizează ca o consecinţă a

influenţei factorilor externi (mediul social, educaţie etc) asupra particularităţilor individuale

ale copilului. Toţi aceşti factori interrelaţionează, importanţa fiecăruia dintre ei devenind

decisivă. Ereditatea, mediul social şi educaţia sunt consideraţi factori importanţi în devenirea

umană.

Ereditatea

Reprezintă zestrea nativă, un specific biologic ce garantează o anumită formă

diferenţiată de adaptare şi de reacţie. Avem în vedere trăsăturile cunoscute sub numele de

"predispoziţii native", rezultat al dezvoltării biologice complexe de-a lungul generaţiilor.

Privite în acest fel aceste trăsături reprezintă punctul de plecare al dezvoltării, condiţie fără de

care acest proces n-ar putea fi parcurs.

Faptul că zestrea nativă poate fi atât de asemănătoare la un moment dat (gemenii

univitelini) nu explică însă traiectoriile individuale ale dezvoltării lor. Acest lucru subliniază

ideea că ereditatea condiţionează procesul dezvoltării dar că nu este suficientă pentru evoluţia

omului.

Mediul social

Termenul de ”mediu” exprimă totalitatea cerinţelor sociale şi a relaţiilor în care

trăieşte şi acţionează copilul. Factorii care ţin de mediul social se grupează în două categorii:

"mediul imediat" - familie, rude, şcoală, educatori - micro-sistem

"mediul social" în general - societatea cu particularităţile social-istorice - macro-sistem

Micro-sistemul şi macro-sistemul nu sunt identice, deşi ele se interacţionează în multe

puncte, în mod diferit, de la o etapă de vârstă la alta. Aşa se explică de ce la copiii care trăiesc

în aceiaşi societate există atâtea diferenţe de dezvoltare.

Educația

Educaţia este factorul decisiv care acţionează asupra copilului. Acest proces

permanent şi continuu nu se referă doar la educaţia intelectuală (informativă şi formativă) care

se realizează în instituţii de învăţământ, ci la toate influenţele care modelează copilul în

vederea creării unei personalităţi cât mai armonios structurate. Educaţia trebuie să asigure

adaptarea optimă a copilului la cerinţele societăţii, bazându-se pe potenţialul individual.

CAPITOLUL 2. RELAŢIA PĂRINTE COPIL ÎN CONTEXTUL SEPARĂRII PĂRINŢILOR

"A determina un copil să aibă încredere în

el reprezintă prima mare provocare a

părinților și a educatorilor" (Duclos, G.)

În societatea actuală și cu atât mai mult în cea de mâine, succesul se bazează pe

încrederea în sine, autonomie și ușurința de a crea relații. Adevărata măsură a stării unei

națiuni este considerată aceea care urmărește cât de bine servește copiilor ei, asigurându-le

starea de bine care le dă sensul de a fi iubiți, valorizați și cu adevărat incluși în familia și

societatea în care s-au născut. Stăpânirea emoțiilor și deprinderile de relaționare sunt

considerate vitale în secolul schimbării. În aceste condiții, părinții au nevoie să învețe să aibă

încredere în ei înșiși și în copiii lor.

Psihologia copilului s-a schimbat. Creșterea numărului de copii cu profile atipice de

dezvoltare confirmă din ce în ce mai mult faptul că astăzi ei au nevoie de un alt mod de

relaționare, de alte stimulări.

Studii recente susțin că dezvoltarea sănătoasă a copilului, echilibrul său mintal și

emoțional depind de eficiența relațiilor timpurii. Dată fiind importanța relațiilor în copilăria

timpurie, perioadă extrem de bogată în transformări cu impact durabil de-a lungul vieții

adultului, acestea trebuie să reprezinte o prioritate absolută pentru orice societate, pentru

părinți și pentru sistemele de formare profesională ale celor care sunt responsabili de educație.

Procesul structurării şi devenirii psihosociale a sistemului personalităţii se

subordonează şi este determinat de reţeaua relaiilor individului cu ceilalti oameni si cu

institutiile sociale. Procesul formarii personalitatii include în mod organic si construirea unor

mecanisme interne de constientizare, evaluare si ierarhizare a semnificatiilor diferitelor

categorii de relatii.

În cursul devenirii si existentei sale, individul parcurge diverse clase de relatii

definitorii pentru personalitatea sa, relatii de filiatie, relatii scolare, relatii profesionale, relatii

de asociere extrascolara si extraprofesionala, relatii interumane generale (relatii de prietenie,

relatii de dragoste), relatii transpersonale (relatii cu divinitatea, cu universul valorilor

culturale), etc.

Relatia primordiala în care fiinta umana este integrata prin însusi procesul genezei sale

este aceea de filiatie, de rudenie. Pe lânga dimensiunea fizica, relatia de filiatie are si o

dimensiune functionala ce consta în satisfacerea de catre parinti a trebuintelor primare ale

copilului. De asemenea, importanta în dezvoltarea generala a personalitatii copilului este

si interactiunea si comunicarea cu proprii parinti. Astfel, " în functie de felul în care mama si

tatal îsi înteleg si îsi joaca rolul în primii ani de viata ai copilului, dezvoltarea psihica a

acestuia poate fi stimulata, accelerata sau dimpotriva, întârziata, frânata, fiind desfasurata în

maniera echilibrata, armonioasa ori cu producerea unor dezechilibre si dizarmonii ce-i vor

periclita mai târziu modul de relationare cu cei din jur si integrarea normala în viata sociala si

profesionala ”

Parintii reprezinta primii mentori reali în viata copilului, ei furnizându-i primele repere

de orientare în lume, primele informatii si învataturi despre lucrurile si fenomenele din natura

si din societate, primele sfaturi, norme si reguli de conduita.

Având în vedere ca parintele este principalul manager al relatiei filiale, el trebuie sa

asigure evolutia acestor relatii atât în continut, cât si în forma, modificându-si expectatiile,

cerintele si comportamentele în concordanta cu dezvoltarea fizica si psihica a copilului. În

îndeplinirea functiilor lor, parintii trebuie sa tina seama de o serie de principii ale "parintelui

model”:

1.  Sa dai copilului un sentiment de securitate;

2.  Sa dai copilului sentimentul ca este dorit si iubit;

3.  Sa eviti amenintarile, pedepsele fizice exagerate;

4.  Sa-l înveti pe copil cu independenta si sa-l determini sa-si asume responsabilitati;

5.  Sa ramâi calm si sa nu te socheze manifestarile instinctuale ale copilului;

6.  Sa fii tolerant si sa eviti conflictele;

7.  Sa eviti sa-l faci pe copil sa se simta inferior;

8.  Sa nu-l împingi pe copil dincolo de ceea ce este natural;

9.  Sa respecti sentimentele copilului;

10.  Sa raspunzi cu franchete la întrebarile copilului;

11.  Sa te intereseze activitatile copilului, chiar daca nu consideri ca e ceva util;

12.  Sa tratezi dificultatile copilului fara sa-l consideri anormal;

13.  Sa-i favorizezi cresterea, progresul, fara sa hiperprotejezi.

Cresterea si educarea copiilor, precum si ceea ce înseamna "bun" pentru copil se afla

într-o dinamica continua de la o cultura la alta, de la o perioada la alta. În prezent, prin

întelegerea procesului de dezvoltare a copilului, cât si urmare a îmbunatatirii conditiilor de

viata în societate, în sarcina parintilor se pot stabili anumite functii deosebit de importante si

totodata decisive pentru dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric.

Astfel, în 1988, Killen Heap stabilea urmatoarele functii de baza ale parintilor, strâns legate

una de cealalta:

1). Abilitatea de a percepe copilul în mod realist

Modul în care este perceput copilul are urmari asupra atitudinii si comportamentului

fata de el. Cu cât parintii sunt capabili sa perceapa mai realist si mai diferentiat, cu atât este

mai mare sansa de a se apropia de el într-un mod adecvat nevoilor si potentialului sau. O

percepere relativ realista este dependenta de activitatile observabile ale copilului si de nevoile

acestuia aparute la diferite nivele ale dezvoltarii sale. Cu greu se poate obtine o percepere

reala a copilului în fiecare moment. Abilitatea parintilor de a-l percepe realist variaza în

functie de starea si felul în care atitudinile si comportamentul copilului îi afecteaza. De cele

mai multe ori, asteptarile parintilor cu privire la proprii copii îi împiedica sa vada calitatile

reale pe care acestia le poseda. În acest sens, de un real interes este modul în care este

perceput copilul - percepere pozitiva sau negativa - deoarece parintii relationeaza cu copilul

în modul în care îl percep. În acest demers, copilul va introiecta perceptia parintilor asupra lui

si pe masura ce timpul trece, se va percepe pe sine "bun", "destept", "binecuvântat" sau "rau",

"prost" ori "blamat", asa cum îl percep parintii.

2). Abilitatea de a accepta ca este responsabilitatea adultilor sa satisfaca nevoile

copilului si nu invers

În primul si în primul rând parintii, adultii sunt cei care trebuie sa satisfaca nevoile

emotionale, nevoile de liniste, îngrijire si apropiere ale copilului. Parintii se manifesta realist

în legatura cu satisfacerea nevoilor copilului atunci când, prin comportamentul lor, îi transmit

copilului ca este normal ca ei sa-i satisfaca nevoile de baza. Exista însa situatii în care

propriile nevoi ale parintilor sunt antrenate în relatiile parinti-copii, situatii ce duc la cereri

nerealiste si la o lipsa de recunoastere si respect fata de nevoile copilului. Aceasta face ca

parintii sa se raporteze la copil de parca el ar fi mult mai mare.

3). Abilitatea asteptarilor realiste fata de colaborarea copilului

Asteptarile realiste privind colaborarea cu copilul joaca un rol decisiv în dezvoltarea

copilului, deoarece aceste asteptari pot stimula, provoca si confirma. Cu toate acestea, uneori,

ele pot fi prea mari sau prea mici si, în consecinta, pot conduce la sentimente de insatisfactie

sau lipsa de stimulare. O asteptare relativ realista este în concordanta cu vârsta copilului, cu

resursele si dezvoltarea sa. Rareori parintii au perspective complet realiste cu privire la

colaborarea cu copiii lor, deoarece acestea depind de cunostintele despre copii, asteptarile si

pretentiile pe care ei însisi le-au trait.

4). Abilitatea de a se angaja pozitiv în interactiunea cu copilul

Este hotarâtor pentru copil ca parintii sa fie capabili sa se angajeze pozitiv în relatia

cu el, în dezvoltarea, învatarea, jocul, tristetea si bucuriile lui. Un angajament predominant

pozitiv este în concordanta cu nevoia copilului de îngrijire, de a i se raspunde, de stimulare,

de structurare si fixare a limitelor initiativei. Este important ca într-un asemenea angajament

pozitiv, adultul sa-l accepte pe copil asa cum este el si sa îi faca placere, sa ia initiativa pentru

stimularea copilului si sa puna limite fara a respinge sentimentele acestuia. În acest sens,

Maurice Debesse spunea ca cea mai buna cale de a creste un copil, consta în a sti sa ne

bucuram de copilul nostru asa cum este el. Spre deosebire de angajamentul pozitiv, cel

negativ este deosebit de îngrijorator, asa cum este si lipsa de angajament sau angajamentul

puternic exagerat. Lipsa angajamentului poate duce la un atasament nesecurizant, în timp ce

angajamentul puternic exagerat poate sa împiedice dezvoltarea pe mai departe a copilului.

5). Abilitatea parintilor de a avea o relatie empatica cu copilul

Capacitatea de empatizare este o componenta importanta a adoptarii si executarii

rolurilor paternale, care permit armonizarea interrelatiilor familiale. "Abilitatea empatica

faciliteaza intercomunicarea în modelul familial, scurtcircuitând adesea canalele

informationale verbale si conferind comunicarii un grad de identitate, identificare si transfer

afectiv unic, autentic si original".Relatia empatica a parintilor cu copiii presupune trei

elemente:

·        abilitatea de a diferentia si de a da un nume gândurilor si sentimentelor copilului;

·        abilitatea de a prelua rolul acestuia din punct de vedere mintal, de a se pune în locul

copilului;

·        abilitatea de a raspunde în functie de sentimentele copilului.

Abilitatea parintilor de a se pune în locul copilului, întelegerea modului în care

acesta experimenteaza situatiile si nevoile, este centrata în evaluarea functiilor parintesti.

Aceasta abilitate este decisiva pentru gradul în care parintii sunt capabili sa raspunda

copilului, nevoilor sale si sa se abtina de la revarsarea frustrarilor zilnice, a stresului asupra

copilului. Abilitatea de a-si face griji realiste în ceea ce priveste copilul este importanta

pentru rolul parintesc si determina capacitatea de a îngriji copilul fizic si emotional.

Abilitatea empatica de a se pune pe sine în locul copilului constituie baza unei asemenea

îngrijorari realiste, însa empatia parintilor este conditionata si de gradul în care acestia sunt

capabili sa-si aduca aminte de propriile lor experiente.

Empatia paternala permite parintilor sa presimta si sa anticipe cel mai corect

reactiile copiilor lor în anumite situatii, precum si sa se "patrunda" emotional de suferintele,

esecurile, bucuriile si succesele acestora.

Disponibilitatea empatica a unor parinti nevrozati sau imaturi poate avea însa efecte

distorsionate în întelegerea, cunoasterea si evaluarea starilor, reactiilor si posibilitatilor

copiilor lor, asupra carora pot proiecta propriile defecte, nelinisti, complexe de inferioritate

sau de superioritate, anxietati sau aspiratii nerealizate, ceea ce conduce nu numai la o

înrautatire progresiva a relatiei cu copiii, ci si la impedimente si dizarmonii în maturizarea si

dezvoltarea personalitatii acestora.

6). Abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale copilului, înaintea celor

proprii

Pentru ca un copil sa se poata dezvolta fizic, emotional, intelectual si social, trebuie

sa-i fie satisfacute nevoile de hrana, îngrijire, stimulare, securitate si stabilitate, nevoia de a

explora mediul înconjurator, nevoia de joaca si companie a altor copiii într-un cadru sigur.

Daca parintii pot satisface aceste nevoi ale copilului, se poate spune ca propriile lor nevoi nu

sunt atât de imperative încât sa nu le poata da la o parte.

7). Abilitatea de a-si înfrâna propria durere si agresivitate fara a o rasfrânge asupra

copilului

Aceasta functie depinde de caile prin care parintii au de a face cu frustrarea si

agresiunea, precum si de felul în care aceasta se rasfrânge asupra copilului. Este vorba, în

acelasi timp, de expresia verbala si fizica a frustrarii si a agresiunii si cuprinde atât frustrarea

si agresiunea provocate de copil, cât si de alti factori din viata lor. Un anumit grad de abilitate

de a tolera conflictele si frustrarea este decisiv în rolul parintesc. Este inevitabil ca si copiii

sa-i frustreze pe parinti. Totalitatea factorilor determinanti ai conflictelor si frustrarilor, atât

din cadrul familiei, cât si din afara ei (de exemplu de la locul de munca), nu fac altceva decât

sa se rasfrânga asupra copilului atunci când abilitatea parintilor de a prelua conflictul si

frustrarea este limitata.

Putem spune, pe baza celor exprimate anterior, ca în cadrul relatiilor parinti-

copiii, climatul familial joaca un rol decisiv. Cuprinzând ansamblul de stari psihice, moduri

de relationare interpersonala, atitudini, nivel de satisfactie, etc., climatul familial

caracterizeaza grupul familial, ca grup social mic. Acest climat, care poate fi pozitiv sau

negativ, se interpune ca un filtru între influentele educationale exercitate de parinti si

achizitiile psihocomportamentale realizate la nivelul personalitatii copilului, trasaturile

psihocomportamentale ale copilului fiind influentate de trasaturile pe care le are familia în

care traieste.

Pentru a avea valente formative pozitive, relatia parinti-copil trebuie sa fie cât mai

bine adecvata la individualitatea copilului si la specificul situatiilor. Orice unidimensionare si

orice exces, nu pot avea decât un efect negativ asupra desfasurarii procesului de formare a

personalitatii copilului.

"O relatie centrata pe hiperprotectie si dragoste sufocanta conduce în timp la

construirea unei personalitati slabe, lipsita de initiativa, pasiva, abulica, debusolata si fara

mijloace psihice proprii de întâmpinare si abordare a eventualelor obstacole ale vietii. O

atitudine hiperevaluativa si hiperlaudativa favorizeaza aparitia îngâmfarii, a complexelor de

superioritate, a egoismului, individualismului si dispretului pentru cei din jur.

La rândul sau, o relatie creata univoc pe hiperseveritate si hipercoercitie va determina

construirea unei structuri fie timorata si depresiva, fie irascibila, rautacioasa, razbunatoare,

rigida.

O atitudine depreciativa, minimalizatoare si nihilista va favoriza instalarea

neîncrederii în sine si formarea complexelor de inferioritate, cu consecinte nefaste asupra

adaptarii si integrarii mai întâi în activitatea scolara, iar mai târziu, în viata sociala"

Din punct de vedere psihologic, este considerata ca fiind optima relatia în care ambii

parinti îsi sincronizeaza, în limitele rationale, tratamentul aplicat copilului. Evident, nu se

poate pretinde o sincronizare perfecta, firile celor doi parinti fiind sensibil diferite, însa o

corelare cât mai strânsa, obtinuta chiar prin efort deliberat, se impune cu necesitate.

Disocierea si discordanta comportamentala a parintilor în relatia cu copilul se poate manifesta

în doua forme: mama hiperprotectoare si tatal exigent sau mama hiperexigenta si tatal

hipertolerant.

În aceste situatii, copii pot aborda moduri preferentiale de relationare cu fiecare dintre

parinti: afectiune si atractie fata de unul, indiferenta, raceala sau chiar apatie fata de celalalt.

Aceste relationari induc în sfera inconstientului anumite tensiuni latente, care în anumite

situatii pot rabufni într-un conflict deschis între parinti si copii.

Probleme deosebite în structura si dinamica relatiei parinti copii apar atunci când în

cadrul acesteia se manifesta anumite fenomene psihopatologice: tendinte sau forme ale

sindromului discordant, trasaturi de personalitate isteroide, maniacale, psihotice, etc..

Lucrurile se prezinta cel mai grav atunci când asemenea tare apartin parintilor, fie doar unuia

dintre ei, fie amândurora. În asemenea cazuri, copilul sufera influente si tratamente care îi pot

periclita profund echilibrul neuropsihic, predispunându-l si pe el la tulburari similare.

Probabil ca nu exista o alta relatie interpersonala cu o încarcatura psihologica atât de

puternica si de complexa ca relatia dintre parinti si copii. Pecetea pe care parintii o lasa asupra

structurii si profilului spiritual-moral al personalitatii propriilor copii se mentine toata viata.

Datorita locului pe care-l ocupa parintele în sistemul relational al copilului, acesta din urma va

tinde spre o anumita idealizare a celui dintâi si corespunzator, va emite exigente deosebite în

ceea ce priveste statutul lui social si moral.

În principiu, influenta imaginii parentale asupra formarii personalitatii copilului se

poate realiza în doua forme:

a) în forma consonanta, împingând evolutia personalitatii copilului în directia

descoperirii si identificarii cu modelul parental. "Modelul parental ideal se

caracterizeaza prin înalt nivel de organizare si coeziune, echilibru, nivel

înalt de adaptare si integrare, cadru relational optim, afectiune, sprijin,

colaborare, cooperare, etc."

b) în forma disonanta, impulsionând evolutia personalitatii copilului în directia

îndepartarii sau negarii modelului parental prin:

- hipercompensatie pozitiva, copilul tinzând sa depaseasca valoric

imaginea si statutul parintilor;

- hipercompensatie negativa, copilul tinzând sa anuleze statutul

parintilor, constientizându-si capacitatea de a-l atinge.

Influenţa părinţilor asupra formării copilului ca viitor om cu respect faţă de cei

ce-l educă se simte încă din perioada grădiniţei. Nu de puţine ori se întâlnesc copii

care nu respectă cerinţele educatoarei sau care fac aprecieri necuviincioase la adresa

ei. De cele mai multe ori, aceşti copii vin din familii care au obiceiul de a ponegri

autorităţile locale, şefii de la locul de muncă sau chiar educatoarea sau învăţătoarea

copiilor mai mari. Copilul este obişnuit deci, cu lipsa derespect. Aceşti copii, de multe

ori, refuză să vină la grădiniţă. Discutarea cadrului didactic îndirecte făcute de către

părinţi sădesc în sufletele copiilor neîncrederea, frica.Atunci, când unii copii povestesc

acasă, de exemplu, că educatoarea nu-i apreciază lucrarea cafiind cea mai bună,

părinţii fac afirmaţia celor protejaţi. Dacă copilul nu spune primul poezia las erbare,

părintele nu caută cauza, ci acuză educatoarea că ar fi lipsită de tact pedagogic.

Desigur că, în felul acesta, copilul îşi pierde încrederea în educatoarea şi devine

nepoliticos,nemaisupunîndu-se cerinţelor acesteia şi reacţionând greşit.Copilul nu se

educă numai prin îndemnurile părinţilor, ci şi prin exemplele personale pe care părinţii

le oferă acestuia. Există multe cazuri când părinţii intră în grădiniţă fără să salute

personalul care lucrează în incinta acesteia. Prin firea lucrurilor, copilul trebuie să

găsească înimediata sa apropiere, realitatea corectă a persoanei de care sunt ataşaţi,

realitate care să-i inspireconduita. Desigur că, aceste exemple de conduită se

corectează pe parcurs, se îmbogăţesc,ajungând chiar să se modifice. În acest proces,

intervin grădiniţa, şcoala, societatea carecontribuie la modelarea personalităţii copiilor.

Prima etapă în acest proces de organizare şi formare a membrului societăţii este

reprezentată, însă, de identificarea cu personalitatea tatălui sau a mamei.Lipsit de un

model, de un exemplu cu care să se identifice în propriul său cămin, copilul va găsi

astfel de modele în afara acestuia, într-o persoană valoroasă pentru el, cum ar fi , de

exemplu:educatoarea, învăţătoarea.Din nefericire însă, adeseori, copilul care este lipsit

de autoritatea părintească pozitivă şi eficientă îşi va afla prieteni printre indivizii

străzii. În acest caz, efectele negative pot fi prezisecu corectitudine.Copiii provin din

familii care se deosebesc între ele prin condiţiile de trai, prin gradul de cultură al

părinţilor, fapt care îşi imprimă pecetea asupra caracterului şi conduitei copilului

2.1 Relaţia părinte – copil și bunăstarea psihologică a copilului

Bunăstarea copilului, ca un domeniu de specialitate al asistentei sociale, a devenitmult

mai complex decât in secolul al XIX-lea, când forţele erau concentrate pe“salvarea” copiilor

de părinţi săraci sau violenţi, plasându-i pe aceşti copii in instituţiide un tip sau altul.

In timp, politicile si practicile in domeniul bunăstării copilului au dezvoltat un

model(patern) care a evoluat gradual.

Bunăstarea copilului a devenit o forţa dominanta si influenta in dezvoltareaprofesiei de

asistenta sociala.

Schimbările sociale rapide din ultimule decenii au determinat un proces de inovaţiesi

adaptare a servicilor oferite de agenţiile pentru ocrotirea copilului si familiei.Aceste noi

cerinţe reflecta îngrijorarea publica in legătura cu statutul familiei puternic perturbat de

efectele unor noi schimbări sociale, industriale si economiceproduse intr-un ritm foarte rapid.

Câteva dintre aceste aspecte s-au manifestat in:

Forme familiale alternative;

Migraţia şi divorţul;

Modele diferite de creştere/îngrijire ale copilului;

Intrarea accelerata pe piaţa muncii a femeilor cu copii foarte mici ;

Dezvoltarea făra precedent a familiilor având drept cap de familie femeia si afamiliilor

de adolescenţi;

Creşterea oficiala a cazurilor de copii abuzaţi si neglijaţi;

Copii si familii fără locuinţa,etc.

Toate acestea au determinat o noua abordare a specialităţii bunăstării copilului a

determinat de asemenea nevoia urgenta de personal competent in sistemul serviciilor sociale

pentru copil si familie. Deci, bunăstarea, ca specialitate, se refera la copii, la nevoile si

problemele lor. Se refera la societate si influenta acesteia asupra copiilor, la familii, guverne,

agenţii/organizaţii siprofesionişti.

Bunăstarea se refera la ceea ce facem pentru copii si cum facem sa le fie copiilor mai

bine. Bunăstarea copiilor este dependenta de interacţiunea dintre aceştia si mediul lor

înconjurător. Bunăstarea este centrata pe familie deoarece familia este cea mai dominanta

partea mediului copilului.

Familia este instrumentul major de furnizare a bunăstării copiilor. Familia este aceea

care satisface nevoile de îngrijire sociala, educaţionala si desănătate ale copilului. Familia este

aceea care negociază cu întreg mediul înconjurător pentru a se asigura ca nevoile copilului

sunt satisfăcute

Întreaga societate se implica atunci când familiile dovedesc incapacitatea de aasigura

bunăstarea copilului

Acest lucru se poate întâmpla in cazul nevoilor deosebite ale unui grup special decopii,

ca de exemplu copiii cu handicap, nevoi care foarte uşor pot depăşi resursele familiei. Sau se

poate întâmpla deoarece familiile, având resurse foarte reduse saudisfuncţionalitatea majore,

nu pot satisface chiar si standardele minime de îngrijireale copilului, ca de exemplu in cazul

copiilor neglijaţi sau abuzaţi.

Scopul primar al sectorului de bunăstare sociala este sa consolideze/susţină viatade

familie si in familie a copilului.In cadrul bunăstării sociale, bunăstarea copilului, in relaţia cu

copilul are un rol dublu:furnizarea de servicii primare directe, adresate copiilor cu nevoi

specialesusţinerea si elaborarea unei politici pentru bunăstarea tuturor copiilor.

Serviciile pentru bunăstarea copilului reprezintă una dintre formele organizate

deconvingere a societarii despre valorile copilului si ale familiei si de asemenea

despredrepturile copilului dea se dezvolta ca o fiinţa umana si ca un viitor cetatea al societaţii

respective.

Asistenta sociala are un rol deosebit de important in realizarea conexiunii dintrecopii,

familii si bunăstarea sociala.

Bunăstarea copilului continua sa fie unul dintre domeniile din cadrul bunăstării sociale

incare asistenta sociala este profesiunea dominanta.Mai mult decât multe alte agenţii/instituţii

sociale, instituţiile pentru bunăstarea copiluluisunt/sau trebuie sa fie dotate si administrate de

asistenţi sociali care sa fie conduşi defilozofia ca cea mai buna cale de a ajuta copiii este aceea

de a sprijini, de a consolida side a suplimenta eforturile familiilor.

Intervenţiile asistenţilor sociali in familie trebuie făcute cu foarte multa grija pentru a

evitaacele acţiuni care ar putea slabi familia naturala.

2.1.1 Dinamica relaţiei părinte copil: atribuiri, atașament și comunicare

Începe probabil înainte de a ne naşte, când suntem înăuntrul mamei şi începem să

nefacem simţită prezenţa. Odată veniţi pe lume, înaintăm în viaţă purtând această trebuinţă –

să ne simţim în siguranţă. Calea pe care o urmăm – formăm legături emoţionele puternice cu

un “altul special”. El este Celălalt de care avem nevoie, celălalt care netrebuie pentru a ne

simţi în siguranţă.Mugurele de încredere bazală cu care pornim la drum se dezvoltă odată cu

noi şi neformează în mod paradoxal să existăm ca fiinţe autonome prin grija celuilalt. Este

oînvăţare minunată în care înveţi să depinzi de celălalt – mamă pentru a supravieţui, apoisă te

încredinţezi celuilalt – părinte pentru a fi îngrijit, asigurat, apoi să te laşi în seamaceluilalt –

iubit pentru a fi conţinut şi mai apoi să fii pe rând susţinător şi susţinut înraport cu partenerul

de viaţă

În studiul ataşamentului piatra de hotar este pusă de Bowlby, de la început, fără

tăgadă:“Ataşamentul este vital pentru fiinţa umană, ne însoţeşte din leagăn până în mormânt”.

Nevoia de ataşament se întemeiază ca trebuinţă primară, înnăscută, comună oamenilor,dar

existentă şi la animale (imprinting).Bowlby întemeiază iniţial primaritatea ataşamentului pe

argumente etologice: legătura deataşament este vitală în supravieţuirea individului şi apare

deci ca rezultat al selecţieinaturale.Ulterior Fairbairn vine dinpre psihanaliză să confirme

primaritatea relaţionării în raportcu principiul plăcerii.

Înainte de orice investire în obiect există necesitatea vitală deataşare de mamă (în

completitudinea ei psiho-corporală) şi acest contact precede oricealtă raportare a pulsiunii

către satisfacerea nevoilor corporale necesare vieţii.Întreaga trilogie a ataşamentului pe care o

fundează Bowlby vine să corecteze conceperearelaţionării ca secundară satisfacerii pulsiunilor

bazale.

Odată depăşit primul an de viaţă, relaţia de ataşament capătă noi semnificaţii pentru

perioada copilăriei. Ataşamentul are acum două funcţii – aceea de refugiu securizant însituaţia

în care copilul se simte speriat, bolnav sau ameninţat şi aceea de bază securizantă ce-i dă

copilului un sentiment permanent de siguranţă de la care poate porniîn explorarea

ambientului.

Relaţia de ataşament se structurează între copil şi părinte ca relaţie

asimetrică,complementară, în care rolurile celor doi sunt fixe: copilul este cel care primeşte

îngrijire, părintele – cel care oferă.Copilul are acum ca punct de reper prezenţa unui îngrijitor

bun şi a unei relaţiiinterpersonale care-l încurajează să simtă şi să înveţe care sunt

consecinţele propriilor luiacţiuni în lume.

Rolului conţinător al părinţilor – ca şi cuplu în faţaambivalenţei afective a copilului în

urma pierderii relaţiei exclusive cu mama.Capacitatea lor de a rămâne conectaţi cu copilul în

faţa presiunilor pe care el letraversează reduce semnificativ anxietatea acestuia şi permite

integrarea sentimentelor dedragoste şi ură resimţite faţă de părinţi. În plus, dacă relaţia dintre

părinţi e bună, copilulrecâştigă sentimentul securităţii în ciuda mixturii afective de care

tocmai am vorbit.Urma benefică sau dureroasă a acestui stadiu se va regăsi mai târziu în

capacitateaindividului de a se relaţiona cu alţii semnificativi. Mai exact, relaţiile diadice

suntindicatori ai ataşamentului insecurizant, în timp ce relaţiile triadice se regăsesc în stilul

securizant de ataşament.

Cum îşi formează copilul, apoi mai târziu, adultul, relaţii securizante de ataşament şi

înultimă instanţă prin ce diferă individul securizat de cel insecurizat?Prin răspunsurile pe care

şi le dă la două întrebări majore: 1. Sunt o persoană valoroasă şimerit să fiu iubit? 2. Sunt

ceilalţi semnificativi din viaţa mea de încredere şi capabili să-mi ofere suport?

Bowlby (1973) identifică traseul către formarea modelelor securizante de

ataşament.Părinţii care recunosc şi răspund adecvat nevoilor de comfort, siguranţă şi

explorareindependentă a copilului reuşesc să-i transmită acestuia starea de siguranţă. Copilul

dezvoltă astfel un model pozitiv despre sine însuşi şi îi va percepe pe ceilalţi ca fiind

deîncredere şi suportivi.

În măsura în care părinţii resping constant nevoile copilului de protecţie şi comfort şi

seinterpun explorării independente copilul îşi formează un model de sine – ca lipsit devaloare

şi incompetent, iar pe ceilalţi îi percepe ca nefiind de încredere şi incapabili desprijin.

Insuccesul continuu în satisfacerea nevoilor de siguranţă pune bazeleataşamentului

insecurizant (M.West & Sheldon-Keller).

În plan afectiv-emoţional el esteexprimat prin sentimente intense de furie, suferinţă,

anxietate, vinovăţie şi tristeţe.În gândirea ataşamentului este implicit aspectul primordial al

relaţiei în raport cu membriidiadei. Părinte şi copil sunt împreună într-un fel de dans

(C.Clulow) în care percepi dinafară simetria sau asimetria lui.Părintele securizant ştie să

recunoască nevoia copilului de contact şi să-i răspundă într-unmod “bun” pentru el – există

deci simetrie între exprimarea nevoilor şi oferirea de grijă.

Părintele insecurizant nu va şti să-i răspundă copilului într-un mod bun sau îi va

oferiaceste îngrijiri inconstant, lăsându-l într-o stare de nesiguranţă. Simetria nu mai

existăaici. Printre anomaliile care duc la insecurizare stau parentalizarea copilului,

schimbarearolurilor părinte/copil, rejecţia, abuzul fizic sau psihologic, inconsistenţa în

îngrijire.O concluzie mai drastică apare pentru psihologia dezvoltării, din cercetările

asupraataşamentului (P.Cowan & C.Cowan): stilul de ataşament al părinţilor tinde să se

regăsească în stilul de ataşament al copiilor lor. Transmiterea transgeneraţională se produce

atunci când nu există alţi factori care să contrabalanseze “moştenirea”.

Între copilărie şi maturitate ne interesează ce se întâmplă cu adolescentul din punct

devedere al nevoii de securizare. Pentru el celălalt securizant încetează de a mai fi

părintele/bunicul/ alt membru al familiei nucleare şi este regăsit (sau cel puţin căutat) în

persoana celui mai bun prieten sau altui adult semnificativ. Criteriile sunt ca celălalt să fie mai

puternic şi mai înţelept, să ştie mai bine cum să facă faţă vieţii.

Este acum un prilej de modificare, îmbogăţire, nuanţare a stilului de ataşament

construitîn copilărie. Dacă vor fi sau nu schimbări depinde de experienţele trăite în acest

stadiu şide modificări semnificative de relaţionare în familia de bază. Oricum, sunt de

întrevăzutnoi experienţe şi percepţii pozitive sau negative care au greutate în această

schimbare.Experienţa primului iubit sau a prietenului cel mai bun poate securiza la fel de

bine.

Părintele rămâne ca “figură de ataşament în rezervă” – Weiss, reperat de obicei

dupăcantitatea generoasă de disponibilitate pusă în acţiune în “regim de hopuri” sau

dupădictonul “mă simt în relaţie cu fi-miu/fi-mea de parcă aş călca pe ouă”. Adolescentul

învaţă pentru mai târziu ceva despre intimitate şi importanţa de a însemnaceva pentru celălalt.

Deja tânărul pune bazele relaţiei de ataşament cu egalii – în relaţia romantică de cuplu

şiîn relaţia de prietenie.

Pentru adult relaţia securizantă are noi dimensiuni: este simetrică, mutuală, reciprocă.

Adultul poate să schimbe în mod flexibil ipostazele: este pe rând cel care asigură şi celcare

are nevoie să fie asigurat. Partenerul “în nevoie” caută în mod clar sprijinul celuilalt,iar

suportul primit îl reconfortează, îi dă echilibrul emoţional pentru a se întoarce laactivitatea

normală. Partenerul care oferă sprijinul este deschis şi receptiv la semnaleleceluilalt,

recunoaşte că acesta are o nevoie, interpretează corect nevoia lui şi îi dă în timputil un răspuns

adecvat. Se poate ca răspunsul său să nu ia exact forma solicitării primite,el este cu toate

acestea adecvat atâta timp cât ia în considerare bunăstarea partenerului şia relaţiei ca întreg.

Figura de ataşament este în mod distinct “acela cu care plănuieşti să-ţi împarţi viaţa;

celmai apropiat om, cu care împărtăşeşti problemele şi sentimentele tale cele mai intime;omul

de care poţi depinde şi pe umărul căruia te poţi sprijini”.Ataşamentul la adult are ca funcţie

principală protejarea de pericole prin asigurarea uneirelaţii de susţinere mutuală cu un altul

special. Nevoia de proximitate fizică în raport cu partenerul securizant este în mare

măsurăînlocuită acum de apelul la reprezantările interne ale ataşamentului. În momente de

stres,adultul autonom recurge atât la apropierea de partenerul de viaţă, cât şi la

“rezervorulintern” de siguranţă, mai ales ca parte a reglării afectelor negative.Activarea

acestei zone interioare securizante o facem fie apelând la imagini şi gânduricomfortabile, fie

prin comportamente care ne relaxează: o baie fierbinte, cuibăritul în pat,muzica, filmul sau

cartea preferată .Variantele patologice ale comportamentelor de securizare includ alimentaţia

compulsivă, abuzul de substanţe, masturbarea compulsivă sau auto-agresivitatea deliberată.

Neglijarea emoţională contează foarte mult în dezvoltarea copilului deoarece ea

influenţează negativ formarea preconcepţiilor copilului despre relaţii, afectează abilitatea lui

de a folosi aceste viziuni preconcepute în învăţare, de a construi relaţii de prietenie şi relaţii

apropiate. Neglijarea în perioadele timpurii de vârstă afectează şi capacităţile înnăscute de

protecţie şi abilităţile dobândite de convieţuire, inclusiv, a celor de cooperare, de percepere a

„sinelui”, a competenţelor de viaţă independentă, etc.

Un rol fundamental în dezvoltarea copilului îl are tipul de ataşament. Se descriu mai

multe tipuri de ataşament, printre care ataşamentul asigurat şi cel neasigurat; cel

nesigurat poate avea mai multe forme (anxios, ambivalent, evitant (de suprimare),

dezorganizat şi altele.

În cazul unui ataşament asigurat (stabil) atitudinea din partea părinţilor în creşterea şi

educarea copilului este una clară, armonioasă şi statornică, racordată la necesităţile copilului.

Dacă au loc unele incidente interrelaţionale, ele se recuperează eficient şi în scurt timp.

Copilul percepe aceste relaţii ca pe unele valoroase, el se simte în atenţia şi grija

părinţilor. Acest tip de atitudine părintească şi de percepere a acestea de către copil constituie

o condiţie optimă pentru achiziţia capacităţilor de funcţionare independentă şi de utilizare a

relaţiilor pentru a învăţa.

Procesul de învăţare este totdeauna influenţat de emoţii, natura şi extinderea

achiziţiilor corelează cu calitatea îngrijirilor şi cu perceperea copilului, cu opiniile sale despre

el şi despre ceilalţi.

Un ataşament anxios se formează în cazul când responsabilităţile şi atitudinile pozitive

ale părinţilor în creşterea copilului nu sunt statornice, erorile educaţionale nu sunt recuperate

planificat, ci doar ocazional. Copilul percepe inconsecvenţa atitudinilor părinteşti, părinţii

sunt impredictibili în acţiunile şi atitudinile lor.

Copilul simte că este apreciat de către părinţi ca valoare, dar această atitudine nu este

percepută de către el ca una statornică; el atrage atenţia sa către părinţi, dar ea nu este obţinută

cu regularitate. El are nevoie de a atrage continuu atenţia către sine şi de a reconfirma

aprecierea de sine ca valoare. Aceste circumstanţe, în care copilul este nevoit de a atrage

continuu atenţia şi de a depăşi neîncetat anxietatea pot conduce la o accelerare a proceselor de

învăţare.

Un ataşament ambivalent se creează în cazul când principiile de creştere şi educare a

copilului sunt neclare, nestatornice, carenţele educaţionale sunt recuperate ocazional. În acest

caz, senzaţiile copilului sunt confuze: nesiguranţă în aprecierea sa ca valoare, frică,

incertitudine. El „cerşeşte” atenţia părintească şi atitudinea bună, dar aici predomină frica şi

închiderea în sine. Acest tip de ataşament poate influenţa învăţarea în mod variat, copilul ar

putea să aibă performanţe la şcoală mai bune decât în cazul învăţării individuale cu părinţii.

Tipul evitant (de suprimare) de ataşament se formează în cazul când atitudinea

părinţilor faţă de copil este consistent negativă, frecvent, chiar agresivă. Copilul pierde

senzaţia de siguranţă, nu se simte susţinut, este speriat, el nu se mai aşteaptă a fi apreciat ca o

valoare. În urma unui astfel de ataşament are loc declinul socializării copilului, afectarea

învăţării şi dezvoltării cognitive, fenomene care însă se reduc odată cu sporirea capacităţilor

de autoinstruire. Aceşti copii pot atinge performanţe bune în unele domenii selective, de

exemplu, lucrul cu calculatorul.

Ataşamentul dezorganizat se formează în cadrul unei atmosfere consistent abuzive.

Copilul are o percepere confuză a acestor relaţii cu părinţii, este copleşit de sentimente de

neajutorare şi de lipsă de apreciere a sa ca valoare. Are dificultăţi de dezvoltare cognitiv-

emoţională şi în susţinerea relaţiilor, capacităţi reduse de integrare în şcoală.

Comunicarea este în strânsă legatură cu atasamentul, daca atasamentul nu este unul

asigurat, comunicarea dintre copil si păarinte va avea de suferit, fie nu va exista fie va fi prea

intensă, de multe ori copilul incercând sa atragă atenţia părinţiilor comunicând.

2.1.2Convenţia Drepturilor Copilului

-Adoptata in anul 1989 de către ONU-

Principii generale

Art. 2: Nondiscriminarea

Statele membre trebuie sa se asigure ca toate drepturile sa fie aplicate tuturor copiilor fora

excepţie. Statul trebuie sa protejeze copiii de orice forma de discriminare.

Art. 3: Interesul superior al copilului

Statul trebuie sa asigure îngrijiri adecvate atunci când părinţii sau alte persoaneresponsabile

nu reuşesc sa o facă.

Art. 6: Supravieţuirea si dezvoltarea copilului

Statul are obligaţia de a asigura supravieţuirea si dezvoltarea copilului.

Art.12: Respectul asupra opiniei copilului

Copilul trebuie sa-si exprime opinia in orice chestiune sau procedura ce îl afectează

Drepturi civile si libertatea

Art.1: Definiţia copilului

Toate persoanele sub 18 ani cu excepţia cazului când prin legi naţionale majoratuleste atins la

o vârsta inferioara.

Art.7: Nume si naţionalitate

Dreptul de a avea un nume la naştere si de a i se asigura o cetăţenie. Copilul este înregistrat

imediat după naştere si are din acest moment un nume, dreptul de a dobândi ocetăţenie si in

măsura posibilului, dreptul de a-si cunoaşte părinţii si de a fi crescut deaceştia.

Art. 8: Păstrarea identitarii

Obligaţia statului de a proteja si de a restabili identitatea copilului (nume, cetăţenie,legături

familiale)

Art.13: Dreptul la exprimare

Dreptul copilului de a obţine si difuza o informaţie si de a-si exprimaopiniile cu excepţia

cazului când acest fapt ar viola dreptul altuia.

Art.14: Libertatea de gândire, conştiinţa si religie

Dreptul copilului la libertatea de gândire, conştiinţa si religie, sub îndrumareacorespunzătoare

a părinţilor si legilor naţionale

Art.15: Dreptul la asociere

Libertatea de a se întâlni cu alţii, de a infinita sau de a adera la asociaţii cu excepţiacazului in

care ar viola drepturile altora.

Art.16: Protejarea vieţii private

Dreptul la protejarea vieţii private a familiei, a domiciliului si a corespondentei

Art.17: Acces la informaţie adecvata

Încurajarea copiilor de informare si difuzare a informaţiei in concordanta cu bunăstarea,

înţelegerea între oameni

Mediul familial si îngrijirile alternative

Art.9: Separarea de părinţi

Dreptul copilului de a trai cu părinţii cu excepţia cazului când aceştia suntincompatibili cu

interesele lui superioare; datoria statului in cazul in care o asemeneaseparare rezulta din

acţiunile statului.

Art.10: Reunificarea familiala

Dreptul copiilor si părinţilor de a paraşi si de a intra in propria tara pentru a se reunisau pentru

a menţine relaţia copil-părinte

Art.11: Transferul ilegal si împiedicarea întoarcerii

Obligaţia statului de a încerca sa prevină si sa ia masuri pentru soluţionareacazurilor de răpire

sau reţinere a copiilor in străinătate de câtre un părinte sau o terţapersoana.

Art.18: Responsabilitatea părinţilor

Ambii părinţi au responsabilitate primara comuna in creşterea copiilor, iar statultrebuie sa-i

sprijine

Art.19: Protecţia împotriva abuzului si neglijării

Obligaţia statului de a proteja copilul de forme de maltratare săvârşite de cătrepărinţi sau alte

persoane în îngrijirea cărora se afla si de a aplica programe preventive side tratament

Art.20: Protecţia copilului fara familie

Obligaţia statului de a oferi protecţie speciala copiilor lipsiţi de mediu familial si de aasigura

îngrijire corespunzătoare din partea altei familii sau instituţii

Art.21: Adopţia

Adopţia se face numai in interesul superior al copilului cu toate garanţiile necesaresi cu

acordul autoritarilor competente.

Art.25: Revizuirea periodica a plasamentului

Dreptul copiilor plasaţi de câtre stat de a li se evalua periodic acest plasament

Art.39: Îngrijirile de recuperare

Tratamentul adecvat pentru refacerea si reintegrarea sociala a copiilor victime aleconflictelor

armate, torturii, maltratării sau exploatării.

Educaţie, recreare si activitatea culturale

Art.28: Dreptul la educaţie

Educaţia gratuita si obligativitatea, cel puţin a învăţământului primar, administrareadisciplinei

şcolare, respectând demnitatea umana a copilului

Art.30: Copiii din grupurile minoritare

Dreptul la propria cultura si de a practica propria religie si limba

Art.31: Recreare, joc si activitatea educative

Dreptul copiilor la timp liber, joc si participarea la activitatea culturale si artistice

Protecţie speciala

Art.22: Copiii refugiaţi

Protecţie speciala copiilor refugiaţi sau care căuta sa botina statutul de refugiat;obligaţia

statului de a coopera cu organizaţiile competente ce asigura protecţie si asistenta

Art.23: Copiii cu dizabilităţi

Dreptul la îngrijire, educare si îngrijire speciala pentru realizarea maxima deautonomie

posibila, viata deplina si activitate in societate

Art.40: Justiţie juvenila

Respectarea drepturilor umane ale copiilor presupuşi sau dovediţi a fi comis undelict, dreptul

la un proces juridic intentat, inclusiv asistenta juridica sau de alta natura,dreptul la proceduri

legale si încredinţarea copiilor delicvenţiunor instituţii speciale, numai in cazuri speciale.

Art.32: Munca copilului

Protejarea copiilor de angajarea intr-o munca ce poate constitui un pericol pentrusănătatea,

educaţia si dezvoltarea lor, stabilirea de vârste minime de angajare, stabilireacondiţiilor de

angajare.

Art.33: Abuzul de droguri

Protecţie împotriva folosirii drogurilor si a narcoticelor si implicarea in producţia

sidistribuirea lor.

Art.34: Exploatarea sexuala

Protecţie împotriva exploatării sexuale si a abuzului sexual, inclusiv prostituţia siimplicarea in

pornografie.

Art.35: Vânzare, trafic si răpire

Îngrijiri pentru sănătatea si bunăstarea copilului

Art.6: Viata, supravieţuire si dezvoltare

Dreptul la viata si obligaţia statului de a asigura supravieţuirea si dezvoltareacopilului.

Art.24: Sănătate si servicii de sănătate

Dreptul la sănătate si accesul la servicii sanitare cu accent deosebit pe îngrijirileprimare si

preventive ale sănătăţii, educaţie sanitara si diminuarea mortalităţii infantile.

Art.26: Servicii de securitate sociala

Dreptul copilului de a beneficia de masuri de securitate sociala

Art.27: Standard de viata

Responsabilitatea părinţilor de a asigura copilului un nivel de viata adecvat sidatoria statului

de a asigura ca aceasta responsabilitate sa fie realizabila si apoi realizata, la nevoie prin

recuperarea pensiei alimentare.

Convenţia Drepturilor Copilului-abordare prin prisma drepturilor-

Nevoi….Copiii au NEVOI

Aceste nevoi presupun o OBLIGAŢIE socială şi sugerează elaborarea unor STANDARDE

pentru a fi indeplinite uniform

Drepturile…

Prin DREPTURI standardele pentru acţiunile permise şi interzise devin obligatoriidin

punct de vedere juridic.

Drepturile înseamnă tratamente juste sau echitabile. Ele înseamnă decizii corecte,luate în

conformitate cu standardele şi codurile instituite de o autoritate legitimă.

Existenţa unor drepturi consfinţite prin lege impune RESPONSABILITĂŢI şiOBLIGAŢII

diferiţilor factori, printre care şi statul, în sensul asigurării respectării,protejării şi îndeplinirii

acestor drepturi.

Astfel, când o ţară ratifică o convenţie internaţională privind anumite drepturi, ea îşiasumă

responsabilitatea internaţională pentru aceste drepturi faţă de întreaga sapopulaţie.

O abordare “bazată pe drepturi" doreşte să asigure recunoaşterea şi susţinereaacestor

responsabilităţi şi obligaţii, asigurându-se astfel satisfacerea nevoilor copiilor.

2.1.3. Programe care asigura dreptul la sanatate al copilului

Conform prevederilor Conventiei Internationale a Drepturilor Copilului

1.Programul de ingrijiri prenatale

:asigura o maternitate fara risc evaluare medicala si medicosociala periodica pentruasigurarea

dezvoltarii normale a fatului si asigurarea sanatatii mamelor consiliere pentruun stil de viata

sanatos orientat catre eliminarea factorilor de risc (fumat, alcool) si o bunanutritie pentru

gravida si nou-nascut puternica orientare catre promovarea alaptarii

2.Programul privind depistarea precoce a unor vicii saudeficiente la fat si nou-nascut

depistarea unor posibile malformatii sau vicii de dezvoltare in timpul sarcinii depistarea

lanastere a unor boli (screening neonatal) care prin tratamentul precoce aplicat pot

preveniaparitia bolii

3.Programul de planificare familiala:

permite planificarea sarcinilor in momentul dorit de catre cuplu si realizarea unui

intervalintergenezic optim

4.Programul de examinari periodice profilactice al copilului:

evaluari periodice ale dezvoltarii copilului si depistarea precoce a impactului

medicosocialasupra acestuiaexamene medicale de bilant ale starii de sanatate la sugar,

prescolar, scolar, student

5.Programul national de imunizare:

administrarea unor vaccinuri care pot, prin imunitatea creata, sa protejeze copilul deaparitia

unor boli, sau de evolutia grava a acestor boliImunizari obligatorii:Vaccinarea BCG (previne

T.B.C)Vaccinarea pentru prevenirea Hepatitei B (Hept.B)Vaccinarea pentru prevenirea

rujeolei (pojarului) – A.RVaccinarea pentru prevenirea poliomielitei (paralizia infantil`)-

A.PVaccinarea pentru prevenirea difteriei, tusei convulsive si tetanosului (D.T.P)

Rolul asistentului social in asigurarea dreptului la sanatate:

-depistarea precoce a grupurilor populationale, comunitatilor si indivizilor cu risc crescut

deimbolnavire datorita influentei mediului social-consiliere pentru un stil de viata sanatos-

consiliere si sprijin pentru adresabilitatea si accesul la serviciile de sanatate

Principii ,de protectie a drepturilor copilului in legislatiasi practica serviciilor sociale in

Romania

-Protectia drepturilor copilului este garantata prin lege in Romania :

• Constitutia,

• Codul familieiConvenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire ladrepturile copilului,

ratificată prin Legea nr. 18/1990,

• Legea nr.272/ 2004 si reglementarile ce au derivat din aceasta

-Interesului superior al copilului

este principiul calauzitor in toate masurile luate infavoarea copilului in primul rind de catre

parinti, alti reprezentanţi legali ai săi, precum şialte persoane care au responsabilitati legale

fata de copil

-Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine în primul

rândpărinţilor, aceştia având obligaţia de a-şi exercita drepturile şi de a-şi îndeplini

obligaţiilefaţă de copil ţinând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.-

Comunitatea are obligaţia de a sprijini părinţii în realizarea obligaţiilor ce le revin cuprivire la

copil, asigurând servicii necesare

- Principiul interesului superior al copilului va prevala si în toate demersurile şi deciziilecare

privesc copiii, întreprinse de autorităţile publice şi de organismele private, precum şi în

cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

-Intervenţia statului este complementară; autoritatile statului de la toate nivelele suntobligate

să implice familia în toate deciziile, acţiunile şi măsurile privitoare la copil şi săsprijine

îngrijirea, creşterea şi formarea, dezvoltarea şi educarea acestuia în cadrulfamiliei.

- Termenii folositi uzual in activitatea de protectie a drepturilor copilului sunturmatorii :

a) copil

- persoană care nu a împlinit vârsta de 18 ani

b)familie

- părinţii şi copiii acestora;

c)familie extinsă

- copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv;

d)familie substitutivă

- persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură

creşterea şi îngrijirea copilului;

e)planul individualizat de protecţie

- documentul prin care se realizează planificareaserviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de

protecţie specială a copilului, în vederea integrăriicopilului intr-un mediu familial stabil

permanent,

f)planul de servicii -

documentul prin care se realizează planificarea acordării serviciilor şi a prestaţiilor, necesare

pentru integrarea copilului in familie

g)reprezentant legal al copilului

- părintele sau persoana desemnată potrivit legii săexercite drepturile şi să îndeplinească

obligaţiile părinteşti faţă de copil;

-Principii aplicabile in garantarea drepturilor copilului :a)

respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b)egalitatea şanselor şi nediscriminarea;

c)primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantareadrepturilor

copilului;

d)respectarea demnităţii copilului;

e)ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şide

gradul său de maturitate;

f)asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;

g)asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinândcont

de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri

deprotecţie;

h)interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu

ansamblul reglementărilor din această materie.

CAPITOLUL 3. ROLUL FAMILIEI IN DEZVOLTAREA COPILULUI. MIGRAŢIA

PROCES CE POATE INFLUENŢA RELAŢIA PĂRINTE-COPIL

,,Copilul are nevoie de familie, dar nu de orice fel de familie”

Andre Berge

3.1.Rolul familiei în dezvoltarea copilului

Familia, mediu prioritar pentru creşterea şi educarea copiilor.

Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu

valenţeformative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la

familie estecondiţionat de siguranţa afectiv materială si afectiv esenţială pentru dezvoltarea

psihică,îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea

copilului defamilie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.

Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a

personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă

materială,spirituală i afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe

materiale ale mediului şi climatului familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea

psihocomportamentală a copiilor.

În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural,

cât şi la nivel atitudinal în sensul creterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor

intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra

maturizăriifizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi

de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile, pe

considerentulcă oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine,

nici măcar dedragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi.

Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei

moderne.Această stare critică fi determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia

unor roluritradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului

pentruîndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a

lor, pentrueducaţia copiilor.

Motivaţia de a deveni părinţi

Motivaţia de a deveni părinţi apare la un moment dat în evoluţia cuplurilor stabile.

Pentrua duce la îndeplinire aceasta sunt necesare însă ajustări economice, sociale şi

psihologice alefamiliei. Motivaţia variază considerabil de la o cultură la alta. Uneori copilul

este investit curolul de a menţine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o ”datorie” a

familiei.Există trei forme ale dorinei unui cuplu de a avea copii şi anume motivaţia biologică,

socială şi personală.

Motivaţia biologică a sentimentului matern are la bază instinctul de reproducere(perpetuarea

speciei). Motivaţia biologică este stimulată neurofiziologic şi de aceea, se manifestăidentic la

toţi indivizii, fiind puţin influenţată de factorii de mediu.

Motivaţia socială nu este mai puţin importantă. Dragostea de mamă este pentru copil osursă

de securitate socială, dar şi o condiţie esenţială, care transformă copilul într-o fiinţăsocială.

Interacţiunea mamă-copil începe foarte precoce (de la naştere) şi este considerată unexemplu

de interacţiune socială. Natalitatea unei societăţi este influenţată multifactorial, dar ţineşi de

cultivarea sentimentelor de afecţiune faţă de copii. Dragostea faţă de copii este mai ales un

produs al culturii şi nu al naturii, pentru că acest sentiment se spiritualizează prin

educaţie.Bucuria de a-ţi vedea prelungită viaţa într-o fiinţă nouă, bucuria de a asista la

achiziţiilesurprinzătoare ale copilului, satisfacţia de a fi contribuit la naşterea unui om care să

devină utilsocietăţii, iată o parte din motivaţia socială a dragostei de mamă.

Motivaţia personală nu este lipsită de interes. Se ştie că dragostea pentru copii este oconstantă

a vieţii psihice feminine, iar afecţiunea faţă de copii este un proces dominant în psihicul

femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizării unei femei, concretizareaideii de

permanenţă, dincolo de hotarele existenţei personale. Copilul schimbă complet rolul şi statutul

de până atunci al femeii, pe care o transformă în mamă. Nu numai statutul social almamei se

modivică, ci şi auto-evaluarea.

După naşterea copilului, femeia capătă un ţel precis şi anume acela de a creşte şi

protejanoua fiinţă, şi întreaga ei viaţă personală va fi marcată, până la sfârşit, de acest

eveniment. Naşterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare şi implinire a

personalităţiifemeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale maternităţii

asupratemperamentului femeilor. Naşterea presupune un stress biologic (schimbări fiziologice

dramatice) şi uneori, un stres psihosocial, fiind necesare noi responsabilităţi şi readaptări

emoţionale. Responsabilitatea deosebită a femeii faţă de sarcina şi destinul viitorului copil fac

din naştere o problemă de psihologie socială. Naşterea trebuie să devină un act responsabil,

care să decurgă într-un climat psihic de calm şi încredere. Femeia va trebui să ştie că la

naştere există durere, dar că aceastaeste suportabilă şi acceptabilă. Numai anxietatea o

amplifică, dându-i o coloratură patologică.

Dacă un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli

incurabile,evenimentul este interpretat invariabil ca o dramă, iar foştii părinţi fac mari eforturi

pentruredobândirea unui copil “înlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile cu copil unic.

Deşi nu este demonstrată existenţa unei “baze” biologice a dragostei tatălui faţa de

copil,aceasta există şi derivă mai ales din calitatea relaţiei cu mama copilului. Intervin însă şi

alţifactori cum ar fi gradul lui de cultură şi educaţie, compararea socială, experienţa personală

deviaţă, sentimentul de mândrie masculină (copilul se constituie ca o dovadă indubitabilă

avirilităţii). Obligaţiile pe care şi le-a asumat la întemeierea familiei fac ca tatăl să se

impliceimediat după naştere în îngrijirea lui cu dragoste, iar societatea modernă promovează

modelul parental de creştere a copilului. Doar în culturile cu model tradiţional aceste sarcini

revin înexclusivitate compartimentului feminin al familiei, înţeleasă într-un sens larg

(coabitarea maimultor generaţii, care se implică în creşterea şi educarea copiilor).

Caracteristicile parentalităii.

În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momenteleimportante este acela în care ei devin

părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituienoţiunilor de “maternitate” şi

“paternitate” pe care le subordonează.Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de

cuprindere, cu un nivel de generalitateridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor,

responsabilităţile şi drepturile lor în raportcu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a

identificat patru caracteristici aleparentalităţii:

- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari înspecial

asupra femeilor.- Parentalitatea a devenit o chestiune voluntară, în condiţiile dezvoltării

mijloacelor contraceptive şi a înseminării artificiale. Ea poate totui să apară ca o consecinţă a

unui act sexual întâmplător, neprotejat care a fost realizat din alte motive. Astfel, există un

număr marede căsătorii care apar ca efect al sarcinilor întâmplătoare, nedorite.

- Statutul parenteral este irevocabil . Din momentul în care dobândim acest statut,

suntemlegaţi de el pe viaţă. Este greu de părăsit statutul de părinte, care nu încetează nici după

uneventual divorţ al soţilor. Există puţine roluri atât de slab definite precum sunt cele

parentale.Indivizii sunt extrem de slab pregătiţi pentru a le pune în act.

- Pregătirea pentru rolurile parentale este cel mai adesea formală şi sporadică, iar liniilecare

ghidează interacţiunile dezirabile părinte – copil şi conduita a ceea ce constituie un “bun

părinte” sunt vagi. Atitudinile părinţilor nu sunt abstracţii, ci realităţi trăite şi amintite de copil

prin comportamentul acestor personaje, mama şi tatăl, care sunt esenţiale pentru el. Aceste

atitudini se diversifică şi se colorează la infinit. Cei doi părinţi pot avea aceeaşi

atitudinefundamentală de acceptare sau de inacceptare şi o pot exprima în mod diferit, sau

asemănător.Paternalitatea şi maternitatea au luat o nouă înfăţişare; diversele funcţii legate de

ele auajuns să fie îndeplinite fie de un soţ, fie de celălalt, sistemul alternării sarcinilor

practicându-se pe o scară destul de vastă.

Rolul mamei în dezvoltarea personalităţii copilului.

Mama îndeplineşte o funcţie primordială şi fundamentală, întrucât declanşează la

copil, mecanismele cunoaşterii şi aleînvăţării. Mama este prima persoană pe care o va iubi

copilul. Ea este prima lui dragoste,absolută şi totală; este prima relaţie cu altă persoană. Nu

este deloc indiferent dacă această relaţieeste crispată sau relaxată, dacă această primă dragoste

decepţionează sau produce satisfacţie.Atitudinea mamei ca răspuns la dragostea copilului

influenţează relaţiile sociale şiafective de mai tarziu ale copilului. Atitudinea copilului faţă de

alte persoane este determinată derelaţia cu această primă persoană care este mama.

Semnificaţia pe care o vor avea pentru el maitârziu oamenii şi perspectiva în care el va

considera raporturile posibile cu lumea, depind demamă; iubirile sale ulterioare se vor înfăţişa

ca un ecou al acestei prime iubiri.

Rolul tatălui în creşterea şi dezvoltarea copilului.

Figura paternă, deşi mai puţinimplicată biologic, se fixează în conştiinţa copilului mai

târziu decât figura maternă, însăcontribuie esenţial la crearea şi întărirea sentimentului de

siguranţă şi de protecţie în copil,echilibrează potenţialul psihic al acestuia. Prezenţa tatălui,

contactele copilului cu tatăl introducvariaţii, o modulaţie nouă în starea de contopire iniţială a

copilului cu mama.Tatăl este acela care-l face pe copil să iasă din starea de nediferenţiere cu

mama,determinând apariia primelor trasături de individualizare, care îl orientează dincolo de

acel univers imediat, format din sfera maternă. Rolul său de întreţinător îi dă un

prestigiuconsiderabil, iar tatăl este întotdeauna extrem de bogat în ochii celui mic. În perioada

actuală,rolul de întreţinător, împărţit de ambii părinţi antrenează o oarecare atenuare a

prestigiului patern. În ciuda acestui fapt, copilul este impresionat de prestanţa şi forţa tatălui,

întotdeaunaconsiderabilă în raport cu aceea de care dispune el.

Autoritatea mamei se manifestă mai direct şi mai continuu în viaţa copilului;

tatălreprezintă autoritatea supremă. Tatăl îşi sporeşte valoarea prin absenţa lui, el este cel care

”seaflă în altă parte”, care munceşte în afara căminului. Ce face tatăl la birou sau la fabrică?

Copilulmic nu ştie prea bine. Când acest tată mereu absent este acasă, venirile şi plecările,

ocupaţiile luitrezesc curiozitatea şi dorinţa de imitaţie. Bucuria şi mândria ating culmea când

tatăl îl asociază pe copil cu treburile lui, când ”lucrează împreună” sau când “îl poate ajuta pe

tata”. Astfel, prelungeşte, extinde opera de iniţiere începută de mamă.Este esenţial ca copilul

să nu simtă nici lacrimi, nici discordanţe, nici rivalităţi între părinţi, ale căror roluri sunt atât

de strâns complementare. Tatăl şi mama sunt egali în concepereacopilului. Atât bărbatul cât şi

femeia sunt înzestraţi pentru a-şi educa copilul. Copiii reuşiţi suntcei ai cuplurilor unite, care-

şi păstrează autonomia. Familia este necesară copilului cu condiţia caea să fie una sănătoasă,

atât tata, cât şi mama, să dea exemplu unor fiinţe autonome şi egale.Părinţii să-şi iubească

copilul în mod normal, dăruindu-i autonomie şi sociabilitate. Părinţii nutrebuie ei înşişi să fie

închişi în cercul familial, ci trebuie să fie deschişi spre viaţă şi lume.

Influenţa climatului familial asupra copilului

Climatul familial este definit ca fiind o ,,formaţiune psihosocială foarte

complexă,cuprinzând ansamblu de stări psihice, moduri de relaţionale interpersonală,

atitudini, nivel desatisfacţie etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mai mare de

timp”. (Mitrofan, I.,Mitrofan, N.).

Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca

grupsocial mic.Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negativ (rău) şi se interpune ca un filtru

întreinfluenţele educaţionale exercitate de părinţi şi achiziţiile psiho-comportamentale

realizate lanivelul personalităţii copiilor.

Ocupându-se în cadrul unor cercetări de influenţa climatului familial

asuprarandamentului şcolar al copilului, M. Gilly precizează:

”Ipoteza noastră fundamentală este aceea că, orice copil are nevoie de un cadru general de

viaţă în care să se simtă în siguranţă. Pentru aceasta el are nevoie de părinţi

calmi,înţelegători, afectuoşi, destul de maleabili în raportul lor cu copilul, fără a da însă

dovadă de slăbiciune. El are nevoie să simtă că părinţii se ocupă de el, că iau parte la micile

lui necazuri şi la problemele care îl interesează şi că nu se dezinteresează de ceea ce se

întâmplă la şcoală. Iar în acelaşi timp el are nevoie de un cadru de disciplină destul de ferm

pentru a nu-l lăsa să-şiînchipuie că libertatea lui e fără margini şi totodată, să ştie că părinţii

săi împărtăşescamândoi, acelaşi nivel de exigenţă.”(M. Gilly (1976), apud. Mitrofan, I.,

Mitrofan, N.).

Factorii climatului familial sunt:

1. modul de raportare interpersonală a părinţilor (nivelul de apropiere şi de înţelegere,acordul

sau dezacordul în legătură cu diferite probleme);

2. ansamblul de atitudini ale membrilor familiei în raport cu diferite norme şi valorisociale;

3. gradul de coeziune al membrilor grupului familial;

4. modul în care este perceput şi considerat copilul;

5. modul de manifestare a autorităţii părinteşti (unitar sau diferenţiat);

6. gradul de acceptare a unor comportamente variate ale copiilor;

7. nivelul de satisfaţie resimţit de membrii grupului familial;

8. dinamica apariţiei unor stări tensionale şi conflictuale;

9. modul de aplicare a recompenselor şi sancţiunilor;

10. gradul de deschidere şi de sinceritate, manifestat de membrii grupului familial.,,Mediul

familial- afirma Andre Berge- îl satisface pe copil în măsura în care răspundetrebuinţelor sale

elementare adică în măsura în care este un mediu afectiv şi protector, dublăcondiţie

indispensabilă pentru ca fiinţa tânără să înveţe să se construiască pe sine, să se situeze înraport

cu ceilalţi, să se ”polenizeze” din punct de vedere sexual, efectuând fără pericol, primelesale

experienţe sociale şi sentimentale” (A. Berge, apud. Maria Voinea).

Comunicarea are un rol foarte important în favorizarea unui climat familial

pozitiv.Fiecare partener are stilul propriu în comunicare într-o relaţie intimă, ceea ce conferă o

notă decomplexitate dacă ne gândim că diferitele metode de comunicare se îmbină cu stilurile

specificeale celor doi parteneri, formând un adevărat sistem de comunicare. Un climat pozitiv

favorizeazăîndeplinirea tuturor funcţiilor cuplului conjugal şi grupului familial la cote înalte

de eficienţă.,,Câtă încărcătură afectivă şi câtă căldură prezintă ,,acasă” pentru cei care

beneficiază într-adevăr de un climat favorabil! Aici ,,în sânul familiei”, individul este

aşteptat, este preferat, este înţeles, preţuit, respectat, i se cere părerea, sfatul, opinia.”

(Mitrofan, I., Mitrofan, N., 1991).

Dacă toate acestea la un loc devin factori motivaţionali, ei determină creşterea gradului

deintegrare a conduitei copilului în viaţă şi în activitatea familială şi totodată, la sporirea

unităţii şicoeziunii grupului familial. Fiecare membru apartenent familiei se simte din ce în ce

mai atras de,,forţele familiale centripete”, ceea ce determină creşterea gradului de stabilitate şi

defuncţionalitate a unităţii familiale. Familia fiind un mediu afectiv şi protector asigură

copiilor securitate, îngrijire, subzistenţă, sprijin material şi moral

Relaţia copil-părinte.

În cursul dezvoltării ontogenetice, fiinţa umană trece prin etapesuccesive care-i permit

să treacă de la situaţia de dependenţă totală (biologică şi socială) la ceade independenţă.

Perioada de gestaţie este relativ lungă la om (280 zile), timp în care creşterea

embrionului şiapoi a fătului este vertiginoasă. În această perioadă produsul de concepţie se

află într-o dependenţătotală de organismul mamei, relaţie ce a fost comparată cu parazitismul

din biologie. În momentul naşterii, prin secţiunea cordonului ombilical, nou-născutul devine

independent biologic, dar este încă foarte dependent social. El are nevoie de prezenţa mamei,

care este indispensabilă. Relaţia cu mama şiapoi cu familia transformă copilul într-un individ

independent social la sfârşitul adolescenţei. Tânărul se poate separa însă de familie doar

atunci când a devenit şi independent economic. Perioada corespunde maturizării fizice,

cognitive şi sexuale şi este considerată a fi vârsta de peste 18 ani. Până laaceastă dată, copilul

se află sub controlul familiei, care îşi propune să-i rezolve toate nevoile lui, de lacele mai

simple (hrană, îmbrăcăminte), până la cele mai complexe (împlinirea personalităţii,

programeducaţional adecvat şi integrarea socială). Abia după aceea sarcina familiei s-a

incheiat.

Examinând situaţia cuplului părinţi-copii de-a lungul timpului, se poate spune că deşi

din punct de vedere al trecerii de la dependenţă la independenţă a fiinţei umane nimic nu s-

aschimbat, concepţia societăţilor şi a diferitelor culturi referitoare la relaţia părinţi-copii şi

rolulde tutelă al familiei, a suferit modificări.

Copiii necesită multă atenţie şi timp, iar aceasta ofertă în primii 3 ani este crucială

pentrudezvoltarea lor ulterioară. Experienţele precoce activează sinapsele “adormite” la

naştere. Astfelcortexul vizual dovedeşte nivele remarcabile de activitate metabolică la vârsta

de 2-3 luni,coincizând cu fixarea privirii şi primul zâmbet social, cortexul frontal devine activ

în jurulvârstei de 6-8 luni, cortexul auditiv se activează la auzul vocii mamei şi apoi a

fenomenelor limbii materne. Învăţarea muzicii (cântatul la pian sau la vioară) produce o

modificare de lungădurată a circuitelor neuronale şi, ulterior, judecata logico-matematică a

acestor copii este netsuperioară celor care nu au beneficiat de studii muzicale. Se

demonstrează astfel că stimularea postnatală, mai mult decât factorii înnăscuţi, au un rol

primordial în realizarea complexităţiiactivităţii creierului uman şi în ceea ce priveşte

unicitatea persoanei. Dacă un copil trăieşte într-ofamilie disfuncţională şi este deprivat socio-

familial, lobul temporal, locul unde sunt reglateemoţiile se dovedeşte inactiv metabolic şi

copilul va suferi nu numai cognitiv, ci şi emoţionaldatorită lipsei de stimulare.Există în

prezent pericolul scăderii/reducerii interacţiunii părinţi-copii. Tehnicaalimentaţiei artificiale a

sugarului a devenit aproape impecabilă. Pe altă parte, antrenareafemeilor în activitatea

productivă ar putea să ducă la scăderea numărului momentelor deinteracţiune mamă-copil.

Învăţământul medical superior, medicii pediatri i de familie, psihologii, pedagogii şi

consilierii colari au datoria profesională de a populariza în rândul pacienţilor cunoştinţele

actuale privind importanţa şi complexitatea interacţiunii părinţi-copii şirolul central al familiei

ca mediu optim pentru creşterea, dezvoltarea şi educarea tinerei generaţii.

Stilul parental şi dezvoltarea copilului

Părinţii pot avea un stil parental unitar sau divergent. R. Vicent conturează, privitor la

primul aspect, câteva tipuri de conduită parentală, evidenţiind şi efectele asupra

personalităţiicopiilor.

Clasificarea stilurilor parentale după Vicent

Părinţii rigizi, impun copiilor ideile proprii, fără a ţine cont de

particularităţileindividuale. Datorită acestei rigidităţi poate să apară o atitudine de infantilism

în cazul copiilor şio sărăcire a personalităţii acestora;

Părinţii anxioşi, care exercită o presiune asupra copiilor, aceştia simţindu-se

mereusupravegheaţi; pericolul este ca această anxietate să se transfere în comportamentul

copiilor;

Părinţii infantili, refuză să se definească în calitate de părinţi şi să-şi

asumeresponsabilităţile în acest sens. Copiii cu astfel de părinţi riscă să fie în permanent

excluşi de lacăutarea propriului eu;

Părinţii boemi, nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, putând avea

dreptconsecinţe în dezvoltarea copiilor; delăsarea morală, lipsa unor repere adecvate;

Părinţii incoerenţi, care sunt foarte instabili în modul de relaţionare, exigenţele

alterneazăcu perioade de neimplicare; copiii pot avea probleme de identitate şi de coerenţă în

acţiuni;

Părinţii prea indulgenţi, acordă copilului tot ce acesta îşi doreşte, ducând la apariţia

uneislabe toleranţe la frustrare din partea copiilor, însoţită uneori de un sentiment de

vinovăţie;

Părinţii prea tandri, creează un climat mult prea încărcat cu stimulente afective, ceea

cear putea genera comportamente deviante pe linie sexuală;

Părinţii zeflemitori, îşi tratează copilul ca pe un obiect de amuzament, ceea ce ar

puteagenera apariţia la aceşti copii a unor atitudini defensive (batjocoritoare), ironizante,

ducând larăceală afectivă.Referitor la categorie autoritară a părinţilor, şi în special a tatălui.

R. Vicent stabileşte următoarea clasificare:

O tatăl dominator , are o personalitate puternică, este exigent, ştie să se afirme.

Pretindeascultare şi respect, se impune şi ca urmare copiii devin timizi, inhibaţi, dar se pot

manifesta şica persoane rebele şi autoritare. Conflictele pot duce la ruptura bruscă a relaţiilor

între părinţi-copii;

O tatăl tiran îşi manifestă autoritatea în salturi, fiind de fapt o persoană timidă,

slabă.Izbucnirile sunt sporadice, generând copilului stări de inhibiţie, frică, instabilitate.

Atitudineatatălui tiranic duce la apriţia sentimentului de frustrare, care va genera manifestări

agresive. Îngeneral, acest tip de atitudine generează o agresivitate latentă în cazul copiilor,

care neputându-se manifesta în context familial, izbucnesc în diverse situaţii;

O tatăl neimplicat este veşnic într-o stare de renunţare, nu se implică în educaţia copiilor,nu îi

controlează. Lipsa controlului determină apariţia la copii a unor atitudini de non-conformare

faţă de reguli.Aceşti părinţi autoritari operează cu o imagine devalorizată a copilului, el fiind

unnedezvoltat (copilul-pitic) sau un sălbatic cu porniri necontrolate, care trebuie reprimate

(copilul-sălbatic) sau un copil care trebuie să fie modelat după dorinţele părinţilor (copilul-

marionetă).Putem afirma că majoritatea persoanelor îşi dezvoltă stilul parental înainte de

apariţiacopiilor, însă cu certitudine în primii ani de viaţă ai acestuia. Acest stil parental

reprezintă modulde structurare al familiei.

Clasificarea stilulrilor parentale după Edwards

R. Edwards (2001) descrie cele trei tipuri parentale: autoritar, democratic, precum şi celmixt:

• Stilul autoritar. Aceşti părinţi sunt foarte stricţi, au multe reguli. Ei blamează, îşiceartă foarte

mult copiii pentru a-i aduce pe drumul pe care îl doresc. Copiii nu au opinii şi nu auvoie să

pună întrebări, ca urmare nu învaţă să gândească pentru ei înşişi şi nici să ia decizii.Copiilor le

este, de regulă, frică de părinţi. Tinerii devin de foarte multe ori rebeli pentru a scăpade

această rigiditate.

• Stilul permisiv. În raport cu părinţii autoritari, cei permisivi au puţine reguli şi nuau limite

clare. Aceşti părinţi cedează în faţa copiilor, dacă impun o regulă copiii o încalcă. Stilul prea

permisiv duce la haos, copiii fiind cei care deţin puterea. Copiii cu astfel de părinţi

suntobişnuiţi să facă numai ce doresc şi nu vor respecta regulile. Sunt foarte egoişti şi

răsfăţaţi.

Părinţii care au un astfel de comportament o pot face din următoarele motive;

au crescut, la rândul lor cu părinţi autoritari şi consideră că este mai bine fără disciplină:

permisivitatea este o reacţie faţă de educaţia lor rigidă, aspră;

sunt supuşi unui risc extrem şi nu au energia necesară pentru a impune

respectarearegulilor;

se pot afla frecvent sub influenţa alcoolului sau a drogurilor.

• Stilul democratic. Aceşti părinţi se bazează pe principiul de a acorda şanse copiilor lor. Ei

realizează o echivalenţă între obligaţii şi libertăţi. Au reguli simple şi concise rezonabileîn

cazul încălcării acestora. Petrec mult timp discutând împreună cu copiii motivele pentru

careau stabilite regulile. Copiii care cresc în astfel de familii învaţă că opţiunile lor sunt

importante,învaţă cum să ia decizi. Aceşti copii vor fi independenţi şi responsabili.

•Stilul mixt. Cele trei stiluri parentale pot să nu fie distincte în viaţa de zi cu zi.Fiecare părinte

poate trece prin fiecare stil, în momente diferite ale zilei sau ale existenţei sale.De exemplu, o

mamă democratică poate deveni permisivă când este foarte obosită. Majoritatea părinţilor au

un stil dominat, pe care îl folosesc cea mai mare parte a timpului, dar circumstanţeleşi relaţiile

dinamice produc frecvent o mixtură a stilurilor.Stilurile parentale pot afecta dezvoltarea

cognitivă a copiilor.

Clasificarea stilurilor parentale după Baumrind

Conform lui Baumrind (1980), cele trei stiluri parentale sunt:

autoritativ (un stil de aîngriji copilul cerând şi dând explicaţii),

autoritar (stil bazat numai pe cerere din partea părinţilor, fără a răspunde nevoilor copiilor) şi

permisiv (stil caracterizat prin faptul că părinţiidoar oferă, fără să ceară nimic în schimb).

Părinţii care nu se implică reprezintă alt stil parental,care a fost adăugat la celelalte trei.

Aceste stiluri dau forma cogniţiei copilului.

1. Părinţii autoritativi asigură copiilor afecţiune, atenţie şi autonomie. Trasează limite şi

pretenţii. Ei îi încurajează să fie independenţi şi individualişti, îi implică în discuţiile

familiale,care privesc problemele de disciplină şi de luare a deciziilor, ascultând cu răbdare,

punctele devedere ale copilului. Aceşti părinţi spun ,,Hai să vorbim despre…”, lăsând copilul

să aibă propriile opţiuni, distribuie puterea, încurajează autocontrolul prin nepedepsirea

excesivă acopilului şi îi corectează comportamentele inadecvate vorbind despre sentimente şi

alternative.Părintele autoritativ se implică efectiv în formarea cogniţiei copilului, încurajează

motivaţiaintrisecă a acestuia. Acest stil de părinte este asociat cu maturitate socială, realizări

academice,stimă de sine înaltă, încredere în sine, autocontrol. Copiii sunt competenţi,

responsabili şiindependenţi. Familia care acordă autonomie copiilor şi este suportivă poate fi

pozitiv asociatăcu motivaţia intrisecă şi performanţa academică, în timp ce familiile

supracontrolate saunecontralate sunt asociate în mod negativ cu aceste concepte.

2. Părinţii autoritari fixează standarde foarte înalte, pun valoare/pre pe conformitate şi

aşteaptă supunere fără întrebări sau comentarii. Sunt insensibili la nevoile copilului, nu

acordănici o opinie copilului, mergând până la descurajarea independenţei şi a individualităţii.

Îşi pedepsesc copiii, dacă aceştia le pun întrebări. Aceşti părinţi spun: ,,Fă cum spun

eu!”.Caracteristicile unui astfel de părinte sunt: controlul total, el este întotdeauna şef, fixează

regulirigide, nu îşi întreabă copiii, ci doar le spune, utilizează pedeapsa fizică şi umilirea

pentru aobţine cooperare, schimbul verbal este minim, iau singuri deciziile şi ignoră

sentimentelecopiilor. Copiii trataţi în acest mod vor deveni rebeli, nefericiţi, cu o stimă de

sine scăzută,anxioşi, curiozitate intelectuală limitată şi vor reacţiona faţă de ceilalţi cu

ostilitate şi frustrare.Cercetările demonstrează că acest stil parental produce un copil care are

o spontaneitate,curiozitate şi creativitate limitată.

3. Părinţii permisivi sunt calzi şi acceptanţi, dar nu impun limite copiilor lor. Neimpunându-şi

controlul, aceşti părinţi le permit copiilor să-şi reglementeze propriu lcomportament, le permit

copiilor să ia singuri decizii, indiferent de vârsta acestora. Aceşti părinţi au puţine cereri,

administrează foarte puţine pedepse, nu fixează linii directoare, nu impun nici o structură.

Aceşti părinţi spun ,,Vrei să vrei?”. Caracteristicile acestui tip de părinte suntimplicarea faţă

de copiii lor, dar nu au reguli, cereri sau expectaţii. Acest stil de abordareafectează de

asemenea în mod negativ, dezvoltarea cognitivă a copiilor. Copiii tind să devinăimaturi,

impulsivi, inconstanţi în atingerea scopului, rebeli, cu stimă de sine scăzută, dependenţide

adulţi şi se implică mai puţin în sarcinile şcolare.

4. Părinţii neimplicaţi sunt necontrolaţi, iresponsabili. Ei îşi rejectează copiii sau nu autimp

sau energie pentru ei, datorită propriilor lor probleme. Deoarece copiii nu beneficiază degrija

părinţilor, ei cresc devenind ostili. Aceşti părinţi spun: ,,Fă ceea ce vrei”, deoarece

nefiindimplicaţi în viaţa copiilor simt că nu au nici un drept să impună limite copiilor.

Dezvoltareacognitivă a acestor copii este afectată în mod negativ. Cresc cu mari lipsuri în

domeniul social şiacademic, iar mulţi dezvoltă un comportament delincvent.

Un alt stil parental similar cu cel autoritativ este cel redirecţional. Acest stil este cel

mai eficient în creşterea copiilor. Redirecţionarea construieşte stima de sine,

automotivarea,asertivitatea, îl învaţă pe copil să gândească, să înveţe din experienţă şi să ia

decizii responsabile.

Când redirecţionează, părintele îl îndepărtează pe copil de problemă şi îl implică în

altăactivitate. Adolescenţii care provin din astfel de familii utilizează redirecţionarea pentru a

avea performanţe academice înalte, o înaltă stimă de sine şi o înaltă încredere în sine.Stilurile

parentale afectează dezvoltarea copilului, influenţa acestora fiind mai evidentă latrecerea

dinspre adolescenţă spre starea adultă. Copiii care provin din astfel de familii au o bunăstimă

de sine, încredere în sine şi bune performanţe şcolare. Adolescenţii care au părinţiiautoritari

asimilează mai puţine cunotine în şcoală, se implică în acte antisociale şi dezvoltă multe

conflicte familiale.

Climatul familial conflictual şi efectele asupra copiilor

Climatul familial joacă un rol important în explicarea conduitelor antisociale (în

specialconduita parentală). Astfel, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii

părinţilor, acontrolului precum şi a afecţiunii acestora, ca urmare a divorţului duce la

neadaptare socială. Deasemenea, familiile caracterizate printr-un potenţial conflictogen ridicat

şi puternic carenţate din punct de vedere psihoafectiv şi psihomoral afectează în mare masură

procesul de maturizare psihologică şi psihosocială a personalităţii copiilor.Conflictul poate

avea un efect pozitiv în evoluţia familiei. În măsura care creştesemnificativ ca intensitate,

frecvenţă capătă valenţe dezorganizatoare în cadrul familiei,devenind patogen, fiind un

simptom al ,,sindromului disfuncţional familial”. Acest tip desindrom se poate manifesta atât

în familiile organizate cât şi în familiile dezorganizate.

Conflictualitatea familială, în concepţia lui A. Adler, reprezentată de ,,iritabilitatea

părinţilor,vrajba conjugală, lipsa de unanimitate în problemele educaţiei” poate să dăuneze

dezvoltăriisentimentului de comuniune socială”, a cărui absenţă este incriminată ca factor

cauzator alcomportamentelor deviante.

Referitor la ,, obstacolele care apar în dezvoltarea socială a copiilor”, A. Adler, se

referăla: problema răsfăţului (climat hiperpermisiv), problema inferiorităţii organice înnăscute

şi problema controlului absolut asupra copilului (climat hiperautoritar). Acţiunea acestor

factoridiferă ca durată, extensiune, grad de intensitate, dar diferă mai ales în ceea ce priveşte

emoţiile şireacţiile incalculabile pe care le provoacă copiilor.La un climat conflictual copiii

reacţionează prin tulburări de comportament sau deafectivitate. Cu cât tensiunea este mai

ridicată cu atât tulburările se extind şi se organizează totmai bine. Tensiunea este percepută în

mod intuitiv de către copil ca având o anume semnificaţieşi chiar mai mult, alterează procesul

de biopshihologic normal de dezvoltare.

Principalele manifestări ale copiilor, datorate cadrul climatului familial

conflictual,sunt:

Insecuritatea

. Certurile dintre părinti sau simpla stare tensională (care consideră părinţiică nu transpare)

induc imediat copilului insecuritate. Această insecuritate poate afecta simţulrealităţii, de care

se leagă, precum şi sentimentul apartenenţei la o anumită realitate. Insecuritatea poate genera

o serie de manifestări, precum: angoasă, agitaţie, eforturi de a atrage atenţia,tulburări psihice,

atacuri defense in interiorul fratriei.

Culpabilitatea.

Egocentrismul infantil (firesc până în perioada de latenţă, când devine posibilă prima

decentrare) constă în a se implica în tot ceea ce se petrece şi a raporta la sine(,,Dacă mama

plânge este din cauza mea”). Astfel se pot dezvolta sentimente de culpabilitate înconştiinţa

copilului, generând anxietate, depresie, melancolie, ajungând până la ideea că

propriadispariţie ar fi soluţia problemei.

Dezorientare spaţială, temporală şi afectivă.

Realiatea se organizează şi sestructurează pornind de la punctele de reper care sunt mai întâi

familiale şi afective. Stabilitatearelaţiilor parentale îi permit copilului să îşi fixeze primele

repere şi primele valori. Lipsa acesteistabilităţi va genera o dezorientare afectivă care se va

manifesta printr-o difilcutate sauimposibilitate de structura a spaţiului şi timpului.

Dificultăţile de identificare.

Eul se construişte mai întâi prin identificarea cu părintelede acelaşi sex. Pentru ca această

identificare să se realizeze este necesar ca relaţia să fie stabilă şi pozitivă şi ca diferenţierea de

părintele de sex opus să se facă fără a pune în discuţie securitatealegăturii afective. Stările

conflictuale împiedică realizarea firească a acestei identificări, putândavea consecinţe grave.

Alterarea imaginii căsătoriei şi a familiei.

Aceasta se produce ca urmare a imaginii pecare copilul şi-o formează despre familia de

provenienţă şi care poate fi dominată de stăriconflictuale. Frica de căsătorie reprezintă, de

fapt, frica de a produce în mod inevitabil modelulnegativ al mariajului părinţilor şi de a suferi

toată viaţa. Carenţa parentală în domeniul existenţialruinează valorile umane şi distruge

semnificaţia viitorului.

Carenţa de socializare

. Învăţarea rolurilor şi a relaţiilor sociale are loc, în primul rând înfamilie. Indiscernabilitatea

rolurilor, instabilitatea relaţiilor afective, conflictualitatea pot generafie incapacitatea de a

stabili relaţii sociale stabile, fie rejectarea societăţii, oricare ar fi aceasta.

Divergenţa modelelor educative.

Divergenţa de opinii dintre părinţi privind modul deaplicare al sancţiunilor şi al

recompenselor privind regulile pe care ar trebui să le respectegenerează confuzie. Poziţiile

divergente ale părinţilor pot acţiona ca factori de dezechilibrare îndezvoltarea personalităţii

copilului, acţionând ca factori predispozanţi ai delicvenţei.

M. Reuther stabileşte zece principii educaţionale(1997) în vederea educăriicorespunzătoare a

copiilor:

1. Atenţia. Toţi copiii în mod regulat au nevoie de atenţie. Este necesar ca ambii părinţi

săfie ,,disponibili emoţionali”, acest aspect reprezintă cheia unei stime de sine crescute;

2. Înţelegerea. Copii trebuie să fie educaţi cu răbdare, compasiune, dar cu fermitate, pentru a

asigura sănătatea emoţională, astfel încât atunci când vor fi într-o situaţie conflictuală sănu

reacţioneze agresiv;

3. Exprimarea afecţiunii. Exprimarea afecţiunii şi a entuziasmului părintesc asigurăhrănirea

emoţională a copilului, determină dezvoltarea stimei de sine, stimulează creştereanumărului

de noi conexiuni neuronale în arii importante ale creierului;

4. Incluziunea. Un ataşament corespunzător în copilărie, îl învaţă pe copil să se simtăinclus şi

să simtă valoare grupului (în primul rând sistemul familial), să aibă sentimentul decompasiune

faţă de alţii, să fie responsabil;

5. Validarea. Tipurile de emoţii, chiar şi cele negative, joacă un rol important în ceea ce

priveşte sănătatea emoţională. Prin urmare, copiilor trebuie să li se valideze toate

emoţiile,respingerea anumitor emoţii ale copiilor (de exemplu, exprimarea furiei) le poate

cauza acestora probleme în ceea ce priveşte maturizarea afectivă. Dimpotrivă, exprimarea

adecvată a emoţiilor îi va ajuta pe copii să devină empatici faţă de nevoile altora;

6. Structura. Copii care beneficiază de un mediu structurat, plin de compasiune şisecuritate

emoţională au anse bune să-ţi dezvolte încrederea în sine, simţul apartenenţei. Părinţii care au

flexibilitatea în a fixa limite pe parcursul procesului de maturizare al copiilor, le oferăacestora

posibilitatea de a-şi forma limite psihici şi fizice solide, dar şi flexibile. Un mediuechilibrat,

cu limite definite şi care nu sunt rigide, corecte, de bun simţ, neopresive şi negociabileeste

ceea ce pare să aibă cel mai bun efect asupra dezvoltării stimei de sine a copiilor şi

supradezvoltării emoţionale;

7. Modelarea. Cea mai bună modalitate de a forma copiilor o sănătate emoţională este dea o

modela. Este foarte important, în acest context, evitarea mesajelor contradictorii

(dublalegătură);

8.Împărţirea puterii/controlului. Orice copil sănătos emoţional îşi negociază cu

părintelespaţiul personal, pentru a câştiga cât mai multă liberatate. Aceasta este o exprimare

adecvată anevoii de independenţă, pe care o vor manifesta la maturitate. Împărţirea puterii

este o metodă deînvăţare, care oferă copiilor ,,alegeri structurate”, ca o modalitate de a-i ghida

în procesul deextindere a limitelor fizice şi psihice;

9. Expectaţii înalte. Pentru a-şi dezvolta abilităţile emoţionale şi cognitive este esenţial caun

copil să-şi dezvolte trăsăturile psihologice necesare atingerii scopului, precum şi o

motivaţieadecvată. De aceea, este necesară mentinerea unor performanţe ridicate, dar care să

nudepăşească posibilităţile copilului.

10.Dezvoltarea personală. Înseamnă că acceptând că toate fiinţele umane sunt

predispusecăderilor, singurii care au succes în viaţă (personal şi profesional) sunt cei

echilibraţi emoţionali.În plus, dezvoltarea personală a părinţilor prin educaţie, privind nevoile

de dezvoltare alecopiilor, le permite acestora să împartă sănătatea emoţională de nivel înalt cu

ei

3.2. Migraţia familială şi consecinţele ei asupra copiilor

Diferitele procese asociate globalizării au accentuat mişcarea în spaţiul internaţional.

Pentru migraţie sunt importante nu numai distanţa geografică şi distanţa tehnică (distanţa

influenţată demijloacele disponibile de transport şi comunicare) ci şi dedistanţa socială.

Întotdeauna natura proiectului de migraţiune este în relaţie cu situaţia de viaţă

individual-familială, experienţa de migraţiune, valenţele contextului comunitar-regional şi

capitalul disponibil.

Fenomenul migraţiei a stârnit multe controverse nu numai în cercurile politice, ci şi

înstraturile societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic si emoţional prieteni, familii

şicomunităţi.Efectele negative ale emigrării se observă şi asupra familiilor care, de multe ori,

se destramă,se micşorează rata natalităţii, se încurajează viaţa libertină reducând numărul

căsătoriilor şi creştereavârstei de întemeiere a familiilor.

Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să ducă

la modificări de roluri şi funcţii în familie: unul dintre membrii familiei rămaşi în ţară preia

funcţia de cap de familie. Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat este

adesea resimţit negativ.

Parţial, succesul şcolar este influenţat de resursele familiei copilului (financiare,educaţ

ionale, timp liber, atenţie şi ajutor acordat copilului pentru munca şcolară, sprijin

afectiv,supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă

mai lungă detimp poate determina apariţia unor probleme în performanţa şcolară, în măsura în

care funcţiileîndeplinite de părinţi nu sunt preluate de altcineva. Este, însă, posibil ca efectele

negative ale plecăriiunui părinte în străinătate să poată fi diminuate de efectele pozitive ale

plecării cum ar fi: creştereanivelului de trai, posibilitatea mai ridicată pentru copil de a

călători în afara ţării şi contactul cu o altăcultură.

Analizele cercetărilor realizate se vor axa pe studierea influenţei factorilor care ţin de

caracteristicile familiei şi ale copilului pentru a vedea dacă familia, fără un ajutor din afară,

are posibilitatea de a gestiona situaţia.

Grupul care este cel mai dezavantajat din punct de vedere al performanţelor şcolare,

de plecarea părinţilor în străinătate este grupul de copii cu ambii părinţi plecaţi,.această situaţi

e producând un efect negativ mai mare decât statutul social scăzut sau structura destrămată a

familiei aproape 500.000 de persoane, anual!  

1.Necesitatea abordării migraţiei contemprane

Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune în multe instanţe circumstanţe

mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este însoţită de un supra-optimism orb care

percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Am întâlnit români care au părăsit

România motivând cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci,

din contra şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară.

Am întâlnit români care, pentru a mânca o pâine mai bună, au muncit „ la negru"

printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat în comunitatea europeanăascunzându-

şi identitatea, au ajuns să muncească din greu în Europa Apuseană cu speranţa(realizabilă

pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra în legalitate şi-şi vor duce toată familiacu ei,

sau vor începe o familie nouă. Am întâlnit români care au plecat cu acte în regulă să presteze

înstrăinătate servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată în patrie, sau cărora li s-a promis un

anumitstandard al muncii şi s-au întâlnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că

emigrarea este particularizată pentru fiecare caz în parte. Se pare că, indiferent de

circumstanţele luării deciziei deemigrare, aceasta nu este o soluţie.

Probabil că, generaţia tânară a României de astăzi este lamentabilde comodă şi

disperat de indiferentă, tocmai pentru că nu cunosc semnificaţia cuvintelor „inaniţie",

„deportare" sau „suferinţă" şi nu au trăit aceste stări în viaţa proprie.(Trebici, VL., Hristache,

I.,1998, P.98)În societatea democratică a contemporaneităţii noastre, fenomenul migraţiei

cunoaşte valenţenecunoscute în vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi

dreptul la auto-determinare,atât de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat

posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării

falimentare a unei naţiuni.

Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei

Apusene a fost posibilă numai în condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a

oportunităţilor egale de muncă şi viaţă.

2. Problemele emigranţilor români

Majoritatea imigranţilor acceptă slujbe refuzate de autohtoni. Pentru firmele din ţările

dedestinaţie, imigraţia înseamnă salarii mici şi profituri mai mari. Pe de altă parte, migraţia

ilegalăaduce profituri de 10-15 miliarde de dolari organizaţiilor de traficanţi, aşa cum arată un

raport alONU. Aproape jumătate din acestă sumă este estimată a proveni din tranzitul ilegal

spre Europa a aproape 500.000 de persoane, anual!

Majoritatea imigranţilor ilegali nu au nici o educaţie saucalificare, îngroşând

considerabil numărul săracilor. Copiii născuţi din aceste familii nu au accesoficial la servicii

medicale şi şcoli. Cei fără documente muncesc pe salarii mici, fără asigurări şi încondiţii

dificile. În anul 2000, numărul accidentelor de muncă în rândul emigranţilor era de 64.707, în

timp ce în 2001 acelaşi număr a înregistrat o creştere de 11,7% (76.129). Dintre cele 800.680

de persoane care au permis de şedere legal, fiecare al zecelea suferă un accident de muncă

(9,5%). În2000 şi-au pierdut viaţa în accidente de muncă 101 de străini; acest număr a crescut

în anul 2001 la 125 de persoane (o creştere de 23,7%). Numărul accidentelor mortale depinde

de condiţiile demuncă. Imigranţii care vin în Spania preferă să spună „da" în faţa altarului

unor soţi aleşi din rândulspaniolilor, mai degrabă decât concetăţenilor lor. Deşi pare greu de

crezut, este adevarat. 63% din numărul total de 173.038 imigranţi care s-au căsătorit în Spania

între anii 1996-2004, au făcut-o cu persoane care aveau paşaport spaniol, conform datelor

oferite. Lipsa accesului la ocupare a fost identificată ca cea mai mare barieră în calea

integrării şi astfel cea mai importantă prioritate din

cadrul politicii naţionale a integrării. Lipsa abilităţilor lingvistice şi dificultăţile legate de

recunoaşterea abilităţilor profesionale şi a calificărilor reprezintă bariere semnificative.

Se înregistrează o serie de demersuri în vederea îmbunătăţirii consilierii privind

locurile de munca pentru imigranţi.

Forţa de muncă este decimată de emigraţie. Deficitul de forţă de muncă este real,

se simte dince în ce mai mult, iar explicaţia, din păcate, nu stă în creşterea economică. Banii

trimişi în ţarareprezintă pentru familiile rămase acasă, un venit suplimentar, dacă nu chiar

unicul sprijin financiar.Valuta trimisă echilibrează deficitele produse de importurile masive,

făcând ca moneda noastrănaţională să nu se devalorizeze. Satele depopulate astăzi vor deveni,

probabil, atunci când se vor întoarce cei care le-au părăsit în căutarea unei slujbe, localităţi

prospere. După 2-3 ani, emigranţii îşigăsesc joburi mai bune, plătite cu salariul mediu de peste

1.500 de euro în UE şi îşi fac planuri să sestabilească definitiv acolo, cu tot cu familii,

depopulând şcolile din România. Efectele negative aleemigrării se observă şi asupra familiilor

care de multe ori se destramă sporind numărul divorţurilor,se micşorează rata natalităţii, se

încurajează viaţa libertină reducând numărul căsătoriilor şi creştereavârstei de întemeiere a

familiilor.

3. Problemele copiilor cu părinţi plecaţi

Emigraţia românilor în strănătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut

prevedeaautorităţile De-abia acum autorităţile au început monitorizarea fenomenului „Singur

acasă". Primelevictime ale fenomenului sunt copiii, a căror fragilitate emoţională îi expune la

riscuri mari. Doi dintrei copii care au părinţii plecaţi la muncă în străinătate resimt acut lipsa

dragostei acestora. Copiiirespectivi, spun psihologii şi sociologii, dezvoltă personalităţi

dizarmonice şi, în consecinţă, este posibil ca, odată ajunşi la maturitate, să formeze o

generaţie de adulţi cu probleme de integraresocială. (Huditeanu, A., 2001, p. 112)

O zi din viaţa unui copil cu părinţi plecaţi 

Se trezeşte dimineaţa şi nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e

laîndemână, cu cealaltă îşi îndeasă în ghiozdan cărţile şi caietele cu temele poate nefăcute.

Alege dinmaldărul de haine ce nimereşte şi pleacă spre şcoală. Dacă are chef, ajunge şi la ore.

Dacă seîntâlneşte pe drum cu „gaşca" în care a învăţat să fumeze, amână pe altădată

mustrările profesorilor.Oricum n-are cine-l lauda dacă ia o notă mare. După ce pierde toată

ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme

de făcut, mai pierde ceva vremeuitându-se poate la televizor, apoi adoarme întrebându-se

când o să-l sune mama sau tata şi dacă părinţii lui se mai gândesc la el.

 Efecte pe termen scurt:

Pericolul este mai mare la copiii mici, a căror personalitate se formează de la

începutdizarmonic. Mulţi dintre ei au tulburari de somn, devin agresivi, nu au încredere în ei -

din cauzalipsei modelului parental. Copiii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze

grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalţi membri ai familiei, încep să fie

agresivi şi labiliemoţional. Elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheaţi de

părintele de care obişnuiau săasculte, pot deveni agresivi verbal şi fizic, din cauza frustrărilor,

a anxietăţii şi marginalizării careîncep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu

consiliere serioasă. Un copil din zecechiuleşte de la şcoala în mod constant după plecarea

părinţilor la muncă în străinătate, iau note micişi pot ajunge chiar la abandon şcolar. (Pescaru-

Baran, Adina, 2004, p. 89) E drept că o parte dincopiii celor plecaţi duc o viaţă mai bună

graţie banilor pe care îi trimit părinţii. Şi totuşi, spun psihologii, banii nu ţin locul afecţiunii.

 Efecte pe termen lung:

Pe termen lung, aceasta generaţie de copii lipsiţi de iubirea părinţilor şi de armonia

familială poate deveni una de adulţi-problemă. Psihologii nu exclud posibilitatea ca unii să aju

ngăinfractori.Agresivitatea multor copii din generaţia „Singur acasă", refuzul lor de a accepta

că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinţilor îi transformă, la maturitate, într-o generaţie

de adulţineintegraţi social. Copilul care creşte fără părinţi sau numai cu unul dintre ei va

deveni un adult carenu înţelege sensul căsătoriei, nu vor avea încredere în instituţia căsătoriei

şi, în general, în oameni.Psihologii spun ca adulţii care au fost în preadolescenţă „singuri

acasă" vor dori, în general, meseriicare să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântareţ,

dansatoare. Cei care au fost abandonaţi demici îşi doresc mai degraba meserii prin care să

împartă dreptatea, cum ar fi cea de politist. Puţinidintre cei plecaţi cu lunile la muncă ştiu să

aleagă soluţii pentru copiii rămaşi în ţară. Lipsainformaţiilor este frapantă, adulţii neavând

cunoştinţă de existenţa consultanţilor, a organizaţiilor neguvernamentale de la care ar putea

primi câteva sfaturi. Sunt copii care ajung în centre de plasament, pentru că părinţii plecaţi la

lucru peste hotare "au uitat" că au acasă nişte suflete care aunevoie de ei. O alta problemă care

devine alarmantă: tot mai mulţi tineri, plecaţi la muncă înstrăinătate, pentru a strânge banii

necesari să-şi cumpere o casă sau pentru a-şi asigura un trai mai bun, se întorc acasă cu grave

afecţiuni psihice, singurătatea, lipsa celor dragi şi volumul mare demuncă sunt doar câteva

dintre cauzele acestor boli. Ştim cu toţii în ce condiţii se munceşte înstrăinătate.

 Soluţii:

Există instituţii şi organisme, atât în ţară cât şi în străinătate, abilitate să se ocupe

defenomenul migraţiilor, dar acestea nu au în vedere cauzele care duc la emigrarea

persoanelor.Strategia Europeană privind ocuparea forţei de muncă are ca scop o mai bună

integrare a imigranţilor  pe piaţa muncii şi de a reduce diferenţa somajului dintre cetăţenii

statelor membre ale UniuniiEuropene şi cei din terţe ţări şi insistă pe luarea de măsuri pentru

transformarea muncii nedeclarate înangajare legală. Sunt încheiate acorduri între România şi

unele ţările membre UE care reglementeazăşi organizează numai circulaţia forţei de muncă.

Măsurile care ar trebui luate la nivel central, ar trebui să fie asigurarea unor venituri decente

pentru familiile foarte sărace, acordarea de stimulentefinanciare sau în natură, dar şi mărirea

numărului de asistenţi sociali care să se ocupe de copii rămaşiacasă astfel încât efectele

emigrării asupra lor să fie cât mai mic. (Mihăilescu, I., 1999, p. 176) ÎnRomânia sunt

inspectorate şcolare şi organizaţii neguvernamentale care se ocupă de prevenirea şicombaterea

traficului de persoane, de micşorarea efectelor emigraţiei asupra elevilor, de prevenire a

abandonului şcolar şi a delicvenţei printre elevii cu părinţi plecaţi. Dar fenomenul

migraţiilor contemporane, şi în special emigraţia românească presupune cauze şi consecinţe

multiple şi diverse.De aceea măsurile şi posibilităţile de prevenire şi combatere a fenomenelor

negative pe care legenerează sunt numeroase, în funţie de fiecare caz în parte. Cea mai bună

soluţie se află în fiecare dintre noi implicat în acest eveniment