LIGA NAȚIUNILOR ȘI ORGANIZAREA PĂCII

DUPĂ PRIMUL RĂZBOI MONDIAL

VASILE GUTUL

Relații Internaționale, An I

Sfârșitul Primului Război Mondial și Pacea de la Paris marchează în istoriografie începutul

unei noi epoci, cu o lume în stare de șoc, care încearcă să se schimbe în primul rând la nivel

ideologic. Ideea de Ligă a Națiunilor, reprezenta în perioadă cel mai important proiect de

securitate internațională. Nu ne propunem să analizăm în acest referat toată perioada de activitate

a organizației, ci doar momentul înființării. Considerăm important de observat opiniile diferite pe

care le aveau liderii Marilor Puteri în vederea organizării păcii, pentru a ne îndrepta la final spre

o imagine cat mai corecta asupra a ceea ce a însemnat Liga Națiunilor imediat după război. Dacă

s-a crezut cu adevărat în viabilitatea ei, sau a fost doar un compromis de moment, în vederea

încheierii cât mai rapide a păcii.

Discuțiile de la sfârșitul războiului i-au avut în prim-plan pe trei mari ai puterilor

învingătoare: Georges Clemenceau, David Lloyd George și Woodrow Wilson. Conferința de

pace a avut loc la Paris, unde fiecare și-a luat în serios mandatul și era preocupat de aceeași

problemă esențială: cum să asigure securitatea pe viitor. Fiecare avea însă un punct de vedere

diferit, care reflecta presiunea pe care ei o aveau de suferit din partea opiniei publice a țării pe

care o reprezentau1. Totuși, mediul din care proveneau își punea la fel de mult amprenta asupra

discuțiilor. Raportându-se la perioada premergătoare Marelui Război, Henry Kissinger consideră

uluitor faptul că într-o Europă imperialistă a durat atât de mult până când s-a aprins scânteia, în

anul 1914, situațiile de criză fiind din ce în ce mai greu de rezolvat pe cale pașnică. Gândindu-se

cum să facă mai eficient războiul (metoda tradițională de casus belli fiind considerată depășită),

se ajunge la ideea că mobilizarea cât mai rapidă a forțelor armate era cel mai important aspect,

urmat de angrenarea la conflict a tuturor forțelor aliate. Acest amestec de alianțe politice și

strategii militare concepute la mânie erau garanția cea mai buna a unei vărsări de sânge de

proporții. Echilibrul de forțe își pierde orice urmă din flexibilitatea pe care o avuse în secolele

1 Allan Farmer, Marea Britanie: politica externă și colonială 1919-1039, București, Editura All, 2000, p. 4.

1

XVIII și XIX. Politica externă pierduse teren în fața strategiei militare și totul era un joc al

Marilor Puteri europene. Kissinger mai observă că Primul Război Mondial nu a izbucnit din

încălcarea tratatelor ci din respectarea lor ad litteram2.

La sfârșitul războiului, puterile europene învingătoare, ar fi dorit o pace dură pentru

Puterile Centrale, încercând să organizeze lumea postbelică după propriile interese, pentru a

justifica pierderile. A trebuit însă ca liderii europeni să țină cont de un singur lucru: victoria

totală a fost posibilă abia după intrarea Statelor Unite ale Americii în război, însă pentru niște

scopuri foarte diferite față de ordinea mondială care se găsea în Europa.

America dispreţuia conceptul de echilibru de forţe şi considera imorală practica aşa-

numitului „Realpolitik“. Criteriile ei pentru ordinea mondială erau democraţia, securitatea

colectivă şi autodeterminarea, nici unul dintre ele nestând la baza vreunuia dintre acordurile

europene anterioare3. Ea presupunea prin urmare: asocierea tuturor naţiunilor, fără nici o

discriminare, recunoaşterea şi impunerea dreptului internaţional deasupra tuturor intereselor

particulare, instituirea unei forţe colective, care să nu mai fie în serviciul ambiţiilor politice sau

al egoismelor în complot, ci al ordinii şi păcii universale. La 11 februarie 1918 Wilson arăta că,

în viitor, „popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb sau să

fie tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah“. El respingea doctrina echilibrului

puterilor şi preciza că orice modificări teritoriale să se facă „numai în interesul şi profitul

populaţiei interesate“; reafirmând principiul drepturilor popoarelor la autodeterminare, el

declara „că toate aspiraţiile naţionale, clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se

crearea de noi elemente de discordie şi antagonisme şi perpetuarea celor vechi“4.

Woodrow Wilson venea în Europa susținând ceea ce susținea și Kant cu un secol înainte,

un proiect pentru o pace durabilă. Această idee a sa avea să se impună în final, însă după lungi

discuții și destule retușuri5.

Clemenceau dorea ca puterea Germaniei să fie redusă în așa măsură încât să nu mai

reprezinte o amenințare în viitor, cerând în același timp garantarea securității și despăgubiri

2 Henry Kissinger, Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002, pp. 173-182.3 Ibidem, p. 191.4 Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, 1988, p. 32.5 Punctele pe care Woodrow Wilson dorea să le impună în Europa, le găsim scrise în opera lui Immanuel Kant - renunțarea la diplomația secretă, principiul autodeterminării popoarelor, federalizarea statelor/ o ligă a națiunilor. În Immanuel Kant, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura All, 2008, pp. 389-393.

2

pentru Franța. Woodrow Wilson era mai puțin interesat de pedepsirea Germaniei. Statele Unite

nu aveau pretenții de ordin economic sau teritorial. Președintele american venise la Paris pentru a

susține niște principii generale. El era interesat de stabilirea unui sistem de relații internaționale

durabil.

Lloyd George, deși susținuse în campania electorală că dorește ca Germania să plătească

cât mai mult posibil, se arăta puțin rezervat în privința pedepsirii germanilor, gândidu-se că dacă

acestia erau umiliți, puteau fi împinși în brațele bolșevicilor6. Ceea ce doreau cu adevărat aliații

era un sistem de tratate direcționat împotriva Germaniei pe care Germanii să-l accepte voluntar7.

Devenea clar că Marile Puteri europene nu se mai înțelegeau cu Statele Unite în privința păcii.

Wilson propunea o lume în care rezistența în fața agresiunii să se bazeze pe argumente morale și

nu geopolitice. Națiunile erau chemate să își rezolve problemele pe cale diplomatică și chiar dacă

nu aveau încredere în acest sistem, se simțeau prea slabe să îl conteste. Înainte de intrarea

Statelor Unite în război, Marea Britanie și Franța nu au îndrăznit să își exprime pe față îndoielile

față de ideile președintelui american, din dorința de a-l atrage pe acesta de partea lor. Aliații erau

disperați din cauză că forțele reunite ale Marii Britanii, Franței și Rusiei nu fuseseră suficiente

pentru înfrângerea Germaniei, iar teama de înfrângere îi împăiedica să discute obiectivele de

război cu "idealistul lor partener american". După armistițiu, aliații s-au aflat într-o situație mult

mai favorabilă exprimării rezervelor pe care le aveau8.

Principiul autodeterminării spre exemplu, nu a fost nici pe departe o pledoarie a marilor

puteri ci mai exact un instrument de propagandă, folosit pentru atragerea neutrilor în Antantă.

Acest lucru devine evident în momentul în care observăm următoarele probleme: 1. Antanta nu

dorea aplicarea acestui principiu şi pentru tabăra învinsă; 2. Franţa şi Marea Britanie aveau

imperii coloniale şi nu puteau merge prea departe cu acordarea statalităţii. Se urmărea păstrarea

unei balanţe de forţe, forţă care ar fi fost slăbită tocmai prin dispariţia imperiilor9. De fapt, nici

americanii nu au privit cu interes conflictul din Europa în anii neutralității, aceștia urmărind linia

impusă de Doctrina Monroe în politica externă. În primăvara anului 1916, Woodrow Wilson își

îndreaptă atenția spre Europa, susținând că Statele Unite trebuie să participe la conflict, că

6 Alan Farmer, op. cit., pp. 4-6.7 A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999, p. 35. 8 Henry Kissinger, op. cit., p. 196.9 Ioan Ciupercă, Autodeterminarea - trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial, în Marea Unire din 1918 în context european, coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică/Academiei Române, 2003.

3

interesele lumii sunt și ale lor, că Statele Unite au un rol special în lume și că orice lucru

afectează omenirea, devine inevitabil o problemă americană. Tot atunci, președintele american

face cunoscut programul Ligii Națiunilor, care dorea înlocuirea conflictului cu o cooperare între

state, pentru o pace durabilă10.

La 18 ianuarie 1919, în prima ședință plenară a Conferinței de la Versailles se anunța

public ideea creării Ligii Națiunilor, care, după Wilson, trebuia să fie "centrul întregului

program" al păcii11. După ce s-a examinat propunerea, s-au hotărât următoarele: a) că era esențial

pentru stabilitatea statutului mondial ce urma creat, să ia ființă o Ligă a Națiunilor, ca organism

de cooperare internațională, ce avea să asigure împlinirea obligațiilor internaționale contractate și

apărarea împotriva războiului; b) că această Ligă, a cărei creare v-a face parte din tratatul de

pace, va fi deschisă oricărei națiuni civilizate, în care te poți încrede că va favoriza îndeplinirea

țelurilor sale; c) membrii Ligii urmau să se întâlneasă periodic, într-o conferință internațională,

care va avea o organizație permanentă și un secretariat, pentru a continua eforturile Ligii în

intervalul de timp dintre conferințe12.

Astfel apare prima organizaţie internaţională care avea ca scop dezvoltarea cooperării

între naţiuni, garantarea păcii şi securităţii, creată prin Hotărârea Conferinţei de Pace de la

Paris. Obligaţiile statelor membre erau de a nu recurge la război, de a intreţine ,,la lumina zilei”

relaţii internaţionale bazate pe dreptate şi cinste, de a respecta normele dreptului internaţional ca

reguli de purtare intre guverne, astfel ca in lume ,,să domnescă pacea”13.

Organele de conducere erau : Adunarea Generală, Consiliul si Secretariatul permanent.

Adunarea Generală era formată din reprezentanţii statelor membre, care deţineau un singur vot,

şi se intruneau in sesiuni ordinare anual, in luna septembrie sau ori de cate ori era nevoie, in

sesiuni extraordinare. Consiliul era organul executiv format din 5 membri permanenţi şi 4

nepermanenţi. Secretariatul era compus din funcţionari internaţionali, membri ai statelor

componente. Sediul Societăţii Naţiunilor a fost stabilit la Geneva, unde funcţionau şi principalele

organisme14.

10 Charles Seymour, Woodrow Wilson and the World War A Chronicle of Our Own Times, Yale University press, 1921, p. 29.11 Bendiner Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975, p. 90.12 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 38. 13 Mihai Iacobescu, op. cit., p. 44.14Ionel Fănel Calea, Organizația Națiunilor Unite între trecut și prezent, 2010, pp. 7-8.

4

La finalul Conferinței de la Paris însă, oricât de mult a încercat, Woodrow Wilson nu a

ajuns la o dreptate supremă, iar imaginea celor 14 puncte nu a reprezentat nici pe departe idealul

celor care au stat la masa tratativelor. Nu au fost luate garanții solide în privința dezarmării, decât

în privința Germaniei, lucru deloc agreeat de președintele american, care avea în gând o

dezarmare generală15.

În plus, ceea ce susținea Wilson era foarte ambiguu și lăsa loc intrebărilor: după ce

criterii erau divizate națiunile în "civilizate" și "necivilizate". Care erau statele în care te puteai

încrede? Dacă Liga urma să fie universală, de ce definitivarea pactului o faceau doar "guvernele

asociate"? Controversele au apărut mai ales în problemele de fond: puterea ce trebuia atribuită

Ligii, garanțiile acordate statelor membre, obligațiile asumate de către acestea, căile de prevenire

a războiului. Franța împreună cu statele mici și mijlocii doreau o organizație solidă, înzestrată cu

atribuții precise și forță militară internațională (idee susținută cu înverșunare de Franța, care nu

concepea ca o organizație menită să păstreze pacea sa nu poată interveni forțat în cazul unui atac

german16). De partea cealaltă, Marea Britanie și Statele Unite elaboraseră deja proiectul unei

organizații elastice, generale, bazate pe opinia publică și pe forța morală.

În problema sancțiunilor, Wilson era mai ales pentru cele economice și financiare.

Delegația engleză, nedorind ca măsurile economice sa-i afecteze uriașul imperiu, doreau ca

sanctiunile să fie de ordin moral, iar Franța împreună cu statele mici și mjlocii preconizau un

ansamblu de sancțiuni variate, inclusiv militare. Această problemă a sancțiunilor a fost rezolvată

printr-un compromis: erau obligatorii sancțiunile economice și financiare, care se hotărau în

consiliu cu o majoritate de 2/3 din voturi, iar măsurile militare urmau să fie utilizate numai în

cazuri speciale, iar votul trebuia să fie unanim17.

Pactul Ligii Națiunilor conținea 26 de articole și o anexă cu lista celor 32 de state

fondatoare, precum și alte 13 țări invitate să adere. Prin articolul 1 erau desemnate organele

conducătoare: Adunarea Generală, Consiliul, secretariatul Permanent și atribuțiile acestora. În

articolul 8 se făcea referire la necesitatea reducerii armamentelor naționale, în funcție de situația

geografică și condițiile speciale ale fiecărei țări, până la minimum necesar pentru ordinea internă.

În articolele 11-17 se indicau mijloacele și procedeele aplicabile în cazul unor conflicte: folosirea

arbitrajului, ruperea legăturilor economice, financiare și a oricăror raporturi cu statul care se va

15 Charles Seymour, op. cit., p. 89.16 Henry Kissinger, op. cit., p. 203.17 Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 40-43.

5

găsi vinovat de încălcarea pactului. Toate tratatele internaționale încheiate în viitor de statele

membre trebuiau înregistrate la Geneva și date publicității, dorindu-se astfel desființarea

diplomației secrete18.

Liga avea însă să piardă teren pe scena internațională chiar la înființare. În iulie 1919,

Wilson s-a prezentat în fața Senatului cu Tratatul de la Versailles și cu Pactul Ligii Națiunilor,

opoziția a cerut deschiderea unei anchete pentru clarificarea situației. Din cauza faptului că

pierduse contactul cu America în timpul șederii sale îndelungate în Europa, Wilson a pierdut

treptat suportul opiniei publice. Președintele a întreprins o campanie de propagandă, însă fără

succes. Senatul respinge la 19 noiembrie 1919 ratificarea documentelor, iar victoria

republicanilor din anul 1920 a însemnat înlăturarea definitivă a internaționalismului lui Wilson19.

Rămase fără suportul american, Marile Puteri ale Europei se văd nevoite să își

construiască propriul sistem de securitate, să continue singuri în mod paradoxal, o idee care nu

au acceptat-o decât la nivel declarativ. S-a apreciat apoi de către istorici că refuzul Statelor Unite

de a intra în Liga Națiunilor a compromis Tratatul de la Versailles, lăsând în mâna Marii Britanii

și a Franței o organizație pe care nu erau capabile să o conducă. Atât Marea Britanie cât și Franța

porneau pe un drum nou, încercând să consolideze un bloc defensiv care să asigure siguranța pe

continet. Rămasă fără aliatul rus, Franța va dori să creeze un „cordon sanitar” în Europa

Răsăriteană20.

Noile state naționale care au alcătuit „cordonul sanitar” aveau, în ochii francezilor, o

funcție importantă: fiind după cum am spus, subtitut pentru aliații ruși, acestea erau mai puțin

schimbătoare și independente, mai de încredere și mai respectabile. Însăși Clemenceau susținea

că „cea mai fermă garanție împotriva agresiunii germane este că în spatele Germaniei, într-o

poziție strategică excelentă, se află Cehoslovacia și Polonia”21.

Retragerea americană nu a fost însă totală. Chiar dacă nu au ratificat Tratatul de la

Versailles, americanii doreau o Europă pașnică cu o economie stabilă. Economia europeană de

după război a fost refăcută și cu ajutor din partea Statelor Unite, iar la lungile discuții referitoare

la dezarmare au participat în continuare și reprezentanți americani. Fără participarea Statelor

18 The Treaty of Peace between the Allied Powers and Germany, London, Printed and published by His Majesty’s Stationery Office, 1919, format electronic pe http://foundingdocs.gov.au/resources/transcripts/cth10_doc_1919.pdf, accesat la 12. 12. 2012.19Mihai Iacobescu, op. cit., pp. 49- 51. 20 Henry Kissinger, op. cit., pp. 209-211.21 A.J.P. Taylor, op. cit., p. 41.

6

Unite însă, era greu de crezut că o Europă imperialistă se poate schimba peste noapte. Lumea

trebuia să ajungă să recunoască necesitatea cooperării lumii în locul conflictului, și să înțeleagă

că reconstrucția lumii nu putea fi asigurată prin sistemul alianțelor și contra alianțelor, care

excludea ideea dreptului ca fundament al relațiilor între popoare22.

Ajungem astfel să tragem concluzia că o pace si un sistem de securitate colectiv nu

trebuia impus, ci mai degrabă acceptat în unanimitate. Liga Națiunilor s-a vrut a fi un sistem de

cooperare între state, însă după retragerea americană, s-a plecat pe o direcție greșită. Prin

„securitate” s-a înțeles siguranța propriului teritoriu, iar sistemul de alianțe de după război a fost

gândit în interes propriu de către Marile Puteri, iar celelalte state membre aderau mai degrabă la

interesele acestora decât la o pace comună. S-a crezut în eficacitatea ei, însă doar dacă era

condusă după voința Marilor Puteri.

Astfel, diferențele de viziune pe care le aveau Woodrow Wilson și liderii europeni asupra

organizării lumii, și-au lăsat amprenta și după încheierea păcii. Ideile imperialiste ce domneau în

Europa nu puteau fi schimbate peste noapte, iar președintele american nu a obținut nici pe

departe ceea ce și-a propus. Pentru ca Liga să fie o organizație viabilă, europenii trebuiau să

creadă cu adevărat în ideile pe care aceasta le promova pe hârtie. Sancțiunile economice păreau a

fi insuficiente, iar în lipsă de alte măsuri, Liga nu mai apărea ca o instanță supremă

internațională, cel puțin în fața unui stat puternic. Cu toate astea însă, Liga Naținilor, a fost ceva

credibil și dătător de speranțe în primii ani postbelici, iar ca idee de început, a reprezentat o

treaptă importantă în evoluția relațiilor internaționale, Cel mai mult au avut de câștigat de pe

urma Ligii statele mici, având ocazia să-și dezvolte relațiile internaționale într-un mediu propice.

Bibliografie:22 Virgil Madgearu, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, Extras din volumul „Politica externă a României”, București, Cultura Națională, p. 26.

7

Bendiner, Elmer, A time for Angels. The Tragicomic History of League of Nations, New York, 1975.

Calea, Ionel Fănel, Organizația Națiunilor Unite între trecut și prezent, 2010.

Ciupercă, Ioan, Autodeterminarea - trăsătură fundamentală a istoriei Europei la sfârșitul Primului Război Mondial, în Marea Unire din 1918 în context european, coordonator Ioan Scurtu, București, Editura Enciclopedică/Academiei Române, 2003.

Farmer, Alan, Marea Britanie: politica externă și colonială 1919-1039, București, Editura All, 2000.

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor 1919-1929, Bucureşti, 1988.

Kant, Immanuel, Spre pacea eternă, traducere de Rodica Croitoru, Ediția a 2-a revăzută și adăugită, București, Editura All, 2008.

Kissinger, Henry, Diplomația, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, București, Editura All, 2002.

Madgrearu, Virgil, Imperialismul economic și Liga Națiunilor, Extras din volumul „Politica externă a României”, București, Cultura Națională.

Seymour, Charles, Woodrow Wilson and the World War A Chronicle of Our Own Times, Yale University press, 1921.

Taylor, A.J.P., Originile celui de-al doilea război mondial, Iași, Polirom, 1999.

The Treaty of Peace between the Allied Powers and Germany, London, Printed and published by His Majesty’s Stationery Office, 1919

.

8

9