literatorul, nr 173-174

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

1/24

Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

Anul XXII • nr. 173-174 • NOIEMBRIE-DECEMBRIE 2013

1 DECEMBRIE 1918

O, ceas al Tainei! glasuri pătrund din depărtare,Din munţii suri s’alungă pe albele câmpii:Trăească România cea Veşnică şi Mare Care cuprinde-’n braţe pe toţi duioşii fii...

Strofă din oda, astăzi uitată...,

a poetului Ovidiu Huleape muzica imnului „Deşteaptă‑Te Române”

Odă, la praznicul Unirii tuturor românilor

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

2/24

2

nr. 173-174 ► Noiembrie-Decembrie 2013

Capitala României poate fi considerată pe bunădreptate cea mai tânără capitală a Uniunii Europene.Atestată documentar acum mai bine de cinci secoleşi jumătate, Bucureştiul a avut de‑a lungul existenţeio istorie plină de evenimente care au dus la modificăriradicale ale aspectului său. Odată cu înscăunarea luiGrigore Ghica (1659), urbea devine singura capitală a

Ţării Româneşti, iar în vremea lui Alexandru Ioan Cuzacapitala Principatelor Unite. Oraşul se transformă radicalîn timpul domniei lui Carol I, perioadă în care capătăo nouă înfăţişare dar şi numele de „Micul Paris”, fiindconstruite clădiri ce sunt şi astăzi emblematice pentruBucureşti precum Universitatea, Ateneul, MinisterulAgriculturii, Palatul CEC, Palatul Poştelor, Palatul de

Justiţie, Banca Naţionala, Bursa, Ministerul LucrărilorPublice şi altele.

În perioada interbelică, oraşul va cunoaşte oreconfigurare, în special pe vremea lui Carol II, dar vasuferi şi un cutremur, în 10 noiembrie 1940, urmat debombardamentele germane din vara anului 1944, care auprodus între 24‑26 august un dezastru mai mare decâtfăcuseră în cinci luni cele anglo‑americane.

De soarta capitalei s‑a preocupat şi conducereainstaurată în România după 6 martie 1945, fapt relevat delucrările şedinţei plenare a C.C. a P.M.R. din 13 noiembrie1952, când au fost dezbătute şi aprobate: „Proiectul dehotărâre privind construcţia şi reconstrucţia oraşelor şiorganizarea activităţii în domeniul arhitecturii”, „Planulgeneral de reconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti”şi „Construirea metroului în oraşul Bucureşti” (ANIC, fond

C.C. al P.C.R., secţia Cancelarie, dosar nr. 103/1952,f. 22‑33).Să se treacă la elaborarea pe baze ştiinţifice a planului

general de sistematizare şi reconstrucţie socialistă aOraşului Bucureşti, întocmit pentru o perioadă de15‑20 ani. Iată în continuare o parte a prevederiloracestui document: crearea unei soluţii arhitecturală deansamblu a Capitalei, bazată pe menţinerea sistemuluiactual radial‑inelar al străzilor principale; construireaunui metrou al cărui traseu, în concordanţă cu nouasistematizare a reţelei de străzi şi pieţe va lega principalelecentre şi raioane ale oraşului şi va fi cel mai bun şi maiieftin mijloc de transport al oamenilor muncii din Capitală;transformarea râului Dâmboviţa într‑un râu navigabil,legat cu canalul navigabil Bucureşti – Dunăre, prin lărgireaalbiei sale actuale la cca. 50‑60 m şi crearea unui lac deacumulare la Ciurel; să se prevadă cvartale de suprafeţeîntre 5 şi 10 ha, pentru a se obţine mai puţine intersectăriale magistralelor şi străzilor; să se stabilească în principiuînălţimea clădirilor la 6 etaje, numărul etajelor putând

creşte pe magistrale şi străzile principale până la 8‑10, iarîn cartierele mărginaşe putând scădea până la 4. Clădirileindividuale cu 1‑2 etaje vor putea fi construite numai înlimitele zonelor special rezervate şi în interiorul marilorcartiere de locuit; să se interzică aşezarea şi construirea

de noi industrii şi să se scoată treptat din Capitalăîntreprinderile industriale şi de altă natură; să se păstrezeşi să se pună în valoare monumentele istorice şi dearhitectură, precum şi elementele de frumuseţe naturală;să se prevadă reconstruirea şi amenajarea parcurilor şigrădinilor existente şi crearea de noi parcuri, grădini,squaruri, plantarea magistralelor, pieţelor şi străzilor,crearea de spaţii verzi care să pătrundă spre centruloraşului şi de zone plantate de protecţie între industrii şicartiere de locuinţe; să se asfalteze magistralele şi pieţeleprincipale, să se refacă toate pavajele, asigurându‑sescurgerea apelor de suprafaţă; să se dezvolte şi să sereconstruiască amenajările comunale şi reţelele dealimentare cu apă, energie electrică, energie termică,gaze, radioficare şi telefoane, cu posibilitatea de a grupatoate reţelele subterane într‑un singur tunel accesibil. Seva dezvolta şi reconstrui reţeaua de canalizare a oraşului,intezicându‑se vărsarea directă a canalizării în lacurişi râuri, şi epurându‑se apele de canal. Se va rezolvaproblema gospodăriei energetice şi termice a oraşului pebaza folosirii combustibilului celui mai raţional. Regăsimîntre aceste linii directoare probleme mai mult decâtactuale ale vieţii urbei.

Pe baza acestor hotărâri a fost întocmit planul desistematizare în urma căruia oraşul a căpătat o nouăînfăţişare, primind o puternică amprentă a stiluluiarhitectural de inspiraţie sovietică.

În anul 1950 oraşul se extinde şi înglobează maimulte aşezări aflate până atunci sub statutul de localităţisuburbane ajungându‑se până la linia forturilor sau

ceea ce cunoaştem astăzi ca fiind Linia de centură acapitalei. Planurile elaborate în deceniul al şapteleaal secolului trecut în baza principiilor enunţate derespectiva plenară vizau crearea de unităţi structuralede tipul microraioanelor ce aveau suprafeţe cuprinseîntre 20‑50 ha şi între 5.000‑12.000 locuitori, de tipulcartierelor cu suprafeţe de 60‑200 ha şi 15.000‑50.000locuitori şi care comasau o serie de microraioane în jurulunui nucleu şi sectorul orăşenesc cu o suprafaţă de peste500 ha şi peste 100.000 locuitori ce cumulau mai multecartiere (Magda Boia, Cartiere noi pe harta oraşului înMIMB VI, 1968, p. 367).

Zonele rezidenţiale propuse trebuiau să vină însprijinul ideii conform căreia 60% din populaţie sălocuiască la mai puţin de 2 km de locul de muncă, înspecial în această zonă în care industrializarea a cunoscuto puternică dezvoltare. Fiecare dintre aceste cartiere şimicroraioane va beneficia de dotările necesare: comerţ,sănătate publică, învăţământ, cultură, sport, recreaţie,administraţie etc...( Ibidem ).

Noua linie a Partidului avea la bază industrializareaforţată, iar întreprinderile, în marea lor majoritate aflateîn mediul urban, au fost naţionalizate. În noua orientareeconomică o parte a acestora s‑au reprofilat, altele s‑audezvoltat dar au fost construite şi întreprinderi noi, fapt

ce a generat apariţia de cartiere noi din necesitatea dea adăposti sporul de populaţie rezultat din migrarea dinmediul rural.

Toate acestea au impus extinderea suprafeţeioraşului Bucureşti, astfel că în 1950 oraşul va includecomunele suburbane Crângaşi, Şerban Vodă, TudorVladimirescu, Herăstrău, comunele urbane Băneasa,Colentina, Fundeni, Dudeşti‑Cioplea, Griviţa – „16Februarie 1933” (fost Marele Voievod Mihai), Militari şi„30 Decembrie 1947” (fost principele Nicolae) şi comunelerurale Chiajna, Dobroieşti, Pantelimon, Popeşti‑Leordeni,Roşu, Tudor Vladimirescu (Ghencea II), municipiulBucureşti ajungând la o suprafaţă totală de 32.783 ha(Alexandru Cebuc, Aspecte ale evoluţiei demografice şiteritoriale a Bucureştilor în anii puterii populare în MIMBV, 1976, p. 156).

În consecinţă în partea de nord‑vest a oraşului sedezvoltă şi se construiesc întreprinderile „Griviţa Roşie”,„Laminorul”, „Tableta”, fabrica de lână „Griviţa” şi seconstruiesc compexele din jurul Gării de Nord, în aceeaşi

perioadă se construiesc cartierele Crângaşi sau BucureştiiNoi. În aceeaşi timp apare în partea de nord a capitaleicartierul Floreasca, cvartalul de locuinţe „Tonola”. Înpartea de est asistăm la construirea ansamblurilor delocuinţe pe bulevardul Muncii, cartierul Vatra Luminoasă,Mihai Bravu, Titan etc., continuând cu Sos. Olteniţei,Berceni, Giurgiului, Niţu Vasile, Pieptănari, Ferentari,Rahova, Drumul Taberei şi ajungând astfel în partea devest în direcţia comunei Militari, înglobată în oraş în 1950(Ibidem, pp. 165‑166).

Marele ansamblu Titan, care a înglobat zona BaltaAlbă sau Dudeşti‑Cioplea pe un teritoriu de aproximativ600 ha, se delimitează la vest de Şos. Mihai Bravu şi aredouă artere ce duc către zone puternic industrializate:la nord platforma Malaxa – 23 August – Faur şi la sudunde au fost construite în a doua jumătate a deceniuluial şaptelea ICEHIM, Fabrica de Medicamente, Policolorsau fabrica de sticlărie. În sudul oraşului unul dintreprimele microraioane date în folosinţă este Niţu Vasileşi ocupa o suprafaţă de 29 ha pe un teren de formăaproape triunghiulară, între Str. Niţu Vasile, Secuilor şiB‑dul C.Brâncoveanu. Pe Şos. Olteniţei a fost construitun microraion, iar pe un teren de câteva zeci de ha întreŞos. Berceni şi Str. Niţu Vasile a fost construit ansamblulde locuinţe Berceni. Acestea se continuă cu marileconstrucţii din Şos. Giurgiului şi B‑dul Brâncoveanu,aflate în proximitatea unor întreprinderi precumI.M.G.B., Danubiana, întreprinderi de prelucrare a cărniişi abatoare, Sere Popeşti, I.R.A., Combinatul de cauciuc

Jilava, „Autobuzul”, cât si cele din zona străzii Progresului

(Trafic Greu), între care Întreprinderea Electromagnetica.Continuând cu cartierele Ferentari, Rahova, Ghencea şiDrumul Sării ajungem într‑un alt mare cartier şi anumeDrumul Taberei, situat în partea de vest a capitalei şi dedimensiuni asemănătoare cartierului Titan, construit

S CHIMBAREA LA FAŢĂ A BUCUREŞTILOR Cezar Petre Buiumaci

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

3/24

3


„Literatorul este astăzi o adevăratăşcoală din sânul căreia au ieşit la luminătineri cu al căror talent ne putem mândrişi noi şi ţara. (...) Astfel revista literară dincapitală devine o republică ce nu vaavea alt cenzor decât controlul stilului.”

Al. Macedonski

Anul XXII nr. 173‑174NOIEMBRIE‑DECEMBRIE 2013 • 24 pag.

Revistă lunară de literatură,artă şi informaţie culturală editată deBiblioteca Metropolitană Bucureşti

Redactor şef

Nicolae ILIESCU

Secretar general de redacţie

Emil LUNGEANU

Colegiu redacţional

Mircea Arman

Lucian Chişu

George Cuşnarencu

Alexandru Horia

Corneliu Ostahie

Alexandru Petria

Florentin Popescu

Lucian Sârbu

George Stanca

Costin Tuchilă

Narcis Zărnescu

Adresa redacţiei

Str. Tache Ionescu nr.4,

sector 1, Bucureşti

Telefon: 021/316.83.00

[email protected]

Layout şi DTP

IvanA

Scrieţi, băieţi

numai scrieţi!

pentru că responsabilitatea

asupra textelor aparţine,

în exclusivitate, autorilor.

Asumaţi-vi-o cu mândrie!

Literatorul

pe o suprafaţă de 600 ha. Acest ansamblu se compunedintr‑o grupare de 9 microraioane de formă alungită, fiindrealizat de‑a lungul arterei principale care, spre deosebirede celelalte cartiere, nu este una de acces dintr‑o direcţieprincipală exterioară, ci în formă de U, întorcându‑secătre oraş. Principala arteră de intrare‑ieşire din oraşdin zona vestică este Autostrada A1 Bucureşti‑Piteşti,ce porneşte de la platforma Militari. În această zonă seridică un alt ansamblu de locuinţe pe o suprafaţă stabilităiniţial la 160 ha delimitat la nord de B‑dul Păcii, la sud decalea ferată Bucureşti‑Ciorogârla, la est de Str. Lucernei,iar la vest de artera ce delimitează zona industrială. Înnord‑vest regăsim ansamblurile ce compun cartiereleGrozăveşti, Griviţa – 1 Mai, continuând către nordcu cele din zona Pajurei – Bucureştii Noii, apoi cuansamblul Jiului – Scânteia (Alexandru Cebuc, Aspecteale evoluţiei demografice şi teritoriale a Bucureştilor înanii puterii populare, Magda Boia, Cartiere noi pe hartaoraşului. ). O zonă cu construcţii în principal de joasăînălţime este cartierul Aviaţiei din apropierea platformeiPipera. Către est inelul ansamblurilor de construcţii dinaceastă perioadă se continua cu cartierele Colentina –Bucur‑Obor, Baicului şi Pantelimon – Socului (Chişinău).

În zona Grozăveşti se află, pe lângă ÎntreprindereaSemănătoarea, marele complex studenţesc Grozăveştice cuprinde, pe lângă facultăţi din cadrul UniversităţiiBucureşti, două ansambluri de cămine studenţeşti,unul aflat în zona Cotroceni‑Leul, celalălt pe malul stângal râului Dâmboviţa, între Lacul Morii şi Şos. Cotroceni.

Un alt tip de construcţii din perioada de „democraţiepopulară” îl reprezintă cele instituţionale, având caractereconomic, expoziţional sau cultural‑educativ. Întreacestea amintim: Casa Scânteii, Pavilionul Expoziţional –

T.I.B. (Romexpo), Sala Palatului R.P.R., Palatul Pionierilor,Sala Polivalentă, Opera sau Teatrul Naţional.Un eveniment important pentru aspectul oraşului

îl reprezintă vizita preşedintelui Nicolae Ceauşescu înorientul îndepărtat de la începutul anilor ’70 în urmacăreia şi‑a schimbat poziţia faţă de linia pe care trebuiasă o urmeze România în cadrul orânduiri socialiste,când a lansat aşa numita mini revoluţie culturală dincadrul tezelor din 1971 . Acestea veneau după o perioadăde relativă liberalizare a sistemului socio‑politic dinRomânia ce a culminat cu condamnarea intervenţieitrupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovaciadin 1968. Acum este perioada când o serie de actelegislative îşi fac apariţia, între acestea raţionalizareaalimentară, regimul creşterii demografice, iar pe lângăo serie de elemente de propagandă îşi face loc conceptulde schimbare a înfăţişării atât al oraşelor cât şi alsatelor. Principalul oraş al ţării a fost cel care a avutcel mai mult de suferit de pe urma acestui concept,astfel încât cartiere întregi vor fi distruse pentru a faceloc planului de sistematizare ce prevedea mascarealocuinţelor individuale de mici dimensiuni de pe artereleprincipale cu lanţuri de blocuri cât şi construirea decentre agro‑alimentare de mari dimensiuni denumitepopular „Cercurile foamei”. Tot acum, în cadrul acestuiplan apare şi ideea construirii unui nou Centru Civical capitalei. La 4 martie 1977 are loc un cutremur demagnitudine 7,2 grade pe scara Richter cu urmărigrave la nivelul întregii ţări dar şi asupra Bucureştilor.Acest eveniment i‑a dat ocazia lui Nicolae Ceauşescusă demareze proiectul de schimbare la faţă o oraşului,în special în partea sa centrală, zonă rămasă aproapeneatinsă de acest regim.

Marile ansambluri de locuinţe dar şi cele indust rialeau modificat în perioada conducerii comunisteaspectul oraşului cât şi a structurii acestuia printr‑unaflux al populaţiei din zona rurală către cea urbană.Acesta este rezultatul politicii de industrializare forţateconsiderată de conducerea comunistă drept unicul reperîn dezvoltarea economică a unui stat. România trebuiasă devină dintr‑o ţară exportatoare de materii primeîntr‑una producătoare de produse finite. Acest concept adus la crearea unor platforme industriale către periferiileoraşelor, unde se impunea, pentru un acces facil,construirea de locuinţe pentru angajaţii veniţi pe acesteplatforme.

Evoluţia construcţiilor în perioada de după celde‑al Doilea Război Mondial cunoaşte mai multe faze,începând cu construirea de blocuri cu trei‑patru etajesub forma de cvartale, apoi al ansamblurilor complexecunoscute sub denumirea de microraioane, continuândcu construirea într‑un ritm alert al ansamblurilor delocuinţe cu clădiri înalte, atât în noile cartiere cât şi în celeexistente. Către finalul anilor ’70 se cunoaşte o acţiunede modificare a aspectului oraşului prin construirea deblocuri care să delimiteze arterele principale şi marilepieţe, dar marchează şi începutul unui mare proiect,acela al noului centru civic.

Soluţia aleasă de autorităţile comuniste a fostconstruirea marilor ansambluri de locuinţe pe locurilibere sau pe teritoriul vechilor comune suburbaneînglobate. În timpul regimului de „democraţie populară”

se disting trei etape, prima, identificată între anii cândregimul a preluat puterea şi până la mijlocul anilor ’60,perioadă în care Bucureştii trebuiau să devină o copie aMoscovei sovietice, dar în care cartierele rezidenţiale nuvor afecta zona centrală, istorică. În această perioadă

vor fi construite Combinatul Poligrafic Casa Scânteii1952‑1957, Sala Palatului R.P.R. ce a fost inauguratăîn mai 1960, Palatul Radiodifuziunii, Pavilionul centralde expoziţii a economiei naţionale a R.P.R. (ROMEXPO).Urmează apoi cea de‑a doua perioadă, cea „de mijloc”,încadrată în deceniile al şaptelea şi al optulea, în careconstrucţia de blocuri cunoaşte un ritm accelerat, darcând apar şi construcţii cu o arhitectură mai apropiatăde vest decât de est precum hotelul Intercontinental,Centrul de Televiziune (T.V.R.) sau Aeroportul Otopeni. Înaceastă perioadă modelul sovietic al blocurilor de locuiteste înlocuit cu cel francez, iar construcţiile beneficiazăacum şi de un set de norme tehnice. De la mijlocul anilor’70 începe o perioada de tranziţie către cea de‑a treia şiultima perioadă a regimului, etapă în care Bucureştiiau cunoscut cele mai mari distrugeri de monumenteistorice. Astfel că proiecte precum Casa Poporului,Muzeul Muzeelor, Biblioteca Naţională, Complexulinstituţiilor muzicale reunite sau Sala congreselor aparîn anii ’80, iar dintre acestea doar Biblioteca Naţionalăva fi începută, iar Casa Poporul va fi în stadiu final în1989. Pornind de la această clădire a fost trasată de laest la vest o axă principală de 3,5 km ce ajunge la PiaţaAlba Iulia. Pe bulevardul intitulat Victoria Socialismuluiau fost construite blocuri în front continuu, uneledintre acestea fiind destinate unor instituţii publice,altele locuirii (Emil Colceru, De la „Casa Scânteii” la„Casa Poporului” în Historia nr. 65/2007, pp. 51‑55).Pentru a face loc măreţului proiect vor dispărea cartiereprecum Uranus, Văcăreşti sau Dudeşti şi o dată cu eleSpitalul Brâncovenesc, Institutul de Medicină Legală,Mănăstirea Mihai Vodă, Opereta, Stadionul Republiciişi o serie de imobile aparţinând armatei. Dacă biserici

precum Sfântul Ioan cel Nou, biserica şi clopotniţaMănăstirii Mihai Vodă, Schitul Maicilor, SfântulIlie‑Rahova sau Palatul Sfântului Sinod au fost translateşi astfel au supravieţuit, biserici precum Biserica SfântaVineri‑Hereasca, Biserica Sfânta Treime‑Dudeşti,Biserica Olteni, Biserica Enei, Biserica Mărgeanului,Biserica Crângaşi, Biserica Albă Postăvari, Biserica Izvor,Biserica Cotroceni, Biserica Doamna Oltea, MănăstireaPantelimon, Mănăstirea Văcăreşti, Biserica Sf. SpiridonVechi sau Biserica Brezoianu au fost demolate. Maipuţin cunoscut este faptul că nu doar lăcaşele de cultcreştine au căzut sub lamele buldozerelor din anii ’80 cişi templele sau sinagogile din zona Unirii aşa cum suntSinagoga „Malbim”, Templul „Mic Spaniol” – Ca’al Cicu,Sinagoga Craiover Ruf (Spilman), Sinagoga A.B. Zisu,Sinagoga „Fraternă” – Achdeş Kodeş, Templul „MareSpaniol” (Cahal Grande – Kahal Kadosh Godol), TemplulA.E. Gaster, Templul „Lumina Nouă” – Or Chudoşcunoscut sub numele de Sinagoga rusă (Lucia Stoica,Neculai Ionescu‑Ghinea, Enciclopedia Lăcaşurilor de cult

din Bucureşti , vol. II, Ed. Universalia, 2006).Unul dintre mecanismele care a schimbat oarecumconfiguraţia oraşului şi care pune în mişcare Bucureştiieste metroul, a cărui construcţie este demarată la sfârşitulanilor ’70. Discuţii privitoare la construirea metroului înBucureşti s‑au purtat încă de la începutul secolului alXX‑lea, dar în mod concret s‑a luat decizia construiriiacestei căi de transport în cadrul „Planul general dereconstrucţie socialistă a oraşului Bucureşti” respectiv„Construirea metroului în oraşul Bucureşti”. Hotărâreadefinitivă se ia în cadrul şedinţei C.P.Ex. din 17 ianuarie1975 când a fost aprobat proiectul de decret privindînfiinţarea Întreprinderii Metroul Bucureşti, cu indicaţiade a se include prevederea că posturile din schema defuncţiuni a întreprinderii vor fi încadrate cu personal pemăsura necesităţilor, însă Întreprinderea de Exploatarea Metroului Bucureşti (I.E.M.B.) va fi înfiinţată abia la 1august 1977 (pe larg despre Metrou în Literatorul nr. 171).

Conform recensămintelor avem următoarele creşteride populaţie în Bucureşti de la 276.168 locuitori în 1899,la 338.109 locuitori în 1912, 639.040 locuitori în 1930, la992.536 (Inclusiv comunele subordonate) în 1941, apoila 1.041.807 în 1948, la 1.236.908 în 1956, la 1.434.337în 1966, la 1.934.025 în 1977, 2.355.000 în 1992 (dincare 287.000 în Sectorul Agricol Ilfov), la 1.926.000în 2002 (Ion Alexandrescu, Recensămintele României:mică enciclopedie , Editura Meronia, Bucureşti, 2007,pp. 48, 54, 82, 95, 163, 172, 248). Rezultatele parţialeale recensământului din 2011 arată că în MunicipiulBucureşti populaţia stabilă este de 1.677.985 locuitori,reprezentând 8,8% din populaţia ţării, iar în JudeţulIlfov 364.241 (conform datelor afişate pe site‑ul web alInstitutului Naţional de Statistică).

Închiderea marilor şantiere şi a marilor întreprinderişi masivele concedieri care au avut loc după 1990 audus la o migraţie a unei părţi a locuitorilor către altelocalităţi, fie ele din mediul rural sau urban. Astfel că odată cu renunţarea la economia centralizată şi trecereala economia de piaţă o mare parte a întreprinderilor dinBucureşti se închid, iar imobilele şi terenurile acestoraîşi schimbă destinaţia fie prin utilizarea spaţiilor în alte

scopuri, fie prin demolarea lor în vederea construirii altorclădiri. Un alt exemplu de schimbare a destinaţiei iniţiale îlreprezintă transformarea centrelor agro‑alimentare de maridimensiuni denumite popular „Cercurile foamei” în centrecomerciale de inspiraţie occidentală denumite „Mall”.

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

4/24

4


Deşi moare relativ tânăr, scriitorul Mario de Sa‑Carneiroîşi lasă amprenta asupra literaturii moderne portughezeprintr‑o serie de proze scurte, ce marchează trecerea dinparadigma simbolistă unde ideea de corporalitate se realizaprin imaginea dandy‑ului şi prin cultivarea excentricităţii,în cea a modernismului literar, care pentru scriitor estesinonim cu afirmarea individualităţii.

Nuvela Mărturisirea lui Lucio , publicată în 1913,vorbeşte despre conflictul dintre trupul sufletesc al unuitânăr scriitor aflat în căutarea identităţii şi eul social,

nevoit a se conforma anumitor uzanţe. Tânărul Lucioîl întâlneşte în circumstanţe enigmatice, la o petrecereîn stil decadent, pe poetul Ricardo Lureiro pentru careva dezvolta o afecţiune nepermisă în ochii societăţii, înaparenţă firul narativ concentrându‑se asupra înfloririiunei iubiri interzise.

Totuşi cititorul profesionist descoperă un puternicconflict între trupul marcat de sexualitate şi sufletul careîncearcă a se elibera de încorsetările acestei închisori,pentru a dezvolta o prietenie spirituală, profundă şiputernică. Lucio şi Ricardo par a reflecta lupta dintre Eu şi Se din teoriile freudiste, primul lăsându‑se pradă iubiriişi concentrându‑se asupra corporalităţii, cel de‑al doileacăutând zadarnic o armonie între trupul sufletesc şi celanatomic.

Din perspectiva analizei psihologice şi a pulsiunilorerotice, personajele masculine pot fi încadrate în maimulte categorii. Sculptorul Gervasio de Vila‑Nova estebărbatul‑imagine, artistul excentric, un fel de ultimăreminiscenţă a artei decadente, care suscită imaginaţia

tânărului scriitor: „Impresiona aspectul lui fizic slab şideşirat, iar trupul lui cu linii frânte avea stilizări incitantede feminism isteric şi drogat uneori, alteori, dimpotrivă,de ascetism palid. Părul lung, dacă îi lăsa descoperităfruntea amplă şi puternică, teribilă, sugera penitenţeşi abstinenţe dure; dacă, ondulat cum era, îi ascundeafruntea, era numai tandreţe, o tulburătoare tandreţe cuînfiorări tainice şi sărutări subtile.” 1 Trecerea la viziuneamodernistă se realizează prin cuplul Lucio‑Ricardo, fiecarepersonaj fiind o mască a scriitorului: Lucio este marcat de

propria sexualitate, lăsându‑se fascinat de descoperireasenzorialităţii şi de autenticitatea senzaţiei, în timp ceRicardo reprezintă personajul aproape schizoid, aflat încăutarea armoniei dintre Eu şi Se : „În clipa în care amgăsit‑o, a fost ca şi cum sufletul meu, sexualizat, s‑ar fimaterializat. Şi numai cu spiritul te‑am posedat în modmaterial.” 2

Mărcile corporalităţii se regăsesc încă de la începutprin descrierea dansatoarei din piscină, un fel detranspunere modernă a mitului Afroditei, născută dinspuma mării. Tânăra cu părul roşcat, a cărei carnaţieeste accentuată prin jocul de lumini, prin oglinda apeisau prin prezenţa focului, pare a prefigura scindarealui Ricardo şi materializarea părţii sale feminine înimaginea Martei. Odată cu derularea firului narativ, ideeadedublării se naşte chiar şi în mintea naivului Lucio, prin

1 Mario de Sa‑Carneiro, Mărturisirea lui Lucio , p.25, ed.Univers, Bucureşti, 20122 Ibidem , pag. 119

prezenţa unor mărci corporale precum sărutul Martei saual lui Ricardo ce par a avea acelaşi gust. Pe măsură cetânărul se lasă pradă sexualităţii şi geloziei, fiind atras demisterul ce planează în jurul femeii, în sufletul poetului sedă o luptă tot mai aprigă ce va culmina cu finalul simbolical uciderii Martei şi cu triumful trupului sufletesc.

Marta însăşi este un personaj construit din mărcicorporale ca şi când ar fi o pupa russa, căreia scriitorulîi desface veşmintele pentru a‑i palpa învelişul de piele,călătoria sa senzorială culminând cu descoperirea şibiruinţa trupului sufletesc.

Chiar dacă nu este un scriitor prolific, proza narativăa lui Mario de Sa‑Carneiro are marele merit de a se raliaspiritului european al modernismului prin încercarea dea reda complexitatea fiinţei umane şi raporturile omuluimodern cu o societate obtuză, care pune accentul doar peconvenienţe.

M Ă R C I A L E C O R P O R A L I TĂŢ I IÎ N N U V E L I S T I C A L U I

M A R I O D E S A ‑ C A R N E I R OC ă u t a r e a i d e n t i t ă ţ i i

Elena Ion

I T I N E R A R E

Trebuie s‑o recunoaştem: oricâte avantaje ne‑a aduslibertatea de exprimare, cucerită după 1989, totuşi peunii dintre conaţionalii noştri i‑a dezavantajat .

Să ne explicăm. După anul amintit s‑au tipărit/setipăresc zeci şi sute de volume (proză, poezie, mai puţinteatru)‑ceea ce a dus/duce la oarecare disipare : revistelenu mai pot ţine pasul cu apariţiile editoriale. N‑ar finimic rău în asta, dar ce ne facem cu autorii care aspirăla statutul de membri ai Uniunii de profil şi ei nu suntcunoscuţi din simplu motiv că nu mai avem, ca înainte de1990, nici concursuri de debut şi nici organe/organismede presă care să‑i facă cunoscuţi cititorilor.

Fireşte, astăzi, când orice autor care îşi face rostde o sponsorizare îşi poate publica toate productele,este foarte greu, dacă nu cumva imposibil de decelatvalorile şi non‑valorile, de non valorile, de apreciat cineare cu adevărat „ stofă” de scriitor autentic şi talentat,promiţând o posibilă carieră literară şi cine nu. Poate căde aceea mulţi dintre comentatorii fenomenului literar nu

se hazardează să dea prognosticuri şi să se lanseze înaprecieri ditirambice asupra unor cărţi semnate de numemai puţin sau chiar deloc cunoscute.

Recent am primit de la dl. Constantin Kapitzavolumul „Aşteptare” apărut în colecţia Opera Omnia.Poezie contemporană la Tipo Moldova şi, fireşte m‑amgrăbit să‑l citesc. Graba mea s‑a justificat şi prin aceeacă nu ştiam nimic, sau aproape nimic despre acest autor,al cărui nume l‑am întâlnit sporadic prin presa literară.

Din câte aflu din Biobibliografia pe care o conţinevolumul despre care este vorba, dl. Constantin Kapitza esteceea ce se poate numi un „ scriitor de cenaclu”, membrufidel al unor conclavuri de acest fel din Bucureşti. Sigur,asta înseamnă un lucru bun în măsura în care acelecolective pe care le‑a frecventat/le frecventează au efectebenefice, constructive, pozitive asupra formării d‑sale cascriitor. Întrucât biobibliografia amintitită nu ne spunenimic nici despre locul de naştere şi nici despre studiile(profesia) d‑lui Constantin Kapitza, dar din conţinutulcărţii aflăm că a publicat cel dintâi volum (Spre undeva)cu poeme scrise între anii 1969‑1972, după care a mai

tipărit şi altele (pare‑se peste zece) trag concluzia că nueste chiar începător într‑ale scrisului. Aşa se explică,probabil, şi prolificitatea d‑sale (volumul despre carescriem conţine nu mai puţin de 602 pagini).

Răbdător cum mă ştiu, dar mai ales curios să aflu

care este orizontul liric al contemporanilor mei, amparcurs cartea cu reală curiozitate, încercând să aflu nunumai care sunt mobilurile scrisului ) d‑lui ConstantinKapitza, ci şi „temele” şi, ideile care îl preocupă şi căroraîncearcă să le dea un strai liric.

Evident, dl. Constantin Kapitza scriind atât de mult,versificând pe fel de fel de teme este şi inegal – ceea cenu înseamnă că ar fi lipsit de har poetic. Cartea de faţăconţine destule piese care pledează în favoarea talentuluisău. Iată, de pildă, un mic şi frumos poem care parea‑i fi ieşit autorului „dintr‑un condei”, adică inspirat şisugestiv.

Dacă aş fi trăit numai eu/ şi Robinson Crusoe,/uitându‑ne la algele din oceane,/ n‑au fi trecut mai departede Orizont/ şi viitorul OM/ nu s‑ar fi cunoscut/ cu ceilalţioameni eternizaţi/ în existenţa lor de veacuri,/ bolborosindcuvinte încrucişate!/ Aşadar,/ m‑am îndepărtat/scufundat, dând din palme,/ trădându‑l,/ neuitându‑măîn punctele cardinale/inventate de mine! „Aş fi”(vol.„Anaconda în paradis”).

Om al cetăţii, pare‑se născut în Bucureşti şi buncunoscător al cetăţii de pe malurile Dâmboviţei, dl.Constantin Kapitza nu putea să nu fie marcat de istoriaşi pitorescul urbei natale şi de aceea multe dintrepoeme caută să evoce momente şi clipe din trecutulBucureştilor. Astfel, un poem se cheamă nici mai multnici mai puţin decât „Ochii cafelei” (vol. „Cafeneaua denisip”): Încercasem să‑mbrac trecutul/ pentru a‑l dezbrăca

mai târziu/ uitându‑mă cum cade,/ fără umbră,/ sprecafeneaua de nisip/ în palmele de gheaţă,/ cocteilde amintiri/ şi şuierături în toi de viscol./ Nici nisipul,

prietenul cafelei/ şi‑al aromei coborând şi urcând/ stradaSmârdan/ ascunzându‑se în cuiburi de lilieci/ osteniţi în

lovituri de ziduri străvechi,/ nu încălzise/ pereţii uităriide frig/ şi dragostea ce plutea/ ca o ceaţă.

În context, poetul are pe deplin sentimentulistoriei şi pe alocuri îi reuşesc poeme precum „Am fostodată”(vol. „Străin lângă vise”): Am fost odată casă,/ cuolane aşezate/ şi prispă nouă,/ neînchipuită, rămasă/cu noaptea,/ când plouă./ Am fost odată stradă,/copacii‑mi erau/ coroană, restrişte,/ printre ei o baladă/se rătăcea printre ramuri,/ ce linişte.

Poezia d‑lui Constantin Kapitza curge domol, ca unrâu printre dealuri, cu ocolişuri în albii uşor previzibile,iar surpriza vine atunci când din şuvoiul liric ce pare deneoprit ( autorul are capacitatea de a versifica, practic,pe orice temă) apare câte o insulă în care, parcă amintindde Marin Sorescu, iscă de sub pana‑i câte un poem cuînţelesuri profunde, precum acesta: La un pas de viaţă/stătea moartea/ la pândă./ Cine n‑o ştia, n‑auzise deea,/ era mută,/ ochii aveau toate culorile/ mirosurileurneau vânturile/ peste casele de aşteptare,/ cu Styxulcurgând/ ca o sticlă topită/ ce muşcă pământul;/ şi

fuga oamenilor/ spre insula promisă/ sau poate pevreo stea neştiută/ de astronomi muritori/ dintr‑o altăstea./ Pe urmă viaţa/ s‑a culcat cu moartea/ şi liniştea/şi‑a închis ferestrele. „Muşcă pământul de sticlă” (vol.„Memoratorul de vise”).

Două sunt lucrurile pe care avem a i le reproşad‑lui Constantin Kapitza: întâi uşurinţa cu care se lasăfurat de dorinţa de a rima cu orice preţ anume versuri (

şi nu totdeauna rima e fericită şi apoi ducerea poemuluipână la limitele extreme ale explicitării, nelăsându‑icititorului nicio posibilitate de a interpreta şi a duce maideparte sensurile textului poetic. E, desigur, de reflectatasupra acestor obiecţii.

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

5/24

5


LITERARE

De curând, poeta, traducătoarea şi eseistaPaula ROMANESCU ne‑a dăruit o carte acărei utilitate este indiscutabilă. O antologie bilingvăromâno‑franceză de poezie carcerală, care se deosebeştede întreprinderile similare de până acum – nu prea multe,din păcate. Selecţia realizată de antologatoare pare a fiun singur cânt pe mai multe voci, o simfonie articulatăcu o perfectă artă a compoziţiei. Traducerea în limba luiValéry şi Prévert atestă o dată mai mult că tălmăcitoareaeste cea mai reprezentativă exponentă din vremeanoastră prea grăbită, a acestui meşteşug ridicat la rang

de artă printr‑un măiestrit simţ poetic decelabil cu fiecarelucrare. Din bogata sa bibliografie menţionăm traducerileîn limba franceză din creaţiile unor: Eminescu, Blaga,Arghezi, Bacovia iar, dintre contemporani, Radu Cârneci,Ion Horea, Ioan Ţepelea, Spiridon Popescu, Ioan Iancuetc. cărora, în volumul la care ne referim, li se adaugănumele altor mari poeţi – dintre cei care au umplut cerulcu sfinţi – martiri sfinţiţi de suferinţa îndurată în temniţelecomuniste: Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, IonOmescu, Constantin Oprişan, de la cel dintâi provenind şipoemul emblematic „Unde sunt cei care nu mai sunt?” (Oùsont‑ils ceux qui n’existent plus?) , poem care dă şi titlulamintitei antologii (Editura Betta, 2012, Bucureşti).

Pentru a respecta cronologia faptelor, autoareaimpunătoarei cărţi (504 pag.) semnalează lectorilor(celor avizaţi y compris!) că o primă selecţie de poemesubsumate acestei tematici – Poésie enchaînée

– reunind poeme semnate de 36 de poeţi, aapărut în 1999, Editura Spicon, România, şi, afost lansată în Franţa, Angers, în cadrul SalonuluiInternaţional „Artistes pour la Liberté” sub egidaAmnesty International. La distanţă de 13 ani, autoareaîşi îmbogăţeşte lista de poeţi antologaţi, oprindu‑se la89. „Un alt fel de a omagia eroii din acel Decembrie 1989,care au făcut posibilă libertatea de exprimare a Românilorîn numele adevărului” , cum spunea aceasta cu prilejullansării cărţii la Biblioteca Metropolitană, Sala MirceaEliade, joi, 25 octombrie 2012.

Suntem încredinţaţi că la o nouă ediţie (chiar dacănumărul de autori este copleşitor) se mai pot adăuga altenume, făcându‑se astfel dreptate, fie şi postum, unorspirite superioare a căror creaţie trebuie redată istorieiliteraturii române întregindu‑i astfel zestrea de valori.Revine deci şi istoricilor literari onoranta misiune de a facecât mai curând cuvenita întregire de zestre iar autoarei,misiunea de a‑şi continua nobila operă de căutător decomori în chiar întunecatul infern concentraţionar (a nuse înţelege că sugerăm să i se rezerve o cazare la ZarcaAiudului…), comori care să fie transmise şi prin limbafranceză lumii din universul francofon într‑un veritabilurbi et orbi cât spre a deschide ochii sufletului celor carevor să înţeleagă, pentru ca astfel de atrocităţi să nu semai întâmple sub nici un cer pe pământul oamenilor.Altfel degeaba am întreba vântul, ciocârlia şi bufniţa undesunt cei care nu mai sunt… Şi‑ar fi îngrozitor de tristsă‑i dăm dreptate bufniţei cu‑al său: „…Când va cădeamarele‑ntuneric, vei vedea”.

Recenzând volumul semnat de Gabriel Ţepelea,Anii nimănui ( cf. George Corbu, Anii negăsiţi ,apărut în Cele trei Crişuri, serie nouă, Oradea, anulII nr. 7 (16), iulie, 1991, p.4), situam lirica de şi dindetenţie a acestuia alături de creaţiile purtând dreptsemn caracteristic condiţiile cu totul excepţionale încare s‑au ivit. Şi menţionam: „Istoriile literare vor trebuide aici înainte să trateze într‑o secţiune distinctă poeziaînchisorilor”. Consider şi acum că prefaţa pertinentăa lui Gabriel Ţepelea la cele 39 de poeme reunite submenţionatul titlu, ulterior schimbat în şi mai sugestivulCântece de galeră (Editura Helicon, Timişoara, 1996), arputea însoţi perfect o antologie a acestui gen de poezie,explicitând o artă poetică sui generis . Sugerăm de aceeadistinsei autoare să mediteze la această posibilitate, nu

pentru că am avea cumva obiecţiuni faţă de Cuvântulînainte al extraordinarului actor Dan Puric ci doar pentrufaptul că, emanând de la unul dintre cei care au suferitdirect opresiunea exterminatoare, autenticitatea ar fi de o

evidenţă care nu lasă loc nici celui mai mărunt semn deîntrebare.

Avem de a face cu un text de cea mai înaltă expresiea subiectivului obiectivat, semnat de un eminent om deştiinţă şi scriitor, academicianul Gabriel Ţepelea. Esteo înaltă spovedanie dintr‑o viaţă trăită în demnitate, deafirmare a crezului că nici o deznădejde nu poate fi deneînvins în faţa artei Cuvântului.

Sperăm că la o nouăediţie (pentru că sigur aceastava fi necesară!) autoarea să numai facă nici o concesie sugestiilorvenite din afara interesului strict literarraportat la tema antologiei, astfel caunitatea stilistică să nu aibă nici ceamai infimă umbră, orice intruziunedăunând ansamblului care trebuiesă fie şi să rămână unitar.

Nu în ultimul rând se cuvine sămenţionăm excelenta prezentaregrafică a volumului apărut laEditura Betta, sobrietatea coperţiiîn alb/negru şi ilustraţiile semnatede graficiana Adina Romanescu,pictoriţă în plină ascensiune în arteleromâneşti contemporane, ilustratoare aunui mare număr de volume de poezie şiproză din literatura română.

Pentru cititorul cunoscător şi delimbă franceză, traducerile făcute depoeta‑traducătoare Paula ROMANESCUsunt idei văzute de un ochi atent şi transpuseîntr‑o perfectă armonie orchestrală, cu respectarea„sfintelor canoane” ale originalului.

Judecaţi singuri:

„Unde eşti, Doamne, am urlat la zăbrele? Spre lună urca fum de căţui,M‑am pipăit şi, pe mâinile mele,Am găsit urmele cuielor Lui”

(Radu Gyr, As’ noapte Iisus, ultima strofă)

„ Et j’ai hurlé: Mon Jésus, où êtes‑Vous? Fumée d’encens vers la lune se levait Et dans mes mains, quand je les ai touchées,Il y avait la trace de Ses clous”.

Cunoaşterea perfectă a idiomului ales drept veşmântpentru producţiile investite cu calităţi de reprezentativitateideatică şi expresivă, îi permite traducătoarei PaulaROMANESCU să păstreze intactă limpezimea versului cuîntreaga lui încărcătură de sfâşiere şi amar de parcă ar fichiar originalul în straie de sărbătoare.

Cititorul va descoperi cu surprindere poate, dinsuccintele date care însoţesc în volum fiecare nume deautor, că printre cei antologaţi se află şi reprezentanţi demarcă ai epigramei româneşti : Ghiocel Constantinescu,Constantin Aurel Dragodan, Mircea Ionescu Quintus,Vasile Tacu, acad. Gabriel Ţepelea. Întrebarea care s‑arpune este cum de au reuşit aceşti creatori care au înduratinimaginabile suferinţe să le transfigureze într‑un modde‑a dreptul miraculos prin umor? Prin ce proces alchimicau reuşit să se menţină la suprafaţă anihilând dezastrulsufletesc printr‑o nemaipomenită capacitate de rezistenţăsinonimă cu o extraordinară vocaţie a supravieţuirii?

Prin ce alta de nu prin solida armătură interioară asufletului, dublată de o nu mai puţin solidă culturătemeinic asimilată, pe o educaţie în care morala nuera rudă de pripas?

Că am citit şi recititaceastă carte cu, în modegal, inima strânsă de o

durere care mi‑a devenitfamiliară prin fiecare poezie

de acolo şi, deopotrivă, cuo credinţă în puterea noastră

de îndurare fără de măsură carene‑apropie de umbra crucii în

chip de lumină, este poate semn cădumnezeirea aceea din cuvânt chiarexistă!

Am descoperit pe ultima paginăo invitaţie prin care autoarea ne roagăde a‑i semnala şi alte creaţii ale foştilordeţinuţi politici din România de care noi,cititorii, avem cunoştinţă. Iată, semnalez

două epigrame, ambele aparţinând„deţinutului” Gabriel Ţepelea:

Soţiei unui deţinut

Căminul lor prin excelenţă Aceste vremi le ilustrează…Bărbatul luptă‑n rezistenţă

Şi‑acasă scumpa lui… cedează!

SauProhod

Prohodul meu va fi original:Vor plânge cei din clan familial (Ba, poate şi studenţii buni,

integraliştii!) Dar cel mai mult vor plânge

securiştii Că pierd „un caz” mănos… pe cincinal.

Cunoscând‑o pe PaulaROMANESCU ca pe un om de

spirit, nu ne‑ar mira ca într‑o ediţierevăzută şi adăugită, una sau ambeleepigrame să‑şi afle locul alături de

celelalte poeme cu gust de lacrimă, turnateîn limba franceză...

Antologia Unde sunt cei care nu mai sunt?/Où sont‑ils ceux qui n’existent plus? – un fenomen poetic

singular, o carte mare între cărţile apărute în anii dinurmă în lumea cuvântului românesc, care n‑ar trebui sălipsească din tot mai săracele noastre biblioteci personalenecum din cele publice!

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

6/24

6


I T I N E R A R E

Nu gândeam acum vreo doi ani şi jumătate în urmăcă aveam să ajung în Mexic. Nu că mi‑aş fi dorit acestlucru din cale‑afară de mult, oricum destinaţia nu erape lista mea de priorităţi, dar nici nu pot spune că îmirepugnă total această stare de fapt, pur şi simplu s‑aîntâmplat dincolo de voinţa mea, cumva.

Pe urmele lui Cortés aveam să păşesc graţieprofesiunii mele (ofiţer radio pe o platformă de forajmarin) şi, îndeosebi faptului că Mexic deţine astăzi foarteimportante zăcăminte de petrol şi gaze naturale, atât peuscat, cât mai ales pe mare. Totuşi, Mexic rămâne o ţarăbogată cu oameni săraci… Parcă am mai întâlnit aceastăanomalie, nu?

Şi cum îmi stă în obicei, înainte de a călători spre onouă destinaţie, m‑am documentat temeinic, ba mai mult,m‑am apucat să învăţ şi limba spaniolă, atât cât să măpot descurca onorabil într‑o ţară unde, paradoxal sau nu,engleza nu te ajută aproape deloc! Da, aşa stau lucrurileîn Mexic, ţară vecină Statelor Unite ale Americii şi carefurnizează şi cea mai mare comunitate de imigranţi deaici. Culmea este că tot spaniola te scoate din încurcăturăîn comunitatea hispanică din America şi nu engleza aşacum s‑ar putea crede!

Stând de vorbă cu colegii mei mexicani, altfel oameniabsolut normali şi oneşti, despre ţara şi obiceiurile lor,am aflat că Mexicul a fost şi încă păstrează pregnantcaracteristicile unei societăţi închise, un stat undestrăinii sunt încă priviţi cu vădită reticenţă şi, de celemai multe ori, asimilaţi americanilor sau „gringo” cumsunt cu obstinaţie şi în derâdere porecliţi aceştia, şi faţăde care mexicanii au foarte puternice resentimente, oură profundă legată în special de faptul că vecinii albide la nord le‑au luat, prin forţa armelor desigur, cam otreime din teritoriu şi, de ce să nu spunem, continuă să

îi privească cu superioritate… sau cel puţin acesta estesentimentul pe care îl împărtăşesc urmaşii aztecilor şiai mayaşilor. Dealtfel, şi noi românii am simţit aceastăatitudine ostilă pe pielea noastră, e drept cu o intensitateceva mai redusă. În acelaşi timp, tot colegii mexicanimi‑au confirmat că până acum vreo zece ani în şcolilemexicane de stat nu se studia nicio limbă străină,nici măcar engleza, iar în cele particulare cu profundătimiditate!

Aşadar, în general, europenii sunt priviţi ceva maiîngăduitor, iar românii, dacă se ştie că ne tragem dinţara Nadiei Comăneci, a lui Gică Hagi sau a lui GheorgheGruia (nimeni altul decât fondatorul Academiei Mexicanede Handbal!), iar mai nou, Inna, simpatica vedetă anoului val al muzicii româneşti, personalităţi faţă de caremexicanii au o reală şi adâncă admiraţie (cine nu are?),atunci suntem priviţi cu tangibil respect!

Nici eu nu am stat cu mâinile în sân şi fără să‑mifac din asta vreun laudatio de sine, m‑am apropiat şi mii‑am apropiat pe colegii mexicani de la platformă prinliteratura, muzica şi sportul românesc (veşnicii şi dinpăcate singurii ambasadori ai ţării mele) şi, vă vine săcredeţi sau nu, unii dintre ei nu numai că s‑au doveditfoarte receptivi, ci chiar m‑au uimit prin cunoştinţelelor în domeniu şi, mai ales, prin apetitul pentru frumos.Mai mult de atât, unul anume, Gabriel Gonzales Ruz(cu o remarcabilă predispoziţie pentru învăţarea limbilorstrăine) s‑a apucat să ne înveţe limba, la început, maidupă ureche, apoi şi cu ajutorul meu, fapt ce mi‑a făcuto plăcere deosebită în a‑i preda după rigori, să le spun,şcolăreşti, punând accent în primul rând pe gramaticăşi mai puţin pe îmbogăţirea vocabularului. Trebuie săreliefez că misiunea mi‑a fost mult uşurată şi de faptulcă româna şi spaniola, cum se ştie, sunt „surori”. Cum

spun, l‑am „tăvălit” pe Gabriel prin literatura noastră,prin poezia lui Eminescu, Bacovia, Minulescu, MarinSorescu, Nichita Stănescu şi mulţi alţi autori, ba chiarprin poveştile lui Ion Creangă, spre deliciul amânduroraşi al celorlalţi!

De asemenea, nu m‑am putut abţine din a‑i citi şidin propriile‑mi creaţii, câteva poezii mi‑au şi fost tradusedin engleză în spaniolă de un alt coleg mexican carelucrează împreună cu noi ca translator, pe numele luiFrancisco Ramirez Toral, un tip rasat, foarte bun vorbitorşi de limbă franceză.

Mă văd nevoit să mai adaug amănuntul deosebitde neplăcut conform căruia Mexic este una dintre celemai violente ţări din lume, capitala sa, Ciudad de Mexico,cel mai nesigur oraş de pe glob şi, deşi întreaga ţarăabundă de vestigii istorice, de locuri extrem de pitoreştişi de staţiuni turistice atrăgătoare şi luxoase, am serioasereţineri în a recomanda această destinaţie turistului

de oriunde dornic de inedit, distracţie ori relaxare (deopt‑zece ani cartelele columbiene ale drogurilor şi‑aumutat şi intensificat activităţile ilicite în acest stat, iarla graniţa cu Statele Unite se desfăşoară un război întoată regula între bandele de traficanţi şi puşcaşii marinimexicani, singurii capabili a le ţine piept bandiţilor!).

Acesta‑i fascinantul şi oarecum ciudatul Mexic cemi se dezvăluie mie de doi ani şi jumătate de când măpreumblu pe aceste plaiuri pe care Hernan Cortés şi ai luiconchistadori au adus cu sabia, dar în numele Domnului(cum altcumva?), „civilizaţia iberică” şi religia creştinăde rit romano‑catolic, „bunuri” primite cu de‑a sila şi cumult sânge de băştinaşi şi pare că destinul mexicanilorrămâne încă şi astăzi sub blestemul de nedestrămat alpreoţilor lui Montezuma…

Văz că mai toţiromânaşii preferă culturile

mediteraneene – Italia, Spania,Grecia, Israel. Să fie o reminiscenţălatino‑turcălească? Să aibădreptate proful cela al mieu carezicea cum că noi suntem de fapturmaşii troienilor?

Ce ciudat, Poe mi se pareextrem de ironic, simbolic,heraldicos! Stil excelent, parodiere

multă, atmosfera este nu de coşmar, ci de cădere înmistere. Ca şi Hanu Ancuţei, prozele sale negre suntagape, etimologic şi esoteric!

Borges este un Eco avant la lettre : hermeneuticăprozastico‑eseistică de consum curent! Dar ce culturămare este la Flaubert ! Chiar aşa, nu cred că există unscriitor important care să nu ştie carte. Chiar dacă esteautodidact. Viaţa trebuie întotdeauna citită cu ochiicăscaţi, cu urechile ciulite şi cu creionul în mână.

Ce mult ştiau americanii despre unguri: Poevorbeşte despre doi nobili ce se numesc Berlifitzing şiMetzengerstein. Habsburger SV !

Alte televizii fac istoria mediatică, ale noastre nu auîncă istorie.

În creaţie, Dumnezeu nu‑i niciodată superficial. Areîntotdeauna un scop (Binele ) şi îl urmăreşte destoinic.

Păcatul, dacă tot este iertat permanent şi şters, casă începi o nouă viaţă şi să parcurgi un nou drum, maiexistă el, ca păcat? Sau totul este un păcat etern? Există

etică sau şi dumneai este tot o plăsmuire omenească, ofuncţie, o ecuaţie a unui Timp dat?

De le simplu la complex, aşa merg toate lucrurile

în lumea asta. În prima călătorie iniţiatică descoperisimplitatea elementelor care ţi se devoalează treptat;în cea de‑a doua, începi să simţi lumea, să o cercetezi,să o măsori, să‑i vezi stilurile, să o clasifici; în fine, celde‑al treilea voiaj te renaşte, te contopeşte cu divinitatea,te învaţă să lucrezi şi să vezi că Universul însuşi nu‑idecât atracţie şi respingere, întuneric şi lumină, iubireşi moarte.

Citesc o grămadă deschisă de cărţi poliţiste.Aproape toate conţin poncife: detectivul este mereu tânărşi necăsătorit, cu o viaţă sexuală pustie sau pe fugă,îmbrăcat neglijent, fumător asiduu, şmecher dar băiatbun, victima sau personajul negativ este mai mereu ofemeie frumoasă, apetisantă, abordabilă, acţiunile sepetrec intens în pat, în restaurante elegante sau pestrăzi dosnice, replicile sunt pline de umor de vodevil, iartraducerile noastre se dovedesc execrabile, nici o palmănu se dă „pe faţă”, ci peste sau pe obraz, oricum! Geabane‑am plimbat – pe bune ori pe internet – prin lumeşi ocupăm subsolurile de pagină cu informaţii despre

meniuri şi despre aeroporturi, tot provinciali părem!Istoria oare există şi altfel decât pe hârtie? Ce e aia

„istorie”? Cronologie de fapte, înşiruire de vieţi, amestecşi amalgam de evenimente ? Şcoala franceză, ca de atâteaori, a luat‑o înainte şi a făcut din istorie un recitativ, uninventar de norme şi de habitudini, un ghem de patimişi de interese.

Mult ai, mult cheltuieşti, puţin ai, cumpătat trăieşti!Aud la un ceva, telejurnal sau cine ştie ce, că presarii auacumulat averi imense după 2004, căci din 1990 încoaceau dat tunuri. Şantajul şi etajul, dar Şeicaru măcar aveatalent şi investea apoi îndărăt în presă. Hulpavii ăştia,mă rog, unii dintre ei, dar cei mai mulţi şi mai inutili, nufac altceva decât să‑şi adune case, hoteluri, restauranteca la monopoly! Sau capitaly, ăla românesc, cu STB‑ul,Parcul Carol, Parcul Filipescu, Bulevardul Elisabeta.

Fiecare dintre noi trebuie să‑l includă, să‑l repete şisă‑l trăiască, fireşte că metaforic, pe Iisus!

Oare de ce o fi zis Heliade Curier de ambe sexe?Dorea o literatură bună şi pentru Ziţa şi pentru aldeCălinescu?

Ce bine e să ai copchii. Îi poţi folosi ca telecomenzi –ia aia, fă ailaltă, dă‑mi aia, adu‑mi ailaltă! Am de luat

nişte rezultate ale unor analize ale sângelui şi nu ştiucum să ajung la acel laborator că tare e peste mână. Seaflă situat în dosul blocului de vizavi de Perla, pe lângăambasada Turciei, o încurcătură de maţe stradale, unmic sat, de altfel, cu parc, cu parcări, cu parcaje, cuparcele. Un labirint înfundat, căci Labirintul trebuiesă aibă o deschidere, o cheie, o ieşire. O ascunderesub mormanele de ciment ale blocului. Ce bună era otelecomandă!

Mă văd în dosul copilăriei, ca după o pânză, camcum văd acum cu ochiul stâng unde s‑a instalat unînceput de cataractă. Stau singur pe un covor de iută(mult mai târziu aveam peste parchetul din sufragerieunul persan!) confecţionându‑mi jucăriile. Maşinuţecolorate, oameni pe care îi disecam (văzusem sauauzisem, citisem în manuale, mă pocnise informaţiatelevizată – era prin 1965, murise Dej şi se dădeau zilnicbuletine medicale). Nu aveam decât un Schuko, cu cheieşi cu telecomandă printr‑un furtun de plastic, o chestienemţească luată de la Romarta copiilor, un trenuleţ delemn, lucios, cu vagoane vopsite strident în roşu şi îngalben şi cu o locomotivă cu abur, neagră, negrul ălaintens, dens, misterios, fără niciun orizont de pe pieselede şah de aceeaşi culoare sau de pe pionii ăia de la ţintar.Mai aveam şi nişte cuburi, din lemn, pe care i le‑amdăruit odată Rodicăi, în liceu, pentru fiica ei. Dintre toate

jocurile cel de fotbal cu nasturi îmi plăcea cel mai mult. Jucam singur dar şi cu vecinii de scară sau de bloc.

Copilăria ca un instrument – taragot, flaut, oboi,tubă. Să‑mi acord copilăria. A fost oare un paradis,o fază demnă de reţinut, fără de griji, fără de Timp,format panoramic? Sau una strâmtă, săracă, plină deumezeala inactivităţii şi a unei dragoste materne extremde exagerate? Nici, nici, copilărie standard, de sat aşezatpe verticală, la bloc, întâi un bloc mic, cu apartament „lacomun”, împărţit cu familia Eibenschutz, cu crematoriuşi răcitor, cu Temp 2 unde cânta Ima Sumak, apoi cubloc mare, cu opt scări, apartamente semi‑sociale,îngrămădite unele peste altele, cu câte două sau cu câtetrei camere, cu balcon, cu dependinţe, fără boxe (doaruna singură, în holul fiecărei scări), cu ghenă şi cu spateleblocului, curte cu vedere spre Moara Dâmboviţa. (Astăzi,după dărâmarea morii şi pe acelaşi loc se înghesuie unansamblu de mare fală, numit „Central Park”!

Neologisme, foc de artificii, argou, injurii groase şimustoase, geamuri multe şi geamuri mate care ţin larespect griul şi scriitura pavajului ştirbit de sub care sevăd dinţii de piatră ai pietrei de râu.

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

7/24

7


CULTURALE

Conştient de faptul că scriu pentru străinii careajung în tara mea, simt nevoia să clarific câteva idei, poateeronate, pe care le au mai ales europenii în ce priveştemodul nostru de a fi.

E dificil de explicat care este realitatea argentiniană:în primul rând, pentru că termenul realitate poate fi înţelesgreşit – se referă probabil la lucruri precum investiţiileindustriale sau produsul naţional brut? Sau, dimpotrivă,se referă la visurile noastre şi la miturile noastre, caresunt mereu misterioase, aproape de neexplicat? În aldoilea rând, şi pentru că este foarte anevoios să faciînţelese problemele noastre unui străin, dat fiind faptul cănu avem aceleaşi coordonate spirituale, aceleaşi concepţiisau ideologii dominante, aceleaşi subînţelesuri.

Sunt lucruri, precum Perón sau tangoul, care pentrunoi sunt foarte clare, dar pentru străini sunt un fel desfinx enigmatic. Cândva, de exemplu, un ziarist americanm‑a întrebat ce înseamnă peronismul, şi după ce eu m‑amapucat să‑i explic, începând cu secolul trecut, acesta sealarmă şi‑mi zise că spera într‑un răspuns scurt. La careeu am spus că o întrebare poate să fie simplă în aparenţă(de ce cade un măr?), iar răspunsul foarte complex (teorialui Newton). Pentru un străin este uşor să „vadă” unbrazilian sau un mexican. Dar ce este un argentinian?Cum să‑l distingă? Acel om – numit Martelli sau Massuh,Kirilovsky, Karadagian sau Schneider, care se îmbracăaidoma unui european, al cărui sânge nu e nici indian,nici negru, a cărui cultură se bazează pe Platon şi Hegel,pe Homer sau Joyce, pe Giotto sau Picasso – cine este?Oare noi nu avem o „caracteristică”? Sau suntem unprodus cenuşiu şi nedefinit al emigraţiei? Borges este un

scriitor european? În acest fel se creează o infinitate deechivocuri.Să începem prin a ne referi la lumea exterioară, care

constituie jumătate din ceea ce formează spiritul omului.

Argentina şi Uruguayul de astăzi au fost cândvaimense întinderi deşertice, lipsite de marile civilizaţiiindigene ale Mexicului sau Peruului. Către jumătateasecolului trecut (secolul al XIX‑lea – n. trad. ), cândintelectualii guvernau şi‑au pus în practică propriileidei pozitiviste în ce priveşte Progresul (cu majusculă),s‑au deschis „porţile” ţării marii emigraţii europene, datfiind faptul că pentru ei aceasta reprezenta exempluldemonstrativ al ştiinţei, tehnicii şi dezvoltării. Pentru aavea o idee asupra fenomenului, ajunge să amintim că,

în mai puţin de un secol,Buenos Aires a ajuns de

la două sute de mii ladouăsprezece milioane de

locuitori. În acest fel s‑aformat o ţară fără indieni

şi negri, cu un puternicproletariat urban, lipsităde ţărani (în sensul

latino‑american alcuvântului), cu o

componenta decisivăa clasei medii.

Acesta nu se vreaun elogiu, este o

caracteristică.Personal,

regret a nufi avut nici

o marecivilizaţie

indigenă, nici măcaro copioasă prezenţăa negrilor, care înschimb în SUA auprodus unul dintrefenomenele muzicalecele mai neobişnuite alevremurilor noastre. Şi astfel, dela rasă la cultură, începând culimba, totul ne‑a venit din Lumea Veche. De aceea nu amavut, nu am putut avea, acea puternică culoare locală, care

se observă însă la mexicani, la bolivieni sau la brazilieni.Într‑un simplu articol nu se poate clarifica ceea ce

suntem noi, argentinienii; pentru asta sunt necesarenumeroase eseuri, studii istorice şi sociologice. Cine vafi interesat de aşa ceva va trebui să citească romanelescriitorilor acestei ţări. Fiindcă, oriunde în lume, tocmaidin romane, şi numai din acestea, ajungem să cunoaştem,să intuim şi să simţim înlăuntrul nostru adevărata esenţăa unei naţiuni. Numai în acest mod, chiar şi unul care n‑afost niciodată în Rusia, va putea înţelege ce a însemnatRusia în epoca ţaristă. Voi mai adăuga doar că suntemo „regiune de contact” între Europa şi America Latină, însensul că nu suntem nici europeni, nici latino‑americani.Şi tocmai din această cauză, de „factura culturală”,formăm o ţară atipică, însă cu ceva cu totul particular:un dans, tangoul – chintesenţă a oraşului Buenos Aires,cel puţin până în 1940.

La sfârşitul secolului trecut, o mulţime de oameni,umiliţi de mizerie şi încurajaţi de speranţă, în căutareaPământului Făgăduinţei, abandona ţinuturile Franţei,Germaniei, Italiei, Spaniei, pentru a se îndrepta spreaceste plaje mocirloase ale lui Rio de la Plata. Un oarecarepoet emigrant murmura de pe puntea navei care‑lîndepărta pentru totdeauna de ţărmurile italice: „Addio,

padre e madre, addio, sorelle e fratelli …” , în timp ce, înlacrimi, ochii săi contemplau, desigur, coamele munţilor,care deveneau tot mai imperceptibili, în călătoria fărăîntoarcere, un fel de moarte a vieţii. Ulterior, o bunăparte a acestor oameni a găsit aici un alt tip de deziluzii,îndurerate de singurătate şi nostalgie, în timp ce ochii,cei ai memoriei, continuau să vadă acei munţi, dincolode mările melancoliei. În suburbiile oraşului, haoticşi improvizat, italianul s‑a întâlnit cu alte fiinţe caresufereau şi ele de aceleaşi sentimente: „gauchos” – ceicare abandonaseră pampasul pentru a găsi de lucruîn marele oraş. Mereu cu nostalgia libertăţii, călare, înimensitatea stepei.

Îmi imaginez că tocmai din această întâlnire a două

singurătăţi s‑au născut curiosul cântec, ciudatul dans,pe care unul dintre cei mai mari creatori ai săi, EnriqueDiscepolo, l‑a descris, odinioară, ca pe „un trist gând carese dansează”. Spre deosebire de alte dansuri populareextrovertite şi euforice, acesta este introvertit şi de‑adreptul introspectiv, şi numai un străin îl poate dansapentru a se distra. Aici, la Buenos Aires, singuraticii, deobicei fără femei, se adunau seara în taverne şi în casedeocheate, unde beau vin sau rachiu, unde jucau popicesau cărţi, palavrageau sau se încăierau. Aici a început săse nască tangoul. E un dans hibrid, al unei lumi hibride:avea ceva iz havanez adus de marinarii din Cuba, avea cevadin acordurile melancolice ale chitarei acelor „gauchos” dinpampas, şi adesea avea şi ceva din melodioasa canzonettanapoletana. Muzicienii aveau nume hispanice ca Poncio,sau italice ca Zambonini. Artişti, fără pretenţia de a şti că facşi ei istorie. Mici orchestre umile şi improvizate, compusedintr‑o chitară, o violină, un flaut. Până când apare„bandeón”‑ ul, instrumentul care va fi amprenta definitivăa cântecului anonim. Cineva, în Germania, l‑a creatpentru a‑l diviniza pe Dumnezeu pe străzile Hamburgului:un fel de mică orgă pentru acompaniamentul cântecelorreligioase. Nu s‑a bucurat însă de succes şi după câtva timpa dispărut pentru totdeauna din ţara sa de baştină. Daraici, la mii de km distanţă, şi‑a împlinit destinul, devenind

„instrumentul” tangoului, fără de care acest dans nuse poate nici măcar concepe, fiindcă tocmai cu acestinstrument se realizează farmecul său melodios, bizar, celpe care San Tommaso l‑ar fi numit „quidditas” (aplicabiltangoului, în acest caz), adică „cel care era înainte de a

fi”. Instrument profund şi dramatic, diferit de docilul şipitorescul sentimentalism al „fratelui”, acordeonul, care atransmis acestui dans un caracter grav. Este un caracterpe care reuşesc să‑l înţeleagă popoarele deja predispuse laastfel de lucruri, precum ruşii, polonezii, japonezii, dar pecare americanii, cu stilul lor de revistă hollywoodiană, l‑aufalsificat în mod grotesc.

În tango există, desigur, o componentă senzuală. Totuşi, cel care‑l concepe ca pe un simplu dans lascivse înşeală. E adevărat că şi‑a avut originile în casele demoravuri uşoare, dar tocmai acest fapt ar trebui să nefacă să‑l suspectam, mai degrabă, că este vorba exact decontrariu, întrucât creaţia artistică reprezintă aproapeîntotdeauna un fapt alternativ, de fugă, de revoltă, de

nostalgie. Se creează astfel ceea ce nu există în plan real,ceea ce într‑un anumit fel este obiectul dorinţei noastre,al speranţei noastre, exact cum prin magie se urmăreşteevadarea din dura realitate cotidiană; aici, arta seamănăcu visul. Nu, nu era atracţia fizică cea care putea satisfacedorinţa de comuniune cu un alt suflet, ci nostalgia femeiişi a mamei aflate departe, într‑un ţinut al închipuirilorvizitat doar în vise. A face o legătură între tango şiproblemele metafizice ale existenţei ar părea exagerat:singurătatea, lipsa de comuniune, semnificaţia vieţii şia morţii. Totuşi, după cum spunea Nietzsche, metafizicanu se găseşte doar în masivele şi obscurele tratate alefilosofilor, ci şi în suferinţele omului simplu, de fiecare zi,făcut din carne şi oase.

Dacă vremelnicia existenţei chinuie un european, sepoate spune că o face îndoit cu un locuitor al BuenosAiresului, deoarece aici nu există metafora eternităţii,care, în schimb, acolo, în Europa, este reprezentată deimpunătoare monumente milenare.

Extinderea tumultuoasă a Buenos Airesului,navala milioanelor de fiinţe care sperau în ceva, repetatafrustrare şi singurătate, dureroasa amintire a îndepărtateipatrii, resentimentul de născuţi pentru a da buzna încasa altora, nesiguranţa acestora din urmă într‑unconglomerat care se transforma vertiginos, toate acesteasunt revelate în textele celor mai importante tangouri.Unul dintre acestea afirma melancolic: „Cu o palmă voimătura asfaltul oraşului care m‑a văzut născându‑mă …”. Fiindcă chiar şi fiii emigranţilor simţeau imperios nevoiasă se agaţe de ceva concret, ceva inalterabil. LocuitorulBuenos Airesului de atunci simţea, ca nimeni altul dinLumea Veche, că timpul trece implacabil şi că frustrareade toate visurile şi inevitabila moarte sunt epilogulfatal. Şi cu coatele sprijinite de masa de marmură de lacafeneaua din cartier, meditativ şi prietenos, se întreba :„Îţi aduci aminte, frate, ce vremuri erau acelea?” Sau, cu ocinică amărăciune, îşi dădea cu părerea: „Se duce viaţa,se duce şi nimic nu revine …/ E mai bine să te bucuri deea,/ să dai vântului toate grijile.” Omul tangoului era ofiinţă profundă, care medita asupra trecerii anilor şiasupra sfârşitului tuturor iluziilor sale. Şi astfel murmuragânditor: „În această seară, oricum, pentru totdeauna,/mi s‑au sfârşit iluziile,/ şi un misterios freamăt/ pune pestrune inima mea …”

U M B R E L E

T A N G O U L U IErnesto Sábato Traducere de Francesco Gerardi

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

8/24

8


Artistul

În seara fără lună şi fără glas de greieri,M‑am întâlnit cu mine şi‑am zis:„Ce faci străine?”Era pe înserate, la cumpănă de ape,Când valul se îndoaie, sub picuri grei, de ploaie.Şi m‑am privit pe mineCum stau chircit, pe vine,În barca mică,‑ngustă,Ce s‑a desprins de maluri,Plutind spre idealuri.

Şi mă întreb, pe mine:„Dar încotro, străine? Te văd grăbit şi palid,Îngândurat, chiar trist.”Străinul îmi răspunde:„Eu sunt artist,Artist…”

Dincolo, dincoace…

Ţi‑am urmărit gândulŞi l‑am pierdut în liziera pădurii de stejar;

Ţi‑am susţinut pasulŞi el s‑a scufundat în apele Dunării;

Am vrut să‑ţi însoţesc privirea,Dar ea a trecut dincolo de cer;

Voiam să îţi urmez destinul,Numai că el s‑a scufundat în noapte şi mister.

Aproape eştiŞi totuşi eşti departeCa‑n dincolo şi dincoace de moarte.

Pe străzile oraşului

Străzile oraşuluis‑au aşezat cuminţisub aurul lunii.Au părăsit paşii trecători,s‑au cuminţit de zgomotele lumii.Cufundate în linişte,Unduiesc între caseCunosc istorii, bârfe, zvonuri.Câteva şi‑au ascuns prafulSub asfalturi,Pe când altele poartă sisific grele pietre pe piept.Niciuna nu‑i însă mai vie şi mai luminatăCa cea ce îndrumă, în noapte,Paşi de poet.

Dincolo de oraş

Prin oraşul cu betoaneŞi cu port la Dunăre,Cu noi parcuri, surogateŞi maşini cu sutele,Îmi grăbesc adesea pasul.Un gând unic, obsedant,Mă îndrumă, pas cu pas,Către margini de oraş.

Să‑mi găsesc,Să îmi cuprind,Colţul meu de cer albastruDincolo de orice zid.Să păşesc în noaptea clarăSă simt stelele sub talpă,nu asfalt să guste pasulCi‑ndrumat de câte‑un astruSă păşesc pe căi lacteeCa pe poduri dunărene.

Cartea

Pădure a fost cu rădăcini în omoplaţii pământului:Copac şi ram a fostPână‑ntr‑o zi când rădăcinile i‑au fost topite,

Transformate, subţiate şi apoi legate.Din frunţi încreţite,Străbătute de geniul creaţiei,

Pădurea, copacul, ramulAu devenit CartePentru mine, pentru tine, pentru ei;Cartea este copacul cu rădăcinileÎn toată istoria gândirii omeneşti.Ca şi cum pădurea, copacul, ramulAu prins rădăciniÎn creierii, mintea, sufletul nostru.De aceea Cartea – fluture în amestec de celulozăŞi materie cenuşie.

Jocul

Există un joc pe care trebuie să‑l cunoşti: Jocul de‑a viaţa, de‑a tinereţea, de‑a iubirea.Prima dată trebuia să ghiceşti,Privindu‑mă în ochi, fericirea.Ieri ţi‑am propus, aşadar un joc,De‑a iubirea, de‑a tinereţea, de‑a viaţa.L‑am început de cu zori,alergând printre fluturi şi flori;Câmpiile nu ne‑au ajunsŞi am cucerit cu pasul muntele.Alergam astfel ca‑ntr‑un joc de‑a prinselea

― gândurile ni s‑au topitÎntr‑o bucurie imensă ―.

Jocul a devenit pe parcursUn joc de‑a găsitelea.Cu cât urcam muntele,prăpăstiile ne ademeneau în alte jocuritriste, periculoase, de‑a moartea.Nu era jocul nostru,Nu eram noi prinşi în el.Şi totuşi,Unde te‑a pierdut jocul, iubitule?

Unde ai rătăcit?

Toamna în parcul Alei

E dup‑amiază în parcul AleiStatuile dârze privesc cu ochi goiÎntorşi către sine,Spre vremi de eroi.Şi între atâţia viteji cu renume,Frumosul tăcut, cu părul de piatră,Pus înadins parcă a spuneCă vitejii aveau pe lângă renumeSuflete bune, de poeţi înnăscuţi,Stă Eminescu, un bust ce‑aminteşteDe popasul prin Giurgiu, din vremuri apuse.Şi‑aşezată pe‑o bancă, privesc ca‑n tablouCum toamna de‑aramă, cu soare de miere,Aşează lin frunze pe umerii lor.Copacii foşnesc liniştit în Alei,Acelaşi e astăzi cum fost‑a şi ieri,Doar locul pe bancă,Loc ce te‑aşteaptă,E plin azi de frunze,De poeţi, de eroi…

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

9/24

Revistă fondată la 1880 de Al. Macedonski / Serie nouă fondată la 1991 de Marin Sorescu

S U P L I M E N TARTA DE A FI PĂGUBAȘ* TÂRGUL MOȘILOR (II)

Niculae Gheran Acum aveam toate motivele să regret

despărţirea de Lona, care între timp se făcusedomnişorică de zece ani.

Dumnezeu a vrut să plece când trebuia, că

n‑au trecut nici şase luni şi peste liniştea cartieruluinostru veni iureşul răzmeriţei legionare din 21‑23ianuarie 1941, când, într‑o dimineaţă, am a atcă toate magazinele evreilor de pe Calea Moşilorfuseseră sparte şi lăsate jafului, îndeosebi a ciorilordin Colentina şi Tei, venite puhoi.

– Ia cine vrea, totu‑i pe gratis; picior de patronnu se mai vede, iar ţiganii ciordesc tot ce văd şi carăcu sacii în căruţele lor. La „Suchard“ au paradit şimagazia de dulciuri.

Dumnezeu să mă ierte, dar am păcătuit cugândul că nu mi‑ar strica nici mie câteva batoanede ciocolată „Milka“ şi m‑am luat după Tinel, pussă recupereze tot ce‑a pierdut în lipsă, mai alesdupă ce‑l văzuse pe Nicu Buric cu şase ceasuri lamână. La cofetărie, dezamăgire cumplită: toateplatourile de prăjituri fuseseră azvârlite pe pereţişi doar porcul ar putut înainta prin eoşcăiala depe podea. Tinel o zbughise vizavi, la un magazin de încălţăminte, să‑şi potrivească botine pe măsură.M‑am pomenit cu el în picioarele goale.

– Fir‑ar mama lor a dracului de baragladine…Până să‑mi nimeresc o pereche de panto calumea, m‑am pomenit că mi‑au dispărut şi‑ai mei.Cum mă‑ntorc acu’ acasă desculţ şi ce‑i spun lu’ băbuca?

– Zi‑i c‑ai plecat după lână şi că te‑ai întorstuns!

Spargerile ca spargerile, dar întreaga mahala afost zguduită de moartea lui Marcus, dentistul de peCalea Moşilor, viza‑vi de Făinari. Că fusese prădatde aur n‑ar fost nimic, dar îl omorâseră de faţăcu nevasta şi fata lui, după ce mai întâi îi tăiaseră

limba. Nici azi nu pricep cum femeile astea n‑au înnebunit de‑a binelea. Aşa ceva nu se întâmplasenici pe vremea lui Terente. Până şi legionăraşuldin curtea noastră sta cu ochii în pământ, tăcândchitic când tata m‑a pus să scriu şi să lipesc pepoartă un a ş cu litere de‑o şchioapă, de culoare verde: „Curte românească, nu sunt jidani“. La fel auprocedat mulţi vecini din mahala, ce habar n‑aveaude politică şi nici nu‑i interesa defel. Mai curajosa fost părintele Traian Chirulescu, care a ascunssub masa din altar o întreagă familie de evrei ce‑ifăcuseră pe gratis gardul bisericii, fără să‑i ia o parachioară. Pe deasupra, închisese şi biserica, cum nuse obişnuia în timpul zilei. Cineva îl turnase la x,pentru că nişte camarazi au venit în vizită tocmaicând trebăluia prin curte cu Petre dascălul.

– Părinte, am a at c‑aţi ascuns câţiva bandiţide drumu’ mare şi‑i ţineţi în biserica zăvorâtă.– Am închis‑o s‑o păzesc de prădăciuni, e de

tătari, ţigani, jidovi sau români. Dacă nu mă credeţi,luaţi cheile şi vă convingeţi. Un preot nu minte şiştie cum să păzească lăcaşul lui Dumnezeu.

Ca om de rând, minţea; ca păstor al Domnului,nu, că apăra aceeaşi turmă a Sa. După ce le‑aaruncat cheile la picioare, cavalerii dreptăţii s‑aucărat ruşinaţi.

Peste un timp, a revenit şi Stamate, de dorulLeancăi. Se zicea că în timpul răzmeriţei setebiştiirăsturnaseră vagoanele şi făcuseră din ele parapete.Pleoştit, la început abia îngâna, pentru ca apoi să‑irevină glasul:

– Nu asta a vrut Codreanu, adevăratulnostru căpitan, jert t mişeleşte din pricinaperciunaţilor…

– Iar o iei cu jidovii? Nu ţi‑ajunge? Că acumte întreb cine i‑a pus pielea pe băţ lu’ ZeleaCodreanu.

– Cum cine? Javra de Carol. Umblând capie pela Londra şi Paris, fără a găsi o garanţie serioasă,s‑a gudurat şi pe lângă Hitler, care la Berlin i‑acerut să‑l pună pe căpitan în fruntea ţării. Nu‑iconvenea – şi din tren i‑a dat ordin lui Moruzov

să‑l omoare.– Ce perciunat mai e şi ăsta?– Moruzov? Un bulgar nenorocit, găgăuz,

şeful Serviciului Secret, care a mers mână‑n mânăcu chioru’ de Armand Călinescu de la Interne şi cuGavrilă Marinescu, prefectu’ Poliţiei Capitalei.

– Jidani unul şi unul!– Mai periculoşi decât ei, că nu degeaba au fost

ciuruiţi, să bage la cap toţi trădătorii de neam.– Ăla nu, ăla nu, până la urmă o să cred că doar

Iorga a fost ovrei, de v‑aţi grăbit să‑l curăţaţi.– Şobolanul şi‑a făcut‑o cu mâna lui. Oamenii

noştri de carte de la el au învăţat naţionalismulşi, în loc să e mândru de urmaşi, li s‑a căcat încap.

– Ce s‑aibă, Stamate, un elefant c‑un

şoarice?– Şoarece era el, că fătase un partid cât ocăcărează, iar Legiunea triumfa chiar şi când a fostdes inţată, de‑a trebuit să meargă în alegeri făr‑a‑imai zice Garda de Fier şi fără căpitan. Bărbosul acrăpat de gelozie şi a uitat de jurământul făcut laIaşi în faţa studenţimii, când cerea să moară înziua când îşi va trăda idealurile. Dracu’ l‑a pus să jure, c‑a fost servit la cerere. De altfel, să nu crezimata că jidanii‑i duc doru’.

– Eu ştiu că mai devreme sau mai târziu ecarepasăre pe limba ei piere. Dacă tot vă place moartea,aud că Antonescu are de gând să vă bage în linia întâi, înrolaţi în batalioane speciale împotriva bolşevicilor.

– O să mergem, o să şi murim pe front, darpână când ţara asta nu scapă de ucigaşii lui Hristos,toată naţia va suferi…

– Păi şi Iisus a fost jidan, amărâtule…– Da, dar…– Lasă‑mă dracului în pace, că mi‑ai făcut

capu’ calendar!

Aşa gândea tata şi odată cu el o întreagăaşezare de la marginea Bucureştilor, oamenipomeniţi împreună de când se ştiau, unii cu carte,majoritatea fără, dar toţi cu frică de Dumnezeu. A

trebuit să moară ca să‑i simt lipsa. L‑am îndrăgittârziu, fără a‑i dovedit acea căldură pe care omerita cu prisosinţă. Dimpotrivă, parcă mă legasemsă‑i dovedesc o indiferenţă totală. Era su cient să‑l văd seara când se întorcea acasă, ca să şi fug dindreptul porţii, să mă bag repede în pat, să staucu ochii închişi, ca şi cum aş dormit de mult. Înparte era şi vina lui: re sobră, rareori s‑a apropiatde noi, deşi în preajma altora se manifesta extremde sociabil, plăcându‑i să râdă şi să glumească.Ocazii destule, multe peste cele tradiţionale. Aveao droaie de ni, care, în afară de rudele apropiate, veneau la noi de Paşti, de Crăciun, de revelion, darşi de Sfântul Gheorghe, ziua lui onomastică. Numaică pe vremuri mai eram şi musa ri, nu doar gazde,prilejuri de chef tot timpul, din pricina cohortei des nţi din calendarul creştin.

La petreceri, tata se dovedea alergător decursă lungă. Putea să bea oricât, că nu se îmbăta.Uneori se întâmpla să‑şi ducă invitaţii în spinarela trăsură, după care, liniştit, mai ardea câtevapahare în bucătăria în care mama şi jupâneasase războiau cu spălatul vaselor şi tacâmurilor.Întrebat mereu de secretul rezistenţei sale,răspundea imperturbabil:

– Important e să nu bei niciodată mai multdecât poţi!

Prietenia părinţilor se revărsa implicit şiasupra copiilor, căraţi precum valizele la maitoate sindro ile, ceea ce‑i făcea să moşteneascăşi zestrea solidarităţii. Greutăţile traiului încănu‑şi scoseseră colţii. Poate din această pricinănu credeam urechilor spusele militarilor veniţi în

permisie:– Voi ştiţi cum sărbătoresc ruşii revelionul?Unul aduce băutura, altul mâncarea, altul vinecu piroşti, ecare cu ce‑apucă şi ce are. Ca lapuşcărie.

– La ce te‑ai aşteptat în zile de război?...– Nu acum, dintotdeauna. Mi‑au spus

majoritatea celor rămaşi în spatele frontului, îndeosebi femei, fericite să primească o cutie deconserve cu carne, pentru care se mai coţăiau cunoi.

Nu‑i mai puţin adevărat că majoritatea celorce se întorceau din iadul morţii nu aduceau cuei doar amintiri, ci şi obiecte folositoare, luate înschimb sau cu japca, dintre care cele mai căutateerau aparatele de radio – după ce făcuserăm

imprudenţa de a le depozita la circumscripţiile depoliţie, cum ni se ceruse.Trecut de 50 de ani, tata n‑a mai primit ordin

de concentrare. Oricum, plecarea junilor crescusepreţul vârstnicilor, al celor a aţi încă în putere.Spilka birjarul devenise principalul cavaler al

8/16/2019 LITERATORUL, nr 173-174

10/24

10


Niculae Gheran / ARTA DE A FI PĂGUBAŞ TÂRGUL MOŞILOR

servitoarelor din mahala, care acum se adunau lacârciuma Grasei în locul ardelenilor plecaţi să lupte.În cursul săptămânii, le vedeai în birjă cu picioarelepe un somn sau pe un nisetru uriaş, care traversapodeaua trăsurii, cumpărat de la hala de peşte şitrimis acasă cu jupâneasa casei. Spilka nu se maidedulcea cu orice matoală de ocazie, recuperată dinpernele trăsurii, fără ca ea să ştie cu cine‑şi împartecearşaful. Acu’ i se cuvenea şi lui să tragă un şnaps în plus, lăsându‑se ademenit de turma rămasă fărăpăstor. Când dădea de‑o prospătură, o plimba dedragul trăsurii pe căi ocolite, lăsând uneori peştele săse mai odihnească niţeluş la umbră, până s‑ajungă în bucătăria boierilor. De scandal nu scăpase însăde nitiv, parcă l‑ar pedepsit Dumnezeu pentrupăcatele cu care mereu muscalii îi scoteau ochii.Căuta să le evite, dar n‑avea cum să ocolească legeacererii şi ofertei. Se modi case întrucâtva şi piaţa.Sau, cum zicea el: „De‑acum vremea s‑a schimbat, vine fata la băiat!“

Numai că au venit şi toţi spânii pe capul lui,după ce, în miezul nopţii, s‑au întâlnit două surori în sălaşul birjarului. Ambele, chelneriţe la grădinade vară a lui Moise, aduse de cârciumar să încânteochii clienţilor, generoşi în bacşişuri, dar bătrâiorifaţă de nevoile fetelor: una cam crudă, ce‑abiadădea în pârg – să tot avut vreo 16 anişori –,cealaltă ostaş instruit, ce apucase să tragă din toatepoziţiile, pe frontul de zi şi de noapte, la câmpdeschis sau în tranşee, muiere zdravănă ce băteaspre 30 de ani.

Ca tot omu’ nevoiaş, Spilka n‑avea de ce să încuie uşa de la intrare, orbecăind noaptea prin întuneric după un lucru sau altul, cum nu s‑ar

încumetat s‑o facă niciun hoţ, de s‑ar lăsatispitit să caute ceva prin magherniţa lui. Adusăde soră‑sa tocmai din fundul Dorohoiului, ceamică, Ioana, nu apucase să cunoască mai nimicdin Bucureşti, în afară de Gara de Nord şi TârgulMoşilor, unde, când era liberă, nu se mai da jos dinlanţuri. Noroc că Spilka birjarul – care a plimbat‑ola Şosea, povestindu‑i ce auzise şi el de la alţii cumfuseseră odinioară bătăile cu ori, când trăsurile seluau la întrecere, iar cavalerii aruncau cu zambile,narcise şi lalele în fetele scoase la promenadă – adus‑o până la hipodromul din capul drumului,ca apoi s‑o întoarcă în centru, umblând la pas peCalea Victoriei, cu magazine şi terase de tot felul,liniştindu‑i respiraţia în retur pe Calea Jianu, până în pădurea Băneasa, unde, printre copaci, ajunsela locul ştiut de el ca altar al sfântului amor. Decâte apucă să zărească, fata – obişnuită să vadă laţară mai acătării o şcoală, o cârciumă, o bisericăşi un cimitir – era de‑a dreptul buimăcită şirecunoscătoare până la cer lui Spilka pentru tot cenici nu crezuse vreodată că există. Mai ales dupăce, ca o adevărată cucoană, fusese servită cu micişi bere la „Gambrinus“, clădire înaltă, adevărat

palat, nu precum cârciuma lui Moise, frumoasă,dar orişicât… Cu ochii pierduţi în albastrul cerului,nici n‑a prea ştiut cum o potcovise Spilka, care se îngriji la urmă de‑o găleată cu apă, pentru cal şipentru dânsa. Reţinu doar ce‑o învăţase:

– Tu nu spune la nimeni cum te‑ai distrat, călumea‑i invidioasă şi vrea şi ea. Bagă de seamăcă n‑ai văzut mai nimic din ce trebuie să vezi…Te duc pe unde umblă doar boieroaicele, să techiorăşti la toate vitrinele din centru şi să teodihneşti în pădurea de la Andronache, la Cernicasau Pustnicul, unde sunt şi mănăstiri frumoase,cu lacuri împrejur, de umbli cu barca pe ele ca oregină.

Spilka n‑a minţit‑o cu răutate, dar, încet‑încet,izbuti ca regina să‑şi mai aşeze coroana şi‑n

căsuţa lui, unde, de când plecaseră tinerii pefront, mai poposea şi sora cea mare a fetei, ca omai veche clientă, ce‑apucase şi dânsa să vadă cuel frumuseţile micului Paris. Rezistenţa ei de la

început îl îndemnase pe Spilka să mâne caii până în pădurea Snagovului, de unde, dacă nu cădea lapace, risca să vină pe jos, că rusnacul ar dat biceiepei.

Acum se strecurase pe bâjbâite în patul luiSpilka, obosit de tăvăleală. Mare buimăceală,când birjarul se pomeni pipăit, văzându‑secentru înaintaş între două extreme neantrenatepe aceeaşi arenă... Când ochiul nou‑venitei seadaptă întunericului, scandalul izbucni cu tuneteşi fulgere:

– Ce cauţi, r‑ai a dracului, în casa rusului?De‑asta te‑am adus la Bucureşti? Ţi‑am vrut binele,să te scap de truda câmpului, nu să te curvăsăreşti…Ioană, Ioană, am să vorbesc cu domnu’ Neagu să‑ţipună valiza pe trotuar. Că d‑asta venii: să te prind în poziţie, nenorocito!

Numai că, la rândul ei, plecase la furat înaceeaşi bostănărie.

– D‑aia eşti goală puşcă, ncă venişi să măprinzi?...

Ameninţarea cu Moise Neagu n‑o lăsa însă rece: întoarcerea în sat ar fost un adevărat blestem.Dar se limpezi la minte cât ai zice peşte:

– Mă ameninţi că vorbeşti cu domnu’ Moise?N‑ai decât s‑o faci, c‑am eu ac de cojocul tău,Nataliţo. Să vedem care din noi îşi face bagajul,că atât aşteaptă madam Neagu: să a e unde‑şiplimbă izmenele bărba‑su, că ştiu şi alţii că trăieşticu el, că ţi‑a luat panto de lac şi taior negru cucăptuşeală roşie, să sperii curcanii… Ba am să‑i zicşi lu’ domnu’ Moise c‑ai venit goală peste mine şipeste domnu’ Spilka, şi‑am să‑i jur pe icoană că numint.

Pace, pace, între două dobitoace. De obraz,ind mai mică, Ioana s‑a simţit să se îmbrace şi

să plece, mai ales că îşi luase tainul. Nu degeabase spune că sângele apă nu se face. Aşa că tot greula căzut pe Spilka, obligat să ia treaba de unde olăsase.

A doua zi pe la ora prânzului, fu sculat de bătăile în geamlâcul marchizei, ciocănituri din ce în ce mai insistente. Inima i se strânse, de teamăc‑ar Moise Neagu, om potolit, dar mânios laadică. El ca el, dar să nu pus pe cine ştie ce golanisă‑l ia la refec, că derbedei dispuşi să bea pe gratis,la tot pasul. Îşi găsi liniştea când s‑auzi strigat peruseşte :

– Spilka, şto delaite? Idi suda, galubcik! 1 Venise la el Nichifor, muscal de pe‑o stradă

apropiată, alarmat de ceilalţi birjari care dimineaţănu‑l zăriseră în Barieră, unde staţionau de obiceilângă hotelul‑restaurant al lui Solacoglu sau lângăhala de peşte. Norocul lui Spilka era că Nichiforn‑apucase să vorbească şi cu vecinii, treziţi înmiezul nopţii de ţipetele moldovencelor. Căscălung, întinzându‑şi oasele, povestind bătrânuluicum toată noaptea a alergat de colo, colo, angajatla o nuntă din preajma Capitalei.– Vremuri grele, gospodin Nichifor, cu blestematul camu aj de război ce‑a stins felinarelepe uliţe. Nuntă cu năbădăi. Am orbecăit prin beznă,când la Andronache, când la Bucureşti. Noroc cu bietu’ cal, care se descurcă şi pe întuneric, de zicică‑i pisică.

VII. ÎNGHEŢUL

– Câţi ani ai, nea Gică?– Să trecut de cinzeci…– S‑a fârşit juma’ din viaţă…– Jumate? Dumnezeu ştie cât mi‑o mai da…

Rău e că s‑a dus tinereţea pe apa Sâmbetei, de‑amrămas din război c‑un ochi beteag, c‑am doi, da’ te văd doar printr‑unu’.1 Spilka, ce faci? Vino încoace, porumbelule!(transcriere fonetică).

– Răul ca răul, da’ aţi făcut România Mare!– Am făcut un căcat. Nici nu ne‑am adunat

bine de pe drumuri şi, iată, după douăşdoi de ani,Basarabia a zburat la ruşi, o parte din Ardeal launguri, alta dobrogeană la bulgari, să‑i ia mamadracului pe toţi, c‑am plecat călăraş cu şchimbu’–de‑am dus la reghiment ditamai armăsarul – ş‑am venit acasă pe jos, c‑o decoraţie în loc de cal. Asta‑idreptate? Zi dumneata!

– Soarta!– P‑asta ş‑o mai face şi omu’… Nenorocirea‑i

alta, dom’le, suntem vad prea bun pentru clienţiipuşi să ia totu’ pe datorie, dacă nu şi pe gratis.Întreaga parte de răsărit stă hai‑hui: masă depoker, la care, până mai ieri, s‑a jucat în trei: unturc, un neamţ ş‑un rus. Când pierdea unu’, neluam şi noi caniota, da’ belelele începeau cu ceilalţi:dai într‑unu’, ţipă doi.

– De turci am scăpat demult, de ruşi camâine.

Atât i‑a trebuit cârciumarului s‑audă, căistoria o mai purtase şi pe spinarea lui. Cum erasă uite trecerea Carpaţilor, dar mai ales ce păţisecu oştile lui Mackensen, când se întoarse roataşi‑i alergară prin regat, de ocupară Bucureştii şi seopriră tocmai sus, în Moldova.

– Războiu‑i război. Ştii când îl începi, nu şicând îl termini…

– Ăsta‑i război‑fulger, totu’ a fost socotit peplanşetă de nemţi: nu văzuşi ce păţiră cehoslovacii,polonejii, sârbii, ba şi grecii? „Ţac, pac, praf tefac!“

– Crezi că Napolion a gândit altfel? Socotealad‑acasă nu se potriveşte cu a din târg. Deie Domnulsă ias�

literatorul, nr 173-174

Documents