Cititorul, specialist sau nu, ne va indatora profund, semnalîndu-le. Orice cutezanţă — şi se pare că lucra­rea de faţă se înscrie în această categorie de fapte — are şi semnificaţia unei provocări. Şi fireşte conştiinţa neliniştită a riscului care îmbogăţeşte spiritul.

Fără nici o implicaţie de circumstanţă, mărturisim că ne este foarte agreabil să mulţumim conducerii Editurii didactice şi pedagogice şi redacţiei de speciali­tate, pentru înţelegerea semnificaţiei unei asemenea lucrări şi fireşte pentru grija şi stilul colaborării oferite.

Coni. un/V. dr. CONST. PĂUNESCU

Cuprins

PARTEA I

Cuvînt înainte 5 Logopedia, disciplină ştiinţifică de sinteză 11 — Diferenţiere şi integrare 11 — Sinteză şi convergenţă 18

PARTEA A Il-a

Limbajul — sistem deschis 25 — Structurile şi funcţiile sistemului 39 1. Funcţia semiotică sau semiogenetică 39 2. Funcţia de sinteză operaţională a limbajului . . . 54

PARTEA A IlI-a

Structura şi dinamica actului fono-articulator . . . . 69 A. Anatomia 69 B. Fiziologia fonaţiei 74 C. Fiziologia respiraţiei 78 — Structura şi dinamica aparatului auditiv 81 — Controlul audio-fonator 88 ••- Mecanismele neurofiziologice ale procesului fono-

articulator 91

PARTEA A IV-a

Neurofiziologia procesului de producere, organizare şi structurare a comunicării prin limbaj 113 Lateralizare şi integrare. Cel mai înalt nivel 113 1. Hemisferul stîng şi localizarea funcţiilor l imbaju­

lui şi vorbirii 113

9

2. Dispozitivele elaborate ale motricitatii 121 3. Senzoriul 12<) Mecanismele scris-cititului 135 1. Organizarea topografică a scoarţei cerebrale . . . 135 2. Organizarea funcţională a scoarţei cerebrale . . . 142 3. Edificarea schemelor motorii şi perceptive . . . . 147 4. Funcţia practognozică şi deficitul apractognozic . . 152 5. Scris-cititul şi tulburări anexe 162

PARTEA A V-a

Organizarea, dezvoltarea şi integrarea structurilor l im­bajului în ontogeneză 180

— Maturaţie şi învăţare 180 Dimensiunea ontogenetică a procesului de dezvoltare

a limbajului 184 — Dezvoltarea limbajului expresiv 194 — Structura fonetică a limbajului 205 A. Fonemele limbii române 209 B. Frecvenţa fonemelor româneşti 211 C. Codarea şi decodarea comunicării 220 D. Emiterea vorbirii 223 Caracteristicile acustice ale fonemelor româneşti . . . 242 E. Receptarea vorbirii 247

PARTEA A Vl-a

Perspectiva patologică : unitate în varietate, forme şi intensiuni 25i

1. Intîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii . . . 252 2. Dislalia 254 3. Dizartria 257 4. Bîlbîiala 259

5. Dislexia-disgrafia 261 6. Mutismul psihogen 261 7. Disfazia 262 8. Afazia 263

Convergenţa celor două perspective : clasificarea tulbu­rărilor de l imbaj şi vorbire 269

PARTEA Logopedia, disciplină ştiinţifică' I de sinteză

Diferenţiere şi integrare. Din istoricul noţiunii de logopedie nu e reţinută decît dinamica semantică a termenului. Interesează, în fond, mai puţin dacă cel ce utilizează primul termenul de logopedie este Socrates (436 — 388 î.e.n.) sau E. Froechels, în lucrarea sa „Lehrbuch der Sprachheilkunde-Logopädie" din 1909. Valoarea semantică a termenului nu poate rămîne aceeaşi din timpul lui Socrates şi pînă la începutul structurării disciplinei noastre, din cauza unui proces de diferenţiere, care acţionează asupra oricărui concept. Apariţia, la sfîrşitul secolului trecut, a unei discipline cu această denumire, în cadrul medicinei ori al pedagogiei, corespunde unui proces intern de diferenţiere şi in­tegrare în ştiinţele moderne l .

Diversificarea corpului princeps al ştiinţelor fundamentale, în etapa noastră, se datoreşte imenselor progrese tehnico-ştiinţifice din ultima jumătate a secolului. Foarte multe din ramurile ştiin­ţei, rămase vreme îndelungată strîns legate de trunchiul originar, se recombină în sinteze noi, cu alte zone ale cunoaşterii şi îşi conturează, nu prin delimitări, ci prin concentrări şi restructu­rări, domeniul propriu. Asistăm la un proces de centrifugare şi

1 B. M. K e d r o v , Intégration et différenciation dans les sciences modernes, în : „Science et synthèse", Paris, Ed. Gallimard, 1937, p. 141 — 147.

11

centripetare alternativă şi continuă 1. Este suficient să ne gîn-dim la biochimie, electronică, ritmologie, cibernetică etc. Ciber­netica şi-a definit domeniul printr-o operaţie de restructurare şi sinteză a unor principii şi metode aparţinînd matematicii şi fiziologiei nervoase, care puteau intra într-o unitate perfectă şi operativă, oferind o nouă perspectivă şi o nouă modalitate de cunoaştere şi transformare a naturii şi societăţi i 2 . Apariţia ciber­neticii a corespuns unei acute necesităţi, inerente progresului ştiinţific actual.

Din punct de vedere al Scienticei : ! , procesul genetic al unei noi ramuri ştiinţifice poate fi determinat prin urmărirea unor indicatori, din care enumerăm pe cei importanţi : a) acumularea unor date provenite dintr-o pluralitate de domenii, convergente într-un punct operant pentru un anumit set tor al realităţii sub aspect epistemologic şi practic ; b) posibilitatea fuzionării unei cantităţi de principii şi legi metodice, conform unui scop bine delimitat ; c) necesitatea pentru progresul ştiinţei, în genere, a unei formaţii ştiinţifice noi.

Absenţa efortului de structurare a unor noi discipline este inhibitoare pentru progresul ştiinţelor fundamentale. O asemenea situaţie poate deveni un element important de frînare a dinamicii interioare a progresului social.

Orice disciplină ştiinţifică necesită o organizare adecvată a conţinutului. Acest proces de organizare face parte din legile interne ale dezvoltării ştiinţei. Dependenţa de oricare altă ştiinţă — medicină, pedagogie etc. — impune logopediei o organizare care nu-i este proprie şi o lipseşte de individualitatea sa crea­toare. Efortul de desprindere şi individualizare, de precizare a limitelor sale conceptuale şi legice este prezent, în mod sporadic, în l i teratura de specialitate.

Ni se pare anacronic să mai discutăm astăzi problema aparte­nenţei logopediei la una dintre disciplinele fundamentale. Ea ar prezenta numai o incursiune istorică în dezvoltarea logopediei sub raport instituţional, nu ca disciplină ştiinţifică.

Această modalitate de a aborda problema, inaugurată în 1942 de Froechels este prezentă şi astăzi (Segre Renata, Dimiter Las-carov, Klaus Peter Beker, L. Edelsberger, M. Sovak, A. Hvatţev etc) . Pentru ilustrarea erorii de perspectivă, vom discuta numai

1 Sir J u l i a n H u x l e y , Science et Synthese, N.R.F., U.N.E.S.C.O., 1967, p. 73.

2 N. W i e n e r , Cybernetics, Paris, Hermann, 1948. 3 J. D. B e r n a 1, The Social Function of Science, London, 1939.

12

modalitatea — specifică dealtfel practicienilor foniatri sau lo­gopezi — pe care o adoptă dr. L. Edelsberger.

Pentru a lămuri cu pregnanţă ştiinţifică raportul de forţe — în fond pentru a delimita domeniul foniatriei de cel al logopediei — „credem, spune autorul, că rezolvarea acestei probleme poate fi abordată din următoarele trei puncte de vedere : 1. fenomeno­logic ( nosologic) ; 2. metodologic şi 3. istoric, pe care în mod intenţionat l-am lăsat la sfîrşit" 1. Şi mai departe : „abordarea fenomenologică a problemei înseamnă să cercetăm pentru a sta­bili care din ele constituie obiect al foniatriei şi care constituie obiect al logopediei" 2. încercarea de a stabili unităţile nosologice care aparţin logopediei ori foniatriei, şi care în fond este identică cu aceea de a stabili care din acestea aparţin medicinei ori logo­pediei ni se pare ineficace, întrucît se ajunge, cum dealtfel a ajuns şi autorul, în următorul impas :foniatr ia se ocupă de în­treţinerea organelor emiţătoare şi de patologia vocii, iar logo-pedia, de tulburări le sau defecţiunile limbajului./Teoretic, dar mai ales practic, este posibil să te ocupi numai de o faţetă a unui fenomen dacă nu-1 consideri în toată complexitatea structurii sale — emiţător, receptor, interpretstor —, fără să interpretezi eronat şi să stabileşti impropriu apartenenţa şi conţinutul uni­tăţilor nosologice şi aspectul metodologic. Intr-o perspectivă interdisciplinară, logopedia sau oricum s-ar numi ştiinţa care se ocupă cu organizarea, dezvoltarea şi transmiterea-recepţia lim­bajului uman 3, poate găsi metode de t ratament sau reeducare dacă are în vedere numai defecţiunea mecanică, fiziologică, fără considerarea celorlalte laturi ale limbajului ?

încercările de a delimita cu stricteţe domeniile logopediei de ale foniatriei, sub aspect fenomenologic, au dus, cum observă şi autorul citat, la grave impasuri metodologice. In lucrarea „La voix et la parole" (1965), autorii Torneaud şi Seeman pretindeau că trebuie să elimine din concepţia foniatrică toate elementele nemedicale (în primul rînd, cele pedagogice), dar, cînd ajungeau la problemele metodicii t ratamentului , găseau necesar t ra tamen­tul pedagogic. Pe bună dreptate dr. Edelsberger constată că :

1 v. L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia şi foniatria, în : Logo­pedia cehoslovacă. Culegere de articole (traducere din lb. cehă), Centrul de documentare medicală, 1959, p. 73.

2 Idem. 3 C o n s t . P ă u n e s c u , Mental health in the disorders of the

communication through verbal and written speech, „7-th International Congress of Mental Health", London, 1968.

13

„Din punct de vedere fenomenologic-nosologic, se construieşte concepţia foniatrică pur medicală, iar din punct de vedere meto­dologic, se recurge neconsecvent la pedagogie" *. Tendinţa de a împărţi unităţile nosologice în zone pur organice (care aparţin foniatriei) şi psihogene (care aparţin pedagogiei) nu poate să nu ducă la derută şi la împiedicarea procesului de structurare a logopediei, întrucît obiectul acesteia este mult mai complex şi el nu se rezumă la reeducarea vorbirii. Conţinutul şi complexitatea metodologică a disciplinei ştiinţifice, care. ar trebui conturate, sînt mult mai vaste şi mai diferenţiate. O primă sursă de erori interpretative o constitue însuşi termenul de logopedic 4, Termenul de logopedie nu este adoptat pentru a desemna o disciplină anume decît de către Hvatţev şi M. Sovak (1967). Ma­rile t ratate de patologie a vorbirii ocolesc însă o etichetă delimi­tativă. Mai mult decît atît, t ratatul de mare anvergură a lui Luchsinger şi Arnold este intitulat „Tratat asupra tulburărilor vocii şi vorbirii", iar în cuprinsul său nu se încearcă o delimitare a domeniului abordat.

V Celălalt mare tratat (autori Robert West, Leon Kennedy şi Anne Carr) se intitulează „Reabilitarea vorbirii". Este adevărat că autorii mărturisesc preocuparea de bază a cărţii. „Pe scurt, acest volum cuprinde studiul şi t ra tamentul tulburărilor şi de­fectelor de vorbire" 2 .

E. M. Hvatţev, în t ra ta tul său de logopedie, stabileşte că : „Logopedia este o disciplină pedagogică specială care se ocupă cu prevenirea şi corectarea defectelor de vorbire" 3 .

Profesorul Sovak lărgeşte domeniul de activitate al logope­diei, spunînd că este „ştiinţa despre fiziologia şi patologia proce­sului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi t ra ta­mentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii comunicării" 4 .

întrucît definirea activităţii logopedice dată de Sovak este mult mai largă decît majoritatea definiţiilor existente, şi reflectă o concepţie mult mai aprofundată în legătură cu limbajul, nu mai

1 v. L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia şi foniatria, în : „Logo­pedia cehoslovacă. Culegere de articole, traducere din lb. cehă, Centrul de documentare medicală, 1959, p. 76.

2 R . W e s t , E. K e n n e d y and A n n e C a r r , Reabilitation of Speech, N e w York, London, Harper, Company Proteheres, 1947.

3 E. M. H v a t ţ e v , Logopedia, Moscova, Ucipedghiz, 1959. 4 v . L u d v i k E d e l s b e r g e r , Logopedia ca sector ştiinţific al de-

fectologiei, în : Logopedia cehoslovacă, Culegere de articole, traducere din lb. cehă, Centrul de documentare medicală, 1959, p. 3.

14

^ăsim necesară o peregrinare pe această temă, cu atît mai mul t cu cît stabileşte cîteva fapte fundamentale de pe o poziţie marxistă. Reţinem că preocuparea logopediei nu se reduce nu ­mai la t ratarea sau corectarea vorbirii, ci se extinde şi la produ­cerea, evoluţia şi exercitarea, în condiţii normale, a limbajului ca fenomen de comunicare, de transmitere intenţionată, de r e ­laţii între cunoştinţele umane în cadrul societăţii. Toate feno­menele, indiferent în ce sector sau pe ce faţetă a actului de comunicare s-ar produce, şi care împiedică perfecta transmitere, recepţie şi înţelegere interumană, prin limbaj, constituie o pre­ocupare reeducativă complexă.

In cazul relaţiilor interumane prin limbaj, şi cu atît mai mult în cazul procesului instructiv, închiderea circuitului intelectual se face în momentul în care intenţia de a comunica un anumit conţinut se transformă în înţelegere. Răspunsul la un mesaj verbal nu poate fi dat decît după scurtcircuitarea gîndirii celor doi interlocutori. Pentru ca înţelegerea să fie exactă (adică E = R şi R = E), este nevoie să se îndeplinească anumite cerinţe ale stilului de relaţii verbale iNŞi pentru emitere, ca şi pentru recepţie, este nevoie în pr imul rînd de un tonus cerebral, ali­mentat de un tonus afectiv-psihic care creează starea de moti­vaţie şi funcţionalitate neuropsihică pentru stabilirea relaţiilor verbale. „Asemenea sinteze senzoriale la nivel cortical (desigur cele mai evoluate prin înlănţuirile sinaptice bogate ale cortexu­lui) sînt pregătite prin procese de sinteză, elaborate în prealabil la nivel talamic. Existenţa unor convergenţe hetero-senzoriale în nucleii talamici asociativi, independente de ariile corticale, atestă o asemenea pregătire la nivel subcortical a proceselor cor­ticale de asociaţie audio-vizuală. Mai mult, după cum ariile corti­cale primare nu sînt lipsite de posibilitatea unor sinteze pluri-senzoriale, tot aşa nucleii de releu, ult ima staţie a căilor senzoriale în drumul lor spre ariile primare, pot fi şi ei sediul unor asociaţii între aferente senzoriale de origini diferite. Recent, în laboratorul de anatomie comparată al Universităţii Jagelone din Cracovia, Barbara Sychowa a demonstrat conexiuni între corpul geniculat lateral şi cel medial, baza fiziologică a unor asociaţii audio-vizuale posibile de stabilit precortical, încă la nivel talamic 1 .

Există deosebiri de modalitate între relaţia verbală cu mediul înconjurător la copilul normal şi copilul logopet. La individul

1 M. S t e r i a d e , Creier şi reflectare, Bucureşti, Editura politică, 1966, p. 206.

15

normal, orice necesitate interioară, orice răspuns la o stimulare exterioară, mai ales verbală, determină pe scoarţă iradierea unor excitaţii puternice, datorită tonusului afectiv pozitiv, sus­ţinut şi de tonusul cortico-subcortical, întrucît actul vorbirii, pentru orice individ normal, este un fapt plăcut, spontan, care nu necesită eforturi speciale. Vorbirea copilului normal stă sub sem­nul trăirilor pozitive. In cadrul relaţiilor sociale şi mai ales şco­lare — atunci cînd sarcina intelectuală depăşeşte capacitatea copilului — vorbirea este prima instanţă care se inhibă, se blo­chează. De asemenea, stările de mare tensiune emotivă scot din funcţiune, temporar, tocmai acest sector. Cuvîntul şi cuprinderea gîndirii în tiparele verbale au pentru logopat — chiar pentru cei excitaţi verbal — un semn negativ afectiv, el constituind invali­ditate psihică permanentă a copilului. Krasnogorski sublinia existenţa unei nevroze a aşteptării la copilul bîlbîit. încordarea nervoasă care precede vorbirea produce o focalizare tocmai în regiunile de proiecţie corticală a stereotipului verbo-motor şi tulbură sinteza funcţională necesară actului vorbirii.

Prin fenomenul de feed-back — în care acceptorul acţiunii este încărcat cu semnul minus, prin comunicarea inexactă, tulbu­rată — se amplifică dezorganizarea centrală, gîndirea, memora­rea, înţelegerea. Prin experimentele efectuate (Zorgo, E. Boşcaiu, C. Păunescu, 1965 — 1970), s-a dovedit că în special la logonevro-tic şi la alte categorii ale tulburărilor de vorbire 1 se tulbură nu numai procesul de emisie, ci şi cel de recepţie. La copilul bîlbîit sau dislalic, vorbirea reprezintă cea mai dificilă operaţie, ea transmiţînd o stare negativă chiar cînd copilul tace. L. O. Baladin a subliniat că „orice excitaţie care vine de la extremită­ţile periferice ale analizatorilor se transmite extremităţilor cor-ticale ale analizatorilor, atît pe căi superioare cît şi pe căile nespecifice ale formaţiei reticulate. Excitaţia transmisă pe căi specifice provoacă o excitaţie în sectoare limitate ale scoarţei cerebrale, iar cea transmisă prin formaţia reticulată activează întreaga scoar ţă" 2 . Iar Penf ie ld 3 adaugă u rmătoa re le : „Cînd

1 B. Z o r g o şi E. N e a g u - B o ş c a i u , Cu privire la raportul dintre tulburările de vorbire şi dezvoltarea activităţii intelectuale la copii, în : „Probleme de defectologie", vol. IV, 1964.

2 L. O. B a l a d i n , Rolul formaţiunii reticulate a trunchiului cere­bral în mecanismele fiziologice ale conştiinţei, în -..„Problemele filozofice ale medicinei", Bucureşti, Editura medicală, 1963, p. 187.

3 Idem, p. 188.

16

această regiune (adică formaţia reticulată — n.n.) este întreagă şi funcţionează normal, atunci sînt posibile înţelegerea şi activi­tatea voluntară".

Prin mecanismele fiziologice şi psihologice amintite,! procesul de înţelegere, la copilul cu tulburări ale limbajului, este distor­sionat într-o măsură mai mare sau mai mică, din cauza unei stări de profundă inhibiţie generată de teama sau frica faţă de actul vorbirii. î Subtensionarea motivaţională paralizează atî t mecanismele vorbirii cît şi procesele de gîndire şi înţelegere.

Actul de transmitere a mesajului verbal presupune activita­tea diferenţiată şi extrem de fină a aparatului verbo-motor şi o integrare perfectă a mecanismelor care stau la baza stereotipului respectiv. Există o complexitate de factori de na tură somatică, fiziologică, psihologică etc, care favorizează producerea acestui act. Fenomenele de hipertensionare nervoasă, puternicele exci­taţii subcorticale produc o inhibiţie în punctele bolnave ale r e ­giunii corticale interesate în producerea vorbirii, generînd spasme. Pe calea aferentaţiei inverse şi prin introspecţie se intensifică starea de inhibiţie şi se ajunge la blocarea aparatului verbo-motor. Dezorganizarea intervenită în relaţiile corticale interesează, fără nici o îndoială, şi procesul de înţelegere şi, mai ales, acţiunea de obiectivizare în cuvinte a conţinutului gîndirii.

Stabilirea unor interrelaţii determinate între gîndire şi l imbaj, raportate la mecanismul emitere-recepţie la logopat, ne duce la concluzia că, întrucît forma de materializare a gîndirii (cuvintele) este modificată, este firesc ca şi procesul care rezultă din între­buinţarea acestora să fie tulburat . înţelegerea sensului vorbirii nu poate fi integrată decît în t r -un context, prin respectarea structurii gramaticale, a formei coerent-logice de exprimare. Spasmele care însoţesc bîlbîiala, imposibilitatea citirii corecte a cuvîntului la dislalici şi dislexici, aritmia generală r up contextul. O. J. Nikiforova a stabilit experimental că înţelegerea unui text literar se bazează, printre altele, şi pe citirea expresivă, ceea ce implică adaptarea structurii sonore la conţinutul său în cadrul contextului.

Dealtfel, considerarea experimentală a problemei limbajului efectuată de Al. Roşea îl duce la concluzia că : „Din toate aceste date experimentale se poate conchide că înţelegerea unui text este determinată nu numai de fiecare cuvînt în parte, ci şi de relaţia dintre ele. Fraza sau grupul de fraze constituie, din punct de vedere fiziologic, structuri dinamice complexe de legături corticale-verbale cu o semnalizare unitară. Dacă, din acest com-

î _ introducere tn logopedie 17

plex verbal, un anumit element este necunoscut pentru subiect, el t inde să se încadreze în semnificaţia spre care converg toate celelalte elemente ale complexului" *. La logopat, multe cuvinte sînt mai puţin înţelese din cauza conflictului dintre necesitatea vorbirii şi greutăţile de pronunţare, conflict care, la r îndul lui, dezorganizează procesul de gîndire, iar cuvintele de blocaj devin centre de iradiere a confuziei în tot contextul. De aceea logopatul prezintă o sărăcie considerabilă a vocabularului activ şi mai ales o greutate specifică în adaptabilitatea lui la necesităţile recep-ţionării şi transmiterii unui conţinut de gîndire.

In fine, pentru înţelegerea vorbirii dintre doi interlocutori şi dintre cititor şi text, este nevoie de o dinamică specială a sincro­nizării r i tmului şi stilului de gîndire şi de conversaţ ie 2 .

Aceste cîteva elemente constituie numai primele motive de discutare a problemei abordate. Conţinutul lucrării va aduce fapte şi argumente de o mai mare anvergură ştiinţifică.

O primă secţionare a fenomenului de limbaj ne demonstrează întindere, complexitate şi stricta interdeterminare a elementelor structurale şi funcţionale ale acesteia.

Abordarea faptului de limbaj — din necesităţi de studiu — poate fi obţinută dintr-un punct sau altul de vedere, dar conver­genţa operativă nu îi este conferită decît de o viziune unitară şi coerentă. Rămîne să vedem cum se ajunge la acest stadiu.

Sinteză şi convergenţă. Există o modalitate de a evalua faptul de limbaj, atît în forma lui normală, cît şi în cea patologică, mo­dalitate care depăşeşte pe cea a psihologiei limbajului, a pedago­giei, a fiziologiei, a medicinei. In complexul ştiinţelor contempo­rane, nici o altă disciplină nu studiază şi nu s-a constituit ca un sistem de influenţare şi corectare a limbajului oral şi scris, în afară de logopedie.

N. Wiener, trecînd în revistă procesul de îngustare a dome­niului de cercetare al diferitelor discipline ştiinţifice, constată că : „. . . specializarea disciplinelor se accentuează din ce în ce mai mul t şi cuprinde neîncetat noi domenii", şi mai departe : „Există domenii de cercetare ştiinţifică care au fost explorate din diferite puncte de vedere : al matematicii pure, al statisticii, al electrotehnicii şi neurofiziologiei. In aceste domenii, fiecare

T . 1 A J : R ? Ş c a Şi c o l a b . , Tratat de psihologie experimentală Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1963, p. 187. experimentala,

XTTT2 r ™ ™ n

T

e

t

S C U V u n d Verständnis beim kildern stattorner, XIII Congress International fur Logopädie und Foniatrie, Wiener, 196s!

18

noţiune capătă o denumire specială, din partea fiecărui grup de specialişti, şi multe cercetări importante se efectuează de 3 sau 4 ori. Totodată, alte cercetări importante sînt frînate din cauză că într-un domeniu sînt necunoscute rezultatele devenite deja clasice în domeniul a lă turat" 1.

Deci, specializarea cît mai strictă restrînge limitele unei dis­cipline şi determină în zonele de contact (regiuni de frontieră cum le numeşte acelaşi autor) apariţia altor discipline.

Un exemplu foarte convingător ni-1 oferă procesul de formare si apoi de dezlipire a unor ramuri ale ştiinţei care la începuturile lor făceau corp comun cu medicina. Din medicină s-au desprins fiziologia, biologia, stomatologia etc. La punctul de intersecţie al noilor discipline cu alte domenii ale ştiinţei, s-au conturat noi discipline, de pildă biochimia, psihopatologia medicală etc.

Studierea specializată, de către diverse discipline, a procesului complex al limbajului a determinat — prin efectele necesităţii — o zonă nouă de cercetare, care, în fond, nu este constituită numai din tulburările limbajului, ci de o sferă mult mai largă, privitoare la modificările raportului dintre gîndire şi limbaj, la modificări ale relaţiilor verbale şi comportamentale dintre oameni în pro­cesul vieţii sociale sau ale activităţii practice. Limbajul, în lu­mina ştiinţei contemporane, devine cel mai important mijloc de relaţie între conştiinţă şi realitatea obiectivă, instrument al cu­noaşterii, al creaţiilor valorilor culturale-morale şi al transfor­mării naturii .

Vastitatea domeniului de cercetare a limbajului nu poate şi nici nu trebuie să constituie apanajul unei singure discipline. Fiecare dintre ramurile ştiinţifice dispune de mijloace şi posibi­lităţi tehnice, cu ajutorul cărora cuceresc spaţiile greu accesibile ale necunoscutului.

Orice disciplină ştiinţifică este un rezultat al interferenţei dintre planurile cunoaşterii. Este în fond o modalitate de sinteză, a unor puncte maxime din cunoaşterea ştiinţifică, pe coordonate foarte diverse. Depinde însă de nivelul la care se operează aceste sinteze. Ca să înlăturăm arbitrarul, vom face apel la indicatorii generici de care am amintit atunci cînd legitimam independenţa unor ramuri ştiinţifice noi ; în primul rînd, acumularea de date cu privire la fenomenul de limbaj în cadrul mai multor discipline ştiinţifice. Aproape toate ştiinţele care se ocupă de existenţa

i N W i e n e r , Apariţia ciberneticii, în : Dialectica marxistă şi ştiin­ţele moderne, voi. IV, Bucureşti, Editura politica, 1963, p. 5.

2" 19

umană, in cadrul societăţii, şi-au pus probleme generale sau spe­ciale !n legătură cu faptul de limbaj.

Limbajul ca fenomen psihic este de multă vreme obiectul de studiu al psihologiei. Psihologia a acumulat o imensitate de date şi interpretări în legătură cu formarea mecanismelor limbajului, apariţia acestuia, evoluţia lui sub aspect logic şi semantic, rolul său în cadrul psihismului, în contextul conştiinţei, al relaţiilor sociale şi de muncă etc. In special, s-au făcut ample cercetări asupra raportului gîndire-limbaj. Şi fireşte, psihologia a sur­prins şi modalităţile patologice ale limbajului (unul dintre marile t ra ta te de psihologie — Kainz — are o clasificare extrem de j u ­dicioasă a tulburărilor de limbaj).

Fiziologia şi, în special, neuropsihologia au studiat extrem de amănunţi t nu numai formele clinice ale unor unităţi noso-logice, ca de pildă afazia, dizartria, alalia e t c , ci au pus în evi­denţă procesele fine neuropsihologice ale mecanismului relaţiilor interumane prin limbaj. Studiile cele mai recente, în această direcţie, depăşesc cu mult necesitatea clinică, aducînd contribuţii extrem de valoroase în interrelaţia dintre cuvînt şi conştiinţă pe plan neurofiziologic i .

Fiziologia, în colaborare cu fizica acustică, a acumulat, a in­terpretat şi a codificat multe date cu privire la sistemele senzori­ale, fără de care vorbirea nu este posibi lă 2 .

Limba vorbită constituie obiect de studiu pentru lingvistică, fonetică şi mai recent pentru o disciplină nouă şi foarte fecundă din perspectiva logopedică : fonologia 3 . După care, cea mai tî-nără şi actuală disciplină ştiinţifică — cibernetica — prin aplica­rea ei în domeniul limbajului aduce neîncetat date noi şi extrem de utile logopediei.

Şi mai aproape de zonele logopediei se află psiholingvistica 4

sau neurolingvistica 5 .

1 O. S a g e r ş i c o l a b . Formaţia reticulată, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1965.

2 J. T o r n e a u d , Traité pratique de phonologie et de Phoniatrie, Paris, 1961.

3 O. F. R a u k e , Physiologie des Gehörs, în : Lerbuch der Physio­logie, herausgehen von W. T r e u d e l e n b u r g und S. S c h ü t z , Berlin, Sättingen, Heidelberg, 1953.

4 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Bucureşti , Editura ştiinţifică, 1968.

5 J e a n D u b o i s , La neurolinguistique, în : ..Langages", nr. 5/1967, Paris, Larousse, 1967.

20

L0&0PEDIA ÎN CADRUL ŞVlW CQHTEMPOKAHE

Cum era şi firesc, unele ramur i tehnice, de pildă electronica, au dat posibilitatea studierii unor fapte de limbaj cu mari semni­ficaţii ştiinţifice. Nu am pomenit decît o parte dintre ramuri le ştiinţelor care studiază limbajul sub diferite aspecte. Dar şi din aceste cîteva exemple reiese cu claritate că ştiinţa contemporană, în diversele ei compartimente, a acumulat o cantitate enormă de informaţii în legătură cu limbajul.

Studierea consecventă şi eficace a fenomenului de limbaj, ca şi o anumită valorificare socială şi morală a persoanei umane, pe de o parte, importanţa primordială a relaţiei verbale intersociale, pe de altă parte, au creat necesitatea supravegherii, dirijării, î n ­grijirii, perfecţionării şi t ra tamentului sau reeducării acestui complex instrument de relaţie. S-a ivit, prin urmare , într-o con­fluenţă a progresului ştiinţelor sociale şi tehnice, în cadrul pro­gresului uman, necesitatea apariţiei unei discipline ştiinţifice

21

cure s<"i preia d a t e a c u m u l a t e de o pluralitate de ştiinţe şi în con­textul unor f.inttv.c proprii să structureze o disciplină unică, al i A n i o h i c i t iv să fie condiţiile normale şi patologice ale comuni-i A n i i i i l rrM>ci ; ih \ prin limbajul oral şi scris.

Ivi. ' necesar să răspundem întrebării privitoare la specifici­tatea legilor logopedice. Are logopedia metode speciale, sau — nsa cum se încearcă — împrumută diverse metode din pedagogie, medicină, kinoterapie etc. şi le aplică sistematic la domeniul său ?

Nu ne putem ocupa de cea mai mare parte din metodele logo-pediei. î n principal ne-vom referi la metoda de t ra tament a logo-nevrozei, pent ru că aceasta întruneşte o plurali tate de sisteme de influenţare din alte discipline limitrofe.

înainte însă de a desprinde — din discutarea metodei tera­peutice a logonevrozei — specificitatea logopedică a metodolo­giei, trebuie să se răspundă la o întrebare relativ simplă, dar cu largi perspective în problematica noastră : mai există o disciplină ştiinţifică actuală care să se ocupe de prevenirea şi t ratarea (re­educarea) tulburărilor de limbaj ? Răspunsul este categoric : în afară de logopedie (chiar cînd ea se confundă cu foniatria) nici o disciplină nu-şi propune asemenea obiective. Unele ştiinţe fundamentale — ca de pildă neurologia clinică — tratează numai medicamentos sau kinoterapie alalia, disartria sau afazia. Chiar în cadrul clinicii neurologice se aplică, de pildă în afazie, o me­todă de reeducare complexă, care nu este nici neurologică, nici psihiatrică, nici psihoterapeutică, deşi conţine unele principii şi practici din fiecare, ci logopedică.

Deci logopedia nu utilizează metodele neurologiei — chiar în afecţiuni net neurologice — ci îşi are metodele sale, care nu le suplinesc pe cele neurologice, ci le completează, făcîndu-le mai eficiente. Logonevroza, aşa cum au remarcat unii dintre cei mai competenţi cercetători, nu este o maladie, „ci un sindrom (Schilling) sau Tedra-Bloch, care nu o socoteşte o simplă pro­blemă „ci o pluralitate de probleme". In bîlbîială se produc, în raport cu mediul, o pluralitate de procese de dezorganizare a r e ­laţiilor complexe intra- şi inter- personale. In pr imul r înd o dez­organizare a aparatelor care participă la actul vorbirii ; apoi o

22

• le--.organizare a funcţionalităţii psihice şi intelectuale; o dez­organizare a r i tmului sincronic de reacţii — răspuns în cadrul iuti-l-relaţiilor psihice şi sociale.

Este posibil ca printr-o simplă metodă a unei discipline, de pildă terapia medicamentoasă, vizînd stingerea punctelor de excitaţie stagnantă cortico-subcorticală, să se reducă sau să s e anuleze întregul lanţ de fenomene? Răspunsul negativ la ace; istă întrebare este dat de încercările existente în practica medicală a terapiei logonevrozei.

Au existat şi mai există încercări de aplicare a psihanalizei sau hipnoterapiei. Aplicate singure nu dau rezultate. Caracteris­tica metodei logopedice în t ra tamentul logonevrozei (ca dealtfel în toate afecţiunile limbajului) o constituie structura complexă şi convergenţa specifică, interdisciplinară.

In primul rînd, cele mai recente şi mai eficace metode de tratare a bîlbîielii sînt cele care sintetizează şi extrag, după un plan logopedic, metodele fiziologiei, ale psihoterapiei, ergotera-piei şi pedagogiei medicale *.

In al doilea rînd, chiar cele mai stabile procedee din cadrul unei metode cu valoare generală de aplicativitate, de pildă cele de kinoterapie şi fizioterapie, prin adaptare, suportă un proces de convergenţă specifică, deoarece ele urmăresc un alt scop decît cel urmărit în disciplina de bază.

Alţi cercetători au adoptat o poziţie similară confirmînd, în fond, liniile de perspectivă ale unor noi discipline 2 .

Structura şi dinamica disciplinei ştiinţifice care are ca obiect limbajul uman în toate ipostazele sale se impun şi îşi reclamă autonomia. „Chiar dacă nu s-a realizat încă unitar acest lucru, există o ştiinţă a limbajului care studiază toate problemele con­vergente ale acestuia şi ale comunicării", spune R. A. H a l i 3 . Această ştiinţă este aceea pe care noi o preconizăm sub denu­mirea de logologie 4 .

1 A. S c h i l l i n g , Die Behandlung des Stotterns, în : „Follia Foni-atrica", N e w York, vol. 17, nr. 4-6, 1965.

2 L. K a c z m a r e k , O przedmiocie i zadaniach logopedie z.T., în : „Logopedia 4", Wydawnictwo, Lubelskie, 1962.

T. M i l e w s k i , Uber den Gejenstand und die Angaben der Logo­pädie, în : „Follia Foniatrica", nr. 4/1961.

3 R. A. H a l l , Lingvistics and your langage, N e w York, Anchor Hooks, 1950, p. 265.

' • C o n s t a n t i n P ä u n e s c u , Logologie, une nouvelle discipline scientifique, Congress de la Societas Logopedica Latina, Louvain, 1969.

23

Flxlndu-ţ l ca obiect întregul proces de producere, organizare, «tructurnre ţi comun icnre prin limbaj (sub aspect normal şi pa­tologic), In^olo^ia edifică o concepţie operaţională asupra limba­jului *i Iţi elaborează o metodologie de factură interdisciplinară. K« nu ne constituie ca o disciplină saturată de „originalitate" (după care se pare că aleargă aproape toate disciplinele noi), ci i a <> sinteză cu o convergentă specifică.

Existenţa şi eficienţa ei sînt posibile numai în contextul disciplinelor fundamentale contemporane.

Volumul de faţă încearcă să schiţeze — pe o bază interdisci­plinară — o atare concepţie, în sensul că pornind de la funda­mentarea şi explicitarea ştiinţifică a limbajului, permite tera­peutului să intervină — preventiv şi curativ — la toate nivelu­rile de realizare a acestui fenomen, de o complexitate miracu­loasă.

PARTEA A Limbajul—sistem deschis 2 a

Limbajul uman rămîne, fără îndoială, cel mai complex feno­men psihosocial sau, cum spunea L. S. Vîgotski, una dintre cele mai „complexe probleme". El constituie, în istoria universului, actul fundamental de legitimare a omului şi de situare a sa pe scara evoluţiei şi progresului materiei vii.

Limbajul uman, pr in mecanismele, organizarea, evoluţia şi rolul său mediator-formativ al psihicului şi conştiinţei umane individuale şi sociale, pr in rolul său creator, nu poate fi înţeles decît într-o perspectivă antroposocială, scrutînd zonele imense ale arheologiei psihismului în filogeneză şi ontogeneză.

Confundat şi redus la „vorbire", la formularea verbală, feno­menul limbajului nu poate fi explicat, ci, dimpotrivă, întregul proces al „reflectării subiective a realităţii obiective" devine confuz şi misterios.

Logosul este ţesătura intimă care exprimă intelectul, con­ştiinţa. Această în t repăt rundere are zone adînci, unde toată procesualitatea psihică se interconectează structural.

Tendinţele actuale, sub influenţa ciberneticii şi în special a teoriei informaţiei, au dus la obsesia codului verbal lingvistic. Dacă formalizarea limbii a adus şi va aduce imense servicii explicitării s tructuri lor şi funcţiilor sistemului lingvistic din această perspectivă, absolutizarea funcţiei comunicative ver­bale îngustează foarte mul t orizontul cunoaşterii limbajului ca

25

sistem şi, mai ales. al implicaţiilor decisive ale acestuia în for­marea şi modelarea gîndirii şi personalităţii. Tudor Vianu fă-i ea o remarca substanţială cu privire la dubla funcţie de comu­nicare prin l.'mbaj : „limbajul comunică (o cantitate de infor­maţie), dar prin el omul se comunică (o complexitate de stări)". La acestea, dar mai exact ca efect creator al relaţiei intercomu-ni< ativc, adăugăm că, prin limbaj, omul se realizează ca perso­nalitate şi îşi realizează destinul său uman.

Valenţele limbajului sînt, aşadar, de natură miriapodică, iar funcţiile sale se identifică într-o măsură considerabilă cu cele ale activităţii cognitive şi ideatoare, uneori depăşindu-le prin capacitatea sa de sinteză gnozică.

Evoluţia filogenetică a limbajului este determinată atît de factorul solicitare adaptivă (de activitate socială) cit şi de evolu­ţia structurilor morfofuncţionale, care au determinat această adaptare. Etapele de progres ale psihicului, ca o consecinţă a structurii sociale a stimulărilor, sînt în general cunoscute. în t re ­barea pe care o putem formula anatomo-fiziologiei evolutive şi comparate este dacă există o consonanţă între fazele de organi­zare a sistemului nervos central şi funcţiile de comunicare ale limbajului. Rezumînd, la un nivel simplificat, teoriile şi faptele raportate la neurologia modernă în direcţia vizată de noi, am putea înfăţişa situaţia următoare 1 :

Structura morfo-f uncţională :

Intercomunicări prin : Tipul de relaţie :

Structuri cerebrale nediferenţiate : —»

Structuri cerebrale diferenţiate : -»

Structuri ierarhizate şi specializate : —»

Structuri interrelaţio-nale sistemice : —•

Structuri integrate sistemic : —•

funcţia de indicare : funcţia de semnali­

zare : —• funcţia de diferenţie­

re semantică : —> funcţia de operaţiona-litate verbal-logică —•

funcţia de sinteză :—•

reacţii motor i i ;

verbo-motorii ;

cod verbal ;

operaţii logice ; categoriile intelec­tuale.

1 J. d e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n , Le cortex cérébral, Étude iieuro-psyhopatologique, Paris, Masson et C-ie, 1960; M. M i n d k e v i s k i , Problems of dynamic neurology, Jerusalem, Ed. L. Halpern, 1963 ; A. K r e i n d 1 e r, Dinamica proceselor cerebrale, Bucureşti, Editura, Aca­demiei R.S R., 1967.

26

Evoluţia limbajului de la fazele motorii (mimică-gesturi) piuă la categoriile mintale de tip abstract-logic, pe baza cărora organizăm realitatea obiectivă conştientă, este indicată de dez­voltarea intelectului, a gîndirii şi a psihicului în general. Meca­nismul de comutare este constituit de funcţia semiogenetică. Raportul dintre activitatea de cunoaştere şi limbaj, în procesul reflectării, a stabilit cîteva modele funcţionale ale acestuia, exis­tente-la toate nivelurile reflectării :

modelul de organizare 1

comportament de orientare

modelul ordonării prin clasificare

1 comportament de adaptare

modelul integrării prin categorial izăre

1 comportament inte­grator operaţional

Perspectiva psiholingvistică ne confirmă modele fundamen­tale de care se serveşte dezvoltarea ontogenetică. Elementul esenţial care produce organizarea, ordonarea, structurarea, cla­sificarea sau categorializarea îl constituie funcţia semiogenetică.

Tatiana Slama-Cazacu a cuprins în concluziile sale atît o vastă informare bibliografică, cît şi rezultatele unor multiple experimente privitoare la relaţia intelect-limbă. ,,Variabilitatea sistematizărilor lexicale — spune autoarea — în funcţie de vîr-stă este provocată de elasticitatea semantică a cuvintelor la diferite vîrste, atît pe plan cantitativ — al numărului de note care pot fi asociate fiecărui cuvînt — cît şi pe planul calitativ — al naturii semnificaţiilor preferate şi al acelora absente sau, poate, numai mascate. Relativitatea, în funcţie de vîrstă, a sis­tematizărilor semantice şi deosebirile de ierarhizare preferen­ţială în cadrul lor — marcată prin natura semnificaţiilor predo­minante — constituie încă o dovadă a caracterului dinamic al sistematizărilor semantice" l.

Limbajul copilului se organizează, se ordonează prin ierar­hizare şi se sistematizează (se integrează sistemic) sub toate aspectele : lexical, gramatical, stilistic, printr-o funcţie funda­mentală, în cazul autoarei citate, cea semantică. Structura se­mantică organizează sistemul lexical şi ierarhizează elementele codului verbal în comunicare. Trebuie să adăugăm că, la rîndul ei, această structură se bazează pe funcţia simbolică care este, ca şi cea semantică, „mecanism comun diferitelor sisteme de perspectivă şi ca mecanism individual al cărui existenţă preala­bilă este necesară, pentru a face posibile interacţiunile gîndirii

1 T a t i a n a S l a m a-C a z a c u, Limbaj şi context, Bucureşti, Edi­tura ştiinţifică, 1959, p. 182.

27

Intre indivizi şi. în consecinţă, constituirea şi achiziţia semnifi­caţiilor" '. Structura simbolurilor este interconectată structurii semnificaţiilor, ambele îndeplinind funcţia de semnalizare a co­municării, prin limbaj.

Ele sînt rezultatul unei organizări ierarhizate, dar ele însele funcţionează după asemenea modele.

Subordonînd aceste funcţii şi incluzîndu-le într-o altă moda­litate (verbalizarea), limbajul se serveşte de funcţia semiogene-tică pentru a imprima un şi mai mare grad de organizare reflec­tării. Funcţia semiogenetică conţine un mare grad de negentro-pie, pe care o imprimă operaţiilor gîndirii. Negentropia este un element definitoriu, ca şi cele subliniate în acest capitol, pentru structura unui sistem.

I. P. Pavlov a definit cuvîntul ca un semnal de rangul II (adică al primelor semnale). J. Piaget conchide că „operaţiile r a ­ţiunii constituie, în definitiv, sisteme de ansamblu, caracteri­zate printr-o anumită structură, mobilă şi sensibilă (grupări calitative şi grupări matematice), care nu vor fi explicate nici de către neurologi, nici de către sociologi, nici chiar de către psihologi altfel decît ca o formă de echilibru către care t inde întreaga dezvoltare pentru a ne putea da seama de faptul că structurile succesive, senzorio-motorii, simbolice sau preeon-ceptuale şi intuitive sfîrşesc prin a ajunge la aceste sisteme generale de acţiune, cum sînt toate operaţiile raţionale ; este vorba, esenţial, de a înţelege în ce mod fiecare dintre aceste variate conduite se prelungesc în cea următoare, descriind sen­sul de la un echilibru inferior la un echilibru superior" 2.

J. Piaget, aşa cum reafirmă şi în lucrarea „Biologie şi cunoaş­tere", defineşte intelectul uman ca un ansamblu de sisteme care se serveşte de operaţii şi funcţii speciale, pentru a obţine echi­librarea specifică oricărui stadiu de dezvoltare. Urmărind pe niveluri de structuri şi funcţii, ne-a înfăţişat, în fond, structura unui sistem propriu al limbajului.

Faptul acesta confirmă : a) omogenitatea structurală a siste­mului limbajului cu ansamblul sistemic al gîndir i i ; b) uni ta­tea funcţională de reglare şi autoreglare a sistemelor ; c) dife­renţierea şi ierarhizarea sistemică. Abordarea atît de dificilă a relaţiei gîndire-limbaj poate fi făcută mai eficient pr intr-o

J e a n P i a g e t , La formation du symbole chez l'enfant Neuchà-tel, Suisse, Ed. Delachaux et Niestlé 1964, p. 308.

2 J e a n P i a g e t , Op. cit,, p. 308.

28

«lublă operaţie : 1) definirea sistemului deschis al limbajului ; 2) relaţiile intersistemice ale psihicului uman.

In toate direcţiile in care ştiinţa investighează legile de or­ganizare a materiei, se conturează din ce în ce mai precis exis­tenţa unor forme dinamice, ierarhizate şi asamblate funcţional, anume sistemele. întreaga clasificare a ştiinţelor se bazează pe o sistematică a sistemelor '.

Ne vom mărgini la discutarea modului de organizare în sis­teme a unora dintre ramurile ştiinţelor cu cele mai evidente implicaţii în fenomenul limbajului uman. Dorhington (1939), plecînd de la constatări de biogenetică, biochimie şi biofizică euantutativă, stabileşte o evoluţie a „sistemului genetic".

L. von Bertalanffy defineşte sistemul „ca un ansamblu de elemente aflate în interacţiune" şi adaugă că numai în măsura in care „noi cunoaştem ansamblul elementelor care îl compun (componenţilor) şi al relaţiilor care există între ele, numai ast­fel putem să sesizăm nivelurile superioare ale elementelor con­stitutive" 2 , Or, organismul nu este altceva decît „o ordine ierar­hizată de sisteme deschise, a căror permanenţă este asigurată prin mişcări de schimb între componenţi, realizată de principiul condiţiilor de sistem" 3 .

Intr-o lucrare mai recentă, acelaşi autor sintetizează concep­tul de sistem, definindu-1 prin referire la un ansamblu de ele­mente ce sînt plasate într-o relaţie de interacţiune, a cărei carac­teristică este ordonarea şi, care are, în acelaşi timp, o finalitate ordonatoare 4 .

N. M. Anasov caracterizează sistemul, definindu-1 ca „o anumită cantitate de elemente identice sau diferite, unite prin conexiuni, într-un întreg" 5 .

Caracteristicile de bază ale unui sistem deschis sînt : ansam­blul funcţional, interrelaţiile în cadrul sistemului, o ordine ierarhizată prin diferenţiere genetică, reducerea optimală a dezorganizării (negentropia), circulaţia informaţiei pe verticală

1 J. P i a g e t , Logique et connaissance scientifique, Paris, Encyclo­pédie de la Pléiade, 1961.

2 L. v o n B e r t a l a n f f y , Problems of life, N e w York, Harper Torch Book, 1960, p. 11.

3 Idem, p. 198. 4 Idem, General theory of sistems aplication to psychology, m :

„The Social Science-Problems and orientations", Paris, Mouton, UNESCO, 1068.

5 N. M. A n a s o v, Madelisovanie mileniia i psihiki, Kiev, 1965.

29

i .i ... i o n ta la , capacitatea de a recepta, produce şi emite sem­na i r l e şi de a coda şi decoda informaţia; capacitatea de echili­brare prin flux informaţional exterior etc.

în ideea de sistem, filogenia şi ontogenia se întîlnesc într-o modalitate nouă, explicînd ceea ce (ca în cazul limbajului) nu poate fi înţeles decît printr-o perspectivă de ansambluri func­ţionale. 4

Neurologia contemporană, aplicînd tehnici de mare specia­litate, stabileşte niveluri de sisteme şi structuri funcţionale care au suferit în decursul existenţei lor o specializare operativă, întreaga organizare a activităţii nervoase este bazată pe ideea de sistem (sistem nervos central, sistem reticulat, sistem pro-prioceptiv etc.), iar aceste sisteme se împart în subdiviziuni, funcţii etc. Există, deci, prezent axul ordonator şi ierarhizant al principiului de sistem.

Pe de altă parte, întreaga activitate psihică de reflectare se defineşte în cadrul unui raport între două sisteme. „Reflectarea a fost definită ca o categorie care desemnează produsul specific al unui sistem material asupra altuia, care reprezintă o repro­ducere în altă formă a particularităţilor primului sistem în par ­ticularităţile celui de al doilea sistem" (U. Krainţeiv, 1963) *.

Aplicarea teoriei sistemelor în psihologie, şi mai ales în neu-rofiziologie, a avut ca efect nu numai o explicare a unor feno­mene ale „cutiei negre", ci şi unele aplicări practice. Aceste rea­lizări tehnice se bazează pe structurile sistemului neuropsihic şi reproduc, prin aparate cu autoreglare, activităţi neuropsihice ca percepţia ; (aparatul se numeşte „perceptor") 2 ; recunoaşterea imaginilor prin Pandemoniumul lui O. Selfridge sau „Adaline şi Medaline" (adaptative liniar neuron) 3 .

Modelele cibernetice ale personalităţii sînt numeroase. Extra­polarea lor la ordinatoare complexe a fost deja înfăptuită, de la simularea personalităţii (K. M. Kenth) pînă la existenţa unor „maşini cu personalitate", ca acelea realizate, cel puţin teoretic, de către J. C. Loehlin.

1 A. K r e i n d l e r , Dinamica proceselor cerebrale, Bucureşti , Edi­tura Academiei R.S.R., 1967, p. 29.

2 R. R o s e n b l a t t , The perception. A probabilistic model for in­formation, stage and organization in the brain, în : . .Psychological R e ­view", 65, 6, 1958, p. 386-408.

3 C. Y o v i t s , S. J a c o b i, K. G o l d s t e i n , Self-organizing Sys­tems, Spaarten Books, Washington, D.C., 1962.

30

în l i teratura română există lucrări de o certă valoare — ca • ele ale lui Ed. Nicolau şi C. Bălăceanu 1 în neurocibernetică şi psihocibernetică, ale lui Gh. Zapan, M. G o l u 2 şi A. Dicu 3 etc. c u aplicare în psihologie şi pedagogie.

Autorii citaţi stabilesc, pe baza criteriilor de cunoaştere a •istemelor biologice şi sociale, caracteristicile de t ip ale siste­mului psihicului uman. In primul rînd, omul (personalitate com­plexă) „ne apare ca un sistem care întruneşte următoarele atribute : integral, deschis, dinamic, hipercomplex şi probabilist. Dacă la acestea adăugăm dimensiunile autoorganizării şi auto-reglabilităţii obţinem imaginea unui sistem cibernetic de cel mai înalt ordin" 4 .

Am văzut că maşinile cu „personalitate" sînt constituite pe ansambluri de ordinatoare de o înaltă complexitate. Dar reve­nind la coordonatele de definiţie ale „sistemului psihic", autorii citaţi stabilesc că „sistemul psihic este o «construcţie» izomorfică a seriilor elementelor substanţiale, energetice şi informaţionale din mediul extern şi intern, realizată în alfabetul specific al «reţelelor logice» ale sistemului nervos" 5 . „Construcţia" respec­tivă se obţine prin integrarea, într-o organizare unitară, a ima­gisticului cu simbolicul, a codurilor „imagine" cu codurile simbolic-abstracte. „Imaginea reprezintă forma primară de interiorizare şi sedimentare a mesajelor informaţionale furnizate de contactul cu obiectele şi fenomenele externe ; codurile sim­bolic-abstracte sînt rezultatul prelucrării secundare (superioare) a informaţiei imagistice, prin intermediul unor operaţii logico-semantice, în cadrul alfabetului semnelor verbale" 6 .

Evident, avem un ansamblu („construcţie") de tip izomorf, rezultat din interconectarea structurilor (sau sistemelor) sub­stanţiale (anatomo-morfologice), funcţionale (fiziologice), esenţial biologice (energetice), psihologice sau sociologice (informaţio­nale). Ansamblul sau construcţia se realizează prin integrare funcţional-operaţională după modelele imagistice, simbolice şi

1 C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a u , Personalitatea umană — o inter­pretare cibernetică, Iaşi, Editura Junimea, 1972.

2 M. G o l u , Psihologie cibernetică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1975.

1 M. G o l u şi A. D i c u , Introducere în psihologie, Bucureşti, Edi-tura ştiinţifică, 1973.

M. G o l u , A. D i c u , Introducere în psihologie, Bucureşti, Editura •..tiinţifică, 1972.

r' Idem, p. 95. 0 Idem, p. 94 — 95.

31

. ( l ate^orialc), prin intermediul unui alfabet de semne ver-l> il<- Prin urmare, fie eă informaţia porneşte din interiorul sis­temului, fie că este generată de sistem, ea este supusă pe niveluri structurale şi funcţionale la transformări cantitativ-calilative. Structura stimulilor obiectului devine „model" neuro­logic, simbolic şi apoi logic, care se comunică prin semne, aşadar prin limbaj.

Reiese deci că formele fundamentale ale „alfabetului" utili­zat de către „marele sistem psihic" al simboliei, al semanticii şi al codului sînt în fond elementele definitorii ale limbajului ca o structură axială a psihismului uman.

Aplicarea teoriei informaţiei a accentuat — cum este şi firesc — alcătuirea limbajului ca sistem de comunicare. De aceea, există un „model cibernetic al limbajului", construit după cerin­ţele teoriei sistemice.

„întregul sistem de comunicare (prin limbaj — n.n.) funcţio­nează ca un sistem cibernetic foarte complex" *. Componenţa acestui sistem este dată, după cum am văzut, de interacţiunea structurilor şi funcţiilor psihicului uman şi de caracterul izo-morfic al sistemului psihic. M. Golu şi A. Dicu au pornit de la relaţia mediu-om-psihic şi au delimitat psihicul ca subsistem în raport cu „sistemul-om" sau ca sistemul luat în sine. C. Bălă-ceanu şi Ed. Nicolau pornesc de la limbaj, ca sistem de comuni­care, şi-i stabilesc conexiunile şi interrelaţiile în cadrul unui ansamblu de sisteme psihice. Urmărirea unei organigrame a sis­temului limbajului ne permite să obţinem, cu mai mare clari­tate, structura sistemică a limbajului.

Mulţimea semnelor de intrare pentru sistemul limbajului poate fi specifică (de tip verbal), dar pentru realizarea limbajului este necesară o mulţime cît mai complexă. „Intrările în sistem sînt reprezentate de ansamblul receptorilor organismului. Rolul dominant îl au receptorii auditiv şi vizual" 2 .

Am văzut însă că limbajul se poate forma fără funcţionarea receptorilor dominanţi, cum demonstrează sistemul de echili­brare şi reechilibrare prin compensaţie. Dacă limbajul ar fi o funcţie — fie ea şi de comunicare — şi nu un sistem, nu ar putea să se producă prin autoreglare. El trebuie să aibă, în inte­riorul său, structuri şi funcţii inter- şi intra- conectate, cu un anumit grad de autonomie, dar şi de mobilitate, relaţii tipice

1 C. B ă l ă c e a n u , E d . N i c o l a.u, Op. cit., p. 208. 2 Ibidem.

32

intre elementele unui sistem, ca acelea indicate de noi mai sus. Recepţia — R — în psihocibernetică constituie o s t ruc­

tură funcţională complexă în care se interconectează procesele senzoriale, motrice şi de cognaţie, după alfabetul specific per­cepţiei şi recunoaşterii. Psihologia percep ţ ie i 1 demonstrează cu prisosinţă rolul de catalizator, fixator şi generator al limbajului la acest nivel.

Experienţele noastre au demonstrat că procesul de reflectare, la acest nivel, este posibil fără linia semnelor lingvistice, pe baza altor structuri şi funcţii ale limbajului. Recepţia însă se modifică substanţial chiar şi în prezenţa vorbirii, dar în absenţa relativă a intelectului.

Cazul publicat de Geschwind şi Fusille este foarte semni­ficativ. Bolnavul suferind de alexie pură cunoaşte — recunoaşte, la cerere, culorile, în afară de cazul cînd i se pronunţă numele culorii. El poate sorta culorile fără dificultate şi poate răspunde solicitării pr in t r -un sistem indirect, dar eşuează cînd se util i­zează codul verbal. Cazul demonstrează că funcţia verbaliza-toare poate fi suspendată, fără ca percepţia şi recunoaşterea să fie alterate, în cazul în care structura semiogenetică producă­toare de simboluri şi semnificaţii rămîne intactă.

Urmărirea sistemului limbajului indică un proces de recu­noaştere specific (Rec,), pentru semnele de ordin lingvistic cu ajutorul memoriei operative (MO,). Este adevărat că s-au deter­minat cîmpuri de „tezaurizare" a cuvintelor şi structurile lor sonore, nucleul fiind rezultatul unui proces de învăţare. Dar simpla exprimare verbală duce la ecolalie şi nu la limbaj. Pînă la „primul sistem" — cel al vorbirii ecolalice sau repetate — nu putem vorbi de semne, ci de indicatori sonor i ; mecanismul poate fi valabil şi pentru zona biologiei infraumane.

Limbajul, în sensul adecvat structurii sale sistemice, începe d e la „al doilea sistem", care cuprinde tonalizatorii afectivi (T. A.) şi care modelează activitatea celorlalte sisteme. Desigur, autorul a subînţeles că în cadrul acestui sistem obiectiv este inclus şi subsistemul motivaţional.

In fine, al treilea sistem (în fond, subsistem) este constituit d e blocul gîndirii (G), unde se elaborează procese raţionale, blo­cul răspunsurilor comportamentale şi blocul răspunsurilor ver­bale (R. V.) etc.

1 J. P i a g e t , Les mécanismes perceptives, Paris, P.U.F., 1961 ; M. M e r l e a u - P o n t y , Phénoménologie de la perception, Paris, 1965.

^ _ introducere în logopedie 33

Ceea ee reţinem din organigrama sistemului de comunicare al limbajului este că această funcţie fundamentală a limbajului nu este produsă fără implicarea tuturor sistemelor subordonate sau supraordonate marelui sistem psihic.

Pent ru ca să se realizeze comunicarea prin limbaj este nece­sară o integrare operaţională a informaţiei în fiecare structură, a subsistemului cognitiv sau al sistemului gîndirii, unde, după modelul funcţional al fiecărui sistem şi subsistem, informaţia este prelucrată, transformată şi integrată sub stări din ce în ce mai încărcate de valori abstracte şi de semnificaţii. Limbajul constituie sistemul de captare a mulţimilor informaţionale de toate categoriile şi de distribuire a acestora tuturor structurilor pentru a le prelucra după un model specific limbajului, în a cărui compoziţie conceptul este definitoriu şi nu cuvîntul.

_ Datorită funcţiei semiogenetice, informaţia, în t impul difuză­rii şi transformărilor ei în structurile şi sistemele psihice, mode­lează, prin energia sa specifică, aparatele şi sistemele. Oricît de perfect (din punct de vedere biochimic) ar fi angrenate s t ruc­turile informaţiilor verbale în memoria de lungă durată, verbalizarea nu va deveni limbaj decît atunci cînd prelucrarea acestor structuri va fi executată după modelul operaţional (sin­teză operaţională) al limbajului.

Am pomenit de funcţia de comunicare bipolară a limbajului. Sistemul limbajului este un sistem cu autoreglare perfectibil la infinit, datorită acestei bipolarităţi a funcţiei sale fundamen­tale generată de esenţa semiotică a sistemului.

, Sistemul limbajului este, în cadrul ansamblului sistemic al personalităţii umane, unul dintre cele mai echilibrate sisteme. • Acest echilibru este dat de t ipul de relaţii intrasistemice şi de marea posibilitate compensatorie. Sistemul limbajului, în înţele­sul pe care i-1 atribuim, nu poate fi distrus decît prin multiple leziuni ale substanţei cerebrale. Singura activitate a scoarţei cerebrale fixate pe o singură emisferă, care se poate transfera pe cealaltă emisferă este activitatea de producere şi organizare a limbajului (Penfield şi Roberts). Desigur, schiţarea unei expli-eitări din perspectiva sistemică a limbajului ne pune la dispozi­ţie o modalitate de a înţelege relaţia exactă dintre procesele intelectuale şi limbaj, care se defineşte ca o relaţie intersiste-mică. A doua problemă pe care o abordăm este constituită de poziţiile sistemului limbajului în ansamblul „suprasistemului" sau „marelui sistem psihic".

Limbajul constituie un sistem deschis, întrucît el se reali­zează prin interconexiuni în cadrul sistemelor individuale şi sis­temelor sociale, de grup. „Condiţia necesară a cooperării mai multor creiere este circulaţia informaţiei între ele. Rezultă de aici necesitatea unui sistem cibernetic de legături între creiere, sisteme constituite de l imbaj" i .

Sistemul limbajului are o dublă deschidere : una este con­stituită de interrelaţiile cosistemice prin structurile şi funcţiile semiotigene, deci o comunicare intersistemică, intrapsihică (interioară) şi alta, cea între două sau mai multe conştiinţe (sis­teme) externe, prin limbaj, cu precădere prin codul lingvistic.

în nici o împrejurare, cele două modalităţi de comunicare nu funcţionează complet separat, ci printr-o schimbare de domi­nantă. Comunicarea intrasistemică constituie, atunci cînd sis­temul este comutat pe dominanta extrasistemică, un sistem de reglaj pentru aceasta. Atunci cînd dominanta este intracomuni-carea, cealaltă formă constituie (prin intermediul conştiinţei) sistemul de reglaj. Cînd sistemul se decompensează — adică cele două modalităţi funcţionează anarhic sau nesincronic — se produce o stare specială a ansamblului sistemic de tip patologic.

' C o n s t a n t i n P â u n e s c u Mental Health in the Disorders of I If communication through verbal and written speech, în : „7-th Inter­national Congress of Mental Health", London, 1969.

35 34

Intr-o lucrare a noastră 1 am încercat să pătrundem în zona de osmoză a structurilor şi funcţiilor limbajului, care permit atî t reglarea, cit şi generarea programului întregului sistem prin intermediul limbajului.

Dacă am opera o simplificare a organigramei limbajului, da tă de Ed. Nicolau şi I. Roşianu, prin înlocuirea „elementelor" cu „blocuri" sau sisteme, am obţine o imagine a unei organi­grame de ansamblu sistemic. Avem, deci, R = sistemul recep­ţiei cu structurile perceptive şi Rec — Reci == sistemul recu­noaşterii cu structurile reprezentărilor, care se serveşte de sistemul memoriei de scurtă şi lungă durată (M), în contextul sistemului gîndirii (G), al sistemului logic (L) şi al sistemului afectiv (A). Sinteza operaţiilor intersistemice se serveşte de sis­temul comportamental (C), care produce şi selecţionează siste­mul răspunsurilor de ieşire (E).

Transformarea energiei informaţionale verbale şi senzoriale de la impactul asupra realităţii şi pînă la formularea răspunsu­lui care poate fi de na tură verbală, sau de alt tip, bazat însă pe

1973 1 C P ă u n e s c u ' L i m b a 3 Şi intelect, Bucureşti, Editura ştiinţifică,

36

•imbol şi semnificaţie, are nevoie nu numai de utilizarea sche­melor limbii, ci de întregul complex sistemic.

Sistemul limbajului ar putea fi conturat, nu în afara celor­lalte sisteme, ci, aşa cum îl delimitează liniile punctate, în inte­riorul sistemelor componente ale psihismului.

Corespunde această delimitare cu relaţiile psihologice stabi-1 ite între intelect şi limbaj în psihologia de tip clasic ? Vom face apel la o modalitate de interpretare a structurilor psihice şi a relaţiilor infrastructurale, şi anume, teoria factorială.

Pentru că scopul nostru nu este să prezentăm cititorilor nici esenţa şi nici metodologia acestei teorii, vom înfăţişa două „mo­dele" ale relaţiilor factoriale, care definesc intelectul, pentru a putea surprinde locul ce îl ocupă limbajul într-o anume con­stelaţie factorială, faţă de intelect sau inteligenţă.

J. Ahamavaara 1 dă următoarea schiţă a factorilor „apti tu­dini intelectuale" :

APTITUDINI INTELECTUALE

I Fluiditate

1 r f nume- ver- v i -rică bală zuală

Atît fluiditatea cît şi comprehensiunea — cei doi factori esenţiali ai atitudinii intelectuale — sînt axaţi pe factori de limbaj, întrucît factorii de fluiditate numerică şi verbală sînt „produse" ale limbajului, tot aşa cum raţionamentele de toate tipurile ce aparţin, de asemenea, limbajului în operaţiile com­binatorii ale factorilor care determină aptitudinea intelectuală sînt de na tura unor interrelaţii de t ipul celor existente între structură şi funcţie (J. Piaget).

Al doilea model al intelectului este luat de la psihologul I \ J. Guilford 2 .

1 J. A h a m a v a a r a , On the unified Factor Theoriy of Monde, în : ..Annales Akademice", (apud R. Meilli). «

'* După M. G o 1 u, A. D i e u , Introducere in psihologie, Bucureşti , Editura ştiinţifică, 1972, p . 161.

Comprehensiune

Cantitativă verbală

ratio- ratio- raţiona- pasi- acti-namente namente mente vă vă numerice verbale paralele

37

Acest model tridimensional a fost folosit şi de cei doi autori ai „Introducerii în psihologie", tocmai pentru a demonstra rela­ţiile din cadrul structurii gîndirii, din perspectiva analizei fac-toriale : „Modelul factorial preconizat de Guilford — conchid autorii — reprezintă s t ructura împletirii diferitelor t ipuri de acţiuni pe baza diferitelor genuri de informaţie" şi, deci, se apropie ca „perspectivă" de o viziune sistemică.

Orice „operaţie" intelectuală are loc pe baza factorilor de conţinut care, în majoritate, sînt cuprinşi de noi în s tructura limbajului. Rezultatele gîndirii, după cum mai recent au demon­strat cei mai competenţi psihologi ai relaţiei gîndire-limbaj (J. Piaget, T. Slama-Cazacu etc.), sînt produse de t ipul „claselor", sistemelor, predicţiilor etc. La toate aceste rezultate, cît şi Ia formulele comportamentale inteligente, limbajul constituie fac­torul fundamental.

Unele din modelele sau testele prezentate de către P . J. Guil­ford, pentru determinarea factorilor intelectivi, au fost folosite

38

• i de noi. Reprezentarea tridimensională (în volum) a lui !' Guilford este foarte sugestivă pentru „spaţiul psihic" real.

Limbajul, prin urmare, se constituie ca sistem în ansamblul .1 s i.emic al psihicului uman sau, într-o altă modalitate, ca sub-.islem al gîndirii, al intelectului. Fie în calitate de sistem, fie in aceea de subsistem, limbajul se află cu celelalte sisteme în tivi modalităţi de relaţie. Pr imul t ip de relaţii sînt intrasiste-mice, relaţiile între structurile sistemului şi funcţiile limbaju­lui, aşa cum le-am prezentat în capitolul anterior. Al doilea t ip <lo relaţii sînt cele intersistemice, şi în cadrul acestui tip, l im­bajul stabileşte raporturi de funcţionalitate cu celelalte sisteme. Al treilea tip de relaţii, specifice numai limbajului, sînt para-sistemice, şi sînt date de factorul creativitate pe care îl posedă limbajul. Aceste trei t ipuri de relaţii sînt rezultatul structurii interne, funcţionalităţii şi finalităţii limbajului. Ca structură, limbajul este un sistem integrat. Ca funcţionalitate, limbajul se determină ca un sistem integrator.

Structur i le şi funcţi i le sistemului

1. Funcţia semiotica sau semiogenetică Deşi semiotica s-a constituit înaintea teoriei sistemelor în

ştiinţă, ea oferă cele mai multe puncte de referinţă pe care se poate sprijini o explicare sistemică a limbajului uman.

După unii a u t o r i i , semiotica „s-a născut" odată cu lucrarea lui Ch. W. Morris 2 , deci în al patrulea deceniu al secolului nos­tru. Ca orice act de naştere în domeniul ştiinţei şi acesta nu face altceva decît să confirme preocupări şi descifrări existente în gîndirea predecesorilor. Tot astfel s-au petrecut lucrurile şi cu semiotica. Multe din fenomenele revendicate de domeniul ei constituit au făcut obiectul de studiu al lucrărilor de lingvistică generală, de psihologie a limbajului, de filozofie. In cursul său, F. de Saussure 3 , cu aproximativ 30 de ani în urmă, delimita o

1 I. I r i m i a , Semiotica ?i problemele ei, în : „Studia Universitatis", Habes-Bolyai, séria Philosophie, Cluj, 1966, p. 90.

2 C h . W . M o r r i s , Fondations of the Theory of Signs, în : „Internatio-Encyclopedia of Unified Science", vol. I, nr. 2, 1938. 3 F. d e S a u s s u r e , Cours de linguistique générale, Paris, Payot,

1971, p. 33.

39 /

nouă „ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în sînul vieţii so­ciale" ; ea va forma o parte din psihologia socială, şi pr in urmare din psihologia generală ; noi o vom numi semiologie (de la numele grec semeion = semn). Aceşti doi termeni au intrat în circulaţie şi ei sint utilizaţi, de unii autori, în mod singular sau prin adoptarea unei poziţii de echivalare. Paul Foulquie 1 reţine cuvîntul semiologie = „ştiinţa semnelor". R. L a f o n 2 echivalează termenii următori : „semiologie", „semeistică" = studiul s imp-tomelor sau al semnelor. L. O. Rezn ikov 3 utilizează termenul de semiotică în cadrul teoriei gnoseologice. Tot astfel şi A. Kon-d ra tov 4 . Unul dintre cei mai reprezentativi filozofi marxişti , S. Klaus 5 , defineşte semiotica drept „o teorie a semnelor lingvis­tice" şi în ultimele sale trei lucrări fixează atît structura disci­plinei cit şi formele şi implicaţiile ei filozofice. Pavel Apostol 6 , într-o lucrare relativ recentă, demonstrează că perspectiva semi­otică este intrinsecă poziţiei metodologiei lui K. Marx şi V. I. Lenin.

In lucrările anunţate, dar mai ales în lucrarea lui A. Schaff, există o foarte largă dispută de pe poziţiile filozofiei şi lingvis­ticii marxiste, cu reprezentanţii curentelor idealiste, neopoziti-viste sau pragmatice din l i teratura contemporană. Rezolvarea problemelor ridicate în cercetările noastre se înscrie în viziu­nea marxistă, aşa că nu vom mai enumera lucrările care nu constituie obiect de referinţă pentru noi. J . P i a g e t 7 amintea, în preambulul capitolului consacrat funcţiei semiotice, că în cli-

1 P a u l F o u l q u i e , R. S a i n t - J e a n , Dictionnaire de la langue philosophique, Paris, P.U.F., 1962.

2 R. L a f o n , Vocabulaire de Psychopédagogie et de Psychiatrie de l'enfant, Paris, P.U.F., 1963.

3 L. O. R e z n i k o v , Gnoseologhiceskie voprosî semiotiki, Leningrad, 1964.

4 A. K o n d r a t o v , Sons et Signes, Moscou, Editions Mir, 1968. 6 S. K l a u s — W. S a g e t , Semiotik und materialistische Abbild­

theorie, în : „Deutsche Zeitschrift für Philosophie", nr. 10, 1962. — S . K l a u s , Semantik und Erkenntnistheorie, Berlin, 1963. — S. K l a u s , Semantik und Erkenntnistheorie, Berlin, 1963.

pragmatische Traktat, VED, Deutscher Verlag der Wissensschaften, Ber­lin, 1965.

6 P a v e l A p o s t o l , Inconsistenţa argumentării idealist-subiective, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965.

7 J. P i a g e t, Psi/tolooiû copilului, Bucureşti, Editura ştiinţifică (f. a.), p. 45.

40

ia a de neuropatologie a limbajului, te rmenul a fost adoptat şi utilizat de afazologi de talia lui Head *. Termenul de semiotică fste, după cum reiese din cele cîteva referiri, consacrat şi aco­peră o ştiinţă care are menirea „de a elabora o teorie generală a semnelor şi sistemelor de semne, de a lămuri natura acestora, de a stabili schema tipurilor lor, de a elabora regulile lor de transformare, de a explica valoarea lor pentru activitatea de cunoaştere a realităţii, pentru comunicarea omului cu semenii săi şi cu alte sisteme ale lumii sale înconjurătoare 2 . Domeniul semioticii prezintă un foarte mare grad de complexitate. încer­cările de a defini obiectul, metodele şi funcţiile sale au dus la delimitarea marilor secţiuni interne ale semioticii. In prezent, domeniul acesteia poate fi reprezentat conform schemei următoare :

Devine clar că rezultatele cercetărilor noastre vizează, esen­ţial, domeniul semioticii. Aceasta este motivarea excursului în aspectele generale ale problematicii semiotice. A doua problemă care se cere lămuri tă este : ce se înţelege prin situaţie semiotică? Relaţia dintre semnificaţie şi obiect constituie una dintre cele mai artificiale problematici ale semanticii, iar poziţia adoptată generează, în plan filozofic, o at i tudine definitoare pentru orien­tarea ideologică. Or „problema semnificaţiei apare în contextul unei situaţii semiotice (sign-situation) sau, mai simplu, în con­textul unui proces de comunicare între oameni, deoarece acest p roces . . . este tocmai procesul de transmitere a gîndurilor, a sentimentelor etc., cu ajutorul unor semne, este un proces de creare a unor situaţii semiotice" 3. In psiholingvistică, atît emi-

1 H. H e a d, Aphasie and Kindred Disorders of Speech, 2 voi., Univer-sity Press, Cambridge, 1926.

2 I. I r i m i a, op. cit., p. 88. 3 A. S c h a f f , Introducere în semantică. Bucureşti , Editura ştiinţi­

fică, p. 229.

41

terori cit şi receptarea şi înţelegerea nu sînt posibile decît pr in descoperirea semnificaţiei; „semnele nu sînt înţelese izolat. Înţelegerea, aşa cum am văzut, este un act rapid, prin care sem­nele, cu nucleii lor semnificativi, sînt raportate la u n sistem de referinţe, la con tex t . . . pînă cînd, la un moment dat, apare sen­sul complet, ca o treaptă nouă în activitatea de înţelegere. Re ­ceptarea presupune deci, de cele mai multe ori, o amplificare a datelor oferite de către expresia explicată şi o referire la un context total" 1 . Contextul, în comunicarea verbală, este o altă modalitate de a stabili situaţia semiotică. Dealtfel, raportarea la un „sistem de referire" există atît în diagrama de explicaţie a cărţii lui C. K. Ogden şi I. R. Richards 2 , cît şi în aceea a lui E. S. Johnson 3 . A. Schaff impută acestora influenţele pragmatismului american, dar relevă introducerea în contextul situaţiei semio­tice a omului, a vorbitorului care produce semnele, le t ransmite şi le recepţionează pentru a le conferi o semnificaţie. Notăm în paranteză că ceea ce am intenţionat să dobîndim prin cercetările întreprinse de noi a fost tocmai „starea unităţii emiţător-recep-tor, adică a individului care produce în permanenţă semnale, care utilizează limba şi la care semnele determină o anumită structurare genetică a funcţiilor şi operaţiilor psihointelec-tuale 1 ' . A. G a r d n i e r i n t r o d u c e , ca fiind fundamental, procesul de comunicare interumană, socială, şi prefigurează o nouă inter­pretare, mult mai apropiată de interpretarea noastră, a situaţiei semiotice plecînd de la factorii fundamentali ai vorbirii. „Prin urmare, vorbitorul, ascultătorul şi lucrurile despre care se vor­beşte sînt cei trei factori fundamentali ai vorbirii normale. Mai trebuie să adăugăm la ele cuvintele pronunţate". Pornind de la această poziţie, care, după expresia lui A. Schaff, pune capăt fetişizării semnului şi temperează, pe de altă parte, excesul de situaţie semiotică, autorul conchide că „situaţia semiotică are loc atunci cînd cel puţin doi oameni comunică prin semne, pen­tru a-şi transmite unul altuia gîndurile proprii, expresia senti­mentelor, a voinţei e t c , legate de un anumit obiect («univers

1 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1968, p. 97,

2 C. K. O g d e n şi I. R. R i c h a r d s , The Meaning of Meaning, London, Routledge a. Kegan Paul, 1953.

3 E. S. J o h n s o n , Theory and Practice of the Social Studies, N e w York, The MacMillan Co., 1956.

4 A. G a r d n i e r , The Theory of Speech and Language, Oxford, CI. Press, 1951, p. 28.

42

11 u discours») la care se referă comunicarea" l . În t r -un asemenea i ontext, care în esenţă conţine toate elementele unui sistem des­chis de comunicare, sînt generate semnificaţiile ca rezultat al relaţiilor obiectuale între doi sau mai mulţi „producători" şi „mînuitori" (verbali) de semne şi conţinuturi intelectuale. In schema noastră am surprins, în linii generale, o atare situaţie. Situaţia semiotică însă, aşa cum este prezentată de către seman-ticieni sau de lingvişti, este o situaţie standard. Neuropatologia, ca şi psihologia deficienţilor auditivi 2 au încercat să detecteze modificările semantice în situaţii speciale, ca în cazul afaziei sau al surdimutităţii . Şi în afazie şi în surdimutitate, cîmpul de semnificaţii se modifică, capătă o specificitate şi, mai ales, o limitare, în mare măsură ca o consecinţă a modificărilor interve­nite în situaţia semiotică. Dar situaţia semiotică se schimbă numai atunci cînd starea subiectului, în calitatea sa de produ­cător de semne, este modificată. Atîta t imp cît subiectul îşi men­ţine funcţia productivă, reproductiva şi de transmiţător-receptor al unui tip de semne, situaţia semiotică nu se alterează. Sînt deja foarte cunoscute rezultatele cercetărilor efectuate pe afa­zici. Cercetările noastre, pe alte categorii de subiecţi, aduc unele precizări în această direcţie. Copiii cu sindromul de neintegrare a vorbirii îşi pierd calitatea de producători de semne verbale şi de transmiţători ai acestora. Cu toate acestea, ei intră în relaţii sociale specifice situaţiei semiotice şi, mai ales, comunică şi se dezvoltă pe baza categoriilor nosologice determinate de situaţia semiotică 3 . Pe de altă parte, oligofrenii sînt în relaţii plenare de lipul unei situaţii semiotice normale, dar cîmpul semnificaţiilor le este extrem de redus, iar penuria semantică extrem de accen­tuată. Depăşirea unor asemenea impedimente necesită o expli­care a noţiunii de funcţie semiotică. De aceea, vom comuta sis­temul de referinţe din domeniul semanticii şi filozofiei în cel al psihologiei genetice. Psihologul de prim rang J. Piaget intro­duce, în explicarea genetică a psihismului uman, noţiunea de funcţie semiotică. In „Psihologia copilului", capitolul III este consacrat în întregime funcţiei semiotice sau simbolice. Dar, cir­cumspect faţă de lingvişti, „care fac cu grijă distincţie între simboluri şi semne", Piaget opinează pentru termenul de funcţie

1 A. S c h a f f , Introducere în semantică, p. 246. 2 J. P i a g e t şi B. I n h e l d e r , Psihologia copilului, Bucureşti, Edi­

tura ştiinţifica, p. 45. 3 C o n s t . P ă u n e s c u şi c o l a b . , Nedezvoltarea vorbirii copilului,

Uucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973.

43

semiotică, în scopul de a desemna „funcţiunile referitoare la ansamblul semnificanţilor diferenţiali" \ aceasta determinînd şi, fireşte, fiind condiţionată de „evocarea reprezentativă, care pre­supune posibilitatea de constituire şi folosire a semnificaţiilor diferenţiate". Conduitele în care este implicată funcţia semio­tică s î n t : a) imitaţia amînată, b) jocul simbolic, c) desenul, d) imaginea mintală, e) limbajul. înainte de a explica interrelaţia dintre funcţia semiotică şi fiecare dintre conduitele amintite, J. Piaget spune : „In concluzie, funcţia semiotică dă naştere, astfel, ia două feluri de instrumente : simbolurile, care sînt «mo­tivate», adică prezintă (deşi sînt nişte semnificanţi diferenţiaţi) o asemănare oarecare cu semnificaţii lor, şi semnele, care sînt arbitrare sau convenţionale". Iar după cercetarea amănunţi tă a celor cinci condiţii pe care le socoteşte, în acelaşi timp, cinci aspecte ale funcţiei semiotice, conchide : „Cu toată diversitatea uimitoare a manifestărilor sale, funcţia semiotică prezintă o uni­tate remarcabilă. Fie că este vorba de imitaţia amînată, de jocul simbolic, de desen, de imagini mentale şi de amintiri-imagini sau de limbaj, ea constă în a permite evocarea reprezentativă a obiectelor sau a evenimentelor care nu sînt percepute actual. Reciproc, dacă ea face astfel posibilă gîndirea, oferindu-i u n cîmp de aplicaţii nebănuit, în opoziţie cu limitele restrînse ale acţiunii sensoro-motorii şi ale percepţiei, ea nu progresează decît sub îndrumarea şi datorită aportului acestei gîndiri sau al inteligenţei reprezentative". Dar, susţine în continuare Piaget, nici o altă funcţie, cum ar fi de pildă memoria, şi cu atît-roai mult una din cele enumerate anterior, „nu se pot dezvolta şi nu se organizează fără ajutorul structurii propriei inteligenţe" 2 . Precizările, delimitările şi formulările din „Psihologia inteligen­ţei" sînt numai aprofundări în cadrul sistemului gîndirii psiho­logice piagetiste, întrucît autorul reia în forme diferite şi în con­texte diferite problema funcţiei semiot ice 3 . Toate revenirile se fac în funcţie de necesitatea explicitării dinamicii evolutive a inteligenţei, a gîndirii şi a limbajului. O contribuţie care depă­şeşte acest cadru, vizînd o integrare a problemei semioticii într-o viziune ştiinţifică şi filozofică generală, ni se pare a fi lucrarea prezentată la Congresul de sociologie de la Evian, în 1966, „Mecanisme comune în ştiinţele despre om". După cum am

1 J. P i a g e t şi B. I n h e l d e r , op. cit., p. 49 2 J. P ia g e t, Op. cit., p. 76. 3 Ibidem.

44

arătat într-un capitol anterior, contribuţia autorului se inserează într-o problematică majoră gîndirii filozofice contemporane, anume raportul între informaţie şi reflectare. In penult imul pa­ragraf al lucrării amintite, J. Piaget operează distincţii în t re „semnalizare biologică şi funcţie semantică" *. El susţine că pe toată scara evoluţiei formelor comportamentale găsim reacţii determinate de indicii sau semnale, datorită organizării sistemu­lui nervos. Aceste indicii poartă în ele o semnificaţie biologică. „Se numeşte indiciu, spune Piaget, un semnificant nediferenţiat de semnificatul său (excepţie făcînd funcţia sa semnaliza­toare)". Indiciul este în acelaşi t imp şi semn. Dar dacă semna­lului i se atr ibuie o semnificaţie convenţională, devine „semn". „La anumite pr imate şi la om (începînd din al doilea an) apare un ansamblu de semnificanţi diferenţiaţi de semnificaţii lor, în sensul că ei nu mai aparţin obiectului sau evenimentului desem­nat, ci sînt propuşi de subiect (individual sau colectiv), în vederea evocării sau reprezentării acestor semnificaţii, chiar în lipsa oricărei imitaţii perceptive actuale din partea lor : aşa sînt simbolurile şi semnele, şi se numeşte funcţie semiotică (sau adeseori simbolică), această capacitate de evocare prin semnifi­canţi diferenţiaţi, care permite atunci construirea reprezentării sau gîndirii" 2 . Una dintre problemele interdisciplinare de primă importanţă este de a preciza legăturile diverselor manifestări semiotice cu dezvoltarea reprezentării sau gîndirii, în general, independent de relaţiile eventuale sau speciale dintre limbajul articulat şi logică 3 Modul de rezolvare a acestei probleme nu este indiferent. Autorul observă că numeroşi psihologi, şi mai ales lingvişti, consideră limbajul prin semne sursa gîndirii. Pentru J. Piaget, această generalizare a limbii este o eroare. La o asemenea viziune, psihologul elveţian contrapune două mari teze : „Dacă limbajul este un auxiliar necesar determinării gîn­dirii, în măsura în care aceasta constituie o inteligenţă interio­rizată, el este cu toate acestea animat de inteligenţă, care îl precede sub forma sa senzorio-motrică". Aceasta este prima teză. Cea de a doua, care ne reţ ine în mod deosebit atenţia, este formulată de către autor astfel : „Pe de altă parte, interiorizarea senzorio-motrică în reprezentare sau în gîndire nu ţine numai

1 J. P i a g e t , Epistemologie des science de l'homme, Paris, Ed. Galli­mard, 1970.

2 J. P i a g e t , Mecanisme comune în ştiinţele despre om, in : Socio­logia contemporană, Bucureşti, Editura politică, 1967, p. 52.

: l J. P i a g e t , Op. cit., p. 52.

45

de limbaj, ci de funcţia semiotică în ansamblul său. în această privinţă, datele de psihopatologie prezintă un deosebit interes şi sînt încă multe de aşteptat de la o colaborare între lingvişti, psihologi şi neurologi" Se impune stabilirea unor puncte sigure de reper, în delimitarea fenomenului denumit de J. Piaget funcţie semiotică. J. Piaget se ocupă de funcţionalitatea psihică în ontogeneză, stabileşte locul şi rolul limbajului, nu numai ca funcţie de comunicare cu ajutorul limbii, ci, mai ales, ca proces al activităţii intelectuale. El abordează, prin urmare, geneza şi organizarea limbajului în contextul inteligenţei şi gîndirii, explorînd cu precădere mecanismele şi s tructura internă, şi mai puţin funcţia comunicativă a acestuia. Aşa după cum am arătat, semiotica, în funcţie de aspectul relaţional studiat, are mai multe compartimente. J. Piaget se plasează în domeniul prag­maticii, în cadrul general al semioticii. Dar semiotica este o dis­ciplină complexă şi ea studiază, pe baza unei metodologii pro­prii, multiplele aspecte ale relaţiilor între obiect, subiect şi semn. Explicarea modului de producere a semnelor de receptare, de prelucrare, de simbolizare utilizează fără îndoială o diversi­tate de structuri şi de funcţii. J. Piaget foloseşte termenul de funcţie semiotică, atît în legătură cu geneza semnelor şi simbo­lurilor cît şi cu inteligenţa şi gîndirea. Este firesc să ne întrebăm dacă autorul are în vedere o funcţie esenţială şi specifică proce-sualităţii psihice de la reprezentare la gîndire sau numai o func­ţie legată de cele cinci conduite din etapa preoperatorie a inte­ligenţei ? Din precizările oferite în comunicarea de la Evian şi din interpretarea poziţiei sale de ansamblu, adică în toată opera sa, ni se pare că funcţia semiotică constituie o funcţie esenţială a psihismului uman, care pregăteşte un cîmp imens gîndirii — prin simboluri şi limbaj — dar care este, în evoluţia ei, condi­ţionată de către inteligenţa reprezentativă. Fiind o funcţie, ea trebuie să fie generată de o structură şi să fie în acelaşi t imp rezultatul „prefacerilor" structurale. în privinţa aceasta ni se pare că lucrurile au rămas suspendate. Desigur, prin deducţie, pot fi trase anumite concluzii. In evoluţia sa, psihismul uman s-a dezvoltat pe baza procesului dialectic dintre s tructură şi funcţie. Arheologia psihicului uman demonstrează că relaţia senzorială între subiect şi obiectele lumii exterioare s-a bazat pe o s tructură neurofiziologică dată. Funcţia de relaţie, cu sco­pul de asimilare şi echilibru în cadrul structuri i neuropsihice

1 J. P i a g e t , Op. cit., p. 53.

46

(homeostazia neuropsihică), dar şi în cadrul structurii relaţiei obiectuale, a adus, prin exercitarea ei în condiţii de limită şi mai ales pe o lungă perioadă de t imp, modificări în structură. Aceste modificări au mări t şi redimensionat potenţialele recep­tive, de prelucrare şi de relaţie operativă a structurii, creînd astfel funcţii noi sau imprimînd noi dimensiuni unei funcţii vechi. Să luăm ca punct de discuţie relaţia dintre om (unitate cognoscibilă) şi un obiect oarecare, o piatră, de pildă. Datorită funcţiilor structurii vizuo-motorii, piatra a fost introdusă în cîmpul de cunoaştere (percepţie) a insului. Manipularea ei a creat modificări funcţionale, tensionale în cîmpul structurii vi­zuo-motorii şi tactile. Pent ru reechilibrare, omul a stabilit un raport cît mai îndelungat cu obiectul respectiv, care, prin t rans­miterea însuşirilor sale, a determinat intrarea în conexiune a mai multor regiuni neurologice. Funcţia structurii vizuale, rea­lizarea cîmpului vizual a fost conexată altor funcţii şi altor struc­turi care au produs un univers structurat pe mai multe dimensi­uni. In relaţiile de adaptare, piatra i-a prilejuit omului, de la începuturile istoriei sale bipede, multe situaţii de contact şi de acţiune. In t impul mînuirii ei, poate din întîmplare, poate ca rezultat al unui reflex de orientare stimulat de formele primare ale funcţiei stimulatorii, piatra a fost ciocnită şi a sunat. Sune­tul a acţionat asupra altor regiuni, altor structuri , decît cele motorii. O nouă calitate a obiectului înseamnă o nouă configu­raţie a funcţiei. Aceasta acţionează asupra dinamicii structurale, care capătă o funcţie centrală : de asimilare într-o formă uni­tară a diverselor ipostaze ale experienţei obiectuale. Acest moment a marcat formarea unei structuri morfofuncţionale de relaţie obiectuală. Pent ru a intra în relaţie de comunicare, indi­vizii aveau nevoie de o stare de cunoaştere : s t ructura relaţiei obiectuale a constituit unul dintre primele conţinuturi comu­nicabile, pentru că el exprima o necesitate de adaptare. Cali­tatea specială a pietrei, exprimată prin sunet sau prin volum, după împrejurări, a devenit semnal. El transmitea, comunica un conţinut intenţionat. Structura relaţiei obiectuale reprezenta, in acest context, o configuraţie de trei structuri, care au mai multe funcţii : perceptivă (pe mai multe canale), operatorie şi de semnalizare. Oamenii au observat însă că semnalele sonore, care se aud la distanţă, atunci cînd ei nu pot să-şi comunice ges-tual sau prin mimică, pot fi emise şi de către aparatul fono-arti-eiilator. Alături de „indicii" din natură (trăsnetul, zgomotele

47

copacilor, limbajul animalelor) cu o semnificaţie biologică,, omul reţine, în relaţiile cu obiectele, semnale cu semnificaţii mai largi, care depăşesc situaţia imediată. Marcăm momentul în care sem­nalul sonor, fie vocal, fie produs prin mînuirea obiectelor, folo­seşte la comunicare. Universul spaţial îşi capătă şi o dimensiune temporală. Oricum, existenţa unor modalităţi mediatoare ale reflectării a însemnat unul dintre „salturile" hotărîtoare în devenirea psihismului uman. Semnalele au „reprezentat" obiec­tele şi acţiunile, fie spaţial, fie temporal. Ele au înlesnit posibi­litatea schimbului între oameni şi tot ele au furnizat informaţia de altă natură decît aceea brută, senzorială. Descoperirea unui univers multidimensionat a impus, pentru a fi asimilat şi t rans­pus în semne (simboluri, gesturi, vorbe), apariţia unei structuri plurifuncţionale care să „traducă", să prelucreze, prin sinteze specifice, mulţimea stimulilor pînă la încapsularea lor într-un semn. Această structură, după părerea noastră, a cărei funcţie fundamentală este integrarea realităţii în semne şi a acţiunii semnelor asupra realităţii, este structura semiogenetică. Pe baza ei sînt posibile reprezentările, simbolurile, semnificaţiile, pro­cesele şi operaţiile intelectuale. Aşa cum remarca şi J. Piaget, ea nu este numai limbaj, ci mai mult. Există deci o structură fundamentală şi esenţială a psihismului, care permite, prin funcţiile sale multiple, să se producă simboluri, semnificaţii, semne şi acestea să construiască, să structureze în forme şi ope­raţii din ce în ce mai complexe şi — ceea ce ni se pare esenţial — mai supuse, mai determinate de către semne. Structura semiogenetică are, cum vom vedea, un corespondent în neuro-dinamică : aparatul integrator centrencefalic (Penfield). Exis­tenţa ei a generat structurile diferenţiate ale psihicului, sub influenţa transformărilor produse de către diversele sale func­ţiuni, pe care le exercita tocmai cu ajutorul acestui vast complex structural. Structura semiogenetică a organizat, prin funcţia sa simbolizantă, structura simbolurilor; prin funcţia sa generalizan- %

tă, s tructura reprezentărilor ; prin funcţia sa semnificantă, s t ruc- * tura limbajului şi pe baza limbajului — dar nu numai prin lim­baj — operaţiile gîndirii. Structura semiogenetică dispune de funcţii cognitive (şi de aceea ea îşi exercită influenţa asupra senzaţiilor şi percepţiilor) şi de funcţii operaţionale la nivel lo­gic. Funcţionalitatea ei se manifestă şi pe orizontalitatea şi pe verticalitatea personalităţii psihice umane. Funcţia semiogene­tică exercită acţiuni de reglare şi decizie asupra tuturor celor­lalte structuri, după schema următoare :

48

Reprezentarea grafică impune o desfăşurare pe orizontală, ceea ce modifică viziunea tridimensională a realităţii. In fond, structura semiogenetică constituie o modalitate specifică a procesului de reflectare conştientă. Astfel privite lucrurile, pro­cesul reflectării devine semiofactum. întreaga reflectare con­ştientă este modelată de către funcţiile structurii semiogene-tice, imprimîndu-i specificul ei, adică organizarea relaţională dintre obiect şi subiect, pe baza potentelor funcţionale ale tuturor structurilor, captate şi vehiculate de către semne. Cîteva precizări, izvorîte din cercetările noastre. J. Piaget, în citatul raportat deja, limita rolul limbajului în structura gîndi­rii, fără să explice de ce. Rezultatele cercetărilor pe oligofreni, la care structura semiogenetică este în mare măsură abolită, demonstrează că se păstrează structura verbală în cadrul celor­lalte structuri. Dar funcţia de verbalizare, de operaţionalitate a limbajului, deci de transformare a informaţiei la nivelul gîn­dirii, este foarte anemică. Acest fapt determină specificul lim­bajului oligofrenului, care nu este concret, ci constituie o mo­dalitate de etichetare a relaţiei obiectuale.

In acelaşi t imp, s-a constatat că indicele de reflectare la copiii cu oligofrenie se apropie de o valoare nulă. Fenomenul nu

4 _ Introducere In logopedie 49

poate fi explicat pe baza psihologiei clasice. Formula reflec­tării, ca proces, este dată de valoarea semnului. Valoarea som­nului, în procesul de reflectare, este generată do calitatea şi intensitatea funcţiilor semiogenetice în totalitate. Din contră, la copiii cu audiomutitate, structura verbală este nedezvoltată, iar funcţiile semiogenetice fiind prezente, ele utilizează — prin compensare — alte tipuri de semne sau elaborează alto semne subverbale sau paraverbale. Există In cazuistica noastră o fată audiomută, de 27 de ani, cu intelect normal, care n învăţat (singură) să scrie şi să citească. In lexie, cu mari dificultăţi, reuşeşte să contureze, sonor, cuvintul — nl cărui Înţeles rămîne exact. In vorbire, utilizează forme proprii (netntllnlte în nici un alt tip de tulburare a vorbirii) — un cod special — pentru a transmite conţinuturile mintale sau ufective. El a devenit, într-o oarecare măsură, inteligibil pentru cei din Jurul ei, dar rămîne „o limbă străină" pentru orice alt post dc recepţie. In faza în care subiectul nu elaborează un sistem propriu de semne, pe baza funcţiilor semiogenetice, se dezvoltă In nivel de normalitate limbajul interior, care, In mare măsură, nu ascultă de legile utilizării codului verbal. „Aşadar - - spune Vîgotski (care a studiat modificările semnificaţiei cuvintelor la diverse categorii de bolnavi şi normali) — idooa nu coincide, nemijlocit, cu expresia verbală... Ideen nu se exprimă prin cuvînt, ci se realizează în cuvînt. Uneori ideen nu se realizează în cuvînt" l. Limbajul, cu toate componentele salo, prin toate funcţiile sale, a produs o „mutaţie" (H. Pioron). Procesul de inter­ferare a structurilor, în cadrul relaţiilor şi acţiunilor obiec­tuale, sub acţiunea de sinteză şi organizare a limbajului, a determinat modificări esenţiale în funcţionalitatea întregului aparat neuropsihic uman şi a modului dc cunoaştere. Limbajul s-a*cre".at ca sistem, deci cu o organizare, cu o reglare şi cu o comandă supraautomată, şi a inclus în funcţionalitatea sa cea mai mare parte a structurilor cerebrale. Legătura dintre for­mularea, ideii şi exprimarea ei a fost, la început, de t ipar cauză-efect. Transformările, structurile şi funcţiunile care au fost generate de activitatea dominant-mintală a omului, au dus la elaborarea unor, interstructuri cu caracter dominarit-

, 1 P. V î g o t i k i , Opere psihologice alese, voi. II, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1972, p. 297.

50

funcţional prin care se realizează operaţiile logice ale gîndirii. Sistemul lingvistic este limitat. Sistemul logic este infinit şi aceasta garantează progresul permanent al gîndirii umane. Ipso facto, o par te din procesele gîndirii nu se mai servesc de formulări verbale (care sînt neeconomicoase), ci se efectuează pr intr-un model simplificat, dar mult mai eficient. O rezol­vare prin modalitatea de gîndire euristică se bazează pe o acu­mulare de date obţinute prin raţionamente verbalizate, în etape diferite. Rezolvarea însă nu mai reface raţionamentele — nu mai trece prin toate fazele — ci se serveşte de un alt dispozitiv care reprezintă un stadiu al evoluţiei recente. Smith, Brown, Toman, Gradman 1 au întreprins următorul ex­periment : cu ajutorul substanţei d. tubocurasină au produs un blocaj al muşchilor efectori ai pronunţiei şi articulaţiei. Sub­stanţa pomenită nu are efecte asupra, activităţii scoarţei cere­brale. Prin intermediul electroencefalogramei, autorii au con­statat că activitatea de gîndire necesară rezolvării unor probleme era prezentă la pragul normal, chiar în t impul blo­cării- mişcărilor fono-articulatorii. După trecerea efectului substanţei subiecţii au mărturisit că tot t impul au gîndit fără să articuleze. A gindi sau a cunoaşte fără intermediul formu­lării verbale constituie un proces de transpoziţie modală, feno­men pe care psihologia sistemică îl recunoaşte ca a t a r e 2 . La gradul de evoluţie a organizării sistemului de comunicare, între conţinut şi lumea valorilor, concretizat în semn, codul verbal reprezintă numai o formă a mesajului: dar nu este sin­gură şi nici absolută. Dealtfel, psihologii şi filologii care abso­lutizează formularea verbală pornesc, ei înşişi, de la o concep­ţie eronată asupra originii gîndirii şi limbajului. După un studiu de psihologie, comparată, Vîgotski stabileşte nişte con­cluzii fundamentale (s.n.). Reproducem două dintre ele, care interesează r e l a ţ i a ' d i ţ t r e gîndire şi l imbaj ' ; 1) gîndirea şi l im­bajul 'ati rădăcini genăUde diferite; 2) dezvoltarea gîndirii şi

•Mi,'', bL\ t ',. y_ : : . . „ •, 1 N. M u n n, Psichology, London, ed. 4, Harper, 1961, p. 490. jj.-M, G o 1 u, A. D i c u, Introducere in psihologie, Bucureşti, Editura

ştiinţifică, 1912." '

51

limbajului merge pe linii diferite şi independente una de alta l . Desigur, metoda utilizată de Vlgotski atunci este adoptată şi de unii psihologi generativişti de astăzi, căutind să deducă, din compararea stadiilor de dezvoltare a antropoidelor, prin com­paraţie cu omul, anumite legităţi de dezvoltare a omului ; acest mod de abordare ni se pare, în lumina datelor de neuropato-logie şi anatomie comparată modernă, cel puţin neadecvată. Una dintre dovezi este şi concluzia la care a ajuns Vîgotski şi la care ajung toţi psihologii care procedează ca atare, pentru că faptele fundamentale stabilite de VIgotski se bazează pe constatarea că „antropoidele manifestă un intelect de tip uman în anumite privinţe (rudimente de folosire n uneltelor) şi un limbaj de tip uman — cu fotul In alte privinţe (fonetica limbajului, funcţia emoţională şi rudimente ale funcţiei sociale a limbajului) 2. Să facem apel la studiile contemporane asupra maimuţelor şi a altor animale care dispun de „un limbaj", ca cele ale lui Tinbergen 3 , Köhler \ Lorenz K. », F. J. Buyjtendijk 6, M. Beniuc 7 etc. Să începem cu argumentul cel mai pertinent în definiţia limbajului ca sistem de comunicare : funcţia socială (situaţia semiotică). Cele mai spectaculoase rezultate pe care ne putem baza explicaţiile sînt cele ale maimuţei Viki u soţilor Hayes, care utiliza cîteva cuvinte : mamă, tată, cană ctc. Speci­ficul limbajului uman rezidă în faptul că dispozitivele de care ţine, sub solicitările exterioare sociale, produce semne şi orga­nizează cîmpuri de combinaţii aproape infinite. Aceste rlmpuri sînt saturate de semnificaţii, sensuri etc., de natură convenţio­nală. Aspectul social al limbajului este definit de natura con­venţională contextuală a semnului. Omul Învaţă un semnal din necesitatea comunicării, dar nu cu un singur sens dat de condiţia biologică, ci cu întreaga gamă de semnificaţii jfenernte de con-

1 P. V î g o t s k i, Op. cit., p. 83. 2 Ibidem.

3 N. T i n b e r g e n , Social behavior in Animal, Ed. Methan nud Co. Ltd., 1956.

4 W. K ö h l e r , Psychologische Probleme, Berlin, Ed .Sprlnucr, 1932. 5 K. L o r e n z , Ubertiersches und menschliches Verholten, Ed. Piper,

1965. 6 F. J. J. B u y j t e n d i j k , L'homme et l'animai, Parli , Ed. Gal l i ­

mard, 1965. 7 M. B e n i u c , Psihologia animala, Bucureşti, Editura ştiinţifică,

1970.

52

venţia relaţiilor sociale şi logice. La maimuţă sunetele nu sînt semnale, ci indicatori intraspecifici valabili, în primul rînd, pen­t ru specia respectivă şi de neînţeles, ca sistem de comunicare, pentru alte specii. Cuvintele lui Viki sînt în esenţă tot indicatori, pentru că nu sînt utilizate decît în relaţiile biologice, de necesi­tate, şi numai cu persoanele care le-a condiţionat învăţarea (prin tot felul de mijloace artificiale). Maimuţa, prin structura creie­rului său, poate „învăţa", „engrama" în memoria de scurtă durată anumite comportamente, în special cele motorii. Ulti­mele experienţe americane au dovedit că o maimuţă poate învăţa dactilemele sistemului de comunicare ale surdo-muţilor americani. De aici şi pînă la funcţia socială a limbajului, s-ar părea că nu mai este mult. Pent ru că tocmai funcţia semiotică lipseşte organizării cerebrale şi psihologice a animalului. In experienţele lui Kelley pe o maimuţă şi pe copilul său, crescuţi împreună, s-a dovedit că în clipa în care a apărut limbajul, deo­sebirea dintre om şi copilul-maimuţă a devenit netă şi ireducti­bilă. Handicapul esenţial al maimuţei a fost dat de funcţia comunicativă interindividuală a limbajului. Această funcţie este rezultatul unor structuri interrelaţionate. Leroy-Gourhan stabilea pe documente paleontologice şi de anatomie compa­rată, că deosebirea intervenită în evoluţia comună a primatelor şi a omului se plasează în structura cîmpurilor vizual-motorii. Mai sînt, desigur, şi alte categorii de argumente. „Obstacolul — spune R. Wiener —• care-1 împiedică pe cimpanzeu să înveţe să vorbească este un obstacol legat de na tura semantică şi nu de natura fonetică a limbii". „Cimpanzeul nu dispune, pur şi sim­plu, de mecanismul care i-ar permite să transforme sunetele auzite de el în t r -un punct de plecare pentru gruparea propriilor sale idei sau să le convertească într-o modalitate complexă de conduită" l . Cu alte cuvinte, cimpanzeul ar putea vorbi, dacă structurile de care se serveşte el i-ar permite o grupare a semni­ficaţiilor în cuvînt. Problema nu se poate totuşi mărgini numai la o singură parte a semioticii, adică la semantică. Pent ru ca să vorbească cimpanzeul are nevoie de o funcţie fundamentală care să-i permită trăirea unei situaţii semiotice. Această funcţie este funcţia semiogenetică producătoare de semne şi simboluri, orga­nizatoarea situaţiei semiotice în care semnul se codifică şi se

1 R. W i e n e r , Cibernetica, Bucureşti, Editura politică, 1967.

53

integrează în cunoaştere, comunicînd-o. După părerea noastră, existenţa acestei structuri generatoare de semne şi simboluri este limbajul, care constituie mutaţia capitală, ce i-a determinat destinul său de homo significans (Cassierrer).

2. Funcţia de sinteza operaţionala a limbajului

Definirea limbajului ca sistem aparţine lui I. P. Pavlov şi constituie, fără îndoială, una din intuiţiile sale excepţionale. Constituirea limbajului ca sistem al semnalelor s-a impus pe baza unor constatări de citoarhitectonică nervoasă. „Dacă — spunea Pavlov în prelegerea a treisprezecea — pe de o parte, scoarţa emisferelor cerebrale poate fi interpretată drept un mozaic alcătuit din nenumărate puncte izolate, cu un rol fizio­logic definit într-un moment dat, noi avem, pe de altă parte, în scoarţă, un sistem dinamic dintre cele mal complexe, care tinde permanent să se integreze şi să prezinte o activitate in­tegrat stereotipă. O acţiune locală nouă asupra acestui sistem este resimţită mai mult sau mai puţin de tot sistemul" '.

Datorită structurii morfofuncţionale a scoarţei cerebrale, nici în primul sistem, dar mai ales în cel de-al doilea sistem de semnalizare, semnalele nu se produc izolat, prin răspuns de tip univoc A-»R, ci prin integrare în sisteme. în figura fi, repro­dusă după W. Penfield şi L. Roberts, se pot observa co zone întinse de pe scoarţă au implicaţii directe sau Indirecte (prin inducţie negativă) asupra funcţionalităţii limbajului.

In mod curent, se socoteşte drept „tulburare a limbajului" numai aceea generată de mecanismele cerebrale sau do cele periferice. Tratatele de neurologie, şi în special cele do logo-pedie, utilizează acest sistem de referinţe In clasificarea tul­burărilor de limbaj. Desigur, cercetările clinicii de neurochi­rurgie au putut stabili, cu mai multă uşurinţă, unelo regiuni din cortex care, în principal, deservesc procesul de producere a limbajului. Penfield şi Roberts, prin metoda stimulării elec­trice „in vivo", întăresc descoperirile topografice ale ata/.ologi-lor de la Pierre Mărie şi pînă la ei, delimitlnd pe cortex două categorii de cîmpuri : a) cîmpuri care produc şi coordonează activitatea funcţiei motorii a limbajului; b) cîmpuri care ^e-

1 I. P. P a v l o v , Prelegeri despre activitatea, emisferelor cerebrale. Bucureşti, Editura Academiei , 1951, p. 189.

54

nerează şi garantează funcţia ideaţională a limbajului. Cîm-purile corticale amintite produc vorbirea numai în cadrul unei interacţiuni neuronale. Este adevărat că în cazul lipsei cîmpu-rilor motorii (Broea), latura dominantă a afaziei este motorie, deci există o oarecare autonomie a structurilor morfofuncţio-* nale (Luria). Acest fapt este valabil pentru aspectul general. Vom vedea că afazia motorie nu pune la adăpost intelectul (Lehrmitte) şi mai ales unele procese ideaţionale de mai mare fineţe. Imensa varietate a cîmpurilor care iau parte la limbaj, în conexiunea sa cu gîndirea, a generat, printr-un proces nor-

5 5

mal de evoluţie (de salt), o organizare adecvată scopului : co­municarea bipolară. Penfield porneşte de la premisa că „trebuie să existe în emisfera dominantă un mecanism funcţional unic, care pune în joc cele trei arii corticale ale limbajului şi că este posibil ca un centru subcortical să-şi asume un rol foarte impor­tant în acest mecanism" K Sub aspectul verbo-motor, limbajul pare, aşa cum susţinea R. Jakobson, o activitate recentă a cor­texului. Penetraţia în arheologia creierului ne dezvăluie că pro­cesul de comunicare, de relaţii obiectuale este mult mai vechi, şi că pe baza existenţei acestui tip de comunicare a fost posibilă o evoluţie structurală şi funcţională ca aceea de astăzi. „Ariile subcorticale ale substanţei cenuşii reuşesc, cu ajutorul fibrelor lor de proiecţie, să coordoneze şi să utilizeze activităţile ariilor corticale şi să integreze această activitate în activitatea generală a creierului. Fascicolele de asociaţie transcorticală sint impor­tante, fără îndoială, dar ele au cu siguranţă o importanţă mai puţin esenţială decît integrarea subcorticală 2 . Importanţa activi­tăţii de tip nespecific, în toate procesele de cunoaştere, a fost demonstrată de foarte mulţi neurofiziologi, dar în mod remarca­bil de Şcoala lui Moruzzi din Pisa sau de către laboratoarele din Los Angeles (conduse de H. W. Magoun). Nu mai există îndoială că o primă şi extrem de importantă staţie de integrare senzorială este constituită de formaţia reticulată şi cea talamică. O parte din cercetările consacrate legăturilor cortico-subcorticale ale limba­jului (H. Jasper, W. Penfield, Smyth şi Stern, J. Klingher, A. Kreindler, M. Botez, M. Steriade etc.) îndreptăţesc să se pre­supună, aproape de o anumită certitudine, „că la om funcţiile celor trei arii corticale ale limbajului sînt coordonate prin proiec­ţiile fiecăreia dintre ele pe porţiunile talamice, şi că, datorită acestor circuite de o oarecare manieră, limbajul se elaborează" 3. Caracterul nespecific al activităţii regiunii subcorticale şi tala­mice, în primul rînd, tonalizarea afectivă a impulsurilor plecate din aceste regiuni, în al doilea rînd, ar putea Indica faptul că înaintea emisiunii verbale, înaintea elaborării unui cod aceste regiuni conectate cîmpurilor ideaţionale (simbolice sau genera­toare de semnificaţii) ar fi servit ca funcţie esenţială unor sis­teme extralingvistice de comunicare. Aceste funcţii, fireşte, amplificate şi mult diferenţiate, prin complexitatea activităţii corticale, nu sînt altceva decît funcţia semiogenetică. Oricum,

' W . P e n f i e l d , L. R o b e r t s , Op. cit., p. 220. 2 Idem, p. 221.

3 Idem, p. 223.

5 6

această funcţie esenţială elaborării limbajului articulat (care îl precede) şi care cuprinde toate formele de relaţii inter indivi­duale, nu este o consecinţă a dezvoltării unor cîmpuri corticale strict delimitate. La nici o formă de afazie nu se pierde capaci­tatea de relaţie prin sistemele extralingvistice (gesturi, atitudini, simboluri e tc ) . Greşeala care ni se pare evidentă este că unii neurologi vorbesc de abolirea funcţiei de simbolizare (Finkel-berg). Este adevărat că bolnavul nu mai este capabil să mînuiască simbolurile grafice sau verbale (semnele), dar comportamentul lui în conţinutul vieţii sociale — mediu saturat de diverse tipuri de simboluri — este menţinut. Funcţia care dirijează raporturile, în cadrul „situaţiei semiotice, rămîne în aceste cazuri intactă". Este evident că în numeroase cazuri afazicul este capabil de a realiza o percepţie cu precizie. El ştie Ia ce serve-te un obiect ; el îl recunoaşte. El poate să facă apel, deci, la rezerva sa de ex­perienţă engramată. Poate însă să înregistreze experienţa nouă a lucrurilor auzite şi văzute şi să le raporteze la totalitatea expe­rienţei anterioare asemănătoare. Astfel, capacitatea sa de a re ­cepţiona pe alte canale decît cele ale sunetului şi ale formei cunoscute este conservată" K Funcţia generală şi fundamentală de a stabili relaţii de comunicare biunivocă, în cadrul cunoaşterii şi practicii, este conservată aproape în toate cazurile de afazie, chiar în cele în care formularea verbală este în totalitate impo­sibilă. Experienţele lui Penfield (relatate în indexul de cazuri), demonstrează un fapt de o importanţă excepţională. Să luăm de pildă cazul C. A. : în t imp ce electrodul a fost aplicat în peri­metrul 26, pe aria exterioară a limbajului, i s-a arătat un picior uman. „Oh, eu ştiu ce este acesta. Este ce se pune în pantofi", a spus bolnavul. După ce electrodul a fost retras, el a spus : „pi­cior". Conceptul depinde de o altă structură morfofuncţională care, la r îndul ei, se serveşte de mecanismele formulării verbale. Mecanismele pot fi stopate, dar circulaţia informaţiei, care pă­trunde prin alte forme de semne, are aceleaşi efecte, prin funcţia semiotică, şi pune în valoare categoriile mintale, forma cea mai evoluată a gîndirii. Penfield vorbeşte de un „tezaur al memoriei verbale", cînd indică mecanismul cortico-talamic al limbajului. Ceea ce trebuie reţ inut este faptul că lezarea cîmpurilor de pro­ducere a vorbirii nu modifică şi un mecanism de bază al limbaju­lui, ca structura integratoare. Este conceptul o formă de sinteză operaţională de care se serveşte în principal limbajul ? Să

1 W. P e n f i e 1 d, L. R o b e r t s, Op. cit, p. 242.

57

încercăm o succintă discuţie. Russell, Brain susţin ca : „Limbajul este un mijloc de comunicare în care simbolurile slnt utilizate pentru transpunerea ideilor, trezirea sentimentelor sau provo­carea acţiunilor. In limbajul vorbit, aceste simboluri slnt sunete, în limbajul scris acestea sînt forme vizuale. Impresiile tuctile joacă rolul de semnale vizuale la orbi, iar gesturile Înlocuiesc limbajul vorbit la surdo-muţi" Brain se apropie foarte mult deşi porneşte de la datele neurologiei, de definiţiile lingviştilor. Sublinierea caracterului de comunicativitate a limbajului, ca element definitoriu, a permis ciberneticienilor aplicaţii extrem de interesante. Comunicarea, la Brain, echivalează cu actul trans­misiei, aşa cum rezolvă problema şi S. A. Miller 2 . Limbajul execută numai un act de „cărăuşie" a ideilor. Ideile, sentimentele, noţiunile sînt entităţi în afara limbajului ? Confuzia Intre me­canismul verbalizării şi limbaj a fost mult dăunătoare psihologiei în general. Atît behavioriştii cit şi curentele „neobehavioriste" (Chomski etc.) sînt bazate pe aceste descrieri. Cum am mal arătat, pentru noi ideea (conceptul) este un rezultat al unei acţiuni co­mune în sistem deschis al intelectului şl al catalizatorului său, limbajul. Comunicarea este un act de exprimare a unei elabo­rări anterioare. Două distincţii se impun. In primul rlnd, poziţia faţă de ceea ce Jackson : ) înţelege prin „verbalizare" : verbaliza­rea reprezintă un proces dublu: prima sa faţă este constituită din percepţie, faţa a doua, din înţelegerea limbajului ş i din faptul de a vorbi. Cu alte cuvinte, limbajul este a doua formă a unei funcţii mult mai complexe, verbalizarea. Pentru noi, limbajul constituie un sistem deschis al gîndirii, iar verbalizarea este acti­vitatea de a utiliza un cod, în cadrul circulaţiei energiei informa­ţionale în sistemul psihic general. Limbajul, ca esenţă şi funcţio­nalitate, nu se epuizează în codificare şi transmitere. Kl mai posedă, după cum afirmă şi Brain, şi alte valenţe de comunicare, în al doilea rînd el reprezintă legătura între simbolul ş i conţinu­tul informaţiei lingvistice. Oricît ar fi de diferenţiat semnul (în limbajul Brain = simbol), el reprezintă un rezultat al unei func­ţionalităţi în structură. Dacă simbolurile reprezintă conţinuturi de idei şi stări, aceasta înseamnă că trebuie să existe o structură unică şi pentru producerea stărilor şi pentru elaborarea ideilor. Brain face observaţia foarte judicioasă că la orbi, printr-un pro-

1 apud W. P e n f i e 1 d, Op. cit., p. 208. 2 S. A. M i 11 e r, Langage et Communication, Paris, P.U.F., 1950.

3 J a c k s o n , Selected Writings, ed. by James Taylor and Stoughton, London, 1931, vol. 2, p. 121 — 212. jf

ces de transfer, impresiile tactile joacă rolul de simbol, iar la surzi acest rol îl au gesturile. Nu constituie acest fapt — dealtfel prea evidenţiat pentru ca să-1 mai pună cineva la îndoială — o dovadă că omul (homo significans) are un echipament special pentru producerea comunicării prin simboluri de o mai mare varietate decît cele lingvistice — una dintre modalităţile cele mai definite ? In figura anterioară, am indicat cîmpurile a căror lezare produce tulburări ale scrisului de la agrafie pînă la for­mele frustre de disgrafie. Scrierea (nivelul grafic), ca şi vorbirea sînt activităţi învăţate. Ele au o funcţie comună, care permite producerea lor, deşi cîmpurile sînt diferite : la simbolul verbal X corespunde simbolul grafic Y şi la amîndouă, un singur conţi­nut, S. Conţinutul S nu este produsul procesului de verbalizare şi nici de scriere. Aceste procese devin forme de execuţie a con­ţinutului elaborat pe baza funcţiei semiotice. Această funcţie poate să se servească, prin caracterul său integrator, de orice for­mă de exprimare. „Este interzis!", conţinutul exprimat prin semne de ordin lingvistic, poate fi exprimat, exteriorizat, comuni­cat prin alte multe tipuri de semne, începînd de la un simplu act motor şi pînă la semnul cromatic. Există o diversitate foarte mare de manifestări ale funcţiei semiotice (aşa cum afirmă J . Piaget), dar toate utilizează o modalitate comună. „Limbajul — spune H. Hecaen — activitate specific umană, instrument de comunicare şi elaborare a gîndirii este dobîndit de către subiect, pornind de la sistemul arbitrar de semne, pe care îl reprezintă limba Definiţia autorului citat aduce un element de mare importanţă : limbajul este un instrument nu numai de comuni­care, ci şi de elaborare a gîndirii. Cu aproximativ 40 de ani înainte, H. Delacroix conchidea, dintr-o altă perspectivă, că „Gîndirea produce limbajul, dezvoltîndu-se prin l imbaj" 2 . Cău-t înd nucleul de mare intimitate al procesului dinamic gîndire-limbaj, autori ca J. Piaget şi B. Inhelder notează că elaborarea unui concept este rezultatul unor operaţii de sortare, clasificare, grupare. In esenţă, deci, conceptul — nucleu saturat de semnifi­caţie al cuvîntului — este o operaţie a intelectului şi, fiind o funcţie în cadrul unei structuri, modifică în permanenţă struc­tura, adică intelectul, gîndirea. Tatiana Slama-Cazacu constată că atacarea problemei relaţiei dintre gîndire şi limbaj s-a produs la psihologi prin abordarea procesului de formare a conceptelor — fapt extrem de elocvent pentru natura relaţiei dintre gîndire

1 H: H é c a e n , R. A n g e l e r g u e s , Op. cit., p. 5. 2 H. D e 1 a c r o i x, Le langage et la pensée, Paris, P.U.F., 1930, p. 297.

59 58

şi limbaj. Autoarea citată este de părere că : „această problema (geneza şi dezvoltarea unor noţiuni de gen — n.n.) implică în mod necesar relaţiile dintre gîndire şi limbaj, prin insuşi specifi­cul acestor noţiuni, care reprezintă un înalt grad de generali/are, dar şi de abstractizare, o capacitate de sinteză, dar şi de analiză, care să poată realiza clasificările noţionale superioare, după cum s-a sesizat şi extras esenţialul din obiecte şi din fenomene" 1 în formarea noţiunilor, indiferent dacă sînt „gen" sau „specie", după datele psihologiei contemporane, se utilizează toate proce­sele cognitive şi operaţiile intelectuale, deci întregul sistem de gîndire pe care limbajul îl ordonează şi-l exprimă. Am selecţio­na — nu fără intenţie — o viziune a unui neurolog, H. Hecnen. şi a unui psiholingvist de circulaţie mondială 2 pentru a arăta că atît confuzia clinică între limbaj, ca fenomen amplu, şi mecanis­mele sale de producere, cît şi cea a abstractizării funcţiei de comunicare interindividuală au condus la o dihotomie gîndire — limbaj. Pe noi ne preocupă acele procese care dirijează funcţia de osmoză intimă a lor şi nu aspectele care le diferenţiază. Această osmoză are loc în cadrul reflectării, la interconexiunea dintre semnificant şi semnificat. Pentru clarificarea acestei pro­bleme, vom face din nou apel la rezultatele cercetărilor noastre. Două sînt situaţiile care ne-ar putea verifica ipotezele şi susţine concluziile : a) cînd lipsesc elementele lingvistice ale semnifi-cantului — deci codul verbal —şi b) cind există o diminuare a funcţiei intelectuale. Procesele intelectuale şi operaţiile glnclirii încep să fie organizate de la nivelul structurii perceptuale. Orice funcţie are un suport structural-dinamic care, făclnd parte dintr-un ciclu, este supus proceselor de maturaţi* : ..Mersul, prehensiunea, cuvîntul, posibilitatea de a mlnul un creion sau un triciclu apar la momente relativ precise. Dealtfel, pentru toate faptele asemănătoare, nivelul dezvoltării neurologice şi musculare impune aceleaşi limitări copiilor de aceeaşi virstă sau le deschide, în acelaşi moment, perspectivele unor activităţi noi" 3. Problemei atît de mult discutate a relaţiei dintre matu-raţie şi învăţare, aşa cum a fost rezolvată de autori ca G. Thomp­son 4 sau A. Gesel l 5 , i s-au adus corective noi de către cercetă-

1 T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 322. 2 Idem. 3 W. T r e m e r , Manuel de psyhiatrie infantile general*, Paris, PL'

1949. p. 37. 4 G. T h o m p s o n , Child Psyhology, London, Ed. Harper, 1952. 5 A. G e s e l l and F. I l g . , The child from five to ten. London-New

York, Ed. Harper, 1946.

60

ri le neurologice, care stabilesc că fiecare proces străbătut de energia informaţională dispune de sisteme de filtrare, de sin­teză şi codare proprii. Maturaţia nu priveşte o funcţie în sine, ci o unitate morfofuncţională. Aceste unităţi îşi supun structurile date unui antrenament funcţional, rezultat şi prin „biciuirea" informaţională provenită de la impactul cu realitatea, dar şi de la energia dezvoltată de celelalte structuri, adică prin efectul de poziţie. „Raportul dintre structura şi funcţia unui sistem oarecare nu rămîne constant, neschimbat în diferite situaţii. Din contră, acest raport depinde de relaţiile ce se stabilesc între sistemul dat şi alte sisteme" l . Intre structura perceptivă şi sis­temul gîndirii, funcţia care vehiculează informaţii este cea semiogenetică, care se serveşte de calitatea instrumentală a lim­bajului. Ea are un rol de mediaţie. Deci elaborarea relaţiei siste­matice dintre intelect şi logos are ca primă deschidere problema rolului mediator al limbajului în organizarea şi maturizarea structurii morfofuncţionale perceptive. H. Hecaen susţine, după trecerea în revistă şi interpretarea celor mai importante teorii ale afaziei şi ale fundamentării ei clinice, că „noţiunea de media­ţ ie verbală este un reflex al unei indiscutabile relaţii genetice şi clinice. Semnele limbajului joacă un rol capital în producerea aparatului intelectual. Dar semnele verbale nu pătrund în mod diferit şi uniform în toate aparatele" 2 . Concluzia aceasta este generată de confruntarea a două poziţii. Pr ima este reprezentată de K.Goldstein, A. Luria, şi S. Vîgotski, care acordă semnului lingvistic un rol fundamental în organizarea şi funcţionarea cu­noaşterii. „A vorbi despre principiul mediaţiei verbale înseamnă a admite că semnele limbii, în afară de rolul pe care-1 au în comunicarea mesajelor între indivizi, joacă, în conjunctura altor simboluri şi într-o strînsă legătură cu ele, un rol esenţial în edi­ficarea structurilor funcţionale cerebrale care, cu toate că par oarecum distincte de structurile utilizate în comunicarea ver­bală şi susceptibile de a fi dezorganizate independent de ele, nu sînt de conceput decît prin integrarea proceselor verbale pro-priu-zise" 3 . Definitorie pentru acest mod de a aborda problema mediaţiei este formularea verbală, în conjunctura altor sim­boluri. A doua poziţie este aceea elaborată de H. Jackson. El încadrează explicaţia fenomenului de limbaj şi gîndire în rapor-

1 N. B o t n a r i u c , Principii de biologie generală, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.. 1967.

2 H. H e c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Op. cit, p. 173. 3 Idem, p. 171.

61

tul de comunicare a subiectului cu lumea exterioara, oxplieind această relaţie pe baza celor două axe funcţionale : axa audio-stimulatorie, care constituie infrastructura limbajului si axa retino-oculară — infrastructura procesului de informare a „pro­poziţiilor perceptive" şi „obiectuale". Aceste două funcţii sint în interferenţă operatorie, interferenţă realizată de către limbaj. Jackson nu reduce procesul de mediaţie la semnul verbal, «í îl consideră ca un act al limbajului. Dacă funcţia de mediaţie ar fi condiţionată numai de formula verbală, atunci ar trebui ca lipsa codului verbal să producă o stagnare a evoluţiei Intelectuale. Rezultatele unor experimente concretizate In indicile de reflec­tare la nivelul structurii perceptive sau In gradul de organizare, la nivelul structurii operaţionale, demonstrează că adevărata funcţie de mediaţie aparţine limbajului, ca sistem, şi nu struc­turii verbale 1. Compararea acestor indicatori cu cel obţinuţi de oligofreni permite afirmaţia că nucleul simbolic ş i semantic al relaţiilor interumane este determinant pentru limbaj şi pentru funcţia sa mediatoare bipolară, în ierarhia structurilor şi func­ţiilor interioare şi în contextul sistemului do comunicare inter-individuală. Limba constituie un sistem de semne convenţlono4e pe care copilul le învaţă. Ele nu se integrează In limbaj decît dacă acesta dispune de funcţia comună a întregului ansamblu sistemic al gîndirii : funcţia semiogenetlcâ. Conferirea funcţiei de simbolizare a semnului lingvistic este opera intelectului. Semnele limbii se pot învăţa şi de către maşini şi de către oligo­freni. Ele rămîn însă ca nişte „etichete verbale" i , puse pe diver­sitatea de aspecte ale realităţii. A media înseamnă, In ultimă instanţă, a determina un proces de prelucrare a energiei informa­ţionale la niveluri diferite, în forme diferite, de la senzaţii la operaţii logico-matematice. Funcţia semiogenetică este cea caro are această vir tute creatoare de forme şi ipostaze, generatoare de energie mentală. Cuvîntul poate avea valoare de engramă, nu de principiu organizator şi vehiculant de mesaje simbolice între structurile limbajului. Rolul mediator al cuvlntului, In sen­sul efectului de progres al- organizării activităţii mentale — negentrbpia (Gh. Zupan), nu poate exista declt prin integrarea

1 C o n s t . P ă u n e s c u , Structurile morfo-funcţionale ti dezvoltarea limbajului, în : „Probleme de defectoloaie", vol. IX, E.D.P., 1973.

2 P. 0 1 e r o n , Sur les effets assimilateurs et différentiateurs des étiquettes verbales, în : „Journal de psychologie normale et pathologique", tom. 64, nr. 4, 1967, p. 431-450.

62

acestuia în sistemul limbajului, care este adevăratul mediator între reali tate şi gîndire şi între gîndire şi realitate. Relaţia pe care mai toţi autorii — cu excepţia lui J. Piaget — o stabilesc între inteligenţă sau gîndire şi limbaj plecînd de la ipoteza unor procese distincte, chiar dacă le concep într-o unitate, produce în permanenţă un cerc vicios pentru stabilirea raporturilor reale între aceste două sisteme. Degradarea ansamblului func­ţional al gîndirii, aşa cum se întîmplă în oligofrenie, produce efecte asemănătoare în toate sistemele, şi în primul rînd al lim­bajului j de care se serveşte în procesul integrativ al mesajelor. La nivelul sistemic reprezentat de limbaj, dezorganizarea afec­tează tocmai principiul comun, adică funcţia sa semiotică. In cazul copiilor cu audiomutitate, procesul integrării rămîne intact. Mesajele (indiferent de canale), cu încărcătura lor seman­tică, sînt integrate. „Latura sonoră nu poate fi organizată, coor­donată şi sincronizată în sistemul verbal, dar ea rămîne un me­sager al conţinutului" l . Se pare că — conchide J. Fr. Richard — „cunoaşterea cuvîntului nu este deajuns pentru a asigura rolul său media tor" 2 . Aşadar, mediaţia nu ,es te numai verbală, ci constituie şi o acţiune bipolară a limbajului. După cum rezultă din experienţele noastre, structurile simbolizante şi semnificante sînt supuse efectului de maturizare contextuală. Acest fapt nu poate fi eficient fără funcţia semiogenetică. Existenţa ei gene­rează simbolurile şi semnificaţiile care, la r îndul lor, mediază prin limbaj şi dezvoltă, astfel, complexul structurilor. Rezulta­tele probei de clasare-ordonare au stabilit inoperativitatea cuvîntului neintegrat semiologic 3 . Din contră, limbajul ca sis­tem, dacă prezintă funcţia integratoare, poate opera în planul conceptelor, în absenţa vorbirii, tocmai pentru că „limbajul r e ­prezintă o sistematizare a procesului fundamental al simbolis­mului", cum susţine H. P i é rón 4 . .

Limbajul interior şi • rolul său reglator al comportamentului rezolutiv. Procesul multipolar al mediaţiei limbajului nu este posibil fără existenţa unui limbaj interior, formă esenţială de mediaţie. Noţiunea ştiinţifică de limbaj interior aparţine afazio-

1 J. F r . R i c h a r d, Le rôle, médiateur ,4u langage, în : ..Bulletin de psychologie", nr. 247, XIX, 1966, p . 560.

2 Idem. 3 C o n s t . P ă u n e s c u, Comunicarea verbală la copiii cu surdimuti-

tatë, în r „Cercetări asupra comunicării" (red. T. Slama-Cazacu), Bucu­reşti, Edit. Academiei R.S.R., 1974.

4 H. P i é r o w, Psychologie experimentale, Paris, A: Colin, 1952, p. 152.

63

logilor. Primele distincţii între limbajul interior şi limbajul exterior — (vorbire) au fost operate de Oubertin şi Broca, care considerau aceste categorii un fel de memorie a cuvintelor, pusă în valoare prin aspectul general al gîndirii. Dejerine a formulat, cu mai multă pregnanţă, conţinutul noţiunii : „Limbajul interior este pentru Dejerine capacitatea de a asocia între ele, într-o realizare verbală care precede expresia, diferitele imagini ce converg în elaborarea «noţiunii de cuvint», elaborare care uti­lizează integritatea a trei centre de imagini : auditive, vizuale şi motorii. Este vorba despre o realizare în circuit Închis, prelu­diul comunicării, dar distinctă de ea" '. Alături de şcoala lui P. Mărie, Dejerine încheie frontul asociaţionismului. K. Goldstein a acordat o importanţă deosebită problemei limbajului interior, prin dezorganizarea căruia se produce, după el, „afazia cen­trală". In concepţia lui K. Goldstein, limbajul interior se consti­tuie înaintea apariţiei şi manifestării limbajului exterior, determinat de ambianţa socio-verbală în care se dezvoltă copi­lul. El este în strînsă legătură cu instrumentalitatea, dar pe mă­sură ce adaptarea la mediu este eficientă, el se degajă şi capătă autonomie. Limbajul interior este, pe de o parte, in legătură cu procesele mintale nonverbale, iar pe de altă parte, cu instru­mentalitatea externă. Apartenenţa la prima categorie de pro­cese generează posibilitatea de alegere a cuvintelor adoptate, formularea lor gramaticală şi stilistică; de la a doua categorie de procese decurge comunicarea. K. Goldstein observă că „rigi­ditatea exprimării" — comunicării — reprezintă o sărăcie a limbajului interior. Se impune inserarea cîtorva observaţii. Aşa cum este interpretat de autorul citat, limbajul interior realizează „situaţia semiotică" (Schaff). In al doilea rînd, în ontogeneză limbajul interior anticipează limbajul exterior (se racordează, deci, la psihologia genetică). Toate formele funcţiei semiotice (J. Piaget) generează, în esenţă, limbajul interior. înainte de a deveni o formulă de comunicare între două conştiinţe, este nevoia de un conţinut ideativ care să fie elaborat şi care pre­cede în timp expresia verbală. Expresia verbală este una dintre formele posibile (dar nu singura) de manifestare a limbajului interior. Ceea ce o serie de psihologi numesc limbaj interior, adică, interiorizarea limbajului exterior, trebuie înţeles altfel. Interiorizarea limbajului extern nu este posibilă, aşa cum se întîmplă la oligofreni, dacă nu există formele limbajului inte-

1 H. H é c a e n et R. A n g e l e r g u e s , Op. cit., p. 170.

6 4

rior ca funcţie mentală generală. înţelegerea limbajului exterior, al celorlalţi, se datoreşte faptului că interlocutorul posedă, deci, un limbaj interior. In sfîrşit, limbajul interior, aşa cum reiese şi din experienţele noastre, se bazează pe forme simbolice şi pe semnificaţie, dar şi pe entităţi specifice, ca imaginile mintale (J. Piaget) sau imaginile conceptuale (C. Păunescu). Constată­rile noastre au plecat de la aportul pe care limbajul interior îl are în operaţiile mintale şi în exprimarea acestora în comporta­mentul rezolutiv. Probele de rezolvare a unor situaţii în care era nevoie de un dialog interior, deci de folosirea unor forme de limbaj interior, au pus în evidenţă existenţa acestuia şi a acţiu­nilor sale de coordonare şi reglare a comportamentului 1 . Exis­tenţa unui comportament reflexiv nu este posibilă fără existenţa unui limbaj interior „In cursul reflexiei, în fiecare clipă, gîndi-rea revine asupra sa însăşi pentru a se lansa în noi direcţ i i ; acesta es/e un tatonament dirijat care implică totdeauna posi­bilitatea întoarcerii la un punct mort. Să ne închipuim că un spirit mai puţin evoluat (în cazul nostru oligofrenul—n.n.) nu ştie să se întoarcă înapoi sau ştie mai puţin ca noi. După expresia lui J. Piaget, viziunea lucrurilor va consta dintr-o acumulare discontinuă de elemente, cu valoare inegală. O asemenea viziune va antrena, pe planul gîndirii, o incapacitate de deducţie, iar pe planul acţiunii o perseverare a conduitelor senzorio-motorii" 2 . Compararea modului în care este dirijat comportamentul rezo­lutiv de către limbaj, în general, şi de către limbajul interior, în special, la copii cu audiomutitate, ne relevă una dintre pro-blemele-cheie ale discuţiei. «Copiii cu debilitate mintală posedă un limbaj expresiv relativ dezvoltat. Operativitatea sa este însă aproape nulă. In cadrul comportamentului rezolutiv, el nu acţionează după tipul comportamental reflexiv,'"ci prin ta to-namente de nivelul structurilor senzorio-motorii. Acest fenomen se datoreşte absenţei procesului de formare a limbajului in te­rior, care nu este un limbaj interiorizat. La copilul cu audiomu­titate, limbajul interior s-a dezvoltat structural în contextul gîndirii, pentru că nucleul semantic al cuvîntului există datorită funcţiei semiotice. Aplicarea metodei „clasificării" ne-a dezvă­luit unele aspecte ale mecanismelor formării noţiunilor, ale

1 C o n s t . P ă u n e s c u şi c o l a b . , Nedezvoltarea vorbirii copilului, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1973.

2 A. R e y, L'intelligence pratique de l'enfant, Paris, Ed. Alean, 1935, p. 1S9.

5 _ Introducere în logopedie 65

conceptului şi ale gradului de operativitate a acestuia în contex­tul gîndirii. Existenţa, la copiii cu audiomutitate, a unei gîndiri bazate pe folosirea noţiunilor confirmă existenţa plenipotenţiară a limbajului interior, tot aşa cum rezultatele obţinute de către copiii cu oligofrenie confirmă teza unei funcţiuni unice a gîn­dirii şi limbajului, sub toate formele sale. Nu trebuie, repetăm, să se înţeleagă că noi ne situăm pe poziţia egalizării, pînă la dizolvare, a limbajului în gîndire. „Limbajul articulat — spune J. Piaget — social transmis prin educaţie, nu pare astfel necesar în formarea structurilor operatorii, dar el joacă un rol adjuvant indisolubil; el constituie, se pare, condiţia necesară, cu toate că nu suficientă, de finalizare a acestor structuri sub forrnn lor generalizată".

Conştiinţă şi limbaj. H. Pieron afirma că limbajul uman con­stituie „o mutaţie mintală". In filogeneză, In dezvoltaren istorică şi socială a omului, limbajul articulat a contribuit la obţinerea unor asemenea mutaţii. Datorită lui, omul actual se naşte si se dezvoltă într-o lume de valori ce sînt concretizate în simboluri şi în situaţii saturate de semnificaţii. Dispunînd de un mecanism central, care să reacţioneze captînd şi prelucrlnd semnalele şi simbolurile, aşa cum am văzut la copilul cu sindromul nerlez-voltării vorbirii, ale altor sisteme de simboluri dceît cele verbale, gîndirea se dezvoltă din necesităţile adaptării şi integrării : „Fiinţele umane nu acceptă pasiv simbolurile în toate cazurile, ci interacţionează cu ele, după posibilităţile structurilor lor inte­lectuale. Această interacţiune este pentru persoană un proces activ, înţelegerea unui mesaj simbolic fiind produsul unei acti­vităţi intelectuale subiacente" i . Pentru acest eveniment capital de echilibru al persoanei, limbajul, înţeles ca sistem deschis, devine indispensabil, chiar dacă nu se serveşte de una din struc­turile sale sonore. Minunata arhitectură a intelectului şi psihi­cului uman, în ansamblu, este echilibrată prin funcţia de inte­grare bipolară a limbajului. Ultima instanţă, căreia limbajul îi furnizează alt tip de informaţie, este conştiinţa, înţeleasă ca formă superioară a reflectării. Parametrul esenţial al definirii faptului de conştiinţă este relaţia cu realitatea materială şi spi­rituală. Conştiinţa nu poate fi înţeleasă ca operaţie de sinteză de ordinul al IlI-lea, dacă nu se face referire la „situaţia semiotică", împrejurare în care relaţia, prin conştiinţă, are loc. S. L. Rubin-

1 H. G. F u ' r t h , Langage et pensée opératoire, în : ..Bulletin de psy­chologie", nr. 247, X I X , 1966, p. 670.

66

stein afirmă că „fără limbă nu există conştiinţă. Limba consti­tuie forma socială a conştiinţei omului ca individ social". Dar dîndu-şi seama că absolutizează relaţia prin limbă a psihicului cu realitatea, afirmă imediat : „Totuşi este nejust, simplist să se identifice conştiinţa cu limba, să fie redusă conştiinţa la func­ţionarea vorbirii" *. Limba constituie un sistem de semne şi îşi capătă valoarea gnoseologică numai în cadrul sistemului de re ­ferinţe semiotice, la care s-a ajuns printr-o convenţie de toţi cei care au contribuit la formarea sistemului. înainte de învăţarea limbii, copilul este conştient, adică stabileşte raporturi ale sis­temului său de reflectare (ale lui însuşi) cu lumea, chiar dacă a-ceste relaţii sînt simpliste. El ştie — elementul gnosic fiind defi­nitoriu pentru conştiinţă — că există într-un context determinat şi determinant.V^înd îşi dă seama (cunoaşte) că face parte din-tr-un cîmp de forţe, cîmpul a devenit o realitate care se opune cu­noaşterii şi, cunoseînd-o, se determină faptul de conştiinţă. Surdo­mutul se bucură, ca şi afazicul, de statutul conştientizării, deşi nici unul nici altul nu folosesc limba. Nu există îndoială că infor­maţia, datorită codului verbal, furnizează date de mare fineţe pentru conştiinţă, şi-i serveşte drept catalizator. Limba, cu toate comorile ei semantice, nu poate constitui forma de relaţie între psihic şi lume care să ducă la conştientizare, dacă însăşi conşti­inţa nu ar fi alimentată de funcţia fundamentală de sinteză şi integrare, funcţia semiogenetică. Această funcţie transformă limba în element informaţional pentru psihic şi îi imprimă caracterul de cunoaştere. Eroarea pe care, chiar un mare psiholog ca S. L. Rubinstein, o lasă să se strecoare este că se exclude limbajul ca funcţie fundamentală a reflectării conştiente şi se introduc elementele cu care acesta operează. Parafrazînd afirma­ţia lui S. L. Rubinstein, putem afirma că fără limbaj — înţeles ca un sistem complex cu funcţii multiple — conştiinţa nu este posibilă, în ipostaza ei de relaţie cognitivă, afectivă şi pragmatică. Pentru conştientizare nu este suficientă analiza senzorială, ci o formă de sinteză care să cristalizeze toate informaţiile de la toate etapele şi funcţiile psihismului, sub forma unui „eu", în raport cu „şinele" şi cu „alţii". Conştiinţa nu este dată numai de rapor­tul subiect-obiect, în situaţie de cunoaştere. Integrarea relaţiei subiect-obiect, într-o structură emergentă subiectului, duce la conştiinţă. Conştiinţa nu dispune de categorii logice care să-i

1 S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1960, p. 324.

5' 67

determine conţinutul cu raporturi de valoare. Conştiinţa nu sor­tează, nu clasifică, nu operează cu programele categoriilor min­tale, ci sancţionează valoric, raportul „totul cu totul". Gîndirea poate stabili o categorie a infinitului, de care conştiinţa iu cunoştinţă printr-o atitudine de respingere sau de acceptare a unor relaţii posibile. Pent ru ea există sau nu există categoria logică, dar există universul ca tot. Pentru cunoaştere, universul este ceea ce cunosc (indiferent de felul cum se rezolvă această cunoaştere). In structurarea conştiinţei, verbalizarea acţionează prin intermediul gîndirii, care combină, filtrează şi codează in­formaţia verbală. Cuvîntul are valoare pragmatică (deci semio­tică) pentru conştiinţă. Dar el constituie numai o formă de s u s ­ţinere a activităţii conştiente. Simbolul, semnificaţia, sensul, formele de organizare a semnificaţiilor în realitate sînt toi atit de importante surse pentru conştiinţă. Faptul de conştiinţa n u are nevoie — pentru ca el să devină operaţional — de verbali­zare. Verbalizarea nu-1 precede, ci-1 explică. Atitudinea, orien­tarea conştientă este o operaţie foarte rapidă — de cele mai multe ori — şi care utilizează funcţiile cu o forţă mai mure de generalizare, cum sînt simbolurile şi semnificaţiile în clmpurile convergente ale valorii. Limbajul, prin structura sa, constituie un sistem de activare a conştiinţei, de la informaţia senzorială la operaţiile ultralogice. In măsura în care funcţia semiogenetică este săracă — aşa cum se întîmplă la oligofreni — şi conştiinţa cunoaşte o altă modalitate structurală şi funcţională. Din cauza deficienţei mintale, distilarea semnelor şi integrarea lor într-o sinteză supraordonată gîndirii nu se mai petrece decît la un nivel de joasă organizare. Oligofrenii au conştiinţă, dar calitativ diferită de a normalului. Ea nu mai constituie forma superioară a reflectării, ci o formă intermediară sau larvară. Conştiinţa sancţionează prin transformarea cunoaşterii în semnificaţii rela­ţionale. Ea se serveşte de limbaj, a cărui funcţie semiotică este implicată de stabilirea cîmpurilor de semnificaţie. La r îndul său, limbajul nu poate acţiona fără integrarea semnificaţiilor. La nivelul conştiinţei, limbajul, ca funcţie a sistemului de comuni­care, îşi relevă o altă formă esenţială a sa : reglarea şi echilibra­rea. Am denumit-o funcţia de homeostazie existenţială. Numai din unghiul conştiinţei, relaţia dintre logos şi intelect îşi capătă adevărata sa perspectivă şi rezolvare. Dar, o atare problemă depăşeşte limitele lucrării.

68

PARTEA A Structura şi dinamica O

*-^-a actului fono-articulator

A. Anatomie Organele care participă la fonaţie sînt integrate în aparatul

fonorespirator, cu structură anatomică complexă, pe care noi o vom schematiza în măsura utilităţii prezentei lucrări, redînd nu­mai datele strict necesare înţelegerii mecanismului funcţiei fona-torii corelate cu cea respiratorie. Căile respiratorii superioare : nasul, constituit din două cavităţi paralele, fosele nazale, separate prin septul nazal, comunică cu exteriorul prin narine şi cu epi-faringele prin orificiile coanale. In vecinătatea foselor nazale şi în strînsă legătură anatomică şi funcţională cu ele se află sinu­surile paranazale anexe: maxilare, etmoidale anterioare şi poste­rioare, frontale şi sfenoidal. Patologia acestora este strîns legată de cea a foselor nazale reacţionînd solidar la procesele inflama­torii, alergice etc. In modificările de permeabilitate a foselor nazale găsim deseori explicaţiile rinofoniilor (închise, deschise, mixte). De asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea trompei lui Eustache (al cărui orificiu faringian se află situat în vecinătatea cozii cornetului interior) şi în acest mod poate determina hipoacuzii temporare sau defini­tive, uneori greu de influenţat terapeutic. Cavitatea bucală 1 este alcătuită din arcadele dentare, regiunea palatinală şi limbă ; este limitată anterior de buze şi posterior de „istmul" faringian prin care se stabileşte legătura cu buco-faringele. Vom discuta pe

Vezi fig. 7.

69

scurt elementele anatomice care au importanţă in fonaţie, înce-pînd cu buzele, care sînt alcătuite dintr-un strat interior — mucoasa —, un strat muscular (orbicular al buzelor), ţesut gra­sos şi piele. Integritatea acestora — anatomică şi funcţională — are o mare importanţă în actul fonator.

Limba este formată din numeroşi muşchi, cu funcţiuni com­plexe, care permit o mare diversitate de mişcări, in toate sensu­rile, de o importanţă majoră în funcţiile masticaţiei, dcglutiţiei şi, îndeosebi, articulaţiei fonetice.

Regiunea palatinală (palatul dur, fix, şi palatul moale s a u vălul palatului, mobil) constituie peretele superior al cavităţii bucale şi planşeul foselor nazale în acelaşi timp, despărţind în acest fel două cavităţi cu o importanţă deosebită In actul fonaţiei. Starea anatomo-histologică şi funcţională a regiunii palatinale are o importanţă deosebită în emisiunea vocală şi In mişcarea palatului moale — care prin ridicarea sa In anumite momente separă naso-faringele de buco-faringe; este indispensabilă pentru emiterea unor anumite foneme. Parezele sau paraliziile acestuia explică (de asemenea) frecvente rinofonii deschise ca şi soluţiile de continuitate din palatul osos.

Arcadele dentare despart (în condiţiile gurii închise) vestibu­lul bucal de cavitatea bucală propriu-zisă. Primul este delimitat anterior de mucoasa regiunii labiale şi posterior de mucoasa gingivală şi coroanele dentare.

Cavitatea bucală (virtuală în repaus, ca şi vestibulul bucal) este delimitată, superior, de regiunea palatinală, inferior de către limbă, anterior de faţa linguală (internă) a mucoasei gingivale şi a coroanelor dentale ; posterior, cavitatea bucală se continuă cu buco-faringele, de care este virtual delimitat prin ,,istmul" faringian (regiunea palatoamigdaliană). Este inutil să reamintim rolul deosebit al acestor formaţiuni în articulaţia fonetică ; integritatea anatomică a aparatului dento-bucal este determinată şi indispensabilă în „modelarea" articulaţiei unor foneme.

Faringele — conduct fibro-muscular — constituie continua­rea căii aero-digestive şi este situat anatomo-topografie posterior faţă de fosele nazale, cavitatea bucală şi coroana laringiană şi este constituit din naso-faringe (epifaringe), buco-faringe (mezo-faringe) şi laringo-faringe (hipofaringe). Planurile de separare orizontală, între aceste segmente, sînt virtuale în stare de repaus. In fonaţie şi deglutiţie însă, vălul palatului delimitează în mod real primele două etaje, şi această separare este indispensabilă, atît în fonaţie, cît şi în deglutiţie. Contracţia muşchilor tensori şi ridicători ai vălului determină o mişcare ascensională a aces-

70

tuia, în sinergie cu peristafilinii interni şi externi, care îi asigură tensiunea necesară. In acelaşi timp, constrictorul superior asi­gură o „înaintare" a peretelui posterior al faringelui, care tinde să se atingă cu vălul palatului, devenit orizontal, şi relativ r i ­gid. In acest moment calea di­gestivă este deschisă numai in­ferior, iar cea aeriană este închi­să, prin planul orizontal astfel creat.

Dereglarea acestui mecanism (inflamaţii acute sau cronice, tumori, malformaţii, pareze, paralizii) produce modificări uneori grave în deglutiţie, respiraţie şi, mai ales, în fonaţie. Planul anterior de separare al celor trei etaje faringiene este, de ase­menea, virtual („peretele cavitar al faringelui") şi „priveşte pe la spate fosele nazale, cavitatea gurii, baza limbii şi laringele" (D. Berceanu). Un plan orizontal, care trece prin vertebra a şasea cervicală, şi altul inferior, situat la nivelul bazei gîtului, delimitează — în continuare — o nouă regiune a „ tubu­lui" serodigestiv cu două coloane separate : laringo-traheală şi

71

faringo-esofagiană. Prima, cuprinzînd laringele (element c o m ­plex şi diferenţiat pentru fonaţie) şi, parţial, traheea va constitui obiectul preocupării noastre principale.

Laringele este constituit dintr-un schelet cartilaginos, muşchi, ligamente şi membrane, vase şi nervi. Deşi este fixat, superior, de osul hioid şi baza limbii, inferior, de primul inel trahcal şi posterior de faringele cervical, prin structuri anatomo-histologice foarte complexe, laringele are totuşi posibilitatea unei mobili­tăţi proprii, activă în sens vertical şi antcro-posterior (In deglu-tiţie şi fonaţie), pasivă în sens lateral. Scheletul cartilaginos e s t e constituit de epiglotă ('), cartilajul tiroid (7), cartilajul oricojd ( l ( )) şi două cartilaje artenoide (") (cartilajele corniculate Santorini şi Wrisberg sînt inconstante şi puţin importante). Fiecare dintre aceste cartilaje sînt unite între ele prin articulaţii, deosebit de importante în fiziologia organului şi membrane (cricotiroidiană, tirohioidiană). Ligamentele, extrem de complexe şi numeroase, îi asigură stabilitatea funcţională. Musculatura intrinsecă a la-ringelui, constituită din patru muşchi perechi şi unul impur, contribuie la fonaţie şi respiraţie. Mişcările laringelui, ca organ, sînt asigurate de musculatura extrinsecă, cu un punct de inserţie pe laringe şi altul pe un organ vecin. Din prima categoric, muş­chii cricotiroidieni ţ9) apropie cartilajul tiroid de cel cricoid în regiunea anterioară bas'culînd înainte tiroidul şi producind ten­siunea corzii vocale. Muşchii crico-aritenoidieni : (") cel posterior este dilatatorul glotei, iar cel lateral este constrictor al glotei. Muşchiul interaritenoidian apropie, spre Unia mediană, cei 2 ari-tenoizi, iar muşchii tiroaritenoidieni interiori (*) (sau muşchiul coardei vocale) au o funcţie importantă, capitală, In emisiunea vocală. Structura sa anatomică şi histológica a constituit obiectul unor importante studii în ultimii ani, cu repercusiuni majore asupra cunoştinţelor fiziologiei fonaţiei. In jurul anului 19.r)0, Goertler, în domeniul anatomo-histologlei, şi Husson, în dome­niul fiziologiei, au zdruncinat, în mare măsură, multe teorii cla­sice asupra fonaţiei şi au determinat discuţii ample şl controverse prin expunerea concluziilor lor. Din studiile lui Goertler reiese că — spre deosebire de studiile clasice — coarda vocală, la om, nu conţine nici o fibră musculară longitudinală ; toate fibrele sînt transversale, inserîndu-se în „dinţi de pieptene", formînd două fascicule încrucişate în mai multe direcţii, cele mai multe fiind oblice faţă de axul larg al coardei vocale.

72

Din totalitatea fibrelor, ast­fel descrise, se pot pune în evi­denţă două fascicule principale : muşchiul arivocal şi muşchiul t iro-vocal; orientarea şi inserţia acestor fascicule explică azi clar mecanismul de îndepărtare a coardelor vocale, în strînsă legă­tură cu potenţialele de acţiune transmise de encefal pe calea nervului recurent, aşa cum vom vedea în expunerea asupra teo­riei neuro-cronaxice a fonaţiei. „Cavitatea laringiană" este îm­părţită, prin coardele vocale superioare (falsele corzi vocale, benzile ventriculare) şi coardele vocale inferioare (cele adevă­rate), în trei categorii : superior (vestibulul laringian) ( A), mijlo­ciu (glotic) ( B) şi inferior (subglotic) ( c ) . Etajul glotic este spaţiul cuprins între adevăratele corzi vocale şi apofizele vocale ale artenoizilor (orificiul glotic) şi spaţiul dintre prelungirile laterale (ventriculii lui Morgagni) (6).

Etajul subglotic, continuarea inferioară a precedentului, lărgindu-se t reptat stabileşte legătura cu traheea.

Traheea, constituită dintr-un schelet fibrocartilaginos, se bifurcă în bronhiile principale (cîte una pentru fiecare plămîn) la nivelul unui plan orizontal" care trece prin vertebra a IV-a

73

dorsală. După bifurcare, bronhiile mari se divid in numeroase ramuri, pînă la bronhiole care asigură legătura cu alveolele pul­monare. Unitatea anatomică a plămînului, lobului pulmonar, este centrată de bronhia lobulară care se divide progresiv, plnă la bronhiolele acinoase. Arborele bronhie asigură ventilaţia pulmo­nară pînă la canalele alveolare şi alveolele pulmonare, răspunză­toare de schimbările respiratorii; datorită complexităţii anatomo-histologice, suprafaţa „respiratorie" a plămînului uman este considerabilă (100 —120 m 2), deşi volumul ocupat de ea este relativ restrîns (vezi fiziologia respiraţiei).

B. F i z i o l o g i i ! f'oililjici

1) Teoria mecanică emisă de Ferrein, In prima Jumătate a seco­lului al XVIII-lea şi susţinută de Kempleen, Outrachet, Magcn-die, Lermoyez, Bonnier ş.a., cu modificări mici acceptă că pro­ducerea sunetelor este rezultatul mişcării corzilor vocale, comparate cu coardele unui instrument muzical. Înălţimea sune­tului ar fi în funcţie de" tensiunea corzilor vocale. Vibraţia verticală a corzilor vocale este determinată — după această teorie — de coloana de aer pulmonar în timpul expiraţiei, deci constituie un proces pasiv. 2) Teoria mioelasiică : la începutul secolului al XlX-lea, odată cu descoperirea laringoscopiei indirecte, ca metodă de examinare a laringelui (Garcia), teoria mecanică a formării vocii a fost zdruncinată. Pe baza acestei descoperiri şi a stroboscopici, Kwald emitea teoria globală a fonaţiei — teoria mioelastică • care susţine că mişcările de aducţie (apropiere) şi de abducţic (depăr­tare) sau de vibrare a corzilor vocale sînt rezultante a două forţe : presiunea coloanei de aer expirator şi forţa mioelastică a corzilor. Muşchiul tiroaritenoidian intern şi muşchiul crieotiroi-dian determină tensiunea corzilor vocale care (ca şi în cazul teoriei mecanice) explică înălţimea sunetului emis. Intensitatea sunetului este consecinţa presiunii şi vitezei aerului expirator ca şi a rezistenţei corzilor vocale. Corzile vocale vibrează per­pendicular faţă de direcţia coloanei de aer expirator, deci în sens orizontal dinspre linia mediană spre exterior, şi realizează numai o jumătate de perioadă (vibraţie). Numai în cazul sunetelor de

74

frecvenţe mici se poate constata stroboscopic şi o redusă part i­cipare vibratorie verticală, paralelă cu coloana de aer, realizînd însă o vibraţie completă.

In raport cu frecvenţa sunetului, curentul de aer subglotic este întrerupt ritmic, şi deasupra corzilor vocale se vor crea vîrtejuri cu ritmicitate asemănătoare vibraţiei corzilor. Sunetul laringian pr imar (fundamental) ia naştere prin vibraţia aerului situat deasupra glotei, şi este, în general, sărac în armonice (Beckmann — 1956) ; acestea se vor adăuga sunetului emis prin vibraţia aerului din „cutiile" de rezonanţă : faringe, cavităţile bucale, rinofaringiană şi nazo-sinuzală. In acest fel, prin modela­rea ulterioară a buzelor, prin participarea limbii, vălului palatu­lui mandibulei, arcadelor dentare se conturează definitiv fone­mele (vocale şi consoane), într-un proces fin şi complex, de a cărui integritate funcţională depinde o bună emisiune vocală. 3) Teoria aerodinamică a fonaţiei este o variantă a precedentei, care admite că îndepărtarea corzilor vocale în fonaţie este deter­minată tot de presiunea coloanei de aer subglotic, dar revenirea este rezultatul unui act de aspiraţie, ca urmare a scăderii pre­siunii subglotice, după deschiderea anterioară, explozivă a glotei ; această teorie exclude, prin urmare, rolul activ al forţelor mioelastice.

75

4) Teoria neuro-cronaxică (neuro-musculară ; clanica) imaginată de Husson (1950) afirmă că „vibraţia corzilor vocale" are în fond o origine encefalica : centrii fonogeni, situaţi la nivel cortical, subcortical (talamus — corpi striaţi), bulbar şi rinenccfalic, pro­duc influxul encefalic fonogen care se transmite prin nervii recurenţi coardelor vocale (organ efector). In cadrul acestei con­cepţii, abducţia şi „vibraţia" corzilor vocale sînt funcţii neuro-musculare independente. Vibraţia corzilor vocale este un proces activ, determinat de prezenţa, la acest nivel, a influxurilor recurenţiale, care pun în acţiune unităţile motrice ale muşchilor tiroaritenoidieni interni, muşchii arivoeali şi tirvocali. Apro­pierea corzilor vocale — considerată ca indispensabilă pentru producerea sunetului de către teoriu mioelastică — nu este necesară după părerea lui Husson ; miofibrilele, care au pri­mit influxul recurenţial (în „salve"), se vor contracta sincron „în fază", iar marginile corzilor vocale vor fi trase In afară, lăsînd trecerea liberă a unui jet de aer subglotic ; apoi corzile vocale îşi pierd tonicitatea, se apropie, pina la sosirea unei noi

76

salve de influxiuni recurenţiale. Acest mecanism al motilităţii corzilor vocale ( M - v ) — fals denumit „vibraţie" — este de fapt o „defazare periodică a deschiderii glotiee", produsă ritmic, în funcţie de prezenţa influxurilor recurenţiale, care sosesc periodic pe unităţile motrice ale muşchiului tiroaritenoidian intern.

înălţimea sunetului (fundamental) este deci determinată de frecvenţa salvelor recurenţiale. In concluzie, contracţia ritmică a muşchiului tiroaritenoidian intern este impusă periodic, succe­siv, în „fază" unităţilor sale motrice, de către centrii corticali fonogeni, prin nervii recurenţi. Limitele de frecvenţă, la care poate răspunde efectorul vocal neuro-muscular, sînt cuprinse între 60 şi 1500 c/s (cili pe secundă). Dar teoria neurocronaxică emisă de Husson nu a fost încă definitiv acceptată. De=i iniţial a fost considerată „revoluţionară" şi a 'provocat surpriză şi admiraţie, curînd au apărut critici severe, atît în ceea ce pri­veşte originea cerebrală a impulsurilor ritmice fonatorii, cit şi în privinţa activităţii de conducere polifazică a recurentului sau în cea a contracţiei transversale a muşchiului tiroartinenoidian intern la impulsul recurenţial. Teoria neurocronaxică a declan­şat un număr impresionant de controverse, de mare interes practic şi teoretic pentru fiziologia fonaţiei, încă insuficient elucidată astăzi. 5) Teoria muco-ondulatorie, susţinută îndeosebi de J. Perello (1962), emite ipoteza că ceea ce pare a fi vibraţie a corzilor vocale este de fapt „o ondulaţie a mucoasei ce alunecă pe submucoasa sa foarte laxă", ondulaţie determinată de curentul de aer expirat. Frecvenţa sunetului emis ar fi egală cu frecvenţa ondulatorie a mucoasei laringiene, iar intensitatea sunetului ar fi în funcţie de contracţia tonică a muşchiului tiroaritenoidian intern.

Această teorie explică unele dintre aspectele patologice ale emisiunii vocale, pune în evidenţă importanţa mucoasei laringi­ene, în actul fonator, şi fundamentează unele baze teoretice pentru aplicarea unor t ratamente „funcţionale". Problema fizio­logiei vocale este încă obiect de cercetare în multe centre ştiinţi­fice, însăşi existenţa teoriilor expuse sumar pînă acum dovedeşte că lupta de opinii nu este încă sfîrşită şi complexitatea problemei a impus în ultimii ani cercetări vaste de psihofiziologie, fiziologie şi neurocibernetică.

77

C. Fiziologia respiratei Respiraţia este atît de strîns legată de fonaţie încît în multe

tratate de specialitate este studiată într-un capitol unic, dezbă-tînd problemele comune ale „aparatului fonorespirator". In afara funcţiei de oxigenare, aparatul respirator asigură emisiunea vocală prin aerul expirator, dar funcţia fonetică depinde în parte şi de faza inspiratorie. Fiziologia respiraţiei — privită din unghiul care ne interesează — trebuie studiată începînd cu poarta normală de intrare a aerului inspirator, fosele nazale. Integritatea anatomică şi funcţională a acestora are un rol deo­sebit în inspiraţie : mucoasa pituitară asigură „filtrarea" (meca­nică şi chimică) aerului inspirat, contribuie la încălzirea şi ume-zirea lui, participă reflex la r i tmul respirator. Mucoasa sinusuri­lor para-nazale contribuie, de asemenea, la aceste funcţiuni, iar integritatea anatomo-funcţională a cavităţilor rino-sinuzale are o mare importanţă pentru funcţia fonatorie. Aerul inspirat trece prin coane (deschiderea posterioră a foselor nazale?) în nazofaringe şi prin buco-faringe ajunge în hipofaringe pînă la Inringe, unde începe calea respiratorie propriu-zisă (buco-faringele şi hipo-faringele fiind o cale comună, aero-digestivă). Din Inringe acrul inspirat pătrunde în trahee, bronhii şi, continuînd calea bronhio­lelor, ajunge în alveolele pulmonare. Plămînul urmează mişcă­rile cutiei toracice şi ale diafragmului, destinzSndu-se în inspi­raţie şi comprimîndu-se în expiraţie. Ventilaţia pulmonară realizează oxigenarea sîngelui venos în „mica circulaţie" şi elimină bioxidul de carbon. Pătrunderea aerului în plămîni şi evaluarea lui sînt dependente de modificările capacităţii cutiei toracice, deci sînt acte pasive ; în timpul inspiraţiei presiunea intrapulmonară scade (faţă de cea atmosferică) şi aerul pătrunde în plămîni, iar în t impul expiraţiei — datorită comprimării ţe­sutului pulmonar — acţiunea este inversă.

Deci, în t impul expiraţiei presiunea intrapulmonară creşte la aproximativ + 4 mm Hg (şi acest fapt este important pentru fonaţie), putînd atinge valori de + 50 mm Hg în t impul unei expiraţii forţate. Se descriu, în general (şi schematic), mai multe tipuri de respiraţie liberă (Labus) : a) tipul abdominal p u r ; b) tipul abdominal şi toracic inferior; c) tipul toracic superior cu uşoară participare abdominală şi d) tipul toracic pur ; la băr­baţi predomină tipul abdominal, iar la femei tipul toracic. Aşa cum am spus, pentru fonaţie importanţa majoră revine expi-

78

raţiei, care se realizează pasiv, pr in tendinţa de revenire în poziţie de repaus (indiferentă) a pereţilor cutiei toracice, după terminarea fazei inspiratorii, act însoţit de retractarea plămînu-lui*. In acelaşi timp, datorită presiunii negative ce se realizează în torace, diafragmul este „aspirat" în sus. Faza expiratorie devine parţial activă numai în t impul unei expiraţii forţate : pe­retele abdominal se contractă, comprimă viscerele abdominale, care împing şi mai mult diafragmul înspre cutia toracică ; în acelaşi timp, se contractă muşchii intercostali interni, determi-nînd coborîrea coardelor şi reducerea volumului cutiei toracice 1

(Best şi Taylor, p. 342). In t impul fonaţiei aerul trece prin glotă (în expiraţie) unde întîmpină o rezistenţă numită impedan­ţă de scurgere, fapt care determină o presiune subglotică mare şi o relativă încetinire a trecerii curentului de aer. In fonaţia de mare intensitate, această impedanţă de scurgere poate atinge valori de 60 — 70 ori mai mari decît în respiraţia liberă. Presiu­nea subglotică este variabilă în funcţie de intensitatea emisiunii vocale (şi invers) ; spre exemplu, în vocea obişnuită, de conver­saţie, este de aproximativ 10 cm apă, pentru oratorii de masă atinge 50 cm apă, iar în cazul cîntului puternic (de operă) 500 cm apă. Această presiune determină fixarea intensităţii vocii (ca factor principal), are o acţiune excitatorie asupra tonusului coardelor vocale şi influenţează durata de emisiuni vocalei Legă­turile fiziologice între respiraţie şi fona ţ ie 2 : unii autori au acreditat ideea că este indispensabil un anumit „echilibru pneumoglotic" în armonia funcţională dintre fonaţie şi respira­ţie ; acest „echilibru" este infirmat de unii autori, dar numeroase argumente pledează în favoarea acestei armonii funcţionale : co­menzile neurologice centrale — la diferite niveluri ale t runchiu­lui cerebral — intervin în echilibrul dintre cele două funcţiuni, iar mecanismele fizice ele uneia influenţează mecanismele fiziolo­gice ale celeilalte. Galii şi de Quiros au dovedit existenţa inhi­biţiei vibraţiei corzilor vocale în t impul inspiraţiei sau existenţa unei bariere sinaptice temporare, care împiedică influxurile recurenţiale să ajungă la corzile vocale în această fază, fapt ex­plicat prin existenţa unei legături neurologice (bulbo-protube-ranţială sau talamică) între cele 2 acte. însăşi impedanţă de scur-

1 B e s t , C. H. T a y l o r , Bazele fiziologice ale practicii medicale, Bucureşti, Editura medicală, 1958.

2 După S t . G î r b e a , G. C o t u l Fonoaudiologie, Bucureşti, 1967, p. 292 şi urm.

79

gere reglează prin control cortical durata fazei expiratorii, presiunea subglotică şi faza inspiratorie precedentă, în raport de nevoile de aer ale actului fonator. De asemenea, tonusul şi exci­tabilitatea coardelor vocale este în strînsă legătură cu presiunea aerului intraglotic (aşa cum am arătat mai înainte). Tonusul musculaturii corzilor vocale (în special adductorii) în timpul fonaţiei este, de asemenea, influenţat de influxurile kinestezice, statokinetice, provenite din activitatea musculaturii toraco-abdo-minale care intervine în inspiraţie sau in expiraţie şi care ajung în substanţa reticulata bulbo-protuberanţială, iar de aici, prin intermediul nervilor recurenţi, reglează tonusul glotic. In această problemă a armoniei funcţionale fono-respiratorii R. Husson conchide : există o evaluare corticală a cantităţii de aer în inspiraţie, în funcţie de nevoile fonaţiei ; urmează o inhibiţie pasageră a funcţiunii a treia neuro-musculare a coardelor vocale pe toată durata inspiraţiei ; expiraţia declanşează o creştere a tonusului glotei, pe cale reticulo-recurenţialâ, influonţînd fun­damental intensitatea şi t imbrul glotic ; impedanţa de scurgere ( a aerului respirator în fonaţie) stabileşte nivelul suprapresiunii subglotice necesar pentru a o învinge, condiţionînd, in acest fel, activitatea expiratorie a persoanei ; tranzitul aerian ritmat, prin glotă, produce suprapresiunea subglotică de care depinde intensi­tatea sunetului glotic iniţial, iar debitul, prin giotă, produce o sti-mulaţie miostatică a coardelor vocale care influenţează tonusul şi excitabilitatea lor. Se acordă o importanţă deosebită sensibili­tăţii interne în fonaţie şi, aşa cum vom vedea apoi pe scurt, senzoriabilităţilor. Fonaţia determină, în organele care participă la emisiunea vocală, numeroase senzaţii care se concretizează în zonele sensibilităţii interne (senzaţii cu caracter interoceptiv) şi aceste zone au un rol deosebit în educarea sau reeducarea vocală. Regiunile cele mai importante în care se percep sensibilităţile interne sînt următoarele : palatală anterioară, palato-velară, velo-faringiană, laringiană, nazo-facială, traheală, toracică şi abdominală. Primele sînt determinate de presiunea sonoră şi a modificărilor (turbulenţelor) aerodinamice din faringe şi gură ; pe calea nervului trigemen sau a nervului glosofaringian aceste senzaţii măresc tonusul glotic, influenţează mordantul vocii, di­namizează activitatea muşchilor expiratori. Sensibilităţile interne ce iau naştere în regiunea nazo-facială contribuie la directivita-tea subiectivă de proiectare a undei vocale, iar cele propriocep­tive laringiene sînt difuze şi slabe în general, cu acţiune excito-

80

tonică minoră, ca şi cele din trahee. Regiunile abdominale sînt influenţate de contractarea musculaturii expiratorii, care va produce, în fonaţie, inflexuri kinestezice şi statokinetice ; aces­tea, ajunse în substanţa reticulată din bulb şi protuberantă, vor acţiona asupra nucleilor motori ai fonaţiei şi vor determina mărirea tonusului glotic. In afara acestor zone s-au descris, de asemenea, influenţe asupra fonaţiei pornite din afara organelor fonatorii : sensibilităţile kinestezice şi statokinetice generale, născute din toată musculatura somatică (explicînd dificultăţile cîntului în decubit dorsal sau şezînd), influenţa stimulării labi­rintului asupra fonaţiei (şi invers), reflexe laringiene şi reflexe fonatorii propriu-zise, ca şi influenţa organelor senzoriale asupra fonaţiei (senzoriabilităţile vizuale, gustative, olfactive şi, mai ales, auditice). Dintre acestea ne preocupă în mod deosebit relaţia audiţie — fonaţie, despre care vom face unele relatări, după capi­tolul următor („Structura şi dinamica aparatului auditiv").

Structura şi dinamica aparatului auditiv Analizatorul acustic este constituit, schematic, din trei seg­

mente : periferic (urechea), intermediar (căile auditive şi legă­turile asociative) şi central (percepţia corticală, centrii auditivi).

Urechea este reprezentată, de asemenea, prin trei segmente anatomice distincte : urechea externă, medie şi internă.

Urechea externă (pavilionul şi conductul auditiv extern) este delimitată de urechea medie prin timpan.

Pavilionul auricular este constituit din fibrocartilaj, acope­rit de piele, fixat de ţesuturile înconjurătoare prin ligamente şi muşchi, a căror descriere nu fac obiectul lucrării prezente. Rolul său la om, redus faţă de unele animale cu pavilion mobil, este totuşi important în orientarea spaţială a sunetelor şi identifica­rea sursei sonore. Distanţa între cele două urechi, fiind de apro­ximativ 42 de cm, face ca sunetele să "fie percepute diferit de fiecare dintre ele şi deci să contribuie la orientarea lor spaţială ; în cazul sunetelor cu aproximativ 42 cm lungime de undă (cores­punzătoare în medie frecvenţei de 800 cicli pe secundă) locali­zarea în spaţiu este dificilă întrucît prin suprapunerea lor vibratorie (simultană) pe cele două urechi diferenţa de fază di s_

fi _ introducere în logopedie 81

Fig. IB

pare ; sunetele cu peste 1000 c /sec , (deci cu o lungime de undă mai mică de 42 cm) cad în faze diferite pe ambele pavilioane şi localizarea spaţială este posibilă.

Conductul auditiv extern continuă concha pavilionului auri­cular pînă la timpan. Porţiunea externă este eartilaginoasă, iar cea internă osoasă (în grosimea osului temporal).

Lung de peste 20 mm, prezintă două curburi In plan orizon­tal şi una în plan ver t ica l ; el conduce sunetele spre t impan (pereţii conductului auditiv extern, fiind lucioşi şi lubrefiaţi cu secreţie ceruminoasă, nu sînt absorbanţi).

Urechea medie este reprezentată printr-o cuvitate aflată în grosimea osului temporal (casa timpanului) şi prin anexele aces­teia (celulele mastoidiene şi trompa lui Eustache).

Casa t impanului are o formă neregulată şi dimensiuni greu de apreciat exac t ; înălţimea variază Intre 7 mm (porţiunea ante­rioară) şi 15 mm (jumătatea posterioară); diametrul anteropos­terior este de aproximativ 13 mm, iar lărgimea maximă de 5—6 mm. Constituită din şase pereţi, ea conţine cele trei oscioare articulate între ele (ciocan, nicovală, scăriţă), muşchi şi ligamen­tele oscioarelor.

Timpanul, care constituie peretele extern al casei, este fixat printr-o bandă de ţesut conjunctiv în cadrul său osos; 1/6 din acest cadru, t impanul este întrerupt în partea sa superioară şi aici t impanul se insera direct pe peretele superior al conduc­tului. Poziţia sa oblică, prezenţa cozii ciocanului (care se „insera" în grosimea sa), cele două ligamente t impano-maleare ca şi forma sa asimetrică fac ca membrana timpánica să fie aperiódica :

82

poate vibra la orice fel de frecvenţă, iar încetarea vibraţiei so­nore întrerupe brusc vibraţia lui (fenomen opus rezonanţei). Vibraţiile t impanului sînt transmise cozii ciocanului iar prin intermediul nicovalei şi scăriţei, urechii interne.

Suprafaţa t impanului este de aproximativ 20 de ori mai mare decît cea a ferestrei ovale, dar sunetele nu se transmit acesteia din urmă cu o intensitate proporţional de 20 de ori mai mare, deoarece „pîrghia" oscioarelor reduce mult din intensitate, printr-un mecanism foarte fin de adaptare, în care jocul muş­chilor şi ligamentelor urechii medii (alături de articulaţiile din­tre ciocan — nicovală — scăriţă — fereastra ovală) este determinant.

Transmiterea sunetului de la t impan spre urechea internă (prin intermediul ferestrei ovale) se face, deci, de-a lungul unui lanţ foarte fin articulat, într-un mediu aerat (casa t impanului) şi menţinut la o presiune constantă — apropiată de cea a tmo­sferică — datorită trompei lui Eustache, care se deschide perio­dic, prin mişcările de deglutiţie, căscat etc. Orice modificare în presiunea casei timpanului (temporară sau prelungită) creează dificultăţi în transmiterea undei sonore, ca şi procesele patolo­gice inflamatorii sau urmările acestora (sechelele cicatriciale).

Urechea internă (labirintul) are două segmente: cel anterior — cochleea — destinat funcţiei auditive şi cel posterior — sis­temul caniculo-vestibular — destinat funcţiei statokinetice.

Cochleea (melcul) este constituită dintr-un tub cu pereţii duri, rotat în jurul unui ax central (columela), formînd două ture şi jumătate, care desfăşurate au o lungime de aproximativ 30 mm.

83

In interiorul columelei se află nervul cochlear, iar baza sa ciuruită are raport direct cu fundul conductului auditiv intern, care se deschide endocranian pe faţa posterioară a stîncii tem­porale.

Melcul membranos ocupă, parţial, canalul osos şi descrie, ca şi acesta, două spire şi jumătate. In secţiune transversală, are o formă triunghiulară, cu un perete lateral, un perete format din membrana spirală şi altul format din membrana Rcissner, deli-mitînd astfel cele două rampe (vestibulară şi timpanică) cu rol fundamental în mecanismul audiţiei. Rampu timpanică se ter­mină la nivelul ferestrei rotunde, iar rampa vestibulară este î n comunicare cu spaţiul perilimfatic al vestibulului ; ambele rampe comunică între ele la vîrful melcului prin helicotrema, şi conţin perilimfă (aparţin, deci, spaţiului perilimfatic al urechii interne). Melcul membranos conţine cndolimfă. în interiorul său se află organul lui Corti (sau receptorul acustic propriu-zis) ; el se sprijină pe membrana bazilară, descriind odată cu aceasta două spire şi jumătate. Este alcătuit din celule senzoriale, celule de susţinere şi doi stîlpi : extern şi intern.

Intre cei doi stîlpi, care se apropie la vîrf, şi membrana bazi­lară se delimitează tunelul lui Corti.

Celulele auditive (interne şi externe în număr aproximativ de 3300 şi respectiv 8000) sînt prevăzute, la polul apical, cu cili care străbat o membrană subţire — membrana reticulară ; polul inferior se sprijină pe celulele de susţinere (Deitcr) şi iau con­tact cu ramificaţiile dendritice ale nervului cochlear.

Deasupra organului lui Corti se află membrana tectoria. Formaţiunile descrise participă în mod activ Ia mecanismul

audiţiei ; scăriţa, după cum am văzut, transmite, prin fereastra ovală, mişcările vibratorii, peri l imfei; prin intermediul acesteia, mişcările vibratorii se transmit de-a lungul membranei bazi-lare care, împreună cu membrana tectoria, acţionează asupra organului lui Corti, asupra celulelor ciliate, auditive, determi-nînd (printr-un mecanism bio-electric controversat încă astăzi) transformarea în impuls nervos a energiei mecanice precedente.

Teoriile clasice („telefonică" a lui Rutherford, „rezonatorie" a lui Helmholtz) au fost parţial înlocuite sau completate de numeroase teorii mai recente care arată (ca Saul.şi Dawis spre exemplu) că în interiorul cochleei iau naştere două feluri de potenţiale de acţiune : unele datorită excitării terminaţiunilor nervoase şi altele datorită impresionării organului de auz însuşi (microfonii cochleare, potenţiale cochleare) ; pe baza acestor

84

Fi'g. 17

constatări, Dawis a emis teoria piezoelectrică a formării sune­telor-în cochlee, după care intrarea în vibraţie a membranei bazilare exercită asupra celulelor auditive o serie de presiuni şi depresiuni care, prin analogie cu presiunile ce se exercită asu­pra unui cristal de cuarţ (piezoelectricitate), determină apariţia unui curent de acţiune, a unei diferenţe de potenţial între cele două suprafeţe supuse presiunii şi depresiunii. Astăzi se emit păreri care afirmă că potenţialele de acţiune sînt rezultatul unui mecanism mai fin şi mai complex care are la bază jocul (pompa) ionilor Na şi K, care ar determina diferenţa de poten­ţial prin schimbul ionic intra- şi extra- celular. S-au descris, în afara potenţialelor microfonice cochleare, potenţiale de su­mare (P. S.) şi un potenţial lent (P- L.)

Cert este faptul că experienţa cunoscută (Wever şi Bray) a putut demonstra existenţa acestor potenţiale de acţiune prin r e -

1 Vezi amănunte în : C o d r e a n u, R., V a s i 1 e s c u, V., Mecanismul r,;;-pţiei auditive, în : „Otorinolaringologia", voi. VIII, nr. 3, 1963, p. 203.

85

producerea lor într-un difuzor conectat prin sisteme speciale de amplificare la nervul acustic.

Calea auditivă începe prin fibrele nervoase situate la baza celulelor auditive din organul lui Corti, de unde pătrund în gro­simea lamei spirale, traversînd membrana bazilară. Fiecărei celule auditive îi corespunde cîte o fibră nervoasă, reprezentînd dendridele neuronilor din ganglionul lui Corti, de unde porneşte nervul cochlear, care alături de nervul vestibular, nervul facial şi intermediarul Wrisbwerg intră în conductul auditiv intern ; urmează releul bulbo-protuberanţial la nivelul nucleilor dor­sali şi ventrali (tuberculul acustic dorsal şi nucleul ventral) şi la nivelul nucleilor anteriori (oliva superioară, corp trapezoid). Majoritatea fibrelor suferă apoi o încrucişare la nivelul plan-şeului ventriculului al IV-lea sau în zona reticulară anterioară, pentru a trece în panglica lui Reil de partea opusă.

Prin intermediul panglicii lui Reil, fibrele ajung la nivelul corpilor geniculaţi interni şi de aici în zona temporală (principal în aria 22 Brodmann şi, accesoriu, în ariile 41 şi se proiectează punct cu punct pe aria 22, astfel că baza melcului (sunetele acute) se localizează pe partea dorsală a ariei 22, iar fibrele lungi ale vîrfului melcului (sunetele grave) pe partea caudală a acestei arii.

Proiecţia intracorticală se face în aria 8 (sulcus arcuatus) şi în aria 19 (sulcus lunatus occipital).

Această cale auditivă — redată schematizat — este o com­plexitate anatomică şi funcţională uimitoare şi nu trebuie să uităm că centrii auditivi au ample conexiuni cu cîmpurile din lobul frontal (ariile 6 şi 8) şi, mai ales, cu centrii vor­birii din aria 44. De asemenea, recepţiile auditive trebuie coroborate cu ariile ideaţionale, cu căile de -corelare sau aso­ciere. Apreciem, aşadar, că segmentul periferic al analizatorului auditiv asigură transformarea energiei fizice în energie ner­voasă specifică şi efectuează o primă analiză sonoră; pe traseul aşa de complex al căii acustice care conduce influxul nervos, se efectuează, de asemenea, o analiză parţială, la diferite etaje, urmînd ca în segmentul cerebral excitaţia să fie transformată în senzaţie şi percepţie.

86

Pe plan fiziologic, deci, audiţia este rezultatul a trei t ipuri succesive de fenomene 1 :

a) acustic, reprezentat prin transmiterea vibraţiilor meca­nice sonore, pînă la celulele auditive din organul lui Corti. Aici acţionează legile fizice ale acusticii, şi parametrii folosiţi (in­tensitate, frecvenţă, impedanţă etc.) sînt suficienţi pentru ex­plicarea fenomenelor ce se produc ;

b) nervos, reprezentat prin transformarea stimulării acus­tice în potenţiale de acţiune (influx nervos) la nivelul organu­lui Corti, urmată de înregistrarea şi integrarea acestor „me­saje" în sistemul nervos. Influxul nervos este apoi codificat şi transformat de-a lungul căilor auditive, sub influenţa (interac­ţiunea) altor potenţiali, care reflectă activitatea simultană a unor sisteme aferente (văz, kinestezia etc.) sau eferente. Aceste elaborări şi asociaţii sînt cu atî t mai complexe cu cît influxul nervos — purtător al mesajului sonor — este privit (considerat) la un nivel mai ridicat al masei cerebrale ;

c) psiho-intelectual, reprezentat de categoria cea mai com­plexă de fenomene. Influxul nervos, care a luat naştere în coch-lee, a fost transformat, prin integrarea sa, în sistemul nervos şi a ajuns la cortexul auditiv unde a declanşat percepţia.

Mecanismele neuro-psiho-intelectuale fundamentale ale au­diţiei se pot „ierarhiza" în următoarele stadii : întîi, detectarea şi recunoaşterea calităţilor acustice ale unui stimul sonor sim­plu ; apoi, identificarea elementelor acustice mai complexe, care cer o condiţionare prealabilă, deci o oarecare educaţie, o memo­rizare a experienţei căpătate (spre exemplu, foneme sau loga-tomi) ; un grad superior al acestor mecanisme presupune simbolizarea elementelor sonore, acordînd fiecăruia sau fiecărui grup o semnificaţie; această treaptă conduce la concepte abstracte, deci la cuvinte (la om). Treapta următoare, proprie omului, este înţelegerea de ansamblu a elementelor simbolice structurate individual în etapa precedentă şi reprezintă con­struirea limbajului. Aşa cum uşor ne putem da seama, această treaptă nu mai face parte din audiţia însăşi, căci limbajul se realizează în mod normal, pornind de la audiţie, dar după con­stituirea sa se poate elibera de ea, făcînd apel la mecanisme superioare, de na tură exclusiv psiho-intelectuală.

1 J. D e s p o n s , M. P o r t u m a n n , J. C. L a f o n , A. M o r g o n , Les troubles de Vaudition chez l'enfant. Paris, 1965, p. 11.

87

Deci, audiţia este indisolubil legată de alte funcţii aferente şi eferente, şi constituie numai o parte a unui ansamblu com­plex — dar o parte fundamentală — care participă la formaţia psiho-intelectuală a individului.

Controlul audio-fonator Este o problemă discutată şi controversată încă, avînd în ve­

dere că vorbirea şi limbajul au fost supuse influenţei dominante a audiţiei, după afirmaţia că „laringele nu poate emite decît ceea ce urechea percepe" (Tomatis).

Schematic, un copil surd de la naştere snu în primul an de viaţă va deveni m u t ; copilul cu auz bun, insă, evoluează normal, imitând ceea ce aude şi, prin identificarea imaginilor acustice obişnuite, progresează rapid în dezvoltarea vorbirii şi limbajului.

Este evident, deci, rolul audiţiei în acest proces de apariţie a vorbirii şi limbajului ; perfecţionarea articulării (vorbirii) se face sub un control audio-fonator devenit automat.

Acest control este însă un simplu reflex audio-laringian sau o reacţie complexă şi foarte fin elaborată (diferenţială)'!

Partizanii teoriei neuro-cronaxice admit că undele sonore se transmit urechii pe căile cunoscute, influenţează printr-un cir­cuit simplu laringele, care reproduce ceea ce urechea a perceput. Complexitatea fenomenului împiedică însă acreditarea ideii că un simplu act reflex poate explica o înlănţuire dinamică a unor pro­cese psiho-fiziologice, înlănţuire care constituie acest circuit audio-fonator.

Mulţi autori (printre care Lafon) prin experienţe de labo­rator minuţioase şi prin numeroase argumente de ordin fizic, fi­ziologic şi psihologic au dovedit că reacţiile depind de factori in­dependenţi de un circuit pur reflex, iar alţi autori (Montandon) au emis chiar o axiomă opusă precedentei : vocea nu conţine obli­gatoriu (neapărat) ceea ce urechea percepe.

Potenţialele de acţiune motorii ritmice sînt produse în centrii encefalici (celulele fonogene din centrii encefalici corticali, sub-corticali, bulbari şi rinencefalici) datorită diferenţelor de poten­ţial între sectorul excitat şi cel în repaus (Du Bois Raymond, Hermán, Senecov, Wedenscki) ; de asemenea, potenţialele de ac­ţiune pot fi explicate şi prin faptul că porţiunea excitată este, pentru un t imp scurt, electronegativa faţă de porţiunea în repaus.

88

Neuronii centrilor auditivi au legături cu centrii ideogeni şi ideomotori, prin conexiuni (relee) complexe, iar reprezentarea interioară ar determina reglarea ritmică voluntară a înălţimii su­netului, deci a frecvenţei ritmului din recurent.

înălţimea şi t imbrul „imaginii" auditive vor determina complexitatea mişcărilor de acomodare a aparatului faringo-bucal, prin intermediul nervilor facial şi glosofaringian. Aceste afirmaţii permit să apreciem ca deosebit de importante coordo­nările câştigate consecutiv educaţiei fono-auditive la copilul hipo­acuzie.

Percepţia auditivă se formează, deci, în centrii auditivi, sub influenţa stimulului senzorial, iar imaginea auditivă se reali­zează în centrii auditivi, sub influenţa conexiunilor cu centrii ideogeni sau ideomotori.

Neurocibernetica modernă consideră fonaţia şi audiţia ca o singură funcţiune — comunicaţia fono-audiologică — cu simili­tudinile funcţionale ale ciberneticii generale.

Emiţătorul de informaţie este vocea umană, iar receptorul in­formaţiei, urechea.

In general, informaţia pătrunsă în sistemul cibernetic trece prin mai multe etape (recepţionare, traducere, circulaţie, t rans­formare, depozitare) pînă la ieşirea din sistem, prin organele de execuţie. Informaţiile senzoriale sînt transmise sistemului nervos, prin intermediul organelor senzoriale. Prin analogie cu tracluc-torii fotoelectrici, excitaţia fizică este „tradusă" (transformată) în impuls nervos (potenţialii de acţiune) de către analizator ; de aici, folosind căile nervoase specifice, impulsul ajunge în sistemul nervos central, în centrii specializaţi. In cazul audiţiei, informa­ţiile auditive sînt analizate şi depozitate (înmagazinate) în cen­trul nervos auditiv (memoria auditivă).

Conexiunea inversă (feed-back, retroaction), care este un principiu fundamental — teoretic şi practic — în cibernetică şi biologie, asigură regimurile constante de funcţionare şi horr.eo-staziile. Acest principiu al acţiunii inverse asigură şi „regimul constant" al funcţiei auditive, în sensul punerii în funcţie a unui mecanism de control, avînd la bază tocmai reglarea prin feed-back. Un exemplu simplu în acest sens este autocontrolul şi r e ­glarea continuă a intensităţii, frecvenţei şi t imbrului vocii ; în

89

timpul fonaţiei individul normal se ascultă şi se controlează au­ditiv. In cazul tulburărilor audiţiei, acest control este realizat cu dificultate, iar în cazul surdităţilor accentuate intensitatea emi­siunii vocale nu poate fi apreciată, fapt pentru care aceste per­soane vorbesc mai tare sau mai încet decît ar fi necesar în anu­mite situaţii.

V. Voiculescu şi M. Steriade 1 sintetizează astfel mecanismul de reglare cu legătură inversă în cadrul comunicaţiei fono-audio-logice : centrul fonator din scoarţa lobului frontal emite către organul fonator (laringe) comanda pentru producerea actului vocal. Urechea este informată de caracteristicile vocii şi t rans­mite îndărăt scoarţei cerebrale aceste informaţii. Centrul auditiv din scoarţa lobului temporal are posibilitatea, prin legăturile sale cu centrul fonator frontal, să regleze activitatea acestuia din urmă în conformitate cu ceea ce i s-a transmis de la periferie. In felul acesta, urechea serveşte ca pilot pentru actul vocal, iar centrii auditivi din creier comandă calitatea sunetelor. In acest întreg circuit de relee pot exista fenomene (reducerea numerică şi calitativă a semnalelor transmise, deformarea lor e tc ) , care tulburînd transmiterea mesajului, diminuează inteligibilitatea, (fenomene denumite de Chanon „echivoc").

In concluzie, existenţa unei relaţii Intre funcţia auditivă şi „calitatea" limbajului vorbit este incontestabilă : mecanismul acestei relaţii este însă de o complexitate psiho-fiziologică ma­joră şi greu de analizat şi de precizat, chiar cu procedeele teh­nice cele mai moderne (testul fonetic Lafon etc.) ; In orice caz, acest „control audiofonator" nu poate fi considerat un simplu fenomen reflex, ci — aşa cum am mai afirmat — o reacţie psiho-acustică complexă şi fin elaborată (Montandon). Aşadar, t ra­tamentul practic al tulburărilor de limbaj nu trebuie să se fon­deze exclusiv sau preponderent pe o simplă reeducare a audiţiei, care — chiar cu aparatura cea mai complexă — este foarte greu de realizat. Procedeele şi aparatajul propuse astăzi în acest scop trebuie acceptate, sub un control riguros, şi nu presupun deloc abandonarea acelei munci înalt calificate — In echipă — a orto-fonistului, psihologului, neuropsihiatrului şi audiologistului.

' V o i c u l e s c u V. şi S t e r i a d e M., Neuroclbernetlca, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964.

90

Mecanismele neurofiziologice ale procesului fono-articulator

Activitatea fiecărui organ fono-articulator este lipsită de sens, cînd e privită separat de a celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea vîrfului limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori, pre­siunea mutuală a buzelor etc. sînt acte mecanice, cîtă vreme sînt desprinse din procesul unitar al fono-articulaţiei. Aceasta constă, de fapt, în configurarea specifică a tuturor acţiunilor diferitelor organe, participînd la rostire într-un act global în care elementele sînt contopite pentru a realiza un ansamblu nou şi ireductibil la părţile care îl constituie. Aşa cum faţă de fluenţa limbajului, sunetele care îl constituie nu sînt decît simple abstracţiuni, tot aşa faţă de sunet mişcările fiecărui organ fono-articulator care îl produc, cînd sînt desprinse din ansamblul în care se configurează, devin simple acţiuni mecanice. Acest fel de a con­cepe pronunţia sunetelor vorbirii este esenţial pentru înţelegerea şi t ra tamentul dislaliei. El se desprinde, dealtminteri, din stu­diul producerii fiecărui sunet în parte, unde apare că fiecare or­gan periferic al vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate şi ia poziţii determinate în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.

Vocalele sînt sunete sonore deschise, produse fără suprafaţă de contact pe linia mediană a palatului şi fără participarea activă a vîrfului limbii, prin emisia sunetului laringian îmbogăţit şi completat cu vibraţia proprie a faringelui şi cavităţii bucale. Sunetul specific al fiecărei vocale începe să se diferenţieze, după cum s-a spus, încă din laringe şi această diferenţiere este accen­tuată şi subliniată de poziţia specifică pe care o iau pentru fie­care vocală celelalte organe fonatorii — vălul, limba, gura, bu­zele — menajînd spaţii de rezonanţă de fiecare dată diferite ca formă şi dimensiuni, într-o sinergie şi coordonare caracteristică.

Cum e posibilă această asamblare într-o formulă organizată — configuraţie sau schemă motorie — a unor organe avînd ro­luri şi funcţii atît de diferite ? Ce asigură coordonarea prin care activităţile lor felurite şi cu o destinaţie fundamentală străină de vorbire se întîmpină, se îmbină mutual de fiecare dată la fel cînd produc acelaşi sunet, de fiecare dată altfel cînd produc sunete diferite ?

91

Fig. 18 — Muşchiul regiunii bucole (P. Fim) : 1. orbicubrul intern al buzelor ; 2. orbicularul extern ; 3. pătratul bărbiei ; 4. triunghiularul buzei inlorioore ; 5. fas­ciculul inferior al bucinatorului ; 6. risoriu'.u) Scmlonini ; 7. fasciculul superior al bucinatorului ; 8. M Ccitiin ; 9. marele zigomatic; 10-11. ridicătorul co.min al burci supe­rioare şi aripii nasului ; 12. ridicătorul propiiti ol Im/oi

superioare

Muşchii buzelor şi ai zonei peribucale (niznl. deprcsoral, septului, risorius, zigomatic, crnin, triunghiular, p'ilratul buzei inferioare, incisivul buzei superioare, incisivul br/ : ' i interioare, orbicularul buzelor, mentonier) sînt toţi inervaţi de nervul facial (perechea a VH-a). Muşchii limbii, atît cei intrinseci cit .i cei ex­trinseci (genioglos, hioglos, stiloglos şi palatoglos), sint inervaţi de nervul hipoglos (perechea a XII-a), dar pentru partea pos-terioară a limbii inervaţia este furnizată şi de glosof-iringian, pneumogastric şi spinal (perechile IX, X, XI). Muşchii vălului palatului, împărţiţi în ridicători ai vălului (ridicătorul, tensorul şi salpingofaringianul), constrictori ai vălului şi muşchi extrin­seci (stilohioidian, stilofaringian, stiloglos, digastric e tc) sînt inervaţi de ramuri provenite din trigemen (perechea a V-a), glo-sofarlngian (perechea a IX~a), pneumogastric (perechea a X-a) şi spinal (perechea a Xl-a). Musculatura faringelui, în care se deo­sebesc constrictorul superior, constrictorul mijlociu şi constric­torul inferior, primeşte ramuri de la nervii glosofaringian (pere-

chea a IX-a), pneumogastric (perechea a X-a) şi spinal (perechea a Xl-a), precum şi de la primii trei nervi cervicali. Maxilarul inferior dispune de o multiplicitate de muşchi care asigură masticaţia, dar cum importanţa lor în vorbire e mai redusă, enumerarea poate fi omisă ; inervaţia lor e asigurată de trigemen (perechea a V-a). Muşchii laringelui (crico-tiroidian, crico-aritenoid posterior şi lateral, tireo-aritenoid, ariteno-epiglotic, inter-aritenoid şi tireo-hioidian) sînt inervaţi de pneumogastric (perechea a X-a).

Ceea ce se desprinde din această scurtă trecere în revistă a muşchilor şi nervilor organelGr fonoarticulatorii este : a) că mo­bilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprin­zătoare de muşchi (pe care o mai întîlnim în organizarea corpu­lui omenesc numai în cazul mîinii) ; b) că activitatea acestor

92 93

muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi (şase nervi cra-nieni : perechile V, VII, IX, X, XI, XII şi trei perechi de nervi cervicali) ; c) că inervarea este, adesea, dublu încrucişată, în sen­sul că un nerv trimite ramuri le sale la mai multe organe şi în acelaşi t imp un organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi nervi.

Aceste împrejurări dau socoteală de considerabila putere de compensare a organelor periferice fono-articulatorii, pe care o relevă patologia malformativă sau defectivă ; se poate vorbi in­teligibil şi fără limbă, în lipsa ei completă sau parţială 1 planşeul bucal, maxilarul inferior şi buzele put îndu-i prelua parţial func­ţiile ; se poate vorbi, de asemenea, fără laringe, prin emisiunea aerului esofagian sau stomacal şi „amenajarea" de strîmtori în faringe sau g u r ă 2 ; nazalizarea poate fi evitată chiar cînd închi­derea coanelor, prin văl, e incompletă, şi chiar în palatoschizisul operat, dacă persistă o comunicare intre faringele superior şi mijlociu, pacientul puţind fi învăţat să dirijeze curentul de aer prin gură şi să evite astfel acţionarea concomitentă a rezonanţei n a z a l e 3 ; pronunţia corectă a lui s este posibilă chiar pe lîngă mari anomalii de implantare a incisivilor inferiori sau în lipsa lor completă şi, de asemenea, în anomalii ale maxilarului infe­rior 4 ; sunetul r poate fi format în toate cele 3 poziţii de articu­lare (pentru unele limbi sau dialecte fiziologic r uvular), şi chiar între baza limbii şi partea posterioară a faringelui sau în laringe (poziţiile de articulare 4 şi 5, ale unor autori). Dacă asemenea malformaţii grosolane şi lipsuri complete sau parţiale nu sînt întotdeauna determinante pentru pierderea vorbirii sau respectiv alterarea ei, se înţelege că dislalia nu poate fi înţeleasă numai în condiţiile periferice ale fiziologiei sunetelor. Ideea că în dislalie sînt răspunzători anumiţi muşchi sau nervi individual luaţi — un soi de atomism anatomic de la periferia vorbirii — se găseşte pe aceeaşi treaptă de înţelegere a fenomenelor limbii care a inspirat arhaica chirurgie a tulburărilor de rostire : secţionarea muşchiului geniohioidian în gamakapacism, a frenului lingual în rotacism (şi uneori în lambdacism), a genioglosului în delta-cism şi sigmatism, „circumcizia" vălului palatin în dislalia

1 H . W e i n e r t , Die Bekämpfung von Sprachfehlern, Halle (Saale), VEB Carl Marhold Verlag, 1955, p. 29—30.

2 Ibidem, p. 32. 3 Ibidem, p. 34. 4 H. K r e c h, Die Behandlung gestörter S-Laute, Hal le (Saale), VEB

Carl Marhold Verlag, 1956, p . 64.

94

vocalelor, l igatura arterei sublinguale e t c . 1 practicate pînă în 1850, cu excepţia secţionării frenului care se mai recomandă une­ori şi azi şi care este adesea cerută cu insistenţă de părinţii copii­lor cu întîrziere în vorbire sau cu dislalii universale grave.

* * *

Aşa cum vorbirea nu se reduce la o înşirare de cîteva sunete, tot aşa sunetul nu se produce prin acţiunea cîtorva muşchi. „Vor­bim cu tot corpul" se spune adesea, şi se înţelege prin aceasta nu numai participarea mimicii şi a gesturilor, a atitudinii corpo­rale, ci şi a unor procese vaste, difuze, permanente şi generale, cum sînt respiraţia, circulaţia şi secreţiile glandulare ; tot aşa, în producerea fiecărui sunet participă nu cîţiva muşchi ai or­ganelor periferice ale vorbirii, ci aceste organe în ansamblul lor, cu toţi constituenţii lor anatomici. Pentru fiecare moment al vor­birii există o configuraţie neuromusculară deosebită, implicînd toată musculatura organelor vorbirii, într-o singură unitate func­ţională, şi pentru producerea oricărui sunet izolat fiecare din aceşti muşchi este sub controlul formaţiunilor nervoase.

Ceea ce este esenţial pentru înţelegerea procesului vorbirii articulate este faptul că activitatea organelor fono-articulatorii este de fiecare dată globală şi distinctă. „Nici un atom sau punct al organelor fonatorii periferice nu rămîne nefolosit în formarea consoanelor", spusese Merkel, şi azi ştim că acelaşi lucru e va­labil şi pentru vocale. Pentru a forma un sunet oarecare toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate, cu toate păr­ţile lor, caracteristic şi distinct pentru fiecare sunet. Ceea ce în­seamnă că la formarea fiecărui sunet participă toţi nervii intere­saţi în procesul vorbirii. In rostirea vocalei a, bunăoară, fonemul pentru care e nevoie de activitatea musculară cea mai redusă, trigemenul acţionează pentru a coborî maxilarul, facialul pentru a deschide buzele, hipoglosul pentru a aplica limba pe planşeul bucal, glosof aringianul, vagul şi spinalul pentru a menţine larin-gele într-o poziţie normală. Aceasta nu înseamnă însă că pentru un anumit fonem se adoptă întotdeauna, mecanic, aceeaşi poziţie a organelor fonatorii. Cînd pronunţăm ka, ko, ku, fee, ki, exem-

i C a r l L u d w i g M e r k e l , Indicationen zur operativen Behand­lung des Stammeis, in : Beiträge zur Gehör und Sprachheilkunde her­ausgegeben von E d u a r d S c h m a l z , Leipzig, 1946, Heft 2, p. 1 <ji urm

95

plifică Seeraan locul de atingere dintre limbă şi palat se mută de la palatul moale pină în partea anterioară a palatului dur ; mişcările de articulare ale lui k se adaptează, deci, poziţiei ne­cesare pentru exprimarea vocalei corespunzătoare. Pronunţia unui fonem este, aşadar, o modalitate fiziologică permiţind un oarecare joc în limite destul de largi, nu o necesitate mecanică ; dincolo de aceste limite, însă, între care variază modul de art i ­culare de la individ la individ şi pentru acelaşi individ după împrejurări, asocieri fonematice, sensuri e t c , dincolo de aceste limite modalităţile diferite de pronunţie reprezintă alterări în cadrul dislaliei.

Sinergia activităţilor musculare face ca pentru fiecare fonem organele fono-articulatorii să aibă o activitate, o poziţie şi o formă caracteristică. Dar sinergia musculară e comandată de si­nergia nervilor. Cum e posibil ca acelaşi nerv să acţioneze de fiecare dată diferit pentru a produce, in sinergie cu toţi ceilalţi, efecte sonore diferite ?

Impulsul efector. Centrii nervoşi care comandă activitatea fiecăruia din nervii implicaţi în procesul vorbirii se găsesc situaţi la diferite niveluri ale sistemului nervos contrai, in bulb şi punte, dar ei sînt acţionaţi de arii neuronale situate la mare distanţă, în cerebel, subcortex şi cortex, aşa încît se poate spune că vorbirea este răspunsul total al sistemului nervos central, integrarea com­plexă a unor circuite neurale, care se extind asupra tuturor zo­nelor encef aiului.

Astfel, măduva spinării comandă activitatea musculară ge­nerală a corpului, pe fondul căreia se desfăşoară vorbirea ; bulbul rahidian, prin neuronii motori inferiori ai nervilor cranieni pe care îi include, comandă musculatura gurii, limbii, faringelui şi laringelui, iar prin centrii respiratori controlează mişcările res­piratorii ; puntea intervine în sinergia vorbirii, prin nucleu for­maţiei reticulate, dar şi prin centrul pneumotaxic pontin care, în conexiune cu hipotalamusul, stimulează expiraţia şi menţine r i tmul respirator.

Cerebelul, situat ca o derivaţie pe marile căi motorii şi sen­zitive care străbat bulbul şi puntea, şi în conexiune cu zonele superioare ale creierului (pedunculii cerebrali, talamus, corpi striaţi, cortex premotor), este zona în care se elaborează controlul şi prin care se asigură sinergia integrativă a mişcărilor volun-

1 M. S e e m a n , Sprachstörungen bei Kindern, Berl in -Jena, VKB Verlag Volk und Gesundheit, 1965, p. 113.

96

Fig. 20 - Rombencefoiu. sau creieru, posterior (bu.b. protuberanta si cerebe.). (Uupo Rouviere)

tare ; lui i se datoreşte rapida al ternanţă a contradicţiilor, fluenţa şi continuitatea lor ; datorită activităţii lui putem „sta în picioa­re, respira, înclina şi întoarce capul bunăoară, şi în acelaşi t imp să vorbim, acte necesitînd coordonarea unei serii de muşchi ale căror activităţi se suprapun în mare măsură şi în unele cazuri sînt contradictorii. La o înclinare a capului, bunăoară, muşchii extensori ai laringelui se contractă în mod inegal, ceea ce a r al­tera vocea dacă nu s-ar produce concomitent o contracţie com­pensatoare a cartilagiilor laringelui" 1.

Creierul intermediar sau pedunculii cerebrali asigură uşu­rinţa şi rapiditatea mişcărilor vorbirii şi jocul muşchilor mimicii sau, în conexiune cu cerebelul, gradarea şi precizia contracţiilor musculare (nucleul roşu) ; talamusul, cea mai importantă staţiune de legătură în calea sensibilităţii generale şi a senzoriului, con­trolează forma, mărimea, calitatea, intensitatea şi textura tu turor

^^V^^i^^'Jt^^I: O. L. B a c k u s , The reha-p. 35. ' r K a n d London, Harper and Brothers, 1947,

7 _ Introducere în logopedle

97

recepţiilor pentru a le vehicula „organizate" cortexului : calitatea vocii, expresia feţei, gesturile şi postura care subliniază vorbirea sînt, deci, dependente de „potenţialul" afectiv născut în acest „punct nodal" ; corpii striaţi, aparţinînd sistemului extrapirami­dal, intervin în coordonarea articulatorie şi în gesticulare, con-trolînd şi inhibînd mişcările involuntare care, evocate de stimuli senzoriali diverşi, ar putea parazita şi împiedica fluenţa şi pre­cizia mişcărilor intenţionate.

In sfîrşit, scoarţa cerebrală participă la motricitatea vorbirii, prin vaste arii neuronale situate în lobii frontal şi parietal. Fibre­le emise din „ariile motorii primare de proiecţie" (cîmpurile 4, 6, 3, 1, 2, 5 şi 7) formează fasciculul piramidal, calea pe care sînt transmise impulsurile pentru mişcarea voluntară, fină şi discri­minativa şi, în speţă, pentru muşchii striaţi ai laringelui, limbii, buzelor şi obrajilor (subdiviziunea 4 c). Anterior faţă de eîmpul 4, se găseşte eîmpul 6, mai larg decît aria motricitatii piramidale, şi în conexiune cu corpii striaţi, talamus, creier intermediar, punte, cerebel, împreună cu care dă naştere fasciculului extra­piramidal. Interpretări mai vechi atribuiau acestui fascicul con­trolul motricitatii ancestrale, iar azi e considerat în relaţie cu sistemul neuromotor, mişcările învăţate şi „subtilele mişcări ex­presive care sînt proprii dezvoltării înalt umane. Jocul agonişti-

98

lor-antagoniştilor, delicatele sinergii ale expresiei faciale şi ges­turile care subscriu verbalizarea, secvenţa modală în modularea vocii, rezonanţă, articulare, calităţile de intonare şi r i tm, toate aceste activităţi, deservind expresia, sînt dependente de sistemul extrapiramidal" i .

In partea inferioară a lobului frontal, ca o diferenţiere a cîm-pului 6, se găseşte aria 44 a cărei lezare, la om, condiţionează pierderea capacităţii de coordonare a muşchilor limbii, feţei şi corzilor vocale în articulare. Această arie corespunde centrului descris de Broca drept sediul vorbirii formulate şi elaborate, şi pare a fi responsabilă de edificarea şi organizarea schemelor mo­torii ale limbajului. Cercetări noi au arătat că ea reprezintă o zonă către care converg fibre din celelalte arii afectate vorbirii, pentru a face sinapsă în jurul acestor nuclei ; aici este organizat răspunsul verbal şi de aici este trimis proiecţiilor motorii pentru muşchii vorbirii, ariile 4 şi 6, pr intre altele.

' M - B e r r y, and J. E i s e n s o n, Speech disorders, N e w York Appleton-Century Crofts, 1956, p. 49. '

99

Fig. 2 3 — Cîteva din subdiviziunile arhitectonice ale cortexului, după Brodmann. Sint indicate zonele motricitatii voluntare şi ale sensibilităţii. Zonele sensibilităţii gustative ţi viscerale sint dispuse profund în scizura lui Sylvius. Cea moi mare parte a ariei auditive, de asemenea. Cea mai mare parte a ariei vizuale primare e situată

în scizura calcarină. (După Penfield ţi Roberts) Cum funcţionează aceşti centri 1 situaţi la niveluri diferite în

sistemul nervos central şi acţionînd, toţi, asupra musculaturii organelor periferice ale vorbirii ?

Propriu-zis, muşchiul e acţionat de neuronul motor perife­ric, iar acesta de neuronii motori centrali. Nucleii de origine ai nervilor cranieni, situaţi în bulbul rahidian, reprezintă aglome­rări de neuroni motori periferici, ai căror axoni merg direct la muşchi. Corpii striaţi, cerebelul, zonele motorii ale scoarţei re­prezintă aglomerări de neuroni motori centrali ; ei au capacităţi diferite de a impulsiona neuronul motor periferic, cu atît mai discriminative cu cit un neuron central e superior, etajat, cei superiori controlînd nu numai neuronul periferic ci şi pe cei cen­trali subetajaţi. După cum se exprimă cu multă plasticitate un

1 Noţiunea de „centri" şi încercările de localizare au fost discutate cu alt prilej. Vezi N. T o n c e s c u , tfettrofirfoloata dii lexiei-dlsorafiet, în : Tulburările limbajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică» 1956, p. 48.

100

autor american neuronul motor periferic e sluga mai multor stăpîni ; el nu i-ar putea sluji pe toţi deodată dacă impulsurile lor nu s-ar armoniza între ele. In timpul vorbirii, neuronul mo­tor periferic răspunde aproape numai ordinelor sosite de la scoar­ţa cerebrală ; pentru a obţine această prealabilă recrutare pentru sine a neuronului motor periferic, cortexul trebuie să emită im­pulsuri inhibitorii, de restrîngere a activităţii celorlalţi centri şi de configurare a activităţii lor, potrivit cu necesităţile desfăşu­rării procesului de vorbire. Interacţiunea necontrolată de scoarţă a celor din urmă dezorganizează automatismul motor ; activa­rea centrilor subcorticali (bunăoară în emoţii) tulbură fluxul vor­birii, iar eliberarea lor de sub controlul scoarţei duce la blocaj.

Dar neuronii cor-ticali trebuie, ei înşişi, să-şi armonizeze im­pulsurile pe care le emit. Neuronii cen­trului Broca, asociaţi prin vaste circuite neurale cu arii situ­ate în alţi lobi sau primind reverberaţii de la nivelurile infe­rioare ale sistemului nervos central, îşi construiesc, fiecare din ei, formula pro­prie prin care îşi do­zează şi directivează calitatea şi intensita­tea stimulilor, mo-

Fig. 24 — Calea finală comună, cu diferite inci­taţii primite de celula mo­torie din cornul anterior al măduvei spinării. (După Pierre Maquin şi J. O.

Trelles)

1 R. W e s t , L. K e n n e d y , A. C a r r , O. L, B a c k u s , The rehabi­litation of speech, N e w York and London, Harper and Brothers, 1947, p. 38. *

101

mentul în t imp al intervenţiei etc.,; formulele proprii se inte­grează într-o formulă unică, o schemă potrivit căreia se organi­zează, se dozează şi se seriază în t imp, activităţile neuronilor individuali. Aşa cum pentru a mişca un deget, fiecare fibră mus­culară îşi dozează activitatea, potrivit unei formule proprii, şi această formulă proprie se integrează împreună cu toate celelalte formule ale tuturor celorlalte fibre într-o formulă comună şi unică din care se naşte ca rezultantă mişcarea descrisă, tot aşa din formulele proprii de activitate a tuturor neuronilor se naşte, prin integrare, o formulă unică şi comună. Această formulă unică şi comună e schema motorie.

Schema motorie corticală, rezultantă a jocului îndeolaltă integrat şi mutual adaptat al neuronilor corticali, reglează modul de acţiune al celorlalţi neuroni centrali, situaţi subcortical şi asociindu-şi stimulii lor, se toarnă integral ca o unicitate în ca­lea spre periferie pe care o închipuie neuronii periferici, aceştia fiind de fapt elementele care declanşează activitatea fiecărei fibre musculare din organele periferice. Mecanismul motor cerebral, care impulsionează musculatura organelor peri­ferice, funcţionează deci ca o unitate. Pentru fiecare moment al vorbirii o schemă motorie caracteristică configurează activitatea neuronală într-o formulă unică, şi acestei formule îi corespunde o configuraţie caracteristică a activităţii musculare, implieînd musculatura respiraţiei, fonaţiei şi articulaţiei din care se alcă­tuieşte o unitate funcţională. Altfel spus, pentru reproducerea fiecărui sunet al vorbirii, fiecare muşchi al organelor periferice, participînd la vorbire, este sub controlul neuronal, dar toţi laolaltă sînt configuraţi într-o unitate funcţională pe care o comandă schema motorie, provenită, la rîndul ei, din configura­rea activităţilor unui număr nedeterminat de neuroni asamblaţi într-o unitate funcţională. Este probabil că aceste scheme motorii se organizează în circonvoluţia lui Broca.

Recepţie şi asociaţie. Dar organizarea schemei motorii, des­făşurarea ei funcţională şi confruntarea rezultatelor efecţiei cu prototipul programat pentru execuţie sînt posibile numai prin existenţa aferentelor şi asociaţiilor.

In domeniul care ne interesează, aferentele, alcătuind în an­samblul lor latura receptivă a vorbirii, servesc pentru a învăţa vorbirea dar şi pentru a o călăuzi şi controla : cu ajutorul lor, cel ce vorbeşte simte mişcarea şi poziţia organelor proprii ale vorbirii, aude ceea ce vorbeşte el însuşi şi ceea ce vorbesc alţii, vede mişcările pe care le execută vorbitorul. In consecinţă, latura

102

receptivă a vorbirii se alcătuieşte din sensibilitatea superficială (senzaţii de tact), sensibilitate proprioceptivă (senzaţii de miş­care, poziţie şi tensiune) şi din senzoriul special, auz şi văz. Şi "ici sînt implicate niveluri diferite ale sistemului nervos central.

Sensibilitatea superficială şi cea proprioceptivă sînt transmise prin nervii cranieni interesaţi în procesul vorbirii : trigemenul transmite senzaţiile de tact de la buze şi faţă şi pe cele proprio­ceptive de la muşchii masticatori ; glosofaringianul cuprinde fibre senzitive pentru tact, de la faringe, şi mediază senzaţii proprioceptive de la muşchii limbii ; vagul transmite sensibilita­tea superficială şi proprioceptivă de la faringe şi laringe.

Informaţiile de tact, mişcare şi poziţie ajung în bulb şi fac conexiune în alte staţiuni din etajele inferioare ale creierului, apoi sînt transmise pe calea lemniscului median talamusului, unde toată recepţia e oprită sau „organizată" în „stereotipuri de excitaţie" şi transmisă mai departe scoarţei.

Recepţia sensibilităţii, atribuită, în mare, lobului parietal, are loc de fapt pe o întinsă suprafaţă a scoarţei cerebrale (cîmpurile 3, 1, 2, 5, 7 şi chiar cîmpurile 4 şi 6). Integrări supreme, în care funcţiile ariilor senzitive sînt asociate cu funcţiile ariilor senzori­ale (auditive : cîmpurile 22, 41, 42 şi vizuale : cîmpul 12) au loc în cîmpurile 39 şi 40 (diferenţiate la om din cîmpul 7), unde se configurează recepţia aşa cum mutatis mutandis, pare a se con­figura efecţia în circumvoluţia lui Broca. Senzaţiile de tact, miş­care şi poziţie sînt proiectate şi către ariile efectorii ale vorbirii, informaţia precisă despre mişcările şi poziţia limbii fiind unul din principalii stimuli în reglarea şi continuarea activităţii organelor periferice ale vorbirii.

într-adevăr, sensibilitatea superficială, dar mai ales cea pro­prioceptivă, sînt responsabile de direcţia, viteza, forţa şi am­ploarea mişcării vo lun ta re ; prin deficitul lor mişcarea care se produce este alterată, lipsită de fluenţă, precizie, graţie. In ceea ce priveşte mişcările vorbirii, alterarea sau insuficienţa in­dicilor proprioceptivi de la muşchi şi tendoane perturbă activita­tea organelor fono-articulatorii în aşa fel încît mişcările vorbirii devin exagerate şi necoordonate. Fiecare reacţie musculară comportă o infinitate de arcuri nervoase reverberate, în care sensibilitatea însoţeşte permanent motricitatea şi se împleteşte cu ea : de la prima contracţie şi pe toată durata mişcării iau naştere aferente cutanate, kinestezice etc., în funcţie de care se reglează, permanent, modul in care se va continua şi desfăşura mişcarea.

103

Recepţia senzorială, care interesează îndeosebi procesul vor­birii, este reprezentată prin auz şi, într-o măsură mai mică, prin văz.

Receptorii din cochleea urechii interne transformă energia mecanică a sunetelor în impuls nervos, şi acesta urcă pe calea lemniscului lateral prin punte la creierul intermediar ; aici se face un releu în tuberculii quadrigemeni inferiori apoi, prin

104

corpul geniculat medial, impulsurile ajung în talamus de unde sînt transmise lobilor temporal şi parietal. Reprezentarea şi per­cepţia anumitor calităţi ale sunetelor poate că au loc în ta lamus şi în creierul intermediar : se crede, bunăoară, că intensitatea, calitatea şi accentul sînt sintetizate şi „recunoscute" în aceste arii subcorticale, nu în contextul temporo-par ie ta l i , unde e „recu­noscută" şi înţeleasă vorbirea (recepţia auditivă finală).

Importanţa văzului, în imitarea sunetelor vorbirii, nu a fost totdeauna suficient apreciată. Cu toate acestea, se ştie bine că orbii din naştere învaţă mai greu vorbirea decît copiii cu vedere

1 O. S a g e r şi T h . H o r n e ţ , Anatomia sistemului nervos, în : Neurologia, Bucureşti Editura medicală, 1957, p. 246.

105

normală. Copilul priveşte cu atenţie gura şi mimica celui care vorbeşte, străduindu-se să imite mişcările buzelor şi limbii aşa cum le vede. Legătura optico-auditivă care se formează va fi asociată cu activitatea structurilor motorii. Copilul repetă la început silabe şi cuvinte, care sînt articulate vizibil ; sunetul, al cărui model de articulare nu-1 vede pentru că aceasta are loc în interiorul cavităţii bucale, va fi pronunţat mai tîrziu.

Integrarea recepţiilor în actul vorbirii e posibilă graţie legă­turilor asociative sau de corelare. Complexitatea acestora e at î t de mare încît necesită milioane de neuroni ; fibrele scurte, conec-tînd porţiuni ale aceleiaşi circonvoluţii, sau cele lungi, legînd un hemisfer de celălalt, sînt atît de numeroase încît se poate spune, pe bună dreptate, că orice neuron are conexiuni potenţiale cu orice alt neuron. Datorită acestor neuroni şi fibre de corelare, impulsurile sosite în staţiunile finale de recepţie, auditive, pro­prioceptive, tactile şi vizuale sînt „asociate" între ele, organizate şi elaborate, integrate cu „arcurile memoriale ale experienţei trecute", din lobul frontal şi poate cel parietal, şi în cele din urmă transmise ariilor de proiecţie motorie din lobii frontal, pariet?! şi din centrii subcorticali.

„Zonele asociative" sînt situate, de obicei, într-un singur hemisfer. Astfel, simbolurile auditive verbale şi înţelegerea lor sînt în funcţie de hemisferul stîng. „La om extirparea lobului temporal stîng provoacă pierderea limbajului vorbit, prin pier­derea gnoziilor verbale (surditate verbală)^. In unul din cazu­rile de hipoacuzie asociată cu alalie observate de noi, înregistră­rile electro-encefalografice arătau prezenţa unui focar lezional în structurile temporale ale hemisferului stîng.

Cazul 1, copil în vîrstă de 5 — 6 ani. Fişa anamnestics men­ţionează o sarcină toxică, gripă în luna a Vl-a, traumatism, prin cădere în luna a Vll-a ; naşterea a fost distocica, cu prezentare transversa ; copilul a avut icter negru tip de 6 săptămîni, iar după vîrsta de 4 luni, două crize convulsive în flexie. Dezvolta­rea neuro şi psihomotorie a fost întîrziată.

Examenul electroencefalografic menţionează: traseu disritmic, subdominant lent (cu unde teta şi delta), asimetric (aplatizare netă în confluenţele occipitale şi temporale stìngi), subreactiv la stimuli ; la stimulările auditive intermitente răspunde numai la frecvenţe înalte şi amplitudini maxime.

Dar zona asociativă supremă, care integrează activitatea tu­turor ariilor participînd într-un fel sau altul la vorbire, e circum-voluţia Broca. Activitatea zonelor integrative, în genere, şi a cen-

106

trului Broca, în speţă, trebuie concepută cel puţin în această măsură inhibitorie, în efectele lor motorii, cît şi excitatorie ; aceste zone nu excită niciodată un muşchi fără să nu inhibe pe antagoniştii lui ; ele amînă adeseori trecerea unui impuls în structurile motorii, pentru a asigura elementul t imp de care are nevoie orice activitate coordonată. Modul în care zonele aso­ciative organizează impulsurile pe care le vor emite, inhibînd anumite grupe efectorii şi stimulînd pe altele, dozînd şi gradînd în mod diferit contracţia fiecărei grupe efectorii sau amînînd-o pentru a o putea coordona cu contracţia altora, este efectul in­tegrării stimulilor sosiţi de la periferie în cele mai diferite arii corticale, şi se traduce în configurarea schemei motorii.

Maturizarea fono-articulatorie. Din cele de pînă acum reiese că vorbirea, deşi ia naştere în organe îndeplinind alte rosturi în organism, ca efect al unei multiplicităţi de muşchi acţionaţi de o sumă de nervi originari din nuclei deosebiţi şi situaţi la nive­luri diferite ale sistemului nervos central, se configurează totuşi ca act unitar pentru că neuronii corticali din zona asociativă Broca sînt în măsură să organizeze o schemă motorie care, cu ajutorul aferentelor, integrează într-un anumit fel impulsurile emise de neuronii centrali subetajaţi şi de neuronii motori peri­ferici.

Cum se edifică însă schema motorie ? Aşa cum vorbirea s-a constituit pe seama unor procese mai

primitive şi mai importante decît ea în economia organismului, tot aşa schemele motorii ale procesului fono-articulator se con­stituie pe seama unor scheme mai primitive şi avînd semnificaţii deosebite.

, Cea mai t impurie expresie sonoră e strigătul noului născut. / Contactul tegumentelor cu temperatura scăzută a aerului şi lipsa afluxului de sînge matern, după secţionarea cordonului ombilical, dezlănţuie un foarte complicat act reflex : o inspiraţie reflexă, urmată de o închidere reflexă a glotei cu creşterea presiunii ex-piratorii, o expiraţie reflexă sonoră — strigătul. Acest compor­tament reflex e comandat tot de o schemă motorie, înnăscută, înscrisă în substanţa cenuşie de la nivelul inferior al sistemului nervos central. Schimbările mediului intern şi extern ••— foamea, durerea, plăcerea — provoacă şi mai tîrziu astfel de „descărcări efectorii reflexe" sonore, după cum le numeşte Luchsinger ; ele

107

seamănă cu a sau e, emise fie scurt şi la intervale mici de t imp, fie lent şi prelungit, şi putînd deveni prin mişcarea concomitentă a buzelor şi a limbii, oa sau ua. Expresia satisfacţiei şi a bunei -stări se caracterizează prin vocalizări noi, cea a neplăcerii prin ţipete (Seemann).

Strigătele noului născut nu au valoare de limbaj, constituind doarTnanifestarea fonetică a stărilor lui afective — pozitive sau negative. Dar tocmai pentru aceasta ele capătă curînd, după prima lună, atît pentru mamă cît şi pentru copil o semnificaţie globală de p-ăcere-neplăcere, şi intră într-o reacţie circulară : încep a fi emise încă de pe acum, cu un caracter intenţional, prin asocierea cu urmările pe care le-au avut în zilele şi săptămînile anterioare de via'ă.

In orice caz, precizează R. West, vorbirea nu se dezvoltă din strigătele de protest, foame, frică sau durere ale copilului, acestea pot fi doaMm pre-exerciţiu fenator, ci din formele de „joc oral" : / vorbirea e o modulare a tonului laringian, şi această emisie mo­dificată şi articulată pentru a deveni limbaj nu corespunde cu strigătele de neplăcere ale sugarului, ci cu gînguritul şi îngînatul evocat de emoţii plăcute. După cum se vede din evoluţia u l ter i ­oară a limbajului, strigătul si plînsul împiedică şi alterează ex ­primarea verbală.

Paralel cu maturizarea motorie şi kinestezică generală, aceste vocalizări evocate de emoţiile plăcute sînt însă totodată. înce-pînd cu prima lună de viaţă, punct de plecare pentru exercitarea performanţelor motorii care stau la baza proceselor articulatorii. Cînd sugarul e liniştit şi nevoile sale fiziologice sînt satisfăcute,, organele sale fono-articulatorii sînt implicate, ca şi membrele,, într-un fel de activitate elementară de joc, manifestată prin su­nete greu de determinat din punct de vedere fonetic : modificarea mişcărilor implicate în mişcările suptului, masticaţiei şi deglu-tiţiei, dă naştere la sunete de tipul consoanelor — explozive, fricative, sibilante — iar schimbările de rezonanţă ale vocii evocă, tipuri de vocale.

Paralel cu maturizarea senzorială, încep să se formeze asocia­ţii, legături temporare, în limbaj reflexologic, ariile audit ive şi cele motorii. Noul-născut reacţionează la zgomot prin mişcări generale de tresărire, modificări respiratorii şi mişcări de clipire ; în săptămîna a 3-a apare reflexul de rotire a capului în direcţia sunetului (între 20 — 40 zile, reflexul alimentar la sunete) ; încă

108

•de la începutul lunii a 2-a sugarul întoarce capul sau ochii în di­recţia sursei sonore. Treptat auzul său diferenţiază din ce în ce mai mult propriile sale emisiuni sonore mereu repetate, le fixează şi le recunoaşte din ce în ce mai bine, iar către luna a Vl-a contribuie din ce în ce mai mult la discriminarea lor motorie, la precizia şi economia cu care sînt executate : sugarul alege acum unele foneme, le asociază unei vocale (mai frecvent din cele formate cu buzele, cu partea anterioară a limbii sau, cînd e în decubit dorsal, cu dosul limbii, care tinde înapoi şi în sus, către palat) şi dublează silaba astfel formată : monosílaba — ba, ta, pa, ga — devine monosílaba dublată ba-ba, pa-pa, ta-ta, ga-ga. Atît prima cît şi cealaltă sînt produse de copil sau de adulţii din jurul lui, consolidîndu-se prin recepţionarea auditivă. Cînd mediul pune monosílaba dublată în relaţia cu un obiect sau o persoană, se naşte primul cuvînt : papa, mama, tata. / ' ^Schema motorie care va fi operantă în limbaj se diferenţiază, deci, din scheme motorii primitive, înnăscute, avînd o valoare

JU-zi°logică — prin simpla lor repetare în afara circuitului fizio­logic în care erau incluse şi cu ajutorul auzului care le ridică la un grad discriminat pe care nu îl aveau. Auzul, pe de altă parte, recepţionează, din mediu, asocieri fonetice sub forma monosilabelor produse de ambianţă, şi aceasta evocă schemele motorii, acum constituite, pentru producerea aceloraşi asocieri de sunete. Odată cu aceasta s-a născut relaţia interumană, esen­ţială pentru constituirea laturii comunicative a limbajului, iar funcţia fiziologică a organelor fono-articulatorii a fost integrată într-o funcţie social-psihologică. Unitatea de acţiune în care sînt contopite activităţile nenumăraţilor muşchi care constituie orga­nele fono-articulatorii şi activităţile diferiţilor nervi, care co­mandă aceşti muşchi, se clădeşte pe fundamentul unei unităţi de acţiune care precede vorbirea : oricît de mare e multiplicitatea muşchilor şi oricît de diversă inervaţia lor, această multiplicitate şi diversitate este, în principiu, coordonată în acte fiziologice primare, scheme motorii primitive, pe care vorbirea nu face decît să le configureze deosebit, într-o diferenţiere extremă şi o inte­grare supremă.

Aceste scheme motorii, la început parţiale şi globale, evolu­ează către o integrare din ce în ce mai înaltă şi către o diferen­ţiere din ce în ce mai fină, primele sunete imitate fiind cele care implică mişcările ample, în raport cu muşchii extrinseci ai or-

109

ganelor vorbirii şi abia ulterior, cele produse prin mişcările delicate ale muşchilor mici intrinseci ; cele care cer, bunăoară, din partea limbii mişcări totale, executate cu toată masă ei şi abia ulterior sunetele care implică mişcări ale mandibulei, buze­lor şi vîrfului limbii, şi abia mai tîrziu cele care se execută cu ajutorul vălului palatului şi al părţii posterioare a limbii ; mai întîi cele care cer o colaborare între un număr mic de organe, şi ulterior, cele care implică colaborarea muşchilor respiratori cu muşchii laringelui, muşchii limbii şi ai maxilarelor ; mai întîi sunetele corespunzînd diapazonului vocii copilului şi ulterior cele cu frecvenţă mai înaltă.

Maturizarea fono-articulatorie este în funcţie de maturizarea structurilor motorii şi a celor auditive. Factorii în funcţie de care se cere dezvoltarea vorbirii sînt aşadar u r m ă t o r i i 1 :

a) Capacitatea de discriminare auditivă. Studii reflexologice au stabilit că, în luna a 3-a, sugarul este în stare să diferenţieze două sunete calitativ diferite şi în luna a 4-a, două sunete ase­mănătoare în limitele cuprinse între o octavă şi patru tonuri. Sunetele vorbirii sînt la început un indistinct sincretic pentru copil, şi înainte cu mult de a le învăţa sensul el trebuie să le poată analiza, separa în unităţi acustice şi distinge între ele. Pe măsură ce creşte capacitatea de diferenţiere a sunetelor, copilul ajunge să înlăture substituirile neadecvate pe care le folosea în încercările anterioare de a reproduce sunetele mai grele (bună­oară l pentru r).

b) Capacitatea de memorizare a sunetelor. Este tot un factor care ţine de recepţia auditivă, dar mai puţin senzorial decît pre­cedentul. In lipsa lui, chiar pe lîngă o bună discriminare auditivă, copilul nu numai că nu va putea asocia sunetele cu sensul lor convenţional, dar nici măcar nu va putea reţine ordinea lor se­rială, succesiunea, în t imp, potrivit căreia se alternează ele în cuvînt. Pe măsură ce copilul înaintează în vîrstă, creşte extensiu­nea şi fidelitatea memoriei auditive, şi inversiunile (de exemplu „mocolotivă" pentru „locomotivă") se lichidează treptat.

1 R. W e s t , L. K e n n e d y, A. C a r r , O. L. B a c k u s , The rehabilitation of speech, N e w York and London, Harper and Brothers, 1947, p. 48 — 51.

Şi, de asemenea, M. F. B e r r y and J. E i n s e n s o n , Speech disorders, N e w York, Appleton-Century-Crofts, 1956, p. 41 — 42 şi p. 103.

110

c) Capacitatea de discriminare motorie. Pent ru a putea re ­produce ceea ce îi furnizează capacitatea ca de discriminare auditivă, copilul trebuie să cîştige puterea de a acţiona anumiţi muşchi sau anumite grupe musculare, altfel decît în funcţia fiziologică de bază în care sînt implicate prin reflexe înnăscute. Automatismele fundamentale ale organelor periferice ale vorbirii trebuie înlăturate, ceea ce înseamnă că activitatea anumitor grupe musculare trebuie inhibată, şi abia după inhibarea acestora pot fi construite formulele noi de mişcare, servind scopurilor mai complexe ale vorbirii decît cele pentru care au fost create or­ganele fonoarticulatorii. Această capacitate superioară de analiză a mişcărilor — constînd pe de o parte în inhibarea unor grupe musculare, iar pe de altă parte în introducerea altora în configu­raţii motorii noi —: creşte paralel cu dextralizarea, adică paralel cu maturizarea hemisferului dominant care preia funcţia de conducere.

d) Capacitatea alternării impulsurilor nervoase. Pentru a putea reproduce ceea ce evocă memoria sa auditivă, copilul are nevoie de o considerabilă viteză în coordonarea activităţii gru­pelor musculare implicate în vorbire, schema motorie care co­mandă această activitate schimbîndu-se, după cum am văzut, în fiecare moment al vorbirii. Pe de altă parte, materializarea structurilor motorii comportă şi o creştere considerabilă a vite­zei cu care se transmit impulsurile nervoase. Pe măsură ce copi­lul înaintează în vîrstă, creşte, pe de o parte, viteza cu care se emite şi se transmite impulsul nervos, iar pe de altă parte viteza cu care se alternează schemele motorii. Pînă la „maturizare", copilul alege sau o articulare la viteza obişnuită plină de omi­siuni şi greşeli, sau o articulare completă şi exactă la viteza care ii este proprie.

e) Capacitatea de a emite impulsuri motorii care depăşesc pragul de excitabilitate al muşchiului. Adesea, mai mulţi neuroni trebuie să-şi însumeze potenţialele de acţiune pentru a străbate sinapsa, fie pentru că potenţialul electric al sinapsei e mare, fie pentru că e nevoie de un potenţial mai mare pentru eliberarea tic acetil-colină. Pe de altă parte, reţeaua nervoasă acţionează după principiul recrutării : stimuli repetaţi, apărînd într-un mo­ment cînd nervul e într-un fel oarecare excitabil, pot „recruta" fibre pentru a obţine un răspuns, în t imp ce un singur stimul e incapabil s-o facă. Aceşti stimuli pot proveni din cele mai diferite arii : copilul aude ce se pronunţă şi în acelaşi t imp vede cum se pronunţă, reproduce mai uşor o formulă articulatorie oarecare.

111

f) Concordanţa între treptele diferitelor procese de'maturi­zare. Acuitatea şi puterea de discriminare a sunetelor slabe de înaltă frecvenţă se dezvoltă uneori mai tîrziu la unii copii decît capacitatea de discriminare motorie (datorită unui factor disma-turat iv ereditar sau lezional). Această lipsă de concordanţă con­diţionează substituiri de sunete, deşi copilul are posibilitatea rostirii tuturor sunetelor limbii. Cînd se maturizează şi capa­citatea de discriminare auditivă, copilul va trebui, pe de o parte, să înveţe rostirea corectă a sunetelor de înaltă frecvenţă care îi lipseau, iar pe de altă parte să se dezveţe de substituirile ne ­adecvate de care se folosea. Alteori, e întîrziată maturizarea analizatorului motor, şi copilul deşi are un auz fin şi o bună memorie pentru sunete, nu reuşeşte totuşi să le pronunţe corect pentru că nu poate elabora o schemă motorie precisă şi suficient de diferenţiată, care să coordoneze adecvat activitatea musculară în organele fono-articulatorii.

ARTEA A Neurofiziologia procesului 4-a de producere, organizare

şi structurare a comunicării prin limbaj

Lateralizare şi integrare. „Cel mai înalt nivel"

1. Hemisferul sting şi localizarea funcţiilor limbajului şi vorbirii

Folosind tehnica stimulărilor corticale, în cursul operaţiilor pe creierul vigil, Penfield şi Roberts 1 ajung la concluzia că, în mod obişnuit, dominant pentru limbaj este hemisferul stîng, oricare ar fi preferinţa manuală ; în cazuri rare, dominant apare hemisferul drept, din cauze necunoscute, dar, de asemenea, in­dependent de preferinţa manuală. Localizarea limbajului în hemisferul drept la dreptaci (mai puţin de 1%), constată şi Subirana (1956), s-ar explica prin factori ereditari (existenţa stîngacilor în familii de dreptaci). Dominanţă nu înseamnă însă exclusivitate ; în caz de distrucţie sau ablaţie a hemisferului sting, hemisferul drept i se substituie, cu atît mai uşor cu cît acestea se produc într-un stadiu mai precoce de viaţă ; la copil, le/.iunile masive ale zonei limbajului din hemisferul stîng pro-

1 W. P e n f i e l d şi L. R o b e r t s , Langage et mécanismes céré-l'Hiux, P.U.F., 1963, p. 99—222.

h _ Introducere în îogopedie 113

voacă transferul funcţiei în hemisferul opus, în t imp ce leziunile mai puţin importante permit deplasarea funcţiei, într-o oarecare măsură, în cuprinsul aceluiaşi hemisfer.

H. Hecaen şi R. Angelergues \ revizuind materialul clinic publicat în ultimele decenii, confirmă şi ei că hemisferul stîng îşi păstrează proeminenţa pentru limbaj chiar la stîngaci şi a-daugă : „înţelegerea limbajului este, în general, mai concentrată pe scoarţă, exprimarea lui mai răspîndită, indiferent de domi­nanţă ; la stîngaci reprezentarea e bilaterală, iar pe acelaşi he ­misfer funcţiile sînt mai răspîndite la d rep tac i ; reprezentarea bilaterală a limbajului, care trebuie considerată normă pentru stîngaci, poate exista şi la dreptaci în cazuri excepţionale".

Mai recent, cercetări efectuate asupra unor pacienţi care au suferit secţionarea comisurilor cerebrale 2 , ajung la concluzia că exprimarea verbală, calculul şi scrierea par a fi organizate ex­clusiv în hemisferul stîng dominant ; posibilitatea ca anumite cuvinte, puţine la număr, simple, cu caracter emoţional sau foarte intim, să fie exprimate cu ajutorul hemisferului drept minor nu a fost confirmată ; hemisfferul minor s-a arătat inca­pabil de a multiplica sau divide, fie şi numere mici, sau de a scădea pe 2 din numere mai mici decît 10 (dimpotrivă, calculul cu hemisferul major nu a scăzut considerabil faţă de nivelul anterior operaţiei) ; scrierea cu mîna stîngă se explică prin exis­tenţa unui control motor bilateral (al celor 2 mîini), exercitat de hemisferul stîng major. In contrast cu organizarea atît de cate­goric lateralizată a expresiei verbale, a calculului şi scrierii, înţelegerea vorbirii rostite sau scrise a fost găsită în mod egal reprezentată în ambele hemisfere.

Alţi autori 3 au recurs, pentru studiul experimental al latera-lizării limbajului, la tehnica lui J. Wade (1949) — injectarea de aminobarbital sodium în carotidă — cu scopul de a produce o imediată şi temporară pierdere a funcţiilor cerebrale în hemisfe­ru l corespunzător. Afazia tranzitorie, durînd atît cît ţine efectul barbituratului , este un indiciu că reprezentarea limbajului îşi are sediul în hemisferul corespunzător carotidei injectate, lipsa

1 H. H é c a e n si R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage. L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 139 çi 140.

2 M. S. G a z z a n i g a and R. W. S p e r r y, Langage after section of the central commissures, în : Brain, 1967, vol. 90, part. I, p. 131—148.

3 E . A. S e r a f e t i n i d e s , R. D. H o a r e and M. V. D r i v e r , Jntracarotid sodium amylobabitone and cerebral dominance for speech and consence în : Brain, vol. 88, part. I, 1965, p. 107.

114

afaziei fiind interpretată ca o dovadă pentru reprezentarea lui bilaterală. Experimental s-a constatat, de asemenea, că hemi­sferul stîng pare a fi dominant la dreptaci ; la stîngaci şi ambi-dextri, s-a constatat o reprezentare bilaterală, cu diferenţe can­titative în modul în care sînt implicate cele 2 hemisfere ; s-a in­terpretat că dominanţa cerebrală dreaptă poate apărea la stîngaci şi spontan, nu numai ca rezultat al vreunei leziuni postnatale cunoscute.

Demonstrarea localizării funcţiilor limbajului în hemisferul dominant, la pacienţii cu secţionarea comisurilor interhemi-sferice şi în mod experimental cu ajutorul aminobarbitalului de sodiu, nu a infirmat ipoteza, mai veche, după care hemisferul minor are un rol auxiliar, putînd deveni chiar hotărîtor în com­pensarea deficitului produs prin leziuni ale hemisferului domi­nant.

Kreindler şi colaboratori i 1 relatează compensarea rapidă a unei afazii motorii cu agrafie, deşi existau leziuni importante în piciorul circumvoluţiunilor, F2 şi F3 din hemisferul stîng'; deoa­rece zona Wernicke arată numai leziuni minime, iar în hemisfe­rul drept zonele simetrice erau indemne, autorii cred demon­strată ipoteza că ele au jucat un rol important în compensare. Cu toate acestea ei au avut prilejul să studieze ulterior un caz care face îndoielnică această posibilitate 2 .

Dacă ar fi să rezumăm aceste cîteva date privind localizarea hemisférica, putem spune că^dominant pentru funcţia limbaju­lui este hemisferul stîng, indiferent de preferinţa manuală, şi că la unii stîngaci şi ambidextri reprezentarea este bilaterală (in­egală) ; în caz de dominanţă a hemisferului stîng, unii autori neagă hemisferului drept minor orice capacitate de exprimare verbală, în t imp ce alţii cred că acesta se poate substitui hemi­sferului major lezat sau excizat.

Explicaţia echivocurilor şi contradicţiilor se scuză azi, invo-(îndu-se variaţia în gradul de dominanţă cerebrală, care merge de la echivalenţa celor 2 hemisfere în copilărie, pînă la completa dominanţă a hemisferului stîng la adu l t ; o atare dezvoltare su­feră uneori inhibiţii prin factori congenitali sau cîştigaţi. Apar

1 A. K r e i n d l e r , A. P e t r e s c u , A. F r a d i s , Compensation ra­pide d'une aphasie motrice, în : „Revue Neurologique", t. 104, nr. 4, 1961, p 349.

2 A. K r e i n d l e r , A. P e t r e s c u , A. F r a d i s , Sur la compensa­tion des troubles aphasiques, în : „Revue Neurologique", t. 113, nr. 5, 1965, p. 526.

ii 115

tn felul acesta variaţii în gradul de concentrare a anumitor func­ţii, în gradul de unilateralizare, sau în gradul de inhibiţie, anta­gonism şi coordonare cu un centru heterolateral rămas din copi­lărie 1 .

In cuprinsul hemisferului dominant, diferitele aspecte ale limbajului şi vorbirii găsesc localizări diferite. Leziuni în zona temporală stîngă, afirmă Lur i a 2 , produc un deficit de discrimi­nare şi generalizare a schemelor auditive (scund patterns) şi mai ales de auz fonematic, ceea ce afectează nu numai pronunţia şi scrisul, dar şi sensul cuvintelor ; leziuni în ariile parietale şi parieto-occipitale alterează capacitatea de „comunicare a relaţii­lor" şi de a combina un număr de elemente într-un întreg unitar ; leziunile ariilor fronto-temporale afectează sinteza ele­mentelor succesive şi duc la un deficit în „propoziţiune".

Penfield şi Roberts 3 propun, pe baza aceleiaşi tehnici a sti­mulărilor cerebrale pe creierul viu, reprezentanţe bilaterale pen­tru motricitate, unilaterale pentru aspectul „intelectual" al ei. După ei, mecanismul motor al limbajului depinde, în mod nor­mal, de „mecanismul cortical de control al vocii", situat în banda motorie rolandică a celor 2 hemisfere : dacă una din ele e dis­trusă, cealaltă îşi asumă rolul amîndurora. Mecanismul ideatio­nal este organizat, dimpotrivă, într-un singur hemisfer. în con­diţii normale, acest mecanism e montat în 3 arii, a căror impor­tanţă merge descrescînd : o arie posterioară, una anterioară, şi a treia superioară. Aria posterioară e indispensabilă pentru un limbaj normal ; după exereza ariei anterioare, limbajul revine uneori, poate totdeauna, la normal ; după îndepărtarea ariei su­perioare, restabilirea se face în scurt timp. Autorii cred că t re­buie să existe, în hemisferul stîng dominant, un mecanism func­ţional unic, care să pună în joc cele 3 arii şi se pare probabil că un centru subcortical îşi asumă acest rol.

Pe baza materialului clinic, Hecaen şi Angelergues 4 conchid că „noţiunii prea strimte şi prea precise de «centru» pare prefe­rabil să i se substituie aceea mai largă, de «zonă funcţională»,

1 G. A n a s t a s o p u l o s and D a n a l K o k k i n i , Cerebral domi­nance and localization of the Language functions, în : Psychiatria et Neu-rologia, t. 143, 1962, nr. 1, p. 14—34.

2 A. R. L u r i a , Brain disorders and language analysis, în : Langage and speech, voll I, 1955, p. 14—34.

3 W. P e n f i e l d a n d L. R o b e r t s , Langage et mécanismes cérébraux, P.U.F. 1963, p. 219^231.

4 H. H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage. L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, pp. 132 — 135.

116

(are se suprapune destul de bine schemelor clasice". Această zonă are o aşezare centrală — polul occipital şi frontal — ca şi regiu­nile inferioară şi superioară a hemisferului (cu excepţia ariei suplimentare motorii propusă de Penfield şi Roberts), nefiind implicate în funcţia limbajului. In această zonă centrală „un pol anterior motor pare a fi central în partea de jos a circumvoluţiei rolandice, pe versantul frontal şi parietal (nu numai frontal, rum indică tezele clasice) ; un pol posterior interesează lectura, dedublat într-un pol vizuo-verbal (lobului lingual) şi unul vizuo-grafic (plică curbă) ; un pol superior pare a se suprapune în to­tul dispozitivelor pentru activităţile gestuale (lobul parietal)". Afazia amnestică pare să indice că funcţia de evocare e depen­dentă mai ales de lobul temporal. In interiorul acestor zone, or­ganizarea funcţiei trebuie concepută nu sub forma unor mecanisme foarte limitate şi foarte rigide, ci a unor dispozitive maleabile care permit supleante ; pentru anumite? modulaţii ale

117

limbajului, trebuie să concepem noduri funcţionale esenţiale (aşa cum par a o dovedi leziunile lobului lingual, care provoacă alexie).

Tulburări de vorbire de diferite grade, în special de t ip disla-lic şi disartric, însoţesc desigur hemiplegia, fie dreaptă fie stingă, dar leziunile unilaterale (într-un singur hemisfer) responsabile de hemiplegie nu pot produce nedezvoltarea vorbirii pentru că, după cum am văzut, în cursul dezvoltării funcţia se va centra în hemisferul sănătos. Landsdell a folosit testul Wada pentru a s ta­bili acest transfer al funcţiei la 9 subiecţi cu focar epileptogen în hemisferul stîng, şi a obţinut tulburări de vorbire numai după injectarea de amital sodic în carotida dreaptă, ceea ce dovedeşte transferul. Aceste date experimentale sînt confirmate pe de o parte de faptul că hemisferctomia stingă efectuată precoce nu provoacă niciodată nedezvoltarea vorbirii, pe de altă parte de faptul că hemisferctomia practicată la encefalopaţi poate uşura achiziţia limbajului. După cum spune Tomkiewicz, „putem afir­ma (pînă la noi date), împreună cu Pierre Mărie, că leziunile un i ­laterale ale creierului nu pot împiedica achiziţia limbajului" — fapt ce constituie un important argument împotriva existenţei centrilor preformaţi ai limbajului.

In consecinţă, s-a căutat să se încrimineze prezenţa de leziuni bilaterale. Worster-Drougt credea că ceea ce el numea „imper-cepţia auditivă congenitală" cu lipsa consecutivă a dezvoltării vorbirii, se datorează leziunilor sau ageneziei afectînd ambele hemisfere înapoia lobului temporal. In 1960, Landau, Golstein şi Klaffner au constatat însă, la examinarea necropsică a unui cre­ier (a unui copil de 10 ani), o pierdere bilaterală de substanţă cor-ticală în regiunea posterioară ; circumvoluţiile posterioare ale lobului parietal, temporal şi occipital erau reduse în mărime, iar secţiunile arătau atrofia substanţei albe şi cenuşii în insulă şi opercul. Copilul (care se născuse fără accidente, dar cu multe anomalii congenitale şi care prezentase crize de cianoză în pe­rioada neonatală) avea, la vîrsta de 10 ani cînd a murit , o vor­bire spontană satisfăcătoare, folosind corect t impurile verbale regulate şi ne regu la te ; singurul deficit de vorbire semnalat consta în faptul că nu înţelegea vorbirea la o viteză normală a fluxului conversaţional, dar înţelegea perfect dacă i se vorbea mai rar. La examenul necroscopic în trunchiul cerebral s tructu­rile geniculate mediale erau greu de identificat, dar cei 2 nuclei auditivi erau din punct de vedere histologic inapţi. Acest caz

118

arată cît de amplă poate fi recuperarea limbajului pe lingă apre­ciabile extensiuni ale leziunilor şi f a c e încă o dată evidentă con­statarea că nu există paralelism între gravitatea leziunilor ce­rebrale şi amploarea tulburărilor de vorbire.

în conformitate cu teoria explicativă de ansamblu care le aparţine, Penfield şi Roberts formulează ipoteza lezării unei r e ­giuni centrale, interhemisferice. Pent ru o asemenea interpre­tare, ar pleda faptul că uneori alteraţiile electroencefalografice provin din structurile de pe linia mediană. Pe de altă parte, în 1966, Klinger şi Ludwig au pus în evidenţă existenţa fibrelor corticotalamice, mai ales în legătură cu acele arii denumite de Penfield şi Roberts ariile anterioară, posterioară şi superioară, în care se dezvoltă mecanismele de limbaj şi vorbire. Existenţa acestor fibre arată posibilitatea unei regiuni diencefalice pentru unele stări de nedezvoltare a vorbirii, cele 3 arii fiind, după Penfield şi Roberts, coordonate prin proiecţiile lor asupra tala-musului şi limbajului, elaborîndu-se „într-un fel oarecare", gra­ţie acestui circuit.

Ipoteza interesării unei regiuni centrale, de pe linia mediană, este dealtminteri sugerată şi în alt mod, mai ales dacă luăm în consideraţie unele caracteristici izbitoare ale copilului alalic — mutismul, hipomimia şi hipogestualitatea lui.

In 1946 Kelly, Beaton şi Magoun au observat la pisică, după leziuni ale substanţei cenuşii peri-apeductale, abolirea sau di-

119

minuarea comportamentului facio-vocal. Adámete şi O'Leary au produs în 1959 „mutism" la pisică, prin leziuni electrolitice ale substanţei cenuşii peri-apeductale. Aceste experienţe par a lă­muri patogenia mutismului akinetic. Aşa cum a fost descris de Cairus, în 1941, sindromul presupune o întrerupere lezională a formaţiei retícula te activatoare ascendentă a lui Magoun.

Daly şi Love 1 explică şi ei sindromul reticulat activator : hipokinezia şi mutismul, apatia şi lipsa reacţiilor afective faţă de stimulii nocivi sau plăcuţi, somnolenţa sînt urmări ale r e ­ducerii activităţii tonice normale a substanţei reticulate, avînd drept corolar un deficit de vigilenţă.

Concepţiile noastre despre substanţa reticulată au apărut destul de recent. Pînă în 1935 nu erau cunoscute decît căile sen­zoriale specifice, plecate de la receptorii periferici şi proiectînd pe scoarţă impulsuri care să realizeze la acel nivel discriminarea fină şi localizarea topografică. Rolul formaţiei reticulate, ca structură specifică de integrare a tuturor aferentelor senzoriale şi de activare difuză a stării de veghe, nu era încă cunoscut. Cazul pusese în evidenţă «aerréa bogăţie de fibre cu cele mai di­ferite origini, articulate sinaptic cu neuronii reticulari — ceea ce-eXplică posibilitatea de a bombarda o singură celulă cu stimuli aparţinînd unor multiple modalităţi senzoriale. Cu toate acestea semnificaţia fasciculului reticulat era obscură şi în orice caz li­mitată la integrarea unor funcţii motorii ; sensul ascendent al fasciculului reticulat, cu rol în starea vigilă şi în integrarea per-ceptuală, în mecanismele de atenţie (filtraj senzorial) şi de creare a unui fond favorabil memorării (stocării informaţiilor) era ne­cunoscut. Noutatea fundamentală adusă de Moruzzi şi Magoun era descrierea unei structuri centrale, alimentată de impulsuri senzoriale, dar care dobîndeşte o activitate proprie intrinsecă, de întreţinere tonică a stării vigile, un adevărat activator al cre­ierului.

Cu toate acestea, mutismul akinetic poate fi produs şi prin leziuni cu altă situare topografică în sistemul nervos cen t ra l : „Intr-un mare număr de cazuri el e realizat prin afectarea sub­stanţei reticulate de la nivelul protuberantei şi a mezencefaiului, în alte cazuri, el poate fi determinat de leziuni foarte întinse,

l D . D. D a l y a n d J. G r a f t o n L o v e , Akinetic mutism, în : Neurology, Official Journal of the american Academy of Neurology, vol. 8, nr. 3, martie, 1958, p. 238.

120

difuze, care cuprind un mare număr de formaţiuni corticale şi subcorticale, aferente şi eferente" 1.

Dar Launay ne reaminteşte că encefalul copilului mic este un imens potenţial de capacităţi şi că, după cum am văzut, vaste leziuni pot să nu compromită cu nimic elaborarea funcţiilor su­perioare şi, în particular, limbajul ; acesta se poate constitui în circuitele îndemne, aşa cum la surzi se organizează implicînd căi asociative diferite de cele obişnuite. Toată această patologie a limbajului este, pentru Launay, o patologie particulară şi origi­nară a maturizării şi dezvoltării proprii copilului de vîrstă mică, ceea ce pare a justifica termenul de „tulburare de integrare a limbajului", din ce în ce mai folosit în ultimii 1 0 — 1 5 ani.

2. Dispozitivele elaborate ale motricitatii

Motricitatea merită un comentariu special. Am văzut într-un capitol precedent importanţa ei în integrarea limbajului. Patolo-giştii limbajului au arătat, de multă vreme, că o coordonare mus­culară deficitară se asociază, adesea, cu întîrziere în dezvoltarea limbajului articulat. Dar cercetările îndreptate în acest scop nu au fost întotdeauna convergente în rezultatele lor. Maxwell (1953), Fairbanks şi Bebour (1950), Fairbanks şi Spriesterbach (1950), Mase (1946), Carrel (1936) nu găsesc nici o diferenţă între performanţele motorii ale copiilor cu tulburări de vorbire şi un grup de control. Carrel (1937), Bilto (1941), Harbold (1947), Schiefelbusch (1951) găsesc performanţe mai reduse la copiii cu tulburări de limbaj. In Europa, Borovicov (1926), Luchsinger (1947), Schilling şi Kreuger (1960) găsesc relaţii pozitive între gradul disabilităţii motorii şi incidenţa vorbirii dislalice. Recent, Jenkins şi Lohr, lucrînd cu testul Ozereţki pe copii dislalici, găsesc un coeficient motor de 77 faţă de 87 la copiii cu vorbire normală (au fost socotite „tulburări grave de articulare", incapa­citatea de a emite corect 4 sau mai multe diferite consoane) 2 .

1 A. K r e i n d l e r , I. P o i l i c i , E. M e s t e ş , Corelaţii anatomoclinice in sindromul de mutism akinetic, în : Neurologia, Psihiatria si Neuro­chirurgia, vol. III, 1958, nr. 1, p. 9.

- E d n a J e n k i n s şi F r a n c e s E. L o h r , Severe articulations itisorders and motor ability, în : „Journal of Speech and hearing disor­ders", vol. 29, nr. 3, august, 1964, p. 286.

121

Tardieu i , discutînd problema copilului cu infirmitate motorie cerebrală, arată că redorile (spasticitatea, rigiditatea, spasmele atetozice), slăbiciunile cinetice, tulburările posturale, deficitul global în reglarea mişcărilor fac uneori din copilul cu paralizie cerebrală un alalic şi ridică întrebarea dacă aceste tulburări mo­torii determină şi o insuficienţă a limbajului interior. Apriori se poate afirma că un copil incapabil de a pronunţa un singur fonem nu-şi poate dezvolta corect limbajul interior, dar observaţia a arătat că unii copii care nu pronunţă nimic, dovedesc un înalt grad de abstracţiune cînd se exprimă cu ajutorul maşinii de scris. Tulburările motorii, oricît de grave, dacă sînt „pure", nu împie­dică, deci, dezvoltarea limbajului şi exprimarea lui pe căi deri­vate.

Conservarea înţelegerii limbajului şi, de asemenea, posibilita­tea achiziţionării grafismului fac ca această formă, dacă există pură, să se apropie de anartr ia cîştigată a adultului. Pierre Mărie defineşte anartria pură ca o tulburare de articulare care nu intră în cadrul afaziei, o tulburare disociată a articulaţiei (provocată de paralizii şi tulburări de coordonare consecutive leziunilor cerebrale), cu conservarea înţelegerii şi scrisului. Anartria pură se deosebeşte de afazia Broca, prin conservarea resturilor de limbaj (înţelegerea vorbirii, posibilitatea scrierii şi citirii) şi prin absenţa deficitului intelectual care în afazia Broca e variabil dar uneori de o intensitate care face tranziţia spre oligofrenie. Nu se alterează limbajul interior. Datorită dificultăţilor fonetice grave, bolnavul foloseşte grupuri restante de foneme pe care le asociază în mod stereotip, fără discernămînt, şi care reprezintă toate posi­bilităţile lui de exprimare. După cum se exprimă Alajouanine şi Lhermitte 2 , „suprimarea vorbirii în anartrie e un fenomen tranzitoriu, afectînd dispozitivele elaborate ale motricitatii ; r e ­ducerea limbajului în afazia Broca este o tulburare durabilă şi mai complexă la care participă activitatea propriu-zisă de limbaj".

Dacă anartria nu e o afazie, nu e totuşi nici o disartrie ex­tremă, disartriile fiind tulburări de articulaţie datorite alterării unuia din sistemele motorii generale : piramidal, extrapiramidal, cerebelos ; anartria e lezarea unui sistem elaborat pentru vorbire'.

1 G. T a r d i e u , L'aphasie relative de l'enfant infirme moteur céré­bral, în : „Revue de Neuro-Psychiatrie infantile", 1965, vol. 13, nr. 8, p. 547.

2 T h. A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles des activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec l'a-praxie, în : „Revue Neurologique", t. 102, 1960, nr. 6, p. 604 — 633.

122

Recent Hazard-Hugot 1 a comunicat 12 cazuri (3 prin embolie cerebrală, 6 prin tromboză, 2 prin traumatism, 1 cu etiologie necunoscută, toate cu hemiplegie dreaptă şi hemipareză facială (importantă în 7 cazuri, uşoară în 2), 6 în mod cert cu apraxie buco-facială. înţelegerea limbajului era conservată, dar unul din bolnavi avea nevoie de t imp de latenţă, altuia trebuia să i se repete ordinele mai complexe, altul, în primele 15 zile de la ac­cident, a pierdut înţelegerea vorbirii orale păstrînd-o pe cea grafică. La 6 bolnavi scrisul era perfect, unul prezenta o uşoară disortografie, altul prezenta o formă gravă. Suprimarea limbaju­lui a fost completă pe o perioadă, variind între 8 zile şi 2 luni.

Cazurile autorului, toate cu hemiplegie dreaptă predominant brahiofacială, fără hemianopsie, cu paralizie velară şi apraxie variabilă, arată că este vorba de leziuni ale teritoriului silvian, in domeniul arterelor şanţului prerolandic şi a şanţului rolandic : leziuni superficiale şi profunde, adică în partea de jos a circum-voluţiilor frontală şi parietală ascendente, probabil insula şi r e ­giunea lenticulară. Circumvoluţiunea Broca este îndemnă.

Regresiunea conţinutului fonetic la nivelul formelor inferi­oare în anartrie nu se datoreşte unei tulburări elementare a motricitatii ; perturbarea afectează funcţia motrică dobîndită, cu nivel de elaborare şi diferenţiere foarte înalt, reprezentînd mo­mentul elocutoriu al limbajului. Alajouanine, Obredanne şi Durand au numit-o „dezintegrare fonetică" 2 şi ea se deosebeşte după cum vom vedea, în mod esenţial de disartrie.' ,

In cursul evoluţiei anartriei, dezintegrarea fonetică înfăţi­şează 3 aspecte diferite, a căror pondere mutuală este în funcţie de fiecare caz clinic în par te .

1. Mişcările fono-articulatorii au un aspect paralitic (domi­nant în sindroamele bulbare şi pseudobulbäre) aparent, de obicei, la începutul instalării anartriei şi comportînd slăbiciunea mişcă­rilor articulatorii şi insuficienţa suflului traheal, deperdiţie na­zală, schimbare de timbru, eliziunea fonemelor posterioare, sono­rizarea oclusivelor, aprozodie simplă. Leziunea pare a fi redus motricitatea organelor fono-articulatorii la nivelurile elementare.

1 J. H a z a r d - H u g o t , Les séquelles phonétiques des anarthries pures, în : „Revue de Neuro-Psychiatrie infantile", vol. 12, 1964, nr. 1—2, p. 63.

2 T h . A l a j o u a n i n e s i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec Vapra­xie, în : „Revue Neurologique", t. 102, p. 604, 1960, nr. 6.

123

2. Mişcările fono-articulatorii au un aspect distonic (în sin­dromul nucleilor cenuşii centrali) ; ele sînt excesive, lipsite de măsură în forţa şi durata lor, caracterizate prin dificultăţi şi bruscheţă în contracţiile musculare, prin hipertonie postulară, prin contracţie globală, sincinetică, lipsită de diferenţiere. Apare astfel predominanţa oclusivelor, asurdisarea sonorelor, transfor­marea atacurilor vocalice în consonantice, monotonie prozodică. Leziunea pare a fi eliberat o activitate mai primitivă, cu caracter tonic, improprie articulării normale şi dominantă de sincinezii.

3. In sfîrşit, au un caracter apraxic exprimat în imposibilita­tea anumitor realizări motorii diferenţiate, asociindu-se per tur­bărilor grupate, de obicei, sub numele de apraxie buco-faringo-laringiană. Apraxia explică apariţia fenomenelor mai complexe, cum sînt metatezele, asimilările rezultînd din insuficienta diferenţiere a punctelor de articulare subordonate influenţei fenomenelor situate anterior sau posterior în fluxul vorbirii.

Cele 3 componente, spune Tissot l , izolate sau unite, nu ex­plică suficient dezintegrarea fonetică din afazie, dar par să o condiţioneze. Alături de tulburări articulatorii, atît în anartr ie cît mai ales în afazia Broca, apare o tulburare de limbaj constînd dintr-un deficit de incitare voluntară a emisiei verbale (tot atît de marcat sau mai marcat în limbajul scris).

Tulburările fonetice care apar se explică prin : — poziţia extremă pe care o iau organele fono-articulatorii ; — slăbiciunea corzilor vocale (corzile nu vibrează, sonorele

sînt asurzite) ; — dificultatea unei diferenţieri măsurabile, între punctul de

articulare şi tensiunea corzilor vocale ; — dificultatea de a realiza puncte corecte de articulare, de

a le diferenţia suficient, dificultate cu atît mai mare cu cît e vorba de punctele de articulare posterioare (baza limbii şi vălul) ; fonemele sînt instabile sau labiale ;

— dificultatea atacului : mişcările articulare debutează greu (încercări eşuate, eforturi fără efect), dau greş; nevoia unui punct sau sprijin solid transformă atacurile vocalice în atacuri conso­nantice ;

— o durată iniţiată, mişcarea articulară e greu părăsită, forţa şi durata ei menţinîndu-se exagerat ;

1 P. T i s s o t , Neurophysiopathologie de Vaphasie, Paris Masson 1966, p. 28—28.

124

— detenta e bruscă, cu forţă excesivă (de unde imposibilitatea de a emite consoanele de la finele silabelor) ;

— dificultatea trecerii de la o formulă motorie la alta, ceea ce afectează mai ales fonemele debile prin natură (construc­tive, sonore, nazale) sau prin poziţia pe care o ocupă în cuvînt şi dă naştere la asimilări retro sau anterograde şi la eludarea con­soanelor în poziţie debilă.

Rezultatele acestor dificultăţi fono-articulatorii sînt : supri­marea sau deteriorarea anumitor foneme, tendinţa de a emite sunetele în condiţiile unei motricitati elementare (în condiţiile cele mai uşoare şi mai primitive); calitatea fonetică este profund alterată, melodia vocii e pierdută şi apar eliziuni, asimilări, sub­stituiri şi metateze care corespund unei mai mari comodităţi în articulare.

Elementele paralitice şi distonice nu apar numai în anartria afazicului, ci şi în tulburări care nu afectează sfera limbajului, cum am văzut că sînt disartriile. Dar în t imp ce disartriile ascultă de anumite legi şi alterările pronunţiei se caracterizează prin omogenitate semiologică, stabilitate şi invariabilitate, în anartr ie caracteristicile sînt opuse. Pe de altă parte asimilările şi metate­zele nu se mai explică prin tulburări de tip paralitic şi distonic : ele corespund unei deteriorări funcţionale mai diferenţiate şi re ­produc diferite posibilităţi de acomodare ale limbajului infantil. Alterările fonetice se suprapun sau sînt vecine cu fonetica infan­tilă. Perturbarea atinge dispozitivele în care se organizează funcţia elocutorie şi regresia scoate la iveală forme proprii toc­mai elaborării ei. Deşi determinismul alterărilor e diferit, ele se organizează, totuşi, prin scheme identice celor ale dezvoltării. In cazul recuperării, apar etape care amintesc progresele limba­jului infantil. Aceşti bolnavi trebuie socotiţi ca afectaţi de o regresie funcţională globală. Pentru toate aceste motive anartria, spre deosebire de disartrie, fără să fie propriu-zis o afazie, este totuşi o tulburare de natură afazică (a şi fost încadrată în grupa ,,afaziilor disociate"), nu e o disartrie extremă.

Alajouanine şi Lhermitte precizează raporturile dintre anar­trie şi afazie. Deşi Dejerine şi Henry Head i-au negat existenţa, ea a putut fi totuşi observată şi în absenţa tulburărilor afazice, independent de afazie. De fapt, este rareori pură de la început, mai adesea apare într-o afazie Broca, ale cărei componente au

' T h . A l a j o u a n i n e s i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des activités expressives du langage dans l'aphasie. Leur relation avec Vapraxie, în : „Revue Neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.

125

regresat. A u t o r i i 1 au observat în 10 ani 57 de cazuri, toate cu leziuni limitate şi situate în regiunea centrală a hemisferului major „în 18 cazuri era pură de la început, în 16 apărea ca relic-vat după o afazie Broca" (celelalte 23 nu au putut fi investigate de la început şi autorii nu cunosc existenţa sau amploarea unor tulburări afazice asociate).

Existenţa anartriei pure nu înseamnă că activitatea expresivă a limbajului este independentă de funcţia lingvistică în genere. Există în anartrie o schiţă de disociere automatico-voluntară şi sînt cunoscute facilitările care, după cum spune Foix, îi dau o „aparenţă intelectuală". Nu există frontiere nete între tulburările şi elaborarea simbolică şi realizarea motrică.

Michaux şi colaboratorii săi descriu sindromul pseudobulbar, scoţînd în relief asocierea automatico-voluntară a mişcărilor m i m i c e 1 şi reproducînd descrierea simptomelor după Ford : a) insuficienţa muşchilor inervaţi de nucleu bulbari (dificultăţi de fonaţie, articulaţie şi deglutiţie); b) interesarea feţei, maxila­relor şi chiar muşchilor ochiului (hipomimie a mişcărilor volun­tare ale feţei, exagerarea mişcărilor mimice la rîs şi la plîns).

Paralizia pseudo-bulbară este cunoscută din 1872, cînd a fost descrisă de Joffroy şi de Lépin, în 1877, iar în forma ei congeni­tală, din 1884, cînd a fost descrisă de Pooenheim şi de Bouchard în 1895. Tulburarea de vorbire care o caracterizează a fost descrisă de Brissaud, în 1899, Déjerine, în 1914 şi de Alajouanine şi Thurel, în 1933 la adu l t ; la copil, în 1899, Halben semnalează într-un caz pierderea totală a vorbirii, iar în 1902 Peritz descrie aspecte cu diferite asocieri (mişcări coreoatetozice). în 1922, Babonneix distinge 2 tipuri anatomo-clinice : o formă striată cu contractură, însoţită adesea de disartrie, şi o formă piramidală, constant însoţită de disartrie şi disfonie paralitică. Euziére, Terracol şi Lafon descriu „slăbiciunea vălului cu voce nazonantă; insuficienţa poate apărea numai în vorbirea curentă care cere mişcări foarte rapide ale vălului ; importanţa acestui semn este foarte mare, el singur poate dezvălui o paralizie pseudo-bulbară". în 1956, Worster-Drought propune să se grupeze, sub denumirea de „paralizie pseudo-bulbară congenitală", disartria paralitică, severă sau frustă, asociată cu nazonantă. In 1958, Ajuriaguerra arată că deficitul fonator şi velar e evident, dar găseşte alături

1 L. M i c h a u x şi c o 1 a b., Retard de la parole. Exagération des réactions émotives et distrophies faciales chez un enfant de 6 ans. Syn­drome pseudo-bulbaire, în : „Revue de Neuro-psychiatrie infantile", vol. I, nr. 77, 78, iulie — august, p. 295.

126

de aceste elemente paralitice şi elemente dispraxice supraadău-gate ; în lucrarea asupra „audiomutităţii" arată importanţa ele­mentelor dispraxice alături de retardul motor şi dispraxia feţei S. Borel-Maisonny \ în 1961 (vezi cazurile 3, 4, 5) descrie astfel tulburarea : „vorbirea devine nearticulată, lentă, neinteligibilă, parcă păstoasă, impresie produsă de rarefierea sau suprimarea consoanelor şi indeterminarea vocalelor". In 1964, Launay insistă asupra atingerii elective a motricitatii linguale şi bucale, cu relativa conservare a motilităţii membrelor şi a dezvoltării inte­lectuale. Piaget defineşte praxiile, ca deosebindu-se de mişcări în genere, prin faptul că sînt „mişcări coordonate în funcţie de un rezultat sau o intenţie".

Se ştie că diferite tipuri de apraxie şi agnozie, de origine congenitală sau prin afecţiuni ale micii copilării, apar şi izolat, adică nu numai în asociere cu vreun deficit al marilor aparate (piramidal, extrapiramidal sau cerebelos). Gubbay 1 şi colabora­torii 2 au studiat un număr de 21 copii la care au constatat un deficit cognitiv şi praxic, putînd fi categorisit în diferite forme de agnozie şi apraxie. Dintre ei, 7 aveau leziuni cerebrale sub forma unor semne minimale de disfuncţie piramidală sau cerebe-loasă, insuficientă pentru a explica deficitul pe care îl manifes­tau ; 14 aveau tulburări praxice şi gnozice izolate, unii din aceş­tia cu hiperkinezii de tip coreic. Concluziile autorilor sînt că datele electroencefalografice şi o mare frecvenţă de incidenţe patologice perinatale sugerează ideea că leziunea cerebrală este, de obicei, prezentă. Cu toate acestea, etiologia care explică tu l ­burările prin stabilirea unei dominanţe cerebrale inadecvate sau defectuoase (în cel puţin 7 cazuri lateralizarea încrucişată era evidentă) pe cale fiziologică nu anatomică, tulburările de matu­rizare, nu pot fi excluse şi ele joacă probabil un rol alături de leziunile structurale din lobul parietal (drept sau stîng). Autorii încheie cu supoziţia că deficitul practo-gnozic apare, în general, mai frecvent decît este îndeobşte recunoscut.

Substratul organic în apractognozii a fost de la bun început, în timpul nostru, de cele mai dese ori o supoziţie implicită : autorii se deosebesc numai în ceea ce priveşte localizarea leziu­nilor. Diepman credea în prevalenta hemisferului stîng şi anume

1 J. T a r n e a u d , Traité pratique de phonologie et de Phoniatrie, • ;i|>. ,,La parole", Paris, Maloine, I, p. 107 —189.

- S. S. G u b b a y , E. E 1 1 i s, J. N. W a l t o n , S. D. M. C u r t , Clumsy children, a study of apraxic and agnosic defects in 21 children, in : Brain, vol. 88, part. II, 1956, p. 295.

127

a lobului parietal în funcţia praxică, admiţînd în acelaşi t imp că pentru transmisia gestului în hemisferul minor era necesară in­tegritatea funcţională a corpului calos. Kleist, dimpotrivă, loca­liza funcţia praxică în hemisferul drept. Foix crede, la început, că pentru apariţia apraxiei bilaterale existau leziuni bilaterale ; ulterior şi-a schimbat părerea, admiţînd că şi leziuni unilaterale pot provoca o apraxie bilaterală.

Ajuriaguerra, Hecaen şi Angelergues 1 socotesc că varietăţile apractognoziei se distribuie pe suprafaţa hemisferelor în evantai, cele apropiate de atingerile pur motorii (de tipul apraxiei melo-kinetice sau inervatorii) mai anterior, ele reducîndu-se mai mult la tulburări optico-gnozice (cum ar fi apractognozia geometrică descrisă de Lhermitte şi Monzon) mai posterior : cu cît elementul motor este mai net reprezentat, leziunile au o situare mai ante­rioară, cu cît prevalează deficitul proprioceptiv şi vizuospaţial, leziunile au o situare mai posterioară. Pe hemisferul stîng se înşiruie dinainte-înapoi apraxia melocinetică, ideomotorie (cu dezordini proprioceptive) constructivă (emancipată de datele kinestezice) şi apractognozia geometrică (în care predomină tul ­burări le optico-gnozice). Pe hemisferul drept, distribuţia se r e ­feră la apraxia îmbrăcării : dinainte-înapoi se înşiruiesc apraxia îmbrăcării prin deficit proprioceptiv, apoi cea pe bază somato-gnozică (unde există o tulburare de recunoaştere a spaţiului, anume a celui corporal) şi în sfîrşit, tulburările vizuo-constructive (unde este dezorganizat spaţiul de reprezentare şi transpoziţia sa asupra activităţii grafice şi constructive).

Chr. Jacob distinge, ca varietate „frontală" a apraxiei, a-pr ax iile verbale facio-linguo-orale ; rolul leziunilor frontale în apariţia apraxiei buco-linguo-faciale pare cert. In privinţa rolu­lui corpului calos, acesta apare mai îndoielnic ; experimentele nu l-au confirmat, deoarece secţiunea chirurgicală la om nu a produs apraxie. Arseni şi Botez 2 arată că, după datele literaturif*leziu-nea principală care produce apraxie facială este situată în partea inferioară a circumvoluţiei precentrale, adică în regiunea unde se găseşte reprezentarea mişcărilor feţei, limbii, buzelor — în hemisferul major sau minor ; autorii români confirmă că leziunea

1 J. D e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n , R. A n g e l e r g u e s , Les apraxies, variété cl inique et latéralisation lésionnelle, în : „Revue Neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 566 — 594.

- C. A r s e n i si M. I. B o t e z , Considérations physiopathologiques sur l'apraxie faciale, în : „Revue Neurologique", t. 102, nr. 6, VI, 1960, p. 664 — 667.

128

situată în partea inferioară a ariei precentrale este necesară dar nu suficientă ; pentru ca să apară simptome nete de apraxie, această leziune trebuie să fie însoţită de o decompensare func­ţională a cortexului.

3. Senzoriul

In anul 1961, Aubry şi colaboratorii reiau semiologia tulbu­rărilor auditive, în raport cu leziunile sistemului nervos central 1 .

Acuitateai auditivă este, după cum se ştie, în funcţie de orga­nele periferice şi de fracturile auditive ; dincolo de nucleii bul-bo-protuberanţiali are loc integrarea mesajului auditiv, adică a stimulilor proveniţi din sistemul cochlear, cu toate celelalte sis­teme participîndi la audiţie. Această integrare este opera dispozi­tivelor cerebrale situate dincolo de corpii geniculaţi. Se presu­pune că între oliva superioară şi corpii geniculaţi se petrece sincronizarea tuturor elementelor senzoriale auditive. Cortexul temporal permite o singură imagine auditivă pe care o t rans­formă în percepţie auditivă ; cele două cortexuri temporale pri­mesc, simultan, „imaginea auditivă" completă, provenită din fuziunea impulsurilor de la dreapta şi stînga. Leziunile situate în trunchiul cerebral şi etajul mijlociu al creierului dau tulbu­rări de tip deficitar, hipoacuzii simple, adică pierderi nu numai ale audiţiei vorbirii şi zgomotelor, dar şi pentru senzaţiile auditive elementare. Dimpotrivă, leziunile corticale (şi poate subcorticale) dau tulburări de identificare conştientă, tulburări gnozice, agno-zie auditivă, în care percepţia senzorială elementară poate fi con­servată în t imp ce percepţiile complexe sînt perturbate. Desi­gur, tulburările de tip deficitar se pot adăuga celor cu caracter agnozic şi de fapt, „tulburările gnozice numai în mod excepţio­nal sînt pure" ; în clinică întîlnim „întotdeauna un procent dife­rit de tulburări de ordin auditiv şi de elemente afazice". Autorii combat concepţia lui Lafon, după care sau există o atingere a receptorului cochlear sau a funcţiei de integrare temporală, in-vocînd faptul că audiţia este supusă şi ea acţiunii fasciculului reticulat.

Autorii definesc agnozia auditivă drept „conservarea relativă a percepţiilor elementare cu tulburarea recunoaşterii şi identi-

1 M. A u b r y si c o 1 a b., Essai critique sur la sémiologie des troubles auditifs en rapport avec les lésions du système nerveux central, în : „La presse médicale", 1961, vol. 69 nr. 13, p. 577.

9 _ Introducere în logopedie 129

ficării acestor percepţii la indivizi cu inteligenţă păstrată". Este gradul cel mai înalt al tulburărilor corticale ale audiţiei. La copil ea poate explica lipsa dezvoltării vorbirii. Ea se deosebeşte de surditatea centrală în care intră elemente de deficit auditiv. Rareori este pură, de obicei asociată cu tulburări de vorbire, probabil că se datoreşte leziunilor bilaterale l imitate la zonele lui Hessl. O recentă observaţie anatomo-patologică, datorită lui Weinskrantz şi Miskin pare demonstrativă în acest sens : provo-cînd leziuni bilaterale la maimuţe, autorii găsesc discriminarea auditivă intactă la animalele cu leziuni infero-temporale, uşor diminuată la cele cu leziuni postero-temporale şi sever afectată la cele cu leziuni latero-frontale 1 ; dar apariţia de elemente agno-zice e posibilă şi în lezarea lobului temporal din hemisferul do­minant. Vecinătatea zonelor limbajului explică asocierea cu tulburările de vorbire.

Din această pricină, tulburările înţelegerii şi agnozia sînt greu de pus în evidenţă în complexul simptomatic al afaziei. Această situaţie explică penuria de documente clinice relative la agnozie auditivă.

In agnoziile congenitale, pierderea audiometrică este foarte marcată.

Worster-Drought şi Allen (1928, 1929) au denumit „Congeni­tal auditory imperception" o surditate pentru înţelesul cuvîn-tului. Worster-Drought (1943) a găsit la aceşti copii un deficit în aprecierea sensului cuvintelor rostite şi o inabilitate de a dis­tinge sunetele mai puţin specializate şi cele ale vorbirii. El obiecta termenului de agnozie auditivă congenitală că are o implicaţie prea largă, indicînd o lipsă totală în capacitatea de a diferenţia orice sunet (cazul 12).

O problemă deosebit de importantă este surditatea nucleară 2

(Goodhill), confirmată încă din 1951 de Dublin pe piese ana-tomo-patologice : „leziunea unor importante staţii nucleare apare în mod evident ca fiind la baza surdităţii prin eritroblas-toza fetală". Un an mai tîrziu, Gerrard găseşte în această surdi­tate nucleară leziuni în celulele nucleilor cochleari, în t imp ce organul lui Corti şi ganglionii spirali erau normali. Ulterior,

1 R i c h a r d M. F l o w e r si c o l a b . , The communicative disorders of children with kernicteric athetosis, in : ..Journal of speech and hearing disorders, vol. 31, nr. 1, febr. 1966, p. 41-69.

2 Idem.

130

< înd cercetătorii găseau şi leziuni ale ganglionului spinal coch-lear, acestea erau socotite secundare distrugerii nucleului cochlear cerebral.

In 1956, raportul lui Goodhill descrie astfel caracteristicile „surdităţii nucleare", afectînd pe copiii cu icter nuclear în ante­cedente :

a) „surditate nucleară" centrală simplă, fixă, stabilă bila­terală simetrică, de obicei moderată, fără recrutare, fără inclu­dere periferic-vestibulară ;

b) mai gravă şi cu interesarea nucleilor vestibulari centrali ; c) cu interesarea căilor auditive din regiunea talamică şi

subtalamică, şi determinînd disacuzie neuronală şi o simptoma­tologie de tip afazic (pură sau asociată cu elemente de tip nu­c l e a r ) ;

d) cu interesarea substanţei reticulate şi a căilor cochleare eferente, ceea ce poate explica variaţiile de prag şi larga discre­panţă dintre audiometria tonală, pragul vorbirii şi discriminarea vorbirii (căile în cauză avînd un efect de reglare sau armonizare a cochleei).

I n 1955, American Speech and Hearing Association a ţ inut u n congres cu tema „Rh. Child : deaf or «aphasic» ? ". Cu acest prilej, Rosen sugera : „Prin extrapolarea caracteristicilor obser­vate la adulţii cu leziuni cerebrale, problema copiilor cu incom­patibilitate Rh poate fi interpretată ca un tip de afazie receptivă •i (sau) expresivă. Răspunsurile variabile la sunet pot fi indicate chiar, în unele cazuri, pentru o agnozie auditivă". In 1960, Ame­r ican Academy of cerebral palsy a ţ inut un simpozion la care l l a r d y , rezumînd cercetările sale pe 48 copii cu icter nuclear, conchide că aceştia nu prezintă un deficit unic şi circumscris, ci m a i degrabă o varietate de tulburări de comunicare, incluzînd i/olat sau în asociere probleme de auz, de percepţie auditivă şi d e capacitate de a învăţa vorbirea.

I n consecinţă, este explicabil pentru ce clinicienii, vorbind despre tulburările acestor copii, au folosit termenul de „afa­z ie" sau „sindrom afazoid". Myklebust (1956) spunea că copilul cu Rh trebuie privit mai degrabă din punctul de vedere al fizio­l o g i e i leziunilor cerebrale decît al psihologiei surdităţii : el p re ­z in tă f i e afazie, fie surditate, fie ambele, şi în ansamblul acestui c o m p l e x simptomatic intră dislexia, disgrafia, agnozia şi apraxia.

131

Incapacitatea copilului de a deprinde vorbirea, spun Gordon şi Taylor 1, se poate datora asocierii deficitului de auz şi tulbură­rilor de vorbire de t ip „disfazie de evoluţie". Cînd deficitul de auz apare pe primul plan, este de cea mai mare importanţă să stabilim dacă acesta explică fără rezerve dificultăţile copilului în a învăţa vorbirea. Am văzut că în şcoala de surdomuţi au fost găsite cele mai interesante cazuri de alalie de recepţie, unde aceşti copii păreau „mai surzi decît surzii". Studiul lui Ingram şi Reid, din 1956, a arătat că există un număr de copii în şcoala de surdomuţi care nu beneficiază de pe urma educării, fără să fie oligofreni. *

Majoritatea acestor copii au fost consideraţi ca avînd o „sur­ditate profundă", fireşte, pentru că nu răspundeau normal la sunete şi pentru că adesea nu recepţionau nici sunetele foarte puternice. Dar lipsa răspunsului nu înseamnă numai deficit de auz. Pe de altă parte în deficitul de limbaj poate exista un defi­cit auditiv fundamental, chiar dacă copilul răspunde la sunete. Copiii cu astfel de tulburări pot răspunde la sunete slabe de frecvenţe joase sau înalte, cînd nu sînt „visually invalved", dar nu se poate susţine caracterul normal al răspunsului, deşi exami­narea arată că mecanismele periferice nu sînt primar cuprinse în tulburare.

In articolul lui Gordon şi Taylor sînt descrise 2 cazuri clinice :

Cazul 1 este o fată de 10 1/2 ani, investigată începînd de la 8 ani. Naşterea a fost normală, evoluţia bună, dar mersul a apărut la 19 luni. Pentru că la 3 ani nu vorbea, a fost socotită întîrziată, iar la 4 ani surdă. Ulterior părinţii au observat că reacţionează la sunete şi s-au îndoit de acest diagnostic. Era agitată şi „uşor frustrabilă", greu de examinat. O soră era întîrziată psihic, cu QI de 60-70. Era stîngace. Mersul apărea nor­mal la examenul clinic. La 8 ani nu putea executa comenzi verbale, dar copia imediat acţiunile. La o EEG/Audiogramă, de somn (autorii descriu tehnica pe care noi o vom înfăţişa în cadrul capitolului despre exa­minare şi diagnostic) a dat răspunsuri variabile, dar din rezultatele ei şi din examinările pentru surditate practicate în stare trează s-a conchis că pacienta prezintă o surditate gravă cu un prag de 90 db.

A continuat şcoala de surdomuţi, dar cu progrese mici. Reinternată la 10 ani, s-a constatat o slabă îmbunătăţire a vorbirii. Nu se asocia la joc cu alţi copii şi părea a-şi fi însuşit prea puţin labiolectura. Folosea gesturile şi deprinsese scris-cititul. Cooperarea şi examinarea erau exce­lente, şi din nou examenul neurologic a fost negativ WISC-testul ajungea

' N e i l G o r d o n §i I a n S. T a y l o r , The assessment of Children with difficulties of communication, în : Brain, vol. 87, part. I, 1964, p. 1223.

132

l.i 94, confirmat în valorile lui non-verbale. S-a conchis că pacienta are o mleligenţă cel puţin mijlocie. Radiografia craniului era normală. Din nou

a practicat o EEG/Audiogr. în somn : s-au obţinut răspunsuri la diferite frecvenţe între 30-50 db, deşi examinarea în stare trează nu dădea răs­punsuri la nici un stimul sub 95 db.

Rezultatul acestor investigaţii sugera că inabilitatea copilului de a fiice faţă învăţămîntului în şcoala de surdomuţi se datora, neîndoios, unei mlburări în dezvoltarea limbajului. Discrepanţa între răspunsurile la

unete în stare trează şi la EEG în somn sugera posibilitatea ca „surdi-i a tea" să fie datorită leziunilor căilor auditive în trunchiul cerebral, mai degrabă decît în cochlee, impulsurile auditive atingînd fasciculul reticulat fără să meargă în sus către centrii auditivi superiori.

Cazul 2 este un băiat de 5 1/2 ani. Are o inteligenţă medie, este stîn-isici, fără semne neurologice. EEG arată un focar de tip epileptic în aria centrală dreaptă, fără manifestări clinice. Testele audiologice arată o lipsă de răspuns la sunetele puternice, dar lipsa de progres la şcoala de surdomuţi şi în învăţarea labiolecturii nu puteau fi explicate în nici un fel. EEG/Audiograma de somn arată răspunsuri la stimuli de relativ joasă intensitate, ceea ce sugerează că surditatea nu era destul de severă, pentru a dâ> socoteală de lipsa răspunsului la sunete. S-a socotit că această lipsă era rezultatul nivelului intelectual scăzut, cu leziuni cerebrale şi tu'burări emoţionale, consecutive separării de părinţi. Alteraţiile EEG din hemisferul drept şi sting pledau pentru leziuni centrale corticale.

Autorii conchid în studiul lor că problema evaluării nu este de a găsi o singură cauză, ci de a aprecia contribuţia numero­şilor factori şi de a stabili care din ei este cel primar. Un copil cu o tulburare în dezvoltarea limbajului poate avea un grad oarecare de surditate periferică, o tulburare emoţională sau de sferă afectivă, şi are desigur o mare şansă de a fi întîrziat mintal.

Diagnosticul de surditate are diverse înţelesuri. In genere <ste sinonim cu o 1 leziune a nervului auditiv sau a cochleei, dar pentru alţii el indică lipsa răspunsului la sunete, indiferent de cauză. în articolul lui Gordon şi Taylor, el a fost folosit în pri­mul sens, dar s-a dat atenţie caracterului anormal al răspunsu­lui auditiv în prezenţa unei tulburări cerebrale. Fireşte, la vîrstă mică, copiii cu defect central se pot comporta ca surzii, prin le/iuni periferice, dar cauza acestui comportament poate fi foarte diferită. Surditatea congenitală, prin leziuni cochleare, va rămîne nealterată toată viaţa, dar o tulburare de funcţie cere­brală ne putem aştepta să se schimbe în cursul procesului de maturizare cerebrală. Acest proces, la copii cu leziuni cerebrale, i"sie mult întîrziat şi influenţat de factori psihologici, cum ar fi deficitul de atenţie. In genere, viteza maturizării, variind în limite foarte mari, este extremă în cazul acestor copii ; variabi-

133

litatea mare, caracteristică leziunii senzoriale datorită unei tu l ­burări de funcţie corticală şi deficitului de atenţie sugerează că un proces activ de inhibiţie poate contribui, de asemenea, la geneza tabloului clinic. S-a arătat că dacă se obţine un anumit prag pentru stimulii auditivi la un pacient în somn natural , acesta poate fi îmbunătăţi t prin injectarea de pentotal cînd pa­cientul este dinainte adormit, ceea ce sugerează că efectul barbi-turicelor este înlăturarea influenţei centrilor inferiori.

Ca şi în alte aspecte ale neurofiziologiei, conchid autorii, poate fi înşelător să facem o împărţire prea exactă între varia­tele niveluri ale percepţiei senzoriale, dar diagnosticul de deficit central şi periferic este esenţial pentru tratament. Contribuţia EEG/Audiogramei este aici de cel mai mare ajutor. Producerea răspunsului de trezire în EEG de somn trebuie să însemne că stimulul a atins trunchiul cerebral. Cînd un stimul auditiv pro­duce un asemenea răspuns, el trebuie să fi s trăbătut cochlea şi nervul auditiv şi, dacă stimulul e de mică intensitate, el exclude în mod cert prezenţa unui grad semnificativ de surditate peri­ferică — termenul implicînd leziunea nervului şi a organului terminal. Dacă a atins nucleii auditivi din trunchiul cerebral, pentru a ajunge la scoarţa creierului are 2 căi : a) calea auditivă directă către cortexul temporal; b) releul, mai puţin bine definit, prin fasciculul reticulat, ajungînd mai ales în regiunile fronto-centrale. Răspunsul de alertare (la EEG de somn) nu este numai simplă activare a fasciculului reticulat din trunchiul cerebral; este evident că aici este implicat şi cortexul. Oswald şi colaboratorii (1960) au arătat că copilul se trezeşte la stimuli semnificativi, cum ar fi numele său sau cuvîntul „mamă", dar nu la alte nume sau cuvinte, chiar dacă intensitatea lor este aceeaşi. Este, de ase­menea, o observaţie comună că noaptea ne trezeşte un zgomot uşor produs de un spărgător, dar nu un zgomot obişnuit de mare intensitate cum ar fi trecerea trenului. în sfîrşit, dacă sînt sec­ţionate căile auditive la pisică, la nivelul creierului mijlociu, animalul mai poate fi încă trezit din somn de zgomote (Brazier, 1960)- Fără să ne dea certitudinea, toate aceste date pledează pentru ideea că scoarţa este esenţială în determinarea răspun­sului de trezire la om.

Concluziile autorilor sînt că răspunsul anormal Ia sunet poate apărea la o tulburare periferică ca şi la una centrală, dar că aceasta din urmă se caracterizează prin schimbări pe măsura maturizării cerebrale.

134

Mecanismele scris-cititului

1. Organizarea topografica a scoarţei cerebrale

Ideea localizării diferitelor funcţii ale limbajului în centrii rorticali a găsit un puternic sprijin în identificarea ariilor pr i ­mare, motorii, senzitivo-senzoriale şi asociative, suport anato­mic al funcţiilor corespunzătoare.

în aria motorie primară (cîmpul 44), localizată în ambele emisfere în circumvoluţia frontală ascendentă sau gyrusul pre-central şi în adîncimea scizurii lui Rolando, au fost identificate, prin tehnica stimulărilor electrice pe creierul vigil, reprezen­tanţe pentru muşchii somatici, cu o repartizare, ascultînd de 3 legi : a) imaginea corpului uman este aşezată invers (zonele care comandă membrele inferioare către convexitate, cele care co­mandă muşchii capului către marginea inferioară a creierului) ; b) zona afectată fiecărui segment este cu atît mai extinsă cu cît el este alcătuit din mai mulţi muşchi destinaţi unor mişcări mai fine (mult mai mare pentru mînă, bunăoară, decît pentru mem­brul inferior în totalitatea lui) ; c) jumătatea dreaptă a corpului este reprezentată în 1/2 din emisferul stîng şi invers. Celulele acestei arii, aşezată, nemijlocit anterior faţă de scizura rolandică, sint celule piramidale, specializate pentru mişcarea voluntară, si prelungirile lor formează fasciculul piramidal care comandă muşchii voluntari din jumătatea \ opusă a corpului. In partea inferioară a lobului frontal, şi anume în piciorul celei de a treia circumvoluţii frontale, se găseşte zona pe care Broca a soco­tit-o centrul vorbirii formulate şi elaborate ; cercetări ulterioare au confirmat faptul că aici converg o multiplicitate de fibre, provenite din celelalte zone ale vorbirii ; celulele acestei arii (cîmpul 44) emit fibre de proiecţie motorie pentru muşchii orga­nelor fono-articulatorii.

Stimularea electrică pe creierul vigil a permis stabilirea unor relaţii punct cu punct, în aşa fel încît stimularea unui anumit punct produce, de exemplu, mişcarea unui deget e t c , iar rezul­tatele obţinute pe această cale au fost confirmate prin exciziile operatorii (urmate de paralizia membrului sau segmentului corespunzător).

135

preoccipifală A

Dispoziţia reprezentanţelor motorii este reprodusă în acelaşi mod de reprezentanţele senzitive. In şanţul rolandic şi regiunea dinapoia lui, circumvoluţia parietală ascendentă sau gyrusul postcentral, acestea sînt dispuse după aceleaşi legi (sus părţile inferioare ale corpului, jos mînă sau cap — zonă cu atît mai în­tinsă cu cît capacităţile funcţionale ale organelor sau regiunilor comandate sînt mai variate şi mai discriminative — fiecare hemicorp e reprezentat în hemisferul opus). Aici se elaborează senzaţiile de tact, presiune, temperatură, poziţie-mişcare-ten-siune a muşchilor şi articulaţiilor (cîmpurile 1, 2, 3). Stimulările electrice pe creierul vigil au provocat bolnavului senzaţii pe care acesta le descrie ca „nefiind obişnuite" sau chiar „produse artificial". Exciziile au determinat abolirea sensibilităţii gene­rale în porţiunea corespunzătoare opusă a corpului sau mem­brelor.

Aria auditivă a fost identificată în lobul temporal, şi anume în profunzimea scizurii lui Sylvius, şi pe marginea superioară a primei circumvoluţii temporale, numită şi circumvoluţia t rans­versală Heschel (ariile 41 şi 42). Aici organizarea periferică, melcul, se proiectează punct cu punct. Aceste arii „aud" cuvîn-tul, dar nu-i dăruiesc încă un sens : capacitatea de a atribui semnificaţie asocierilor de sunete rezidă într-o zonă care încon­jură cîmpurile 41—42 şi se întinde pînă la capătul scizurii lui Sylvius, în partea posterioară, a primei circumvoluţii temporale

136

c Fig. 29 A, B, C — Faţa externă, internă şi inferioară a emisferelor cerebrale,

obiect al dezbaterilor în problema localizării limbajului si în regiunea gyrusului supramarginal (aria 22, denumită aria aperceptivă Wernicke). Stimulările electrice au avut ca efect sunete greu definibile — bîzîit, uruit etc. Exerezele nu au deter­minat deficit auditiv (Penfield).

Aria vizuală primară a fost identificată în lobul occipital, pe faţa internă a emisferelor, pe ambele versante ale scizurii < alcarine (cîmpul 17). Reprezentanţele corticale reproduc şi aici, 137

punct cu punct, topografia periferică. Pe scoarţa vizuală din stingă se proiectează jumătatea nazală a retinei OD şi jumătatea temporală a retinei OS ; cadranele superioare ale retinei sînt r e ­prezentate pe latura superioară a scjzurii calcarine, cadranele inferioare pe partea ei inferioară. Stimularea electrică a produs lumini pîlpîinde, scîntei, culori, stele. Distrugerea produce orbire totală. Integrarea de nivel mai înalt a senzaţiilor vizuale se face la nivelul" cîmpurilor 18 şi 19, pe lobul anterior faţă de zona senzorială primară.

Cîmpurile de asociaţie ideaţională (ariile 8, 9, 10, 11) prin mijlocirea cărora limbajul explorează „tezaurul experienţei t r e ­cute şi memoria ideilor" sau interpretează simbolurile vizuale şi auditive, se găsesc în lobul temporal, în răspîntia parieto-temporo-occipitală şi în lobul frontal anterior, faţă de ariile pre-motorii. In general, se admite că regiuni întinse din lobul tem­poral, lobul frontal anterior şi lobul parietal posterior, care au conexiuni cu alte zone tot din creier şi nu emit fibre de proiec­ţie în legătură cu periferia, îşi asumă funcţii care, nefiind sen­zitive sau motorii, ar putea fi psihice. Abia în 1936 Penfield a obţinut „manifestări psihice" prin stimulări electrice în partea posterioară a lobului temporal : o bolnavă retrăia un episod din mica copilărie însoţit de emoţia originară, alta episodul unei in­ternări în spital cu decorul corespunzător aidoma, retrăir i care sînt reactualizări ale unui eveniment trecut, ca într-o reproiec-tare a aceluiaşi f i lm; în 1946-47 a obţinut stări de vis sau iluzii interpretative : bolnavii trăiau un ciudat sentiment de familiari­tate a obiectelor şi împrejurărilor insolite (pe masa de operaţii) sau aveau impresia că obiectele înconjurătoare sînt deose­bit de îndepărtate, de apropiate, aveau sentimente de înstrăi­nare etc. ' Ariile motorii primare şi senzitivo-senzoriale primare se dis­pun aşadar dinainte-înapoi, de la creierul frontal către creierul occipital, în ordinea următoare : în gyrusul precentral (frontala ascendentă) aria motricitatii voluntare ; în gyrusul postcentral (prima circumvoluţie parietală) aria sensibilităţii generale ; în gyrusul transvers al lui Heschl (o parte din prima circumvoluţie temporală) aria auditivă ; în scizura calcarină (pe faţa internă a hemisferului) aria vizuală. Din sensibilitatea generală (tact, pre­siune, durere, temperatură, propriocepţii adică poziţie-tensiune-mişcare) şi din senzoriul specializat (văz, auz, miros, gust), cu participarea într-un mod sui-generis a motricitatii şi prin inte­grare cu experienţa trecută, se alcătuieşte percepţia.

138

Prin aceleaşi metode experimentale şi clinice au fost identifi­cate arii secundare în raport de strînsă vecinătate cu ariile pri­mare : o arie motorie secundară situată chiar în gyrusul precen­tral anterior faţă de aria motorie primară şi o arie motorie suplimentară pe faţa internă a emisferului; o arie senzitivă secundară «ituată, de asemenea, pe gyrusul postcentral şi în adîncimea scizurii lui Sylvius ; o arie vizuală secundară (cîmpu­r i le 18 şi 19) situată în restul lobului occipital anterior faţă de ar ia vizuală primară ; nu s-a putut pune în evidenţă, la om, o arie auditivă secundară, deşi existenţa ei este postulată de ex­perienţele pe animale. După unii autori cîmpurile 41 — 42 ar constitui zona auditivă primară, iar cîmpul 22 zona auditivă se­cundară. S-ar părea că ariile secundare sînt în raporturi bi­laterale cu periferia : stimularea electrică a ariei motorii secun­dare provoacă activităţi musculare în ambele părţi ale corpului, cea a ariei senzitive secundare senzaţii bilaterale, cea a ariei vizuale secundare, de asemenea. Exereza acestor arii nu dă feno­mene de deficit.

Metodele prin care s-a ajuns la localizări, stimulările elec­trice pe creierul vigil şi comportamentul după excizia sau dis­trugerea anumitor zone, nu se bucură totuşi de un credit unanim. Iată cîteva din criticile care se aduc metodei de interceptare care se bazează pe studiul efectelor leziunii : a) apariţia unui deficit funcţional după o leziune corticală nu indică neapărat că „opusul deficitului" este funcţia zonei distruse ; b) lipsa deficitului într-o zonă lezată nu presupune că zona respectivă nu participă într-un oarecare mod la edificarea funcţiei ; c) leziunile aceloraşi arii nu au avut totdeauna aceleaşi efecte, ci efecte de la ins la ins ; 1

d) în sfîrşit, deşi unei arii specifice i se atribuie o anumită func­ţie, lezarea ei determină adesea alterări comportamentale com­plexe 2 .

Asemenea critici, pe deplin justificate, şi cercetări minuţioase care sugerau şi alte interpretări asupra organizării funcţionale a scoarţei cerebrale au pus sub semnul îndoielii localizaţionismul care părea că se impune în mod necesar ca linie directoare în edificarea unei concepţii de ansamblu: Au apărut şi alte moduri

1 Exemplu : Broca a descris în leziunea interesînd -pic. F 3 — af. mot, I'. Mărie anartrie (care nu e afazie propriu-zis). Ulterior s-au descris multe cazuri de leziuni ale ariei F 3 fără afazie şi cazuri de anartrie fără leziuni ale F 3 .

2 M . F. B e r r y ş i J. E i s e n s o n , Speech Disorders, N e w York, Appleton-Century-Crofts, 1956, p. 46.

139

de a gîndi. Primul mare cfitic al localizaţionismului a fost Jackson, după care o funcţie are mai multe nive­luri în care se organizează, şi aceste niveluri, de fapt, r e ­prezintă o evoluţie : a) de la centrii inferiori, bine organizaţi, spre cei superiori, mai puţin bine organizaţi ; b) de la centrii mai simpli la cei mai complecşi ; c) de la cei automatici la cei volun­tari — evoluţie care face, de fapt, posibilă inserţia conştiinţei şi selecţionarea unui comportament voluntar şi adecvat. Unii autori mai noi cred că ceea ce are importanţă nu este sediul leziunii, ci cantitatea de ţesut cerebral distins, pentru ei „creierul lucrînd ca un întreg care nu poate fi analizat în termeni de arii specifice". Pe aceeaşi linie de gîndire, dar păstrînd ideea ariilor specifice, care cel puţin în ceea ce priveşte ariile primare pune la adăpost de orice dubiu, Penfield elaborează o concepţie extrem de suges­

tivă. După el, cortexul poate fi gîndit ca o staţiune inclusă în arcuri funcţio­nale vaste, îmbrăţişînd şi zonele subcorticale : în t re­ruperi ale acestor circuite, prin leziuni ale zonelor subcorticale în t imp ce scoarţa cerebrală este in­tactă, pot da simptome de deficit, iar pe de altă parte,, leziuni corticale, cum ar fi cele cu sediul în ariile au­ditive primare, pot fi fără efect pentru că centrii au­ditivi din trunchiul cere­bral şi bulb sînt, din punct de vedere funcţional, mai importanţi pentru auz. Pentru vorbirea rostită, Penfield afirmă că influxul

Fig. 30 — Căile controlului vo­luntar al mişcărilor de la siste­mul centrencefalic la cortex şt

de aici la periferie

140

voluntar ia naştere nu în aria motorie primară, ci în „sistemul centrencefalic", de unde este proiectat în aria motorie primară, o platformă de sosire şi de plecare cu rol de a transforma şi or­ganiza impulsurile, cu ajutorul ariilor secundare, şi de a le transmite periferiei. In sens invers, vorbirea auzită sau scrisă, recepţionată în zonele senzoriale ale scoarţei, provoacă aici un curent dirijat înspre regiunea centrencefalica, unde trezeşte, printr-un reflex sui-generis, sensul corespunzător.

141

2. Organizarea funcţională a scoarţei cerebrale

Constatarea că de o parte şi de alta a şanţului rolandic topo­grafia motricitatii şi sensibilităţii generale, şi de o parte şi de alta a scizurii calcarine topografia sensibilităţii vizuale, reproduc cu atîta fidelitate succesiunea zonelor corpului şi membrelor, a sugerat la un moment dat ipoteza că nu numai fiecare segment somatic, dar fiecare muşchi şi fiecare organ senzitiv terminal îşi are reprezentanţa sa proprie pe scoarţă. Ulterior, s-a afirmat că pe scoarţă sînt reprezentate mişcări nu muşchi, sau că scoarţa „gîndeşte" în termeni de mişcări nu de muşchi (Sherrington), aşa cum ceea ce recepţionăm sînt percepţii nu senzaţii elementare. Experienţele pe animale au elucidat însă în alt mod problema organizării scoarţei senzitivo-motorii. Excitări multiple şi siste­matice, cu electrozi sau stimuli extrem de fini, au demonstrat că „fiecare muşchi este activat de o multiplicitate de neuroni dispuşi pe o arie destul de largă, dar că o contradicţie puternică şi cu latenţă scurtă („optimală") poate fi provocată numai de un n u ­măr redus de neuroni, aglomeraţi într-un focar redus ca înt in-dere.^Există deci pentru fiecare muşchi un focar de aglomerare neuronală, înconjurat de o arie de dispersie neuronală. Focarele a doi muşchi nu se suprapun, dar cîmpul unui muşchi poate să se suprapună cîmpului şi chiar focarului unui alt muşchi. S-a mai arătat, de asemenea, că dacă cortexul motor este organizat cu o aglomerare a reprezentanţelor fiecărui muşchi, organizarea mişcărilor se efectuează nu în celulele piramidale, care activează muşchiul, ci în conexiunile multiple ale neuronilor intercalări cu aceste celule. Aceiaşi neuroni intră în joc de fiecare dată, pentru a realiza diferite mişcări concrete sau gesturi ; dar formula după care se asamblează ei îşi dozează impulsurile şi îşi seriază mo­mentul intervenţiei, „schema motorie" după care se desfăşoară fiecare mişcare concretă sau gest, şi care este de fiecare dată aceeaşi, este comandată de posibilitatea nelimitată de conectare a neuronilor intercalări. Metaforic vorbind, aceeaşi claviatură evocă o infinitate de melodii, dar o melodie anumită provine din asamblarea într-un anumit fel, după o „schemă melodică proprie" a anumitor clape ale claviaturii, în posibilitatea trecerii în dife­rite registre i .

1 N. T o n c e s c u , Neurofiziologia dislexiei-disgrajiei, în : „Tulbură­rile l imbajului scris", Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967^ p. 57 şi urm.

142

Niciodată conştienţi, dar activaţi de înţelesul conştient al ac­ţiunii sau gestului intenţionat de subiect, schema motrică a unei acţiuni este de fapt „structura generală a acelei acţiuni, păstrîn-du-se în cursul repetiţiilor, consolidîndu-se prin exerciţiu şi aplicîndu-se unor situaţii care variază în funcţie de modificările mediului" *. Ceea ce înseamnă că schema motorie nu este fixă în ordinea temporală. Practic vorbind, ea poate fi neîncetat îm­bunătăţită. „Colaborarea neuronilor în cadrul schemei este la început laborioasă şi înceată, dar cu t impul ea se automatizează şi din ce în ce cîştigă în promptitudine, viteză şi siguranţă". Nefiind fixă în ordinea temporală, schema nu este fixă nici în ordinea spaţială, în unităţile neuronale pe care le comandă. In 1960, Paillard a arătat că o mişcare oarecare nu se produce nicio­dată în acelaşi fel, sau că acelaşi rezultat poate fi obţinut într-un număr nedeterminat de feluri. Desfăşurarea gestului se face în funcţie de condiţiile momentului şi el se construieşte, ţinînd sea­ma de datele concrete ale contextului postural şi de activitate nu în funcţie de o suită abstractă şi identică de imagini dinainte înscrise în textura cerebrală. In treacăt fie spus, în această împre­jurare deosebită stă, în parte, eficienţa terapiei de reabilitare sau recuperare motorie, de la paralizia cerebrală pînă la disgrafie.

Dar structura generală a acţiunii este totdeauna aceeaşi, deşi acţiunea de fapt nu se desfăşoară niciodată aidoma ; modul de asamblare, dozare şi intervenţie a impulsurilor neuronale este identic pentru fiecare asemenea structură, constînd în posibili­tatea de a folosi grupe neuronale mai vaste sau mai restrînse pentru a „turna" acelaşi gest într-o varietate infinită de contex­turi, adaptîndu-1 de fiecare dată la condiţiile concrete ; ca şi cum schema modulează actul, folosind un focar de aglomerare neuro­nală înconjurat de o arie de dispersiune neuronală. Este aici o unitate în varietate care singură poate da socoteală de modul de organizare funcţională a sistemului nervos — în paralelă dealt-minteri cu unitatea în varietate — care alcătuieşte structura esenţială a realului.

La fel poate fi înţeleasă schema perceptivă. Veniţi de la periferie pe calea circuitelor aferente, stimulii

senzitivo-senzoriali- ai obiectelor alertează grupe de neuroni — în limitele unei oarecare variabilităţi aceiaşi pentru aceleaşi obiecte — şi mai ales după o anumită formulă care constă, ca şi

1 J. P i a g e t, Les praxies chez l'enfant, în : „Revue neurologique", t. 102, 1960, nr. 6, p. 551 — 565.

143

la schema motorie, nu atît în identitatea unităţilor participante care este relativă, cît în identitatea formulei de participare — cuplaj, succesiune, concomitentă, „energie specifică". Obiectul se reconstruieşte în percepţie pentru că actualizează aceeaşi formulă, care îl semnifică. „ . . . Noi recunoaştem obiectul ca „acelaşi", s-a spus cu alt prilej \ sub multiplele imagini pe care ni le prezintă (fenomenul de „transponibilitate") tot aşa cum actul sau gestul se desfăşoară „la fel", deşi contextul în care decurge nu este niciodată identic. Un mare număr de varianţi fonetici (pronunţia vocalelor diferă bunăoară după dialecte, a fonemelor, în general, după intensitatea vocii, t imbru, context, cuplaj etc.) sînt recunoscuţi drept „acelaşi fonem", şi un mare număr de varianţi grafici (forma literei variază după tipar, după formula grafologică proprie fiecărui ins, după dimensiuni etc.) sînt recu­noscuţi drept „aceeaşi literă". Această recunoaştere se face în funcţie de o „schemă" care este totdeauna aceeaşi. Ce este schema ? Ea nu poate fi un conglomerat de imagini (suprapune­rea unor imagini diferite distruge tocmai imagismul), nici o ima­gine unică (care din infinitele imagini pe care ni le înfăţişează obiectul ?), apărînd în conştiinţă cu prilejul stimulilor adecvaţi, ci este numai posibilitatea ca anumite circuite neuronale să fie activate totdeauna în acelaşi mod, de o serie de stimuli care variază între anumite limite. Dincolo de aceste limite, stimulul nu mai are nici o posibilitate de a activa în acelaşi mod circuitele neuronale şi nu mai poate fi recunoscut sau identificat : dincolo de seria modelelor acceptabile există altele care sînt recunoscute numai ca „probabile" sau deloc, întrucît se prezintă conştiinţei ca „altceva". Cu alte cuvinte, recunoaşterea varianţilor sub care se prezintă stimulii este în funcţie de un anumit nivel critic al probabilităţii.

Doi experţi în teoria informaţiei (Mackey 1956 şi Uttley, 1956 — 1968) folosesc teoria probabilităţii (deşi în mod oarecum diferit, spune Lord Brain) pentru a explica capacitatea sistemului nervos de a reacţiona în mod stereotip la o largă serie de stimuli variaţi. Sholl şi Uttley (1953) au propus o teorie a discriminării modelelor în care „potrivirea constă în aprecierea probabilităţilor ca o colecţie de variabili să corespundă modelului construit de experienţa anterioară, şi au sugerat că organizarea neuronilor în cortex trebuie să îndeplinească condiţiile necesare, pe de o parte

' N . T o n c e s c u , Neurofiziologia ăislexiei-disgrafiei, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 55 — 56.

144

pentru stocaj, pe de altă parte pentru confruntare. Observaţii ulterioare ale lui Sholl (1959) sugerează, de asemenea, că dispozi­ţia celulelor în cortexul cerebral este de aşa natură încît „baza fiziologică pentru recunoaşterea modelelor poate fi specificată numai în termeni statistici şi prin legile probabilităţii".

Recunoaşterea constă, deci, în probabilitatea pe care o com­portă stimulul de a se identifica cu o schemă edificată prin ex­perienţă.

Rolul educaţiei în edificarea schemei este, şi aici, la fel de important ca în domeniul motricitatii, şi el constă în treptata organizare a neuronilor în formule de asamblare, în prompti tu­dinea, din ce în ce mai mare, cu care se asamblează şi îr. antrenarea a cît mai multor şi mai îndepărtate zone în această asamblare — ceea ce face perfectibilă percepţia noastră în discriminare, precizie, viteză, amploare etc. Schemele motorii sau perceptive sînt etapa esenţială în mijlocirea de la şi către înţeles sau sens : înţelesul mişcării activează schema motorie, schema perceptivă activează înţelesul. Aceasta presupune că atît pentru motricitate cît şi pentru percepţie, circuitele în care se organizează schemele sînt diferite de circuitele în care se orga­nizează înţelesurile. Care sînt aceste circuite ?

In concepţia lui Penfield, schemele motorii şi perceptive ale limbajului nu se organizează în straturile profunde ale scoarţei, pe seama neuronilor intercalări, ci în conexiunile cortico-strio-talamice, implicate în activitatea de limbaj, global denumite de autor „the treasure house of memory", iar înţelesurile se organi­zează în sistemul centrencefalic. Penfield combate concepţia „ierarhiei neurale" care face din scoarţă un fel de rege, mobili-zînd sau inhibînd nivelurile inferioare, şi recurge la ideea mai nuanţată a „arcurilor funcţionale în care centrii subcorticali sînt în relaţie de reciprocitate cu ariile cor t i ca le , . . . a fenomenelor circulare în care nucleii din profunzime (corpul striat, talamusul şi mezencefalul) contribuie, pentru a activa ariile corticale, tot aşa cum acţionează acestea asupra „nivelurilor inferioare" . . ., realizîndu-se un fel de unitate cortico-strio-talamică". Arcurile funcţionale reprezintă o modalitate generală de organizare a sis­temului nervos central, o întîlnim în circuitele funcţionale cor-1 ico-ponto-cerebelare sau în altele. „Şi e posibil ca în multe din aceste căi circulare punctul cel mai înalt al potenţialului să nu fie în ariile corticale, ci în unele arii subcorticale. In orice caz, conceptul ariilor cortieo-subcorticale dă socoteală de faptul că

ni _ Introducere In logopedie 145

vorbirea este răspunsul total al sistemului nervos central şi că integrarea ei complexă nu rezidă numai în cortexul cerebral" K

In ceea ce priveşte înţelesurile, Penfield propune următoarea ipoteză : în vorbirea rostită, sistemul centrencefalic dispunînd de „echivalentul ganglionar al conceptului", alege conceptul care, pr int r -un mecanism reflex cîştigat, acţionează „echivalentul ganglionar al cuvîntului" din circuitele talamocorticale („casa de păstrare a cuvintelor") şi evocă astfel cuv în tu l ; în vorbirea r e ­cepţionată se produce de la zonele senzitiv-senzoriale ale scoarţei un curent invers, care activează cuvîntul în circuitele talamo­corticale, prin intermediul „echivalentului ganglionar al cuvîn­tului" iar acesta evocă, în sistemul centrencefalic, „echivalentul ganglionar al conceptului" — care este sensul. Pentru concepţia clasică, sensurile sînt rezultanta activităţii zonelor asociative sau memoriale, de exemplu, a zonelor situate anterior faţă de ariile premotorii ale lobului frontal : „Leziuni întinse ale lobului p re­frontal din emisfera dominantă condiţionează nu numai un defi­cit în asocierile complexe, dar şi alterări ale judecăţii, ale voinţei şi comportamentului emoţional, cu efecte regresive în caracter" 2 . Am văzut că sensul cuvîntului auzit se elaborează în altă zonă (cîmpurile 41 — 42) decît în zona recepţiei primare (aria 22) şi înţelesul simbolurilor vizuale în altă zonă decît în cea a recepţiei primare — ceea ce se verifică în patologie unde lezarea zonelor de apercepţie auditivă dă surditate verbală, iar a zonelor de aper-cepţie vizuală dislexie sau deficit de înţelegere a cuvintelor scrise.

Sager, Mareş, Neştianu 3 nu cred că în conexiunile talamo-cor-ticale se află „casa de păstrare a cuvintelor" şi că aceste conexi­uni formează un inel principal în edificarea limbajului. Rolul principal pentru autorii români îl joacă zonele de pe scoarţa cerebrală, şi anume regiunea parieto-temporală din emisfera do­minantă, unde se află acele conexiuni de o inextricabilă com­plexitate care au făcut posibilă o evoluţie din ce în ce mai înaltă a limbajului. Desigur, „scoarţa cerebrală nu lucrează singură, fără intervenţia obligatorie a subcortexului şi a formaţiei re t i ­culate", dar pare cert că integrarea se face la nivelul scoarţei cerebrale. Posibilitatea percepţiei excitaţiilor cu încărcătura

1 M. F. B e r r y , şi J. E i s e n s o n, Speech Disorders, N e w York, Appleton-Century-Crofts, 1965, p. 45.

2 O. S. S t r o n g ş i A. E1 w i n, Human Neuro-Anatomy, Balti­more, Will iams and Wilkins, 1948, p. 393.

3 O. S a g e r , A. M a r e ş ş i V. N e ş t i a n u , Formaţia reticulata, Bucureşti, Editura Academiei , 1965, p. 231 şi passim.

1 4 6

afectivă din mediul extern este determinată de faptul că e x c i t a ­ţiile specifice, care vin spre scoarţa cerebrală, sînt t r imis^ î n d ă ­răt spre formaţia reticulata, căreia îi intensifică exci tab i l i ta te^ • formaţia reticulata, la rîndul ei, prin sistemul reticulat a Q y v a t - 0 ^ ascendent măreşte tonusul de excitabilitate a scoarţei c e r e k r ^ e

şi permite percepţia mai adecvată a excitaţiilor specifie e E s t e necesar pentru perceperea şi integrarea în conştiinţă un g n u r n i t tonus de excitabilitate a scoarţei cerebrale.

3. Edificarea schemelor motorii şi perceptive

Fie că se organizează prin neuronii intercalări din P r o f u n ­zimea scoarţei, fie că ia naştere în circuitele funcţionale Qortico-subcorticale, schema motorie sau perceptivă defineşte, d e c j ) f o r _ mula după care se asamblează un număr de neuroni, d o z m c j u ^ s j impulsurile şi seriindu-şi momentele intervenţiei lor CQnc0Tr^^_

tente sau succesive, pentru a realiza un act motor sau p e t - c e p t j v

Neuronii care participă la ea sînt aceiaşi care participă în c a d r u l altor scheme, la nenumărate alte mişcări sau percepţi i ; n u r a a i formula după care se organizează ei este de fiecare dată d i f e r i t ă

Aparatele motorii şi senzitivo-senzoriale, r e p r e z e n t a t p r - j n

căile primare şi secundare, ca şi zonele asociative şi mecarjjgjn^ig în care se realizează schemele, nu funcţionează însă i z o l a t „Creierul funcţionează ca un întreg", chiar dacă existenţa a r i i l o r

specifice nu poate fi contestată : în perspectivă psihologic^ o r i c e

fragment de conştiinţă este un act perceptivo-motor, în P e r s p e c ­tivă fiziologică cea mai simplă mişcare se sprijină pe pe r cep ţ i e si pentru a se iniţia şi desfăşura, cea mai rudimentară pe r cep ţ i e comportă activitate motorie. Cel mai simplu element al v i e ţ i i reflexul cel mai primitiv, comportă un braţ perceptiv a f e r e n t si un braţ motor eferent şi cu acest schematism se va clăcjj v i a t a psihică în ansamblul ei. Chiar în momentele celei mai pu> e coţ^_ Icmplaţii, cînd credem că orice mişcare este suspendată p e n t j ~ u

a nu „altera plenitudinea clipei", totuşi mişcări a r t i c^i a t O J , j £ insinuante încearcă să reproducă sunetele şi vizual să cUp r j n , ^g obiectele etc. ; dacă s-ar suprima toate, cu desăvîrşire, ar r ămî t i e scurtcircuitul lor neural.

Aceasta înseamnă că schemele pe care le-am găsit îri o r g a _ ni/area motrică şi în cea perceptivă se dilată considerabil p e ^ . tru a deveni scheme perceptivo-motorii sau, după cum v 0 m

d e a , activitate practognozică. Rămîne să vedem care este re la ţ i . a

H 7

pe de o parte, între schemă şi desfăşurarea funcţională practo-gnozică „in actu", iar pe de altă parte între schemă şi dezvoltarea practognozică.

După unii autori, mişcarea trebuie înţeleasă ca succesiune rapidă a unui număr de momente posturale, număr desigur foar­te mare de vreme ce mişcarea nu este sacadată (critica acestei concepţii amintea de secvenţele care descompun mişcarea în filmele foarte vechi, turnate cu o viteză insuficientă). Un număr foarte mare de momente posturale presupune fireşte un număr, de asemenea, foarte mare de „ordine succesive", atît de mare încît, calculele o arată, este „incompatibil cu posibili­tăţile cerebrale". Pentru a înţelege mecanismul cerebral al des­făşurării mişcării, după Tabary şi Tardieu l , este suficient să presupunem că subiectul care urmăreşte să atingă un obiect dis­pune de posibilitatea de a organiza : a) o acţiune principală, constînd în direcţia gestului; b) o acţiune inversă, constînd în posibilitatea de a frîna acţiunea principală şi de a o aduce îna­poi, dacă obiectul este depăşit şi c) un sistem permiţînd menţi­nerea vitezei 0, cînd ţinta este atinsă. In această organizare nu mai este necesară reprezentarea corticală a poziţiilor in terme­diare (nenumăratele staţiuni de comandă pentru „ordinele suc­cesive") şi nici chiar de reprezentarea poziţiilor iniţială şi finală. Direcţie, frînă, viteză 0 şi toată desfăşurarea motrică in terme­diară presupun, însă, grupuri neuronale care să intre, organizat, în funcţiune, după o anumită schemă şi aceasta este, fireşte, identică pentru aceleaşi acte şi gesturi (identice în caracterul lor comun, cu toată specificaţia individuală). Dar schema însăşi se arată, la cea mai superficială tentativă de analiză, de o compli­caţie extremă, o construcţie etajată de alte scheme de gradul doi, t r e i . . . „n", un adevărat polip de scheme, pentru a folosi o ex­presie care a făcut epocă în psihologia veacului trecut, de la cele mai elementare, pînă la cele mai recente şi mai evoluate, toate structurate, în cele din urmă, într-o unitate pe care o numim simplu — schemă. Gestul redus de autorii menţionaţi la direcţie-frînă-oprire nu a devenit, prin această reducere, mai simplu, ci doar conceptibil, pentru că altminteri el se arată alcă­tuit dintr-o inexplicabilă combinaţie de acţiuni elementare, ex­presie a schemelor înnăscute şi a celor cîştigate, organizate

1 J. C. T a b a r y , G. T a r d i e u si C. T a r d i e u , Conception du dé­veloppement de l'organisation motrice cérébrale et de sa rééducation, în : „Revue de neuropsychiatrie infantile", 1966, nr. 10-11, p. 743.

148

intr-o ierarhie piramidală. Am văzut mai înainte una din posi­bilităţile ca schema identică cu sine să dezlănţuie gesturi care în structura lor internă sînt de fapt nerepetabile — posibilitate rezidind în jocul de care dispune schema în limitele dintre foca­rul de aglomerare neuronală, pe de o parte, şi aria de disper­sie neuronală, pe de alta. Ni se înfăţişează acum o altă posibili­tate : dinainte date şi identice cu ele însele sînt numai schemele (înnăscute sau cîştigate), combinaţia lor fiind de fiecare dată nouă, generată de context şi adaptată împrejurării.

Activitatea practognozică, în care este implicată şi vorbirea rostită sau scrisă, se elaborează, deci, pe seama stocului de sche­me perceptivo-motorii cîştigate, care se reduc, în cele din urmă, la infinita prelucrare şi proliferare a schemelor perceptivo-moto­rii înnăscute. Această elaborare nu trebuie concepută ca o urmare ineluctabilă a proceselor de maturizare : dezvoltarea perceptivo-motorie nu se explică prin decalarea schemelor înnăscute, care s-ar manifesta, de la sine, în treptele dezvoltării, pe măsură ce maturizarea anatomică o permite. Intr-un capitol precedent, am avut prilejul să apreciem cu cît participă expe­rienţa şi învăţarea în achiziţiile fonematice şi articulatorii. Mai mult decît atît : există indici că maturizarea însăşi poate fi acce­lerată prin experienţă şi învăţare, cu alte cuvinte că în loc să preceadă pur şi simplu „în mod regulat experienţa, dînd fiecărei etape a dezvoltării instrumentul necesar" sau premisa pentru jocul multiplicativ al experienţei — ea se află, de fapt, cu experienţa într-o relaţie de mutuală stimulare.

Pentru a explica dezvoltarea motorie, Tabary şi Tardieu se sprijină pe teoriile psihologice ale învăţării, după care „organis­mul învaţă să răspundă printr-o schemă motorie performată la stimulări care iniţial nu erau în legătură cu ea". Dar învăţarea comportă şi achiziţia de noi scheme, pe de o parte prin „combi­narea schemelor elementare înnăscute", pe de altă parte „prin disocierea schemelor complexe în elemente mai simple, care vor servi la construcţia altora" şi, în sfîrşit, prin izolarea anumitor gesturi dintr-o reacţie de masă neorganizată, cînd se învaţă de fapt selecţionarea muşchilor necesari şi inhibarea tuturor celor­lalţi : de la prehensiunea globală, palmară se ajunge la apucarea între police şi index, şi mai tîrziu la pensa unghială. Va trebui să treacă multă vreme pînă la posibilitatea menţinerii condeiu­lui în poziţia recomandată de şcoală, şi abia cînd de la 12 ani copilul reuşeşte, cu palma aplicată pe planul mesei, să ridice

149

inelarul (proba lui Rey), s-a ajuns la stadiul final al deblocării degetelor, din mişcarea globală şi sincretică, de „grasping".

După P i a g e t i , două sînt modurile în care se achiziţionează schemele, din ce în ce mai diferenţiate, în stadiile evolutive ale copilăriei : a) prin coordonarea „internă", în t r -un act total, a mai multor mişcări care înainte existau izolat şi b) prin coordonare „externă" a două sau mai multe praxii într-o praxie totală de ordin superior, primele putînd, de altminteri, să continue a funcţiona şi separat. După psihologul francez, stadiile de dezvol­tare practognozice sînt următoarele :

— în stadiul prim de dezvoltare, anumite reflexe complexe, cum ar fi reflexul de supt, constituie materialul pe socoteala căruia se alcătuiesc „schemele" de comportament. Reflexul de supt presupune, de la început, o dimensiune cognitivă, care cu t impul se diferenţiază : regăsirea mamelonului prin distingerea lui de tegumentele înconjurătoare, ceea ce înseamnă un progres gnozic cu ajutorul căruia se obţine curînd un fel de universa­lizare a suptului (suptul în vid, suptul anumitor obiecte) sau o schemă de comportament ;

— în stadiul al doilea sînt folosite schemele de comporta­ment pentru accesul la noi achiziţii : sugerea degetului şi duce­rea lui sistematică la gură este o praxie de neconceput fără gnoziile elementare pe care le comportă ;

— în stadiul al treilea, coordonarea ochi-mînă apărută în stadiul anterior permite formarea unei noi serii de scheme şi praxii din ce în ce mai eficiente pentru manipularea obiectelor şi pentru explorarea spaţiului, edificate pe gnoziile inevitabile şi deschizînd, pe de altă parte, calea către alte gnozi i ;

— în stadiul al patrulea, se trece de la reproducerea sec­venţelor — descoperite din întîmplare şi de la introducerea lor în reacţii circulare — la coordonarea schemelor între ele (una ser­vind drept scop al acţiunii, cealaltă drept mijloc pentru atinge­rea scopului) şi apoi la aplicarea fiecăreia dintre schemele dobîndite, cu titlul de explorare, la fiecare obiect nou (care e întors pe toate feţele, supt, aruncat, lovit, scuturat etc.) ;

— în stadiul al cincilea, care se situează la începutul celui de al doilea an, coordonările „externe", între praxii, se însoţesc de o diferenţiere a schemelor, în funcţie de experienţă (de exem­plu, pentru a atinge u n obiect de pe masă copilul trage faţa de masă, soluţie care este de fapt transferul unei experienţe mai

1 J. Pi a g e t, Les praxies chez l'enfant, în : „Revue neurologique", t. 102, 1960, nr. 6, p. 551 — 565.

150

vechi, dobîndită în pat, pe cearşaf e tc ) . Sînt aici praxii care pot funcţiona şi separat, dar care sînt contopite în t r -una nouă, pentru a rezolva probleme noi ;

— în stadiul al şaselea apar primele manifestări ale func­ţiei simbolice, cu posibilitatea interiorizării acţiunilor, care pot fi executate acum în gînd sau simbolic, şi în consecinţă cu mare posibilitate de invenţii noi. Ne aflăm aproape de vîrsta de 2 ani.

Dezvoltarea schemelor perceptivo-motorii, acţiunile şi imagi­nile prin care se ating performanţe practognozice din ce în ce mai diferenţiate, nu poate fi înţeleasă în mod asociaţionist sau gestaltist : un gestalt, spune Piaget, este o organizare ascultînd de legile „geometrice", „preformate" ale compensaţiei şi ale echilibrului intrinsec, independente de experienţa cîştigată — simetrie, regularitate, simplitate etc. — în t imp ce o schemă este rezultatul acţiunii subiectului şi al experienţei sale, determinată de compensarea unei perturbări externe sau de necesitatea satis­facerii unei trebuinţe ; modul în care se face orice achiziţie nouă, spune Piaget, consistă în a asimila un obiect sau o situaţie la o schemă anterioară, prin lărgirea acesteia, şi aici avem de-a face, de fapt, cu o operaţie intelectuală, cu o prefigurare a judecăţii care alege termenii cei mai potriviţi pentru a determina com­portamentul într-o situaţie nouă.

In această perioadă capătă o amplă dezvoltare, după cum am văzut, funcţia simbolică, rezultat al distincţiei dintre semnifi-cant şi semnificat, care permite totodată accesul către limbaj. Simbolurile şi semnele, distincte de obiectele sau acţiunile semni­ficate permit evocarea acestora chiar cînd sînt prezente. Devine astfel posibil jocul simbolic, în care asistăm la reprezentarea obiectelor şi acţiunilor prin gesturi, imitaţia tîrzie sau amînată în care copilul imită scene sau gesturi mai dinainte înregistrate, şi imaginea mintală care mijloceşte toate aceste activităţi eupra-? xice. Care este raportul între acţiune şi imagine, între praxie şi gnozie ?

Piaget aminteşte că teoriile clasice ale praxiei consideră ac­tele „sprijinindu-se pe imagini", dar se alătură lui A.A. Grum-baum care, dimpotrivă, consideră imaginile ca derivate din acte, şi menţionează pe Lotze, Dilthey e t c , care au arătat că imaginea nu e o simplă prelungire a percepţiei, ci comportă un element motor ; pe Gastaud, care a observat pe electroencefalo­gramă aceleaşi unde betha în reprezentarea mintală a flexiunii mîinii ca şi în actul executat în f ap t ; şi pe Jackson, Allers şi

151

Schminscki, care au observat la electromiogramă schiţe de miş­cări în reprezentarea mintală a mişcării. Şi autorul conchide că imaginea şi aspectul figurativ al gîndirii derivă din activitatea senzorio-motorie.

Fără să intenţioneze anume, analiza lui Piaget ajunge la aceleaşi concluzii ale strictei îngemînări dintre praxie şi gnozie, o unitate indisolubilă în care numai perspectiva noastră relie­fează cînd un aspect, cînd celălalt, după nevoile înţelegerii şi mai ales ale expunerii. In dezvoltarea copilului, percepţia şi mo­bilitatea sînt intricate şi progresele se fac paralel în ambele domenii.

Dar analiza aceasta ne dă posibilitatea să înţelegem cum ajunge copilul la performanţa scris-cititului. Pornind de la alcă­tuirea schemelor de comportare pe seama reflexelor complexe şi universalizarea lor, adică folosirea lor ori de cîte ori este posi­bil, indiferent de împrejurare ; asimilîndu-se un obiect sau o situaţie la o schemă anterioară, prin lărgirea acesteia sau con-topindu-se scheme dinainte dobîndite pentru a construi mijlocul de abordare a unei situaţii n o i ; diferenţiind şi discriminînd din sincretismul schemelor atotcuprinzătoare elemente care vor fi integrate unor scheme de mai bună adecvare (aşa cum se trece de la grasping sau apucare palmară la pensa bi digitală) ; cu par­ticiparea celorlalte funcţii psihice, se ajunge la elaborarea func­ţiei simbolice, a aspectului figurativ al gîndirii şi la imagine. Ne aflăm către vîrsta de 6-7 ani ; copilul este pregătit, din punct de vedere funcţional, să înveţe scris-cititul.

4. Funcţia practognozicâ şi deficitul apractognozic

Pe hemisferul stîng, ariile limbajului, asupra cărora de fapt majoritatea autorilor sînt de acord, „cuprind partea postero-inferioară a lobului frontal, jumătatea posterioară a primei şi a celei de a doua circumvoluţii temporale, plica curbă şi răspîntia temporo-parieto-occipitală".j(Clasicii teoriei afaziei, după Char­cot, împărţeau zona afaziei în două subzone : una anterioară motorie, cealaltă posterioară senzitivă ; în zona anterioară, pe care o împărţeau, de asemenea, în două, distingeau centrul lui Broca (piciorul celei de a 3-a circumvoluţii frontale) sau al ima­ginilor motorii de articulare, şi centrul lui Exner (piciorul celei de a 2-a circumvoluţii frontale) sau al imaginilor motorii gra­fice ; în zona posterioară descriau un centru al imaginilor audi-

152

tive (partea posterioară a primei şi celei de a 2-a circumvoluţii temporale) şi un centru al imaginilor vizuale (plică curbă). Şe descriau fibre de asociaţie care leagă între pi centrii menţionaţi şi fibre de proiecţie spre sau de la periferie>Leziunea fibrelor de proiecţie era presupusă a da afazii subcorticale sau pure, iar leziunea fibrelor de asociaţie care leagă centrii între ei şi pe fie­care în parte cu ipoteticii centri intelectuali, afazii transcorticale. La această concepţie clasică au fost aduse de fapt puţine modifi­cări asupra cărora majoritatea autorilor să fie de acord. Cea mai de seamă este că noţiunea de centru, cu caracter static şi preformat, a fost înlocuită cu cea de „zonă de afazie" ; se accep­tă, în general, că limbajul poate fi conceput ca un proces supe­rior de integrare a funcţiilor senzitivo-motorii de nivel mai înalt — dar non-verbale — structurîndu-se într-un pol anterior de expresie verbală şi un pol posterior de recepţie verbală, docu­mentele anatomo-patologice confirmînd că leziunile anterioare dau tulburări ale expresiei verbale, iar cele situate posterior — tulburări ale recepţiei.

Cu aceste date am epuizat, de fapt, harta topografică a scoar­ţei cerebrale — mai ales dacă ne amintim că în vecinătatea arii­lor auditivă şi vizuală primare au fost localizate gnoziile res­pective. Rămîne să trecem în revistă încercările de localizare a praxiilor. Dar cît de îndreptăţită este separarea unora de celelalte ? ^ Praxia este inervaţia unei multiplicităţi de muşchi în aşa fel încît activitatea lor să devină gest, iar gnozia este grupajul senzaţiilor proiectate pe scoarţă de organele terminate în aşa fel încît ele să devină percepţie. In organizarea funcţională a scoarţei, am văzut că teoriei clasice a edificării lor la nivelul neuronilor intercalări se opune teoria arcurilor funcţionale cortico-sub-corticale, dar ambele teorii propun acelaşi mod de organizare a celor două funcţii, ca şi cum ar fi una singură. De altminteri, cele 2 funcţii nu apar întîmplător împreună de cîte ori este vorba de una din ele. In opoziţie cu coordonările reflexe în funcţia practognozicâ avem de-a face cu acţiuni dobîndite prin experienţă sau prin educaţie, în sensul larg al cuvîntului; nefiind reflexe şi inconştiente, praxiile necesită structurarea universului obiectual în gnozii pentru a se putea constitui şi a putea opera, iar gnoziile, din stadiile cele mai precoce de dezvoltare ale copilu­lui, se edifică prin manipularea, la început reflexă, apoi, treptat , intenţională a obiectelor şi prin explorarea spaţiului. Cînd ni se spune „praxiile sau acţiunile nu sînt mişcări oarecare ci sisteme

153

de mişcări coordonate în funcţie de un anumit rezultat sau o intenţie" — în ultimii termeni ai formulării apar nu numai gnoziile, dar şi reprezentarea lor mintală. Datorită acestor evi­denţe, autorii mai noi preferă să vorbească de „ f u n c ţ i a p r a c t o -gnozică" ş i în p a t o l o g i e , d e s p r e „ a p r a c t o g n o z i i " .

Jackson a descris primul, în 1886, incapacitatea unui bolnav de a scoate limba la ordin, deşi înţelegea ce i se cere şi în mod automat era capabil să execute această mişcare- Termenul de apraxie^iolQsit de Steinthal şi Gogol, este definit de Jackson ca „pierdfirea^gest^lui voluntar, a gestului conform unui consens — cel autic şi cel funcţional fiind păstrate". In 1900, Liepmann distingea net apraxia de agnozie în descrierea cazului faimosu­lui consilier imperial „incapabil de a face anumite gesturi deşi nu era atins de paralizie sau de tulburări intelectuale. . . Bolna­vul se comporta cu extremităţile sale drepte ca şi cum ar fi fost profund stupid, ca şi cum nu ar fi înţeles nici întrebările, nici ordinele, ca şi cum nu ar fi putut prinde semnificaţia obiectelor, nici sensul scrisului, dar în schimb se servea în mod inteligent de extremităţile sale stingi şi arăta, prin aceasta, prezenţa tu tu­ror capacităţilor sale". Wallon defineşte, în 1928, apraxia ca

x „ttflbtrrarea executorie a unui gest sau act, deşi funcţia neuro-\ musculară este integră şi înţelegerea actului, care trebuie exe-1 cutat, este păstrată" : alterată este prefigurarea actului şi desfă-! şurarea lui în spaţiu şi timp.

154

Au fost descrise următoarele forme de apraxie : a) apraxia melocinetică sau inervatorie : pierderea gesturi­

lor elementare, caracterizată printr-o strictă localizare topogra­fică, interesînd un număr mic de muşchi şi constînd în alterarea sau degradarea jocului melodic al muşchilor ; gestul e groso­lan, neîndemînatic, desincronizat. Această formă se apropie de tulburările motorii elementare, de tip paretic discret şi pare o formă intermediară între tulburările motorii propriu-zise şi cele praxice ;

b) apraxia ideomotorie : planul ideatoriu al activităţilor com­plexe este păstrat, dar el e alterat la nivelul fragmentelor, nu în armonia totalităţii l u i ;

c) apraxia ideatorie (noţiune introdusă de Pick) : perturbarea succesiunii logice şi armonioase a diferitelor gesturi elemen­tare care, luate izolat, sînt executate corect ;

d) apraxia constructivă (descrisă de Poppelreuter) : pierderea sau degradarea capacităţii de a reproduce forme în desen sau cu ajutorul beţişoarelor, cuburilor etc. ;

e) apraxia de îmbrăcare : pierderea capacităţii de a folosi corect veşmintele.

Diferitele modalităţi de apraxie par a corespunde, fie pier­derii capacităţii de a proiecta acţiunea (apraxia ideomotorie), fie unei defectuoase cunoaşteri a scopului (apraxia ideatorie), fie unei defectuoase cunoaşteri a spaţiului în care trebuie să se rea­lizeze gestul (apraxia constructivă şi de îmbrăcare).

Agnoziaa fost definită drept „pierderea capacităţii de a recu­noaşte ^obiectele comune, adică de a percepe semnificaţia sti-mulilor senzoriali" i . In 1876, Hughligs Jackson a descris cazul unei femei de 59 de ani ale cărei tulburări gnozice au început cu incapacitatea de a-şi regăsi drumul spre casă (în t imp ce în casă se orienta normal), s-au amplificat cu o apraxie de îmbră­care şi au sfîrşit cu dificultăţi de identificare a celor din jur şi cu tulburări de lectură. Jackson a numit simptomul „impercep-ţie parţială". Cîţiva ani mai tîrziu, Charcot a comunicat cazul unui bolnav care „pierduse memoria vizuală a obiectelor, persoa­nelor şi anumitor litere" (pe care le recunoştea totuşi dacă le urmărea conturul cu mîna). Pent ru a explica fenomenul incapa­cităţii de a recunoaşte obiectele familiare e t c , Lissauer propune,

1 T h . R u c h si J o h n F. F u l t o n , Medical Physiology and Biophy-sis, Philadelphia and London, 1960, p. 631.

155

în 1890, o teorie a percepţiei, în care percepţia ansamblurilor senzoriale este întregită prin asocierea ei cu imagini din trecut şi abia în felul acesta recunoscută ; întreruperea căilor prin care percepţia este asociată cu restul imaginilor din ,,tezaurul memo­riei" determină agnozia, termen pe care Freud îl pune în circu­laţie cu un an mai tîrziu.

Au fost descrise următoarele tipuri de agnozie : a) agnozia tactilă sau astereognozia : imposibilitatea de a

identifica obiectele prin tact, deşi senzaţiile elementare sînt păs­trate ; bolnavul apreciază forma, consistenţa, greutatea, tempe­ra tura obiectului dar nu poate sintetiza aceste date într-un „obiect" ;

b) agnozia auditivă sau surditatea psihică (în stare pură pare a fi excepţională — poate pentru că este confundată cu surdi­tatea): bolnavul aude zgomotele, sunetele, dar nu le poate acorda nici un înţeles ;

c) autopragnozia : imposibilitatea de a recunoaşte părţile corpului (agnozia degetelor), de a deosebi dreapta de stînga sau relaţiile obiectelor cu corpul ;

d) agnozia vizuală : incapacitatea de a integra percepţiile vi­zuale elementare, conservate, într-o percepţie de ansamblu, care să ducă la recunoaşterea obiectului sau incapacitatea de a apre­cia sensul obiectelor văzute, al culorilor sau al spaţiului vizual ; cînd agnozia interesează simbolurile grafice, bolnavul scrie dar nu poate citi ce a scris —/-tulburare pentru care s-a folosit ter­menul de „cecitate verbală".

Ajuriaguerra şi Hecaen descriu 3 categorii de agnozie vi­zuală 1 :

— agnozie vizuală verbală (vechea cecitate verbală a lui Dejerine), deosebindu-se în alexie literală (incapacitatea de a identifica literele) şi alexie verbală (bolnavul poate citi fiecare literă în parte dar nu poate suprinde valoarea grupării lor în

; cuvînt). Există o variabilitate a deficitului, la acelaşi bolnav. în funcţie de tipul de scriere, de încărcătura afectivă a cuvîntului prezentat etc. Uneori bolnavul citeşte, urmărind conturul literei cu degetul (suplinirea deficitului gnozic-vizual prin senzaţii ar-tro-cinetice)- Agnozia verbală se poate însoţi de agnozie pentru cjjdori_, de agnozie pentru formele geometrice sau, uneori, de agnozie pentru obiecte, dar aceste deficite gnozice diferite nu

1 J. A j u r i a g u e r r a şi H. H e c a e n , Le cortex cerebral. Ltude neuropsychopathologique, Paris, Masson, 1949, p. 134 şi urm.

156

sînt niciodată proporţionale cu deficitul de identificare verbală-grafică. Cecitatea^ pentru cifre poate, de asemenea, să însoţească agnozia verbală, sau poate apărea izolat.

— agnozia pentru obiecte, forme, culori. Poate atinge recu­noaşterea obiectelor complexe sau chiar a celor simple. Identifi­carea poate fi uşurată prin felul în care este prezentat obiectul, prin situaţia pe care o ocupă etc. Poate fi asociată cu agnozia pentru culori sau agnozia pentru forme sau fiecare poate apărea izolat.

— agnozia spaţială : bolnavul este incapabil să localizeze un obiect în spaţiu, nu poate aprecia just distanţele. Localizarea spaţială poate fi împiedicată şf de lentoarea sau dificultatea de a alterna privirea : sub numele de „paralizia privirii", Ealint a descris greutatea pe care o resimt unii bolnavi în a-şi îndrepta privirile în diferite sensuri, cu toată integritatea funcţiilor mo­torii ale globilor oculari (privirea „aderă" la obiect sau la o parte a lui).

în interpretarea autorilor moderni, agnozia nu este o tulbu­rare de recunoaştere, ci o tulburare particulară~aI percepţiei — şi anume incapacitatea, complexului de imagini şi senzaţii de a se organiza în ceea ce am numit „scheme perceptive", ceea ce dealtfel justifică denumirea de „impercepţie" dată de Jackson. Această „boală a percepţiei" se prezintă de fapt în clinică mai puţin net decît în definiţii. Experienţe recente au arătat că nu totdeauna vederea „primară" este intactă în agnozii, că dacă se măresc dimensiunile literelor bolnavul poate citi sau că unii agnozici recunosc totuşi unele cuvinte şi, în anumite cazuri, chiar multe cuvinte (variabilitate a răspunsurilor care se întîl-neşte şi în afazie) ; dimpotrivă, la subiectul normal se poate provoca experimental o agnozie vizuală, dacă micşorăm lumina, dacă limităm cîmpul vizual etc. (Bay, 1951).

Substratul organic în apractognozii a fost de la bun început şi pîna'Tn"zilele noastre, de cele mai multe ori, o supoziţie im­plicită : autorii se deosebesc numai în ceea ce priveşte localiza­rea leziunilor. Ljepmann localiza funcţia praxică în emisferul stîijg şi anume în lobul parietal, admiţînd în acelaşi t imp că pentru transmisia gestului în emisferul minor este necesară in­tegritatea funcţională a corpului calos. Kleist, dimpotrivă, loca­liza funcţia praxică în emisferul drept. Foix a crezut, la început, că pentru instalarea unei apraxii leziunile trebuie să fie, de ase­menea, bilaterale ; ulterior şi-a schimbat părerea, admiţînd că şi leziuni unilaterale pot provoca o apraxie bilaterală.

157

Ajuriaguerra, Hecaen şi Angelergues 1 apreciază că varietăţ i le apractognoziei se distribuie pe suprafaţa emisferelor, în evan­tai : cele apropiate de atingerile pur motorii (de tipul apraxiei melocinetice sau inervatorii) mai anterior ele reducîndu-se mai mult la tulburări optico-gnozice (cum ar fi apractognozia geome­trică, descrisă de Lhermitte şi Mouzon) mai posterior : cu cît elementul motor e mai net reprezentat, leziunile au o s i tuare mai anter ioară ; cu cît prevalează deficitul proprioceptiv şi vizuo-spaţial leziunile au o situare mai posterioară. Pe emis-ferul stîng se înşiruie, dinainte-înapoi, apraxia melocinetică, ideomotorie (cu dezordini proprioceptive), constructivă (emanci­pată de datele kinestezice) şi apractognozia geometrică (în care predomină tulburările optico-gnozice). Pe emisferul drept sînt distribuite diferitele tipuri de apraxie a îmbrăcării : se înş i ru ie dinainte-înapoi, apraxia îmbrăcării prin deficit proprioceptiv, apoi cea pe bază somato-gnozică (unde există o tulburare de recunoaştere a spaţiului şi anume a celui/corporal) şi în sfîrşit tulburările vîzuo-constructive (unde este dezorganizat spaţiul de reprezentare şi transpoziţia sa asupra activităţii grafice şi con­structive).

Chr. Jacob distinge o varietate „frontală" a apraxiei, apraxia verbală facio-linguo-orală; rolul leziunilor frontale (anume partea inferioară a circumvoluţiei precentrale, adică regiunea unde se găseşte reprezentarea mişcărilor feţei, limbii, buzelor) în apariţia apraxiei buco-linguo-faciale pare cert, foarte frecvent fiind confirmat de literatură.

In ceea ce priveşte încercările de localizare a leziunilor în tulburările de tip gnozic, acordul pare mai uşor de realizat. Ag-nozia tactilă,;cu păstrarea sensibilităţii elementare corespunză­toare, a fost întîlnită în leziuni ale lobului parietal stîng, agno-zia auditivă în leziuni ale lobului temporal stîng (concomitent cu lezarea cîmpului 40, dinj lobul parietal stîng).

In 1914, Dejerine consideră agnozia vizuală ca datorîndu-se unei leziuni a gyrusului angular. Henshelwood o atribuia, însă, leziunilor de lob occipital, şi,această părere a găsit, în decursul timpului, un mare număr de susţinători, In lobul occipital există trei zone distincte, a căror lezare dă trei tipuri de t u l b u r a r e a funcţiei optice :

J. d e A j u r i a g u e r r a , H. H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Les apraxies, variété clinique et latéralisation lésionelle, în : „Revue neurolo­gique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 566 — 594.

158

— o arie vizuală pură (cîmpul 17), reprezentată prin scizura calcarină ; lezarea ei dă o tulburare de senzaţie : pierderea vede­rii în jumătatea opusă a cîmpului vizual cînd este unilaterală, cecitate completă cînd este bilaterală ;

— o arie paravizuală (cîmpul 18), a cărei | lezare dă tu lbura­rea de percepţie, numită agnozie vizuală, mai mult sau mai puţin disociată (pentru culori, obiecte e tc . ) ;

— o arie şi mai ; anterioară (cîmpul 19) care se continuă cu lobii parietal şi temporal, şi a cărei lezare dă tulburări mai com­plexe : halucinaţii sau iluzii vizuale, tulburări afazice cu deficit de înţelegere a limbajului scris.

Care sînt relaţiile tulburărilor apractognozice cu afazia ? Liepmann a crezut, la început, că afazia de expresie este o

apraxie şi că apraxia este o afazie a; extremităţilor, de unde se putea deduce că afazia de recepţie este o agnozie ; dar ulterior a separat net apraxia~cIe~afăzTe. G. Ballet şi Laignel-Lavastine au reluat ipoteza lui Liepmann. Nielsen (1946) crede, de asemenea, că afazia motorie este o apraxie a cuvintelor, datorîndu-se leză­rii părţii posterioare a celei de a 3-a circumvoluţii frontale, iar agrafia o apraxie a scrisului, provocată de lezarea părţii poste­rioare a celei de a 2-a circumvoluţii frontale. Pentru Pieron afemia şi agrafia sînt varietăţi ale/ apraxiei, cecitatea şi surdita­tea verbală varietăţi de agnozie. Ombredanne vede în surditatea verbală pură un relicvent de agnozie auditivă şi în alexie pură un.rel icvat de agnozie vizuală. Dimpotrivă, Ch. Foix şi J. Mor-laas consideră apraxia ca dezorganizarea unor funcţii distincte de limbaj, dar subliniază analogiile prin care tulburările afazice se echivalează cu diferite forme de apraxie — anartria cu i apra­xia melocinetică, parafraziile cu apraxia ideomotorie, jargona-fazia cu apraxia ideatorie. Alţii găsesc că afazia şi apraxia au o rădăcină comună, într-o tulburare generală mintală, care pentru Finkelburg e „asimbolie", pentru van Woerkom „pierderea sim­ţului geometric", pentru von Monakow şi Brun „diaschizis", pentru Goldstein „pierderea atitudinii categoriale". Head, şi apoi Lhermitte cred că afazia, apraxia şi agnozia trebuie reuni te într-o concepţie unitară.

Autorii care identifică tulburările apractognozice cu cele afa­zice invocă următoarele analogii :

— dificultăţile legate de valoarea propoziţională şi de com­plexitatea actelor, facilitarea prin situaţie, prin emoţii, prin con­cret — împrejurări care provoacă, de fapt, un răspuns au toma t ;

159

— perseverări pînă la stereotipie, dezorganizarea temporo-spaţială a ac tului ;

— variabilitatea erorilor, reuşite semănînd cu iluminări bruşte, efectul agravant al oboselii;

— inutilitatea demonstrării, imposibilitatea imitării. Aceste analogii, arată Alajouanine şi Lhermitte 1 , se datoresc unităţii de funcţionare a sistemului nervos central. Disocierea automa­tică — voluntară este un principiu general de organizare sen-zorio-motorie care, după cum a arătat O. Sittig, există în toate paraliziile centrale. Perseverarea a fost găsită, de şcoala de la Wiirzburg, şi în procesele psihologice normale. Vorbirea şi gestul sînt lucruri diferite ; analogiile, arată autorii, nu ţin de natura funcţiilor ci de legile comune care dirijează elaborarea lor, legi generale de organizare a activităţii sistemului nervos central.

In activităţile ideomotorii şi ideatorii intervin elemente foarte complexe ale cunoaşterii corpului, reprezentării spaţiale, orien­tării corpului în spaţiu, reprezentărilor constructive. Apra-xiile trebuie legate de alterarea acestor mecanisme. In apraxia ideomotorie, activităţile gestuale se execută . asupra propriului corp ; e lămuritor faptul că în aceste cazuri apar tulburări ale „gîndirii spaţiale" şi ale somatognoziei; după autori, dezordinile praxice din această; categorie sînt generate de necunoaşterea di­feritelor părţi ale corpului şi de slăbirea percepţiei propriului nostru spaţiu ca bază dinamică indispensabilă îndeplinirii acte­lor voluntare. Avem de-a face cu alterarea imaginii corpului şi a activităţii corpului în spaţiu, fără să fie tulburată concepţia spa­ţiului extern. Activităţile tranzitive, care sînt atinse în apraxia ideatorie, sînt diferite în sensul că acţiunea se proiectează asupra unui obiect extern şi că manipularea lui necesită succesiunea unor acte adecvate ; aceloraşi elemente ale cunoaşterii corpului şi spaţiului se adaugă organizarea temporo-spaţială, a activităţi­lor constructive. Cînd vedem bolnavul, înţelegem că ceea ce este tulburat nu este cunoaşterea utilizării, ci serierea actelor într-un spaţiu, care se modifică în funcţie de actele sale.

Pentru aceste motive autorii francezi nu sînt de acord cu termenul de apraxie. Tulburarea nu este numai motorie, ci sen-zoriomotorie, pricină pentru care Grunbaum.a numit-o „aprac-tognozie".

1 T h . A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles des activi­tés expressives du langage, leur relation avec Vapraxie, în: „Revue neu­rologiques", t. 102, nr. 6, i960, p. 604 — 633.

160

Iată deci că strădaniile de a separa apraxia de agnozie, ini­ţiate de Liepmann au fost părăsite de autorii moderni, care pro­pun conceptul. de apractognozie în care funcţiile de înaltă integrare senzorio-motorie sînt din nou contaminate. La aceleaşi concluzii, ajunge O. L. Zangwill, studiind un caz clinic 1. Luria insistă asupra perturbării aferentelor proprioceptive în ceea ce-numeşte „afazia motorie eferentă", aminteşte că în apraxia buco-facială clasică există, de asemenea, o perturbare a func­ţiilor proprioceptive şi poate mai degrabă o tulburare de so-mato-gnozie.

După Alajouanine şi Mozziconacci 2 , apraxia şi agnozia sînt tulburări conexe cu afazia : agnozia este o tulburare de percepţie şi relaţiile ei cu limbajul s înFdoar raporturi de „vecinătate" ; apraxia ar părea, dimpotrivă, mai legată de afazie în varietatea sa buco-faringiană, cînd sînt prezente tulburările articulatorii din sindromul de dezintegrare fonetică. După Hecaen şi Ange-lergues 3 , apraxia şi agnozia apar în mod frecvent alături de tul­burări ale comunicării verbale, dar această asociere nu este constantă şi nu ne permite să explicăm prin ele tulburările de comunicare. „Interferenţa (apraxiei şi agnoziei cu tulburările de tip afazic) pare cu atît mai importantă cu cît modalitatea de co­municare verbală interesată este mai puţin solid integrată, mai recentă, mai fragilă şi probabil rămasă mai dependentă, în reali­zarea sa, de instrumentalităţile exterioare ale limbajului. Aşa stau lucrurile cu alexia în raport cu agnozia vizuală şi cu agrafia în raport cu apraxia".

Există întîrzieri în dezvoltarea praxiilor aşa cum există întîrzieri în dezvoltarea vorbirii. O astfel de întîrziere, arată Ajuriaguerra şi Hecaen 4 , întîlnim în sindromul debilităţii motorii descris de Dupre, în unele audimutităţi , denumite de Ley „stări de protopraxie" etc. ; în alte t ipuri de audimutitate, întîlnim

1 O. L. Z a n g w i l l , Le problème de Vapraxie idéatoire, în : „Revue neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 595 — 603.

2 T h . A l a j o u a n i n e s i P. M o z z i c o n a c c i , L'aphasie et la désintégration fonctionelle du langage, L'expansion scientifique français, f.a. passim.

' H . H é c a e n si R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, L'aphasie, Larousse, 1965, p. 184.

4 J. A j u r i a g u e r r a si H. H é c a e n , Le cortex cérébral, Étude neuropsychopathologique, Paris, Masson, 1949, p. 221.

i l _ Introducere In logopedie 161

întîrzieri în dezvoltarea gnoziilor auditive ; în sfîrşit, mai găsim întârzieri în dezvoltarea somatognoziei manifestate prin tulbu­rări de orientare dreapta-stînga, în agnozia degetelor si. mai tîrziu, în dislexie şi discalculie.

5. Scris-cititul şi tulburări anexe

a) Se pâre că Gendrin a fost primul care, în 1839, a menţionat existenţa alexiei izolate (cu păstrarea scrierii spontane), iar Trousseau a oferit, în 1862, prima descriere. Datorăm, de ase­menea, o descriere mai amplă lui Kussmaul (1877) şi o descriere completă lui Charcot (1887), care atrage atenţia, după Wetsphal, asupra supleantei kinestezice. Ulterior, au fost descrise o alexie „pură", o alexie însoţită de agrafie şi o alexie însoţind afazia senzorială.

Ce este de fapt această alexie „pură" ? Pent ru Dejerine „cecitatea verbală pură" sau ceea ce Kussmaul denumise Word-blindheit era de fapt o agnozie specializată pentru simbolurile limbajului, şi trebuie trecută în grupa „afaziilor specializate" : o gravă incapacitate lexică (bolnavul fiind incapabil să. citească altceva decît propriul său nume şi cîteva alte nume familiare) cu păstrarea scrierii spontane, dar afectînd copierea (prin defi­citul de control al celor scrise) şi, de asemenea, cu păstrarea vorbirii orale şi a celei interioare. Părerii lui Dejerine s-au aso­ciat Kleist, Hoff, Faust şi recent Geschwind ; pe această linie, alexia „pură", a fost numită de unii autori „afazie vizuală subcorticală". Pierre Mărie se opune acestei interpretări , scoţînd alexia din cadrul afaziilor şi socotind-o o simplă „agnozie vizu­ală specializată", părere căreia i se asociază şi Ombredanne. In sfîrşit, autori ca : Goldstein, Conrad, Leischner socotesc alexia drept relicvat al unei tulburări mai vaste.

De fapt, două sînt caracteristicile care scot alexia pură din cadrul afaziei şi fac din ea o agnozie. In primul rînd, supleanta kinestezică sau posibilitatea ca bolnavul să recunoască litera, dacă ii urmăreşte conturul cu degetul, ceea ce nu întîlnim nici­odată la afazicul senzorial, ceea ce arată, de fapt, că avem de-a face cu o tulburare diferită, cu un t ip de agnozie în care este păs­trat limbajul interior. In al doilea rînd, faptul că bolnavul poate descrie literele, deşi nu le poate citi, ceea ce arată că deficitul

162

stă în recunoaştere, în imposibilitatea organizării stimulilor peri­ferici într-o schemă perceptivă care să mijlocească accesul către sens, nicidecum în pierderea „imaginii vizuale" a literei.

De la Dejerine este clasic să se separe alexia literală (a lite­relor) de^cea^ verjbală^a^uymtelor), deşi disjuncţii" nu "este abso-. Iută. In cazurile extreme, bolnavul nu recunoaşte nici măcar că este vorba de un text : se preface că citeşte textul pe care i-1 oferim intenţionat întors, fără să-şi dea seama că nu este în poziţie corectă. In cazuri grave, recunoaşte că este vorba de o literă, fără să poată spune ca re ; alteori, percepe greşit şi con­fundă n cu m, p cu b, în general litere cu forme asemănătoare, c ele cu forme simetric opuse sau cele cu asemănări fonice ; une­ori recunoaşte numai literele mai uşoare (I, O) şi se împiedică la cele mai complexe (E, F, G) ; alteori recunoaşte literele mai fami­liare, cum ar fi iniţialele numelui propriu ; sau în sfîrşit poate spune că A este acelaşi lucru cu a, dar nu poate numi litere.

în cazurile mai puţin grave, bolnavul recunoaşte şi citeşte literele şi nu silabele — alexia este o as i labie^sau citeşte cuvin­tele mai scurte şi greşeşte la cele ma î lung i , mai grele, mai puţin obişnuite; uneori citeşte substantivele şi chiar verbele, dar ignoră prepoziţiile. Alajouanine şi colaboratorii au arătat ca o altă caracteristică a alexiei agnozice, disocierea dintre citirea ana­litică, conservată, şi pierderea^celei globale. Deşi posibilă, efici­enţa citirii analitice este limitată de doi" factori: de dificultatea identificării literelor (care creşte pe măsură ce cuvintele sînt mai lungi) şi de dificultatea de a reţine în memorie literele sau silabele citite anterior (pentru a le sintetiza în cuvînt). Citirea analitică va fi întotdeauna presărată de erori (înlocuiri de cu­vinte, de cele mai dese ori între cele cu asemănări grafice, per­severări e tc ) .

în cazuri mai uşoare, bolnavul ci t^te_cuyinte izolate dar nu şi propoziţii sau fraze. Repetarea lecturii cu voce tare facilitează uneori înţelegerea, şi bolnavul poate executa ordinul scris. Dar in frazele mai lungi apar paralexiile şi omisiunile, care fac să se piardă complet înţelesul.

în sfîrşit, există cazuri, după cum a arătat van Woerkom (1933), în care bolnavul, care nu poate citi litere izolate, citeşte totuşi cuvinte în t reg i ; explicaţia fenomenului stă în faptul că adultul citeşte, după cum se ştie, prin recunoaşterea cuvîntului sau silabelor, după schemele lor integrale, nu literizînd.

163

Dej erine admitea că scrierea spontană şi după dictare sînt intacte, copierea imposibilă — dar disocierea nu este chiar atît de netă. Apar şi tulburări de scriere (reduplicări) nu numai prin lipsa controlului lexic (cel ce nu recunoaşte ce a scris greşeşte uşor) ci şi printr-o perturbare a suitei grafemelor şi printr-o oarecare disortografie, care par a se reduce de fapt la o per tur­bare de tipul apraxiei constructive>{constînd, după cum am văzut, într-o degradare a capacităţii de a reproduce forme în desen prin defectuoasa cunoaştere a spaţiului în care se realizează gestul).

Hecaen şi Angelergues 1 descriu o alexie „pură", adică în absenţa oricăror tulburări de vorbire, însoţită de o agrafie limi­tată (exceptînd__copierea care nu este posibilă) ; agrafia regre-sează, în cazurile autorilor, independent de alexie, ceea ce arată că cele două simptoame au la bază mecanisme fiziopatologice deosebite. Această alexie pură era însoţită de tulburări de recu­noaştere vizuală de tip agnozic : pentru cifre (mai uşoară decît pentru litere), pentru figuri geometrice şi pentru culori (dispă-rînd înaintea celor lexice), pentru notele muzicale. Mundler şi Stitelmann 2 referă un caz de alexie post-traumatică, de asemenea pur : subiectul a prezentat, după un scurt episod afazic, o alexie fără agrafie — la început literală şi verbală, devenită curînd numai verbală şi dispărînd apoi complet ; autorii menţionează că încă de la început bolnavul putea recunoaşte cuvintele care îi erau citite şi putea urmări , fără dificultăţi aparente, o lectură făcută cu voce tare. Se pare, deci, că este posibilă alexia fără grafie sau cu moderate tulburări de scris şi fără perturbarea vorbirii interioare.

Alexia estgj p r in urmare, „pură", în măsura în care este lip­sită de Tulburăr i l e afazoide : dezordinile practognozice şi de spaţialitate nu îi alterează puritatea. Crizochlex neagă posibilita­tea acestei disocieri, „examinări clinice incomplete", spune el, atribuie alexiei o aparenţă de izolare care este falsă, cei mai mulţi pa?ienţi dislexici demonstrînd că sînt afectaţi şi de alte simptoame parietale ; sau : şi alte aspecte ale unei tulburări de limbă sînt evidente în pretinsele cazuri de disabilitate lexică.

1 H . H é c a e n s i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 151.

1 F r . M u n d l e r s i P. S t i t e l m a n n , Phénomène positif occa­sionnel dans un cas d'alexie, în : „Psychiatrie et Neurologie", 1961, t. 114, nr. 6, p. 357.

164

Dar disocierea există, arată Hécaen şi Angelergues, de vreme ce tabloul clinic este constituit numai din tulburarea vizuală limitată la semnele limbajului şi din tulburarea de limbaj, inte-resînd numai decodajul grafic. „Trebuie totuşi să admitem, conchid ei, separaţia unei alexii izolate (dacă nu absolut pure) din cadrul general al afaziei senzoriale". Lectura şi scrierea se însuşesc în raport cu structurarea limbajului vorbit, de aici strînsa lor legătură cu l imbajul ; dar ele folosesc instrumentali-tăţi diferite — percepţia vizuală şi gesturile, ceea ce explică rela­tiva lor independenţă. Dar această independenţă nu ne dă drep­tul să vorbim despre o funcţie lexică autonomă 1.

Care este substratul anatomic în alexie ? Niessl von Mayen-dorff credea că „prelucrarea imagistică verbo-scripturală" se face pe loc, în scizura calcarină. Kleist credea că „centrul lecturii" este în a doua circumvoluţie occipitală din emisferul stîng. Déje-rine şi după el Potzl socotesc că „cecitatea verbală pură" se datoreşte întreruperii fibrelor care unesc scizura calcarină cu plica curbă ; cînd este lezată plica curbă propriu-zis, alexia s-ar complica cu o tulburare de limbaj interior şi ar deveni afazică. După Henschen, imaginile vizuale sînt transformate şi integrate in gyrusul angular, iar leziunea care întrerupe căile de asociere dintre această zonă şi scizura calcalină produce alexie. Căile acestea, culegînd impresiile din cortexul vizual drept, pot fi întrerupte şi prin lezarea părţii posterioare a corpului calos (spleciumul corpului calos, Quensel). După cum spune Lord Brain, se acceptă azi că pentru recunoaşterea semnelor grafice impulsurile nervoase, provenind din cei doi lobi occipitali, t re ­buie să ajungă la dreptaci în gyrusul angular stîng şi în vecină­tatea lui ; leziunea care produce alexie trebuie să fie astfel situată încît să întrerupă aceste căi.

b) După definiţia lui von Monakow, se numeşte^ agrafie im­posibilitatea unor bolnavi de a se exprima prin scris,^deşî condi­ţiile psihice şi motorii pentru această exprimare sînt conservate. Mareé pare a fi fost primul care a semnalat, în 1856, existenţa unor tulburări de scris, consecutive leziunilor cerebrale. William Ogle şi concomitent Benedikz, în 1968, numesc agrafie pierderea capacităţii de a scrie, primul sugerînd că trebuie să existe, pentru scris, mecanisme cerebrale independente de cele afectate vorbirii

' H . H é c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 186.

165

rostite Wernicke a comunicat un caz în care agrafia era aproape pură şi un alt caz care, în cursul evoluţiei bolii, 'a recuperat scri­sul, dar a continuat să aibă tulburări de lectură. Odată cu apa­riţia agrafiei în l i teratura de specialitate, se individualizează cele 4 forme de deficit de limbaj, într-o simetrie tulburătoare :

^deficitul de înţelegere a limbajului vorbit sau afazia senzorială, deficitul de exprimare a limbajului vorbit sau afazia motorie, deficitul de înţelegere a limbajului scris sau alexia şi deficitul de exprimare prin scris sau agrafia.

Şi în ceea ce priveşte agrafìa, discuţiile se vor purta asupra posibilităţilor ei de a apărea în clinică independent de alte s imp-tome de tip afazoid, şi asupra substratului anatomic al funcţiei scrisului. Pentru Maree tulburările scrierii intră, împreună cu cele orale în cadrul afaziei de expresie. Pen t ru Benedik para­grafale ca şi parafaziile se explicau prin pierderea asociaţiilor motorii. Kussmaul explică „agrafia ataxică" prin atingerea „centrilor de coordonare" dintre limbajul vorbit şi cel scris. Exner, 1881, studiind 5 cazuri anatomo-clinice, crede că există un centru grafic autonom în piciorul celei de a doua circumvoluţii frontale stìngi, distinct de centrul lui Broca, pentru vorbirea rostită (piciorul celei de a treia circumvoluţii frontale stìngi) — şi la această ipoteză se raliază Charcot şi Duthil. Pi tres a raportat cazuri în care agrafia era pură şi tulburările de limbaj nule. Eskeridge, Gordinier, Bastian au publicat, de asemenea, cazuri pledînd pentru o agrafie pură, izolată, datorită lezării circumvo-luţiei -â-doua frontale stìngi, De fapt, singurul caz în sprijinul unui „centru al scrierii" cu această localizare este cel publicat de Gordinier în 1899 : o femeie în vîrstă de 37 de ani care acuza cefalee, vome şi diminuarea vederii, care prezenta edem papilar şi scăderea forţei musculare la mîna dreaptă (deşi mişcările fine erau păstrate) şi care era incapabilă de a scrie, deşi vorbea şi înţelegea limbajul vorbit, citea şi denumea corect obiectele. Au­topsia a pus în evidenţă un gilon de 2 cm lungime în piciorul celei de a doua circumvoluţii frontale stìngi, ajungînd în adîncime pînă la ventricul şi invadînd substanţa albă a primei circumvoluţii frontale. Henschen, în 1922, confirmă, pr intr -un minuţios studiu clinic, ipoteza existenţei unui centru al scrierii, ca un centru psi­hic suprapus centrului motor al mîinii şi degetelor. Marcus a pu­blicat un caz destul de pur în favoarea aceleiaşi localizări. Ectors studiază agrafia însoţind o afazie motorie după lobectomie fron­tală dreaptă la un stìngaci; deoarece afazia a regresat mai repede decît agrafia, Ectors a conchis că la nivelul lobului frontal ar

166

exista „un centru intelectual superior pe care l-am putea califica drept cenJxullroemoriei emisiei grafice a literelor şi cuvintelor". De fapt, numai cazul lui Gordinier e considerat ca argument l ip­sit de echivoc pentru teza existenţei anatomice a unui centru al scrisului, deşi observaţia lui era numai macroscopică.

Alţi autori resping ipoteza unui centru al scrierii. Wernicke atrage atenţia asupra faptului că în agrafia cea mai pură există tulburări în lectura cifrelor şi parafazii accentuate; von Monakow crede că este greu de presupus că există un centru preformat pentru o achiziţie atît de recentă în istoria umanităţii ; Dejerine arată că se poate scrie şi cu alte părţi ale corpului, cu piciorul, cie exemplu, nu numai cu mîna. Jackson şi Pierre Mărie aduc, de asemenea, convingătoare argumente de ordin neurologic ; Leischner, în sfîrşit, crede că tulburările scrisului apar fie în contextul unei tulburări afazice, fie ca o tulburare optico-spaţială de tipul apraxiei constructive.

Hecaen şi Angelergues 1 cred că agrafia poate fi pură, chiar în absenţa unui centru grafic. Ei au observat recent 4 bolnavi cu leziuni frontale difuze, care i-au determinat să admită existenţa unei tulburări de scriere disociată de celelalte tulburări de lim­baj In toate cele 4 observaţii tulburarea era limitată la scriere, dar structura dezordinii şi asocierile clinice erau diferite în fie­care caz. Dominau fie deficitul intelectual, fie tulburările praxice şi psihomotorii. Apraxia nu era masivă, ci o dezorganizare a seriei de acte necesare construirii literei, cuvîntului sau frazei. Mai apăreau şi alţi factori demni de menţionat : lateralizare stingă în 2 cazuri, leziuni cerebrale bilaterale sau difuze în 3 cazuri, nivel cultural anterior scăzut în 2 cazuri (permiţînd totuşi înainte de îmbolnăvire o scriere şi o lectură relativ corecte), în line, predominanţa atingerii emisferelor către polul anterior în toate cele 4 cazuri.

Au fost descrise următoarele forme de agrafie : — agrafia însoţind afazia Wernicke ; — agrafia alexică : însoţeşte alexia pură, cu caracterele pe

care le-am menţionat. Descrisă uneori ca o agrafie optico-gnozică (formagrafia lui von Monakow), însoţeşte tulburările lexice şi «nozice produse prin leziuni de lob occipital ;

1 H. H e c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, l.'aphane, Paris, Larousse, 1965, p. 84 — 85, p. 117.

167

— agrafia apraxică : perturbarea motricitatii grafice, amin­tind de o apraxie constructivă sau ideomotorie (apraxie dublă, prin leziune parietală), la care se adaugă o perturbare a progra­mului de încodare (scrierea cu cuburi alfabetice este, de aseme­nea, afectată, deşi uşor). Agrafia apraxică nu este, deci, întotdea­una o simplă apraxie. A mai fost descrisă o agrafie cu apraxie unilaterală, pe membrul superior stîng, prin leziune de corp calos ;

— agrafia cheiro-kinestezică (v. Monakow) : deficitul grafic izolat, existent numai la mîna dreaptă, este foarte apropiat de apraxie, dar nu comportă alte tulburări praxice în afara grafis-mului ;

— agrafia pură (excepţională) : nu se însoţeşte de tulburări praxice, lexice sau ale vorbirii (deşi se notează o oarecare pertur­bare a silabisirii) ; manifestată în scrisul spontan, dictat sau cu cuburi alfabetice ; copierea se face în mod servil.

In 1892, Déjerine şi, în acelaşi an, Sérieux au publicat cazuri în care alexia era însoţită de agrafie. Cazul comunicat de Déjerine suferise două leziuni vasculare succesive, după prima instalîndu-se o cecitate verbală pură, după a doua cecitatea verbală s-a asociat cu o agrafie totală ; la autopsie s-a constatat o leziune mai veche, în lobul occipital, responsabilă de alexie, una mai recentă, în gyrusul angular şi supramarginal, al cărei rezultat era această „asimbolie vizuală", cum denumeşte Lord Brain asociaţia alexie-agrafie. Cazuri similare au publicat Hin-shelwood, Macphail şi Ferguson (1904), Weisenburg şi McBride (1935). S-a recunoscut că, spre deosebire de alexia pură, denumită de unii autori „afazie vizuală subcorticală", care este o formă de agnozie, alexia cu agrafie prin leziune parietală este o ..afazie vizuală corticală". Astăzi se vorbeşte despre o alexie parietală, în opoziţie cu alexia occipitală sau agnozică. Această alexie, pos­tulată de existenţa implicaţiilor spaţiale din lectură (discrimina­rea ansamblurilor spaţiale a frazelor şi cuvintelor, progresiunea spaţială orientată privilegiat de la stînga la dreapta), însoţită de agrafie, ar avea unele caractere specifice : sensul planului gene­ral este conservat, dar facultatea de a înţelege raporturile deta­liate între diferitele părţi s-a pierdut ; apar în lectură cuvinte auzite din ambianţă sau provenind din vorbirea interioară ; dacă sensul frazei este foarte alterat, alexicul parietal tinde să îl

168

corecteze după impresii şi idei proprii. Krapf şi Courtis insistă asupra tulburărilor de orientare, şi socotesc alexia parietală drept o agnozie optico-spaţială.

In această formă alexia literară .este mai puţin gravă decît cea verbală-dar pacientuL""datorită tulburărilor de orientare spa­ţială, nu încearcă să reconstituie silabe şi cuvinte din litere. Verbalizarea este adesea alterată şi există frecvente disocieri între ceea ce pacientul spune şi ceea ce înţelege. Adesea, înţelege sensul unui cuvînt sau al unei fraze pe care este incapabil să o citească cu glas tare sau o citeşte greşit. Tulburările de scris sînt uneori mai accentuate decît cele de citit. In cazurile grave paci­entul nu scrie deloc, în cazurile mai uşoare scrie cîteva litere şi le reduce pe celelalte la cîteva trăsături . Dacă i se cere să-şi scrie numele, începe corect, dar se opreşte după 2—3 litere. Copierea e mai bună decît scrisul spontan sau după dictare, ceea ce distinge această formă de alexie agnozică. Leziunea gyrusului angular şi supramarginal, baza structurală şi a altor funcţii, explică simp­tomatologia asociată : acalculie, agnozie vizuală pentru culori, pentru obiecte sau pentru imagini, dezorientare spaţială, un oarecare grad de afazie nominală (dificultăţi în evocarea denu­mirii obiectelor), hemianopsie omonimă dreaptă. Uneori se aso­ciază o agnozie digitală şi cu sindromul Gerstmann (incapacitate de a recunoaşte degetele şi de a le utiliza separat, asociată cu incapacitate de a distinge dreapta-stînga, incapacitatea de a in­dica diferitele părţi ale corpului şi situarea lor reciprocă).

Autorii structuralişti au explicat alexia cu agrafie, printr-o incapacitate de a diferenţia formele sau de a forma gestalturi (Poppelreuter ¿917, Kramer 1928, Wolpert 1929 e tc) . De fapt, este vorba despre alterarea circuitelor neurale în care se organi­zează sensurile, ceea ce arată natura afazică a sindromului : nu elementele agnozice sînt esenţiale (copierea este mai bună decît scrierea spontană sau după dictare), în scris nu apar elemente dispraxice (ci o caracteristică lipsită de progresiune şi dificultăţi în găsirea cuvîntului).

d) Studiul alexiei şi agrafiei a fost necesar pentru a ne orienta în clinica disgrafiei-dislexiei copilului. Datele trecute în r e - ^ vistă pot fi sintetizate astfel : „Cînd este imposibilă scrierea^' spontană sau după dictare şi, de asemenea, scrierea cu cuburi, \ dar este păstrată copierea, agrafia este de natură afazică ; cînd este alterată şi copierea, tulburarea implică elemente de agnozie- (t,,-

169

apraxie. In ceea ce priveşte alexia, cînd tulburarea se asociază cu agrafia, cu mici semne afazice şi simptome de lob parietal (confuzii dreapta-stînga, tulburări de spaţialitate şi de schemă corporală e tc ) , înrudirea cu afazia este evidentă . Ir. Cînd, dim-, potrivă, nu există nici un fel de tulburări de limbaj (cum ar fi dificultăţi în evocarea numelor obiectelor, dificultăţi de articu­lare şi de construcţie a ansamblurilor verbale), dar apar în schimb agnozii de altă natură (pentru culori, obiecte e tc ) , tulburarea este de natură agriozică. . . Dacă în cadrul tulburărilor de citire trebuie să deosebim pe cele de na tură afazică (asociate cu tu l ­burări de limbaj) de cele de natură agnozică (asociate cu agnozii pentru culori, obiecte etc.) în cadrul tulburărilor de scriere t re­buie să deosebim pe cele de natură afazică (asociate cu tulburări de limbaj, mai ales în ceea ce priveşte evocarea cuvintelor, dar păstrînd posibilitatea copierii corecte), de cele de natură agnozică (cu imposibilitatea copierii), şi pe cele de natură dispraxică, care se atenuează, uneori, pînă la gradul de disabilitate manuală („discaligrafie") i .

Cînd învaţă scris-cititul, copilul se află, după cum am văzut, la un nivel practognozic evoluat. El are capacitatea, pe de o parte, de a organiza impulsurile vizuale în scheme perceptive şi de a le introduce în circuite care, în cadrul funcţiei simbolice în general, evocă sensul, iar pe de altă parte, de a folosi aceste scheme perceptive structurate în gnozii şi activate de aceeaşi funcţie simbolică pentru a-şi organiza praxiile (constructive) prin care se „desenează" litera. Cînd învaţă să citească litera, în prin­cipiu copilul învaţă şi să o scrie, el îşi organizează împreună gnoziile şi praxiile corespunzătoare : exerciţiile de scris nu fac decît să automatizeze ceea ce la început era desenarea literei. Şi invers : cînd învaţă să deseneze litera, învaţă să o recunoască şi să o lege de un înţeles. In atmosfera capacităţii practognozice corespunzătoare vîrstei, copilul învaţă, prin urmare, simultan să citească şi să scrie, dar aceste performanţe se realizează în struc­turi cerebrale distincte din care cresc ca o funcţie unică. Care sînt aceste structuri ?

f Pentru citit sînt necesare : a) capacitatea de a organiza im­pulsurile vizuale periferice în percepţii s tructurate faţă de fond,

' N . T o n c e s c u — Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în „Tulbură­rile limbajului scris", E.D.P., Bucureşti, 1967, p. 70.

170

adicâ de a edifica scheme perceptive (aria 18) ; b) capacitatea de a memoriza aceste scheme perceptive şi de a Ie recunoaşte, adică de a organiza scheme vizuale ale cuvintelor (aria 19 şi zone parietale) ; c) capacitatea de a dărui un sens acestei scheme vizu­ale de cuvinte (zone parieto-temporale şi alte zone asociative).

> Pentru scris, intră în joc : a) vaste arii asociative în care se elaborează sensurile ; b) organizarea sensurilor într-o „formulare prepoziţională", prin trecerea în circuitele lobului temporal sting ; c) participarea zonei Broca pentru întruparea acestei for­mulări propoziţionale în scheme ale cuvintelor rostite. Pînă aici procesul este comun vorbirii articulate şi scrierii ; în stadiul următor, dacă exprimarea ia forma scrisului : d) ea va evoca schemele vizuale ale cuvintelor din gyrusul angular stîng, iar acestea e) vor trezi schemele motorii grafice organizate în veci­nătatea ariei mîinii din circumvoluţia precentrală stingă l .

Intim legată de citire, scrierea se învaţă după ce copilul a deprins înţelegerea-şj exprimarea limbajului rostit, prin edifi­carea unei întregi serii de mecanisme conexe, în care sensul şi ideea care trebuie exprimate, în loc să activeze schemele motorii ale vorbirii rostite, în ansamblul organelor fono-articulatorii, activează schemele motorii ale limbajului scris în muşchii mîinii. Procesul trecerii sensului şi ideilor în limbajul vorbit (rostit sau scris) este identic pînă la penultimul stadiu, cînd în locul cuvin­telor produse de mecanismele motorii ale vorbirii articulate sînt solicitate mecanismele, mai tîrziu elaborate, ale scrierii. Intr-o măsură oarecare, la copilul care deprinde scrisul, mecanismul include şi imaginile vizuale ale literelor pe măsură ce ele trebuie scrise şi abia într-un al doilea t imp mişcările degetelor conduse de memoria kinestezică. Cu_alte cuvinte, schemele gra­fice ale cuvintelor preced pe cele motorii. La copilul Care a în­văţat şi si-a automatizat scrisul, ca şi la adult, schemele grafice, gnoziile, nu mai preced neapărat pe cele motorii, praxiile, ci cel mult jalonează, din cînd în cînd, o activitate practognozică care se desfăşoară automat, luminează din cînd în cînd prin scheme vizuale de litere sau cuvinte o cale de nenumărate ori parcursă, ca pentru a ne asigura că este cea pe care intenţionăm s-o par­curgem. Poate că şi în vorbirea rostită, o analiză psihologică toarte fină ar putea pune în evidenţă imagini auditive care, din

' L o r d B r a i n , Speech disorders, Aphasia, apraxia and agnosia, Lis-.don. Butterworth, 1961, Cap. . .Developmental Disorders of Speech".

171

cînd în cînd, răsar izolate pentru a îndruma, precedînd-o, linia melodică a exprimării ; dar vorbirea rostită este un proces cu mult mai simplu decît cea scrisă şi arcurile reverberante, circui­tele neurale implicate în ultima sînt considerabil mai numeroase şi mai complicate.

Dislexia se poate datora fie incapacităţii circuitelor occipitale de a organiza scheme perceptive vizuale, fie insuficienţei funcţiei simbolice de a organiza, în circuitele parietale, recunoaşterea schemei perceptive. Şi împletirea ei cu sensurile corespunzătoare într-o structură unică — percepţie organizată, recunoscută şi înţeleasă ; dacă prevalează prima deficienţă, dislexia ia un aspect mai mult agnozic, dacă prevalează cealaltă, natura sindromului este mai mult afazică. Leziunea sau focarele dismaturative afec­tează structuri diferite : putem presupune că dacă este per tur­bată maturizarea funcţională a unei zone de tipul ariei para-vizuale (cîmpul 18), în care se organizează schemele perceptive, tulburarea va avea caracterul alexiei agnozice ; dacă tulburările de maturizare anatomică şi funcţională ating zone mai anterioare (cîmpul 19) şi zonele parietale unde se organizează circuitele prin care, poate în reverberaţie cu zone temporale, are loc recunoaşte­rea, tulburarea va lua o nuanţă afazică aşa cum o întîlnim în alexia cu agrafie („asimbolia vizuală"); în sfîrşit, dacă tulburarea atinge zone mult mai vaste, implicînd circuite parietale şi zone asociative din alţi lobi, este atacată însăşi baza funcţiei simbolice, elaborarea sensurilor ; sindromul este net afazic şi la copil con­diţionează nejdezvoltarea vorbirii sau alalia.

Disgrafia se poate datora, în principiu, fie apraxiei care împiedică organizarea schemelor motorii ale literelor şi cuvinte­lor, fie agnoziei, care împiedică organizarea schemelor perceptive, fie incapacităţii evocării cuvintelor, fie, în sfîrşit, incapacităţii de a formula propoziţional gîndirea. Putem presupune că leziu­nea sau focarele dismaturative afectează funcţionalitatea •— fie a ariilor precentrale stîngi, unde se organizează schemele motorii grafice, fie a gyrusului angular, unde se evocă schemele vizuale ale cuvintelor, fie a ariei Broca, unde se evocă cuvintele, fie a ariilor temporale sau temporo-parietale unde se organizează formularea propoziţională a gîndirii."

Această descriere care simplifică şi uzează de ipoteze, sugerate desigur de literatura contemporană a problemei, oferă în schimb

172

i

B

C

Fig. 33 a, 33 b, 33 c — Scrierea unui copil cu disgrafie de diverse intensităţi

explicaţia pentru ce tulburările de scris-citit se întîlnesc î ^ c ^ _ nică, asociate, aşa cum s-a spus şi despre cele praxice şi g n ^ z j c e

Copilul învaţă citirea scriind şi învaţă scrisul citind sau nu ^ , o a t e

învăţa cititul fără să apeleze la o susţinută activitate praxic^ a g a

cum nu poate scrie fără aportul gnoziilor. Cu toate aceste^ ţ u j _ burările practognozice sînt rare în clinica dis laxiei-dl s ?raf i^ c a

şi cum patologia lezională sau dismaturativă cu greu a f e e ţ . e a z a

posibilităţile de compensare ale creierului copilului m aces^ meniu. într-adevăr, adevărata dislexie-disgrafie se însoţesc ^ e un „complex simptomatic" care pune marca afaz i e i> şi e S | . e

173

departe de disabilitatea manuală de natură dispraxică. pe care o. putem numi „discaligrafie" sau, la celălalt pol — de greşelile or­tografice care se datorează insuficienţelor pedagogice. După cum vom vedea, „nu este dislexic-disgrafic copilul care nu şi-a însuşit o tehnică corectă a scris-cititului, ci cel care este incapabil să-şi însuşească această tehnică prin mijloacele pedagogice obiş­nuite şi căruia trebuie să i se aplice, în acest scop, pe o perioadă de timp, procedurile de t ra tament adaptate din terapia alaliei" '.

Experienţa arată că un număr destul de însemnat , de eonii (0,50<y0 găsea Thomas în 1905, 10% Hallgren în 1950, si chiar 20%, Perston în 1940) întîmpină mari dificultăţi în a învăţa scris-cititul, dificultăţi care se prelungesc, uneori, mult peste vîrsta de 6-7 ani şi, în unele cazuri, împiedică definitiv automa­tizarea desăvîrşită şi lipsită de erori a lecturii şi a grafismului. Este vorba despre acea incapacitate, congenitală sau cîştigată. definită de Nielsen (1946) ca apărînd pe lîngă o percepţie vizuală suficientă şi o capacitate mintală asemănătoare („sufficient visual perception and mental capacity are presupposed").

Unii autori enumera cu intenţii exhaustive factorii psiho­pedagogia determinanţi în apariţia dificultăţilor de însuşire a scris-cititului : şcolaritate neregulată, insuficientă experienţă pedagogică a învăţătorului, nivel cultural scăzut al familiei etc. ; dar conchid, în cele din urmă, că „dislexia-disgrafia ade­vărată este la nivelul patologiei cerebrale : fie leziune, fie tulbu­rare de maturizare, fie structură ereditară"-. Alţii găsesc la copiii cu dislexie-disgrafie perturbări grave ale sferei emoţio-; nale : teamă sau inhibiţie provocate de personalitatea învăţăto­rului, transferul asupra învăţătorului a atitudinii pe care copi­lul o are faţă de un tată prea autoritar, opoziţionismul copilu­lui care vrea să-şi pedepsească familia sau să-şi manifeste inde­pendenţa, recluziune schizotimă," lipsă de interes a copilului nematurizat afectiv sau abandonat etc. Se mai vorbeşte despre „false dislexii" nu numai în blocajele emoţionale, dar şi în cazuri de cecitate pură sau deficit moderat de vedere, tulburări motorii grave etc. 3 . De obicei, însă, se acceptă faptul că factorii psiho-pedagogici nu sînt determinanţi de vreme ce majoritatea copiilor

1 N. T o n c e s c u , Neuro fiziologia dislexiei-disgrafiei, în : Tulburările limbajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1S67, p. 71.

2 J. S i m o n , Point de vue sur la dyslexie, Les cahiers de l'enfance inadaptée, Treisième année, nr. 1, oct. 1962, Sudel Edit., Paris.

3 G. E. A r n o 1 d, Lehrbuch der Stimm — u. Sprachheilkunde, Wien, Springer Ed., 1959, p. 510 şi urm.

174

astfel handicapaţi învaţă în cele din urmă scris-cititul şi se conchide că pentru manifestarea dislexiei-disgrafiei este nece­sară „o insuficientă echipare organică, un deficit al mecanisme­lor perceptivo-motorii" 1 . Pen t ru a evita echivocurile şi folosirea neîndreptăţită a termenilor, Lord Brain propune ca o regulă de metodă, în investigarea şi aprecierea tulburărilor de vorbire, în general, să excludem de la bun început trei alte categorii de tulburări : a) să ne asigurăm că nu avem de-a face cu o tulbu­rare psihologică în legătură cu dezvoltarea afectivă a copilului ; b) că nu există un deficit senzorial şi c) că nu există anomalii anatomice ale organelor vorbi r i i 2 . în speţă, în acord cu majori­tatea autorilor, se stabileşte că dislexia-disgrafia este o tulbu­rare care nu poate fi atribuită deficitului intelectual, imaturităţi i fizice sau intelectuale, factorilor emoţionali, deficitului organe­lor de simţ, tulburărilor de articulare şi a altor funcţii motorii, vitalităţii fizice reduse, condiţiilor de la şcoală şi de acasă, dia­lectelor sau altor dificultăţi lingvistice (Skydsgaard, 1942).

Analizele neurolingvistice întreprinse pentru a evidenţia na­tura intimă a acestei ' disabilităţi au dus la rezultate sugestive. Vom urmări cîteva din încercările de a explica în ce constă, de fapt, dislexia-disgrafia şi care sînt mecanismele fiziopatologice care o generează.

Orton, în 1925, şi apoi în 1937, aprecia că la baza dificultă­ţilor de asimilare a scris-cititului stă deficitul de lateralizare sau de oloiTunanţă cerebrală, adică incompleta dominanţă a emis-feruluj_stîng.. Tulburările de lateralizare se întîlnesc într-adevăr cu o frecvenţă mărită la dislexiei-disgrafiei, dar diferenţa faţă de martori nu este semnificativă. J. Simon 3 găseşte la 100 dis­lexiei-disgrafiei 65 dislateralizaţi, 16 stîngaci puri şi 19 drep-taci, în comparaţie cu 49 dislateralizaţi, 13 stîngaci şi 38 dreptaci la un grup martor. Cu toate acestea, în ipoteza că la copil domi­nanţa unui singur emisfer este parţială şi că ar exista mai degrabă o colaborare interemisferică, reluînd şi adîncind ipoteza lui Orton, unii autori cred că dislexia-disgrafia s-ar datora conflictului de dominanţă între emisfere : ar exista un conflict de percepţii, percepţia în oglindă interferînd cu percepţia nor-

1 A. H a i m s i C l . C h a s s a g n y , La dyslexie, în : „Revue d'Hygiène et de médecine scolaire et universitaire", Paris, 1964, nr. 1, p. 5.

3 L o r d B r a i n , Speech Disorders, Aphasia, apraxia and agnosia, London, Butterworth, 1962, p. 75.

3 J. S i m o n , Point de vue sur la dyslexie, Les cahiers de l'enfance inadaptée, Treizième année, nr. 1, oct. 1962, Sudel Edit., Paris.

175

mală şi dînd astfel naştere inversiunii literelor în cuvînt sau scrisului în oglindă.

Marshall şi Ferguson, în 1939, consideră dislexia-disgrafia o „tulburare de integrare fonetică". Schilder, în 1944, credea că dificuîtâtea'fezîdă in insuficienta capacitate de discriminare a cuvîntului auzit în sunetele componente şi a cuvîntului citit în semnele care îl alcătuiesc, ceea ce duce pe de o parte la o orto­grafiere greşită, în dictare, şi la o citire greşită a scrierii. Schonell, în 1948, găseşte şi el o „slăbiciune" a capacităţii de dis­criminare a unităţilor fonice şi a schemelor vizuale ale cuvinte­lor, dar adaugă ca elemente tot atît de importante : a) „atacul nesistematic şi neregulat al cuvîntului, părţi ale cuvîntului (în­ceputul, mijlocul sau sfîrşitul), fiind folosite ca bază pentru ghicirea lui" şi b) „tendinţa de a considera cuvîntul de la dreapta la stînga sau de la mijlocul lui către stînga", ceea ce duce la inversarea totală a cuvintelor mici Bender şi Schilder, în 1951, vorbeau despre „incapacitatea specifică de a referi s tructura vizuală a unui cuvînt la structura sa sonoră", adică de a raporta structura globală a cuvîntului la un semn.

Critchkey, în 1953, sugera că tulburările scris-cititului, în sindromul Gerstmann (agnozia degetelor, tulburări de orientare dreapta-stînga, acalculie şi agrafie — asociate cu apraxie con­structivă şi dificultăţi de lectură), se explică prin dispraxia scrisului.

După Drew (1956) dislexia congenitală sau cea din sindromul Gerstmann se produce pr intr -un deficit de integrare a simboluri­lor auditive şi vizuale, mai degrabă decît printr-o tulburare dis-praxică ; deficitul în recunoaşterea gestaltului afectează cititul, scrisul, orientarea spaţială şi integrarea auditiv-vizuală, şi s-ar datora fie întîrzierii în maturizarea funcţiilor lobului parietal, fie insuficientei dominanţe a emisferului stîng. Lateralizarea incom­pletă nu este o cauză, ci rezultatul unei tulburări mai profunde şi ca atare ea se corelează cu dislexia-disgrafia ; inversiunile, scrisul în oglindă, lateralizarea incompletă sau amestecată, dez­orientarea spaţială, dezintegrarea fonetică se explică, după Drew, prin „dezmembrarea funcţiei gestalt", pr int r -un deficit în „recunoaşterea ansamblului figură-fond" 1.

Au mai fost incriminate tulburările de organizare spaţială. Scrierea şi lectura comportă, pe de o parte, o ordine de desfăşu-

1 A. L. D r e w , i neurological appraisal of familial congenital word-blindnees, în : „Brain", 1956, 79, 3, p. 440.

176

rare, un spaţiu orientat de la stînga la dreapta, iar pe de altă parte o discriminare a elementelor. Deficitul perceptiv constă în dificultatea de analiză a cuvîntului, de recunoaştere a for­melor — deficitul de scris de ordin motor în afectarea motricita­tii oculare şi a coordonării ochi-mînă.

Alteori dislexia-disgrafia au fost socotite simptoame de prim plan ale unei tulburări generale de limbaj şi de vorbire : cazuri de dislexie Tdisgrafie se asociază într-adevăr cu bîlbîiala, cu pa-raphrasiă praeceps (bolboroseala), cu întîrzierea generală în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, cu întîrzierea în dezvoltarea auzului fonematic de care vorbeşte Wepman e t c . i . Weiss o a t r i ­buie unui dezechilibru central al vorbirii „central language im-balance". Tulburări le de scris-citit apar ca manifestări ale unei tulburări mai adînci şi mai generale de limbaj, mai ales cînd constată, alături de ele, şi o per turbare a organizării gîndirii verbale 2 - Drew menţionează şi el marea varietate de simptome în asociere cu care întîlnim dislexia-disgrafia, simptome cauzate de leziuni interesînd lobul parietal şi lobul occipital (confuzie dreapta-stînga, tulburări de spaţialitate, de schemă corporală etc.). Autorii de limbă germană vorbesc adesea despre o „debili­tate înnăscută sau cîştigată pentru citit" sau pentru vorbire în general, cu care se asociază simptomatologia menţ iona tă : „Unter Legasthenie verstehen wir das bekannte Syndrom der Störung im Lese- und Schreibenlernen, kombiniert mit einer Labilität der Raumalage und einer Unsicherkeit in der Rechts-Links-Orientierund" 3 . Cazurile întîlnite de Spiel îl îndreptăţesc pe autor să afirme că, cel puţin uneori, legastenia întunecă cu timpul în aşa fel tabloul clinic, încît după cîţiva ani copilul se comportă la examinarea psihologică ca un debil m i n t a l : cu ex­cepţia motricitatii, care este la nivelul vîrstei, inteligenţa, me­moria, cunoştinţele pedagogice, relaţiile sociale rămîn la un nivel mult inferior 4 .

1 F. G r e w e l şi E. M a r g a d a n t , Analyse eines Falles der Lese — und Rechtschreibeschwäche, în : Aktuelle Probleme der Phoniatrie und Logopädie, I, 1960, p. 163.

2 A. H a i m ş i C l . C h a s s a g n y , La dyslexie, Revue (/Hygiène et de Médecine scolaire et universitaire, t. 17, nr. 1, 1964, p. 5.

3 W. S p i e 1, Zum Schwachsinnsproblem, în : „Internationales Journal für prophylaktische Medizin u. Sozialhygiene", 4 Jahr, aug. 1960, p. 4.

* In privinţa complexului s imptomatic într-o cercetare clinică pe 100 copii, v. N. T o n c e s c u, Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în : Tulbu­rările limbajului scris, Editară didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1960, p. 71.

12 _ Introducere tn logopedle 177

Cercetările clinice au deosebit mai demult o dislexie-dis-graf ie cu caracter familial-ereditar (care după Hallgren se t rans­mite după un „monosigot autosomal dominant mode"), de una congenitală non-familială sau poate „cîştigată" prin leziuni pre­coce perinatale sau ale primei copilării. Din punct de vedere simptomatic, ele nu se deosebesc: în ambele forme, Drew găseşte tulburări de spaţialitate, lateralizare amestecată, scris-citit în oglindă, dezintegrare auditiv-vizual-fonetică, tulburări în for­marea gestalturilor.

Se singularizează însă, în anumite privinţe, dislexia-dis-/ grafia din afazia cîştigată. Studiind 32 de cazuri de copii cu afa­zie tardiv cîştigată, Alajouanine şi Lhermit te 1 au găsit, în ceea ce priveşte scris-cititul, următoarele caracteristici : limbajul scris este totdeauna mai perturbat decît cel oral (elaborarea foarte recentă a circuitelor neurale pentru limbajul scris implică mai marea lui fragilitate), tulburările scrierii (agrafie-disgrafie) sînt mai frecvente şi mai grave decît cele ale lecturii (alexia-dislexia). Din cei 32 de copii studiaţi 18 prezentau alexie ; la 9 din aceştia înţelegerea limbajului scris (litere, silabe, cuvinte) era total pierdută ; din cei 9, 5 prezentau o alexie severă a lite­relor, silabelor, cuvintelor ; la ceilalţi 4 alexia literală contra­stează cu o capacitate relativ mai bună de a citi cuvintele. Autorii amintesc că la adult, în alexia agnostică (occipitală), incapacita­tea de a citi cuvîntul e mai mare decît cea de a citi silabele şi literele, iar în alexia afazică citirea literelor este mai afectată decît cea a cuvintelor (is more impaired than that of words) — disociere opozitivă, corespunzînd alterării circuitelor de integrare vizuală în primul caz, celor lingvistice în al doilea. Afectarea egală a cuvintelor şi literelor sau chiar mai severă a cuvintelor este deci caracteristica afaziei copilului (a phenomenon peculiar to children). Explicaţia stă şi aici în insuficienta organizare a anumitor circuite funcţionale. Adultul, cînd citeşte, prinde cu­vintele ca întreguri — stadiu pe care copilul îl atinge numai după ce trece printr-o învăţare analitică, mergînd de la simplu la complex. Cei 4 copii cu un grad oarecare de alexie disociată, de t ip adult, erau în jurul vîrstei de 13 ani.

Alterările scrierii, prezente la absolut toţi cei 32 copii s tu­diaţi, erau severe în 19 cazuri, incapacitatea fiind totală, a t î t

1 T h . A l a j o u a n i n e ş i F r . L h e r m i t t e , Aquired aphasia in children, în : Brain, vol. 88, part. 4, nov. 1965.

178

pentru scrierea spontană, cît şi pentru scrierea sub dictare sau copiere ; în 8 cazuri era posibilă numai copierea ; în celelalte 5 cazuri scrierea spontană şi cea după dictare erau posibile dis-ortografic, dar cu o disortografie diferită de cea pe care o întîlnim în dislexia-disgrafia congenitale, şi care oglindeşte fonetismul în grafism (disortografie fonetică).

In evoluţie, recuperarea lecturii a fost posibilă la jumătate din copiii afectaţi, ceilalţi au rămas cu tulburări mai mult sau mai puţin ample ale limbajului scris ; mai dificilă a apărut la copiii mai mici de 10 a n i ; la toţi au urmat etapele normale ale învăţării cititului (litere, silabe, cuvinte). Scrierea, grav per­turbată la toţi, a redevenit normală la 5, nu a mai putut fi re­cuperată la 3. Comparativ cu limbajul vorbit, recuperarea lim­bajului scris a fost considerabil mai grea.

12' 179

PARTEA A Organizarea, dezvoltarea 5-a şi integrarea structurilor

limbajului în ontogeneză

Maturaţie şi învăţare

Organizarea nivelurilor neurologice are loc în cadrul unui proces diferenţiat de progres. Organismul îşi formează căile de recepţie aflate în stare primitivă, la naştere, printr-un proces <de dezvoltare permanentă.

Dezvoltarea, însă, presupune o constantă (structura organică) şi două variabile majore : maturaţia şi învăţarea.

Progresul procesului de învăţare se bazează pe dezvoltarea funcţiilor cognitive ; dar acestea la rîndul lor sînt condiţionate şi determinate de stadiul de maturare a structurilor neuromotorii, sau în plan psihologic, senzorio-motorii l. „Ceea ce ne este dat de fapt, este succesiunea de o remarcabilă continuitate a sta­diilor, fiecare marcînd un nou progres parţial în momentul cînd condiţiile realizate prezintă caracterul pe care un psiholog îl poate considera ca aparţinînd inteligenţei" 2 . . . învăţarea ca atare îşi fundamentează întregul complex de funcţii tocmai pe integritatea asimilatorie a inteligenţei.

1 J. P i a g e t et B. I n h o 1 d e r, La psyhologie de l'enfant, Paris, P.U.F., 1966.

5 lbtdem, p. 7.

180

Legăm intenţionat dezvoltarea limbajului de inteligenţă pen­tru că datele ştiinţifice contemporane nu permit decît o atare viziune.

Problema mult discutată în psihologie (mai puţin în neuro­logie şi lingvistică) este cea a raportului de determinare dintre exerciţiu (învăţare), maturaţie şi dezvoltare.

Transpusă în planul limbajului, discuţia capătă o semnificaţie specială, întrucît implicaţia socială a limbajului este dominantă şi majoră. „Limbajul constituie, din punct de vedere neurologic, o performanţă foarte complexă, care se realizează la diferite ni­veluri funcţionale" 1. Performanţa — sinteze funcţional-sistemice — se obţine prin acţiunea învăţării, a configuraţiei stimulatorii externe, asupra structurilor morfologice neurogene.

Mac Graw 2, Morgan J. J. şi Morgan S. S. 3 au demonstrat, ex­perimental, că exerciţiul fără maturaţie morfofuncţională nu determină învăţarea şi instalarea unui anumit comportament.

„Mersul, prehensiunea, cuvlntul, posibilitatea de a mînui un creion sau un triciclu apar la momente relativ precise" 4. Aceste „momente relativ precise" reprezintă în cadrul teoriei stadiale 5 , fazele cu delimitare aproximativă sub raport cronologic, dar fixe ca fenomenalitate. Psihologia genetică a lui Piaget îşi întemeiază întregul edificiu pe „niveluri de dezvoltare ontogenetică". „Psiho­logia copilului nu se va putea limita, prin urmare să studieze factorii de maturizare biologică, deoarece factorii pe care trebuie să-i considere, depind în egală măsură atît de exerciţiu sau de experienţa cîştigată, cît şi de viaţa socială în general" 6.

Structurile morfofuncţionale ale limbajului — în special cele necesare dezvoltării nucleului semantic (simboliei) •— se pot dezvolta în afara exerciţiului, a învăţării limbajului ?

1 A. K r e i n d l e r , Dinamica proceselor cerebrale, Bucureşti, Edi­tura Academiei R.S.R., 1967, p. 135.

2 M a c G r a w M. B., Neural maturation and exemplified in achievement of bladder-control, în : „Journal Pediatrics", 1940, p. 16.

3 M o r g a n J. J. e t M o r g a n S. S., Infant learning as a deve-lopement, în : „Journal Genet. Psychology", 1944, 65.

4 N . O s t e r r i e t h , Introduction à la psychologie de l'enfant, Paris, P.U.F., 1966, p. 37.

5 P. O s t e r r i e t h et P i a g e t J.; J. d e S a u s s u r e R.; T a u n e v J. M. ; W a l l o n H. ; Z a z z o R., Le problème des stades en psychologie de l'enfant, Paris, P.U.F., 1956.

0 J. P i a g e t , Psihologia copilului, Bucureşti, 1969, Editura didactică şi pedagogică.

181

Contextul socio-cultural exercită o acţiune de structurare a funcţiilor fundamentale ale limbajului, chiar în lipsa totală a vorbirii.

Dar, această biciuire cu efecte de maturizare asupra s tructu­rilor morfofuncţionale are loc pînă la atingerea unei anumite etape (7 — 8 ani). După această vîrstă, latura de logică formală cunoaşte o anchiloză la nivel preoperatoriu.

In lucrarea sa, McNe i l 1 face un rechizitoriu al teoriei empi-riste a originii limbajului în comparaţie cu nativismul lui S. Bai-ley, punînd alături principiile de bază ale acestor autori :

B e k e 1 e y

(Nici o idee nu este abstractă) 1. No ideas are abstract

(toate ideile derivate din experienţă)

2. AU ideas are derived from experience

3. Justified assertion is correct assertion

4. Meaning is arbitrary .

B a i l e y

(Unele idei abstracte) 1. Some ideas are abstract

(unele idei înnăscute)

2. Some ideas are innate

3. Justified assertion is not correct assertion

4. Meaning is not. arbitrary.

Chomsky (1965) şi Kety (1966) combat empirismul lui Beke-ley, susţinînd că pentru învăţarea limbii trebuie să existe înnăs­cute la copil unele principii universale, existente în afara conţinu­tului individual al limbii („universale"). McNeil, unul dintre r e ­prezentanţii generativismului, combină cele două teorii enunţînd părerea unei structuri de s u b s t a n ţ ă şi a uneia de profunzime.

Universalele de substanţă (linguistic universals — Greenberg) sînt categoriile de singular şi plural din toate limbile sau afirma­rea şi negarea etc. Aceste universale sînt forme înnăscute. Ele generează anumite condiţionări lingvistice care permit învăţarea limbii.

In alte lucrări, ca acelea ale lui F. Smith şi G. A. Miller 2 sau ale soţilor Gardner 3 , se analizează, filogenetic, problema limba-

1 D . M c N e i l , Empirist and nativist theories of language, Symposion N e w perspectives in the Science of Mann, 1968.

2 F. S m i t h a n d G. A. M i l l e r , The Genesis of language, in : ..Children and Animals", Mit. Press, Cambridge, Mas, 1966.

3 B . T. G a r d n e r a n d Q. A l l e n G a r d n e r , Behavior of Nonhuman Primats, in: A. Schreier and F. Stallnitz, Academic Press N e w York, 1969.

182

jului, în special din punct de vedere al procesului de învăţare. Două categorii de experimente nu pot oferi o perspectivă

exactă a acestei probleme. In primul r înd cazurile extreme, raportate din t imp în t imp

la literatură, începînd cu fetiţa lui Kipling, şi terminînd cu copilul Kamala, al lui R. Singh i . Este vorba de copii abandonaţi de la cîteva luni şi crescuţi de animale.

S-a observat că la aceşti copii, funcţiile generale de adaptare organică se dezvoltă nemodificate. Copilul îşi educă organul fono-articulator pr intr-un proces de imitaţie la semnalele sonore al animalelor în preajma cărora trăieşte. Plasticitatea sistemului nervos îi permite în condiţii de „umanizare" să înveţe tot prin imitaţie o cantitate de cuvinte.

Dar, ceea ce se pierde — pare-se — definitiv este capacitatea funcţională de a înţelege şi a folosi s tructura semantică, semnifi­caţiile şi diferenţierile lingvistice.

Limbajul uman, prin influenţa sa stimulativă asupra struc­turilor morfofuncţionale, determină o organizare specifică a acestora, prin stabilirea de relee neurologice şi de configuraţii generatoare de semnificaţii. Lipsa totală a modelului limbajului; uman permite o creştere, o dezvoltare morfologică dar nu şi unaj funcţională. . I

A doua categorie de date experimentale o constituie cele privitoare la copilul aiidiomut. Unul dintre autori 2 a studiat r i t ­mul şi modalităţile de dezvoltare a vorbirii la copiii cu audimu-titate.

Existenţa unui model fonolingvistic, stimularea verbală per­manentă prin contextul socio-cultural exercită o acţiune de structurare a funcţiilor fundamentale ale limbajului, chiar în lipsa posibilităţilor de articulare ale individului.

O altă direcţie de cercetare este reprezentată de autori care pornesc de la procesul de învăţare a limbii, şi în special de la structura gramaticală 3 .

' S i n g h , J. A. L. e t Z i n g g R. M., Wolf-children and Feral man, New ,York, Harper, 1942.

w f c o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Limbaj şi intelect, Bucureşti, Edi­tura ştiinţifică, 1973.

3 N. C h o m s k y , Aspects of the Theory of Syntax, Mit. Press, Cambridge mass , 1965.

D. I. S 1 o v i n, Imitation and Grammatical Developement in Chil­dren, în : „Developemental Psychology", N e w York, Halt, Rinehort şi Winston, 1968.

183

In fine, o direcţie cu multă pondere teoretică doreşte să cla­rifice problema fundamentală a învăţării, utiiizînd argumente lingvistice sau în cel mai bun caz psiholingvistice.

Deşi, în special autori americani vor să depăşească teoria învăţării ca act de adaptare, aşa cum au demonstrat-o Wattson, Thomson etc., totuşi ceva din behaviorism se resimte peste tot.

Chiar în teoria integralistă a lui A. Staats l , care reprezintă cea mai avansată poziţie în această direcţie, ignorarea anumitor coordonate sociale — după cum demonstrează de altfel şi T. Slama-Cazacu 2 — generează o oarecare confuzie.

Situarea pe o direcţie sau alta de cercetare nu poate clarifica problema relaţiilor dintre factorii endogeni şi exogeni care iau parte la organizarea şi dezvoltarea limbajului.

Problemele acestuia necesită o poziţie de confluenţă integra­toare, dintr-o perspectivă unitară şi specifică (vezi partea I).

Dimensiunea ontogeneticâ a procesului de deivoltare a limbajului

Ca punct de reper, pentru dezvoltarea limbajului articulat în ontogeneză, vom lua scara Mac Carthy, obţinută prin unificarea tuturor datelor din li teratură, în special Bayley, Gesell, Thomson, Cattell, Shirley, Ch. Buhler, Hetzer.

Luni 1. Manifestări vocale 0,25 2. Ţipete diferenţiate 1 3. Reproducerea de mici manifestări vocale 1,2 4. Răspuns la voce 1,3 5. Vocalizările lui „ah", „uh", „oh", „eh" 1.3 6. Vocalizări 1,5 7. Vocalizări din poziţia culcat 2 • 8. Vocalizări diferenţiate 9. Silabe 2

10. Ascultarea Spontană a vorbirii n 11. Reacţia de înviorare la vocea umană 2 12. întoarcerea capului după direcţia vocii umane 4 13. Vocalizări numeroase 4 14. Vocalizări din poziţia aşezat 4

1 A. S t a a t s, Integrated functional theory and language developement, în : D. S 1 o v i n (red.), The ontogenesis of grammar : facts and theories Academics Press, p. 50, 55, 57, 1968, N e w York.

2 T. S l a m a - C a z a c u , Psiholingvistica, Bucureşti, Editura şti in­ţifică, 1967.

184

15. Gînguritul, în joc sonor 16. Gînguritul provocat 3 — 4 17. Lalalizarea 2 — 4 18. Privire mobilă asociată lalalizării 3 — 4. 19. Muzicalitate în gîngurit 6 20. Două silabe 3 21. Expresie vocală a unei senzaţii agreabile 3 , 22. Redarea vocală a plăcerii, prin gîngurit melodic 6 23. Redarea vocală a plăcerii prin gîngurit 5,9 24. Vocalizare la o relaţie socială 3,1 25. Răspuns vocal la o relaţie socială 4 26. Vocalizare în cadrul unui joc sonor spontan 4 27. Silabe în joc spontan 6 28. Silabe bine definite <> 29. Silabe nete 6,3 30. Vocalizează „ma", „mu" 6,5 31. Vocalizează „da" 7 32. Expresie vocală a nerăbdării 5 33. Traducere vocală a nerăbdării 5,6 34. Traducerea vocală a nemulţumirii la dispariţia unui obiect

îndrăgit 5 35. Traducerea vocală a nemulţumirii 5,9 36. Adresare vocală spre un interlocutor 6 37. Distincţia atitudinii verbale prietenoase 6 38. Imitarea sunetelor „re-re-re" şi răspuns la ele 6 39. Imitarea sunetelor 9 40. Imitarea rudimentară a sunetelor 10 41. Traducerea vocală a satisfacţiei 6,5 42. Traducerea vocală a satisfacţiei la contactul cu un obiect 7 43. Variaţie de tonalităţi 7,3 44. Reacţie vocală la întîmplări necunoscute 7,4 45. Două si labe identice repetate 8 46. Expresie vocală a recunoaşterii faptelor 8 47. Pronunţă „mama" 8,5 48. Consoanele izolate 8 49. Reacţia de confuzie la cuvinte cunoscute 8 50. Vocale cu sens de interjecţie 8 51. Reacţii de adaptare la cuvinte familiare 8,5 52. Atenţie specială la cuvintele familiare 9 53. înţelegerea gesturilor 9 54. Răspuns la gestul „la revedere" 9 55. Semnul „la revedere" 9 — 1 2 56. Sunete expresive 9 57. Jargon expresiv 13,5 58. Jargon de conversaţie 18 59. Diferenţierea cuvintelor 9,8 60. Răspunsuri condiţionate de cuvinte 10 61. Expresii vocale în faţa linguriţei şi paharului 10 62. Expresii vocale în faţa a două culori 10 63. Imitaţia silabelor „mamă", „papă" 11 64. Imitarea cuvintelor 11,7 65. Pronunţarea primului cuvînt imitativ 14 66. Răspunde la comandă verbală 10

185

67. Rezistenţă în faţa unui ordin 11 (5 68. Răspuns adecvat la ordine simple 12 69. Aşezarea, la cerere, a cubului pe masă 12 70. înţelegerea unor sarcini verbale s imple 12 71. înţelegerea unei întrebări 15 17 72. înţelegerea unui ordin verbal, însoţit de gest 21 — 23 73. Reacţie la cuvinte inhibitorii 12 74. Ducerea ceasului la ureche, la comandă 21 — 23 75. înţelegere cînd este apărat 16 18 76. înţelegerea interdicţiei 18 — 20 77. Emisiunea a două cuvinte 12 78. Emiterea a două cuvinte în afară de „mamă" şi „papă" 1 2 79. Expresie vocală cînd se priveşte în oglindă 12 80. Pronunţare spontană a trei-cinci cuvinte 33 81. Pronunţare a patru-şase cuvinte 13 15 82. Pronunţare a cinci-opt cuvinte 15 18 83. Numirea unui obiect 17 4 84. Numirea imaginii într-o carte (cîine) 1 9 ' 85. Chemarea prin cuvinte 12 -18 86. Spune „mersi", „bună ziua" etc. 18 87. Indicarea la cerere a nasului, mîinii, ochilor, părului,

capului 18 88. înţelegerea întrebărilor s imple 18 89. Proba Gesell, recunoaşte imaginile de la 1 la 5 19,4 90. Repetă denumirea obiectelor care i se prezintă 2 1 91. Repetă 4 silabe (2 cuvinte) 30 92. Unirea a două cuvinte în l imbaj 21 93. Combinarea cuvintelor 21 — 22 94. Asocierea cuvintelor 24 95. Numirea a trei imagini 21 2 96. Numirea a trei imagini — test Binet 23 — 24 97. Numirea a trei obiecte pe o imagine 36 98. Identificarea a 4 obiecte după denumirea lor 23 — 24 99. Numirea a trei obiecte din cinci 24

100. Numirea obiectelor familiare 24 101. Numirea tuturor imaginilor din proba Gesell 24,5 102. Desemnarea a 7 imagini din 10 imagini s imple 24' 103. 7 imagini din testul Binet 25 — 27 104. Pronunţarea primului pronume 27 105. Utilizarea pronumelui şi t impului trecut şi a pluralului 36 106. Primele propoziţii 23 107. Primele fraze 23 108. Fraze simple şi propoziţii 24 109. Distincţia între prepoziţiile „în" şi „fără" 24 110. Utilizarea a 2 — 3 prepoziţii 25 — 28

* *

In prima perioadă, a sunetelor nearticulate, copilul scînceşte, ţipă, dar aceste sunete nu exprimă nici o semnificaţie. Fie că sunetele sînt izvorîte din reacţiile organice la stimuli neplăcuţi

186

(plînsul este primul act al noului născut), ca frigul, durerea, nevoia de hrană, fie că ar exista o altă cauză necunoscută nouă pînă acum ; copilul „învaţă" foarte repede că ţipetele lui atrag după ele satisfacerea trebuinţelor, a căror lipsă a provocat reac­ţia sonoră, sesizată, ca kinestezii laringeené în primele zile după naştere. Sunetele biologice 1 , cum sînt considerate scîncelile, ţipetele copilului nou-născut, capătă sens în primele săptămîni, devenind reacţii sonore — considerate reacţii „verbale" •— încă în primele săptămîni, la stimuli organici, care sînt stimuli direcţi. Reacţiile sonore sînt însoţite şi de alte reacţii kinestezice.

„Nici sunetele biologice, nici prefonemele nu vehiculează o «semnificaţie» în adevăratul sens al cuvîntului,: totuşi, nici unele, nici celelalte nu sînt indiferente pentru dezvoltarea limbaju­l u i . . ." spune Tatiana Slama-Cazacu 2 . Această perioadă, care ţine cîteva săptămîni, se termină atunci cînd copilul începe să gîngurească. Mişcările fono-articulare necoordonate pînă atunci devin din ce în ce mai variate. Sub influenţa adulţilor care vorbesc permanent în faţa copilului, atunci cînd el emite strigăte sau gîngureli, se realizează asociaţii între vorbirea pri­milor şi satisfacerea nevoilor organice imediate ale copilului. Auzirea vocii mamei, în special, linişteşte kinesteziile corporale sau vocale ale copilului. Deci, la stimulul sonor-verbal reacţia este directă, organiqi. Pe măsură ce se diferenţiază posibilitatea perceperilor senzoriale (vizuale-auditive), copilul atribuie un sens nu numai vorbirii auzite sau figurilor văzute, dar chiar propriilor lui manifestări vocale. Din plîns sau strigăt el trece la emiterea unor sunete cărora li se poate atribui o nuanţă afec­tivă, mai potolite, mai modulate, atunci cînd adulţii din preajma lui i se adresează. El devine mai atent, începe să-şi îndrepte privirea către sursa sonor-verbală. Insatisfacerea cerinţelor de moment atrage după sine reluarea cu mai multă forţă a mani­festărilor vocale, ceea ce dovedeşte că copilul atribuie o anu­mită „semnificaţie" manifestărilor sale vocale, dar şi manifes­tărilor sonor-verbale din mediul înconjurător. In momente de veghe, cînd toate necesităţile organice ale copilului sînt satis­făcute, el emite o serie de sunete cu modulaţii diferite, părînd

1 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere în psiholingvistică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1971.

2 Idem, p. 248.

187

că acestea sînt pentru el un joc amuzant, care îi satisface nevoia de mişcare generală. Aspectul sonor al gîngurelilor este departe de a fi asemănător cu sunetele limbajului vorbit, mai ales în primele 2 — 4 luni, dar încep să capete o anumită formă sonoră mai distinctă, începînd din luna a 5-a, a 6-a. Nu poate fi vorba încă de o „semnificaţie" a acestor manifestări sonore. Putem aprecia că plînsul, ţipătul, vocalizările de satisfacţie îşi adîncesc „sensul", capătă o semnificaţie în „comunicarea" cu mediul, dar sunetele ce se vor transforma mai tîrziu în foneme nu au nici un „sens" în această perioadă. Vorbim de semnificaţia lingvis­tică, de comunicare, chiar dacă am putea presupune că pentru copilul însuşi aceste manifestări vocalice nu sînt chiar conştiente. Se pare că ele produc o anumită plăcere copilului. Sensul lor începe să se manifeste în conştiinţa, în formare, a copilului, datorită încurajărilor adulţilor din preajmă. Cum se organizează selecţia numeroaselor sunete vocalice sau consonantice emise de copil în această perioadă, cum se produce eliminarea unora din­tre eie pentru a se ajunge la fonemele limbii vorbite de către părinţi, nu ne este cunoscut, toate afirmaţiile în materie fiind de domeniul supoziţiilor. Dar un lucru este cert, recunoscut de către psihologi şi lingvişti, că treptat, după luna a 6-a, sistemul fonematic se organizează, manifestările sonore inutile se deli­mitează şi se elimină, ajungîndu-se la „integrarea noţională a fonemelor în t r -un sistem" K Se pare că manifestările vocalice şi consonantice, redundante în perioada de început, sînt aceleaşi la toţi copiii de pe pămînt. Selecţia şi păstrarea sunetelor, ce vor deveni fonemele de mai tîrziu, se realizează diferit, apoi pe măsură ce se perfecţionează relaţiile auditiv-kinestezice şi vizu­ale, cu relaţiile copil-mediu social. Sub controlul propriu, copilul încearcă să imite sunetele verbale auzite, şi stabileşte o anumită legătură între sunetele auzite şi emise şi situaţiile sau evenimen­tele în contextul în care se produc sunetele verbale. Astfel, „lanţul" de sunete auzite capătă un sens, iar sunetele sau lanţul de sunete emise (ca şi manifestările corporale sau mimice) se manifestă în împrejurări adecvate, deci au un sens. Activitatea aceasta, deşi se pare că este dirijată de către adulţii din preajma copilului, se realizează, totuşi, prin forţele proprii ale copilu­lui „ . . . copilul trebuie să se descurce relativ singur printre rea-

T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 249.

188

lizările concrete sonore, în complexitatea substanţei sonore pe care o aude şi din care va trebui să extragă esenţa care consti­tuie sistemul din limbă".

Perioada aceasta are o durată mul t mai mare decît prima. Dinamica reacţiilor la sunetele verbale, înţelese în procesul rela­ţiilor copil — mediu social, demonstrează că se realizează, din ce în ce mai mult, comunicarea, chiar dacă ea are încă un caracter incipient. Chiar în această perioadă încep combinaţiile dintre vocale şi consoane — silabe deschise — care prin repetare pro­duc cuvinte, adică unităţi sonore cu sens, posibil a fi realizate de către copil, din punct de vedere fonetic-articulator. Silabe ca ,,ta-ta", „ma-ma", „pa-pa" etc. sînt folosite către sfîrşitul pr imu­lui an de viaţă, de cele mai multe ori, în situaţii adecvate.

In cel de al doilea an, se conturează, din ce în ce mai bine, sistemul fonematic al limbii — acest sistem se perfecţionează în următorii ani, iar îmbinările de silabe se realizează în cuvinte, începe a treia perioadă. Semnificaţia secvenţelor sonore auzite şi emise se precizează. Copilul reuşeşte să realizeze multe ase­menea combinaţii, chiar dacă kinesteziile verbale sînt deficitare, aspectul acustic al producţiilor verbale este imperfect, lacunar, succesiunea sunetelor în cuvînt incorectă. Micul „vorbitor" are un limbaj pasiv mai dezvoltat decît cel activ, dar el face eforturi pentru perfecţionarea ultimului, sub îndrumarea adulţilor. El este capabil să răspundă verbal la stimuli verbali, dar şi să reac­ţioneze direct la stimulii verbali. Aceasta demonstrează că lim­bajul a devenit mijloc de comunicare, că fiecare manifestare sonoră a căpătat un sens pentru copil. Către jumătatea celui de al doilea an, copiii manifestă un mare interes pentru cuvinte, asociindu-le cu semnificaţia lor. Jocul „De-a cuvintele" se conti­nuă şi acum (silabisiri, îmbinări sonore în care sunetele pot fi recunoscute în majoritatea lor ca fonemele limbii), dar apare pe primul plan conştiinţa folosirii cuvintelor, în t r -un anumit scop, cu utili tate în relaţiile copil — mediu social*. Vocabularul lui se îmbogăţeşte, dar din multi tudinea de cuvinte pe care le aude în jurul său, copilul opreşte (reţine) numai pe acelea care se potri­vesc cu nevoile lui. îmbogăţirea vocabularului în această peri­oadă este în funcţie şi de înmulţirea intuiţiilor sau a conceptelor, acestea precedînd cuvintele totdeauna 2 .

1 I. P o p e s c u - T e i u ş a n , Op. cit., p. 126. 2 Idem.

189

Perioada dintre 2—3 ani este considerată cea mai importantă în dezvoltarea limbajului. R. Luchsinger şi G. E. Arnold apre­ciază că intenţia de comunicare a copiilor se manifestă între 9—12 luni (alături de fenomene de echolalie), că formarea sim­bolurilor conştiente se dezvoltă între 13—18 luni (perioadă în care se poate vorbi de comunicarea intenţionată a copiilor prin propoziţii formate dintr-un singur cuvînt), dar că între 18—24 luni copiii îşi exprimă nevoile, dorinţele, chiar sentimentele prin propoziţii formate din două cuvinte sau prin îngrămădiri de cuvinte K Intre cuvintele folosite, cu rol de propoziţii, rar se ob­servă legături gramaticale corecte sau conforme limbii materne pînă la 2 ani. Dar după această vîrstă, în comunicarea copilului, încep să se diferenţieze forme lingvistice noi (flexionarea, armo­nizarea cuvintelor în propoziţie). Elipsele din comunicarea gra­maticală dinainte de 2 ani, sînt înlăturate treptat şi copilul poate compune propoziţii mai mari de două cuvinte. La 2 ani şi jumă­tate, el compune propoziţii de 2—3 cuvinte ; la 3 ani şi jumătate poate formula fraze complete de 4 cuvinte 2 . Acest mod de mani­festare demonstrează că în această perioadă copilul îşi însuşeşte sensul cuvintelor flexionate şi stabileşte — prin imitaţie — ra­porturile ce există între obiecte şi utilizarea instrumentelor gra­maticale, în formularea propoziţiei.

Rezumîndu-ne încă la problema semnificatului, a conţinu­tului exprimării oral-verbale, vom aminti încă un aspect, şi anume al însuşirii vocabularului, în perioadele despre care am vorbit pînă acum. W. Stern a stabilit că în acest proces se pot diferenţia mai multe faze sau perioade : perioada substanţei (a substantivelor), perioada acţiunilor (întrebuinţarea verbelor), perioada relaţiunii (apare folosirea prepoziţiilor şi a conjunc­ţiilor). Perioadele menţionate de către W. Stern sînt de fapt subetape ale ultimei etape mari a dezvoltării limbajului copilu­lui, dar elemente se găsesc şi în a doua dintre cele trei perioade pe care le-am amintit la început. Deci, substantivele apar în limbaj în perioada a doua, către sfîrşitul primului an. Verbele apar între 1—2 ani, dar mai ales în jurul celui de al doilea, după 2 ani şi jumătate apar adjectivele, apoi pronumele personal. Tot de la doi ani, încep să apară prepoziţiile şi conjuncţiile. H. Dela-croix, orientîndu-se după cercetările mai multor autori care au studiat vocabularul copiilor, susţine că la copiii de un an şi

1 R. L u c h s i n g e r und G. E. A r n o l d , Lehrbuch der Stim- und Sprachheilkunde, Wien, Springer-Verlag, 1959, p. 368.

2 T. S l a m a - C a z a c u , Introducere . . . , p. 261.

190

jumătate substantivele se găsesc în proporţie de 50% din totalul cuvintelor întrebuinţate de către e i ; între un an şi jumătate — 4 ani, verbele cresc de la 14% la 25o/0 ; între 2—4 ani şi jumă­tate prepoziţiile cresc de la 3o/0 la 7 % ; interjecţiile descresc între un an şi jumătate — 4 ani de la 16% pînă la 1% i .

Cu toate că în vorbirea copilului se disting prepoziţiile şi conjuncţiile, ele formează, adesea, împreună cu cuvîntul pe care îl însoţesc un bloc. Utilizarea blocurilor sintagmatice (cum nu­meşte Tatiana Slama-Cazacu lanţurile stereotipe de cuvinte din care fac parte şi cazurile de mai sus 2 ) , demonstrează că în această perioadă copilul nu realizează conştient şi corect o analiză a limbii, nu le deosebeşte unele de altele, şi nici nu realizează o diferenţiere în sfera cunoaşterii — de ordin gnoseologic. Desigur, aceasta din urmă este principala cauză a folosirii nediferenţiate a unor lanţuri stereotipe de cuvinte ce aparţin mai multor cate­gorii morfologice. Pe măsură ce copilul foloseşte mai corect înlănţuirea de cuvinte în prepoziţii şi fraze, aceasta este un in­diciu că gîndirea sa se organizează, dar în acelaşi t imp este un indiciu că el gîndeşte asupra expresiei. Chiar faptul că apar gre­şeli în exprimare este uneori o dovadă că copilul reflectează, conştient asupra l imbi i 3 .

Perfecţionarea limbajului, după vîrsta de 3 ani pînă la vîrsta şcolară şi mai departe, capătă din ce în ce mai mult un caracter relaţional şi este subordonat stabilirii de relaţii între obiectele şi evenimentele lumii exterioare. Intre gîndire şi limbaj se stabi­lesc relaţii din ce în ce mai profunde, manifestate în planul expresiei.

La copil, relaţiile dintre gîndire şi limbaj au suscitat nume­roase opinii la psihologii şi lingviştii din trecut şi de azi, acestea putîndu-se diferenţia în cel puţin două mari direcţii. Unii au susţinut că gîndirea copilului se dezvoltă fără a fi servită de limbaj (A. Collin), alţii, dimpotrivă, au susţinut că gîndirea în dezvoltare a copilului este sprijinită de însuşirea l imbaju lu i i .

1 I. P o p e s c u - T e i u ş a n , Psihologia copilului şi a adolescentului, Scrisul românesc, 1941, p. 128.

2 T. S l a m a - C a z a c u , Op. cit., p. 263 — 265. 3 Idem, p. 265. 4 Bibliografia în această privinţă este foarte bogată şi întinsă pe

perioade mari. Din ea v o m cita doar cîteva lucrări : C o l l i n , Le déve­loppement de l'enfant, Paris, 1914 ; E d . C r a m a u s s e l , Le premier éveil intelectuel de l'enfant, Paris, 1935 ; A. D e s c o e u d r e s , Le déve­loppement de l'enfant de deux à sept ans, Paris — Genève, Nies le-Dela-chaux, 1930 ; A. D e s c o e u d r e s , articolele Guerre au verbalisme, în : „Int. des. Educ", nr. 10, 1913 şi nr. 49 — 50, 1917 ; E d . C1 a p a r è d e,

191

Astfel, psihologul Ed. Cramaussel susţinea că gîndirea progre­sează pe măsură ce copilul îşi însuşeşte limbajul. H. Wallon spune că gîndirea este sprijinită de limbaj, ideea fiind susţinută de numeroşi alţi psihologi.

Potrivit concepţiei despre relaţia dintre gîndire şi limbaj, testologii au elaborat teste pentru diferite vîrste, în care au pus accent şi pe înregistrarea faptelor de limbă, iar psihologii şi lingviştii au realizat statistici în domeniul gloticei la copii *. Astfel, pentru a stabili coeficientul de evoluţie 2 , I.-M. Nestor, ghidîndu-se după Charlotte Biihler şi Hildegard Hetzer, intro­duce în examenul dezvoltării copilului itemuri privind limbajul impresiv şi expresiv. După acest autor, la vîrsta de 2 luni, un copil normal dezvoltat încetează din ţipat cînd experimentatorul vorbeşte copilului pe un ton mijlociu, sau tace cînd experimen­tatorul a tăcut şi el. La trei luni copilul gîngureşte spontan, în luna a şasea reacţionează pozitiv sau negativ la schimbările expresiei experimentatorului (vorbire, rîs prietenos, sau vorbire supărată), în a şaptea lună copilul caută un contact activ (gîngu­reşte, caută privirea) cu experimentatorul care nu-i dă nici o atenţie, în luna a noua — a zecea copilul răspunde adecvat ges-

Psihologia copilului şi pedagogia experimentală, trad. de Virgil Duicu-lescu, Bucureşti, 1924 ; G. D u m a s , Traité de psychologie, Paris, 1923 ; H. D e l a c r o i x , L'enfant et le langage, Paris, Alcan, 1934 ; P. O 1 e r o n , Le rôle du langage dans le développement mentale, în : „Enfance", 1952, nr. 2 ; J. P i a g e t, Le langage et la pensée chez l'enfant, Paris, 1923 ; C. R ă d u l e s c u - M o t r u , Curs de psihologie, Bucureşti, 1927; W i l l i a m S t e r n , Intelligenz der Kinder und Jugendlichen, Leipzig, 1928; W. S t e r n, Die Kindersprache, Leipzig, 1907 ; A l . R o ş e a , sub red., Psihologie gene­rală, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1967 ; D. T o d o r a n, Psihologia educaţiei, Sibiu, 1942 ; V e n d r y e s , Le langage, 1921 ; H. W a 11 o n, De la act la gîndire, trad., Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964 ; T. S1 a m a -C a z a c u, Op. cit.

1 B û h 1 e r, C h., H e t z e r H., Kleinkinder Tests, Entwicklungstests vom 1 bis 6 Lj. , Leipzig, Bart, 1923 ; D r. A. G e s e 11, The mental Growth of the pre-school child, N e w York, McMillan, 1928; H. H e t z e r , K . W o l f , Babytests, Zeitschr. f. Psychol. 107, 1928; W. S t e r n , O. W i e g m a n n , Methodensammlung zur IntelligenzprUfung von Kindern u. Jugendlichen (Il l-e Aufl.), Beih. z. Zeitsch. fur Ang. Psychol., 1926 ; I.-M. N e s t o r , Examenul evoluţiei psihologice a copilului de la una zi la şase ani, Bucu­reşti, 1940 (aceasta din urmă este o adaptare a metodei Ch. Biihler şi H. Hetzer).

2 Coeficientul de evoluţie (QE) se obţine prin împărţirea valorii vîr-stei de evoluţie (VE) la vîrsta reală (VR), după ce VE şi VR au fost trans­formate în zile, socotindu-se luna de 30 zi le şi anul de 365 zile. Deci QE = VE : VR. Cînd QE este mai mare ca 1, se poate vorbi de o avansare în structură. Cînd QE este mai mic decît 1 este interpretat ca arieraţie. QE = 1, atunci vîrsta de evoluţie este egală cu vîrsta biologică.

192

turilor experimentatorului (de chemare, de ameninţare). In lunile 1 — 3, din al doilea an, copilul înţelege şi răspunde la două invi­taţii verbale, neînsoţite de gesturi (cele patru invitaţii cu care se experimentează s înt: scoală-te, culcă-te, vino la mine, dă-mi mie asta), priveşte mirat sau întrebător la experimentator cînd i se prezintă o anumită situaţie ; între lunile a 4-a şi a 6-a, copilul înţelege o interdicţie şi reacţionează potrivit la ameninţarea ver­bală a experimentatorului ; în lunile a 7-a şi a 12-a, copilul înţelege ordinele, numeşte obiectele din jurul lui (minge, păpuşă etc), recunoaşte un tablou şi îl denumeşte (mama, sora, păpuşa). Intre doi şi trei ani, copilul înţelege unele principii de ordonare în proba de sortare, principii date verbal, vorbeşte el însuşi de lucruri absente, repetă patru silabe (două cuvinte) după experi­mentator şi în prezenţa tablourilor, după ce i s-au spus o singură dată ; în al patrulea an exprimă judecăţi de valoare asupra unui număr de cel puţin două din patru tablouri, îşi formulează pla­nurile verbal, repetă o propoziţie de opt silabe, sau repetă trei numere, interpretează — descrie — spontan sau provocat, ima­gini, tablouri. In anul al cincilea, copilul prinde regulile unui joc după indicaţiile verbale, îndeplineşte trei însărcinări date ver­bal, repetă o propoziţie de 12 silabe sau repetă patru cifre, denumeşte un desen *. In general, probele privind limbajul, pre­zentate mai sus, sînt în concordanţă cu cele ale lui A. Binet-Simon. Studiind, din punctul nostru de vedere, „scara metrică a inteligenţei" vom constata că, începînd de la doi ani, copilul posedă un limbaj activ şi pasiv legat de trebuinţele personale, pentru ca treptat să se dezvolte şi unul şi altul 2 . Aceeaşi consta­tare o facem la toate testele de inteligenţă, memorie verbală, memorie a cifrelor, executarea comenzilor sau a sarcinilor etc., în care experimentatorul foloseşte comunicarea verbală în mod predominant.

Studierea gradului de dezvoltare a copilului, a relaţiei din­tre gîndire şi limbaj a presupus cunoaşterea gradului de înţe­legere pe planul conţinutului, a vocabularului şi a îmbinărilor dintre cuvinte, în propoziţii şi fraze. S-a constatat că vocabula­rul copiilor poate varia între 30 — 1000 cuvinte între 1,8 ani — 3 ani, la 4 ani poate ajunge pînă la 2000 cuvinte, la 6 ani poate ajunge pînă la 4000 de cuvinte, dar de multe ori se găsesc

1 I.-M. N e s t o r , Op. cit. 2 A. B i n e t, Idei noi despre copii, trad., Bucureşti ; A. B i n e t et d r.

T h. S i m o n , La mesure du développement de l'intelligence chez les jeunes enfants, Paris, 1926.

13 _ Introducere In logopedle 193

cuvinte a căror semnificaţie este greşită sau deloc înţeleasă. Pr in t re anchetatorii modului în care copiii înţeleg cuvintele pe care le folosesc, cităm pe Stanley Hali, Olsen, Z. Netschajeff, B. Har tmann Anchetele au continuat, constatîndu-se că şi adulţii cu un grad de cultură destul de ridicat atribuie un conţinut greşit unora dintre cuvinte, ivindu-se necesitatea publi­cării unor dicţionare specializate — în afara dicţionarelor obiş­nuite. Grija pentru cunoaşterea conţinutului noţiunilor şi a înve­lişului lor, cuvintele, se manifestă încă din perioada copilăriei, la toţi cei chemaţi să-i înveţe pe copii să vorbească, pentru că ideile „care se formează în procesul gîndirii . . . apar pe baza cuvintelor, sînt gîndite prin intermediul cuvintelor" 2 , iar ideile ar fi greşite dacă cuvintele folosite nu au un conţinut just.

Dezvoltarea limbajului expresiv

Analiza limbajului, pe planul expresiei, se referă la aspectul fonetic, morfo-sintactic — structură gramaticală şi aspectul sti­listic al textului comunicat.

Aspectul fonetic al limbajului trece prin mai multe faze la copilul care începe să vorbească. George A. Miller consideră că s-a căzut de acord căy^manifestările vocale ale noului născut sînt elementele de la care se începe dezvoltarea limbajuluiAVo-calizările sînt utilizate ca mijloc de comunicare înaintea cuvin-telor^iar cuvintele sînt înţelese de copii înainte de a le putea pronunţare. Numeroşi lingvişti, preocupaţi de formarea fone­tismului la copii, au putut constata că în faza prelingvistică copi­lul poate articula toate sunetele, ba chiar şi unele ce nu sînt în sistemul fonetic al limbii respective, fără însă să poată diferenţia

1 S t a n l e y H a l l , The contents of Children's minds on enterig school, Ped. Sem. I, 1891 ; O l s e n , Children's Ideas, Paidologist, II, 1900, N e t s c h a j e f f , Z. ; Analyse des Kindlichen Gedankenkreise im vor­schulpflichtigen Alter, Z. päd. Ps., 1910 ; D e s c o e u d r e s , articolele : „Guerre au verbalisme", citate anterior ; E d . C l a p a r è d e , Op. cit.

2 S. L. R u b i n s t e i n , Existenţă şi conştiinţă, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1962, p. 189. G e o r g e A. M i l l e r , Langage et communication, tradus din engleză de C o l l e t t e T h o m a s , Paris, PUF, 1956, p. 193 şi urm. A l . R o s e t t i , Introducere în fonetică, p. 85.

194

vocalele de consoane (am văzut în capitolul anterior modul în care copilul reacţionează şi percepe limbajul). Din luna a doua_— a treia,nncepe jocul organelor fonoarticularefjocuri executate cu plăcere de către copil, putîndu-se să se distingă unele consoane şi vocale. Imrtaţi^^urieiekuwncepe cam în jurul vîrstei de şase lunL_si după ce vocalizează, prin imitaţie, copilul execută îmbî^ nări de silabe care încă nu au sens, deşi au formă de cuvînt. Copjlul,jspuae_^rirnul cuvînţ_c_ătre luna a opta_Mac Carty, în 1946, a stabilit, pr in t r -un studiu minuţios, v î r s fă ln luni în tim­pul căreia apar elementele caracteristice ale limbajului sonor englez. Se pare totuşi că nu se poate stabili o regulă privitoare la apariţia fonemelor în limbajul copiilor. Al. Roşeţti_jdirină_că prima opoziţie fonologică care se constituie la^copii este opozi­ţia oral-nazală şi labial-dentală : m-b, p-t.

Studiile amănunţi te , pe un număr mare de copii, stabilesc pentru fiecare sunet asemănător cu fonemele, pe care le putem considera fonemoide, o anumită curbă de dezvoltare. Din pr i ­mele două luni apar fonemoidele vocalice cu numeroase vari­ante (alofone), şi consoane, ca : p, b, m, v, t, n, l, k, g, h. In luna a treia şi a patra aceste fonemoide capătă aspect mai precis, şi încep să apară ' altele noi. Penultimele fonemoide apar si-flantele, mecanismul fonoarticulator fiind mai greu şi, în gene­ral, ultimul sunet este r. Intîrzierea în apariţia şi precizarea su­ne teIoVr^u-^sp^cTuT~sonor al fonemelor limbii, se explică prin dificultăţile de producere a mişcărilor organelor fonoarticulare, dificultăţi determinate de participarea coordonată a numeroşi muşchi, de dificultăţile întîmpinate în autocontrolul auditiv şi apoi kinestezic.

Dacă se compară sonagramele fonemoidelor cu sonagramele aceloraşi sunete produse de către un copil de un an (în secvenţe sonore) se pot constata trasee diferite, în toate zonele de frec­venţe, deşi zonele sînt, în general, aceleaşi.

Un rol deosebit în finisarea şi clasificarea pronunţiei foneme­lor la copii, îl are reacţia numită circulară, care este o primă orientare a dezvoltării motricitatii organelor fonoarticulare sub controlul percepţiei. In 1924, F. H. Allport a explicat modul de producere a reacţiei circulare, urmînd drumul închis : stimulent auditiv, kinestezie articulatorie, autoascultare *. Reacţia circulară la sunetul propriei voci nu încetează cînd copilul a învăţat cu­vinte. Această reacţie stă la baza perfecţionării sonorităţii vocii

1 G. A. M i l l e r , Op. cit, p. 199.

13' 195

în etape mai tîrzii, a accentelor, o modulărilor etc. Răspunsul „în ecou" 1 constituie o parte destul de importantă, numeric, a sune­telor emise de copii, fapt analizat de Fischer şi Zipf. Răspunsu­rile în ecou ale copiilor servesc la echilibrarea comportamentului lor propriu, pentru că le dau posibilitatea să înţeleagă formula­rea redundantă şi complicată a exprimării adulţilor 2 .

Cunoscînd etapele de dezvoltare a vocalismului şi consonan-tismului la copilul normal dezvoltat, este relativ uşor să sta­bilim o relaţie între datele ce ni le oferă fonostatistica de evo­luţie şi datele pe care le obţinem într-un anumit caz prezentat la noi pentru nedezvoltarea limbajului şi căruia i s-au aplicat anumite probe fonetice.

Pînă la intrarea în şcoală, copilul stăpîneşte fonetismul limbii materne, în general, fără dificultăţi în pronunţarea cuvintelor obişnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul expresiei, constă în modul în care îmbină fonemele în secvenţe sonore — mai ales între 2—3 ani, uneori şi mai tîrziu, cînd este vorba de cuvinte „grele", specificitatea constituind-o modul în care foloseşte formele morfosintactice în comunicarea verbală. Odată cu depăşirea vîrstei de 3 ani (limita nu este fixă, putînd exista diferenţe de cîteva luni în plus sau minus) folosirea formelor gramaticale de către copii, în discursul lor, prezintă unele particularităţi morfologice şi sintactice, studiate la noi de către T. Slama-Cazacu. După această autoare, copilul preşcolar are posibilitatea să folosească formele flexionare nominale, ver­bale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuanţate . P r e ­şcolarul foloseşte un sistem gramatical destul de dezvoltat şi pare să stăpînească, în linii mari, principiile conducătoare ale limbii respect ive 3 . O dovadă că principiile generale conducă­toare sînt însuşite este că mulţi copii preşcolari flectează-corect cuvintele de creaţie proprie, integrîndu-le corect în îmbinări sintagmatice pe care nu le puteau învăţa prin imitaţie încă de la 3 ani. Folosirea categoriilor morfologice flexionate în mod corect şi integrarea în propoziţii şi fraze se perfecţionează după 4 ani. Scoatem în evidenţă, în continuare, faptele lingvistice care caracterizează exprimarea gramaticală a preşcolarilor de limbă română 4 :

1 G. A. M i 11 e r, Op. cit., p. 199. 2 Idem, p. 200-201. 3 T . S l a m a - C a z a c u , Relaţiile dintre gîndire ţi limbaj în onto-

geneză, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 378. 4 Idem, p. 378, şi urm.

196

— folosesc pluralul substantivelor în vorbirea curentă, co­piii „avînd conştiinţa aproape clară a acestei categorii, mai ales după 4 ani" ;

— apar fraze coordonate sau subordonate organizate prin conjuncţii sau locuţiuni conjuncţionale, adesea chiar la 4 ani, dar mai ales după 4 a n i ;

— sînt prezente destul de des, alături de formele corecte gra­matical, numeroase greşeli, manifestate prin ezitări în expr i ­mare, care sînt o dovadă nu numai a necunoaşterii sau neapli-cării formelor obişnuite, dar uneori şi a unei gîndiri haotice, a emoţiei sau a altor întîmplări aleatoare ;

— greşelile gramaticale se manifestă în faptul că suferă deli­mitarea cuvintelor sau unităţilor lexicale din frază (în special a instrumentelor gramaticale), fapt ce se poate constata uneori a fi persistent şi după 7 ani, în cursul primului an de şcoală ;

— greutăţile de identificare a cuvintelor manifestate în greutatea de identificare a diferitelor categorii morfologice (ad­jectivele posesive şr pronumele personale cu substantivele, con­topirea substantivelor cu verbele, substantivele cu substantivele, în cazuri diferite — adjectivele cu adverbele), mai ales între 3 — 4 ani. Cele mai dificile diferenţieri sînt ale prepoziţiilor şi con­juncţiilor, adverbul de negaţie, mai ales cînd este unit cu forme verbale ale verbelor „a fi" şi „a avea". In unele cazuri diferen­ţierea lor se face abia la cinci ani şi jumătate. Importante nu sînt atît vîrstele menţionate de către autoarea citată, ca limite inferioare sau superioare ale diferenţierilor între cuvinte, ci faptul că r^ocesuJ_d£^,ferenţiere — care este un pxoees de ana­liză —_nu apare în mod un7for2î~ia-e- amlmftă vîrstă, el nu se realizează dintr-o dată, pentru toate categoriile gramaticale. Deci, nu există un sicronism perfect în dinamica diferenţierilor.

Această observaţie, valabilă şi pentru dezvoltarea gramaticală a limbajului copiilor ce vorbesc alte limbi, are o deosebită im­portanţă pentru cunoaşterea dezvoltării limbajului la copiii ce vorbesc limba română, limbă destul de grea, datorită multiplelor forme flexionare, cu multe subtilităţi sintactice, multe forme expresive ce depind atît de topică cît şi de intonaţie. De aici tendinţa de aglutinare a cuvintelor, de învăţare mecanică a unor forme expresive care sînt destul de limitate în raporturi le dintre copii şi adulţi în primii ani de viaţă a copilului, dar care sînt

197

destul de greu de reţinut. Diferenţierea cuvintelor şi folosirea lor corectă, mai ales a instrumentelor gramaticale care stabilesc, formal, raporturile obiective dintre obiectele şi fenomenele lumii înconjurătoare, presupun nu numai analiza, dar şi abstracti­zarea şi generalizarea fenomenelor lingvistice observate. Or, aceste procese se realizează greu datorită, în primul rînd, carac­teristicilor sistemului nervos central al copiilor între 1 — 7 ani. Cu toată maturizarea acestui sistem, adesea se întâlnesc adulţi din medii mai puţin culturalizate, la care ultimele două procese, aplicate la limbă, se realizează greu sau deloc ;

— în cadrul categoriilor morfologice apar dificultăţi de declinare şi conjugare, de comparare. In limbajul discursiv, copiii aleg, mai ales, ceea ce este concret, prezent (deci în mo­mentul discursului său), şi acesta este supus intereselor lui (deci determinat afectiv), fapt ce se reflectă nu numai în folosi­rea anumitor forme flexionare dar şi într-o anumită intonaţie (în funcţie de situaţia şi rolul pe care „îl joacă" copilul) ;

— în cadrul frazei, concordanţa timpurilor din propoziţii se realizează cu dificultate, deşi frazele sînt sărace în propoziţii subordonate, preşcolarii folosind mai ales fraza prin coordo­nare. S-a constatat că realizarea corectă a concordanţei t impu­rilor la preşcolari este cel mai adesea formală, şi ea nu rezultă din discriminările de sens şi nici din raportarea acestuia la formele verbale corespunzătoare. Deci, preşcolarii nu realizează prin forţele lor raporturile — pe planul expresiei — obligatorii ale unităţilor de diferite niveluri, ale diferitelor t ipuri de con­strucţii gramaticale, şi nu pot reconstitui regulile ce unesc dife­riţii membri ai frazei ;

— lungimea şi complexitatea propoziţiilor şi a frazelor creş­te treptat pînă la 5 ani, vîrstă după care lungimea discursului creşte, iar subordonarea este folosită corect ;

/r\r- comunicarea gîndirii se realizează treptat , adesea frag-/ m e n t a t , uneori se pierde din vedere ansamblul, aspectul comu-\ nicării apare dezlînat, dificil relatat, cu inversiuni, reveniri, \ intercalări, ezitări, tărăgăneli, fapt demonstrativ al unei gîndiri jîncă neorganizăte (după noi, şi a necunoaşterii suficiente a (formelor lingvistice — cele mai adecvate — în care să gîn-dească) ;

— topica în propoziţiile şi frazele mai complicate se rea­lizează cu greutate şi este supusă şi influenţelor afectivităţii şi dezorganizării g îndir i i ;

198

— în timpul comunicării verbale, copilul îşi însoţeşte, une­ori, comunicarea cu gesturi, mimică, pantomimă, de mul te ori icestea înlocuind comunicarea verbală ;

— apare t impuriu — chiar la doi ani — forma dialogată, perfecţionîndu-se pe măsură ce copilul înainteazaTn'vîrs tă . La început, dialogul apare spre a comunica anumite necesităţi, co­pilul răspunzînd la o întrebare. Apoi, copilul pune întrebări , declanşate din nevoia de a cunoaşte, şi este cunoscută ca „peri­oada întrebărilor" — între 3 — 7 ani — cînd copiii pun întrebări ^ ca o avalanşă, interesîndjj-se de s tructura L originea, cauza, scopul_ obiectelor şi fenomenelor înconjurătoare. ConţmTitrjIIntrebărilor, formele^iolosiţe, intonaţiile, perseverenţa lor şi perseverenţa în obţinerea răspunsurilor variază în funcţie de vîrstă. Pe măsură ce copilul creşte el întreabă mai multe, despre mai mul te lucruri, doreşte să afle amănunte. Dialogul, cu diversele lui forme de adresare, are ca scop invitaţia la cooperare cu cei ce-1 înconjură pe copil, acesta folosind şi alte mijloace extralingvistice (afecti­vitatea) pentru influenţarea partenerilor.

Dimensiunea lingvistică (repertoriul de elemente fonetico-lexicale şi ansamblul de reguli sintactice) se perfecţionează, dacă copilul este integrat într-o formă de învăţămînt. Preşcolarii care frecventează o unitate preşcolară, apoi copiii integraţi în şcoli, sub influenţa instructiv-educativă exercitată asupra lor, îşi per­fecţionează mai repede forma expresivă, aceasta căpătînd un mai mare grad de complexitate. Deşi infantil, limbajul acestor copii se diferenţiază de cel al copiilor educaţi numai în familie, mai ales în cele mai puţin culturalizate sau care se preocupă mai puţin de educaţia copiilor lor.

Structura gramaticală a limbii materne este, uneori, însuşită cu mai mult succes, cînd copilul învaţă încă o limbă străină, dar, alteori, s tructura gramaticală şi fonetismul matern suferă. Sînt cunoscute numeroase cazuri de logopatii influenţate de bilin­gvism.

In concluzie, reliefăm faptul că limbajul copiilor este consti­tuit la intrarea în şcoală, supunîndu-se codului limbii materne.

Redăm mai jos raportul dintre categoriile gramaticale, în cursul dezvoltării, după T. Slama-Cazacu 1 :

1 T. S l a m a - C a z a c u , Relaţiile dintre gîndire şi limbaj... p. 37.

199

La intrarea în şcoală, dezvoltarea limbajului continuă şi pe alte planuri decît cel oral.

Paralel cu modul de comunicare oral, copilul şcolar îşi însu­şeşte comunicarea jy£rbalăscrisă, legată de cunoaşterea semnelor grafice. Şcolarul este solicitat să stabilească relaţii între foneme

200

şi reprezentările lor grafice, relaţii ce sînt în continuă interde­pendenţă. Copilul trebuie nu numai să descompună comunicarea sonoră, percepută auditiv, dar să facă asociaţii în t re sunetele au­zite — simboluri sonore — şi l i terare prin care sînt reprezentate simboluri grafice. Aşa cum fonemele sînt alcătuite din kinestezii articulatorii ale mai multor muşchi din aparatul fonoarticular (kinesteziile corzilor vocale, ale mişcărilor muşchilor maxilari , muşchiul glotic, vălul palatului, muşchii intercostali, muşchiul diafragmatic e tc ) , tot aşa grafemele sînt alcătuite din sub-elemente (linii, ovale, bucle e tc ) , care, numai unite într-o anu­mită ordine, formează un simbol. In t imp ce fonemele se reali­zează din numeroase kinestezii verbale simultane, grafemele se realizează prin manukinestezii succesive, t rebuind să se respecte o anumită ordine în executarea lor, o anumită direcţie. Durata fonemelor este mai scurtă, în t imp ce pentru scrierea fonemelor este necesar un t imp de 5 — 6 ori mai lung i . In şcoală, deci, co­pilul îşi însuşeşte încă un cod lingvistic, complicat prin învăţarea regulilor ortografice, de punctuaţie. In t imp ce codul lingvistic oraL se codifică şi decodifică spontan, cel scris se codifică şi se decodifică nespontan. In t imp ce în comunicarea orală se pot folosi pentru înţelegere mijloace nelingvistice suplimentare (mimica, pantomima), limbajul scris este lipsit de asemenea mi j ­loace, fiind necesare unele semne care să le înlocuiască pe primele. De asemenea, în t imp ce asupra comunicării orale nu se mai poate reveni, în comunicarea scrisă se poate reveni de atîtea ori cit este necesar pentru ca expresia să devină clară.

Comunicarea scrisă este un proces mult mai complicat decît comunicarea orală, prima presupunînd, pe lîngă procesul t rans­formării codului fonetic în cod grafic, realizat productiv prin scriere, un alt proces, destul de complicat şi el, lexia.

Importanţa limbajului scris se amplifică din ce în ce mai mult în perioada istorică actuală şi, probabil, va creşte în perioadele următoare. Studiile statistice menţionate de către V. M a r e 2 scot în relief faptul că din 70% din t impul petrecut în procesul comu­nicării — în t impul stării de veghe a omului — citirea ocupă 16<>/o din timp, iar scrierea 9o/0. Desigur, s-ar putea aduce corective acestor date, în funcţie de gradul de cultură, de funcţia ocupată

1 V. M a r e , Limbajul, în : Psihologia generală, sub red. Al. Roşea, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică,. 1966, p. 307.

2 Idem, p. 302.

201

de un individ, de preocupări etc. Citirea (lexia) este un proces perceptiv, sau mai bine-zis receptiv^ în t imp ce scrierea este un proceş^productiv. Ca proces pr^jucţ iv comple^, gŢ? se însu-ş£gîe-*»eî-g¥eu şi cu un consum de energie mai mare şi de aceea, practica a demonstrat încă de foarte multă vreme că, scrierea se însuşeşte într-un t imp destul de îndelungat.

In învăţarea citirii se urmăreşte înţelegerea textului, exacţi-__ tate/t, cursivitatea şi expresivitatea, i a / î n învăţarea scrierii" se urmăreşte exactitatea transformării fonemelor în grafeme, suc­cesiunea corecfă ă~Tor~Tapidilate. îeSDgctarga regulilor ortogra- . fice. estetica. Scrierea este precedată de formularea interioară a discursului ce trebuie scris.

Urmărind evoluţia însuşirii actului scrierii la copii, se con­stată că se ajunge la scrierea corectă şi rapidă în mod treptat , pe măsură ce se realizează suficiente exerciţii de automatizare. Acelaşi fapt poate fi menţionat şi pentru actul citirii.

Codul alfabetic este mai complicat^decît cel fonetic, prin fap­tul că fiecărui loneTrr-rrTOrespunH pa t ru l i t e re iu i i a mică dc Liuui. una mare de tipar, una mică şi una mare de mînă). De aici greu­tatea decodificării în citirea textului scris de t ipar sau de mînă, dar şi a codificării în scrierea de mînă. Folosirea corectă a fiecă­rui semn grafic mare sau mic, se datoreşte, în primul rînd, înţe­legerii textului şi raportării textului auzit sau văzut la codul alfabetic manual — în scrierea de mînă. La copiii care abia învaţă scrierea de mînă se observă, adeseori, greşeli în utilizarea celor două simboluri grafice de mînă, mai ales cînd acestea reprezintă foneme cu frecvenţă scăzută în limbă, sau cînd gra-femele au formă asemănătoare. In acest sens, cele mai afectate grafeme sînt h, j , g, l, b, v, r. Foarte frecvent a şi o sînt confun­dabile în scrierea de către copii, ele fiind confundate la citirea textului scris de mînă i . Dacă decodificarea textelor scrise cu litere de tipar este mai uşoară (faptul că la început se folosesc litere de o anumită mărime, de un anumit caracter, texte de o anumită lungime şi cu conţinut adecvat preocupărilor copiilor

1 De tulburările ce apar în sfera limbajului scris (lexie-grafie) s-au ocupat numeroşi autori. La noi, un colectiv, sub redacţia dr. C. Păunescu, s-a preocupat de aspectele teoretice şi practice ale problemei, rezultatele fiind publicate în lucrarea Tulburările limbajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967.

202

etc.), decodificarea propriei grafii şi mai ales a altor persoane întîmpină greutăţi în primii ani de şcoală, datorită caracterului personal imprimat scrierii. Un oval de o anumită formă, mărime, închidere totală sau parţială, o buclă mai largă sau mai strimtă — redusă pînă la un punct sau o linie, respectarea mai puţin riguroasă a dimensiunilor uni-, bi-, trispaţiale, organizarea lite­relor în cuvinte depărtate spaţial pe un rînd etc., constituie tot atitea motive pentru a favoriza sau nu decodificarea. Pe măsură c e e l e v u l înaintează în procesul de învăţămînt este pus în situa­ţia de a exprima scris propriile sale idei. El este solicitat să acorde o mai mare atenţie codificării, să selecteze c u mai multă minuţiozitate elementele lingvistice pentru a comunica un text c u un anumit aspect stilistic. Mai mult, în selectarea materialului lingvistic şi în alegerea modelelor de expresie, el este solicitat în m o d contrar la diferite obiecte. Un stil redundant l a obiectele umaniste, unul cu redundanţă scăzută, limitat la comunicarea strictă a informaţiei, la ştiinţele realiste. Activitatea se complică p r i n faptul că, la exprimarea propriilor idei, subiectul (în cazul nostru elevul) trebuie să anticipeze decodificarea mesajului său, şi deci să-şi controleze codificarea în scopul decodificării. După p ă r e r e a noastră, această acţiune, a controlului decodificării, este a p r o a p e simultană codificării, cel care comunică avînd perma­nent prezent scopul de a codifica în aşa fel ca să fie înţeles. El, subiectul, îşi codifică mesajul scris de mînă, nu numai din punct de vedere al conţinutului şi al expresiei (grafeme, structură gra­maticală), dar şi din punct de vedere al formei grafemelor, aran­j a r e a pe pagină, utilizarea unor semne grafice adjuvante (sub­linieri, săgeţi, acolade etc.), sau semne matematice. Acestea din urmă sînt şi ele semne lingvistice, suplimentare — aşa cum în comunicarea orală sînt intonaţia, repetiţia, gestul, mimica. Se face, deci, tot ce este posibil ca limba scrisă să nu fie un „surogat a l limbii vorbite", cum numea Sextil Puşcariu limba scrisă \ ca cititorul să înţeleagă mesajul.

Decodajul unui text mai întins (macrotext) se realizează la maximum, dacă s-a realizat decodajul microtextelor din care este alcătuit. Elevul învaţă aceasta treptat . El învaţă să înţeleagă ce se spune în propoziţie, în frR7^^naUr^^r'lr^rynţ^t SLTAHILQCTT" legături între ideîTE prim-lpaTe a lp~7m>rnteytelor_j>prjt ,r i i a d p -codifica, în ultimă instanţă, mesajul macrotextu lu i 2 .

' S e x t i l P u ş c a r i u , Limba română, voi. I, Bucureşti, 1940, p. 57. 2 De văzut în acest sens Metodicile de predare a l imbii române pen­

tru clasele I — XII.

203

In şcoală, deci, copilul învaţă şi îşi perfecţionează limbajul prin studiul dimensiunilor lingvistice ale comunicării orale şi scrise, al dimensiunilor semantice şi al dimensiunilor pragma­tice (dimensiunea pragmatică a unui text este după Ch. Morris un raport behaviorist dintre semne şi comportamentul uman care îl produc, iar după Carnap este relaţia dintre semne şi activitatea, stările, mediul vorbitorilor, precum şi ocaziile în care ele sînt folosite). Deci „în cadrul sferei pragmatice se dis­ting două serii de factori de ordin difer i t : vorbitorii care între­buinţează limba şi situaţiile în care limba este întrebuinţată de către vorbitori", spune M. Quit tner K In funcţie de mediul fizic utilizat pentru transmiterea informaţiilor, de prezenţa sau ab­senţa receptorului, copilul învaţă să codifice şi să decodifice mesajele în două planuri — sonor şi scris. Avantajele codifi­cării şi decodificării mesajelor, în limba română, sînt destul de mari, datorită faptului că limba noastră scrisă este aproape fonetică 2 . Registrul comunicării se amplifică, şi de la limbajul familiar se trece la unul oficial, de la un limbaj neîngrijit se trece la unul îngrijit, favorizînd integrarea copilului în socie­tate, favorizînd stabilirea de relaţii obiective între el ca recep-tor-emiţător şi mediul social înconjurător. înt inderea registru­lui comunicării include şi raporturile posibile datorită nive­lurilor culturale diferenţiate ale vorbitorilor, nivelul diferenţiat de cunoştinţe, gradul de familiaritate sau prietenie dintre colo-cutori, apropierea sau depărtarea de vîrstă între vorbitori, sexul diferit sau nu. In acest fel funcţia limbajului de a fi instrument de comunicare îşi îndeplineşte rolul în toate sfe­rele : cognitivă, directivă, de relaţie, estetică. Dar cu toate că în şcoală se urmăreşte dezvoltarea maximă a procesului de comu­nicare în cele două planuri (conţinut-expresie), nu toţi t ine­rii care termină ciclurile de învăţămînt ajung la acelaşi nivel de dezvoltare, datorită particularităţilor somato-psihice indivi­duale şi mai ales a particularităţilor mediului în care trăiesc şi se dezvoltă în familii.

In concluzie, remarcăm că şi pe planul expresiei, ca şi pe cel al conţinutului, de la naştere, copilul poate achiziţiona toate

1 M. Q u i t t n e r , . Delimitarea noţiunii de stil verbal, în : „Studia Universitatis Babeş-Bolyai", Series Philologica, Fasciculus 1, 1971, Cluj, p. 39 — 46.

2 Fiecare fonem este reprezentat printr-un grafem, excepţ ie au

204

elementele şi regulile potrivit cărora el îşi organizează comuni­carea şi o receptează cu succes în activitatea de relaţii interumane.

Structura fonetica a limbajului

La baza comunicării orale stau cele mai simple entităţi l ing­vistice : fonemele *.

De la început, amintim că fonemul este o unitate lingvis­tică şi, în această calitate, el uneşte un concept şi o imagine acustică (putem adăuga că uneşte şi o imagine kinestezică). Imaginea acustică nu constă în sunetul material (fapt fizic), ci din amprenta psihică a acestui punct, spune Ferdinand de Saussure 2 . Lingvistul elveţian defineşte ca semn lingvistic „com­binaţia între concept şi imaginea acustică", reprezentînd astfel semnul :

concept I imagine acustică j

Pentru a fi înlăturată ambiguitatea ce ar proveni din util i­zarea termenilor de mai sus, Ferdinand de Saussure propune „ . . . să conservăm cuvîntul semn pentru desemnarea întregului şi să înlocuim concept şi imagine acustică respectiv prin signifé si signifiant" (respectiv semnificat şi semnificant, s. n.) 3 .

1 Prima teorie a fonemului a fost elaborată de B a u d o u i n d e C o u r t e n a y (profesor la St. Petersburg şi apoi la Kazan), în lucrarea V ersucheiner Théorie der phonetischen Alternationen, Strasbourg, 1895. Termenul fonem a fost, însă, introdus de către un e lev al său, Kruszew-ski (E m a n u e l V a s i l i u , Problema fonemului în lingvistica actuală, in : Elemente de lingvistică structurală, Bucureşti, Editura ştiinţifică. 1967, p. 83 — 84). *

2 F e r d i n a n d d e S a u s s u r e , Cours de linguistique générale, Payot, Paris, 1960, p. 97 —100. Citat şi tradus î n : V i r g i l N e m o i a n u , Structuralismul, Bucureşti, Editura pentru literatură universală, 1967. p. 171 — 173.

3 Ferdinand de Saussure a propus aceşti termeni pentru a desemna cele trei noţiuni prin denumiri care să amintească una de cealaltă, opunîndu-se totuşi. Signifé şi signifiant marchează opoziţia care îi separă şi pe ei între ei, dar şi de întregul din care fac parte. In ce priveşte ter­menul semn, îl acceptă pentru că l imba curentă nu i-a sugerat altul mai potrivit (op. cit., p. 173).

205

Fonemele nu se mai pot segmenta în unităţi care constituie entităţi. Articulatoriu, fonemele sînt realizate prin activitatea coordonată simultan a unui număr mai mic sau mai mare de organe din aparatul fonoarticular, sub conducerea sistemului nervos central. Fiecare organ execută o mişcare la realizarea unui fonem, mişcare ce ar putea fi considerată g e s t d a r exe­cutarea separată a fiecărei mişcări din totalitatea acelora care se realizează la articularea unui fonem, nu constituie în sine o entitate lingvistică. Numai împreună, şi mai ales în anumite condiţii, totalitatea mişcărilor organelor fonoarticulare devine sunet articulat, şi acesta trebuie să îndeplinească anumite con­diţii ca să fie fonem (de exemplu să fie conform codului fonetic al limbii respective).

Fiecărei limbi îi sînt caracteristice anumite foneme, altele găsindu-se în toate limbile popoarelor. Fonemele unei limbii se combină în anumite secvenţe caracteristice, combinaţiile res­pective dînd naştere sistemului limbii date.(Menţionăm că din' toate combinaţiile posibile între fonemele unei limbi, nu toate intră în sistemul fonetic al acelei limbi. După aceste combinaţii o limbă auzită poate fi recunoscută ca fiind cutare sau cutare limbă, chiar dacă ea nu este cunoscută cît de puţin de ascultă­tor 2 . Amintim, de asemenea, că distribuţia fonemelor în limbă nu este egală, unele intrînd în combinaţii multiple, altele numai în cîteva combinaţii.

1 Referindu-se la originea limbajului, Marcel Jousse spune că omul a recurs la improvizaţii le laringelui din nevoia de a mima realităţile invizibile, presimţite dincolo de l imitele vizibilului. Gilbert Robin spune : „Cuvîntul, acest gest al aparatului laringobucal, a reuşit să eternizeze în mimograme mişcarea de exprimare a unei clipe". (D. R u s c e a c , Iniţie­rea surdo-muţilor în limbajul auditiv, 1933, p. 31). George A. Miller spune : „O teorie interesantă asupra originii l imbajului la om susţine că mişcările vorbirii imită gesturile executate în mod normal de către braţe şi de către cap". Şi mai departe : „A reprezenta vorbirea ca o mişcare auzibilă şi comparabilă cu mişcările braţelor şi ale picioarelor, aceasta înseamnă a le reprezenta ca un comportament verbal. Prin acest mod de a privi vorbirea, teoria se încadrează în behaviorism. (G. A. Miller, Lan-gage et communication, tradus din engleză de C o l l e t t e T h o m a s , în: „Presse Universitaires de France", 1956, p. 7 — 8). T a t i a n a S l a m a -C a z a c u , î n : „Limbaj şi context" (Editura ştiinţifică, 1959, p. 62 — 63) aminteşte despre „gesticulaţia sonoră", ideea lui Wundt, „Teoria mimicii bucale" a lui Rae Paget şi ia atitudine împotriva teoriei marriste, privind originea l imbajului. Despre aceeaşi problemă discută şi A 1. G r a u r în : „limba gesturilor" şi „limba strigătelor", în : „Scrieri de ieri şi d e azi", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p. 25 — 34.

2 Este vorba de ascultători culţi, care cunosc una sau două l imbi străine.

2 0 6

Datorită particularităţilor organelor fonoarticulare indivi­duale cît şi mediului fonetic în care stau fonemele — la care S-ar putea adăuga şi stările afective ale indivizilor — practic, fonemele sînt realizate diferit, sub formă de sunete. Aspectul sonor al sune­telor, la vorbitori diferiţi şi chiar la acelaşi vorbitor, este oarecum diferenţiat, dar ele sînt identificate corect ca fiind un anumit fonem. Un anumit fonem pronunţat de n ori în momente dife­rite (chiar în acelaşi cuvînt) este pronunţat diferi t : ,,se poate spune deci că dacă un cuvînt, ca „merg" este pronunţat de n ori în momentele Ti, T 2 , T 3 . . . , T», momentelor Ti, T 2 , T 3 . . ., T„, ie pot corespunde sunete diferite : „ei, e2, e 3 , . . . e» " K Această constatare a foneticii experimentale, care a probat prin înregis­trări că : „la cîteva secunde interval aparatele trădează diferenţe de pronunţare" 2 , a dus la exagerări privind importanţa individu­lui, a neexistenţei legilor generale în lingvistică. Dacă această poziţie este periculoasă, tot aşa poate fi considerată şi poziţia opusă, care susţine că în transformările fonetice din limbă „indi­vidul nu are nici un amestec".

Identificarea de către ascultători a variantelor unui fonem, chiar dacă pronunţia este defectuoasă 3 , demonstrează că, din punct de vedere fonetic, aceste realizări se pot reduce la o sumă de elemente comune cuprinse între anumite limite. Din punct de vedere fonologie, sînt mai mul te soluţii de identificare a variantelor ei, e 2 , e 3 , . . ., e» , ca fiind fonemul (e), sau de a dis­tinge acest fonem cu alofonele lui de restul fonemelor din limbă, cu toate alofonele lor (soluţia fonetică, fonologic-psihologică sau mentalistă, fizic relaţională)' ' .

„Fonemul", spune academicianul Al. Rosetti, „nu e jden t ic cu sunetul, şi mei exterior lui, ci necesar prezenpîn sunet, fiindu-i inerent şi suprapus" ^ Fonemul „există i n ş i prin sunetele con-

1 E m a n u e l V a s i l i u , Fonologia limbii române, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1965, p. 19-20.

2 A 1 . G r a u r , Aplicări ale metodei dialectice. Individual şi general. Inlîmplări şi necesitate, în : „Studii de lingvistică generală", Bucureşti, F.ditura Academiei , 1955, p. 12.

1 E a y m o n d B o u d o n, A quoi sert la notion de „structurel". Essai s u r Ia signijication de la notion de structure dans Ies sciences humaines, Paris, Gallimard, 1968, p. 18.

4 E m a n u e l V a s i l i u , Problema fonemului în lingvistica actuală, in : „Elemente de lingvistică structurala", Bucureşti, Editura ştiinţifică, U>67, p. 81 — 89.

5 A l . R o s e t t i , Introducere în fonetică, Bucureşti, Editura ştiinţi­fică, 1963, p. 19.

207

crete (emise)", este „invariatul în variaţii^, spune acelaşi autor, preluînd expresiile dirTdef iniţia dată fonemului de către Roman Iakobson.

De descrierea sunetelor articulate se ocupă fonetica, iar de funcţia fonemelor în limbă se ocupă fonologia. Fonetica descrie, descompune, analizează, sintetizează sunetele (variantele fone­melor) a diverşi vorbitori, nu fonemele limbii. De aceea, pentru acelaşi fonem se vor afla mai multe trasee, mai multe date pr i ­vind „caracteristicile" acustice şi articulatorii ale lui. Modelele fonemelor (palato- şi lingvograme, secţiuni sagitale ale aparatu­lui fonoarticular, trasee înscrise etc.) sînt de fapt modele ale sunetelor, ale unora dintre variantele fonemelor respective.

Studii statistice comparative privitoare la dinamica evolutivă a fonetismului românesc nu sînt complete, în parte această dina­mică poate fi dedusă din studiile fonetismului din diferite peri­oade istorice. Ca şi lexicul şi s tructura gramaticală, acest fone­tism este considerat literar, cult. In comunicarea spontană, mai ales a persoanelor de vîrstă înaintată sau a tinerilor mai puţin instruiţi, se manifestă pronunţii regionale specifice graiurilor din diferitele regiuni geografice ale ţării.

Limbajul folosit de către vorbitori în comunicarea spontană — limbajul natural — este în contradicţie, în unele privinţe, cu limba literară. Aceasta din urmă se realizează printr-o prelu­crare conştientă a limbajului natural Normele fonetice — gra­maticale — sînt impuse în mod convenţional şi, de aceea este necesară o anumită perioadă pentru ca unele forme din lim­bajul natural să alunece în formele corespunzătoare ale limbii literare. Uneori, această perioadă este marcată de inadaptări, stări conflictuale cu repercusiuni în adaptarea şcolară — mai a l e s 2 . Fonetismul nu scapă nici el de această situaţie.

Cu toate că fonetica descriptivă nu a depăşit unele greutăţi , şi nu a dat o imagine clară a fonemelor limbii, situaţia fiind generală pe plan mondial, noi preluăm, pentru această parte a tratatului nostru, datele existente.

1 In acest sens există o literatură bogată, din care cităm : C h. B a 11 y, Le langage et la vie, Paris, 1926 ; I. C o t e a n u, Structura stilistică a lim­bii, în : „Elemente de lingvistică structurală", Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967, p. 211 şi u r m . ; A l . G r a u r , Cum se studiază limba literară, î n : Scrieri de ieri şi de azi, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1970, p. 89 —112 etc.

2 C o n s t a n t i n P ă u n e s c u , Disfonografiile, în: Tulburările lim­bajului scris, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 112 — 155.

208

A. Fonemele limbii române

In limba noastră există urmă­toarele foneme, pe care grafic le reprezentăm prin : a, ă, b, c, c, k '> d, e, f, g, h, i, î, j , l, m, n, o, p, r, s, ş, t, ţ, u, v, z, g, g' l.

Sînt admise şi următoarele foneme consonantice muiate: b', /', K, j ' , V, m', n', p', r', ş', f, f ^ v> z' (c, g, k', g' sînt şi ele con- \ siderate consoane muiate). 1 _.

j - , . , . rig. 34 — Triunghiul vocalic S i s t e m u l fonetic romanesc

derivă din sistemul fonetic al limbii latine, care a suportat unele transformări în cursul istoriei. Fonemele româneşti sînt mai apro­piate de cele ale romanicei orientale, care la r îndul lor au deri­vat din cele latine tîrzii şi acestea la r îndul lor au provenit din fonemele latinei vechi. Faţă de fonemele romanice orientale___ (care conţineau şi pe c, g, ţ şi palatalele k', g'ţîn română apar ă, î, consoana v şi sub influenţa slavă reapare consoana h, care dis­păruse din romanica orientală 2 . *

Studiul sunetelor vorbite îmbracă două aspecte principale : cel acustic şi cel articulatoriu (priveşte kinesteziile verbale, emi­sia, fonoarticulaţia). Aceste aspecte sînt în strînsă corelaţie, determinîndu-se reciproc după anumite legi psihofiziologice.

f O primă mare clasificare împarte fonemele în două clase : a vocalelor şi a consoanelor) Dacă asupra fonemelor a, e, i, o, u nu sînt îndoieli că aparţin clasei vocalelor (în limba română şi ă, î), asupra celorlalte foneme (afară de oclusive) s-au pur ta t dis­cuţii dacă sînt sau nu consoane. Criteriul de clasificare îl consti­tuie modul de scurgere a aerului în t impul fonaţiei acestor fo­neme, scurgerea continuă realizîndu-se printr-o deschidere mai

1 Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei , 1954, voi. I, p. 72 şi 59 — 111.

2 Idem, A l . G r a u r , Tendinţe actuale ale limbii române, Bucureşti, IOditura ştiinţifică, 1968, cap. Fonetică-Fonologie, p. 21 — 52 ; S e x t i 1 P u ş c a r i u , Limba română, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1940, voi. I ; I o r g u I o r d a n , Introducere în lingvistica romanică. Bucureşti, Litografia Invăţămîntului, 1957.

M _ Introducere In logopedle gQg

mică sau mai largă a orificiului bucal, şi fără a întîmpina vreo piedică de-a lungul canalului fonator. Cum printre consoane sînt destule care îndeplinesc această condiţie, ele au fost trecute în rîndul vocalelor.

Preocupări de clasificare a fonemelor în vocale şi consoane găsim la numeroşi gramatişti încă din antichitate, dar cercetările mai noi se pare că rezolvă problema acestei clasificări i . Nu dorim să prezentăm o istorie a problemei, dar pentru informarea sumară a cititorului recomandăm tabloul clasificării fonemelor al lui Ian Amos Comenius şi cel al lui Jean-Conrad Amman.

Sînt şi alte criterii de clasificare a fonemelor în consoane şi vocale, dar cercetările nefiind consacrate, nu le relatăm.

/"Vocalele sînt sunete ale vorbirii la a căror emitere 'curentul de aer sonor iese liber, fără să întîlnească nici un obstacol 2ţ~iar consoanele sînt sunetele vorbirii formate, mai ales, din zgomote produse fie prin închiderea totală şi deschiderea bruscă a cana­lului vorbitor într-un punct oarecare al parcursului său, fie prin strîmtarea l u i 3 . £ t edăm cîteva dintre încercările de a defini aceste două mari categorii de foneme. M. Marichelle spune că cele două mari categorii de elemente fonetice, vocalele şi con­soanele, se disting prin mărirea deschiderii glotei bucale (orifi­ciul lingo-palatal sau labial), rezistenţa opusă în gură, la ieşirea suflului laringian descreşte sensibil de la consoană la vocală, ceea ce are ca o consecinţă necesară o mărire de intensitate a sunetului voca l 4 . La pronunţarea vocalei, în t impul deschiderii orificiului, presiunea suflului se diminuează şi vocea iese aproape liber. La consoană deschiderea poate fi completă sau parţială, presiunea suflului creşte, întreruperea orificiului diminuează momentan sunetul voca l 5 . Gramatica limbii române, editată de Academia Republicii Populare Române, dă aceeaşi definiţie ca dicţionarul citat.

După Iosif Popovici, care consideră că vocalele au „o bază naţională", articulaţiile vocalelor româneşti sînt determinate de puţine modificări cauzate de înaintarea sau retragerea limbii.

1 A1 . R o s e t t i , Introducere în jonetică, Bucureşti, Editura ştiinţi­fică, 1963, p. 55 — 58.

2 Dicţionarul limbii române literare contemporane, vol. I ; IV. 3 Idem. 4 M. M a r i c h e l l e , Les mouvements et les sons de la parole, în :

Traité d'Orthophonie, publié sous la direction du dr. André Castex et du Robert Jouet, Paris, 1920, p. 13 — 17.

5 Idem.

210

In funcţie de poziţia limbii, de locul şi aria de contact a limbii cu palatul, foneticianul român distinge 19 t imbre vocalice ro­mâneşti, „bine nuanţate şi mărginite prin articulaţia limbii pe palat" K Realitatea fonetică, redată de către Iosif Popovici, se păstrează şi azi, dar pentru simplificarea studiilor fonetice şi „pentru a avea un punct de sprijin solid", Al. Rosetti ia în con­sideraţie doar şapte foneme vocale : a, o, u , e, i, ă, î.

Intre vocale şi consoane — care formează capetele a două extreme — există sunetele intermediare, cunoscute sub denumi­rea de semivocale sau semiconsoane. Semivocalele (i, u ) nu sînt vocale propriu-zise, deosebindu-se de vocale prin articulaţia lor diferită 2 .

B. Frecvenţa fonemelor româneşti

Frecvenţa fonemelor româneşti a fost studiată de diferiţi autori. Remarcăm că aceste studii au fost realizate pe texte scrise, deci am putea spune că este vorba de frecvenţa grafeme-lor (în unele cazuri doar de frecvenţa literelor) 3 şi nu a foneme­lor sau a sunetelor concrete (emise). Mai mult, statisticile „fo­netice" s-au realizat, în general, pe limba literară, cunoscînd un singur studiu care s-a preocupat şi de limba textelor din l i tera­tura populară i .

Deşi în această situaţie rezultatele pot fi contestate, vom pre­zenta fonostatistica limbii române, după unii au to r i 5 .

' I o s i f P o p o v i c i , Vocalele româneşti, Cluj, 1927. 2 A l . R o s e t t i , Introducere ..., p. 62. 3 A v e m în vedere studiile fonostatistice p e care le folosim în con­

tinuare. 4 A l e x a n d r a R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Fonostatistica limbii

române, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1968. 5 C o n s t a n t i n e s c u I a n c u ; C o n d r e a S e r g i u ; N i c o l a u

E d m o n d , Teoria informaţiei, Bucureşti, Editura tehnică, 1958, p. 15, notat de noi în tabel sub C. I. şi c o l a b . ; A l e x a n d r a R o c e r i c -A 1 e x a n d r e s c u, Op. c i t . ; notat A. R. A . ; D. M a c r e a, Frecvenţa sunetelor în limba română, în : „Cum vorbim", an IV, nr. 5, mai, 1952, p. 29 — 30, notat D. M . ; F I . C o n s t a nt i n e s c u, Contribuţii la apli­carea audiometriei vocale la copii, teză de doctorat, 1961, notat FI. C.

14 211

IO

A. R. A.

.»JJ

l ite-ră-gra-fem

C I . a u -

t i p . poziţie iniţ. fin

Fl.C

.

l i te-ră-gra-fem

t o n col. t.l. t.p. d. D.M

Fl.C

.

c ai «<

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

a 10,15 8,8 6,7 10,7 6,44 14,2 5,97 8,05 4

ă 3,43 5,7 0,1 0,47 0,02 14 5,27 4,16 7

b 0,9 0,85 4,5 3,8 3,3 0,01 1,25 1,17 23

c 3,56 4,3 8,93 9,1 9,80 1,39 4,29 4,04 11

c 1,53 1,2 2,26 3,7 1,5 1,50 1,74 19

d 3,44 3,6 5,6 5,9 1,45 4,32 3,22 13

e 11,6 10,9 0,8 5,9 2,19 28,18 10,14 9,54 1

f 1,95 1,1 4,0 3,52 1,10 1,04 20

g 0,64 0,9 2,3 1,61 2,027 0,10 0,43 22

§ 0,22 0,13 0,6 0,6 0,16 26

h 0,071 0,2 1,3 0,28 2,08 0,08 25

i 10,8 8,1 2,1 1,8 3,39 9,97 6,52 8,54 3

I 1,47 3,4 6,5 1,51 3,98 2,36 2,06 14

j 0,24 0,13 0,7 0,19 0,79 0,16 0,15 26

1 5,04 3,1 2 5 2,6 7,46 5,02 15

m 2,54 4,09 5,6 6,2 5,84 1,60 3,15 12

n 6,87 7,6 4 4,85 2,96 1,77 6,15 6,13 4

0 4,54 5,4 2,5 4,2 2,57 0,33 2,66 4,3 9

P 2,98 2,3 9,8 7,8 11,5 0,07 3,21 2,18 16

r 7,78 7,5 2,2 1,04 4,56 5,35 7,41 5,67 5

s 3,94 4,7 10,1 7,25 9,84 1,23 3,98 3,38 10

ş 1,015 1,2 1,1 4,85 1,61 0,20 2,54 1,48 18

t 5,95 5,42 3,9 2,4 5 8 5,39 4,76 8

t 1,34 1,02 0,7 0,98 1,03 1,07 1,48 21

u 6,35 7,1 3,5 2,3 0,55 2,50 5,82 5,41 6

V 0,96 1,5 3,2 2,15 3,14 0,21 1,2» 1,48 17

z 0,78 0,5 1,8 1 1,67 0,19 0,75 24

212

Potrivit fonostatisticii efectuate de către Alexandra Roceric-Alexandrescu, raportul dintre vocale şi consoane, în limba ro­mână, este de 49,4 vocale şi 49,47 consoane i . Vocalele sînt toate în prima jumătate a tabelului rangului trei, dintre ele fiind cele mai frecvente ( e , a, i), urmîndu-le u , ă , o şi apoi î. Aceasta face ca româna să aibă sonoritate mare. Merită să menţionăm că frecvenţa consoanelor surde este mai ridicată decît a perechilor sonore (excepţie perechea f - v cu aproape de trei ori). Comparăm astfel pe :

efort mic p b efort mare frecvenţă mare t d frecvenţă mică

c g etc.

Reamintind exemplul dat, în care am arătat că un fonem nu este pronunţat în acelaşi fel în momente diferite, şi adăugind că fiecare fonem are unele variante şi varietăţi legate de primul printr-un raport de „incorporare" 2, totalitatea variantelor şi varietăţilor unui fonem constituie alofonele lui, spune E. Vasi-liu 3. In această situaţie de acceptare a alofonelor, inventarul fonemelor limbii noastre se măreşte. Vom avea deci următoarele foneme :

a cu alofonele {a, g, ă, S, ă°, ia, ^a, b cu alofonele fi, 6 , 6 , b*. b) k cu alofonele [Jc, k, k*, **, k k°) d cu alofonele 0, 5 , d, a"1, d, â cu alofonele \a, a, i$, *wa) e cu alofonele [e, g, e, >e) f cu alofonele (/, /') g cu alofonele (g, g , § , g h , g , g"j h cu alofonele \h, H, h") i cu alofonele (/', J, 'ţ, j ) î cu alofonele (/, î,*î, °"f\ j cu alofonele [j, j , j°) 1 cu alofonele \t, /', /") m cu alofonele im, m, m, ni) n cu alofonele \n, n,n,Q, g , ri, tf\ o cu alofonele [o, o, â, "o, o]

1 A l e x a n d r a R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Op. cir., p. 31. Şi alţi autori au dat un raport între vocale şi consoane, dar mult mai diferit faţă de cel de mai sus.

2 E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 37. 3 Idem, p. 111^128.

v

213

p cu alofonele (p, p, p, ph, p) r cu alofonele [r, f, r°) s cu alofonele (s, s', s°) ş cu alofonele {s, s', s°) t cu alofonele (f! I t, t", t', f) ţ cu alofonele (/, / , /") u cu alofonele [li, y, u, "ti, w\ v cu alofonele fv, v) z cu alofonele \z, z, z°) c cu alofonele |c, c°) g cu alofonele [g, g°]

Un studiu statistic asupra alofonelor nu a fost efectuat, deşi ar fi interesant de cunoscut frecvenţa lor şi la vorbitorii indivi­duali şi în limbă.

Dacă comparăm frecvenţa fiecărui fonem în limbă cu numă­rul alofonelor lui, ajungem la concluzia că un fonem este reali­zat, concret, sub forma de sunet foarte ra r în acelaşi fel.

Statistica fonemelor combinate în diverse secvenţe, specifice limbii noastre este interesantă fonologie şi fonetic. Această sta­tistică, realizată de A. Roceric-Alexandrescu în lucrarea amintită de noi, pune la îndemîna celor ce se ocupă de terapia vorbirii, datele necesare stabilirii programului de corectare, în funcţie de defectul individual şi de necesităţile lingvisticii, apărute în prac­tica vorbirii. Autoarea a stabilit structura şi frecvenţa grupurilor fonetice formate din vocale si consoane : VV, CC, VC, CV, V W , CCC, VCCV, C W C , C W V , VCCC, CCV, VCC, CVC, VCV, C W , CVVCV, VCCCV etc.

Grupurile vocalice (VV), de la cel mai frecvent la cel mai pu­ţin frecvent, sînt : ea (25,8o/0), ui (10,lo/0), ie (9,1%), oa (8,8%), ai (8,7o/0), ia (7,1%), ei (6,6o/0), au (5,1%), iu (3,5o/0), oi (2,10%), io (2,9o/0), eu (2,1%), âu (l,3o/„), eo (1,1%), ae (0,7<>/0), ou (0,4<>/0), uă (0,3%), ue (0,2%), îu, ut, uo (0,05%), ao (0,01»/o). In aceste grupuri vocalele pot fi diftongi sau în hiat. Grupurile pot fi si­metrice (ae/ea, aifia e tc ) , dar se găsesc şi grupuri vocalice (VV) cu ambele elemente identice (oo, ee, ii, uu), ultimele reprezentând 2,3% din totalul grupurilor vocalice binare. Grupurile de vocale identice au următoarele frecvenţe : ee (10,lo/0), ii (85,1%), oo (3,2%), uu (1,5%). Grupurile vocalice asimetrice sînt ăi (27,05%) şi îi (72,0%). Grupurile vocalice de tipul V W — uneori fiind trif-tongi — au următoarele frecvenţe : eau (25,5%), ios (14,8%), uia (W/o), eia (9o/„), aia, ăia (4,9o/0), oia (4%), oua (2,0o/0), iua (2,5%), oiu (2,1%), i e i (l,6o/ 0), eai, iau, îia (1,3%), aio, oai, uai,

214

uau (0,28»/o), oio (0,8%), eiu, eoi, iai, uio (0,6<>/o). Grupuri vocalice de tipul V W V (V + triftong, diftong + diftong) : eiau (0,79%), uau (0,60%), eaua (0,56%), ăiau, eaei, eoae, ioae, îioa, oiai, oioa, uiau (0,28%).

Grupurile consonantice CC : nd, nt (10,2%), pr (9,7<>/o), tr (6,5o/o), rt, sp (4,9%), sk ( 4,70/ 0), U (4,6o/0), ns (3,5<y0), gr ( 3 , 4 < > / 0 ) ,

pl, rm (3,050/0), kr (2,9o/„), br (2,02o/0), nk (2,14%), mn (l,9o/ 0), ng (1,6%), dr (1,5%), rd (l,4o/0), fr (l,3»/o), ks, rb (l,2o/„), rn, vr (l,ia/o), bl (lo/ 0), kl (1,050/e), rg (l,07o/ 0), Ib (0,9o/0), nz, rk (0,8%), kn, ls (0,07o/0), fl, lk (0,7%), rv (0,6%), Iv, sl (0,5o/c), şk, rf, sm (0,4o/ 0), zb, tm, Ip (0,3o/o), ps, If, rp (0,2«/0), mt, sn, zn (0,1%), bz, kş, dn, gn, mr, ms, nr, tl, vl, nm, tn (0,02%), lv, zl (0,05o/o). Mai există grupurile gl-lg, hr-rh, mz-zm, a căror frecvenţă nu a fost calculată. Unele foneme, din grupurile consonantice de mai sus, fac parte (ob-lon). Grupuri binare consonantice, asimetrice sînt : st (22,06%), şt (8o/0), nt (7,85«/o), mp (6,25o/0), kt ( 6 , 7 % ) , nc (5,7%), pt (4,4<>/o), nf (4 ,3o/o), ng (3,2o/0), sf (2,55o/0), hn (2,6o/0), rs (2,3o/0), mb (2,3o/0), rg (2%), kţ (l,65o/0), rş (l,15o/,), rc (l,5«/ 0), nv (l,3»/ 0), gl (l,lo/ 0), In, zv (0,75o/0), Im (0,55o/0), dv (0,65o/„), dm (0,45o/0), jd, mţ, şn (0,25o/o), kc (Q,25P/0), rol (0,15o/0), fen, % jl (0,6o/0), rf (0,9o/0), pţ, rz (0,5o/o), n j (0,3o/0), bd, le, zd, zl (0,lo/0), fcu, gd, gn, jb, rh, rj, şk, zg, zm (0,05<>/0).

Grupurile consonantice de tipul CCC (pot să se găsească în .ceeasi silabă /-stropi-/ sau în silabe diferite / -as- tra- / : ntr

î27,9o/0), str (17,4o/0), mpr (9,lo/ 0), mpl (9o/0), spr (5,5o/0), sfer (3,1%), ndr (2,40 /a), mbr (l,64o/0), ştr (l,29o/0), nkl (l,25«/0), nkr, ngr (l,4o/0), mbl (l,2«/o), fcsc (0,69o/0), njl (0,67o/0), nfcf (0,66o/0), n / r (0,38o/,), .spi (0,28o/0), nfct, ndv, rst (0,25«/0), rtr (0,15o/0), ktr, sfr, skl (0.10%), Uf, mfl, nst, nşt, stf (0,8o/0), nsp (0,6o/0), ksp, kstnşf (0,5o/o), rpr ( 0 , 4 % ) , ltc, nsf, zbr, zdr (0,2o/0), mbl, nml, psk, stm, zql (0,lo/ 0), Um, mps, mpt, ngl, ntk, psc, pst, rtf (0,06o/0), nsm (0.05%), zgr (0,02o/0). In limba noastră se mai găsesc şi următoa­rele grupuri consonantice de tipul CCC, cărora nu li s-a calculat frecvenţa : rşt, stm, jdr, Ikl, nkx.

Grupurile consonantice de tipul CCCC (C + CCC, CC + CC, C C C + C) : nspl (l,25o/0), kspr (0,48o/0), nstr (0,40o/0), nspr (0,31o/0), kstr (0,25o/o), rstn (0,12%), kskl, mskr, nskr (0,06o/„).

Grupurile consonantice de tipul CCCCC (CC + CCC) : nespr (0,06o/0), ptspr (0,18o/0), stskr (0,16o/0) \

1 Toate procentele au fost preluate din A. R o c e r i c - A l e x a n ­d r e s c u , Op. cit.

215

Grupurile consonantice menţionate apar însoţite de foneme vocalice, fie că acestea sînt în grupuri vocalice, fie că sînt singure. Inventarul acestor situaţii a fost realizat de către autoarea citată de noi. Pe baza constatărilor făcute asupra fonemelor în limbă, Em. Vasiliu 1 a stabilit unele legi de distribuţie a fonemelor vo­calice şi consonantice, arătînd cînd un anumit fonem poate intra în anumite raporturi cu toate celelalte foneme ale limbii române.

Pent ru activitatea logopedică este importantă cunoaşterea gradului de distribuţie a tu turor fonemelor româneşti, nu numai în scopul cunoaşterii profunde a limbii materne, dar pentru al­cătuirea materialelor privind testarea audibilităţii, vizualităţii şi deprinderilor de citire şi scriere, în patologia limbajului. încer­cări în acest sens au realizat FI. Constantinescu 2 şi Măria Pricop-Veronica Bîlbîie a . O culegere bogată de cuvinte conţinînd fone­mele distribuite în aproape toate situaţiile posibile, necesară terapiei vorbirii, a realizat C. Calavrezo.

De cea mai mare importanţă este cunoaşterea frecvenţei fo-nem-grafemelor pentru teoria informaţiei, construirea maşinilor de tradus, şi, în ultimul t imp, pentru stabilirea obiectivă a unor diagnostice psiho-medicale (gradul de cunoaştere a limbii, inte­ligenţa, afazia), aplicîndu-se şi în aceste domenii formulele teoriei informaţiei 4 .

1 E m. V a s i l i u , Op. cit. 2 Lucrarea citată. Autorul a stabilit, pe baza frecvenţei fonemelor

româneşti, a grupărilor, consonantice, a audibilităţii lor, o listă de loga-tomi (îmbinări fonetice fără sens) şi de silabe, cuvinte şi propoziţii, nece­sare în audiometria vocală.

3 M a r i a P r i c o p , V e r o n i c a B î l b î i e , Culegere de material metodic pentru corectarea dislaliilor la elevii cl. I — IV, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1969.

4 I. V o i n e s c u , Entropie phonématique de I-er şi Il-e degrés chez les aphasiques, în : Actes du X-e Congrès International des Linguistes, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 28 a o û t — 2 septembre, 1967, Secţ. al2-a, Pathologie du langage, p. 685 — 688 ; B. P. N e v e l s k y , Subjec­tive Entropy of a Text as Echivocation of Prédiction, în : Actes du X-e Congrès International..., Secţ. a 9-a, Psycholinguistique, p. 301 — 303. Prin testul său autorul calculează entropia previzibilităţii . P e baza ei se poate cunoaşte un aspect al inteligenţei (capacitatea de a lua hotărîri raţionale în legătură cu evenimentele viitoare în funcţie de evenimente le şi expe­rienţa trecută). De asemenea, dă posibilitatea măsurării obiective în biţi a stăpînirii l imbii materne. Poate fi folosit la copiii care ştiu să scrie şi să citească şi la adulţi.

216

Cantitatea de informaţie (gradul de incertitudine suprimată prin limbaj) este egală cu entropia (gradul de incertitudine), şi se află după binecunoscuta formulă a lui Shannon :

H = - f P 1 l og .P 1

i

Pentru limba română Hi = 4,11 biţi/literă şi Hi==4,47 b i ţ i / fonem 1

(Hi este entropia de primul grad şi exprimă cantitatea de incer­titudine prin simbol în condiţiile reale de utilizare a simbolului, prin urmare, plecînd de la o statistică de frecvenţă).

Silabe şi cuvinte. In limba română, grupările fonetice în care se află o vocală pot forma o silabă. In definirea silabei s-au mani­festat mai mul te puncte de vedere 2 . Reţinem definiţia dată de către Em. Vasiliu 3 , care consideră silaba ca cea mai mică tranşă fonică susceptibilă de a fi caracterizată printr-un accent şi numai imul. Intre silabă şi accent-intonaţie (acestea sînt categorii dife­rite) există un raport de dependenţă, silaba putînd fi accentuată sau intonată sau şi accentuată şi intonată. Silaba reprezintă ele­mentul constant, independent. Accentul şi intonaţia sînt elemente variabile, dependente.

Uneori, o silabă poate forma un cuvînt : ia, da, dă, eu, sau, timp etc. Reunirea, după anumite legi fonologice, a două sau mai multe silabe dă naştere la cuvinte. Datorită faptului că încă nu s-a căzut de acord pe deplin asupra definiţiei silabei, analiza cuvintelor în silabe este dificilă fonologie, deşi s-au stabilit unele reguli în această privinţă' ' .

Vocalele a, e, i, u, o , ă pot forma singure silabe, în iniţiale de cuvînt. Vocalele a, e, o pot fi şi singure în funcţie silabică, în cuvinte monosilabice. In restul cuvintelor polisilabice, toate vo­calele pot constitui silabe precedate sau urmate, sau şi precedate şi urmate de segmente consonantice. Se vor diferenţia astfel,

1 A. R o c e r i c - A l e x a n d r e s c u , Op. cit., p. 146. 2 Acad. A l . R o s e t t i , Introducere..., p. 72 — 74, menţionează

cîteva din punctele de vedere asupra silabei. 3 E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 40 şi 132 şi urm. In problema silabei

autorul se referă la L. Hjelmslev, The Syllable as a Structural Unit. Proceedings of the Third International Congress of Phonetic Sciences, Ghent, 1938, p. 266 — 272.

4 D e văzut în acest sens îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctua­ţie, Bucureşti, Editura Academiei , 1960.

217

următoarele silabe : V-, V, VV-, VV, VC, CV, CVV CVVV CVVC, CVCC, CCVC, W C , ccv, ccvcc, ccwc,' ccw' cccv, cccvc.

Lungimea cuvintelor provine din îmbinarea acestor segmente fonetice : cîte două, cite trei, cîte patru, cîte cinci etc. Astfel, în foneme, lungimea unui cuvînt poate începe de la un fonem (în cuvinte monosilabe), două foneme, trei foneme (de aici începe lungimea cuvintelor bisilabice), patru foneme (tipurile de cu­vinte destul de frecvente), cinci foneme etc. Frecvenţa cea mai ridicată o au cuvintele monosilabice, urmate de cele bisilabice, pentru ca frecvenţa să scadă pe măsură ce numărul de silabe creşte.

Cantitatea de informaţie pe care o dă un tip de silabă în limba română este, după A. Roceric Alexandrescu :

Hi == 2,6329 (biţi/silabă) In cuvintele polisilabice cantitatea de informaţie medie va fi : H 2 = 2,5741 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt bisilabic) ; H 3 = 0,7961 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt trisilabic) ; H 4 = 0,1895 (biţi/silabe) (biţi/cuvînt cu 4 silabe) ; Hs = 0,366 (biţi/cuvînt cu 5 silabe) ; H 6 — 0,126 (biţi/cuvînt cu 6 silabe) etc. Menţionăm că stabilirea entropiei se calculează pentru fie­

care tip de silabă. Cuvintele — unităţi lingvistice mai mari decît fonemele şi

silabele — sînt, deci, realizate prin combinarea fonemelor. Dar, „important nu este cuvîntul izolat ca reflex al unui lucru, im­portante sînt relaţiile dintre cuvinte, poziţia unuia faţă de cele­lalte" spune Lévi-Strauss 1 . Unităţile mai mari decît cuvintele sînt sintagmele (asupra definiţiei sintagmei încă nu s-a căzut de acord). Sintagmele se pot structura prin combinare, dar şi prin selecţie, aceasta din urmă vizînd aspectul cantitativ al formelor gramaticale, şi în genere întregul sistem de instrumente grama­ticale care sprijină exprimarea lingvistică a unor relaţii şi ra­porturi existente între lucruri şi fenomene. Aranjarea, prin com­binare, indică însă cantitatea vocabularului dintr-o limbă şi, implicit, cantitatea de semnificaţii. Această cantitate exprimă în fond gradul de informaţie şi formaţie culturală a unui popor sau individ. In ultimă instanţă deci, această cantitate denotă gradul de cultură intelectuală a poporului sau individului. Dar organizarea fonemelor în cuvinte şi a cuvintelor în sintagme,

1 S o l o m o r i M a r c u s , Preliminarii ale poeticii matematicii, V. R., nr. 9/1970.

218

propoziţii şi fraze sau texte, ne conduce către problemele filo­zofice, psihologice şi lingvistice ale semnificatului şi semnifican-tului. Asupra problemei s-au purtat numeroase discuţii, încă din antichitate, amplificîndu-se la începutul secolului nostru şi mai ales în ultimele trei decenii. Cuvîntul care a suscitat discuţii este semantica (semasiologia, semiotica), datorat lingvistului francez Michel Breal *, format din elinul semeion = a însemna, a semnifica.

Dezvoltată ca o ramură a lingvisticii, de semantică au înce-put să se ocupe şi logicienii, şi psihologii, cu toţii încereînd să rezolve problemele teoretice ale conţinutului cuvintelor şi rela-i.iile dintre acestea, pentru a desemna raporturile dintre feno­mene şi obiecte. Cităm dintre aceştia pe M. Breal, E. Cassirer, I I . Kronasser, A. W. Read, A. Dermesterer, J. Vendryes, K. Buhler, A. Meillet, I. A. Richards, L. Buhalovski, B. Russell, \l\ Cannap, A. Schaff, L. Rubinstein e t c , fără a ui ta pe F de Saussure 2 .

Din punct de vedere lingvistic, problema semnificaţiei cu­prinde domeniul lexical, gramatical şi al variaţiilor semantice 3 , încereîndu-se să se afle care sînt cele mai mici unităţi pur tă-oare de semnificaţie s-a ajuns la concluzia că sînt secvenţe

fonetice purtătoare de sens lexical şi secvenţe fonetice purtă­toare de sens gramatical. Deci există semnificaţii lexicale şi \(>mnificaţii gramaticale. Analizînd comunicarea verbală a cuiva, distingem că, în cadrul propoziţiei, cuvintele capătă diferite f i r m e într-o anumită porţiune. Analiza segmentelor cuvintelor duce la aflarea unui segment ce poartă semnificaţia lexicală, numit semantem, şi secvenţa fonetică purtătoare a semnifica­ţiei gramaticale, numite morfeme 4 . In privinţa denumirilor păr­ţilor purtătoare de semnificaţie sînt numeroase controverse, i'aula Diaconescu a încercat să prezinte evoluţia teoriilor asupra tomantemului şi mor femulu i 5 şi, ghidîndu-se după lucrările şi teoriile lui H. Frei, A. Martinet, B. Poitier, consideră că unitatea de bază este monemul, definit ca unitate distinctivă minimală

1 M. de B r é a l , Essai de sémantique. Science des significations, •.'.iris, 1904.

- A d a m S c h a f f , Introducere în semantică, Bucureşti, Editura şti in-,:i!câ, 1966.

1 Idem, p. 320. 1 J. V e n d r y e s , Le langage, Paris, 1921, p. 86 — 93.

s P a u l a D i a c o n e s c u , Evoluţia noţiunii de morfem şi stadiul ac-; ...ii al analizei morfematice, î n : „Elemente de lingvistică structurală", .iurureşti, Editura ştiinţifică, 1967.

219

purtătoare de substanţă epică \ şi care înglobează, astfel, uni tă­ţile cuvîntului pe planul conţinutului şi pe planul expresiei (deci, pe plan lexical şi pe plan gramatical).

Oricum am numi semantemul (sem, semem, morfem, rădă­cină) sau morfemul (prefixe, sufixe, infixe, toate formînd afixele, desinenţe, al ternanţe fonetice), pentru a le studia este necesar atît dicţionarul cît şi gramatica. Cînd vorbitorii îşi organizează cuvintele în comunicarea mesajului, ei nu gîndesc în mod spe­cial la aspectele conţinutului şi expresiei pentru că folosesc limba aşa cum au învăţat-o în practică, prin imitaţie. Fiecare dintre vorbitorii unei limbi foloseşte însă cu predilecţie anumite cuvinte şi anumite forme gramaticale şi, datorită acestui fapt, este posibil să fie recunoscut stilul său, care îi este specific. Dar studierea dicţionarelor, studiul gramaticii, lectura variată favo­rizează dezvoltarea formelor de expresie, le îmbogăţesc. Penuria de vocabular şi de scheme gramaticale este o dovadă a lipsei de cultură, în primul rînd, dar ea poate demonstra şi deficienţe în gîndire.

însuşirea vocabularului şi a unui număr cît mai mare de forme de expresie se bazează pe exerciţiul permanent în prac­tică al limbajului, pe calitatea memoriei de a reţine elementele lingvistice purtătoare de semnificaţii lexicale şi gramaticale, pe posibilitatea exprimării lor orale, pe posibilitatea perceperii au-ditiv-vizuale, a autocontrolului etc. Datorită complexităţii pro­ceselor ce participă la actul comunicării, studierea vocabularului şi a structurii gramaticale a unei persoane oferă posibilitatea stabilirii gradului de dezvoltare psiho-socială a e i 2 .

C. Codarea şi decodarea comunicării Transmiterea unui mesaj presupune cunoaşterea codului lin­

gvistic în care se comunică, respectiv a fonemgrafemelor, lexi­cului, structurii gramaticale. Comunicarea orală are un avantaj ,

P a u l a D i a c o n e s c u , Evoluţia noţiunii de morfem şi stadiul ac­tual al analizei morfematice, în : „Elemente de l ingvistică structurală". Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1967, p. 112.

2 In literatura psihologică se cunosc numeroase probe verbale care stabilesc calitatea memoriei de a reţine cuvinte, propoziţii. Gradul — cantitatea şi calitatea — reţinerilor face posibilă cunoaşterea intel i­genţei, a gradului de cultură etc. In patologia sistemului nervos central adesea se folosesc probe verbale în vederea stabilirii diagnosticului si terapiei (Binet).

220

în plus, faţă de comunicarea scrisă prin faptul că este însoţită de o semnificaţie afectivă, pe lîngă cea intelectuală. In schimb, comunicarea scrisă nu ţine seama de spaţiu şi timp, este dura­bilă. Oricare ar fi mediul pr in care se transmite, comunicarea presupune existenţa unui emiţător şi a unui receptor, ambele căpătînd aceeaşi valoare. Intre emiţător şi receptor există o per­manentă dependenţă ciclică. Ambele extreme trebuie să folo­sească însă aceeaşi codificare lingvistică, codarea şi decodarea fiind posibilă numai în aceste condiţii. Emiţătorul şi receptorul formează, deci, o unitate s tructurală numai dacă folosesc ace­leaşi principii, reguli, norme lingvistice valabile la un moment dat (M x ) , într-o anumită limbă. Codul lingvistic este comun unui grup de oameni care folosesc limba respectivă. Restul as­pectelor extralingvistice (mimica, gestica, nuanţarea, ritmul etc.) sînt determinate de factori individuali cu valoare în comunicare, dar existenţa lor nu este o condiţie sine qua non.

In limbaj cibernetic, emiţătorul formează sursa de informa­ţie, receptorul primeşte informaţia. In cazul nostru emiţător şi receptor este omul. El codifică şi decodifică. Ambele activităţi urmează mai multe faze succesive, prezentate de I. A. Richards l , într-o schemă ce o folosim şi noi.

S E T R D DV

sursă semnal destinaţie S = s e l e c t a r e a R = r e c e p ţ i a !', = c o d i f i c a r e a D = d e c o d i f i c a r e a T = t r a n s m i s i a DV = d e z v o l t a r e a

S e l e c t a r e a presupune cunoaşterea relaţiilor dintre obiecte şi fenomene, denumirea lor, alegerea celor mai potrivite forme de exprimare. Selectarea este în funcţie de obiectul comu­nicării, scopul ei, specificul destinatarului . Altfel va selecta cuvintele şi formele de expresie u n om de ştiinţă care se adre­sează unor oameni de ştiinţă cu aceleaşi cunoştinţe, altfel va selecta cuvintele şi expresiile acelaşi om de ştiinţă adresîndu-se, in aceeaşi problemă, profanilor. Altfel va selecta mijloacele de expresie un poet sau romancier, altfel un literat ce se adresează copiilor etc.

C o d i f i c a r e a este acţiunea propriu-zisă de integrare a relaţiilor de mai sus în codul lingvistic cel mai potrivit comuni-

1 I. A. R i c h a r d s , Variant Readings and Misreadings, cf. T o m a P a v e l , Notes pour une description structurale de la métaphore poéti­que, în : „Cahiers de l inguistique théorique et appliqué", I, 1962.

221

carii (fonetism, lexic, structură gramaticală, forme metalingvis-tice).

T r a n s m i t e r e a este acţiunea prin care emiţătorul comu­nică mesajul său destinatarului. Transmiterea se poate realiza sonor sau grafic, deci prin medii diferite. In funcţie de mediul prin care se realizează transmiterea, este necesară existenţa or­ganelor fonoarticulare, a organelor pentru scriere, capabile să exprime, oral sau scris, informaţiile codificate. Deci este nece­sară vorbirea orală sau scrisă, sau vorbirea dactilă, mimico-ges-ticulară, în cazul surdomuţilor, cunoaşterea semnelor grafice (care pot fi realizate în diferite caractere) latine sau Braille (pentru orbi).

R e c e p ţ i a se realizează de către destinatarul comunicării, prin intermediul organelor periferice de percepţie (organele senzoriale auditive şi de vedere), nervi aferenţi şi SNC ca inte­grator).

D e c o d i f i c a r e a se realizează de către destinatar, în func­ţie de calitatea şi cantitatea informaţiei transmise, de cunoaşte­rea aceluiaşi cod lingvistic, pe baza analizei şi sintezei, care, în ultimă instanţă, nu este altceva decît înţelegere. Decodificarea se realizează, adesea, spontan — în sensul înţelegerii mesajului — dar alteori este necesară o decodificare mai atentă, reluarea decodificării pentru a se asigura înţelegerea mesajului.

D e z v o l t a r e a este operaţia prin care receptorul adaugă la mesajul primit, decodificat şi înţeles, acel plus de infor­maţie care determină răspunsul (oral, scris sau un anumit com­portament).

Destinatarul, la rîndul său, formulînd răspunsul, devine emi­ţător. El trece prin aceleaşi faze prin care a trecut colocuto-rul său, rolurile inversîndu-se. Selectarea şi codarea sînt acte de gîndire, transmiterea este un fapt lingvistic dar şi fiziologic. De asemenea, recepţia este act fiziologic, iar decodajul şi dez­voltarea sînt acte de gîndire.

Din cele expuse reiese importanţa codării şi decodării corecte, a transmiterii fără perturbaţi i şi a receptării în condiţii bune a mesajelor, în procesul comunicării. De aici reiese şi necesita­tea cunoaşterii principiilor şi normelor limbii în care se comu­nică, a integrităţii morfofuncţionale a analizatorilor verbo-mo-tori şi acustico-vizuali antrenaţi , specific, pentru emiterea şi recepţia lingvistică.

Modelele lingvistice valabile într-o limbă (respectiv română) pot fi perturbate, din diverse motive, în toate aspectele (fone-

222

tică, fonologie, lexic, structură gramaticală), tulburînd înţelege­rea şi, deci, comunicarea. în cazul prezenţei perturbaţiilor, co­municarea nu înaintează suficient de rapid, mai bine-zis cu rapiditatea necesară, astfel că, fie emiţătorul, fie receptorul sînt opriţi de a acţiona rapid la mesaj, pentru că sînt nevoiţi să facă efortul de a înţelege mesajul (fie că trebuie să substituie fone­mele lipsă sau prost spuse, fie că ar fi nevoiţi să refacă ordinea de prezentare a cuvintelor mesajului e tc ) . Fiind atenţi la modul de prezentare, la expresie, seipierde conţinutul mesajului. Aten­ţia colocutorilor este atunci îndreptată asupra felului cum se vorbeşte, nu la ce se vorbeşte.

Există o gradaţie între perturbările fonetice,,lexicale, grama­ticale, i n funcţie de aria sau întinderea lor dar şi în funcţie de gravitatea lor. Perturbări le fonetice pot atrage perturbări în sfera lexicală şi gramaticală, şi invers. In mod normal, per turba-ţiile lexicale şi gramaticale denotă tulburări grave în activitatea sistemului nervos central, şi constituie simptome ale unor boli nervoase. Cuprinzînd o arie mai puţin întinsă, pot să anunţe deficienţe ale dezvoltării mintale sau stări sociale înapoiate cultural. Cea mai mare frecvenţă o au perturbările în sfera fonetică, mai ales în perioada dezvoltării limbajului la copil. In oricare dintre domenii se găsesc perturbările, ele contribuie la nonintegrarea socială (şcolară, profesională), influenţînd forma­rea si dezvoltarea personalităţii.

Cunoscîndu-se, încă din cele mai vechi t impuri , rolul corec­titudinii limbajului în comunicarea interumană, scopul celor chemaţi să instruiască şi să educe tinerele generaţii a fost de a-i învăţa să-şi comunice gîndurile într-o formă logică şi înţeleasă tic mediul vorbitorilor în mijlocul cărora trăiau. încă din ant i ­chitate se cunosc scrieri care, pe lîngă preocuparea de a-i învăţa pe tineri cum să gîndească logic, se ocupau şi de formele de ex­presie, existînd între conţinut şi formă o strînsă interdepen­denţă.

D. Emiterea vorbirii

Emiţătorul, în cazul nostru omul, transmite mesajul său codat prin mediul fizic aerian sau prin diverse obiecte, colocuto-rul fiind prezent sau absent.

223

Mjloacele lingvistice cu care omul îşi formulează mesajul sînt destul de limitate — dacă ne gîndim la totalitatea limbilor uma­ne — cu atît mai mul t cu cit ele se reduc la cele mai simple elemente, fonemele şi grafemele. Chiar alte forme de limbaj se t raduc tot prin cuvinte şi prin elementele de care am amintit.

Formularea mesajului oral-vorbit presupune, după cum am văzut, posibilitatea fonoarticulaţiei, din partea emiţătorului şi posibilitatea perceperii acustice — sau vizuale prin labiolectură (la surdomuţi) — din partea receptorului. Formularea mesajului scris presupune posibilitatea efectuării literelor, la emiţător, şi perceperea vizuală (sau tactilă la nevăzători), la receptor.

Fonoarticulaţia este actul prin care omul execută, la coman­da SNC-ului, mişcările necesare, simultane, de emitere a vocii şi de atingere a unor suprafeţe ale organelor de vorbire l .

Fonoarticulaţia este sinonimă cu pronunţare, rostire — ter­meni foarte des utilizaţi în foneticile româneşti 2 .

Pronunţarea unui fonem se realizează în trei momente prin­cipale, numite acte articulatorii. Pr imul moment, numit ten­siune, se caracterizează prin pregătirea organelor fonoarticu-lare de a ieşi din repaus şi de a se pregăti de emisie. Aparatul fonoarticular posedă tensiune nervoasă de acţiune. Al doilea moment, ţinuta, se caracterizează prin menţinerea organelor sub tensiune nervoasă (potenţial de acţiune), moment în care se şi produce emisia — rostirea, pronunţarea sunetului. Acestui mo­ment îi urmează al treilea, detenta, cînd organele intră din nou în poziţia de repaus.

1 Fonaţia şi articulaţia sînt definite destul de diferit în dicţionare şi lucrările de specialitate. Istoria acestor cuvinte îşi are originile în l imbile cele mai vechi. De asemenea, teoriile asupra producerii acestor acte. Ne reţinem de a cita numeroasele dicţionare şi lucrări în care noţiunile sînt definite sau nu, din punct de vedere lingvistic, dar remarcăm că, în general, foneticienii nu le definesc, deşi vorbesc de două acte dife­rite în actul vorbirii sau al cîntului. Fonaţia se referă la activitatea cor­zilor vocale, articulaţia la activitatea l imbii , vălului palatului, uvulei , buzelor. In activităţile acestor organe sînt antrenaţi numeroşi muşchi şi, în acest sens, definirea fonoarticulaţiei se poate asemăna cu articularea aşa cum este definită pentru organele unei maşini.

2 H. T i k t i n, Gramatica română, Etimologia şi sintaxa, Ed. III, revăzută de I. A. Candrea, Bucureşti, 1945 ; I o r g u I o r d a n , Grama­tica limbii române, Editura Cartea românească, 1937 ; S e x t i l P u ş ­c a r i u, Limba română, voi . I., Bucureşti, 1940; A l . R o s e t t i ş i J. B y c k Gramatica limbii române, Bucureşti, 1945; A l . R o s e t t i , Introducere...

224

Cele trei momente ce se disting în pronunţarea unui fonem separat nu mai corespund întocmai în rostirea unei secvenţe fo­netice oarecare. Adăugăm că nici la pronunţarea unui fonem nu toate organele fonoarticulare execută aceste momente. De ase­menea, intensitatea tensiunii nu este aceeaşi în organele care sînt simultan în tensiune. Jocul organelor fonatoare, în t impul pronunţării , este diferit, astfel că dacă ar fi posibil să punem în legătură toţi muşchii şi nervii efectori cu un tablou pe care s-ar aprinde lumini pentru diverse tensiuni nervoase, aspectul jocu­lui de lumini ar fi diferit pentru diversele complexe sonore, şi ar cuprinde arii diferite, în funcţie de numărul organelor care participă la actele fonatoare *.

Mişcările fiecărui organ ce participă la rostirea unui fonem le numim articúleme (nu au individualitate, nu se disting ca uni ­tăţi lingvistice individuale). Dacă în totalul articulemelor din care este alcătuit un fonem, unul sau două articúleme nu se realizează corect, se schimbă caracteristicile fonoarticulare ale fonemului şi acesta apare defectuos, uneori neintel igibil ; tot aici este şi originea alofonelor fonemelor. Corectitudinea pronun­ţării fonemelor depinde deci, în primul rînd, de corectitudinea articulemelor, a jocului organelor fonoarticulare determinat de activitatea complexă a muşchilor. Dacă mergem mai departe cu analiza, putem afirma că mişcările corecte ale acestora sînt determinate de particularităţile lor somato-fiziologice. Muşchii îşi pot îndeplini activitatea fonoarticulatorie dacă posedă anu­mite calităţi (integritate morfologică, funcţionalitate adecvată).

Descrierea fonemelor este posibilă, ţ inîndu-se seama de anu­mite criterii. Un criteriu îl constituie efectul activităţii organe-

1 In fonetica fiziologică se cunosc diverse dispozitive pentru înregis­trarea kinesteziilor organelor fonoarticulare. Travaux du laboratoire de M. M a r e y, Inscription des mouvements phonétiques.

ii - introducere In logopedle 225

lor fonoarticulare şi de acesta ţine seama fonetica descriptivă. Un alt criteriu este al activităţii propriu-zise al acestor organe, şi el stă la baza foneticii fiziologice.

In limbajul foneticii descriptive, fonemele româneşti sînt de­scrise astfel :

a este vocală deschisă, nelabializată, centrală ; ă este vocală mèdie, nelabializată, centrală'; b este consoană oclusivă, labială orală sonoră ; c este consoană oclusivă, velară orală surdă ; d este consoană oclusivă, dentala orală sonoră ; e este vocală medie nelabializată anterioară ; f este consoană fricativa labio-dentală orală surdă ; g este consoană oclusivă velară orală sonoră ; h este consoană fricativa velară orală surdă ; i este vocală închisă, njelabială centrală ; j este consoanjă fricativa, anteropalatală orală sonoră ,• 1 este consoană lichidă laterală dentala orală sonoră ; m este oclusivă labială nazală sonoră ; n este consoană oclusivă dentala nazală sonoră ; o este vocală medie labializată posterioară ; p este consoană oclusivă labială orală surdă ; r este consoană lichidă vibrantă dentala orală sonoră ; s este consoană fricativa dentala orală sonoră ; ş este consoană fricativa anteropalatală orală surdă ; t este consoană oclusivă dentala orală surdă ; ţ este consoană semioclusivă dentala orală surdă ; u este vocală închisă, labializată posterioară ; v este consoană fricativa labio-dentală orală surdă ; z este consoană fricativa dentala orală sonoră ; î este vocală închisă, nelabializată centrală ; c este consoană semioclusivă, anteropalatală orală surdă ; g este consoană semioclusivă anteropalatală orală sonoră *. In afară de fonemele menţionate, în limba română sînt u rmă­

toarele semivocale : ş semivocală corespunzătoare vocalei e ; Q semivocală corespunzătoare vocalei o ; j semivocală corespunzătoare vocalei i ; w semivocală corespunzătoare vocalei u ; ş apendice asilabic, mai puţ in perceptibil decît semivocală e ;

« E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 16 — 17, 112 — 113.

226

o apendice asilabic, mai puţin perceptibil decît semi­vocală o ;

j apendice asilabic, mai puţin perceptibil decît semivocală j ; w apendice asilabic, mai puţ in perceptibil decît semi­

vocală w 1 , După cum se poate constata din sistemul de caracterizare

fonetică de mai sus, criteriile sînt următoarele : — pentru vocale : deschiderea dintre maxilare, participarea

buzelor, poziţia limbii spre palat, intensitatea ; — pentru consoane : modul de ieşire a aerului, locul de

atingere şi închidere a canalului fonator (atingerea limbii de părţile superioare ale arcadei dentare sau palatului), participarea sau nu a corzilor vocale, drumul de ieşire a aerului.

Alte lucrări de fonetică prezintă mai mul te criterii de descri­ere a sunetelor româneşti, cum sînt lucrările lui G. Veigand, A. Procopovici, E. Petrovici, E. Gamillscheg, A. Lombard, Sextil Puşcariu, Al. Rosetti etc. S-au studiat şi influenţele stărilor afec­tive asupra fonoarticulaţiei, a fenomenelor complexe care par t i ­cipă la actul fonoarticulaţiei 2 .

Reluăm şi dezvoltăm analitic descrierea fonemelor româneşti, ghidîndu-ne, în special, după lucrările lui Al. Rosetti.

f F o n a ţ i a, sau activitatea laringelui, se referă la aspectul sonor sau surd al sunetelor vorbite. In mod obişnuit se spune că sunetele sînt sonore sau nesonore (cu voce sau fără voce), deşi cel mai corect ar t rebui să se spună că există sunete cu voce tare şi sunete pronunţate cu voce şoptită. Nici denumirea de sunete surde nu ni se pare potrivită, pentru că surditatea se referă la recepţie (audiţie), nu la emisie (pronunţare).

In fonaţie se iau în considerare numai corzile vocale infe­rioare. In emisia sunetelor „cu voce tare", corzile vocale sînt în­chise, în tensiune. Glota se închide. La sunetele cu „voce şop­tită" (surde), corzile vocale sînt parţial închise. In ce priveşte deschiderea corzilor vocale, în t impul emisiei sunetelor, Al. Rosetti spune următoarele :

1. Consoanele p , t , k , s , f se emit cu corzile îndepărtate, glota fiind larg deschisă (în aceeaşi poziţie ca la respiraţia normală).

2. La consoana h corzile sînt mai apropiate.

1 E m . V a s i l i u , Op. cit., p. 16 — 17, 112 —113. 2 A 1. R o s e t t i , Op. cit., p. 39.

227

Fig. 35 — Imagini larlngastroboscopice comparate observate pe E deschis, emis de R3 de un tenor

grav (R. Husson) 3. La emisia consoanelor b , d , g , z , v , a semivocalelor şi a

vocalelor, corzile vocale sînt foarte apropiate, glota fiind închisă. 4. Cînd fonemele sonore se pronunţă şoptit, corzile sînt par­

ţial apropiate *. • Menţionăm că nu s-au efectuat studii asupra deschiderii cor­

zilor vocale din timpul emisiei consoanelor, ci numai pentru vo­cale. Cercetările, în acest domeniu, se datoresc lui Manuel Garcia (care în 1855 a descoperit laringoscopul cu fascicul de lumină), urmînd perfecţionările realizate de M. J. Bertel, Hegener şi Panconcelli Calzia, O. Heymann, Kurt Goerttler, R. Husson, A. Moulonguet, G. Portman, A. Tomatis etc. In ultimii ani abia (1957) s-a construit un aparat care înregistrează vibraţiile corzilor vocale chiar cînd gura este închisă, dar încă nu se cunoaşte un aparat care să constate poziţia lor în timpul emisiei sunetelor surde oclusive. Afirmaţiile foneticienilor, în această problemă, sînt deducţii logice extrase pe baza constatărilor observate prin mijloace stroboscopice privind poziţia corzilor vocale în timpul emisiei vocalelor cu voce tare şi cu voce şoptită.

La fonemele sonore, vibraţiile laringiene încep odată cu ten­siunea (numită şi implozie). La cele semisonore, vibraţiile corzilor încep odată cu ţinuta sau în cursul detentei (destinderii), în func­ţie de contextul sonor în care se află; la sonorele asurzite (ur­mate de surde sau în poziţie finală), vibraţiile corzilor încep odată cu tensiunea, dar se opresc în timpul ţinutei, înainte de destindere ; la surde, vibraţiile laringiene (care totuşi nu lipsesc) încep în momentul destinderii 2. Analiza spectrografică a sunete­lor permite să se cunoască partea de traseu în care la o consoană surdă se află sunete laringiene. Consoana surdă iniţială, urmată

1 B. B o u r d o n , L'expression des émotions des tendances dans le langage, Paris, Fé l ix Alcan, 1892.

2 A l . R o s e t t i , Introducere ..., p. 64.

228

de un fonem sonor, primeşte în a doua parte sunet laringian, imediat după explozie (ţinută). Apariţia acestui sunet sonor este datorat pregătirii organelor fonoarticulare pentru emisia sune­tului următor vocal care posedă vibraţii laringiene chiar din timpul tensiunii. Dacă timpul de trecere de la un sunet la altul, numit şi moment de tranziţie, este mai lung, consoana surdă apare ca o consoană sonoră şi anume opusă ei. Astfel p se aude b , c - g , t - d K

A r t i c u l a ţ i a . Este actul ce se produce în cavitatea bucală prin închiderea totală sau parţială a canalului de scurgere a aerului pulmonar. Regiunea unde se produce o închidfire_(Qclu-zia) sau o strîmtoare a canalului de aer se numeşte jDUTjcLjie articulaţie. Fiecare dintre organele~Se articulaţie (buzele, maxi­larele^ palalul tare, palatul moale, uvula, limba) au un anumit comportament în timpul pronunţării sunetelor vorbite.

Ieşirea aerului pulmonar, care a trecut printre corzile vocale în timpul fonaţiei, formează mediul de transmisie a undei so­nore, avînd două căi de ieşire : orală şi nazală. Organele fona-toare, de care am amintit, au rolul de a se opune sau nu jetului de aer expirat, iar deschiderea ocluziilor se realizează cu produ­cerea sunetului. Procedînd de la exterior la interior vom pre­zenta modul de producere a sunetelor, în funcţie de poziţiile şi mişcările acestor organe.

In timpul articulaţiei, b u z e l e pot lua diferite poziţii : de la a rămîne normal închise, ca în timpul respiraţiei normale, pînă la a fi larg deschise; pot fi întinse, în formă de surîs, sau proiectate înainte ; pot fi în tensiune, presîndu-se una peste alta sau pot să nu aibă deloc această tensiune.

Stînd în poziţie ca la respiraţia normală, lipite fără a fi presate puternic una pe alta, buzele participă la emisia lui ŢŢj,, Cînd se află în aceeaşi poziţie, dar buzele se presează reciproc (ţinuta) deschizîndu-se brusc, ele participă la emisia Iui p, b, — Pentru p, buzele sînt mai strînse decît pentru b. In ordinea creşterii presiunii bilabiale, fonemele bilabiale, cum se mai numesc datorită articulării cu amindouă buzele, prezintă urmă­toarea situaţie :

presiunea normală m * b » p presiunea max ima Diferenţa dintre aceste trei sunete este determinată de dru­

mul diferit al aerului şi de durata închiderii buzelor, Pentru con-

1 A 1. R o s ë t t i , Introducere . . . , p. 50.

229

soana m, aerul se scurge lin prin fosele nazale după cum se poate observa prin înregistrările pe chimograf, în t imp ce pr in­tre buze nu se pierde aer deloc. La emisia lui p, b, buzele sînt desprinse prin explozia aerului care le presează din interiorul cavităţii bucale, printr-o uşoară explozie. Explozia se explică prin existenţa unei diferenţe de presiune între interior şi exterior ; în interior presiunea fiind mai mare decît presiunea atmosferică din exterior. La ieşirea aerului se produce un şoc caracteristic, pe care îl numim explozie. Cu cît presiunea interioară va fi mai puternică cu atît diferenţa dintre presiunea interioară şi cea ex­terioară va fi mai mare, iar sunetul produs va fi un sunet sau zgomot exploziv mai puternic. In anumite situaţii sau poziţii, aceste două explozive sînt mai puternice sau mai puţin puter­nice, intensitatea exploziei fiind determinată şi de necesitatea vorbitorului de a se face auzit, dar şi de poziţia sunetului în cuvînt sau secvenţa sonoră. Astfel, în poziţie finală fonemele apar ca alofonele p n , b h , deci cu explozie mai puternică, în t imp ce în poziţie iniţială sau interfonemică explozia este mai uşoară.

Mai remarcăm şi faptul că pe lîngă poziţia de alipire a buze­lor în t impul emisiei acestor trei foneme, ele pot lua şi poziţia de rotunjire sau labializare, în funcţie de vocala ce urmează. Astfel, buzele se vor rotunji, prin constrîngerea comisurilor pen­tru silabe, ca : mo, mu, po, pu, bo, bu, dar vor fi cu comisurile depărtate în silabe, ca : me, mi, pe, pi, be, bi. In silabe, ca : ma, mă, mi, pa, pă, pi, ba, bă, bî, buzele vor sta în poziţie normală. Aceasta pentru că, în coarticulaţie, tensiunea buzelor pentru pronunţarea sunetului următor precedează ţ inuta şi explozia celor trei consoane despre care vorbim.

Restul consoanelor şi vocalelor se pronunţă cu un grad mai mare sau mai mic de deschidere a buzelor, astfel că aerul se scurge lin printre ele. La explozivele din regiunea a doua şi a treia de articulaţie, buzele sînt deschise, aşa că aerul, deşi pu­ternic, nu acţionează.

Poziţia buzelor în t impul emisiei celorlalte consoane — afară de f-v — nu ne interesează, pentru că ele iau poziţia vocalelor ce urmează sau rămîn indiferente. Dar poziţia lor devine un crite­riu de clasificare a vocalelor. La vocalele o, u, buzele se ro tun­jesc şi sînt uşor proiectate înainte, tensiunea muşchiului orbicu-lar fiind mai mare la u decît la o. Aceste vocale se mai numesc şi rotunjite saU labializate. La e şi i, colţurile (comisurile) buze­lor se depărtează din poziţia normală. Muşchiul orbicular este astfel întins, la această acţiune participînd mandibularul supe-

230 231

Fig. 40 — Poziţia buzelor Fig. 41 — Poziţia buzelor în pronunţarea vocalei U în pronunţarea vocalei E

Deschiderea buzelor la pronunţarea vocalelor nelabializate se realizează prin activitatea muşchilor maxilarului inferior, care, fiind organ activ, măreşte distanţa dintre dinţi şi, implicit, dintre buze. Deschiderea dintre maxilare este diferită la voca­lele româneşti, astfel încît a are cea mai mare deschidere, i, î, u cea mai mică, iar o, ă, e au o deschidere medie. Unghiul de des­chidere a maxilarelor la articularea vocalelor a fost măsurat de Iosif Popovici pentru vocalele româneşti. Totuşi gradul de des­chidere a maxilarelor nu este la toţi vorbitorii acelaşi, cu toate că sonoritatea vocalelor este corectă, mai ales în emiterea pro­poziţiilor. Pentru informare, redăm distanţele dintre dinţi con-

232

în pronunţarea vocalei I bucală în pronunţarea vocalei I

statate de către foneticianul român 1 : a are o deschidere de 12-15 mm, între dinţi, şi de 20 mm între buze ; ă are o deschidere de

1 I o s i f - P o p o v i c i , Vocale româneşti, Cluj, 1923.

233

8 mm între dinţi şi de circa 11 mm între buze, o are o deschidere de 8 mm între dinţi şi de circa 10 mm între buze ; i are o deschi­dere interdentală de 2 mm, iar interlabială de 7-10 mm ; la î deschiderea interdentală este de 3-4 mm, iar cea interlabială este de circa 6 mm ; deschiderea interdentală la u este de circa 3 mm, iar cea interlabială este de circa 5 mm.

In limba noastră sînt două consoane care se rostesc prin ală­turarea de buza inferioară a dinţilor superiori. Acestea sînt labio-dentalele f şi v.

Aţinerea limbii de bolta palatului este şi ea importantă în articularea fonemelor. Locul de atingere dă denumirea fonemu­lui în clasificarea după locul de articulaţie.

Astfel, în partea anterioară a cavităţii bucale vor fi regiunile den tală şi alveolară ; în partea medie a palatului vor fi regiunile prepalatală, mediopalatală şi postpalatală (regiune pe palatul dur), urrnînd apoi regiunea posterioară din cavitatea bucală, cea velarâ sau prepostpalatală. Uvula este cea mai adîncă parte activa a cavităţii. Pe limbă, regiunile se numesc (de la vîrf spre rădăcină) regiunea apicală, prelinguală mediolinguală, postlin-guală, Denumirea fonemelor poate fi făcută deci în funcţie

234

bucală la pronunţia consoanelor S şi Z în pronunţarea consoane­lor T şi D

de partea superioară sau inferioară (palat sau limbă) a locului de articulaţie. Sunetele care se pronunţă cu alipirea sau str îmtarea canalului oral, în partea anterioară, se vor numi vocale sau con­soane anterioare ( e , i, s, t, d , l , r , n , z ) . La rîndul lor, acestea pot

235

1!,

236

fi denumite lingvo-dentale, dacă locul de articulaţie a limbii cu partea de sus a cavităţii bucale se realizează la nivelul dinţilor, şi lingvo-alveolare, dacă locul de articulaţie este pe alveolele dentare. In această situaţie sînt consoanele menţionate mai sus. La s-z, marginile limbii se sprijină pe arcada dentară inferioară, orificiul de scurgere a aerului aflîndu-se în mijlocul cavităţii bucale ca un jgheab median.

La articularea lui t-d, apexul se apasă pe caninii sau alveolele superioare, marginile limbii fiind, de asemenea, în cdntact cu arcada dentară inferioară şi superioară. Desfacerea contactului se realizează însă numai lâ nivelul caninilor şi apexului ; de aceea sunetele se numesc lingvodentale sau alveolare, existînd diferenţa de situare a limbii pe "dinţi sau alveole, fără impor­tanţă în caracterizarea sonorităţii specifice fonemelor.

O altă consoană dental-alveolară este ţ , pronunţat cu poziţia limbii pe alveolele superioare. Desfacerea contactului se reali­zează la nivelul caninilor superiori.

La n, consoană alveolară, toată marginea limbii este proiec­tată pe arcada superioară, închizînd complet cavitatea bucală în tot t impul emisiei sunetului.

Consoana î se pronunţă cu apexul ridicat spre alveole, locul de contact fiind în spatele Caninilor. Părţi le laterale ale limbii se sprijină pe marginile arcadei dentare inferioare, astfel că limba >e ridică în partea anterioară ca o cupă, scurgerea aerului reali-zîndu-se pe părţile laterale ale limbii.

O altă consoană alveolară este r , care se pronunţă prin apro­pierea şi depărtarea, foarte rapidă (vibraţia), a apexului de alve­olele dentare superioare. Marginile laterale ale limbii stau, în repaus, pe arcada inferioară.

Prepalatalele c, g, ş, j se pronunţă prin apropierea părţii an-rerioare a limbii de regiunea prepalatală a bolţii palatului dur. Diferenţa între ele este că la primele două (c, g) l imba formează o ocluzie completă cu palatul, locul de deschidere fiind cel menţionat.

La ş-j iimba este lipită de palat pe părţile laterale, formînd un canal de scurgere pe locul menţionat.

Mediopalatale sînt consoanele k', g' (numite şi palatalizate), ocluzia dintre limbă şi palat fiind nu numai anterioară, dar şi mai întinsă decît pentru fc, g, astfel că se scurtează rezonatorul anterior, iar sunetele capătă un aspect muiat (e, i). Posterioare ;au velare sînt consoanele fc, g, care se pronunţă cu limba închi­zînd trecerea aerului în porţiunea velară.

237

Limba română mai cunoaşte o consoană căreia i se consideră locul de articulaţie — laringele (sau faringele), numită de aceea laringală (faringală). Este vorba de consoana aspirată h.

23*

La pronunţarea vocalelor, limba se ridică spre palat, îngus-tînd canalul de trecere a aerului. Deoarece la a limba este aproape nemişcată pe planşeul bucal, ea se numeşte vocală neu-

239

tră, La e şi i limba se ridică spre partea anterioară a palatului. £ şi a sînt vocale anterioare sau prepalatale (limba se ridică, de asemenea, pe porţiunea anterioară). La o şi u limba, pe porţiunea posterioară, se ridică spre par tea postpalatală a palatului. De

aceea, aceste vocale se numesc poste­rioare. Vocalele ă, î sînt mediale pen­t ru că limba se ridică pe porţiunea ei medială spre partea mediopalatală.

Vălul palatului, cînd se ridică spre peretele faringian, închide trecerea aerului spre nas, sunetele emise fiind pronunţate oral. Cînd este lăsat în jos (poziţia normală la respirat), aerul trece spre fosele nazale şi sunetul apare nazalizat. în limba română sînt doar două sunete nazale m, n, cele­lalte fiind numite orale. în apropierea imediată a unei consoane nazale, vo­calele se nazalizează, fără ca această nuanţă să fie considerată anormală.

consoanelor K şi G Dealtfel, în mod obişnuit, colocutorii

240

nu observă nazalizarea acestora. Ridicarea sau elevaţia vălului palatului este progresivă, de la vocala cea mai deschisă la vocala cea mai închisă. In profilele cavităţii bucale, la articulaţia fone­melor, am prezentat şi elevaţia vălului — pentru a arăta drumul aerului spre ieşire.

U v u 1 a are un loc secundar în articularea fonemelor româ­neşti ; doar o par te minimă a populaţiei de limbă română pro­nunţă un sunet uvular : r produs prin vibrarea uvulei.

Locurile de articulaţie ale sunetelor pot fi schimbate, cu con­secinţă însă, în cea mai mare majoritate a cazurilor, în aspectul sonor al fonemelor.

Amintim că str îmtarea sau deschiderea canalului format de limbă şi palat, mai precis de organele supraglotice, se numeşte apertura. Cînd apertura este mai mică decît pentru i sau u, aerul nu mai poate trece neîmpiedicat şi se produc acele zgomote care caracterizează consoanele l . Consoanele rostite cu apertura mică se numesc constrictive : /, v, s, z, ş, j , h.

După modul de ieşire a aerului, consoanele se clasifică în explozive, fricative şi africate. La explozive, aerul iese prin ex­plozie (p, b, t, d, c, g), la fricative, aerul se freacă de pereţii orga­nelor fonoarticulare (j, v, s, z, ş, j , h — ultima fiind fricativa laringală), iar la africate aerul se scurge, treptat, prin ocluzia care se deschide treptat . Din aceeaşi categorie a africatelor fac parte c şi g, care au acelaşi mod de ieşire a aerului. Acestea sînt foneme compuse, din sunetele simple ts, tş, dj : ţ = ts, c == tş, £ = dj. La începutul articulării, se sesizează o ocluzie care se des­chide t reptat (nu brusc aşa cum se deschid consoanele oclusive explozive), canalul devenind o constricţie ca la fricative. Tre­cerea de la ocluzie la constricţie se face foarte repede, astfel • â cele două moduri de scurgere a aerului aproape că se suprapun.

Durata de emisie a sunetelor constituie, de asemenea, un cri-teriu de clasificare a fonemelor. Există símete care se pronunţă ;ntr-o perioadă foarte scurtă, momentul exploziei, numite su­nete momentane, şi sunete în care aerul, scurgîndu-se tot t impul emisiunii, produce un sunet continuu. Acestea din urmă se nu­mesc sunete durative sau continue. Durative sînt vocalele, semi-v ocalele, constrictivele (sau fricativele), vibrantele (r) şi late­rala (¿). Africatele sînt mai puţin lungi decît durativele propriu-/ise, iar oclusivele au durata cea mai scurtă.

S e x t i l P u ş c a r i u , Lucrarea citată., p. 62.

M _ Introducere In logopedie 241

Pe Ungă articulaţiile de bază, consoanele româneşti pot avea, în majoritatea cazurilor, şi o articulaţie muiată pe lîngă cea dură. In t impul pronunţiei acestor consoane, partea dorsală a limbii se apropie de palat ca pentru rostirea unui i sau e. Orice consoană urmată de i se pronunţă astfel, limba luînd poziţia de articulare încă în t impul tensiunii consoanei anterioare. Rosti­rea consoanei capătă atunci t imbrul lui i. Această articulaţie este suplimentară şi se produce la orice consoană dinaintea lui i. Consoanele cu t imbrul i se numesc consoane muiate. Am pre­zentat consoanele muiate în tabelul fonemelor limbii române cu alofonele lor, această articulaţie fiind considerată ca sunet alofon al consoanei respective. Nu toate consoanele au perechea de con­soane muiate. Astfel d, s şi semivocalele u nu au pereche muiată, iar c, g şi semivocala i nu au pereche nemuiată (dură) *.

Prezenţa mai mare sau mai mică a tensiunii în organele de articulaţie împarte sunetele în sunete cu tensiune mare (forte) şi cu tensiune slabă (leneşă) sau dulci. Din prima categorie fac parte surdele explosive, din a doua categorie perechile lor so­nore. In general, forte sînt sunetele fără voce, în t imp ce leneşe sînt sunetele cu voce.

Caracteristicile acustice ale fonemelor româneşti

Modul de articulaţie, locul de articulaţie, modul de ieşire a aerului, durata e t c , aşa cum sînt prezentate în lucrările de sinteză româneşti , sînt descrieri ale efectelor mişcărilor orga­nelor de articulare. Măsurătorile obiective, realizate în fonetica mstrumentală, confirmă unele dintre propoziţiile anterioare, ră -mînînd însă destule care nu au acoperire argumentată ştiinţi­fic. Fonoarticulaţia se reduce în ultimă instanţă la nişte mărimi fizice (cînd facem această afirmaţie ne gîndim numai la actul mecanic, nu şi la complexul proces psihic care dă naştere codă­rii, transmisiei). Fiind posibil să fie redusă la mărimi fizice, a fost posibil să se construiască şi maşinile care să imite vocea umană, avînd în programul lor unele expresii şi fraze din limbajul oWşnuît al oamenilor. Oricît de mul te ar fi cuvintele şi combinaţiile corect posibile, maşina nu va putea realiza ceea ce realizează omul, cu ajutorul limbajului : să gîndească.

1 Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Academiei , 1954, p. 70 — 72. A l . R o s e t t i , Op. cit.

242

încercările de a cunoaşte caracteristicile fizice ale sunetelor vorbite au un istoric destul de nou. La baza studiilor acustice ale fonemelor stau cunoştinţe nu numai de fonetică descriptivă, ci şi de fizică a sunetelor (acustică), ştiinţă dezvoltată abia în ultimele două secole.

Frecvenţa vibraţiilor fonemelor — în limbaj psihologic vor­bim despre înălţime măsurată în cicli pe secundă sau herţi (Hz) pe secundă — este în funcţie de anumiţi factori individuali foarte complicaţi. Un sunet este perceput ca a, de exemplu, şi cînd este emis de un bărbat matur , cu voce de bas, şi de o femeie sau de un copil. Este demult cunoscut că, la copii, femei, bărbaţi corzile vocale nu au aceeaşi lungime, deci vibrează deo­sebit. Corzile vocale ale copiilor sînt mai scurte şi, prin urmare, vor produce sunete mai înalte, aproape la aceeaşi înălţime cu a femeilor, în t imp ce corzile vocale ale bărbaţilor sînt mai lungi şi mai groase, producînd un număr de vibraţii mai mic, deşi emit acelaşi fonemKDiferenţa, privind numărul de vibraţii pe secundă a corzilor vocale, există nu numai la sexe şi vîrste dife­rite, dar chiar şi la acelaşi individ în cursul aceluiaşi discurs^

Vibraţiile sunetelor vorbite se pot înscrie pe diferite aparate sub formă de linii sinusoidale (kimografe) sau linii de diferite intensităţi (sonagraf).

Analiza undelor înscrise pe asemenea aparate scoate în evi­denţă numărul de vibraţii pe secundă şi amplitudinea undei. In limbaj psihologic, amplitudinea vibraţiei sonore poartă numele de intensitate. Aşa cum acelaşi sunt e, la acelaşi vorbitor, nu are totdeauna acelaşi număr de vibraţii pe secundă, aceeaşi frecvenţă, tot aşa şi amplitudinea vibraţiei este diferită. Amplitudinea di­ferită a sunetului se realizează la voinţa vorbitorului (vorbitorul se exprimă în şoaptă, cu voce normală sau cu voce strigată), contribuind la redarea accentelor cuvintelor şi fonemelor. In limba noastră, accentele sînt de intensitate, dar există şi situaţii cînd frecvenţele sunetelor se îmbină diferit cu intensitatea sune­telor, realizîndu-se acele intonaţii specifice propoziţiilor intero­gative, optative etc. . .^Intensitatea sunetgler-^erbite se--ma^8ară^jn^dexil3elir--

FonemeTeTTtmBTi române au fost studiate prin analiză spec-trală, în ultimii ani. Global, ele au fost studiate încă în urmă c u cincizeci de ani de către Iosif Popovici, apoi de către Al. Ro-•etti. Sub conducerea acestuia, şcoala fonetică din Bucureşti a elaborat numeroase studii de analiză a fonemelor româneşti .

IU 243

Pent ru nevoile audiometriei vocale, dr. FI. Constantinescu a efectuat studii în acest s ens 1 .

Redăm după ult imul autor rezultatele analizei electroacustice realizate cu ajutorul Insti tutului de Fizică Acustică, cu un apa­rat de analiză cu 27 filtre în bandă de 1/3 octavă, asupra fone­melor art iculate de însuşi experimentator.

i F I . C o n s t a n t i n e s c u , Audlometria vocală, teză de doctorat, Bucureşti , 1 9 6 2 . î n acelaşi sens, autorul a mai efectuat şi alte cercetări, publicate în d iverse periodice de specialitate.

244

0 l 2 3 M 1) 100—200 Hz cuJO db

245

Analize de acest fel s-au făcut pentru majoritatea limbilor culte, nu numai pentru necesităţile fonetico-medicale, dar şi pen­tru realizarea aparatelor vorbitoare.

O altă caracteristică fizică a fonemelor este durata lor, înregis­trată tot în Hz sau cicli pe secundă. In acest sens, cităm lucrările acad. Al. Rosetti şi pe cele apărute sub conducerea sa 1 . In studiile efectuate s-au comparat duratele elementelor fonetice din care sînt alcătuiţi diftongii cu monoftongii corespunzători. Din tabe­lele publicate reiese că duratele aceluiaşi monoftong variază în cuvinte şi propoziţii, la acelaşi vorbitor, în funcţie de accent şi vecinătatea fonetică, sau poziţia în cuvînt. Astfel, în cuvintele bat, tacă, sta, sapa, harta, valorile lui „a" sînt : 22, 20, 27, 26, 22 de centime de secundă, la un vorbitor ; 12, 13, 18, 16, 13 centime de secundă, la alt vorbitor ; 22, 20, 32, 28, 22 centime de secundă la a l t u l ; 16, 11, 29, 28, 21 de centime de secundă, la altul etc.

Sinusoida înscrisă prin presiunea aerului la ieşirea din cavi­tăţile oral-nazale este diferită şi pentru fiecare cale în parte, dar şi pentru foneme — în cadrul cuvîntului.

Limbajul articulat nu se rezumă însă la pronunţarea corectă a fonemelor specifice unei limbi date. Este necesar ca fonemele să se combine după norme stabilite filogenetic în limbă, formînd cuvinte şi acestea la r îndul lor să se combine tot după anumite reguli în propoziţii şi fraze. Stocarea acestor reguli la începutul dezvoltării ontogenetice pr in imitaţie, apoi prin intermediul în­văţării gramaticii, în mod conştientizat, dă posibilitate vorbitoru­lui să intervină cu promptitudine în convorbire, scoţînd din „ma­gazia" de cuvinte şi reguli, în mod automat, pe cele de care are nevoie. Stocarea, cît şi selectarea şi redarea, sînt acte relativ rapide, şi se pare că sînt în funcţie de dezvoltarea intelectuală a subiectului. Am spus „se pare" pentru că privitor la rolul l im-

1 A 1. R o s e t t i , publiées par : Recherches sur les diftongues rou­maines. Bucureşti , Editura Academiei , 1959 ; A n d r e i A v r a m , Asupra clasificării vocalelor româneşti, în : „Studii şi cercetări lingvistice", VI, 1955, 3 — 4 ; Les semivoyelles roumaines au point de vue phonologique, Bucureşti, 1954, extras din Mélanges Linguistiques. Durata vocalelor şi perceperea accentului în l imba română, Studii şi cercetări lingvistice, XVII, 1965, 2 etc. ; A l . R o s e t t i , Curs de fonetică generală, Bucureşti, 1930 ; E m i l P e t r o v i c i , Les traits distinctifs des phonèmes rou­mains, Proceedings of the fourth international Congress of Phonetic Sciences, 1962, p. 723 — 727 ; L' a b b é A. M i l l e t , Precis d'expérimen­tation phonétique. La physiologie des articulations, Paris — Toulouse, 1926 ; P. J. R o u s s e l o t, Principes de phonétique expérimentale, Paris, Leipzig, 1901 — 08 (vol. 2).

246

bajului asupra gîndirii şi invers, se desprind două concepţiî dife­rite, cu înclinarea balanţei, totuşi, spre una dintre ele. Unii spun că limbajul nu este decît un instrument fără privilegii speciale pentru gîndire (reprezentantul acestei concepţii poate fi conside­rat W. James), alţii spun că nici un fel de gîndire nu este posi­bilă fără limbaj (Max Miiller) K A doua concepţie este justificată, azi, pr in numeroasele cercetări experimentale privind raportul dintre gîndire şi limbaj, astfel încît putem spune cu certitudine că achiziţia limbajului (stocare, selecţie, reproducere, înţelegere, analiză, sinteză, abstractizare) nu este posibilă în unele forme de deficienţă intelectuală. Stocarea, selectarea, reproducerea, acte necesare emiterii, sînt în funcţie de anumite procese psihice (percepere, observaţie, atenţie etc.) de cunoaştere sau afective, lipsurile sau deficienţele constatate în desfăşurarea acestor pro­cese antrenînd o serie de handicapuri, pe care nu totdeauna le putem sesiza. In t impul emiterii orale, deci, sînt mobilizate toate componentele limbii — formele lingvistice, — ca şi formele extralingvistice, capabile în totalitatea lor de a exprima intenţia vorbitorului de a comunica o anumită informaţie. Din pluralitatea de categorii lingvistice şi extralingvistice, emiţătorul extrage pe acelea care pot ajuta mai mult, care pot preciza şi face mai inteli­gibilă intenţia sa. Cunoaşterea practică a denumirii obiectelor, acţiunilor, fenomenelor, calităţilor e t c , a ansamblului de reguli, care pun în acţiune relaţiile ce se stabilesc între semnificant şi semnificat, se desfăşoară rapid în actul comunicării, în momentul emisiei. Durata operaţiilor despre care vorbim este uneori foarte mică, dar poate să fie şi mai mare, fie în cazurile în care este necesară o mai atentă deliberare privind comunicarea, fie cînd este vorba de cazuri patologice ale înţelegerii.

E. Receptarea vorbirii

Ca şi la emitere, receptarea vorbirii presupune existenţa unui i parat integru de recepţie, posibilitatea analizei — de la analiza i' ustică, la cea gramaticală — înţelegerea, într-un cuvînt de­

codificarea mesajului receptat. Receptarea se realizează acustic, o p t i c şi uneori tactil-vibratil (la orbii surdomuţi). Cantitatea de

' P i e r r e O l e r o n , flech.erch.es sur le développement mental des muras-muets, Centre National de la recherche scientifique, 1957, p. 7.

247

informaţie pe care un receptor uman poate să o extragă din in­formaţia primită de la un emiţător uman, prin limbaj, este deter­minată de posibilităţile de discriminare ale primului, presupu-nînd că cel de al doilea a emis mesajul perfect. Invers, capacitatea de discriminare a receptorului este determinată de perfecţiunea sau deficienţele de emitere ale mesajului, dacă emiţătorul pre­zintă dificultăţi în codarea mesajului. Pen t ru o bună recepţie acustică şi vizuală sînt necesare anumite condiţii pe care să le îndeplinească, atît mesajul transmis cît şi aparatele de recepţie. Condiţiile fizice sînt determinate de distanţa dintre cele două evenimente, intensitatea emisiei, pragurile l iminare de percepţie, cantitatea frecvenţelor emise şi receptate, durata emisiei, în ca­zul nostru referindu-ne exclusiv la sunetele din zona verbală. In funcţie, deci, de pragul de audibilitate, pragul de toleranţă, pragul diferenţial al fonemelor, receptorul poate analiza acustic informaţia primită şi, prin integrarea corticală, să ajungă la înţelegerea lui. Acest proces presupune analiza şi sinteza corti­cală a mesajului, decodificarea fiind procesul invers al codificării informaţiei. Receptorul uman percepe acustic, vizual sau tactil o succesiune de simboluri, de semne cu anumite valori, care ca­pătă un sens pe măsură ce aceste semne se încheagă în cuvinte, propoziţii, fraze, pe măsură ce între ele intervin pauze, intensi­tăţi diferite, accentuări şi nuanţăr i particulare. Este cunoscut că aceeaşi propoziţie, formată din aceleaşi cuvinte, capătă alt sens în funcţie de accentuările unuia sau altuia dintre cuvinte, de in­tonaţia interogativă, afirmativă, optativă etc. In cazul recepţiei limbajului scris, omul acordă nuanţele posibile acelor semne convenţionale, ca semnele de punctuaţie. Aceasta este posibilă datorită interacţiunii strînse ce există între emiterea şi receptarea limbajului, cele două activităţi succedîndu-se continuu. O trecere în revistă a unora dintre datele furnizate de bibliografia exis­tentă, în domeniul respectiv, ni se pare necesară.

•^Recepţia limbajului oral se realizează prin audierea iuL în t imp ce a celui scris se realizează prinjcitirea luL-Se pare că aceste două aspecte ale receptării limbajului, pe care A. N. Leontiev le numeşte procese verboreceptive, sînt mai puţin com­plexe decît cele de emitere — vorbirea şi scrierea — numite de acelaşi autor verboproductive 1. In plus, procesele verboreceptive sînt mai puţin cunoscute decît celelalte.

1 V. M a r e Limbajul, î n : Psihologie generală, sub red. prof. Al. Roşea, E.D.P.; Bucureşti, 1966, p. 303.

248

Recepţia este eficientă dacă receptorul foloseşte acelaşi cod lingvistic, aceleaşi modele — deci aceeaşi limbă — ca a emiţăto­rului. Presupunem deci că ambii posedă acelaşi cod fonetic, acelaşi vocabular, aceleaşi scheme gramaticale. In general însă vorbitorii au unele variante fonetice, o anumită cantitate de vocabular pe care îl utilizează preferenţial şi un anumit stil în îmbinările dintre cuvinte. Sistemul fonetic şi gramatical sînt mai puţin supuse schimbărilor, iar o mare parte a vocabularului este cunoscută de către toţi vorbitorii unei limbi, o altă parte a lui fiind cunoscută în mediul profesional al unui individ, altă parte este cunoscută din cărţi (şi este ra r sau deloc folosită), în t imp ce o parte a vocabularului unei limbi este necunoscută de unii vor­bitori. De aceea, vorbitorii îşi organizează exprimarea în funcţie de posibilităţile de receptare a celor către care se adresează. In funcţie de gradul de dezvoltare a limbajului, receptorii umani primesc diferit o anumită informaţie ; pentru unii, ea nu repre­zintă nimic, pent ru alţii constituie o valoare absolută — elimină total incertitudinea — pentru alţii incertitudinea este limitată, pentru alţii constituie o întărire a anumitor cunoştinţe, pentru alţii suscită o nouă informaţie.

Receptarea „este un proces dinamic, artiv şi rnrrjTlpj" *, nece-sitînd un anumit efort de atenţie, efort conştient care de multe o^estejabservat . Receptorul prinde în fracţiuni de secundă, prin simţurile sale, toate datele necesare înţelegerii : imagini acustice şi vizuale provenite de la colocutorul său, pe care îmbinîndu-le, analizîndu-le, raportîndu-le la experienţa anterioară sau cea personală, el reuşeşte să selecteze informaţia sau mesajul princi­pal, acordîndu-i sensul pe care îl consideră că i 1-a acordat şi emiţătorul. Se poate însă întîmpla ca uneori receptarea mesaju­lui să fie supusă unor influenţe adiţionale de alt ordin decît cel psiho-lingvistic (voinţă, afectivitate, morală e tc ) , înţelegerea mesajului fiind sau aprofundată sau deformată.

Factorii perturbatori ai receptării corecte pot fi de ordin fizic (distanţa dintre interlocutori, densitatea mediului prin care se transmite mesajul verbal oral, luminozitatea — pentru limbajul scris —, mărimea simbolurilor scrise sau intensitatea ceţpr auzite, mascarea mesajului e tc) , de ordin lingvistic (lacune în sistemul fonetic, vocabular, structură gramaticală) şi psihologic (defici­enţe de percepere, de observaţie, de atenţie, de memorare, de gîndire şi înţelegere).

1 T. S l a m a - C a z a c u , Limbaj şi context, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1959, p. 267.

249

Oboseala perturbă adesea receptarea, mai ales la etajul său superior. In acest caz, receptorul prinde auditiv cuvintele şi fra­zele, dar nu înţelege sensul lor, fără însă să manifeste vreo stare patologică a sistemului nervos. Cînd se constată tulburări de receptare, după examinarea cauzelor (fizice, lingvistice, psihice), se caută mijloacele de îndepărtare a lor. Ca şi pentru emitere, pentru receptarea limbajului există numeroase probe sau teste pornind de la examinarea auzului pînă la cea a gîndirii şi a cunoştinţelor. Prin aceste probe se urmăreşte depistarea lacune­lor din sistemul fonetic, vocabular, s tructură gramaticală şi mai ales din sesizarea legăturilor exprimate în lanţul vorbirii. Sesi­zarea legăturilor, mai bine-zis restabilirea semnificaţiei pe care emiţătorul a vrut să o dea expresiei sale, constituie un proces de creaţie, nefiind posibilă înţelegerea doar prin asocierea mecanică a semnelor lingvistice. înţelegerea, în fond, nu este altceva decît raportarea fiecărui element sau unităţi lingvistice din comunicare — elemente care se înşiruie unele după altele după anumite r e ­guli prestabilite în limbă — la o serie de unităţi care nu există în text, ci în mintea şi experienţa receptor-emiţătorului. Aceste uni­tăţi sînt plasate pe axa paradigmatică, sensurile lor existînd nu ­mai în mintea vorb i toru lu i i . Cu toate excepţiile, impreciziile gramaticale şi de topică existente în limbă şi în stilul personal al emiţătorului, recepţia se realizează, î_n_ majoritate covîiMLuuTe^ tocm^ai^^bj^ in ţe je jgen i . Mai mult, putem spune că receptorul ^ are p o s i b i l i t a t e g ^ a T o r e s t a codul transmis^ completînd lacunele»— stabilind corelaţii întne expresie şi s i tuaţ i i leconcxgţe_r"""sni l£ >

sau presupuse, din exBgrijriţa_socjală personalărAceasta scoate în evidenţă rolul activ al receptorului *T—~" '

1 S. M a r c u s , E d. N i c o 1 a u, S. S t a ţ i , Introducere lingvistica matematică, Bucureşti, Editura ştiinţifică, 1964, p. 19.

2 T. S l a m a - C a z a c u , Limbaj şi context,..., p. 266 — 275.

250

în

PARTEA A Perspectiva patologică: 6-a unitate în varietate,

forme şi intensiuni

Lipsa, apariţia tîrzie sau imperfecţiunile vorbirii pot avea trei feluri de cauze :

a) deficitul de ansamblu sau de personalitate, care se răs -frînge, în mod secundar, asupra limbajului şi vorbirii : oligofre-nia, autismul infantil etc. ;

b) deficitul „instrumental", afectînd instrumentele de recep­ţie şi expresie ale vorbirii : deficitul auditiv, malformaţiile organelor periferice afectate vorbirii, paralizia nervilor periferici sau a nucleilor lor de origine (paralizie de neuron motor perife­ric), infirmităţile motorii cerebrale (leziuni piramidale, extra-piramidale, cerebeloase) ;

c) deficitul de limbaj şi de vorbire propriu-zis, independent de instrumentele prin care se recepţionează şi se exprimă vor­birea, şi, de asemenea, independent de ansamblul persoanei (dar impietînd secundar asupra întregului). Este o tulburare primitivă a limbajului, ducînd la forme de retard sau alterare a elocuţiei şi (sau) recepţiei, cu răsunet asupra intelectului, afectivităţii, com­portamentului.

Ceea ce ne preocupă, aici, este această a treia categorie de tulburări, grupînd laolaltă forme şi intensiuni diferite ale unei tulburări unice a limbajului şi a.vorbirii,-şi raporlurile ei 'cu cea de a doua categorie. într-adevăr, dacă. la o considerare teoretică

251

tulburarea de vorbire este una singură, în sensul că afectează diferitele planuri pe care se realizează şi se recepţionează mesa­jul — vorbirea, limbajul şi informaţia — nu e mai puţin adevă­rat că ceea ce întîlnim în clinică e o varietate de forme, aparent fără legătură între ele. Sindroamele pe care le descrie clinica se grupează însă la o cercetare mai atentă de la sine, în funcţie de caracterul afazic sau non-afazic al simptomatologiei.

1. întîrzierea în apariţie şi dezvoltarea vorbirii. Sindromul e individualizat, ca atare, aproape numai în l i teratura franceză. In mod obişnuit, se vorbeşte despre o astfel de întîrziere cînd copilul face primele propoziţii, după vîrsta de 3 ani. Se descrie o întîrziere simplă_ (adesea cu caracter familial, afectînd mai ales pe BSîeţi), cînd copilul face spontan pFOgxfi.se rapide-şi nu îăihlne" ulterior cu nici o tulburare_sau defirienţă -do-gnrblrp După unii şi non^acniziţia vorbirii, pînă la vîrsta de 5 — 6 ani, intră tot în această categorie.

Întîrzierea „simplă", în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, se ca- n racterizează prin alterărijicdieniatiee,. constînd în inversiuni, con- ' j V taminări şi simplificări : grupele consonantice pot fi reduse la ' una din consoanele constitutive, finalele pot fi -eludate, fonemele mai grele pot fi înlocuite cu altele mai uşoare. Inteligibilitatea limbajului e, în general, păstrată, mai puţin a cuvintelor de^ legătură, a desinenţelor, a cuvintelor abstracte.

Dimpotrivă, este considerată gravă întîrzierea care persistă şi după v î r s t a de 5 mvişi care p recedecT^dis faz ie^ro blibiiala, dificultăţi în deprinderea scris-cititului etc. Pen t ru a o deosebi de precedenta, unM autori vorbesc în acest caz despre o întîrziere în limbaj sau disfazie,jii în acest caz mai afectată este latura ex­presivă declt cea impresivă. Dar vocabularul e sărac, întîlnim parafazii, o incapacitate de a folosi cuvintele -dp l e g ă t H r ă — ş f -

flexiiinile. verbale, o sărăcie sintactică^alcătuind, în ansamblu, o insuficientă organizare şi realizare^a_limbaiului. Desi intelectul este conservat, noţiunile abstracte se cîştigă cu greu, şi nu ra re ­ori dificultăţile de l imbai afectează in morn=prYndf^ intelectuală prin dificultatea copilului~de a depăşi gîndire§ concretaT

Este limpede că sub aceeaşi categorie sînt grupate fenomene distincte şi condiţionate pr intr -un determinism cauzal cu totul diferit. întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii (simplă) nu

' H . H é c a e n ş i R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, L'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 19.

252

este o tulburare de vorbire şi limbaj, ci expresia unui r i tm pro­priu de maturizare. Lucian Blaga povesteşte despre sine în „r iro-nicul şi cîntecul viratelor" că a început să vorbească tîrziu şi defectuos, către vîrsta de 5 ani — dar această întîrziere nu se poate explica prin patologie cerebrală a zonelor limbajului şi vorbirii cînd cunoaştem fineţea şi profunzimea cu care mînuieşte verbul, în poezie şi filozofie, un scriitor care e, prin excelenţă, un virtuos al expr imăr i i 1 . Asemenea discrepanţe, între r i tmul con­siderat normal de maturizare şi cel propriu anumitor indivizi, se întîlnesc şi în alte domenii funcţionale. In mod obişnuit copilul face primii paşi curînd după vîrsta de 11 luni, dar pînă la 18 luni întîrzierea în apariţia mersului nu e considerată patologică : controlul sfincterian se stabileşte „normal" curînd după vîrsta de 12 — 18 luni, cu toate acestea nu vorbim despre enureză decît după vîrsta de 3 ani etc.

Pe de altă parte, întîrzierea „gravă" în ana*-'ţiri ?' r W v n l t a r o a .

vorboriir prelungindu-se' ulterior într-o tulburare de limbaj şi vorbire, nu este neapărat „org^nică","aîfîcă rezultând din 4ezîtmi anatomo-patologic^e în 79HP,C>

ţ g r e b r a l p alt» l j n T h a j i j i ţ i i i gi vorbirii — ci poate fi şi ;,functJonală^> Funcţia, fireşte, nu „creează" or­ganul, dar este cert că lipsa de funcţionare condiţionează atrofie­rea acestuia. Se ştie de mul t şi s-a accentuat cu orice prilej că pentru o dezvoltare normală a vorbirii este necesar un mediu care să ofere, în suficientă măsură, atî t stimulentele cît şi mo­delele corecte de comunicare verbală : vorbesc puţin şi cu înt îr-ziere copiii care sjnt lăsaţi mult t imp singuri, sau care provin din famijfî tJie_cu un 'mvei cuiturăTşi intelectual scăzut, fie cu o penurie de stimuîerţfi' yprhali. Tn alte cazuri, solicitarea excesivă. prin*s^timuH extrem de numeroşi şi disproporţionaţi faţă de vîrsta copilului, poate, de asemenea, să ducă la o întîrziere în vorbire printr-o inhibiţie de prntprţip, acesta fiind un alt mod de a stînjeni „exerciţiul funcţional". Bilingvismul şi consecutiv în­tîrzierea în vorbire intră în aceeaşi categorie. In sfîrşit, se mai menţionează, ca o cauză a întîrzierilor în vorbire, tulburările sfer£l_afective : hiperexj:itabiliţatea şi. eretisrrml_sau apatia şi indiferenţa, ambele condiţionînd un ^pfţcit d e f l ^ l ' p £fJZp

afPflV^Ţţnplirjt, recepţia stimulilor verbali şi expresia formu-larilor Verbale .___^ '

1 L u c i a n B l a g a , Hronicul şi cintecul vîrstelor, Bucureşti, Kd. tineretului, 1965, p. 3.

253

In cazuri extreme, condiţiile nefavorabile enumerate pot determina o insuficienţă de limbaj care să mimeze întru totul un deficit organic. Vom reveni asupra acestui aspect în discuţia despre alalie.

In consecinţă, întîrzjerea_sjmplă în apariţia__^jlezvortarea vorbiriijse explică prinfr-un r i tm încetinit în. procesul do matu-" ' y w neuro- V p- cih /r-f 1 , ' 1 ' r t 1 f>r? l V ' a V*>«stă încetinire poate fi cqriSecinţâ afecţiunilor somatice mai grave sau prelungite, uneori succedîndu-se într-un. şir aproape neîntrerupt. Chiar şi în acest caz, na- numai în cazul că reprezintă un r i tm propriu (ereditar) de maturizare, întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vor­birii se exclude de la sine din patologia cerebrală a limbajului şi vorbirii. In unele cazuri, tabloul clinic este destul de limpede, de la început, pentru a-1 încadra în limitele largi ale r i tmurilor de maturizare, în altele diagnosticul este retrospectiv. Dimpotrivă, tulburările de limbaj şi vorbire încep aproape totdeauna cu o întîrziere în vorbire care nu e decît faza lor primordială, aşa cum întîrzierea în achiziţia staticii capului şi trunchiului sau în achi­ziţia mersului sînt preludiul simptomatologie al unei afecţiuni neurologice de sistem, care va evolua potrivit leziunilor cere­brale corespunzătoare sistemului. In acest caz, întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii este expresia unei incapacităţi funcţionale, afectînd limbajul şi vorbirea în ansamblu, iar s imp-tomele din seria afazică nu vor întîrzia să apară.

^ 2. Diskdia. Este explicată prin postura sau atitudinea vici­oasă a organelor supra-glotice în cursul exprimării verbale (Borel-Maisonny). Dar în acest cadru sînt clasate tulburări foarte diverse şi ca fenomenologie, şi ca evoluţie.

In general, se înţelege prin dislalie incapacitatea de a emite anumite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare, atît în vorbirea spontană, cît şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în încercarea de a emite izolat fonemul în cauză. Uneori fonemul care nu poate fi pronunţat e înlocuit cu altul, eventual mai uşor, alteori este pronunţat în mod defectuos. Apar, astfel, anomalii în pronunţia lui s şi r, confuzii şi o insuficientă diferen­ţiere între sonore şi surde etc.

Sindromul, ca atare, apare în unităţi sindromologice diferite. Dislalia „simplă" sau „de evoluţie" se exclude, de la sine, din

patologia limbajului şi a vorbirii, aşa cum s-a exclus, pentru aceleaşi motive, şi întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vorbirii. Am văzut că fonologia este un ansamblu sistematic şi

254

organizat de sunete, fiecare definindu-se prin relaţia funcţională pe care o întreţine cu celelalte sunete ale limbii. Acest sistem evoluează în succesiunea vîrstelor în conformitate cu procesul neuro- şi psiho-fiziologic de maturizare, a cărui „normă" se în­scrie în limitele relativ largi, şi este caracteristic pentru fiecare vîrstă. Sistemul fonetic al sugarului nu este „dislalio", aşa cum nu este sistemul fonetic al copilului de 2 ani, de 3 ani etc. Apro­pierea acestor sisteme infantile, periodicizate, de sistemul fonetic al adultului se face treptat, iar frecvenţa aşa-zisei dislalii „de evoluţie" scade pe măsură ce investigăm grupele mai înaintate de vîrstă. Este cert că, fără să beneficieze de posibilitatea unui t ratament logopedic în copilăria lor, adulţii de azi prezintă nu cu mult mai multe alterări dislalice decît vor prezenta adulţii de mîine. Dislalia „de evoluţie" este, deci, un r i tm propriu de matu­rizare a sistemului fonologie al anumitor copii, sau o amînare prin condiţii somatice defavorabile a acestei maturizări, iar dis­pariţia ei spontană confirmă acest punct de vedere. Interesele pedagogice pot cere grăbirea acestui r i tm de „adultizare" a sis­temelor fonologice infantile; ca atare, sarcina revine pedagogilor, nu patologiştilor.

Dimpotrivă, dislaliile „organice", denumite astfel pentru că însoţesc modificări anatomice sau malformaţii congenitale ale organelor periferice ale vorbirii (maxilare, buze, limbă, dinţi, palat dur şi palat moale — prea scurt în tulburările de diferen­ţiere a ocluzivelor, după Borel-Maisonny) par a avea mai multe îndreptăţiri de a fi cuprinse în patologia limbajului şi vorbirii. Cu toate acestea, de cele mai multe ori ele nu reprezintă decît modalitatea sub care sistemul fonologie („normal" — pe treapta limbajului şi vorbirii) se adaptează, conform legii fiziologice a minimului de efort, la condiţiile instrumentale pe care le are la dispoziţie. Aceste dislalii pot, dealtminteri, mai mul t sau mai puţin reduse „acrobaţia", exercitând funcţia normală a limbajului şi vorbirii de a obţine sunete conforme „normei", în ciuda instru­mentelor imperfecte de care se slujeşte (ceea ce dovedeşte toc­mai normalitatea funcţiei).

In alte cazuri, malformaţiile congenitale ale organelor peri­ferice ale vorbirii coexistă cu malformaţii ale structurilor cere­brale, condiţionînd, prin sine, o tulburare de limbaj şi vorbire. Alături de alterări ale sistemului fonologie, care ar putea fi considerate ca ţinînd de alterări ale organelor periferice, vom întîlni tulburări din seria afazică sau tulburări din seria practo-

255

gnozică, ceea ce fireşte nu se mai poate reduce la defectuoasa alcătuire a „instrumentului", ci reprezintă, prin sine, o degra­dare sau o insuficienţă a funcţiei. Pen t ru a relua analogia cu funcţia mersului, amintim că amputarea unuia din membrele inferioare nu afectează funcţia mersului, ci stînjeneşte actuali­zarea şi desfăşurarea ei pr intr -un deficit „instrumental" — ceea ce nu exclude posibilitatea apariţiei unei hemiplegii la uri ampu­tat "şi consecutiv o degradare funcţională independentă de defi­citul instrumental peste care se supra-adaugă.

Pr in urmare, putem spune că dacă dislalia „simplă" sau „de evoluţie" se exclude din patologia limbajului şi vorbirii, şi intră în domeniul fiziologiei proceselor de maturizare, dislalia organică „simplă" poate fi considerată o tulburare „instrumentală" a vor­birii, cu integritatea funcţiei verbale şi lingvistice — ceea ce nu exclude posibilitatea de a apărea şi în cadrul unui sindrom de tip afazic.

In sfîrşit, în aceeaşi categorie cu dislaliile sînt cuprinse forme în care alterările de pronunţie nu mai au nici p specificitate, iar sistemul fonetic nici o fixitate (labilitate fonoarticulatorie, dis­laliile universale, mergînd pînă la „hitentotism"), cu păstrarea posibilităţii totuşi, uneori, ca fonemul izolat să poată fi repetat corect. Cuprinderea acestor forme în aceeaşi grupă cu sigmatis-mele, rotacismele etc. sau cu dislalia din palato-urano-schizis, ridică, fireşte, probleme şi îndoieli. Ele se aseamănă mai de­grabă cu sindromul de dezintegrare fonetică, descris de Alajoua-nine şi Mozziconacci 1 în tulburările afazice ale adultului şi ca­racterizat, de asemenea, printr-o variabilitate anarhică în emiterea fonemelor. Părerea noastră este că ele trebuie scoase de sub categoria dislaliilor şi încadrate, separat, sub denumirea de „sindrom de dezintegrare fonetică". De fapt, avem de-a face cu o fenomenologie de t ip afazic, în care sînt implicate niveluri diferite ale activităţii de transmisie şi recepţie a mesajelor. Ala-jouanine şi Lhermitte 2 au pus în evidenţă în sindromul de dezin­tegrare fonetică a adultului o perturbare auditivo-fonatorie şi auditivo-gestuală care depăşeşte domeniul vorbirii şi chiar al limbajului (impietînd şi asupra limbajului gestual) pentru a

1 T h . A l a j o u a n i n e ş i P. M o z z i c o n a c c i , L'aphasie et la désintégration fonctionnelle du langage, Paris, Ed. L'Expansion scien­tifique française, fără an.

2 T h . A l a j o u a n i n e ş i F r . L h e r m i t t e , Les troubles des activité expressives du langage dans l'aphasie; leur relation avec Vapraxie, în : „Revue neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.

256

afecta domeniul informaţiei (gnoziile auditive). Chiar şi la o examinare de rutină, se constată că tulburări le fono-articulatorii din anumite dislalii ale copiilor se însoţesc cu tulburări de limbaj si vorbire care depăşesc simpla emisie alterată a fonemelor.

3. Dizartria. Alături de dislalii şi împreună cu ele sînt cu­p r i n s e , în cadrul tulburărilor fonoarticulatorii, fcizartriile, ca­r a c t e r i z a t e prin aceea că tulburarea de vorbire poartă pecetea a f e c t ă r i i unuia din marile aparate cerebrale (piramidal, extra-piramidal, cerebelos) şi îmbracă o simptomatologie corespunză­toare, în dizartrie, tulburarea motorie este generală, iar motrici­t a t e a organelor fonoarticulatorii îmbracă şi ea caracterul tulbu­rării m o t o r i i restului corpului. Se întîlnesc în aşa-numitele p a r a l i z i i cerebrale sau infirmităţi motorii şi sînt deseriş&-~ca-t u l b u r ă r i care nu afectează limbajul propriu-zis ; putem adăuga că n u afecteSzTnîcTvorim-ea în genere, ci gumai y o r h j r e a r o s t i t ă , şi a n u m e J a t u T j L P i irlsirumejiţală, la un nivel intermediar, între orgar îu l periferic de e x e c u ţ i e ş\_ c e n t r u l cortical de e l a h o r a r p şi com^ndăJDizar t r ia bulbară şi pseudobulbără 1 compor tăd iminu-areaforţeTde articulare şi o deperdiţie nazală care reduce suf lu l ; v o c a l e l e deschise şi unele consoane sînt nazalizate ; unele vocale sînt diftongate, la fonemele^oster ioâre există Tendinţe de a fi e l u d a t e , oclusivele posterioare de a fi muiate ; oclusivele sînt sonorizate, starea paretică nepermiţînd o presiune egală de o p a r t e şi de alta a glotei ; sunetele tranzitorii sînt alungite, siflan-tele şi şuierătoarele s lăb i te ; în caz extrem, nazalele înlocuiesc o c l u s i v e l e şi fricativele ; egalizarea tonului şi a r i tmului reduc, g l o b a l , melodia vorbirii şi realizează o aprozodie simplă.

In dizartriile distonice şi de incoordonare (produse prin leziuni profuHcIe~ai*e creierului şi ale trurîcrîîtuui cerebral în partea sa superioară) seiñ^taTe^zártHt-de'bttrsíIibar şi trunchiat, o tensiune g l o b a l ă şi excesivă a muşchilor organelor fonoarticulatorii cu dificult1îtea--de'"a~Tritferupe mişcarea mcepută. Re1zülta"de aici t e n d i n ţ a de a duce organele fono-articulatorii în poziţie ex t re­mă — de unde predominanţa oclusivelor şi asurdizarea sonorelor, p r e c u m şi tendinţa de a transforma atacurile vocalice în atacuri c o n s o n a n t i c e , de a eluda fonemele debile, de a substitui fricati­vele continuelor, de a palatiza dentalele, cînd vîrful limbii şi-a p i e r d u t mobilitatea. Prozodia ia un caracter monoton pentru că a c c e n t u l tonic revine sistematic pe fiecare silabă enunţată.

' T h . A l a j o u a n i n e si F r . L h e r m i t t e , Les troubles des utivité expressives du langage dans l'aphasie; leur relation avec Vapraxie, in : „Revue neurologique", t. 102, nr. 6, 1960, p. 604.

i r _ Introducere in logopedie 257

In dizartriile eerebcloase, Gremy şi colaborator i i 1 găsesc că b r ^ j d i M ^ s e datoreşte sau alungirii fonemelor sau poticnirilor, repetărilor de foneme sau silabe, pauzelor fără legătură cu sin­taxa frazei. Anomaliile articulatorii specifice cerebelosului sînt variaţiile exagerate de amplitudine, brutali tatea atacurilor, exa­gerarea exploziei în oclusivele surde, asurdizarea oclusivelor, sonore — ultimele 3 caractere explicabile pr in t r -un deficit controlul mişcărilor articulatoriL-gcin.imposibilitaxea_deIa_asl-gura un dSzaj precis al acestor mişcări (dismetfîecerebeloasă). Ele explică specificul clinic al disartriei cerebeloase : bruscheţea. scandarea, carac ter iu^ţp jc^L-aLvQrhi r i i Anomaliile de funcţie laringiană, puse în evidenţă prin laringo-stroboscopie, sînt „va-riabilitatea de educaţie a corzilor şi de tonus a acolamentului, variabilitatea de amplitudine şi de frecvenţă a vibraţiilor" ; cele puse în evidenţă prin glotografie sînt variabilitate'a formei şi amplitudinea undelor, cu schimbări bruşte care explică modifi­cările simultane ale structurii acustice, putînd surveni la emisia aceluiaşi fonem, şi variabilitatea brutală a frecvenţei. Anomaliile de funcţie laringiană explică neregularitatea clinică a vorbi r i i ; intervine în plus pierderea controlului respiraţiei, a poziţiei lim­bii şi buzelor în t impul articulării.

Elementele care caracterizează dizartriile, şi le opun tulbu­rărilor de t ip afazic sînt omogenitatea semiolbgică, stabilitatea şi invariabilitatea alterărilor fono-ar t icu lâ tor i i 2 : oricare ar fi con­diţiile l imbajului, aceleaşi erori se repetă si elp se pxplică prin dezordini motorii elementare. Dimpotrivă, în tulburări le cu caracter afazic, dez in tegrăr i i fonetică comportă, după cum ara văzut, o variabilitate în emiterea fonemelor care dă impresia de anarhie. Dovadă că tulburarea de motricitate pe care o reprezintă dizartria nu este o tulburare_de limbaj şi vorbire, ci numai de rostire, ne-o oferă clinica : copilul cu paralizie cerebrală normal dezvoltat, din punct de vedere intelectual, pricit de dizartric ar fi, poate învăţa să scrie corect fie manual fie, cînd_ deficitul motor nun : permite controlul mişcărilor t ine ale mîinii, la măşina^_ de scris, fără nici un semn de tulburare de tip afazic. A-ş«-cam"lărn

1 F. G r e m y , C. C h e v r i l é - M u l i e r si E. G a r d e , Étude phoniatrique clinique et instrumentale des dysarthries, în : „Revue neuro­logique", t. 116, nr. 5, 1967, p. 401.

2 G. T a r d i e u , L'aphasie relative de l'enfant infirme moteur céré­bral, în : „Revue de neuro-psychiatrie infantile", vol . 13, 1965, nr. 8, p. 546.

258

văzut însă în cazul dislaliei organice prin malformaţii congeni­tale ale organelor periferice ale vorbirii, leziuni suplimentare, în zonele corticale ale limbajului şi vorbirii, pot afecta copilul infirm motor cerebral cu simptome din seria afazică supraadău-gate dizartriei. Tardieu descrie metodele de investigaţie şi de înregistrare susceptibile să pună în evidenţă „afazia relativă" a copilului cu paralizie cerebrală.

4. Bîlbîiala. De obicei, este considerată ca apărînd izolat, fără să se caute relaţiile pe care le-ar putea avea cu alte tulburări de limbaj şi vorbire. Pînă de curînd, era socotită o nevroză, cu ignorarea faptului că o nevroză şe instalează pe un organ dina­inte afectat, şi mai ales cu ignorarea faptului că elementele ne­vrotice pot fi secundare bîlbîielii — urmarea, nu cauza ei. Se caracterizează pr intr-o tulburare în ritmica vorbirii, la care se asociază o tulburare în ritmica mişcării respiratorii şi a celor constînd în accese clonice (repetarea de mai multe ori fie a primului fonem din cuvînt, fie a primei silabe, fie a primului cuvînt din frază) ori în blocaje tonice (oprirea emisiei cuvin­telor cu eforturi generale şi sincinezii motorii amplu desfăşurate In scopul de a învinge piedica).

Considerarea oricărei bîlbîieli ca tulburare exterioară a vor­birii, afectînd numai motrica prin care este asigurată influenţa şi ritmicitatea ei, se arată, la un studiu mai atent al cazurilor clinice, cu totul neîndreptăţită. După Diatkine, în 50% din cazuri se aso­ciază un retard în vorbire. Poulain-Vilenski descoperă în bîlbîiala asocieri simptomatologice care impietează asupra limbajului şi vorbirii, în general, simptome din seria afazică : sărăcia de voca­bular, dificultăţi de evocare a cuvintelor, confuzii semantice, greşita folosire a pronumelor, erori gramaticale, nesistematice, de gen, de legătură, de construcţie a frazelor, insuficienta stăpînire a conjugărilor şi amestecul timpurilor, lapsusuri, suprimarea cuvintelor de legătură sau chiar a unui termen nece­sar înţelegerii contextului, inversiuni în ordinea elementelor frazei ; incapacitatea de a descrie corect o imagine simplă sau de a organiza povestirea (trădînd o imprecizie şi confuzie în gîndire), descrieri simpliste cu incapacitatea de a surprinde esen­ţialul, tulburări de organizare spaţio-temporală (nu e respectată ordinea cronologică a evenimentelor) etc. La capătul acestei enumerări , Poulain-Vilenski 1 conchide : „deficienţa funcţiei

' F . P o u l a i n - V i l e n s k i . Structures anormales du langage dans le begaimment, în : „Revue de neuro-psychiatrie infantile", 1964, vol.12, nr. 1 — 2 , p. 77.

17» 259

lingvistice se găseşte totdeauna la originea unei bîlbîieli, deşi ea poate fi amestecată cu alţi factori şi deşi ulterior elemente psihologice domină tabloul". Dacă am vrea să grupăm într-o, ordine raţională simptomatologia înşirată de autor, am găsi în această enumerare, conform neurologiei mai vechi, agramatisme şi pierderea memoriei cuvintelor, conform neurologiei psihologi­zante mai noi, elemente de afazie semantică, sintactică, nominală şi verbală (Head) sau elemente de „pierdere a atitudinii catego­riale" (Gelb şi Goldstein) sau de „perturbare a simţului geo­metric" (van Woerkon) sau, în sfîrşit, de „pierdere a funcţiei de decupaj şi opoziţie a intelectului" (Mourgue). Dacă reamintim ceea ce se cunoaşte îndeobşte, că deseori cu bîlbîiala se asociază elemente de dislalie sau, mai precis, de alterări ale pronunţiei, putem clasa, împreună cu Alajouanine şi Mozziconacci, enume­rarea precedentă de simptome, într-un sindrom de dezintegrare fonetică, un sindrom de disociere a modurilor de gîndire.

Hecaen şi Angelergues fac bilanţul explicaţiilor etiologice şi patogenetice propuse de diferiţi autori

In 1963 — 64, în cadrul Centrului Experimental Logopedic din Bucureşti, au funcţionat două clase de copii bîlbîiţi care au fost supuşi, diacronic, unor examinări complexe şi unui t ra tament complex integrat în procesul de învăţămînt. Rezultatele publi­cate într-un amplu studiu, în 1966, demonstrează că bîlbîiala nu este, la nici unul din cazurile urmărite, o simplă disritmie a l im­bajului, ci un simptom de prim plan în cadrul unei tulburări mai ample, adesea globală, a limbajului. Într-adevăr, alături de difi­cultăţile în deprinderea scris-cititului şi de t ip dislalie în fone­tism, alături de o întîrziere de 6— 24 luni în întîrzierea apariţiei limbajului întîlnim tulburări de t ip disfazic : „toţi copiii bîlbîiţi au prezentat o dificultate marcată în procesul de transformare a gîndirii în limbaj fie oral, fie scris".

Pr in dislexie-disgrafie „de evoluţie" se înţelege, azi, un deficit „al conştiinţei fonetice şi o imposibilitate de a lega corect simbolurile grafice, adesea insuficient recunoscute cu foneme, adesea insuficient identificate" (R. Diatkine). Unii autori (Shank-weiler) consideră dislexia drept o tulburare de percepţie vizuală, adesea independentă de orice deficit al limbajului auditivo-oral. Int r -un studiu din 1964 (apărut în 1967) 2 , noi am cercetat o

1 H . H é c a e n şi R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage l'aphasie, Paris, Larousse, 1965, p. 19.

2 N. T o n c e s c u , Neurofiziologia dislexiei-disgrafiei, în : Tulburările limbajului scris. Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1967, p. 36.

260

grupă de copii dislexici, urmăriţ i pe o perioadă de 2 ani şi am găsit aici o bîlbîiala „fiziologică", caracterizată prin clonii, apă-rîndi în jurul vîrstei de 3 ani şi dispărînd spontan în decurs de cîteva săptămîni, dar aceasta nu mai are nimic de-a face cu bîl­bîiala din cadrul sindromului disfazic, comparabilă cu pseudobîl-bîiala descrisă în afazie. Remisiunea spontană a bîlbîielii fiziolo­gice confirmă această distincţie. Ea punctează un anumit stadiu în „achiziţia stăpînirii organizării discursului". In evoluţia neuro-motorie »a copilului se întîlnesc împrejurări justificabile prin evoluţia şi inserţia anumitor aparate şi sisteme în circuitul funcţional : ataxia copilului de o anumită vîrstă nu are nimic de-a face cu ataxia sindromului cerebelos.

5. Dislexia-disgrajia. Tulburări le scris-cititului apar în­t r -un complex simptomatic, alcătuit din elemente ale seriei afa­zice, simptome ale răspîntiei parieto-occipitale şi manifestări sechelare în intelect, afectivitate şi comportament. In prima ca­tegorie de simptome, cele din seria afazie-agnozie-apraxie, îm­preună cu dislexia-disgrafia, autorii care s-au ocupat de această problemă menţionează aproape în unanimitate întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii (în antecedente), dizartria şi dis­lalia de evoluţie, insuficienţa vocabularului şi dificultatea de a evoca cuvintele şi, în sfîrşit, tulburări în funcţiile superioare ale limbajului (în speţă dificultăţi de a forma „gestalturi" şi de a mînui „obiectele simbolice în genere", insuficienta capacitate de abstractizare şi generalizare, deficit al întregii funcţii categoriale a limbajului). „Natura afazică a acestor simptome nu poate fi pusă la îndoială" : studiate paralel cu simptomatologia afazică a adultului, ele se clasează în aceleaşi categorii de perturbări , adică, pentru a folosi sistematizarea lui Alajouanine şi Mozzico­nacci, în sindromul de dezintegrare fonetică, sindromul de diso­ciere automatico-voluntară şi sindromul de disociere a moduri­lor de gîndire.

Această concepţie nu e singulară. „Tulburarea poate afecta în chip preponderent fie discriminarea fonetică, fie recunoaşterea semnelor grafice, fie analiza unei serii temporale şi transferul ei simbolic într-o serie spaţială greu de organizat. Dislexia intră deci în ansamblul tulburărilor de vorbire şi l imbaj" *.

6. Mutismul psihogen. Se descrie un mutism acut (după mo­mente de groază sau panică, şocuri emotive sau traumatisme

1 H. H é c a e n şi R. A n g e l e r g u e s , Pathologie du langage, l'apha­sie, Paris, Larousse, 1965, p. 23.

261

fizice etc.) şi unul cronic, general sau selectiv, faţă de anumite persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat, alături de bîlbîială, o tulburare „psihogenă" de vorbire, adică o nevroză „pur funcţională", trecîndu-se din nou peste faptul că nevroza apare pe un organ, aparat sau sistem care au compensat un defi­cit funcţional — consecutive unei leziuni sau după o suprasoli­citare, afectînd 'funcţia, în anumite condiţii, ca o leziune.

Noi am descris un caz 1 în care electroencefalograma semnala: „Aspect electric de sechele de encefalopatie infantilă cu lezi­uni predominante pe hemisferul sting. Hiperpneea pune în evi­denţă descărcări de tip comiţial cu focar temporo-central sting cu mare interesare subcorticală", ceea ce atestă organicitatea sindromului ; cu acest prilej, aminteam relaţia stabilită de o serie de autori între focarele temporo-centrale stingi şi tulburările de limbaj. Dar ceea ce era interesant în cazul nostru erau tu l ­burările din seria afazie-agnozie-apraxie pe care le menţiona foaia de observaţie. Copilul prezenta o sărăcie verbală evidentă şi „un oarecare grad de disabilitate, ţinînd mai ales de o precară orientare în spaţiu şi de o mediocră posibilitate combinatorie (manifestă mai ales la încercările de reconstituire a „basmului din bucăţele"). Aceste elemente de afazie şi apractonozie pun mutismul psihogen într-o lumină deosebită. După cum semnalam încă atunci, „apraxia ideo-motorie corespunde cel mai frecvent leziunilor creierului st îng" şi menţionam că, după Ajuriaguerra, sindromul afazic net pe care l-ar condiţiona asemenea leziuni este aproape în întregime compensat prin „plasticitate", vica-riere, compensare.

7. Disfazia. Termenul e folosit, între alţii, de Ajuriaguerra şi colaboratorii săi. Este considerată o tulburare globală de lim­baj, uneori cu interesarea auzului (tulburări de integrare audi­tivă, nu deficit senzorial propriu-zis), mai ales a intelectului (tulburări în aspectul figurativ al gîndirii, cum ar fi reprezenta­rea relaţiilor spaţiale, anticiparea imaginativă) şi chiar a afecti­vităţii şi comportamentului. Tulburările disfazice sînt tulburări de t ip afazic, atingînd pronunţia, bagajul de cuvinte, s tructura frazei şi capacitatea de a povesti. In t r -un studiu al lui Ajuria­guerra apare ideea că disfazia e o „formă închisă" sau o „struc­tură particulară de dezintegrare a limbajului", şi nu un simplu „blocaj al evoluţiei", putînd fi uşor suprimat prin educaţie,

l N . T o n c e s c u , A d r i a n a D u m i t r e s c u , C. P ă u n e s c u , Un caz de mutism electiv, în : „Studii şi cercetări de logopedie", Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, 1966, p. 217.

262

instrucţie, proceduri logopedice ; dimpotrivă, reeducarea nu pare posibilă fără coordonarea unei terapii complexe în cadrul unui proces instructiv-educativ adaptat.

Dacă privim lucrurile cu luare aminte, ne izbeşte faptul că în disfazie intră de fapt unele forme din tulburările de limbaj şi vorbire trecute în revistă pînă acum — şi anume întîrzierea „gravă" în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia poliformă, multiformă, universală e t c , şi care este de fapt, cum l-am numit noi, un sindrom de dezintegrare fonetică, bîlbîială asociată cu o simptomatologie de tip afazic, dislexia-disgrafia, forme de mu­tism' psihogen „altoit" pe o simptomatologie de t ip afazic ; cu un cuvînt, intră în disfazie tot ceea ce se caracterizează, dincolo de manifestările de prim plan, prin semne ale seriei afazie-agnozie-apraxie. Dacă întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vor­birii şi dislalia „de evoluţie" sînt, pentru a relua expresia lui Ajuriaguerra, un „blocaj" al evoluţiei, adică maturizarea func­ţională, într-un r i tm care se abate oarecum de la normă, disfazia în schimb este Cwadevărată per turbare a funcţiei limbajului şi a vorbirii la copil, putînd fi echivalată cu -^ttlbTlfărlle de limbaj şi' vorbire ale adultului şi, în consecinţă, participînd la problema­tica afaziei, aşa cum s-a dezvoltat ea pînă în zilele noastre şi cum o concepem astăzi. Aceasta şi explică rezistenţa disfaziei, sub diferitele ei forme, la educaţie, instrucţie şi t ra tament logo­pedic, şi necesitatea de a institui pentru ele un t ra tament com­plex, în cadrul unui proces instructiv-educativ adaptat proble­mei specifice a acestor copii.

Studiul afaziei (cîştigate) la copil ne va arăta în ce măsură disfazia, ca sferă de cuprindere, este o tulburare de tip afazic, cu alte cuvinte caracterizată printr-o simptomatolo­gie aproape identică cu afazia copilului şi foarte asemănătoare cu cea a adultului, de care se deosebeşte, de fapt, numai prin vehemenţa mai redusă a simptomelor.

8. Afazia. P ierre Mărie credea că afazia nu poate exista la copil. Apoi s-a arătat că, în mod excepţional, leziuni survenite în mica copilărie pot provoca pierderea limbajului. Odată cu dezvoltarea traumatologiei — afazia postinfecţioasă şi cea prin afecţiuni vasculare ale creierului fiind rare la copil — existenţa ei a apărut destul de banală.

Mai înainte de orice trebuie făcute unele precizări şi discri­minări. Studiul afaziei copilului a infirmat concepţia că afazia adultului ar fi comparabilă cu dezvoltarea limbajului infantil

263

sau, altfel spus, că l imbajul afazicului adult ar reproduce stadii din dezvoltarea limbajului copilului normal. „Comparaţia din­tre vorbirea copilului şi afazici, spune Albr ich t l , arată, mai multe deosebiri decît asemănări, atît în ceea ce priveşte limba­jul, cît şi comportamentul : afazia nu trebuie înţeleasă în aceiaşi termeni şi pusă în paralel cu dezvoltarea copilului". Pe de altă parte, nici afazia copilului nu reproduce stadii primitive de dez­voltare a vorbirii copilului normal : Copilul afazic nu are un lim­baj şi o vorbire asemănătoare copilului normal d e v î r s t ă mai mică? In sfîrşit, am văzut că nici tulburările de limbaj şi vorbire ale copilului din sfera cuprinzătoare a disfaziei nu sînt compa­rabile cu stadiile de maturizare ale vorbirii copilului normal, chiar cînd procesele de maturizare nu se încadrează în „norma" obişnui tă ; întîrzierea „simplă", în apariţia şi dezvoltarea vor­birii, dislalia „simplă" nu au nimic comun cu disfazia şi cu atît mai puţin cu afazia copilului sau adultului. Opunîndu-se, prin urmare, afaziei adultului şi în acelaşi t imp retardului în matur i ­zare, afazia copilului ara^tă, împreună cu disfazia, o comunitate de simptome care de fapt înseamnă o identitate de natură. Ceea ce ne interesează deci este paralelismul între simptomatologia disfaziei, cu sfera larg cuprinzătoare pe care i-am descris-o, şi afazia copilului, adică elementele comune de „tip afazic", care individualizează ceea ce am numit „tulburare de limbaj şi vor­bire".

Intre 4—10 ani, dezintegrarea limbajului este cu atît mai asemănătoare cu ceea ce întîlnim în afazia adultului cu cît copi­lul e mai mare — după vîrsta de 10 ani afazia copilului nu mai are caractere particulare' 2 . Aceste caractere particulare ale afa­ziei copilului în vîrstă de 4—10 ani, comparabile cu elementele caracteristice din disfazie (diferenţele ţinînd bineînţeles de in­tensitatea cu care apar simptomele),^)ot fi grupate în tulburări ale pronunţiei, deficit în vocabular şi evocare, alterări, ale struc­turii frazei, insuficienţa capacităţii de a povesti. 1 Găsitei, cu alte cuvinte, în afazia copilului, şi mai atenuat în disfazie,*© degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii, străbătînd toate planu­rile pe care se desfăşoară funcţia — de la fonetism p înă la pla­nul intelectual al operaţiilor de analiză şi sinteză. Tată cum se ordonează această simptomatologie : ^

1 R. W. A l b r i c h t , Differences between the Child and the Aphasie, în : Language and Speech, I, 1958, p. 177.

2 Cf. S. T o m k i e w i c z , Aphasie che2 l'enfant, în : „Revue de neuro­psychiatrie infantile", vol. 12, 1964, nr. 1-2, p. 107.

264

a) Sindromul de dezintegrare fonetică. Este asemănător la copilul afazic cu ceea ce întîlnim la adultul afazic şi constă în tulburărj^rl icuJatori i de tip paralitic jrvfaza iniţială, de t ip dia-tonic, ulterior. Pe de altă parte, e asemănător cu cel întîlnit în sindromul de disintegrare fonetică a copilului disfazie (dislalia poliformă, multiformă, labilă, universală etc.), în sensul că per-turbâril£mji_sjrrlcOTis±a^ impresia de anarhie fonetică : variabilitate în funcţie de asamblajul f5nèEîc~ şi dè~côrïditîîlé' psiho-àfeçtive, succesiunea de ordine şi contraordine, inegali­tate, variaţii de frecvenţă etc. Ca şi la adultul afazic, apare la co­pilul afazic în sindromul de dezintegrare fonetică, iar la cel dis­fazie în sindromul de disintegrare fonetică, alături de elementul. ParaKţijc_şi_djş^miic_un element apraxic^expHeînfTTpnnmpnplP mai complexe cum sînt metalazele şi asimilările, rezultate dintr-o insuficientă diferenţiere a punctelor de articulare şi subordonate influenţei fonemelor situate anterior sau posterior, în fluxul vor­birii ;

b) Disocierea automatico-voluntară. Este netă la copilul afa­zic, unde întîlnim o bună păstrare a cîntului. Este, de asemenea, netă la disfazicul bîlbîit, unde automatismele limbajului — reci­tare de versuri, d n t , seria numeralelor etc. — se desfăşoară fără blocaje. Caracteristic pentru copilul afazic, spre deosebire de adultul afazic, este faptul că formulele de facilitate nu func­ţionează, iar situaţiile dramatice nu au efectele spectaculare de suprimare a blocajului. Chiar la copilul disfazie bîlbîit, unde putem întîlni formule de facilitare, ele sînt mai puţin folosite decît la adultul bîlbîit, şi au un caracter mai ales extralingvistic. Este deosebit de sugestivă această apropiere între afazia şi dis­fazia copilului şi opunerea lor faţă de afazia adultului.

Dificultăţile de evocare se înj îlnpsr atît la adultul afazic cît şi la copilul afazic sau disfazie : un anume cuvînt, care nu poate fi evocat (lună a anului, zi a săptămînii), apare în seria verbală în care e în mod greşit inclus. Ele se manifestă la copilul dis­fazie mai mult prin lapnimiri. fiñrñnin v°rhñlñ şi rir vocnhulnr, confuzii de sens, descriere simplistă a imaginilor, incapacitate de a organiza povestirea ;' — '

c) Agramatismul e mai limitat la copilul afazic şi disfazie decît adultul afazic şi redus mai degrabă la o simplificare a sintaxei şi frazeologiei, erori gramaticale, erori de legătură, de timp, de construcţie, inversiuni de topica frazei etc. Nu întîlnim la copilul afazic sau disfazie jargonafazie, „parler nègre", ste-^

265

reotipii, fenomene de intoxicaţie verbală, perseverări, dar r a re ­ori întîlnim parafazie fonemică sau semantică. Şi aici constatăm deci aceeaşi apropiere între afazia şi disfazia copilului, cu opu­nerea lor faţă de simptomatologia afaziei adultului ;

d) Atingerea masivă a lecturii şi, mai ales, a scrisului. Copilul afazic prezintă o puternică dislexie-disgrafie, ceea ce se explică desigur pe baza principiului jacksonian : achmţiile_j£l&_mai__ r e c e n f r ^ ş î n t şj re\e mai fragile. Copilul disfazic, indiferent de aspectul de prim plan sub care este etichetat, prezintă, de ase­menea, dificultăţi în deprinderea scris-cititului, adesea foarte rebele la t ra tament şi păstrîndu-se indefinit sub forma relicvate-lor mai mult sau mai puţin evidente ;

e) Reducerea activităţilor expresive. Aspectul predominant al afaziei copilului e cel motor : comprehensiunea e totdeauna mai bine păstrată decît expresia şi nu se semnalează niciodată evoluţia către tipul Wernicke. Reducerea activităţilor expresive, masivă, izbitoare, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci in te­resează pe lingă vorbirea spontană (mai afectată decît cea impre-sivă), g r i s u l (mai afectat decît cititul) şi activitatea gestuală (mai redusă decît înţelegerea gesturilor). In faza iniţială, copilul afazic prezintă un mutism aproape total, caracteristic, mergînd pînă la reducerea activităţii gestuale şi evoluînd, în cursul r e -misiei, către o mare sărăcie a vorbirii spontane, vocabular r e -duSjŞtilJelegxafic^-care,sub forma atenuată a relicvatelor per­sista indefinit. Aşa cum semnalase încă Potal şi confirmase Gutmann l , niciodată nu apare la cpnihiL afazic logoreea pe care o întîlnim la adult.

Această reducere masivă şi izbitoare a activităţilor expresive este explicată de Alajouanine şi L h e r m i t t e 2 — în funcţie de 3 factori :

— nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vor­birii. Circuitele nervoase ale vorbirii fiind la copil în dezvol­tare, şi deci insuficient stabilizate, desfăşurarea automatică a formulărilor lingvistice apare cu atît. mai redusă cu cît copilul este mai mic ;

— nivelul elaborării psiho-lingvistice. Limbajul nu este încă, la copil, substratul gîndirii şi mijlocul fundamental al relaţiei

1 E. G u t m a n n , Aphasia in children, in: Drain, LXV, 1942, p. 205— 219.

1 T h . A l a j o u a n i n e s i F. L h e r m i t t e , Acquired aphasia in children, In : Brain, vol. 88, part. 8, nov. 1965.

266

interumane ; leziunea, care la adult produce fenomene de dez-inhibiţie (logoree şi jargonafazie), la copil rămîne, din acest punct de vedere, fără efect (nu are ce „dezinhiba") ;

— tipul reactivităţii psihologice a copilului. Copilul reac­ţionează la dificultăţi şi. conflicte prin izolare, mutism, reacţie de demisie. Copilul afazic este blînd şi ascultător, mai degrabă tăcut şi t r i s t ; cu greu se obţine de la el un „da-da" sau „nu ştiu-nu ştiu", ati tudine identică cu cea a copilului normal în faţa unor probleme pe care nu le poate rezolva, şi, în consecinţă, ie înlătură.

Aceeaşi reducere a activităţilor expresive o întîlnim şi la copilul disfazic, care nici el nu e niciodată logoreic. In sindromul ' întîrzierii grave în apariţia şi dezvoltarea vorbirii este intere­sată vorbirea expresivă, comprehensiunea fiind păstrată ; în sindromul de dezintegrare fonetică este, de asemenea, cruţată vorbirea impresivă ; în bîlbîială se semnalează o reducere a ac­tivităţii gestuale ; mutismul „electiv", destul de frecvent la copiii cu dificultăţi în limbaj şi vorbire, evoluează cu o perfectă înţelegere a limbajului şi persistă întotdeauna, ca relicvat, sub forma sărăciei vorbirii expresive; în sfîrşit, în dislexie-disgrafie, reducerea erorilor, în scris, se arată mai dificilă decît a celor din lectură şi în faza de remisie copilul înţelege şi îşi poate învaţă temele citindu-le, dar eşuează la lucrările în scris, unde notele sînt totdeauna mai mici decît la examinarea orală.

Reducerea activităţilor expresive, simptom comun în afazia şi disfazia copilului, opune aceste afecţiuni în perioada copilăriei afaziei vîrstelor adulte ;

f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. Caracteristic pentru afazia cîştigată a copilului este regresia rapidă şi amplă a simp-tomelor, cu remarcabila recuperare a li™ rujului (semnalată în 1942 de GutmanrTj. O regresie asemănătoare se constată şi în diferitele, forme de disfazie, motiv pentru care unele din ele au primit calificativul „de evoluţie".

Dar remisia simptomelor nu este decît rareori completă. Autori mai noi (A. F. Branco-Lefevre 1950, J. de Ajuriaguerra 1958) nu împărtăşesc optimismul celor vechi, care li •, se pare exagerat : dincolo de un anumit nivel, progresele sînt greoaie, dificultăţile şcolare, grafice şi orale persistente, incapacitatea de a integra noi cunoştinţe — netă. In privinţa disfaziei de dife­rite aspecte, experienţa noastră înregistrează aceleaşi plafonări ale progresului ; performanţele de limbaj şi vorfjire ale copilului

267

cu întârziere gravă în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, cu dislalie multiformă gravă, cu mutism electiv persistent, cu bîlbîială şi cu dislexie-disgrafie — numai în cazuri excepţionale depăşesc un anumit nivel. De cele mai multe ori, tabloul clinic se com­plică la copilul disfazic cu un deficit intelectual frust sau minor, etichetat deseori drept „intelect de limită", formulă care indică tocmai plafonarea. Acelaşi deficit s-a înregistrat şi la copilul cu afazie cîştigată remisă, şi Gutmann îl atribuia mai degrabă lezi­unii cerebrale decît afaziei. Recent, Alajouanine şi Lhermit te se asociază acestei interpretări : afazia nu e direct responsabilă de deficitul intelectual, spun ei, ci acesta e numai una din conse-

' cinţele leziunii cerebrale care perturbă mecanismele cerebrale subînţelese în alte activităţi decît limbajul.

Această problemă a remanentei unui anumit deficit verbal şi intelectual a fost reconsiderată de Alajouanine şi Lhermitte în cadrul unui amplu studiu făcut pe 32 copii în vîrstă de 6 — 15 ani cu afazie cîştigată 1. Părerea autorilor e că t impul necesar pentru recuperare depinde de localizarea, extinderea şi reversi­bilitatea leziunilor. Pe cazurile studiate, la 2/3 recuperarea lim­bajului şi vorbirii era indiscutabilă, dar întrucît 16 din 23 copii prezentau sechele motorii severe şi perturbări electroencefalo-grafice, autorii cred că recuperarea nu se putea explica prin reversibilitatea leziunilor, ci prin plasticitatea creierului copilu­lui : „E rezonabil să presupunem, spun ei, că ţesutul nervos al hemisferului lezat, şi într-o măsură mai mare al hemisferului sănătos, iau parte la această nouă organizare „funcţională". Cu toate acestea, nici unul din cei 32 de copii nu au putut urma şi progresa normal la şcoală, deşi cadrele didactice au fost preve­nite pentru a le acorda o solicitudine deosebită şi un regim şco­lar de cruţare. Foarte puţini au putut fi reintegraţi în clasa pe care o frecventaseră înainte de îmbolnăvire şi au recîştigat nivelul cunoştinţelor pedagogice corespunzătoare, dar nu au mai putut trece într-o clasă superioară şi în cele din urmă au părăsit şcoala. Cîţiva au intrat într-o clasă imediat superioară după repetenţie, dar nu au mai putut nici ei progresa ulterior, şi au părăsit şcoala. Numai 2 copii au dobîndit o situaţie profesională, putînd fi socotită satisfăcătoare : unul a devenit misit comer­cial, celălalt „hotel staff" (personal hotelier).

1 T h . A l a j o u a n i n e şi F. L h e r m i t t e , Acquired aphasia in children, în : Brain, vol. 88, part. 4.

268

Caracteristic era faptul că aceşti copii întîmpinau dificultăţi mai mari la materiile ce impuneau folosirea limbajului, decît la aritmetică ; ei au eşuat, de fapt, din pricina materiilor, ca : l im­ba maternă, limbile străine, istoria şi geografia — situaţie pe care o întîlnim, adesea, şi la copilul cu dislexie-disgrafie la care rezultatele bune la aritmetică sînt unul din elementele de diag­nostic. I N ciuda unui limbaj expresiv aparent normal, copiii întîmpinau mari dificultăţi în învăţarea lecţiilor, în înţelegerea sensului general şi în încercările de a aplica în contexte noi si­tuaţii logice pe care şi le însuşiseră. Pe scurt, ei au putut r e -cîştiga ceea ce învăţaseră, dar nu şi-au putuTrîusuşi L u u u ş l i u ţ e

noi. Acelaşi lucru s e p e î r e c e T a adultul afazic, dar acesta bene­FICIAZĂ de faptul că rareori e obligat să înveţe lucruri noi.

Părerea noastră e că interpretarea autorilor, după care inte-resarea hemisferului dominant ar fi o explicaţie suficientă a deficitului intelectual, ar trebui revizuită. Limitarea deficitului copilului remis după afazie la ceea ce Pierre Mărie numea „inte­lect specializat pentru l imbaj" nu permite această interpretare ; ea este infirmată şi de faptul că adeseori hemiplegia dreaptă, congenitală sau cîştigată, coexistă cu un intelect normal. Noi credem mai degrabă că deficitul de limbaj este cauza princeps a limitării intelectului la formele lui concrete şi intuitive. Dacă luăm bine seama, aşa-zisa recuperare „totală" a limbajului la copilul afazic este de fapt parţială, pentru că nu poate atinge toate performanţele de care este capabil insul normal în uni ­versul verbului. Şi acelaşi lucru îl constatăm şi la copilul dis­fazic.

Convergenţa celor doua perspective : clasificarea tulburărilor de limbaj si vorbire

Tablourile clinice enumerate pînă acum, întîrzierea în apa­riţia şi dezvoltarea vorbirii, sindromul de disintegrare fonetică, bîlbîială, mutismul electiv, dislexia-disgrafia, disfazia, afazia sînt, unele din ele, simptome, altele sindroame sau sînt luate uneori ca semne ale unei afecţiuni, alteori ca sindrom în cadrul unei afecţiuni. Există aici o confuzie care trebuie înlăturată. Pr in simptom se înţelege semnul unei boli, afecţiuni, tulburări etc. Un sindrom, în schimb, este un complex de semne sau simptome, grupate nu „oarecum" şi de fiecare dată altfel, ci apărînd într-o

269

combinaţie tipică, avînd din punct de vedere etiologic origini diferite, iar din punct de vedere patogenetic — mecanisme dife­rite ; ceea ce determină identitatea cu sine a sindromului este complexul de simptoame, altminteri — din punct de vedere etio-patogenetic — variabilitatea sa este nedeterminată. In alcătuirea nomenclaturii şi îh încercările de clasificare a tulburărilor de limbaj şi vorbire, tocmai de această regulă nu se ţ ine seama ; termenul dislalie serveşte pentru a denumi un semn unic şi mereu identic într-o afecţiune (sigmatismul consecutiv unor l ip­suri dentare), un simptom alături de altele într-o contaminare non-tipică (dislalia multiformă, poliformă, universală din cadrul disfaziei) sau un sindrom, adică o combinaţie tipică de simp-tome, avînd origini şi mecanisme diferite (dislalia audiogenă) ; la fel, acelaşi termen — bîlbîiala — arată tulburăr i apărînd într-o anumită etapă a procesului de maturizare a structurilor şi funcţiilor sistemului nervos central (bîlbîiala fiziologică), un simptom din cadrul unui sindrom cortico-subcortical (bîlbîiala cu disfazie) sau un sindrom de sine stătător (perturbare a mo-tricei subcorticale). Pe acelaşi plan cu dislalia-simptom sau cu bîlbîiala-simptom sînt puse sindroamele propriu-zise, sin-droame fără echivoc, cum sînt disartridisfazia, afazia. Aşa cum întîrzierile în apariţia şi dezvoltarea vorbirii nu pot fi puse toate sub aceeaşi etichetă, pînă nu cunoaştem evoluţia fiecăruia, tot aşa nu pot fi puse în aceeaşi categorie toate alterările în emiterea fonemelor sau toate tulburările de ritmică a vorbirii. Bîlbîiala fiziologică simplă, agnozologică, la copilul mic care nu şi-o cunoaşte ca un „defect", nu poate figura pe acelaşi plan cu bîlbîiala însoţită de reacţii musculare, vegetative şi afective prin care devine nevrotigenă, nici cu „pseudo-bîlbîiala din afazie" ; ele nu constituie acelaşi sindrom pentru că nu comportă „o grupă de simptome, apărînd într-o combinaţie tipică". Alterarea mono-morfă în emiterea unui fonem (implantări dentare vicioase, malpoziţii) nu poate fi acelaşi lucru şi la fel denumită cu alterările caracteristice ale întregului sistem fonetic din dislalia propriu-zisă (palato-urano-schizis, hipoacuzia) şi nici cu al teră­rile lipsite de reguli şi constanţă, anarhice, din sindromul de dis- sau dezintegrare fonetică.

Dificultăţile pe care le întîmpinăm în încercările de a stabili o clasificare raţională (care să nu fie, după expresia lui Kant, „rapsodică") se datoresc, fireşte, atitudinii fenomenologice faţă de varietatea tulburărilor de limbaj şi vorbire, altoită dealt-

270

minteri pe concepţia care face din vorbire o aglomerare de fo­neme identice cu ele înşile, de cuvinte asamblate, potrivit regu­lilor sintactice, pentru a forma propoziţii şi fraze etc. Acest fenomenologism este încurajat, pe de altă parte, de eşecul cla­sificărilor etiologice. In încercările de clasificare, după acest criteriu, pentru a fi la adăpost de orice întîmplare trebuie să ne mărginim la clasificaţiile de t ip calitativ — care discriminează o etiologie infecţioasă, traumatică, vasculară — sau la cea de tip cronologic — factori, pre-, peri- şi postnatali. Aceste clasificaţii, din punct de vedere diagnostic şi terapeutic, sînt de fapt lipsite de interes. Pent ru a depăşi echivocul fenomenologiei şi vagul etiologiei trebuie să revenim pe o poziţie intermediară, care să păstreze, mai discriminativ, ceea ce este esenţial din fenomeno­logie şi să convertească etiologicul în fiziopatogenetic. O atare clasificaţie este, dealtminteri, solidară cu punctul de vedere fiziopatologic care, după cum am văzut, pare cel mai îndreptăţit pentru a fi menţ inut în încercările de interpretare a tulburăr i ­lor de limbaj şi vorbire şi în teoria afaziei. Fireşte, ca orice cla­sificaţie, şi cea pe care o propunem poate fi acuzată de a încerca să logicieze şi să raţionalizeze realitatea clinică. Acceptînd, îm­preună cu Diatkine, corectivul că în realitatea clinică întîlnim prea puţine sau deloc forme puse, afirmăm totuşi fără echivoc că realitatea nu e iraţională şi că explicitarea ei raţională nu o artificializează : a gîndi raţional realitatea nu e o tentativă sor­tită eşecului.

Potrivit celor înfăţişate pînă acum, se individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele două afectează rostirea şi numai ultimul afectează limbajul şi vorbirea. Primul, este sindromul dismaturativ, manifestat prin întîrzierea „simplă" în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia zisă „de evoluţie", bîlbîiala zisă „fiziologică", dislexia-disgrafia, de asemenea, „de evoluţie" ; ele sînt condiţionate fie de un r i tm propriu de dez­voltare (ereditar, congenital), fie de o frînare şi încetinire a ri t­mului obişnuit de dezvoltare a vorbirii, prin factori somatici (intercurenţi, afecţiuni somatice prelungite sau succedîndu-se în şirag etc.) sau prin factori afectivi şi sociali. A doua mare cate­gorie este cea a sindroamelor extrinseci limbajului şi vorbirii, grupînd laolaltă sindromul dislaliei, disartriei şi disritmiei ; dis­lalia, individualizată ca sindrom, apare în malformaţiile organelor periferice ale vorbirii, în paralizii periferice sau în deficitul auditiv de diferite grade ; disartria se diferenţiază după forma sa clinică şi după deficitul motor a cărei consecinţă este în dis-

271

artrie — piramidală, extrapiramidală şi cerebeloasă ; disritmia grupează laolaltă bîlbîiala motorie simplă, liberă de orice s imp­tomatologie de t ip afazic, tahilalia şi bradilalia, de asemenea, pure. Sindroamele extrinseci afectează, prin urmare, rostirea (tulburări de articulare a cuvintelor, spune Penfield) prin inte-resarea laturii instrumentale a limbajului — vorbirea rostită —-şi ca atare sînt condiţionate prin malformaţii periferice s t ruc­turale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni Sub-corticale. A treia mare categorie este a sindroamelor intrinseci ale limbajului şi vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de t ip afazic, comportînd tulburarea elaborării ideaţionale a limbajului (Penfield) şi ea grupează, laolaltă, sindromul dezinte-grativ sau disfazia şi sindromul dezintegrativ sau afazia ; afecta­rea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale, este determinată aici de leziuni cortico-subcorticale.

In anumite condiţii, fiecare din cele trei categorii sindromo-logice mari pot apărea cu o intensitate extremă, realizînd aspectul nedezvoltării limbajului şi vorbirii sau alaliei. Sindromul disma-turativ al întîrzierii, în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, poate apărea uneori ca o alalie şi diagnosticul de tulburare de maturaţie e posibil, adesea, numai ulterior, cînd vorbirea începe să se dez­volte într-un r i tm mai mult sau mai puţin accelerat pentru a atinge nivelul de vîrstă corespunzător. Dintre sindroamele ex­trinseci, paraliziile pot fi atît de grave, iar deficitul de auz de aşa natură, încît să determine nu o dislalie, ci o alalie ; leziunile de

SINDROAME DISMATURATIVE :

întirzierea „simplă" în apariţia şi afectează vorbirea, uneori numai dezvoltarea vorbirii, rostirea prin factori ereditari, a-dislalia „de evoluţie", fecţiuni somatice intercurente sau bîlbîiala „fiziologică", factori psihosociali-afectogeni dislexia-disgrafia „de evoluţie"

SINDROAME EXTRINSECI :

dislalia prin : afectează rostirea, prin malfor-malformaţii structurale, maţii structurale, leziuni perife-paraiizii periferice, rice motorii sau senzoriale, lez i -deficit auditiv ; uni subcorticale.

disartria : piramidală, extrapiramidală, cerebeloasă, pseudobulbară ;

disritmia : bîlbîiala, tahilalia, bradilalia,

272

SINDROAME INTRINSECI :

disintegrative: disfazia afectează l imbajul şi vorbirea prin leziuni cortico-subcorticale.

dezintegrative : afazia

-ffiotrică subcorticală pot fi atît de intense, încît să aibă ca rezul­tat nu o disartrie, ci o anartrie, iar disritmia, sub forma tahila-liei, poate atinge gravitatea bolboroselii şi poate îmbrăca aspec­tul unui relicvat de alalie. In sfîrşit, dintre sindroamele intr in­seci, dacă afazia se poate prezenta prin remisie numai sub aspec­tul relicvatelor, disfazia, dimpotrivă, poate avea gravitatea ala­liei. Problematica alaliei sau nedezvoltării limbajului şi vorbirii este deci problematica tulburărilor de limbaj şi vorbire în ansamblul lor. Această împrejurare explică varietatea in terpre­tărilor ş i dificultăţilor de diagnostic diferenţial. Tabelele de mai sus se amplifică şi s e precizează prin considerarea limbajului şi vorbirii în ansamblul personalităţii.

De la primii clinicieni şi pînă la neurofiziologii de azi, toţi , s-au preocupat de raporturile dintre limbajul propriu-zis şi in-

strumentali tăţi le lui, de gradul de exterioritate sau de implicaţia dintre, instrumentele limbajului şi fenomenul originar de formu­lare propoziţională. Limbajul însuşi „in toto" nu a ' fost nici el considerat izolat: s-a ştiut întotdeauna, clinica o demonstra prea evident, că^mb^rarea j ie - limbaj-araplică şi. t u l D u r a r i ^ n - f u n c ţ i e -narea intelectului, deşi acestea au fost diferit interpretate. In-tr=adevăr, riaeă-ţTnoeticienii" consideră tulburarea de limbaj ca secundară unei tulburăr i intelectuale originare (deficit de memo­rie, de folosire a simbolurilor în formarea gîndirii sau de reali­zare a unei activităţi mintale globale, cum ar fi abstracţia ş i ge­neralizarea) — „antinoeticienii" consideră deficitul de funcţie intelectuală ce secundar c e l u i de limbaj şi explicabil prin aceea că intelectul e privat de mecanismele specializate, care asigură „codarea şi decodarea" informaţiei. Dar limbajul propriu-zis ca fenomen originar, în strînsă legătură cu intelectul, fie ca una din funcţiile lui, fie ca o entitate exterioară care îi asigură func­ţionalitatea, îşi are la r îndul lui instrumentele prin care se rea­lizează în act, structurile senzorio-motorii periferice care se ra ­m i f i c ă de la organele de percepţie (auz, văz) şi efecţie (mecanis­me fono-articulatorii) pînă la structurile subcorticale, asigurînd prelucrarea recepţiei şi efecţiei (nucleu subcorticali ş i s tructu-

18 _ Introducere In logopedle 273

rile trunchiului cerebral), cu participarea, în ambele sensuri, a formaţiei reticulate, acest centru „facilitator, inhibitor şi coor­donator în diferite domenii".

De fapt, între cele trei trepte, intelect-limbaj-aparate perife­rice, există relaţii de implicaţii şi exterioritate — concomitente, distincte numai din perspectiva din care le studiem. Datorită acestor relaţii, tulburarea intelectuală se asociază cu tulburările de limbaj („dislogiile" din oligofrenie sau psihoză, după cum denumesc unii autori degradarea limbajului în deficitul sau alterarea sferei psihic-intelectuale) — aşa cum tulburarea de limbaj cu simptomatologie i de tip afazic (intelectuală : tulburări de evocare, de folosire a simbolurilor, de formulare prepoziţio­nală, de abstracţie şi generalizare) nu rămîne fără răsunet asupra instrumentalităţii limbajului, ci se asociază cu tulburări de r e ­cepţie şi interpretare a mesajului sau fenomene de dezintegrare, respectiv disintegrare fonetică. In sens invers, tulburări le de recepţie sau emisie nu sînt cu totul izolate şi desprinse de al te­rări ale laturii „intelectuale" a limbajului şi nici de o oarecare interesare a intelectului propriu-zis.

Dacă însă relaţiile funcţionale intrecabile se t raduc prin-tr-o contaminare a fenomenelor clinice, în care simptome ale aparatelor periferice apar alături de simptome afazoide ale l im­bajului şi de tulburări ale intelectului, inepuizabila varietate clinică se grupează totuşi în categorii create de diferita repar­tiţie a simptomatologiei de prim plan şi de fundal.

De o parte stau tulburările de limbaj aparent condiţionate prin deficit psihic sau alterări psihice, alături de degradările originare în funcţia limbajului propriu-zisă, de cealaltă tulbu­rările instrumentale, independente de disfuncţii ale intelectului şi oarecum extrinseci limbajului, în ceea ce are el esenţial.

Categoria degradărilor funcţionale se individualizează prin-tr-o simptomatologie predominantă de t ip afazic şi dislogic, inte-resînd limbajul în genere ; ea grupează, laolaltă, sindromul disin-tegrativ — disfazia şi dislogia copilului — şi sindromul dezinte-grativ — afazia şi degradarea schizoidă a limbajului ; afectarea limbajului cu vaste implicaţii funcţionale, pînă la recepţie şi emisie, este determinată aici de leziuni cortico-subcorticale. Dimpotrivă, categoria tulburărilor instrumentale se individuali­zează prin tulburări , mai ales ale rostirii (capacitatea de recepţie

274

şi emisie a fenomenelor, de articulare şi de repartizare în t imp a enunţului) ; ea grupează laolaltă, după cum am văzut, în clasi­ficarea sindroamelor, sindromul dislalic, disartric şi disritmic ; dislalia individualizată ca sindrom apare în malformaţiile or­ganelor periferice, în paraliziile periferice sau în deficitul audi­tiv de diferite grade ; disartria se diferenţiază după forma sa clinică şi după deficitul motor — a cărei consecinţă este în dis­artria piramidală, extrapiramidală, cerebeloasă, pseudobulbară ; disritmia grupează bîlbîiala, tahilalia şi bradilalia. Sindroame „extriaseci" ; aceste tulburări afectează mai ales rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului şi sînt condiţionate prin malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale. In clinica tulburărilor de vorbire ale copilului, apare însă şi categoria tulburărilor disma-turative, menţionată în clasificaţia sindromologică şi individua­lizată prin tulburări care retrocedează în cursul evoluţiei copi­lului, cu sau fără ajutor din afară, şi caracteristică prin tulbu­rări ale vorbirii (rostite, scrise şi citite) ; aici sînt grupate : întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii, dislalia (zisă) de evoluţie, bîlbîiala (zisă) fiziologică, dislexia şi disgrafia (zise), de asemenea, de evoluţie ; ele sînt condiţionate fie de un r i tm propriu de dezvoltare (ereditar, congenital), fie de o frînare şi încetinire a r i tmului obişnuit în dezvoltarea vorbirii, determinat, aproape întotdeauna, prin factori somatici (afecţiuni somatice prelungite sau succedîndu-se în şirag etc.) sau prin factori afec­tivi şi sociali. Această categorie lasă impresia că se constituie dintr-un singur sindrom „sindromul dismaturativ al vorbirii", care se diferenţiază, de fapt, numai în perspectiva diacronică a vîrstelor copilăriei. Clinica pare să confirme existenţa deosebit de frecventă a copiilor cu „debilitate sau fragilitate a s tructuri­lor verbale", care încep prin a manifesta „întîrzieri în apariţia şi dezvoltarea vorbirii", şi care mai tîrziu fac o bîlbîiala fizio­logică, ce îşi prelungesc dincolo de limitele statistic „normale" dislalia lor de evoluţie, şi care la vîrstă şcolară prezintă dislexia-disgrafia de evoluţie.

In funcţie de afectarea din ce în ce mai circumscrisă a universului verbului, tabelul nostru de clasificaţie ia aspectul următor :

18« 275

— Degradări funcţionale (afectează limbajul prin leziuni cortico-subcorticale) :

— disintegrative : disfazia, dislogia ;

— dezintegrative : afazia, dezintegrarea psihotică a limbajului.

— Tulburări dismaturative (afectează în special vorbirea, prin afecţiuni somatice sau factori psiho-sociali afectogeni etc., care debilitează sau fragilizează, eventual disabilizează centrii în care se organizează vorbirea) :

— întîrzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii ; —- dislalia „de evoluţie" ; — bîlbîiala „fiziologică" ; — disgrafia-dislexia „de evoluţie".

— Tulburări instrumentale (afectează, mai ales, rostirea prin malformaţii structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale, adică prin afectarea aparatelor prin care se realizează rostirea) :

— dislalia (malformaţii structurale, leziuni periferice) ; — disartria (leziuni subcorticale) ; — disritmia (leziuni subcorticale).

Nu trebuie să uităm însă că raporturile de exterioritate care duc la distingerea acestor trei categorii sindromologice, pe re ­versul medaliei sînt raporturi de implicaţie ; aşa cum degradă­rile funcţionale nu se limitează la sfera centrală a limbajului, ci comportă totodată şi tulburări ale instrumentalităţii (disla-lice, diatritice, disritmice), tot aşa tulburările dismaturative, la o analiză mai atentă, vădesc în fundal elemente de tip afazoid (mai evidente în disgrafia-dislexia „de evoluţie") — de care nu sînt scutite nici chiar sindroamele instrumentale, unde aceste elemente sînt poate mai palide, dar totdeauna prezente. Cele trei categorii, de neîndoielnic interes didactic, orientativ şi operativ, nu desfiinţează unitatea limbajului care integrează, într-o sin­gură structură, toate treptele sistemului nervos central şi peri­feric prin care se realizează funcţia de emisie, recepţie şi p re ­lucrare a mesajelor. Dar cele trei categorii, cu raporturi le de implicaţie-exterioritate, sînt, mai ales, importante pentru că înlătură caracterul impropriu cu care denumirile tulburărilor de limbaj şi vorbire circulă în practica logopedică. Dislalia,

276

această alterare a emisiei fenomenelor, este redusă la gradul de simptom întîlnit pe toate treptele, atît la nivelul degradărilor funcţionale (sindromul de dezintegrare fonetică din afazie sau disintegrare fonetică din disfazia şi alalia copilului), cît şi în tulburările instrumentale (în disartrie sau bîlbîiala) sau în cele dismaturative. Aceeaşi reducere o suferă bîlbîiala, dificultatea însuşirii scris-cititului, disartria (tulburări de articulare apar şi în afazie şi în re tardul dismaturativ). In consecinţă, şi este aici o regulă de metodă, nu vom uita că dislalia, disartria, bîlbîiala, dislexia-disgrafia şi chiar întîrzierea în vorbire sînt simptome, şi că diagnosticul rezultă abia din constelarea lor, nu din înre­gistrarea fiecăruia ca tulburare izolată sau de prim plan.

Distincţia limbaj-vorbire-rostire îşi vădeşte veracitatea în clivajele pe care le realizează patologia. In tulburările instru­mentale, pe prim plan se află o simptomatologie de la periferia limbajului — alterările rostirii, în t imp ce în degradările func­ţionale apar, mai ales, manifestările de tip central ale aspectului intelectual al limbajului ; între cele două extreme se situează tulburările dismaturative în care tabloul clinic e dominat de alterări ale vorbirii : interioare, rostite şi scris-citite. Pr ima categorie cumulează şi semne de atingere a limbajului mimic şi gestul, aşa cum ne-o vor arăta cazurile clinice, ultima se poate reduce, în cazurile „pure", la o simptomatologie atî t de exclusiv periferică, încît sîntem ispitiţi să considerăm instrumentalitatea limbajului ca absolut exterioară lui. Intre aceste extreme, cate­goria intermediară cruţă limbajul mimic şi gestul, ca şi aspec­tele intelectuale ale limbajului (aşa cum o dovedeşte buna capa­citate de calcul a copiilor cu dislexie-disgrafie), dar afectează toate aspectele limbajului vorbit (care include şi scrierea, aceas­tă vorbire „desenată", cu corespondenţa fonem-grafem şi cu reproducerea, în punctuaţie, a r i tmului de desfăşurare a vorbirii).

In anumite condiţii, fiecare din cele trei categorii sindromo­logice mari poate să apară cu o intensitate extremă, realizînd aspectul nedezvoltării vorbirii sau alaliei. Sindromul dismatu­rat iv al întîrzierii în apariţia şi dezvoltarea vorbirii cu non-achiziţia limbajului pînă la vîrsta de 5 — 6 ani (menţionată de autorii francezi) poate apărea ca o alalie, iar diagnosticul de tu l ­burare de maturaţ ie e posibil numai ulterior, după cum am

277

mai spus, cînd vorbirea începe să se dezvolte în t r -un r i tm mai mult sau mai puţin accelerat pentru a atinge nivelul de vîrstă corespunzătoare. Dintre tulburările instrumentale, paraliziile pot fi atît de grave sau deficitul de auz atît de profund încît să de­termine nu o dislalie, ci o alalie ; leziunile de motrică subcorti-cală sau corticală pot fi atît de extinse încît să aibă ca rezultat nu o disartrie, ci o anartrie, iar disritmia, sub forma tahilaliei, poate atinge gravitatea bolboroselii şi poate îmbrăca aspectul unui relicvat de alalie. Problematica nedezvoltării limbajului şi vorbirii este, deci, problematica tulburărilor de limbaj şi vor­bire în ansamblul lor. Această împrejurare explică varietatea interpretărilor şi dificultăţilor de încadrare în entităţile nozo-logice distincte, a tulburărilor de limbaj.