Titular : Chiurtu

Claudiu-Andrei

-SUPORT DE CURS-

LIMBAJ JURNALISTIC/PRESĂ SCRISĂ

COMUNICAREA CA INTERACŢIUNE SOCIALĂ

1.1. CHESTIUNI METODOLOGICE

Comunicarea reprezintă un domeniu care se regăseşte în întreaga societate. Mai mult,

dezvoltarea tehnologiei de transmitere a informaţiei se desfăşoară într-un ritm alert, iar actul

comunicaţional reprezintă interacţiunea umană din viaţa de zi cu zi.

Rolul teoriei comunicării în cadrul ştiinţelor umaniste din lumea contemporană este esenţial.

Factorii economici, politici şi culturali au fost cei care au generat o analiză detaliată a proceselor de

comunicare din viaţa socială. Mai mult, în „secolul comunicării” suntem martorii unui proces de

globalizare mediatică, ceea ce face ca domeniul comunicării să-şi piardă delimitările, îndreptându-se

către discipline precum pragmatică, semiotică, sociologie, teoria culturii, psihologia de masă.

Paleta de semnificaţii ale conceptului de comunicare este extrem de largă şi acest lucru

permite utilizarea lui în diverse domenii: biologie (comunicarea între celule), neurologie (comunicarea

creierului cu alte organe), informatică (comunicarea om-calculator), lingvistică (comunicare prin

vorbire), sociologie (comunicarea în societate).

Etimologia cuvântului comunicare are la bază latinescul communicare (= a face comun, a

fi în relaţie cu). Termenul îşi face apariţia pentru prima dată în limba franceză, în secolul al XIV-lea,

având înţelesul de „comuniune”, „împărtăşire”, „participare”. La începutul secolului al XVII-lea,

termenul de „comunicare” devine sinonim cu cele de „acces”, „trecere”. Acest lucru a fost generat de

o puternică dezvoltare a căilor de comunicaţie (drumuri, şosele, canale, mijloace de transport).

Datorită dezvoltării instrumentelor moderne de comunicare (trenul, telegraful) generate de progresele

tehnologice ale secolului al XIX-lea, termenul primeşte un nou sens, acela de „transmitere”, care se

impune treptat. Însă abia în secolul XX termenul a fost asociat mijloacelor de informare în masă.

O primă definiţie a comunicării ar putea fi aceea că ea permite stabilirea unei relaţii între

persoane, între obiecte sau între persoane şi obiecte. Ea desemnează fie acţiunea de a comunica,

fie rezultatul acestei acţiuni (Bertrand 2001:18). Ceea ce se comunică ţine fie de informaţia

materială (documente, date), fie de imaterial (idei, gânduri, sentimente). Transmiterea şi schimbul de

informaţii sunt realizate printr-un sistem de semne şi necesită prezenţa unui emiţător, a unui mesaj

şi a unui receptor.

Actul comunicaţional poate avea loc la mai multe niveluri şi în diverse contexte şi situaţii. Se

fac trei distincţii majore, şi anume:

comunicarea verbală / non-verbală;

comunicarea intrapersonală / interpersonală;

comunicarea de grup / comunicarea de masă.

Comunicarea verbală este cea care foloseşte vorbirea şi scrierea.

Comunicarea non verbală are la bază gesturile, mimica ce ţin de limbajul trupului şi

care traduc emoţiile şi reacţiile noastre.

Comunicarea intrapersonală are loc la nivelul introspecţiei, al dialogului cu sinele.

Comunicarea interpersonală presupune existenţa a cel puţin două persoane care

realizează un schimb informaţional şi funcţionează între un număr mic de indivizi (cerc

restrâns), având rezultate cu atât mai favorabile, cu cât legătura dintre persoanele

implicate în acest proces este mai strânsă.

Comunicarea de grup este un tip de comunicare interpersonală, care se extinde la un

număr mai mare de indivizi. În acest caz, gradul de implicare a participanţilor variază, unii

fiind activi, iar alţii manifestând pasivitate.

Comunicarea de masă este dată de faptul că un emiţător (individual sau colectiv)

difuzează mesaje cu ajutorul unui dispozitiv tehnic (text tipărit, ecran, microfon) spre unul

sau mai mulţi receptori.

Plecând de la definiţia comunicării, care înseamnă transmitere de informaţii de la un

emiţător spre un receptor, se impun câteva considerente privitoare la etimologia şi evoluţia

termenului de informaţie.

Cuvântul „informaţie” este derivatul verbului „a informa”, care provine din latinescul

informare (= a da o formă). Termenul a apărut în secolul al XIII-lea şi a fost utilizat mai ales în

domeniul dreptului, fiind sinonim cu „anchetă cu depoziţia scrisă a martorilor”. În preajma Revoluţiei

Franceze şi o dată cu apariţia primelor gazete, termenul de informaţie primeşte şi accepţiunea de „a

(se) informa, a căuta date”. În secolul al XIX-lea, când revoluţia industrială generează o dezvoltare

bruscă a presei scrise, sensul termenului este acela de „a face public, a aduce oamenilor la cunoştinţă

ceva”.

Apariţia radioului şi a televiziunii au generat termenului accepţiunea pe care o are în prezent.

Informaţia este, aşadar, o entitate specifică, este o componentă esenţială a procesului

comunicaţional. Ea reprezintă un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri), care se transformă prin

procesul de comunicare şi generează noi semnificaţii şi interpretări.

Comunicarea reprezintă fundamentul structurilor sociale, după cum afirma omul de ştiinţă

Paul Watzlanick, care definea comunicarea drept „condiţia sine qua non a vieţii omeneşti şi a ordinii

sociale”. Alţi autori privesc procesul comunicaţional ca fiind o premisă funcţional necesară pentru

orice sistem social, precum şi un proces social de bază. Astfel, societatea poate fi definită ca fiind

sistemul format din toate trăirile şi acţiunile comunicate. Sistemele sociale se pot alcătui şi pot dăinui

doar dacă persoanele care le definesc sunt legate unele de altele prin comunicare, căci acţiunile

comune ale indivizilor au la baza lor participarea la semnificaţie, care este transmisă prin mesaje

comunicaţionale. „Comunicaţia” nu înseamnă doar „comunicare”, ci şi „comunitate, participare”

(Kunczik 1998:12). Astfel, noţiunea de „comunicare” devine una „de organizare”, deoarece actul

comunicaţional reprezintă o premisă pentru acţiunile organizate.

Pentru definirea conceptului de comunicare, unii autori consideră că există sinonimul

„interacţiune”, deoarece, în procesul comunicaţional, funcţionează mecanismul de declanşare a unei

reacţii. Conceptele de „comunicare” şi „comportament” au, din această perspectivă, acelaşi înţeles,

iar „interacţiunea” reprezintă desfăşurarea alternativă de comunicaţie în relaţiile interpersonale.

Transmiterea şi perceperea mesajului individual constituie, în acest caz, procesul de comunicare.

Alţi autori sunt de părere că interacţiunea şi comunicarea reprezintă două procedee total

diferite, deoarece interacţiunea trimite la caracteristici pur formale, în timp ce comunicarea se

referă la aspecte de conţinut.

Alte definiţii ale conceptului trimit la procesul de transfer informaţional. Comunicarea

reprezintă un transfer de informaţii, un proces prin care informaţiile sunt transmise de la un emiţător

către un receptor, iar condiţia fundamentală pentru o bună funcţionare este dată de recepţia corectă

2

a mesajului. Acţiunea de „receptare” a mesajului a generat, pentru sociologi, o nouă percepţie asupra

comunicării. Pentru cei care se ocupă cu studiul psihologiei maselor şi al relaţiilor interumane,

succesul sau efectul transmiterii unei informaţii este esenţial în alcătuirea procesului comunicaţional.

Mai mult, „receptarea” mesajului generează, la rândul său, o modificare de comportament, ca rezultat

al perceperii şi asimilării informaţiei transmise în acest scop. Aşadar, din această perspectivă, orice

schimb informaţional, bazat pe simboluri şi care nu provoacă modificări comportamentale, nu poate fi

numit comunicare. Spre exemplu, o discuţie fără încărcătură de semnificaţie, o oră neinteresantă de

şcoală nu reprezintă procese comunicaţionale, deoarece nu provoacă în mod direct o schimbare

comportamentală.

Sociologul german Max Weber defineşte comunicarea ca pe o acţiune socială: „A acţiona

numim un comportament uman (indiferent dacă este o activitate externă sau internă, o suferinţă sau

o omisiune) dacă şi în măsura în care cel sau cei care acţionează leagă de aceasta un sens subiectiv.

Acţiune socială numim acea acţiune în cadrul căreia sensul înţeles de cel sau de cei care acţionează

se referă şi la comportamentul altora, orientându-se în desfăşurare după efectul acestuia” (Weber

1964, apud. Kunczik 1988:14). Un comportament lipsit de sensul său subiectiv (gesturi şi mişcări

necontrolate, acţiuni exercitate sub hipnoză, somnambulismul) nu poate fi numit acţiune. De

asemenea, nu orice acţiune este una de tip social, deoarece ea nu se răsfrânge în comportamentul

altora (spre exemplu, lectura cărţilor poate fi o acţiune simultană, însă este una de tip individual, care

nu atinge alte sfere comportamentale şi nu acţionează în nici un fel asupra lor). Din definiţia dată de

Weber comunicării reiese că interacţiunea şi comunicarea reprezintă două tipuri de acţiuni

sociale. Termenul care are sfera de referire mai largă este cel de interacţiune, acesta fiind înţeles

ca sinonim pentru acţiunea socială, în timp ce comunicarea reprezintă o interacţiune sau o acţiune

socială care are loc cu ajutorul unor simboluri.

Procesul comunicării constă în transferul de sensuri dintre partenerii sau actanţii comunicării.

Din această perspectivă, comunicarea reprezintă un act comportamental care, din prisma

emiţătorului, are ca scop principal transmiterea de mesaje, cu ajutorul unor simboluri, către una sau

mai multe persoane. Pornind de la această definiţie a comunicării, se impun câteva precizări:

procesul comunicaţional trebuie stabilit prin crearea unei „punţi de legătură” între indivizi;

trebuie să existe, deci, dorinţa de comunicare;

„comunicarea” la nivel intrapersonal (meditaţii, convorbiri cu sinele) nu reprezintă un real

act comunicaţional, deoarece este total lipsită de acţiune socială; cu toate acestea, există

teorii care susţin că dialogul interior sau introspecţia reprezintă o formă prin care omul

comunică cu sine însuşi;

corectitudinea acţiunii de „receptare” a mesajului nu reprezintă o condiţie esenţială

pentru existenţa procesului comunicaţional.

Un alt aspect important în procesul comunicării, care este văzut în corelaţie cu acţiunea

socială, este dat de transmiterea neintenţionată de informaţii. Aceasta poate conţine o încărcătură de

semnificaţii pe care receptorul le descifrează împreună cu mesajul primit. Astfel, mimica, gestica

reprezintă elemente ale comunicării non verbale şi sunt informative pentru receptorul care le

decodifică şi le interpretează, atribuindu-le un sens clar. Această trăsătură a comunicării nu trimite în

nici un fel la conceptul de acţiune socială, care are o încărcătură subiectivă. Astfel, o altă definiţie a

comunicării este aceea că „ea cuprinde interacţiunea cu ajutorul unor simboluri şi transmiterea

neintenţionată de informaţii prin cel care comunică, interpretată ca fiind informativă de către un

observator” (Kunczik 1998:15).

1.2. MODELE COMUNICAŢIONALE

3

Fenomenul de comunicare a generat, în studierea sa de către specialişti, diverse modele

comunicaţionale, reprezentate sub forma unor scheme simplificatoare, care încearcă să descrie şi

să analizeze modalităţile în care mesajul este transmis şi perceput, precum şi felul în care se operează

cu simbolurile. Modelul comunicaţional reprezintă o descriere teoretică şi este însoţit de o schemă

sistematică şi simplificată, care are ca scop redarea cu exactitate a modului în care este perceput şi

analizat procesul comunicării.

Cele patru teorii ale comunicării, care vor fi prezentate în continuare, reprezintă un punct de

referinţă pentru observarea progreselor care au avut loc în procesul de înţelegere a comunicării, de-a

lungul timpului. De asemenea, aceste teorii sunt foarte reprezentative pentru ilustrarea unei

diversităţi de explicaţii care au fost propuse în ultimii cincizeci de ani.

1.2.1. Modelul liniar al lui Harold D. Lasswell (1948)

Lasswell este unul din primii cercetători care a încercat să descrie actul de comunicare sub

forma unui model universal. Schema sa explicativă a devenit „modelul liniar al comunicării”. În

această concepţie, comunicarea este stabilită mereu în acelaşi sens, plecând de la emiţător către

receptor. Aşadar, transmiterea mesajelor este unidirecţională, iar receptorul este perceput ca fiind un

element pasiv. După părerea lui Lasswell, procesul de comunicare poate fi redus la cinci întrebări

esenţiale (inspirate din întrebările folosite de Aristotel şi Quintilian, pentru a-i forma pe oratori: cine?,

ce?, cum?, când?, unde?, de ce?, cu ce mijloace?). Astfel, „modelul liniar al comunicării” elaborat de

Lasswell este următorul1:

întrebarea cine? trimite la emiţător şi la studiul factorilor care generează şi motivează

procesul comunicaţional; totodată, această întrebare conduce la o analiză de profil în ceea

ce priveşte emiţătorul şi statutul acestuia;

întrebarea ce zice? vizează mesajul propriu-zis, trimiţând la o analiză de conţinut;

întrebarea cum? se raportează la mijlocul de comunicare aflat în calitate de canal de

transmitere a informaţiilor şi presupune analizarea funcţionării acestuia;

întrebarea cui? corespunde receptorului şi generează analiza principalelor caracteristici

ale acestuia;

întrebarea cu ce efect? ajută la înţelegerea şi perceperea influenţei pe care mesajul o

răsfrânge asupra receptorului.

Cu toate acestea, schema lui Lasswell limitează comunicarea la un proces de persuasiune ce

nu ţine seama de context şi de fenomenul de feed-back.

1.2.2. Modelul liniar al lui Claude Elwood Shannon (1948)

1 Jean-Claude, Bertrand, 2001, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom

CINE ?(Emiţătorul)

Analizade profil

CE ZICE ?(Mesajul)

Analizaconţinutului

CUM ?(Canalul)

Analiza canalelorde comunicare

CUI ?(Receptorul)

Analizapublicului

CU CE EFECT ?(Efectul)

Analizaefectelor

4

Un alt model de comunicare a fost elaborat de matematicienii Claude Shannon şi Warren

Weaver în 1949 şi a fost cel mai influent dintre toate modelele comunicaţionale care au fost furnizate

ulterior. Acest model este bazat pe statistica matematică, iar simplitatea şi claritatea lui au relevat

comunicarea ca pe un proces liniar, care are lor în mai multe etape: o sursă de informare, un mesaj,

un emiţător, un canal, un receptor şi un destinatar. Schema comunicării din acest model este

următoarea:

În acest model comunicaţional, actul comunicării este perceput ca fiind linear şi având un

singur sens. Spre exemplu, în cazul unei convorbiri telefonice, persoana care vorbeşte şi comunică

reprezintă sursa de informare, care transformă un mesaj printr-un transmiţător (telefonul) în

semnale (impulsuri electrice) şi le transportă printr-un canal (linie telefonică) către un receptor (din

nou telefonul), care retransformă semnalele primite într-o formă inteligibilă.

În situaţia în care există o convorbire sau o discuţie, sursa de informare este creierul

vorbitorului, iar obiectul comunicării îl reprezintă de creierul ascultătorului. Emiţătorul este dat de

aparatul vorbitor, iar receptorul reprezintă aparatul auditiv; canalul de transmitere se regăseşte în

aerul aflat în vibraţie.

Modelul comunicaţional elaborat de Shannon şi Weaver are ca idee de bază necesitatea

existenţei unui emiţător pentru sursa de informaţie. Acest lucru generează condiţia unei reorganizări a

mesajului prin codificare, pentru a fi adaptat la canalul de transmitere. Decodificarea (re-

transformarea) mesajului într-o formă inteligibilă este efectuată de către receptor şi are la bază un

proces de codificare-decodificare, ce presupune existenţa unui sistem comun de coduri, atât pentru

sursa informaţională (emiţător), cât şi pentru ţinta mesajului (receptor). Sursa de bruiaj este cea care

poate diminua, mai mult sau mai puţin, recepţia unor semnale. Ea poate să apară pe canalul

sistemului informaţional şi nu este obligatoriu să reducă decodarea, deoarece, în sistemul

informaţional care este limba, există mereu un surplus de informaţii, numit redundanţă. Această

proprietate a limbajului bazată pe un surplus de reguli este cea care permite funcţionarea comunicării

chiar şi în condiţii care complică recepţia mesajului.

O trăsătură „negativă” a acestui model comunicaţional prezentat ar putea fi generată de lipsa

sau ignorarea reciprocităţii în actul comunicării. Lipsa, din schema comunicării, a semnului de

reversibilitate ar putea crea impresia că procesul comunicaţional începe dintr-un punct şi se termină

în altul. În realitate, în relaţiile interpersonale, actul comunicării are o orientare circulară, deoarece

emiţătorul şi receptorul îşi inversează permanent rolurile (aceasta este premisa esenţială pentru

constituirea unui dialog).

1.2.3. Modelul concentric al comunicării – al lui Ray Hiebert, Donald Lingurait şi Thomas

Bohn – Modelul HUB (1974)

În anii ‘70 a fost lansată teoria conform căreia procesul de comunicare nu se reduce la o

schemă liniară simplă, deoarece legăturile dintre emiţător şi receptor sunt mult mai complexe.

Sursă de informaţie

Transmiţător Canal Receptor Ţintă

Sursă de bruiaj

Mesaj

(emiţător)

Semnal

Interferenţă

Semnalul care soseşte

Mesaj

5

Modelul HUB ilustrează dezvoltarea comunicării de masă, descriind-o ca pe un ansamblu de

elemente concentrice implicate într-o dinamică de acţiuni şi reacţii. Aşa cum o piatră aruncată într-un

lac provoacă o serie de cercuri concentrice în undele apei, la fel şi un mesaj emis de un comunicator

se extinde treptat, cuprinzând în „undele” sale întreaga audienţă. În această schemă, mass-media

este identificată ca situându-se în mijlocul procesului, deoarece reprezintă canalul cel mai important

de transmitere a unui mesaj.

Astfel, în prima fază a comunicării, emiţătorul (spre exemplu redacţia unui ziar sau jurnaliştii)

se află la începutul acestui proces. Mesajele sale trec prin diferite stadii de codare (intitulate coduri) şi

sunt alcătuite din informaţii scrise sau audio-vizuale. Înainte ca aceste informaţii să fie difuzate, ele

sunt „filtrate” de către aşa-numiţii „controlori” (= gatekeeper-i), adică de către profesionişti care

selectează informaţia esenţială. Mesajele astfel „prelucrate” sunt emise de mass-media către publicul

receptor.

A doua fază a procesului comunicaţional este cea în care actul propriu-zis al comunicării este

reglat de anumite grupuri de presiune sau diverse instituţii (spre exemplu, serviciile unui minister),

care au o influenţă asupra mass-mediei, afectând, în acest mod, conţinutul şi puterea de transmitere

ale mesajelor.

A treia etapă a comunicării este dată de momentul în care mesajele ajung la publicul-receptor,

provocând anumite efecte (formarea unor opinii, simpatii, antipatii).

O componentă aparte a procesului comunicaţional prezentat în Modelul HUB este zgomotul

(perturbări semantice, de sunet sau de imagine).

În comparaţie cu modelul liniar al comunicării, cel circular este reprezentat într-o formă mai

bogată şi mai complexă, cu toate că ignoră contextul în care are loc comunicarea.

1.2.4. Modelul interactiv al comunicării (anii ’90)

Acest tip de model s-a impus în anii ’90, deoarece s-a ajuns la concluzia că tipul de

comunicare mediatizată corespunde unei dinamici şi nu unei stări.

Cercetările sociologilor au relevat faptul că, în procesul de comunicare dintre mass-media şi

marele public, există o interacţiune constantă între text (un articol de ziar, o emisiune televizată

sau radiofonică), text care e codat într-un anumit fel şi cititor (sau telespectator, ascultător radio),

care îl decodează în diverse moduri, în funcţie de nivelul de cultură, gradul de pregătire şi capacitatea

de percepţie.

Astfel, modelul interactiv al comunicării trece de la linie la cerc, relevându-se circularitatea

procesului. Rolurile emiţătorului şi receptorului se pot schimba între ele, căci emiţătorul (sau sursa)

difuzează mesajul către receptorul care poate deveni, la rândul său, emiţătorul (o nouă sursă) ce

retransmite mesajul către primul emiţător (devenit acum receptor).

1.3. CARACTERISTICI ALE COMUNICĂRII

Din definiţiile procesului de comunicare prezentate mai sus, se pot extrage principalele

caracteristici ale comunicării, şi anume:

comunicarea se realizează prin limbajul uman, acesta fiind atât verbal, cât şi non-

verbal;

un emiţător (E) intenţionează să transmită o informaţie cuiva (acesta din urmă devine

actant al comunicării şi, în această situaţie, se transformă în receptor (R)) şi, în acest

scop, foloseşte un cod de semne sau semnale care nu îi este străin receptorului şi codifică

informaţia. Aceasta din urmă circulă către receptor sub forma mesajului (care conţine

cuvinte, fraze) şi este decodificată;

6

comunicarea este cu atât mai corectă şi mai eficientă, cu cât există o congruenţă între

sensul cuvântului vizat de emiţător şi sensul construit de receptor;

o condiţie esenţială pentru realizarea comunicării este dată de existenţa unui bagaj de

cunoştinţe comun (denumit de autorii americani background information) pentru

emiţător şi pentru receptor ;

pentru o bună funcţionare a procesului comunicaţional este necesară atribuirea, de

către emiţător, a unui principiu (the role taking principle) prin care acesta îşi asumă şi

rolul de receptor;

principiul competenţei şi cel al performanţei în emiterea mesajului reprezintă principalele

caracteristici pentru o bună comunicare;

actul comunicaţional se petrece într-o situaţie concretă, care poartă numele de context

(Slama-Cazacu 2000:32); contextul explicit este generat de organizarea expresiei

emiţătorului în procesul codării şi de oferirea unor repere clare care să ajute la decodarea

mesajului, iar contextul implicit reprezintă situaţia în care receptorul percepe mesajul, îl

înţelege şi îl interpretează, după cum rezultă din schema nivelurilor contextuale, elaborată

de Tatiana Slama-Cazacu2:

2 Tatiana, Slama-Cazacu, 2000, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Editura Polirom, p.46

7

Context explicit

Context extralingvistic

Context lingvistic (verbal)

Context total

Context implicit (mediul social-istoric, situaţia fizică,

coordonate ale interlocutorilor)

orice abatere a emiţătorului de la respectarea contextului implicit aduce cu sine

deteriorarea actului comunicaţional;

folosirea, de către emiţător, a unor bariere lingvistice duce la conturarea unor distorsiuni

în procesul comunicării;

actul comunicaţional este corect şi complet dacă există3:

condiţia deschiderii către dialog;

adaptarea la partener şi la bagajul său de cunoştinţe;

scopul comunicării;

credibilitatea comunicării (dată de corectitudinea informaţiilor transmise);

principiul politeţii;

comunicarea poate fi reprezentată în următorul model:

O altă schemă a comunicării a fost elaborată de cercetătorii Brown şi Frezer. Astfel,

comunicarea poate fi structurată în următorul model:

3 Elena, Dragoş, Curs de pragmatică, anul I, Jurnalistică

8

Situation = situaţie

Scene = context Participants = participanţi

Setting = cadrul spaţio-temporal

Purpose = scop

E R (cu schemasa proprie)

preexistent, anterior acţiunii

EmiţătorInformaţie

Codare

Context

Mesaj(cod)

Informaţie

Decodare

Receptor

de moment, imediat

Astfel, din această schemă a comunicării deducem faptul că există mai multe categorii de

receptori, în funcţie de modalitatea prin care se transmite informaţia şi de încărcătura mesajului

receptat. Receptorii care aparţin unui grup comunicaţional participă la procesul comunicării şi, pe

lângă faptul că decodifică informaţia primită, transmit, la rândul lor, mesaje, stabilind, în acest mod,

reversibilitatea actului comunicaţional. O altă categorie de receptori este constituită de martorii

excluşi la modul fizic din schimbul comunicaţional (= bystanders), dar care participă, în sens pasiv, la

procesul de comunicare. Este, spre exemplu, cazul marelui public-receptor (cititorii sau

telespectatorii), de a căror prezenţă emiţătorul este perfect conştient (over hearers). În momentul

codificării mesajului, emiţătorul este obligat să ţină seama de fondul comun de cunoştinţe al

receptorilor din categoria over hearers, ignorând, astfel, bagajul cognitiv al altor indivizi care, în

anumite contexte, devin şi ei receptori pentru acelaşi cadru comunicaţional. Aceşti „ears droppers” nu

sunt altceva decât receptorii-intruşi, de prezenţa cărora emiţătorul nu este conştient (este cazul

copiilor care urmăresc o emisiune televizată destinată adulţilor).

Cu toate că limba reprezintă principalul mijloc prin care se realizează comunicarea, aceasta

din urmă poate avea loc şi pe cale non-verbală. În cadrul unei comunicări non-verbale, un rol esenţial

este deţinut de aşa-numitele elemente para-lingvistice (mimică, gesturi, intonaţii, tonalităţi şi

modulări ale vocii, ezitări, repetiţii, bâlbâieli etc.). Interpretarea şi analiza comunicării non-verbale se

bazează pe experienţă, aceasta fiind „reproiectată” către emiţător.

Procesul comunicării non-verbale este cu atât mai eficient, cu cât experienţa comună a

partenerilor de comunicare este mai mare şi cu cât suprapunerea sistemelor de coduri utilizate de

fiecare în parte e mai mare.

9

Receptor

Addressed recipients(destinatari direcţi) Overhearers

Ratified participants(cei care aparţin grupului

comunicaţional)

Bystanders (cei care sunt excluşi din schimbul comunicaţional

Unaddressed recipients(destinatari indirecţi) Earsdroppers

LIMBAJUL, ESENŢĂ A COMUNICĂRIIŞI PRINCIPALELE SALE FUNCŢII

2.0. LIMBAJUL – ACT DE COMUNICARE

În actul comunicării, limbajul are un rol esenţial, fiind sistemul semantic ce înglobează coduri

specifice care vor fi „descifrate” de receptor. Marea eficienţă a limbajului în actul comunicării constă

în faptul că permite să se „acţioneze asupra noastră” prin „cuvinte” (Slama-Cazacu 2000:33). Această

acţiune este posibilă doar dacă limbajul este bine stăpânit în formele sale cele mai rafinate şi

structurate sau dacă se cunosc anumite „strategii” ale manipulării.

Cercetătorii au vorbit despre forţa potenţială imensă pe care limbajul o reflectă în psihologia

umană, iar această capacitate extraordinară a limbajului este cunoscută ştiinţific doar parţial, cu toate

că a fost intuită şi studiată de la începuturile omenirii. S-au emis chiar şi ipoteze oarecum fanteziste,

conform cărora limbajul a fost creat de indivizi mai puternici, care şi-au asumat rolul de lideri şi se

foloseau pentru a comanda, deci spre a-şi impune deciziile asupra celor mai slabi (Janet 1936, apud.

Slama-Cazacu 2000:36). În psihologie s-a vorbit mai ales despre reglarea şi coordonarea activităţilor

prin limbaj, iar sociologii au discutat despre concepte precum cele de persuasiune socială şi

manipulare, ambele realizate prin limbaj. Cercetătorii au relevat, în teoriile lor, faptul că limbajul

poate servi, în procesul comunicării, la diverse modalităţi de influenţare – prin îndrumarea educativă,

prin argumentare.

Ştiinţe precum lingvistica aplicată, socio-lingvistica, psihologia socială au dezbătut pe larg

conceptele de persuasiune şi de argumentare. Spre deosebire de argumentare, care este „un

demers prin care o persoană sau un grup încearcă să facă pe un auditor să adopte o poziţie, prin

argumente prin care să-i arate validitatea deciziei” (Oléron 1993, apud. Slama-Cazacu 2000:37),

persuadarea sau persuasiunea nu are un caracter atât de raţional. Persuasiunea prin comunicare

reprezintă „încercarea conştientă a unui individ de a schimba comportarea celuilalt sau a unui grup,

prin transmiterea unor mesaje sau încercarea de a schimba atitudinile, credinţele, valorile şi acţiunile

celor din jur” (Bettinghaus 1968, apud. Slama-Cazacu 2000:37).

Argumentarea generează anumite acţiuni în relaţia locutor-alocutor (sau vorbitor-

destinatar), iar acestea sunt:

* convingerea, şi anume arta de a învinge alocutorul cu propriile sale argumente;

* persuadarea, care apelează la sugestie şi la emotivitate pentru a-l determina pe receptor

să fie sigur de deciziile luate şi să fie convins de faptul că a fost independent în alegerea

făcută (Dragoş 2000:84).

S-au elaborat studii ştiinţifice care au ca temă principală manipularea prin limbaj

(manipulare care s-a desfăşurat, de-a lungul timpului, mai ales în domeniul social-politic). În lucrarea

intitulată Pragmalingvistica, J. Mey analizează limbajul şi manipularea în capitolul cu acelaşi nume,

definind manipularea ca pe o artă care îi face pe oameni să se comporte într-un anumit fel, fără ca

aceştia să ştie de ce o fac şi probabil acţionând chiar împotriva intereselor acestora (Mey 1993:296).

2.1. LIMBAJUL – DEFINIŢIE

Limbajul poate fi perceput ca fiind un sistem lingvistic mai mult sau mai puţin specializat în

redarea unui conţinut de idei care sunt specifice unei activităţi profesionale sau unor domenii socio-

culturale.

Aceste domenii sau profesii au propriile lor reguli de organizare în domeniul lingvistic ceea ce

generează o reducere substanţială a polisemanticii unor cuvinte. „Restricţiile” impuse de diferitele

10

sisteme devin un fel de „norme”, care „actualizează” limba. Acesta este principalul motiv pentru care

limbajul (de orice fel ar fi el) nu reprezintă altceva decât limba căreia i se atribuie o anumită

destinaţie.

Având în vedere cele menţionate mai sus, se poate deduce că structura de ansamblu a limbii

se simplifică. Astfel, din limbajul exact, ştiinţific se va înlătura sinonimia sau alte figuri de stil, care duc

la un caracter ambiguu al textului.

O variantă a limbajului este dialectul sau graiul. Acesta se situează pe o treaptă social-

culturală de bază şi funcţionează ca modalitate locală de exprimare.

Pentru o mai bună înţelegere a acestor capacităţi ale limbajului pe care le-am amintit mai sus,

este necesară o detaliere a conceptului, pentru a urmări şi a analiza principalele elemente aflate în

structura sa.

2.1.1. STILUL – DEFINIŢIE

În momentul în care încercăm să comunicăm o idee, o opinie, nu facem altceva decât să

redăm, prin limbaj, un conţinut, utilizând diferite simboluri. Această redare a unui conţinut reprezintă

expresia, iar stilul este strict legat de expresie. El poate fi definit ca fiind organizarea semnelor şi a

simbolurilor verbale (orale) şi derivate (scrise) în enunţuri, mesaje sau texte (Coteanu 1973:15).

Din această perspectivă, stilul nu se deosebeşte prea mult de limbă, indiferent de definiţia

celei din urmă. Limba poate fi definită ca fiind „ansamblul deprinderilor de exprimare verbală dintr-o

comunitate umană cu o formaţie social-istorică precisă” sau „ca o schemă de relaţii dintre orice fel de

elemente utilizate pentru a comunica” (Coteanu 1973:15). Limba reprezintă însă atât schema, cât şi

însumarea deprinderilor verbale (la baza cărora se află schema).

Aşadar, asemenea limbii, stilul reprezintă un ansamblu de deprinderi verbale ce este folosit

într-o anumită comunitate umană având o anumită formaţie social-culturală. Stilul este, la rândul său,

schemă, deoarece relaţiile de structură din interiorul său sunt abstracte. Acestea, însă, formează

împreună tot un ansamblu al deprinderilor verbale.

Cu toate că există aproape aceleaşi tipuri de definiţie atât pentru limbă cât şi pentru stil, se

impune însă o precizare: stilul există doar în limbile naturale, în care raportul între semnele

utilizate şi ceea ce desemnează ele funcţionează şi se modifică, în funcţie de context. Dacă ar fi să

raportăm conceptul de stil la cel de limbă artificială, am constata că limba artificială este

construită în mod deliberat, prin utilizarea unor procedee matematice, deci este lipsită de stil. În

cadrul limbii artificiale, raportul dintre semnele utilizate şi ceea ce reprezintă ele este biunivoc, aşadar

interpretarea este doar una singură. Limba artificială nu are în componenţa sa expresii ambigue.

Stilul devine, astfel, o marcă a limbii naturale. Dacă aceasta din urmă conţine neapărat o schemă

prin care sunt redate, într-o formă abstractă, raporturile dintre elementele ce o compun, atunci stilul

poate fi definit ca o „variantă”, o „variabilă” sau „un derivat” al acestei scheme (Coteanu 1973:16).

Conceptul de derivat vizează, în accepţiunea sa lingvistică, un procedeu de formare a unor noi

cuvinte, prin modificarea unei baze, unei rădăcini la care sunt adăugate diferite morfeme, iar în

accepţiunea matematică, el desemnează un aspect „luat de modificarea funcţiei înseşi” (Coteanu

1973:16).

2.1.2. STILUL CA DEVIERE ŞI CA FUNCŢIE LINGVISTICĂ

Când stilul este perceput ca un fenomen asemănător unui derivat lingvistic, trebuie ţinut cont

de faptul că, datorită determinărilor interne şi externe ale limbii, inventarul general lingvistic

acţionează alcătuind unităţi de exprimare cu caracter particular. Când stilul este privit ca derivat al

11

unei funcţii (precum cea matematică), se va ţine seama de modalităţile de variaţie ale funcţiei

respective.

Din variatele definiţii ale conceptului de stil se poate observa că nu există diferenţă între

conceptele de stil al limbii şi stil al vorbirii. Cercetătorii au trasat însă două accepţiuni ale stilului:

stilul ca deviere (deoarece derivă din procesul alegerii faptelor lingvistice) şi stilul ca funcţie

lingvistică.

* În primul caz, stilul reprezintă o problemă lingvistică a textului literar şi intră în relaţie cu

normele limbii. Devierea sau abaterea în raport cu o anumită normă este înfăţişată sub

două aspecte esenţiale: – cel al cantităţii – şi în acest caz este vorba de o deviere

cantitativă;

– cel al calităţii, care

generează devierea calitativă sau gramaticalitatea (încălcarea unor reguli de sistem)

(Diaconescu 1974:229). Aceste două tipuri de devieri pot releva anumite caracteristici

lingvistice ale unor texte ce reprezintă anumite variante stilistice ale limbii.

* În al doilea caz, stilul intră în relaţie cu sistemul limbii. Se adoptă teoria conform căreia

acesta se realizează în variante, iar caracteristicile lor sunt determinate de diferiţi factori

extralingvistici, precum cei socio-culturali. Raportul dintre stilul limbii şi cel al vorbirii

nu este însă precizat.

2.1.3. ASPECTE CONCRETE ALE STILULUI

Referindu-ne la conceptul de stil (al limbii sau al vorbirii), vom puncta câteva aspecte

importante ale acestuia.

Un aspect concret, limitat şi particular al stilului îl reprezintă mesajul, care se caracterizează

prin câteva trăsături specifice:

* el reprezintă o sumă de propoziţii şi fraze coerente, integrate într-un tot unitar;

* are un început şi un sfârşit, spre deosebire de limbă şi de stil, care nu au desfăşurări finite

în timp;

* reprezintă concretizarea structurii lingvistice derivate numită stil (Coteanu 1973:16).

Din aceste trăsături se poate trage concluzia faptul că mesajul este coerent în conţinutul său

şi că are, în alcătuirea sa, o unitate de structură cu reguli de segmentare apropiate de cele care se

folosesc la descompunerea altor unităţi lingvistice.

Lungimea mesajului este variabilă, el cuprinzând de la un enunţ, până la o operă literară.

Mesajul reprezintă o unitate stilistică, nicidecum una gramaticală sau sintactică (Coteanu 1973:16).

Aşadar, o operă literară (roman, poezie, baladă, povestire, nuvelă) poate fi un mesaj, însă tot mesaj

poate fi şi o parte a operei literare, care are un conţinut coerent. În acest caz, opera se compune din

mesaje parţiale, fiecare dintre acestea constituind expresia ideilor din text.

Mesajele sunt de două tipuri: închise şi deschise. Cele închise împiedică dezvoltarea enunţului,

care rămâne, astfel, închis, nemaiputându-i-se atribui nici un nou sens. Mesajele deschise facilitează

atribuirea unor determinanţi ajungându-se, astfel, la lărgirea semnificaţiei enunţului.

Alături de mesaj, un alt aspect al stilului este dat de existenţa emiţătorului. Acesta poate fi

definit ca fiind orice obiect sau persoană capabile să transmită informaţii. În comunicarea verbală,

naturală, emiţătorul este o persoană care poate fi chiar creatorul mesajului. În sistemele moderne de

telecomunicaţie, emiţătorul este reprezentat de un obiect ce transmite informaţii.

Având dispoziţie de simetrie faţă de emiţător, receptorul este cel care interpretează,

„traduce” sau decodifică mesajul primit. Receptorul devine, în actul comunicării, un emiţător virtual,

aşa cum şi emiţătorul se transformă, la rândul său, într-un receptor virtual.

12

Codul reprezintă o altă trăsătură a stilului, care apare în limba naturală şi care are foarte

multe interpretări. El este alcătuit, la rândul său, din sub-coduri şi poate ajuta la formarea unor supra-

coduri (Coteanu 1973:18).

Canalul de transmitere este tot atât de important în procesul comunicării. În comunicarea

orală, canalul este aerul care prezintă perturbaţii datorită zgomotului.

13

2.1.4. CONCEPTUL DE STIL FUNCŢIONAL AL LIMBII

Conceptul de „stil funcţional al limbii” a fost schiţat la începutul secolului al XIX-lea în lucrările

lui W. von Humboldt (Diaconescu 1974:230). Având în vedere anumite particularităţi ale exprimării

lingvistice în diferite condiţii sau contexte ale comunicării, W. von Humboldt a distins câteva variante

funcţionale ale limbii. În acest fel, cercetătorul a emis teoria conform căreia poezia reproduce

realitatea în aspectele ei sensibile, opunându-se, ca fenomen lingvistic specific, prozei, care trimite la

sintagma de evoluţie intelectuală. Sfera prozei cuprinde limba conversaţiei, proza ştiinţifică şi proza

oratorică. Teoria emisă de Humboldt ar putea reprezenta un punct de plecare pentru teoriile de mai

târziu, care opun limbajul poetic celui ştiinţific, căci primul reprezintă un model al limbajului de

conotaţie, în timp ce al doilea este modelul unui limbaj de denotaţie (Diaconescu 1974:230).

O contribuţie esenţială în precizarea conceptului de „stil funcţional” au avut-o lingviştii

praghezi Bohuslav Havranek, R. Horalek ş.a.

De asemenea, şcoala lingvistică sovietică a emis teorii asemănătoare, conform cărora stilurile

funcţionale sunt varietăţi ale limbii naţionale sau ale limbii literare, iar diferenţa dintre ele provine din

faptul că îndeplinesc funcţii diferite ca mijloace de comunicare în diverse sfere de activitate.

Aşadar, conceptul de stil funcţional al limbii literare nu poate fi confundat cu cel de stil

beletristic, deoarece orice domeniu de activitate umană îşi imprimă propriile sale particularităţi

lingvistice.

Spre exemplu, există stilul ştiinţific, cel administrativ, cel publicistic etc., iar acestea au

propriile lor trăsături, care nu sunt comune ce cele ale altui stil. Aceste particularităţi lingvistice, care

caracterizează comunicarea concretă în sfere diferite de activitate, sunt date de mai mulţi factori,

precum: scopul urmărit, conţinutul constituit, condiţiile în care se comunică, contextul comunicării,

forma de comunicare aleasă.

Stabilirea şi clasificarea stilurilor funcţionale ale limbii literare au constituit adevărate teme de

studiu pentru cercetătorii lingvisticii româneşti.

Academicianul I. Coteanu a realizat clasificări privind descrierea globală a structurii stilistice a

limbii, arătând mecanismul de funcţionare a unităţilor de sistem lingvistic, precum şi modalităţile de

realizare stilistică a limbii.

Prima clasificare a sistemelor funcţionale de bază ale limbii literare propusă de I. Coteanu

cuprinde stilul artistic, cel ştiinţific şi stilul administrativ (Coteanu 1961, apud. Diaconescu

1974:231).

A doua clasificare a stilurilor funcţionale propusă de Coteanu era alcătuită din stilul artistic,

bazat în primul rând pe imagine, şi din cel tehnico-ştiinţific, care are ca punct de plecare

raţionamentul (Coteanu 1961, apud. Diaconescu 1974:231). Criteriul expresivităţii a fost cel care a

stat la baza celei de-a doua clasificări.

Stratificarea stilurilor limbii este reprezentată de către I. Coteanu sub forma unei structuri de

tip arborescent (Coteanu 1961, apud. Diaconescu 1974:232).

diasistem

limbaje

mesaje

14

Diasistemul reprezintă baza, nucleul pentru limbajul propriu-zis sau chiar un limbaj,

deoarece lui i se atribuie un rol aparte, precum redarea conţinutului de idei specifice unui domeniu

socio-cultural. Diasistemului i se subordonează cele două limbaje opuse: cult şi popular. Acestea din

urmă se împart, fiecare, în două categorii şi anume limbajul artistic şi cel non-artistic.

Componentele limbajului cultivat artistic sunt proza şi poezia, iar subdiviziunile limbajului cultivat

non-artistic sunt: limbajul standard, cel familial, cel de conversaţie oficială, limbajul ştiinţific.

Limbajul artistic este definit ca fiind cel în care „semnul verbal se transformă în mod constant în

simbol prin valorificarea conotaţiilor”, iar limbajul non-artistic este „dominat de denotaţii”, semnul

verbal trimiţând direct la referent (Coteanu 1973:50).

15

Schema stratificării stilurilor limbii propusă de Coteanu este următoarea:

2.1.5. STILUL CA FUNCŢIE A LIMBII

O altă definiţie a stilului ca funcţie a limbii este dată de Roman Jakobson, prin lărgirea

modelului triadic al funcţiilor limbii, propus de Karl Buhler, la şase funcţii în raport cu cei şase factori ai

comunicării (emiţător, receptor, referent, mesaj, cod, relaţia emiţător-receptor), fiecare din ei

determinând o funcţie.

16

diasistem

limbaj cultivat

limbaj popular

limbaj artistic limbaj non-artistic

proză poezie standard ştiinţific 1 ştiinţific 2 limbaj artistic limbaj non-artistic

proză poezie conversaţie nuanţattehnic

mesaje mesaje mesaje

mesaje mesaje mesaje

mesaje

Tabloul funcţiilor propus de Jakobson este următorul:

(Jakobson 1960, apud. Diaconescu 1974:232)

Relevarea unor funţii se află în strânsă legătură cu nivelul concret al unui act realizat de

comunicare.

Funcţiile limbii propuse de Roman Jakobson nu se realizează independent unele de altele,

ele aflându-se într-o strânsă legătură şi acţionând simultan în procesul de comunicare. În funcţie de

contextul comunicării, variază şi „ponderea” unora dintre ele. Doar preponderenţa unei funcţii faţă de

alta într-o comunicare dată reprezintă un criteriu de clasificare.

Sistemul lingvistic numără variante infinite însă, în forma lor scrisă, ele pot fi reduse – potrivit

funcţiilor limbii – la două categorii generale: stil artistic şi stil non-artistic. În acesta din urmă sunt

grupate: stilul tehnico-ştiinţific (în care preponderentă este funcţia referenţială), stilul oficial-

administrativ (în care importantă este funcţia conativă), stilul publicistic (în care domină funcţia

fatică). În forma lor orală, variantele limbajului cultivat se realizează în mai multe modalităţi stilistice

specifice: modalitatea artistică realizată în stilul oratoric (înţeles ca artă a vorbirii şi a convingerii) –

în care predomină funcţia emotivă, centrată pe subiectul vorbitor, şi funcţia conativă, orientată

către receptor.

ReferentFuncţia

referenţială

EmiţătorFuncţiaemotivă

ReceptorFuncţiaconativă

mesaj

Funcţiapoetică

ContactFuncţiafatică

CodFuncţia

metalingvistică

17

Stilul vorbirii presupune stilul limbii, iar orice stil al vorbirii este reductibil la un stil al limbii.

Funcţia este cea care determină structura lingvistică specifică unui stil. Paula Diaconescu realizează o

comparaţie a structurilor lingvistice distincte, oferind câteva caracteristici generale a stilurilor limbii

literare în varianta lor scrisă (Diaconescu 1974:237).

Stilul artistic este structura lingvistică cea mai complexă şi eterogenă dintre stilurile limbii

literare. Funcţia expresiv-estetică nu înlătură nici un tip de exprimare posibilă, ea generând devieri

cantitative sau calitative.

Stilul publicistic sau gazetăresc manifestă o structură lingvistică complexă, la baza căreia

se află necesitatea menţinerii contactului emiţător-receptor în timpul transmiterii de informaţii.

Stilul ştiinţific este stilul prin care informaţia este transmisă sub formă de raţionament în

domenii precum ştiinţa, literatura tehnică. Tendinţa spre crearea unui limbaj (cod) terminologic

specific este dată de funcţia cognitivă. Cu toate că este alcătuit din construcţii logice, stilul ştiinţific nu

are o uniformitate maximă de exprimare. El se realizează din variante stilistice diferenţiale, în funcţie

de natura obiectului comunicării; spre exemplu, stilul matematic, stilul cercetării ştiinţifice, stilul

criticii literare.

Stilul administrativ este stilul comunicării în domeniul economiei, al dreptului, al

diplomaţiei, al relaţiilor comerciale. Asemenea stilului ştiinţific, cel administrativ tinde spre o cât mai

mare proprietate a termenilor şi spre o mai mare precizare a raporturilor sintactice prin mijloace

specifice de construcţie.

Vorbitorul sau emiţătorul este cel care are un factor esenţial în determinarea stilului.

În studiul său asupra limbajului poetic, Roman Jakobson afirmă că structura unui mesaj

depinde de funcţia predominantă.

Funcţiile limbajului găsite de el caracterizează sistemul lingvistic, deoarece fiecare dintre

acestea este orientată spre unul din elementele lui constitutive.

Funcţia emotivă sau expresivă este orientată spre emiţător, cea referenţială spre

obiectul referinţelor din mesaj; funcţia cognitivă vizează destinatarul. Funcţia poetică vizează

limbajul literar, funcţia fatică asigură contactul dintre emiţător şi receptor, iar cea metalingvistică

ajută la analiza şi controlul codului.

Cele şase funcţii apar împreună doar în ansamblul limbii şi unele dintre ele apar doar în

anumite tipuri de enunţuri. Spre exemplu, funcţia fatică este caracteristică interogaţiei şi poruncii, pe

când cea metalingvistică vizează organizări speciale ale mesajului. Dacă s-ar accepta teoria că toate

cele şase funcţii intră în orice mesaj, atunci acesta din urmă ar putea fi identificat cu limba însăşi.

Dacă mesajul este perceput ca fiind doar un fragment de limbă, atunci el poate fi simultan

referenţial, poetic, cognitiv, fatic, însă nu fatic şi metalingvistic. Unii cercetători sunt de părere

că funcţia poetică nu este obligatorie într-un limbaj ştiinţific.

Conform teoriei lui Jakobson, am putea trage concluzia că un mesaj dominat de funcţia

referenţială este, în principiu, ştiinţific, iar mesajul dominat de funcţiile poetică şi expresivă este

unul poetic. Funcţiile fatică, metalingvistică, denotativă şi cognitivă nu vor avea poziţii

dominante în mesaje, decât dacă acestea se reduc la propoziţii sau fraze simple. Aşadar, în cazul

acestor funcţii, mesajul trebuie să ia forma unui enunţ, deoarece doar în acest cadru ele se realizează,

însă fiecare în enunţuri diferite.

Dacă mesajul este conceput ca unitate stilistică superioară enunţurilor, având un conţinut

coerent, atunci se impun, ca funcţii predominante, cea referenţială sau cea poetică.

Stabilirea funcţiilor limbajului şi determinarea contextelor în care acestea îşi exercită rolul

au constituit o veche şi controversată problemă. Spre exemplu, au fost propuse foarte multe denumiri

pentru funcţiile limbii, astfel încât s-a creat impresia că oricărei destinaţii particulare a limbii, oricărei

18

relaţii lingvistice i se poate da numele de funcţie. Însă, pe măsură ce se vorbea despre mai multe

funcţii ale limbii, se complica şi modalitatea de descriere a mecanismului lor de funcţionare. Au fost

emise şi teorii conform cărora limba ar avea o singură funcţie, şi anume cea de comunicare. În acest

caz, acestei funcţii i s-ar atribui foarte multe roluri: transmiterea de informaţii, interogaţia, apelul,

porunca, negaţia etc. S-ar ridica atunci o întrebare, şi anume pe ce bază putem stabili că limba

comunică informaţii sau ştiri şi cunoştinţe, iar nu altceva, precum forme de gândire (în care sunt

incluse atât ştirile, cât şi interogaţiile, poruncile, apelurile) (Coteanu 1973:78). Formele de gândire ar

reprezenta, conform acestei teorii, o componentă a funcţiei de comunicare, iar celălalt element al

acesteia ar fi dat de expresia verbală a formelor de gândire.

Mulţi cercetători sunt de părere că funcţia estetică reprezintă un atribut intrinsec al limbii,

iar teoriile structuraliste consideră că această funcţie acţionează mai ales în limbajul artei verbale. În

teoria lui Roman Jakobson, funcţia estetică este cunoscută sub denumirea de funcţie poetică şi

reprezintă vizarea mesajului ca atare şi punerea accentului pe mesajul transmis. (Coteanu 1973:68).

2.1.6. CÂTEVA CONCLUZII

Ca o concluzie generală la cele spuse până acum, se pot stabili următoarele:

vorbitorul sau emiţătorul este considerat, cel mai adesea, factorul decisiv pentru

determinarea stilului;

stilul nu poate fi determinat în funcţie de un singur enunţ, ci pornindu-se de la mesaje;

stilul nu este acelaşi lucru cu mesajul, ci el reprezintă o serie de proprietăţi ale mesajului,

precum şi suma regulilor pe baza cărora un emiţător alege, combină şi acţionează asupra

materialului lingvistic; mesajul este cel care reprezintă o concretizare a stilului, iar raportul

dintre el şi stil se aseamănă cu cel dintre sistemul limbii şi manifestarea lui concretă;

în procesul comunicării, orice raport între doi termeni care se pot modifica în diverse feluri

este o funcţie;

funcţia poetică reprezintă o ipostază a celei estetice;

teoreticienii au încercat o definire a stilului prin receptor.

19

FUNCŢIILE LIMBAJULUI ÎN COMUNICAREA JURNALISTICĂ

3.0. COMUNICAREA ÎN TEXTUL JURNALISTIC

Funcţiile limbajului în procesul comunicării au un rol esenţial în activitatea jurnalistică. Aici,

rolul important este exercitat doar de câteva din cele şase funcţii lingvistice.

Ca vehicul al informaţiei, textul jurnalistic apare sub tipar într-o publicaţie sau este difuzat

în emisiuni radiofonice şi televizate. El se încadrează între nişte parametri clari, precum: codul grafic

şi structura ideologică ale ziarului, precum şi un anumit model de alcătuire a programului unui post

radio sau TV. Textul jurnalistic are două calităţi esenţiale, fiind atât „o marfă”, cât şi informaţie

proaspătă.

Pentru îndeplinirea acestor trăsături ale textului jurnalistic, jurnalistul este obligat să respecte

câteva condiţii date de constrângerile interne, precum: transformarea unui eveniment în informaţie de

presă, selectarea informaţiei, crearea textului în sine şi transmiterea lui într-o formă cât mai clară şi

mai elaborată pentru a putea fi receptat, înţeles şi asimilat de către public. Aşadar, jurnalistul poate fi

receptat ca fiind un „comunicator” al societăţii.

3.1. TRĂSĂTURILE COMUNICĂRII JURNALISTICE

Literatura foloseşte conceptul de „comunicator” ca pe un sinonim pentru întreaga organizare

a mediilor. Toate persoanele sau grupurile de persoane care transmit unor receptori informaţii, opinii,

chiar şi divertisment, participă la procesul de mediere a publicului şi devin, în acest fel,

comunicatori.

Teoriile comunicării definesc conceptul de comunicator înţelegând prin acesta un cerc de

persoane aflate în cadrul unor organizaţii ce produc conţinuturi mass-media şi care au posibilitatea de

a influenţa aceste conţinuturi. Capacitatea de influenţare variază în funcţie de poziţia comunicatorilor.

Variabilitatea este determinată de stabilirea atitudinii politice de bază a unui organ mass-media şi

trece prin posibilitatea de a prelua şi retransmite un anumit conţinut (de ştiri, al unei emisiuni, al unui

film etc.). De asemenea, variabilitatea trece prin procesul difuzării comunicaţionale şi printr-un

anumit „subiectivism” sau punct de vedere al oricărui reporter, fotograf sau cameraman, care, în

momentul elaborării mesajului, alege o anumită perspectivă, influenţând, într-o mare măsură,

calitatea informaţională. În emisiunile televizate, capacitatea de influenţare este dată şi de

reproducerea textelor prin crainici. Cu siguranţă că posibilitatea influenţării nu se limitează doar la

domeniul pur al comunicării, ea fiind dată şi de zona distribuţională. Spre exemplu, în presa scrisă

anumite ziare au o zonă limitată de distribuire, iar în industria cinematografică firmele de distribuţie

fac o preselecţie a filmelor difuzate.

O semnificaţie mai restrânsă decât termenul de „comunicator” îl are termenul de

„jurnalism”, însă literatura de specialitate manifestă divergenţe asupra acestui termen. Astfel, prin

jurnalism se înţelege meseria de bază sau secundară a unor persoane care se ocupă de colectarea,

evaluarea, verificarea şi transmiterea de informaţii sau de comentarea unor evenimente de

actualitate. Cu toate că aspectul divertismentului este exclus din această definiţie, el nu este încă

eludat de unii autori. Aceştia definesc jurnalismul ca pe o activitate de bază a unor persoane care

adună, verifică, selectează, prelucrează informaţia şi transmit ştiri, comentarii sau chiar subiecte de

divertisment prin mass-media.

Prin jurnalişti se înţelege acea categorie alcătuită din toţi colaboratorii mass-media care au

ca meserie de bază sau secundară colectarea, prelucrarea, verificarea şi comentarea de informaţii sau

de divertisment.

20

Textul jurnalistic este rezultatul activităţii jurnalistului; el apare în forma sa finală, în urma

activităţii de adunare, de selecţie, de ierarhizare şi de condensare a informaţiei. Aşadar, textul

jurnalistic nu oferă informaţia brută în procesul de comunicare, deoarece aceasta este „filtrată”,

„tratată” de către jurnalist astfel încât să corespundă cerinţelor publicului.

3.2. MODELUL DE TRATARE A INFORMAŢIEI ÎN JURNALISM

Sociologul Abraham Moles defineşte informaţia ca fiind „cantitatea de originalitate, de

imprevizibil pe care o aduce un mesaj” (Moles 1967, apud. Roşca 1997:47). Procesul de filtrare a

informaţiilor nu este unul întâmplător, ci ţine de natura informaţiei selectate, a canalului de

transmisie (presa scrisă, radio, TV) şi de tipul de text (gen jurnalistic) pe care jurnalistul are intenţia

să-l realizeze (ştire, reportaj, anchetă, interviu, comentariu). Albert Kientz oferă un model general de

tratare a informaţiei în presa tipărită, utilizând drept criteriu de analiză a filtrării informaţiei

următoarele:

1. originalitatea mesajului;

2. gradul de inteligibilitate a acestuia;

3. gradul de implicare a publicului;

4. profunzimea psihologică a informaţiei transmise (Kientz 1971, apud. Roşca 1997:47).

În practica jurnalistică, originalitatea mesajului este cea care face ca interesul publicului să se

focalizeze doar pe acele evenimente care conţin informaţii noi, de actualitate, neaşteptate,

neobişnuite, care trimit la schimbări în raport cu o anumită tradiţie care se impune în societate. Odată

stabilită originalitatea mesajului, toate informaţiile care alcătuiesc evenimentul se introduc în text în

relaţie cu ceea ce este nou, original, inedit în mesaj. Informaţiile care descriu evenimentul vor fi

adunate în raport cu originalitatea informaţiei. Astfel, dacă s-ar difuza informaţia că în luna ianuarie a

nins, acesta nu este un fapt neobişnuit; dacă, însă, ninge în luna iulie, acesta este un fapt neobişnuit.

Gradul de inteligibilitate a mesajului reprezintă al doilea criteriu de tratare a informaţiei.

Oricât de inedită ar fi ea, o informaţie nu va fi receptată de public dacă textul care o conţine nu e

redactat într-un limbaj accesibil publicului căruia i se adresează. Termenii abstracţi, frazele lungi,

ambigue, structurile sintactice arborescente, cuvintele, expresiile şi detaliile de prisos, redundanţa,

figurile de stil, clişeele, conotaţiile, toate acestea se vor evita, deoarece nu fac altceva decât să

împiedice substanţial fixarea informaţiei şi uşurarea receptării. Pentru o cât mai bună receptare a

informaţiei şi pentru realizarea procesului comunicării, jurnalistul trebuie să orienteze şi să

construiască mesajul în jurul unui nucleu alcătuit din cuvinte-cheie, care joacă rolul de factor

integrator. Spre exemplu, dacă informaţia este culeasă în acest mod: „Ieri, 24 aprilie a.c., a avut loc o

mare tragedie. Un camion a intrat din plin într-o altă cisternă. Oamenii ţipau îngroziţi şi nu le venea

să-şi creadă ochilor…”, cu siguranţă că efectul căutat nu ar mai fi acelaşi. Spre deosebire de limbajul

curent, cel jurnalistic posedă o tehnică aparte şi anume aceea de centrare a unor cuvinte-cheie în

interiorul mesajului. Astfel, mesajul jurnalistic sau ştirea va avea o altă formă: „Un grav accident

rutier a avut loc ieri, 24 aprilie 2000, pe autostrada Bucureşti – Piteşti. Un camion s-a ciocnit de o

cisternă…”, tocmai pentru a putea fi mai uşor receptat, deoarece, în mintea publicului, întreaga

acţiune se va ţese în jurul cuvintelor accident şi ciocnire.

De asemenea, inteligibilitatea mesajului este dată de:

* numărul cuvintelor din propoziţie sau frază;

* simplitatea exprimării;

* alegerea corectă a cuvintelor;

* construcţia logică, firească a textului.

21

Evaluarea informaţiilor în funcţie de gradul de implicare a publicului oferă jurnalistului, de

cele mai multe ori, argumentele pentru alegerea genului publicistic şi a spaţiului sau timpului acordat

informaţiei de canalul mediatic.

O anumită informaţie poate afecta un public mai larg sau mai restrâns, generând reacţii

imediate sau îndepărtate, sau poate să nu stârnească nici un fel de ecou. Spre exemplu, o grevă în

transportul bucureştean ar genera reacţii imediate pentru locuitorii capitalei. O grevă a transporturilor

feroviare ar putea genera o reacţie printre cetăţenii României. Însă un anumit eveniment social din

viaţa unui cetăţean de rând nu trezeşte nici un interes în rândurile publicului. Aşadar, în funcţie de

gradul de implicare a publicului, jurnalistul va alege genul jurnalistic. Un reportaj, spre exemplu, poate

conţine informaţii şi evenimente care nu sunt de ultimă oră şi care totuşi interesează. Prezentarea

vieţii într-un cămin de copii nu include informaţie de ultimă oră, însă poate să conţină o adevărată

artă de redare a realităţii, astfel încât reportajul ridică nivelul interesului din punct de vedere social.

Al patrulea şi ultimul criteriu prezent în modelul de tratare a informaţiilor se referă la impactul

pe care acestea îl au asupra psihicului publicului. Astfel, profunzimea psihologică a informaţiei

transmise are un rol esenţial în receptarea informaţiei. S-a constatat că, cu cât informaţia atinge

straturi mai profunde ale psihicului uman, cu atât creşte probabilitatea ca ea să fie reţinută. Astfel,

referirile la violenţă, sex, viaţă de familie ating straturile profunde ale psihicului uman. Aşa se explică

exploatarea acestor teme de către presa de senzaţie, care se adresează unui public larg, cu un nivel

de pregătire mediu şi submediu. Acest tip de informaţii constituie cheia de succes pentru tiraje sau

audienţe mari la public, deoarece informaţia care se referă la probleme economice, sociale, politice

afectează doar straturi superficiale ale psihicului uman. Şcoala americană de presă defineşte ştirea ca

fiind, într-un sens larg, informaţia ce tratează situaţiile de criză în relaţiile interumane, precum şi

apariţia unor evenimente neaşteptate şi surprinzătoare (Crump 1974:55). Jurnalismul american

foloseşte câteva “ingrediente” ale ştirii, în construirea acestui gen jurnalistic. Astfel, proximitatea

spaţio-temporală constituie o condiţie esenţială pentru ridicarea interesului publicului la fel ca

prezentarea unor situaţii de conflict, calamităţi naturale, dezastre. Informaţia despre cutremure,

explozii, accidente au un grad mult mai ridicat de receptare decât evenimentele care nu ies din sfera

normalităţii.

Aşadar, pentru ca procesul comunicării să fie cât mai eficient, jurnalistul trebuie să ţină seama

de toate aceste considerente. Emiţătorul-jurnalist trebuie să fie conştient de următoarele:

lizibilitatea şi înţelegerea (decodarea) unui text constă în calitatea acestuia de a favoriza

înţelegerea lui imediată;

lizibilitatea este dată de: – numărul cuvintelor din propoziţie/frază

– simplitatea stilului

– alegerea cuvintelor potrivite

– construcţia logică a textului;

un element important în judecarea valorii de informaţie este numărul de cititori care vor fi

interesaţi de un anumit subiect;

cu cât efectul informaţiei este mai îndelungat, cu atât receptarea mesajului este mai

bună.

3.3. FUNCŢIILE LIMBAJULUI ÎN COMUNICAREA JURNALISTICĂ

În situaţia în care jurnalistul transmite un set de informaţii referitoare la un eveniment, prin

intermediul unui text tipărit, vorbit sau însoţit de imagini, el realizează un act de comunicare.

În termenii schemei propuse de lingvistul Roman Jakobson pentru identificarea funcţiilor

limbajului în procesul comunicării, actul comunicaţional presupune:

22

un emiţător (E) = jurnalistul;

un destinatar sau receptor (D/R) = publicul;

un mesaj transmis (M) = genul jurnalistic;

canalul utilizat (Ca) = presa scrisă, audio-vizuală;

gradul de realizare a contactului emiţător-receptor;

codul (C) = limbajul utilizat;

referentul (R) = realitatea obiectivă desemnată pentru limbă;

(Jakobson 1963, apud. Roşca 1997:49).

Din perspectiva teoriei informaţiei, funcţiile limbajului descrise de R. Jakobson sunt:

funcţia referenţială (denotativă sau de reprezentare), axată pe contextul comunicării;

funcţia conativă (sau de apel), axată pe receptor;

funcţia expresivă (emotivă, de prezentare), axată pe emiţător;

funcţia fatică, axată pe canalul de transmisie, pentru a asigura legătura dintre

informaţii;

funcţia metalingvistică sau metalinguală, axată pe cod;

funcţia poetică, axată pe mesaj.

R. Jakobson defineşte funcţia ca fiind procesul de centrare pe unul din cei şase parametri ce

definesc actul de comunicare: emiţătorul, receptorul, mesajul, canalul, referentul şi codul.

Funcţia expresivă se identifică în comunicare ori de câte ori emiţătorul vorbeşte despre el

însuşi, exprimând sentimentele şi judecăţile sale. Funcţia expresivă caracterizează situaţiile

comunicaţionale în care emiţătorul-jurnalist formulează enunţuri prin care transmite judecăţi

personale. Genurile jurnalistice care exploatează funcţia expresivă sunt editorialul şi reportajul.

Reportajul este o relatare de la faţa locului a unor fapte, relatare scrisă cu intenţia de a-i informa pe

cititorii unei publicaţii în legătură cu acele fapte (Roşca 1997:54). Funcţiile care caracterizează un

astfel de text sunt cea expresivă şi cea poetică, celelalte fiind secundare. Totuşi, funcţiile

referenţială şi fatică sunt definitorii pentru reportajul ca text publicistic, funcţia referenţială fiind

cea care-i oferă specificitate. Reportajul este un gen jurnalistic care posedă unele procedee specifice

din literatură, fiind “o specie publicistică ce are drept scop informarea asupra unor fapte de

actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma investigării la faţa locului,

apelând la modalităţi literare de expresie” (DEX, apud. Roşca 1997:56). Funcţia expresivă este

prezentă în acest gen jurnalistic, deoarece reportajul îi face pe cititori să vadă, să audă şi să simtă

ceea ce jurnalistul însuşi a văzut, a auzit şi a simţit. Aşadar, reportajul este un text jurnalistic ce

prelucrează în mod specific informaţii culese de jurnalist de la locul desfăşurării evenimentului. Aceste

informaţii pot sta la baza alcătuirii reportajului doar dacă ele s-au petrecut sub ochii jurnalistului,

astfel încât acesta din urmă devine martor sau participant al faptelor relatate. În situaţia în care

implicarea emoţională a jurnalistului este mai mare, acesta fiind implicat direct în evenimente, fie prin

faptul că a participat direct la acestea, fie pentru că s-a identificat cu protagoniştii, relatarea la

persoana întâi oferă reportajului autenticitate şi credibilitate. Spre exemplu, în 1876, reporterul

Jamarius Aloysius Mac Gahan a realizat cel mai mişcător reportaj scris, notând, în publicaţia News,

următoarele: “eram hotărât să fiu cinstit şi imparţial. Mi-e teamă că nu mai sunt imparţial, iar calmul

mi l-am pierdut cu siguranţă…” (Randall 1998:34).

Reporterul a fost trimis de importantul jurnal liberal londonez Daily News în sudul Bulgariei,

pentru a verifica în ce măsură era adevărat zvonul privind atrocităţile comise de forţele turceşti

împotriva populaţiei creştine din sudul Bulgariei. Ajuns în satul bulgar Batak, Mac Gahan a descoperit

ceva ce era dincolo de orice imaginaţie, şi anume măcelărirea diabolică a aproximativ 12.000 de

bulgari – bărbaţi, femei şi copii. În ciuda propriilor remarci asupra imparţialităţii sale, reporterul a trăit

23

din plin pe plan emoţional, evenimentelel pe care a încercat să le reconstituie. Funcţia expresivă

este predominantă în acest text:

“Pantele erau acoperite cu mici culturi…

Recoltele putrezesc pe câmp, iar culegătorii putrezesc aici, în curtea bisericii” (Randall

1998:34-35).

În acest reportaj, funcţia expresivă sau emotivă se realizează prin câteva procedee:

“eul” reporterului-emiţător este definitoriu, el aflându-se la locul îngrozitoarelor fapte;

relatarea are loc la persoana întâi, ceea ce denotă un puternic subiectivism al

reporterului;

mărcile subiectivităţii reporterului sunt date şi de:

- folosirea unor cuvinte cu impact puternic, care denotă trăirile reporterului şi

oroarea acestuia: “am tras de hăţuri cu exclamaţii de oroare”; “o privelişte care

ne-a înfiorat”;

- realizarea unor secvenţe filmice care se conturează clar şi precis în mintea

cititorului: “zăcând într-o grămadă îngrozitoare, în jurul căreia creştea o vegetaţie

luxuriantă”; “scheletele a doi copii, zăcând unul lângă altul, acoperite parţial de

pietre”; “… rămăşiţele omeneşti, iar strada era plină de ele”;

- relatarea faptelor aşa cum apar ele, aşa cum au fost percepute de către

reporter la prima vedere, fără a face nici o omisiune, descriind cu exactitate care

au fost primele sale impresii vizuale: “la început nu am observat nimic neobişnuit

… ceea ce părea a fi o masă de pietre şi gunoi era în realitate o imensă grămadă

de corpuri umane acoperite cu un strat subţire de pietre”; “pe măsură ce ne

apropiam de centrul oraşului, oasele, scheletele şi craniile se înmulţeau”;

- descrierea amănunţită a realităţii terifiante: “… un schelet mic, încă învelit într-

o rochiţă, cu craniul într-o năframă colorată şi cu oasele labei piciorului băgate în

ciorapi brodaţi…”; “… mici capete acoperite de păr creţ, zdrobite de pietre grele;

picioruşe cât degetul, de pe care carnea fusese jupuită de arşiţă…”;

- reconstituirea faptelor, aşa cum şi le imaginează reporterul care devine, astfel,

participant la evenimente: “mânuţe de copilaşi întinse, parcă cerând ajutor”;

“nou-născuţi care muriseră cu ochii la strălucirea iataganelor şi la mâinile roşii ale

bărbaţilor cu privirea dură care le mânuiau; copii care muriseră cutremutraţi de

spaimă şi teroare; tinere care muriseră plângând şi suspinând şi cerşind milă;

mame care muriseră încercând să facă scut pentru copiii lor cu propriile trupuri

fără putere”;

Funcţia conativă caracterizează situaţiile de comunicare în care emiţătorul se adresează direct

receptorului, scopul comunicării fiind acela de a fixa atenţia pe persoana destinatarului. Câteva

trăsături ale funcţiei conative sunt adresarea directă, formularea întrebărilor, utilizarea imperativului.

Funcţia conativă este specifică interviului, fiind decisivă în relaţia jurnalist – interlocutor.

Funcţia fatică stabileşte şi menţine contactul dintre emiţător şi destinatar, prin exploatarea

caracteristicilor canalului comunicaţional. În comunicarea jurnalistică, această funcţie se realizează la

nivelul graficii ziarului şi la cel al construcţiei textului.

Spre exemplu, în reportajul lui Mac Gahan, funcţia fatică este dată de modalitatea de

prezentare a locurilor: se realizează în mod gradat, pentru ca mai apoi să se ajungă la punctul

culminant.

În audiovizual, formulările de tipul “stimaţi telespectatori / ascultători” sunt cele care

stabilesc contactul cu publicul. De asemenea, utilizarea unui limbaj adecvat, durata optimă a

24

mesajului, precum şi suportul imaginii (în televiziune) sunt cele care stabilesc şi menţin contactul

emiţător-receptor.

Funcţia referenţială este cea care focalizează comunicarea pe referent (realitatea obiectivă

desemnată pentru limbă). Deoarece acţionează în situaţii comunicaţionale ce desemnează nume

proprii, circumstanţe de loc, timp, fapte, ea reprezintă un element ce defineşte orice text jurnalistic;

Funcţia poetică are loc atunci când comunicarea se centrează pe mesaj. În textul jurnalistic, ea

apare doar atunci când jurnalistul foloseşte figurile de stil, tocmai pentru a centra atenţia publicului

asupra mesajului. Funcţia poetică se regăseşte în anumite genuri jurnalistice de opinie, precum:

editorialul, comentariul, pamfletul;

Funcţia metalingvistică poate fi întâlnită în textele în care autorul îşi defineşte codul utilizat

(în anumite articole analitice).

Aceste şase funcţii ale limbajului nu există izolat în procesul de comunicare. Funcţiile specifice

ale comunicării jurnalistice sunt funcţia referenţială, funcţia fatică şi cea expresivă.

3.4. CÂTEVA CONCLUZII

Ca o concluzie generală la cele spuse până acum, se pot trasa următoarele:

Funcţia referenţială poate fi identificată cu ceea ce, în general, se numeşte funcţia

informativă a textului jurnalistic, căci nu poate fi concepută existenţa unui text de presă în

afara intenţiei de a informa în legătură cu un fapt real, de actualitate (Roşca 1997:51);

Actul de comunicare jurnalistică se realizează prin funcţia fatică;

Funcţia referenţială ţine de esenţa textului jurnalistic;

Textul jurnalistic reprezintă un mijloc de transmitere a informaţiilor în condiţii specifice,

determinate de existenţa:

- Emiţătorului – jurnalist;

- Receptorului – public;

- Suportului comunicaţional – presa scrisă, audio-video

Informaţia este mereu legată de un fapt de actualitate din realitatea înconjurătoare;

Funcţia fatică (stabilirea şi menţinerea contactului cu publicul) îl obligă pe jurnalist la

efectuarea unei evaluări a informaţiilor şi la realizarea unei selecţii pentru materialul lingvistic

utilizat;

Publicul reprezintă, în comunicarea jurnalistică, destinatarul mesajului mediatic.

25

ÎN LOC DE CONCLUZII

La baza existenţei întregii societăţi se află procesul de comunicare. Acesta reprezintă

fundamentul structurilor sociale, fiind o premisă necesară pentru orice sistem social. Comunicarea

înseamnă interacţiune, aceasta având loc în timpul procesului de transfer informaţional.

Principalele caracteristici ale comunicării sunt acelea că ea se realizează prin limbajul uman (verbal,

non-verbal) şi presupune existenţa unui emiţător, a unui mesaj (emis sub foră de cod) şi a unui

receptor.

Deoarece există două tipuri principale de modele comunicaţionale (cele liniare şi cele

circulare), procesul comunicării poate fi reprezentat sub următoarea schemă cu caracter ingineresc:

Principalul

mijloc de realizare a comunicării este limba, care reprezintă un sistem semiotic ce cuprinde coduri

specifice pe care receptorul le descifrează, după ce a primit mesajul. Limbajul reprezintă sistemul

semiotic prin care se redă un conţinut, cu ajutorul unor simboluri. Organizarea semnelor şi a

simbolurilor verbale în enunţuri, mesaje sau texte reprezintă stilul (un ansamblu de deprinderi

verbale) care este o marcă a limbilor naturale. Deoarece derivă din procesul alegerii faptelor

lingvistice, stilul este o deviere; de asemenea, el intră în relaţie cu sistemul limbii şi de aceea devine

funcţie lingvistică. Este definit, în acest fel, în raport cu cei şase factori ai comunicării (emiţător,

receptor, referent, mesaj, cod, relaţia emiţător-receptor). Pornind de la schema comunicării şi de la

definiţia stilului ca funcţie a limbii, Roman Jakobson propune cele şase funcţii ale limbajului în

procesul comunicării, iar acestea sunt:

funcţia emotivă

funcţia conativă

funcţia referenţială

funcţia poetică

funcţia fatică

funcţia metalingvistică

Funcţiile limbii propuse de Roman Jakobson nu se realizează independent unele de altele, ci

se află într-o strânsă legătură şi acţionează simultan în procesul comunicării. Ele au un rol esenţial şi

în activitatea jurnalistică. În acest domeniu pot fi identificate toate cele şase funcţii ale limbajului,

însă predominante sunt funcţia expresivă, cea referenţială şi funcţia fatică.

Toate aceste funcţii acţionează la nivelul comunicării în jurnalism, iar actanţii procesului

comunicaţional sunt identificaţi astfel:

emiţătorul = jurnalistul;

destinatarul sau receptorul = publicul;

mesajul = informaţia transmisă;

canalul utilizat = presa scrisă, audio-vizuală;

codul = grafica pentru presa scrisă, imaginea, construcţii frazeologice în audio-vizual;

26

bruiaje

decodare

Ecodare

feed-back

mesajR

referentul = realitatea la care se face referire.

Un rol aparte în comunicarea jurnalistică este dat de funcţia fatică ce determină nevoia de

stabilire şi de menţinere a contactului cu publicul. Fiecare funcţie a limbajului este caracterisitică unui

anumit gen jurnalistic.

Aşadar, procesul de comunicare este un proces organizatoric, deoarece actul

comunicaţional reprezintă o premisă pentru acţiunile organizate. Sistemele sociale se pot alcătui şi

pot rezista în timp doar dacă persoanele care le definesc sunt legate unele de altele prin

comunicare. Realizată prin limbaj, comunicarea generează, în funcţie de contextul producerii ei,

funcţii specifice ale limbii.

Putem spune, aşadar, că limbajul şi funcţiile sale constituie esenţa comunicării şi condiţia

de bază a existenţei noastre.

27

BIBLIOGRAFIE

Bertrand, Claude-Jean, 2001, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Iaşi, Polirom.

Coman, Mihai, 1997, Manual de jurnalism, Iaşi, Polirom.

Coteanu, I, 1973, Stilistica funcţională a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.

Crump, Spencer, 1974, Fundamentals of journalism, USA, McGranhill Book Company.

Diaconescu, Paula, 1974, Structura stilistică a limbii. Stilurile funcţionale ale limbii române

literare moderne [în] Studii şi cercetări lingvistice, nr.3, p.229-241.

Dragoş, Elena, 2000, Introducere în pragmatică, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă.

Kunczik, Michael, 1998, Introducere în ştiinţa publicisticii şi a comunicării, Cluj-Napoca, Presa

Universitară Clujeană

Mey, Jacob, 1993, Pragmatics, Cambridge, Blackwell.

Randall, David, 1998, Jurnalistul universal, Iaşi, Polirom.

Slama-Cazacu, Tatiana, 2000, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Iaşi, Polirom.

Şuteu, Flora, Varianta standard în ierarhia stilistică a limbii [în] Limba Română, nr.4, p.267-272.

Randall, David, Jurnalistul universal, Editura Polirom, Iaşi, 1998

Bertrand, Claude-Jean, O introducere în presa scrisă şi vorbită, Editura Polirom, Iaşi, 2001

Coman, Mihai, Introducere în sistemul mass-media, Editura Polirom, Iaşi, 2004

Hartley, John, Discursul ştirilor, Editura Polirom, Iaşi, 1999

Roşca, Luminiţa, Producţia textului jurnalistic, Editura Polirom, Iaşi, 2004

28