locul terminologiei de special it ate in structura vocabularului
TRANSCRIPT
Locul terminologiei de specialitate în structura vocabularului
1. Scurt istoric al preocupărilor terminologice
Dacă în prima jumătate a secolului al XIX – lea lingviştii plasau
termenii / terminologia la periferia vocabularului limbii, în prezent, sub
incidenţa factorilor extralingvistici, termenii şi alte unităţi lexicale /
limbajele de specialitate încep să joace un rol tot mai mare în
comunicare. Astfel, în cadrul lexicologiei a apărut o nouă ştiinţă,
terminologia, care joacă deja un rol distinct în dezvoltarea societăţii.
Elemente ce ţin de lexicul specializat intervin în cele mai multe domenii
ale activităţii umane.
Începuturile terminologiei datează din anii '30 ai secolului XX,
dar se afirmă, îndeobşte, că bazele ei teoretice au fost puse de
inginerul şi industriaşul E. Wüster (1898 - 1997), care a plasat acest
domeniu în spaţiul interdisiciplinarităţii, legând comunicarea ştiinţifică
şi tehnică de logică, informatică şi lingvistică.
În „Dicţionarul de ştiinţe ale limbii” apărut la Editura Nemira în
2001 – autoarele Angela Bidu – Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana
Ionescu – Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş şi Gabriela Pană Dindelegan
definesc terminologia astfel: „concept utilizat cu mai multe sensuri
interdependente, nu întotdeauna delimitate clar: (1) Limbă (limbaj)
specializat(ă) sau un subsistem lingvistic care utilizează o terminologie
(în sensul 2) şi alte mijloace lingvistice sau nelingvistice, pentru a
realiza o comunicare de specialitate non – ambiguă, cu funcţia majoră
de a transmite cunoştinţe într-un domeniu particular de activitate
profesională. (2) Ansamblu de termeni sau cuvinte specializate
aparţinând unui sociolect, care se caracterizează prin univocitate şi
non – ambiguitate. (3) Terminologia mai este utilizată cu sensul unei
ştiinţe interdisciplinare preocupată de problemele generale ale
1
terminologiilor (în sensurile 1 şi 2), care analizează logica
cunoştinţelor, ierarhia conceptelor, codajul lingvistic şi non – lingvistic,
precum şi problemele creaţiei de cuvinte necesare ştiinţelor tehnicii.
Terminologia interesează lingvistica sub aspectul studiului lexical al
termenilor, chiar dacă există diferenţe faţă de lexicologie (...)”. Aceasta
ni se pare a fi, până în prezent, cea mai exactă delimitare a principiilor
terminologice.
Revenind la începuturile terminologiei, trebuie menţionat faptul
că există şi istorici ai ştiinţelor care consideră că elaborările teoretice
nu s-ar datora şcolii vieneze (a lui Wüster), ci celei ruseşti, de exemplu
prin D. S. Lotte (1880 - 19950).
În cea de-a doua jumătate a secolului XX se dezvoltă şcoli
naţionale de terminologie la Praga, în Polonia, Spania, în unele ţări
scandinave şi în Canada.
În România preocupările în domeniul terminologiei datează de la
sfârşitul secolului al XIX – lea (de exemplu: Damé, Fr., „Încercări de
terminologie poporană română”, Bucureşti, Stabilimentul grafic, I.V.
Socec, 1898; Marian, S.Fl., „Cromatica poporului român”, discurs de
recepţiune rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882,
Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882; Marian, S.Fl.,
„Ornitologia poporană română”, vol. I – II, Cernăuţi, Tipografia lui R.
Eckhardt, 1883) dar abia studiul lui N. A. Ursu, „Formarea
terminologiei ştiinţifice româneşti”, Bucureşti, 1962, fundamentează
teoretic disciplina în discuţie.
În „Cuvântul înainte”, N. A. Ursu precizează că: „Informaţia
noastră se bazează pe textele ştiinţifice mai importante din perioada
1760 – 1860, iar scopul lucrării este de a oferi o imagine de ansamblu
asupra procesului de creare a terminologiei ştiinţifice româneşti, cu o
cât mai bogată exemplificare”.
Contribuţia lui N. A Ursu se concretizează într-un număr de şapte
capitole: „Formarea terminologiei geografice”, „Formarea
terminologiei ştiinţelor naturale”, „Formarea terminologiei
agronomice”, „Formarea terminologiei medicale”, „Formarea
2
terminologiei ştiinţelor fizico - chimice”, „Formarea terminologiei
matematice” şi „Provenienţa, adaptarea fonetică şi încadrarea
morfologică a neologismelor din terminologia ştiinţifică românească”,
urmate de un „Indice de cuvinte şi forme”, deosebit de amplu. Toate
acestea oferă o riguroasă trecere în revistă a literaturii de specialitate
şi a momentelor mai importante din evoluţia terminologiei ştiinţifice
româneşti din perioada 1760 – 1860. Raportările realizate cu acest
prilej la dezvoltarea limbii literare a epocii sunt incidentale, deşi ar fi
fost relevante pentru abordarea terminologiei ştiinţifice ca ansamblu
lingvistic bine determinat.
Oricum, concluziile autorului converg înspre ideea că majoritatea
elementelor constitutive ale terminologiei româneşti o alcătuiesc
neologismele, înţelegând prin acestea atât împrumuturile, foarte
numeroase, din limbi străine, cât şi cuvintele noi, mult mai puţine,
create pe teren autohton. De asemenea, intervine observaţia că
termenii populari acceptaţi în stilul ştiinţific nu sunt prea numeroşi.
Ca şi Al. Graur în „încercarea asupra fondului principal lexical al
limbii române” (Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1954, p. 46), N. A.
Ursu observă că majoritatea termenilor ştiinţifici sunt cuvinte
internaţionale, folosite în aproape toate limbile moderne, unde au
provenit din elină sau latină ori au fost create pe baza unor elemente
din aceste limbi.
Ulterior, au apărut numeroase studii şi cercetări consacrate
terminologiei şi celorlalte aspecte care privesc limbajele specializate
(de exemplu, după 1989 – peste 100 de studii şi peste 300 de dicţionare
privind terminologia tehnico - ştiinţifică).
Nu se poate vorbi, însă, în momentul de faţă, despre existenţa
unei ordonări şi standardizări a terminologiei de specialitate.
Fundamentul ştiinţific al noii discipline nu s-a constituit, propriu – zis
într-un sistem de norme şi principii. Totuşi, diferitele studii
terminologice au stabilit o teorie generală a acestei ştiinţe, bazată pe:
procedee de determinare a termenilor în cadrul unui
microsistem (stabilirea corpusului de termeni);
3
analiza statistică a termenilor la nivelul microsistemului
respectiv;
modalităţi productive de formare a termenilor;
evidenţierea particularităţilor morfosintactice ale
termenilor;
evidenţierea aspectelor lexico – semantice ale termenilor;
probleme de lexicografie terminologică;
aportul lexicului străin la formarea termenilor şi
terminologiilor;
raportul dintre limba literară şi limbajele specializate;
standardizarea lexicului terminologic din diferite domenii.
Punctual, determinarea terminologică presupune: culegerea,
inventarierea, stocarea, plasarea şi evaluarea termenilor existenţi.
Pentru ilustrarea preocupărilor lingviştilor români în domeniul
terminologiei ni se pare util să reluăm, aici, cel puţin lista lucrărilor
publicată de I. Coteanu şi I. Dănăilă în „Introducere în lingvistica şi
filologia românească”, Editura Academiei, R.S.R., Bucureşti, 1970:
Cercetări de terminologie: Damé, Fr., Încercare de terminologie poporană română, Bucureşti, Stabilimentul grafic I, V. Socec, 1898.Panaitescu, P.P., în SVL, 9, nr. 2, 1858, p. 159 – 174.
Agrară: Dumke, Hubert, în JIRS, 19 – 20, 1913, p. 65 – 131.Pamfile, Tudor, Agricultura la români. Studiu etnografic cu un adaos despre măsurătoarea pământului şi glosar, Bucureşti, Leipzig, Viena, Librăriile Socec şi C. Sfetea, Otto Harrassowitz, Gerold, 1913 (Academia Română). Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XVI.Bocăneţu, Al., în CodrCosm, 2 – 3, 1925 – 1926, p. 119 – 274.Rosetti, A., în BL, 9, 1941, p. 70 – 82 (proprietate agrară).Ştefănescu, Şt., în „Studii”, 15, nr. 5, 1962, p. 1114 – 1168.
Albinărit: Petcu, Stela, ÎN cl, 12, NR. 2, 1967, P. 257 – 270.
Alimente: Giuglea, G., în CL, 3, 1958, p. 53 – 59.
Animale: Hiecke, Martin, în JIRS, 12, 1906, p. 113 – 178.
4
Iliescu, Maria, în RFRG, 5, nr. 1, 1961, p. 41 – 59 (domestice).
Cal: Paşca, Şt., în DR, 5, 1929, p. 272 – 327 (şi extras).Pop, Sever, în DR, 5, 1929, p. 51 – 271 (şi extras).
Casă: Stan, Ionel, în RRL, 9, nr. 6, 1964, p. 625 – 631. idem, în AUT, 2, 1964, p. 11 – 18.Ionică, Ion, în SCL, 17, nr. 4, 1966, p. 435 – 494.
Corpul omenesc: Arvinte, Vasile, în SCL, 14, nr. 4, 1963, p. 439 – 453.
Culori: Marian, S. Fl., Cromatica poporului român, discurs de recepţiune rostit în şedinţa Academiei Române din 12 martie 1882, Bucureşti, Tipografia Academiei Române, 1882.Pamfile, Tudor, Lupescu, Mihai, Cromatica poporului român, Bucureşti – Leipzig – Viena, Librăriile Socec & Comp. Şi C. Sfetea – Otto Harrassowitz – Gerold & Comp., 1914 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XXIV).Canarache, Ana, în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 16 – 20.Gheorghiu, Domnica, în LR, 17, nr. 1, 1968, p. 39 – 49.
Drumuri: Sădeanu, Florenţa, în RRL, 14, nr. 1, 1968, p. 17 – 20 (analiză semică diacronică).
Exploatare forestieră:Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr. 1, 1957, p. 1 – 175.Pop. Gheorghe, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 77 – 85.
Fir: Comşulea, Elena, în CL, 13, nr. 1, 1968, p. 61 – 76.
Industrie casnică: Pamfile, Tudor, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribuţiuni de artă tehnică şi populară, Bucureşti, Tipografia „Cooperativa”, 1910 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, VIII).
Insecte: Marian, S. Fl., Insectele în limba, credinţele şi obiceiurile românilor. Studiu folcloristic, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1903 (Ediţiunea Academiei Române).
5
Înrudire: Scurtu, Vasile, Termenii de înrudire în limba română, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966, 403 p.Vulpe, Magdalena, în RRL, 11, nr. 1, 1966, p. 31 – 61 (repartiţie teritorială).
Jocuri de copii: Pamfile, Tudor, Jocuri de copii, adunate din satul Ţepu (Tecuci), vol. I – III, Bucureşti, I: extras din ARMSL, 29, 1907, III: 1909 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, VI).
Lunile anului: Orza, Rodica, în CL, 9, nr. 2, 1964, p. 283 – 300 (pe baza ALR).
Medicină populară: Grigoriu – Rigo, Gr., Medicina poporului. Memoriul I: Boalele oamenilor. Memoriul II: Boalele vitelor, ARMSL, 30, 1907 (şi extras, Bucureşti, Carol Göbl, 1907).Pamfile, Tudor, Boli şi leacuri la oameni, vite şi păsări după datinile şi credinţele poporului român, adunate din comuna Ţepu (Tecuci), Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., 1913 (Academia Română. Din viaţa poporului român. Culegeri şi studii, XII).Bologa, Valeriu A., în DR, 4, 1927, p. 383 – 393 (terminologia doctorului Ioan Piuariu Molnar); şi extras. Bujorean, dr. George, Boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, 2, nr. 229 - 233).Candrea, I. A., Folclorul medical român comparat. Privire generală. Medicina magică. [Bucureşti], Casa şcoalelor, 1944.
Minerit: Onu, Liviu, în FD, 1, 1958, p. 145 – 178 (Valea Jiului).Pop, Gheorghe, în LR, 17, nr. 5, 1968, p. 405 – 411.
Nautică: Sala, Marius, în LR, 9, nr. 5, 1960, p. 27 – 33.Lupu – Babei, P., în LR, 10, nr. 1, 1961, p. 31 – 32.Bujeniţă, M., şi Sala, M. în LR, 11, nr. 6, 1962, p. 638 – 642 (de origine germană).Bujeniţă, M., în LR, 15, nr. 1, 1966, p. 83 – 93 (de origine engleză). Idem, în LR, 15, nr. 5, 1966, p. 293 – 294 (de origine franceză).Graur, Al., în LR, 15, nr. 4, 1966, p. 385 – 386.
Pământ:Dumistrăcel, Stelian, în CL, 13, nr. 2, 1968, p. 245 – 259.
Păsări: Marian, S. Fl., Ornitologia poporană română, vol. I – II, Cernăuţi,
6
Tipografia lui R. Eckhardt, 1883.Băcescu, Mihai C., Păsările în nomenclatura şi viaţa poporului român, [Bucureşti], Editura Academiei Republicii Populare Române, [1961], 441p.Băcescu, M., Rosetti – Bălănescu C., Cătuneanu, Ion, Vasiliu, G. S. şi Filipaşcu, Al., în „Revista muzeelor”, 4, nr. 2, 1967, p. 193 – 202 (nomenclatorul păsărilor din România).Filipaşcu, Alexandru, în LR, 18, nr. 3, 1969, p. 253 – 258 (păsări răpitoare).
Păstorit: Densusianu, Ov., în GrS, 3, nr. 2, 1928, p. 285 – 296, 4, nr. 1, 1929, p. 137 – 146.Sala, Marius, în SCL, 8, nr. 1, 1957, p. 77 – 85.
Piscicolă: Antipa, Gr., Fauna ichtiologică a României, Bucureşti, Institutul de arte grafice Carol Göbl, 1909 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, nr. XVI). Idem, Pescăria şi pescuitul în România, Bucureşti, Librăriile Socec & Comp., C. Sfetea, Pavel Suru, 1916 (Academia Română. Publicaţiunile fondului Vasile Adamachi, tomul VII, nr. XLVI).Atila, F.R., Peştii şi pescuitul, Bucureşti, Editura librăriei Frăţilă, 1916.Băcescu, Mihai, Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Studiu etnozoologic, zoogeografic şi bioeconomic de …, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1947 (Institutul de cercetări piscicole al României. Monografia nr. 3, 1946).Preda, Oprică, în CV, 3, nr. 9 – 10, 1951, p. 43.Cuciureanu, Şt., în SCŞt (Iaşi), 9, 1958, p. 143 – 151.Bacalbaşa, N., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 5, 1966, p. 88 – 92 (unelte).Gomboşoiu, V., Zane, El., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 2, 1966, p. 77 – 93 (unelte).Vasiliu, G. D., în „Buletinul Institutului de cercetări şi proiectări piscicole”, 25, nr. 3, 1966, p. 90 – 92.
Plante: Barcianu, Const, P., Nomenclatura plantelor mai principale în limbile latină şi română, Bucureşti, 1893.Panţu, Zach. C., Plante cunoscute de poporul român. Vocabular botanic cuprinzând numirile române, franceze, germane şi ştiinţifice, Bucureşti, 1906; ed. A II – a, Bucureşti, casa Şcoalelor, 1929.Bujorean, dr. George, boli, leacuri şi plante de leac cunoscute de ţărănimea română, Sibiu, Editura Asociaţiunii „Astra”, 1936 (Biblioteca poporală a Asociaţiunii „Astra”, 26, nr. 229 - 233).Morariu, Iuliu, în „Arhiva someşană”, 23, 1937, p. 453 – 468 (numiri populare).Coteanu, I., Prima listă a numelor româneşti de plante,Bucureşti,
7
Institutul de lingvistică română, 1942 (Societatea Română de lingvistică. Seria II, Studii, 1).Borza, Al. şi colectivul, Dicţionar etnobotanic cuprinzând denumirile populare româneşti şi în alte limbi ale plantelor din România, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1968, 320 p.
Plutărit: Ciupală, I., în „Revista pădurilor”, 27, 1913.Arvinte, V., în AUI, 1, 1955, p. 111 – 124. Idem, în SCŞT (Iaşi), 8, nr. 1, 1957, p. 1 – 175.
Port („îmbrăcăminte”):Cazacu, B., în SCL, 18, nr. 6, 1967, p. 617 – 625 (în graiurile olteneşti).
Profesionale: *** Nomenclatura profesiunilor şi întreprinderilor cuprinzând şi codul profesiunilor, Bucureşti, 1933 (Ministerul Muncii, sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Institutul de demografie şi recensământ).Graur, Al., în LR, 2, nr. 6, 1953, p. 23 – 28. Arvinte, V., Ursu, N.A., Andriescu, Al., în AUI, 5, 1959, p. 63 – 114 (în regiunea lacului Bicaz).
Ştiinţifice: *** Terminologia ştiinţifică românească. I. Norme şi precizări generale. Ştiinţe matematice şi fizice. Academia Română, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1940.Andriescu, Al., în LR, 5, nr. 3, 1954, p. 83 – 90.Miletineanu, I., în LR, 3, nr. 3, 1954, p. 74 – 83 (în standardele de stat).Ştefan, Puiu, Iancovici, Bruno, în „Contemporanul”, nr. 1, 1954, p. 5 (ştiinţa solului).Canarache, Ana, Maneca, Constant, în LR, 4, nr. 6, 1955, p. 16 – 26.Macrea, D., în CL, 11, nr. 1, 1966, p. 17 – 23.Maneca, Constant, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 491 – 498.
Tăbăcărit: Constantinescu, Daniel, în CV, 3, nr. 5, 1951, p. 23.
Tipografie: Molin, Virgil, Vocabularul tipografului, [Bucureşti], Editura Uniunea camerelor de muncă, 1940, (Biblioteca de tehnică şi artă meşteşugărească, nr. 8).Georgescu, Gogu, în CV, 2, nr. 3, 1950, p. 34, nr. 11 – 12, 1950, p. 37.
8
Unelte agricole: Dumistrăcel, Stelian, în SCŞt (Iaşi), 13, fasc. 2, 1962, p. 167 – 204 (pe baza ALR). Idem, în SCŞt (Iaşi), 14 fasc. 2, 1963, p. 245 – 281 (elemente vechi şi noi). Idem, în LR, 13, nr. 5, 1964, p. 453 – 462. Idem, în AF, 15, 1964, p. 77 – 98 (neologismul). Idem, în LR, 15, nr. 1, 1966, p. 73 – 81 (cuvinte vechi). Idem, în LR, 16, nr. 6, 1967, p. 499 – 512 (creaţii pe teren românesc şi împrumuturi).
Unităţi de măsură: Brăescu, Ion, Măsurătoarea pământului la români, din vechime până la punerea în aplicare a sistemului metric, Bucureşti, Atelierele grafice Socec, 1913.Şerban, Valentina, în CL, 12, nr. 2, 1967, p. 249 – 255 (măsuri de greutate).
Utilaje: ***Nomenclatura minimală a produselor şi utilajului. Vol. I – II. I: Nomenclatura. II: Indice alfabetic, ed. a II –a, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1949 (Comisiunea de Stat a Planificării, Institutul central de statistică) .
Dintre acestea deosebit de riguroase ni s-au părut „Câteva
capitole din terminologia calului” de Sever Pop (1929) şi „terminologia
calului (părţile corpului)” de Ştefan Paşca (1929) care se întemeiază pe
răspunsurile primite de Muzeul Limbii Române din Cluj la chestionarul
despre cal, trimis diverşilor componenţi în vederea pregătirii „Atlasului
lingvistic român” şi aplicând principii ale geografiei lingvistice. La fel –
terminologia forestieră şi a plutăritului studiată între 1955 – 1957 de V.
Arvinte sau terminologia casei, la care s-au oprit Ion Ionică (1966) şi
Ionel Stan (1964).
2. Terminologia de specialitate, parte a vocabularului
Dacă prin formula „termeni ştiinţifici” se înţeleg cuvinte şi
expresii folosite în ştiinţă iar prin „termeni tehnici” înţelegem fie
cuvinte sau expresii specifice limbajului ştiinţific, fie celui tehnic (adică
oricărui domeniu de strictă specialitate, de unde o anumită
echivocitate) prin sintagma „termeni de specialitate” ne aflăm în faţa
unei generalizări, pentru că nu avem de-a face cu asocieri restrictive
9
sub raportul sferei semantice. Mai mult decât atât, prin „termeni de
specialitate” ne putem referi şi la domeniul artei (teatrale,
cinematografice etc.) sau al meseriilor (albinerit, minerit, păstorit,
piscicultură, plutărit, morărit etc.).
Victor Vascenco, în „Probleme de terminologie lingvistică”
(Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 10) precizează
că: „Termenii de specialitate se deosebesc în anumite privinţe de
cuvintele limbajului comun, şi e un lucru cât se poate de firesc,
altminteri n-ar fi fost necesar să creăm această categorie, specifică, de
vocabular: au o destinaţie precisă şi un uz restrâns, circumscris unui
anumit limbaj profesional (chiar dacă nu sunt, la origine, formaţii
savante, ci cuvinte ale limbii comune: în acest caz se produce o
specializare semantică); pot fi definiţii cu mare exactitate; denumesc
concepte care se pretează la clasificări riguroase (de exemplu,
clasificarea naturală întâlnită în tabelul lui D.I. Mendeleev); formarea
lor este rezultatul unui proces conştient şi, în bună parte, dirijat
(datorită acestui fapt apariţia unor termeni de specialitate poate fi
datată cu uşurinţă); n-au conţinut emoţional – afectiv, sunt lipsiţi de
expresivitate, căci nu se adresează afectului,ci intelectului; apar şi sunt
vehiculaţi, de regulă, în cadrul unui singur stil, cel ştiinţific, de unde
pot fi preluaţi şi de celelalte stiluri (publicistic, artistic); în descifrarea
sensului (...) rolul contextului este minimal, iar uneori nu este necesar
(...); se împrumută cu uşurinţă dintr-o limbă într-alta, contribuind prin
aceasta la accentuarea caracterului internaţional al limbajului
ştiinţific”.
Totalitatea termenilor de specialitate constituie terminologia
sau, cu termenul folosit de alţi autori, nomenclatura respectivelor
limbaje profesionale, utilizate de exponenţi ai diferitelor ramuri ale
ştiinţei, tehnicii, meseriilor şi artei. Termenul de „nomenclatură” poate
fi acceptat în acest context, cu condiţia să admitem faptul că, pe lângă
o primă accepţie (sinonim cu terminologia), mai are sensul de nume de
listă de obiecte, cu deosebire din domeniul tehnicii: utilaje, sortimente
de produse etc. (sinonim: nomenclator). În lucrările de specialitate
10
„terminologie” şi „nomenclatură” sunt utilizate când ca sinonime
(parţiale sau totale), când ca termeni desemnând noţiuni diferite.
Vom rămâne, pe parcursul cercetării noastre, la sintagmele
„terminologie de specialitate” / „limbaj de specialitate”, pentru a evita
orice ambiguitate ar putea-o genera cvasisinonimă cu „nomenclatură”.
Vom considera terminologia o structură complexă, cu diferenţieri
„dialectale” mai mult sau mai puţin accentuate.
** *
Dacă fonologia sau morfologia sunt caracterizate prin structuri
simple şi clare, lexicul unei limbi cu greu poate fi descris global, ca un
sistem. Se pot identifica, însă, o serie de sisteme parţiale sau
subansambluri ale vocabularului, fiecare dintre acestea reunind
aspecte complexe şi variate. Astfel, din punct de vedere al frecvenţei şi
al valorii de întrebuinţare, lexicul limbii române se clasifică în
vocabular fundamental (sau de bază) şi masa vocabularului. Dacă
vocabularul fundamental reprezintă o structură unitară şi este, implicit,
reductibil la câteva caracteristici (cuprinde cuvinte absolut necesare
comunicării, având o vechime şi o stabilitate mare în limbă; cuvintele
incluse aici sunt cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii; au o mare
capacitate de derivare şi valori polisemantice), din masa vocabularului
face parte un lexic masiv şi, implicit, mai greu de ordonat. Ca sisteme
parţiale sunt admise, de regulă: arhaismele, regionalismele,
neologismele, termenii tehnico – ştiinţifici, argoul, jargoul şi expresiile
idiomatice.
Cuvintele de specialitate (sau terminologia specializată) sunt, de
regulă, reunite în subansamblul „termeni tehnico - ştiinţifici”. De
aceea, cine îşi propune un studiu la nivelul terminologiilor de
specialitate, trebuie, înainte de toate, să delimiteze materialul de
cercetat din vocabular. Dat fiind că vocabularul operează cu un număr
în principiu infinit de termeni, se impune abordarea unei metode de
cercetare, care să asigure o segmentare a materialului lexical pe baza
11
unor criterii cât mai obiective. Spre exemplu, pentru a cerceta numele
de culori, Angela Bidu – Vrănceanu se oprea la două metode: metoda
onomasiologică şi metoda câmpurilor (în vederea delimitării
materialului cercetat) şi la metoda semasiologică (în vederea analizei
materialului lexico – semantic, delimitat în prima etapă). Lucrarea
Angelei Bidu – Vrânceanu, „Analiza structurală a vocabularului limbii
române contemporane. Numele de culori.” demonstrează eficienţa
aplicării acestor metode pentru realizarea unei cercetări lexico –
semantice.
Într-adevăr, onomasiologia este o metodă eficientă pentru
stabilirea locului terminologiilor de specialitate în structura
vocabularului, datorită caracterului ei eterogen. Adesea onomasiologia
a fost numită „enciclopedia semanticii”, fapt justificat de împrejurarea
că ea sintetizează etimologia, cunoaşterea istorică, socială şi
etnografică. Este ramura cel mai puţin formalizată a lingvisticii, pentru
că se ocupă în mod direct de relaţiile vocabularului cu societatea;
faptul este, însă, absolut benefic în cazul, de pildă, al studierii
terminologiei unui domeniu de activitate (păstorit, piscicultură etc.)
care nu poate fi determinată în întreaga ei structură decât prin
abordarea inclusiv a unei perspective sociolingvistice. Un exemplu:
pentru piscicultură – peştii marini se regăsesc ca denumire mai ales în
terminologia comercială; astfel, „ac – de – mare” este o denumire
cunoscută numai de oamenii de la oraş, de cumpărători etc.
Ca principiu obiectiv de segmentare a vocabularului,
onomasiologia se combină, aşadar, cu metoda câmpurilor pentru a
delimita o clasă lexicală în interiorul căreia se pot analiza mai riguros
relaţiile de sens. Metoda câmpurilor, utilizată sub diferite nume,
dintre care cele mai frecvente sunt cele de câmpuri lingvistice
lexicale sau semantice reprezintă, de fapt, o modalitate concretă
de aplicare a metodei onomasiologice, cu o sferă mai restrânsă,
pentru că exclude datele extralingvistice prea detaliate pentru analiza
lingvistică. Metoda câmpurilor prezintă mai ales avantaje de ordin
12
practic, facilitând abordarea unui subansamblu – deci ansamblul
vocabularului, spre a-i determina structura.
În ceea ce priveşte metoda semasiologică, aceasta codifică
unitatea lexicală prin semnificantul grafic: fiecărui semnificant îi este
asociat un ansamblu de semnificaţii pe care acest semificant este
susceptibil să îi vehiculeze. Dacă onomasiologia are în vedere toate
numele (sinonime) care desemnează un anume sens, semasiologia are
în vedere polisemia cuvântului. Relaţia semasiologie – onomasiologie a
fost utilizată în analiză de numeroşi reprezentanţi ai semanticii lexicale
europene (E. Coşeriu, K. Baldinger).
** *
Terminologiile de specialitate au un loc distinct în vocabularul
limbii române contemporane, deşi reprezintă – în esenţă – un domeniu
încă oarecum controversat. Terminologia (ca disciplină) posedă o serie
de principii de bază (teoria terminologică) şi o finalitate aplicativă
(elaborarea de dicţionare, vocabulare, bănci de date etc., dar şi o
normalizare a denumirilor). Ca domeniu interdisicplinar ea se
intersectează cu lingvistica, logica, ontologia, sociologia, informatica,
disciplinele tehnico – ştiinţifice. Din perspectiva obiectului său de bază,
terminologia face parte din lingvistica aplicată.
La nivelul terminologiei ca disciplină se pot identifica trei
orientări diferie:
terminologia: ştiinţă interdisciplinară preocupată de
problemele generale ale unor subsisteme lingvistice;
terminologia: disciplină legată de filosofie prin fundamentarea
categoriilor logice de sisteme de concepte;
terminologia: subcomponentă a lexicului care pune în evidenţă
limbajele de specialitate ca subsisteme ale limbajului general.
Elementele teoretice pe care terminologia le tratează sunt:
noţiunile (conceptele);
sistemele de noţiuni;
13
reprezentarea noţiunilor prin termeni şi definiţii;
formarea termenilor;
aspectele frazeologice ale limbajelor de specialitate;
principiile terminologice şi terminografice;
abordarea sistematică a problemelor terminologiei.
Studiile cercetătorilor români la nivelul terminologiei (cele citate
după Ion Coteanu şi Ion Dănăilă – „Introducere în lingvistica şi filologia
românească”, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970) dar şi cele
mai recente, cum ar fi Angela Bidu – Vrănceanu - „Analiza structurală a
vocabularului limbii române contemporane. Numele de culori”,
Tipografia Universităţii din Bucureşti, 1976; Ion A. Florea –
„Terminologia fierăriei în mediul rural din Moldova şi Bucovina”,
Tipografia Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1981; Gabriel Burlacu,
Constantin Silinescu, Vasilica Dăescu, Daniela Florea – „Mediul
înconjurător. Termeni şi expresii uzuale”, Editura Paideia, Bucureşti,
2003 etc. evidenţiază, de regulă, procesul de formare a terminologiei
respective, etapele parcurse şi rezultatul acestui proces, dar şi
posibilităţile de integrare oferite de inventarul lexical prezentat.
Cercetările terminologice reflectă, în mod obişnuit, atât planul
sincroniei limbii, cât şi pe acela al diacroniei. Investigarea cadrului
istoric şi lingvistic în care s-au realizat anumite nuclee terminologice
este dublată, adeseori, de analiza aspectelor ce privesc crearea şi
evoluţia mijloacelor lingvistice utilizate pentru formarea unei anume
terminologii (folosirea derivării, a compunerii, a calcurilor etc.). De
asemenea, unii cercetători acordă atenţie creativităţii limbajului
respectiv şi integrării unor termeni în familii lexicale sau în structuri
frazeologice, corespondenţei dintre mijloacele de expresie şi conţinutul
elementelor lexicale.
14
Bibliografie
I. Dicţionare
1. *** - „Dicţionarul explicativ al limbii române”, Ed. Academiei
Române, 1975, ediţia I, Bucureşti şi ediţia a II – a Bucureşti, Ed.
Univers Enciclopedic, 1996.
2. *** - „Dicţionarul limbii române moderne”, Bucureşti, Editura
Academiei R.S.R., 1961.
3. Andrei, Niculae – „Dicţionar etimologic de termeni ştiinţifici.
Elemente de compunere greco – latine”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1987.
4. Bulgăr, Gheorghe – „Dicţionar de sinonime”, Ed. Albatros,
Bucureşti, 1972.
5. Candrea, Aurel; Adamescu, Gheorghe – „Dicţionarul enciclopedic
ilustrat” (vol. I, II), Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1926 – 1931.
6. Candrea, Aurel; Densunianu, Ovid – „Dicţionarul etimologic al
limbii române. Elementele latine”, Bucureşti, 1907 – 1914.
7. Seche, Luiza; Seche, Mircea – „Dicţionarul de sinonime al limbii
române”, Ed. Academiei R.S.R., 1982.
II. Lucrări de lexicografie şi lexicologie
1. Bahnev, W. – „Observaţii asupra metodelor actuale de cercetare a
vocabularului”, în „Limba română”, 1961, nr. 3 şi 4, Editura
Academiei R.S.R.
2. Bidu – Vrânceanu, Angela – „Strucutra vocabularului limbii
române. Probleme teoretice şi aplicaţii practice”, Bucureşti, E.S.E,
1986.
3. Bidu – Vrânceanu, Angela; Călăraşu, Cristina; Ionescu –
Ruxăndoiu, Liliana; Mancaş, Mihaela; Pană Dindelegan,
Gabriela – „Dicţionar de ştiinţe ale limbii”, Ed. Nemira, Bucureşti,
2001.
15
4. Brâncuş, Gr. – „Istoria cuvintelor”, Ed. Coresi, Bucureşti, 1991.
5. Brâncuş, Gr. – „Vocabularul autohton al limbii române”, ESE,
Bucureşti, 1983.
6. Bucă, M.; Evseev, V – „Probleme de semasiologie”, Ed. Facla,
Timişoara, 1976.
7. Coşeriu, E. – „Lingvistica din perspectiva spaţială şi
antropologică”, Ştiinţă, Chişinău, 1994.
8. Coteanu, Ion – „în legătură cu sistemul vocabularului”, în
„Probleme de lingvistică generală”, vol. II, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1960.
9. Coteanu, Ion & Bidu – Vrănceanu, Angela – „Limba română
contemporană”, vol. II (vocabularul), Ed. Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1975.
10. Coteanu, Ion; Dănăilă, Ion – „Introducere în lingvistică şi
filologia românească”, Ed. Academiei R.P.R., Bucureşti, 1970.
11. Graur, Alexandru – „Tendinţele actuale ale limbii române”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
12. Guţu – Romalo, Valeria – „Un procedeu distribuţional de
delimitare a paradigmelor”, în „Studii şi cercetări lingvistice”, nr.
1, 1964.
13. Rosetti, Al. – „Istoria limbii române”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1964.
14. Scaff, A. – „Introducere în semantică”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1966.
III. Lucrări de terminologie
1. Bidu – Vrănceanu, Angela – „Analiza structurală a vocabularului
limbii române contemporane. Numele de culori”, Ed. Univ. din
Bucureşti, 1976.
2. Burlacu, Gabriel; Silivescu, Constantin; Dăescu, Vasilica;
Florea, Daniela – „Mediul înconjurător. Termen şi expresii
uzuale.”, Ed. Paideia, Bucureşti, 2003.
16
3. Florea, Ion A. – „Terminologia fierăriei în mediul rural din
Moldova şi Bucovina”, Ed. Univ. „Al. Cuza”, Iaşi, 1981.
4. Jurconi, Ion – „Terminologia şi societatea informaţională”, în vol.
„Analele Universităţii din Craiova”, an VI, Ed. Universitară, 2002.
5. Pavel, Eugeniu; Rucăreanu, Costin – „Introducere în
terminologie (noţiuni fundamentale)”, Ed. Academiei Române, Ed.
Agir, Bucureşti, 2001.
6. Pătruţ, Ioan – „Nume de persoane şi nume de locuri româneşti”,
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984.
7. Petrişor, Marin – „Pastoral terminology in Romanian”, în Analele
Universităţii Craiova, anul VI, 1978.
8. Ursu, N.A. – „Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti”, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1962.
9. Vascenco, Victor – „Probleme de terminologie lingvistică”, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
17