UNIVERSITATEA „PETROL-GAZE” DIN PLOIEŞTI FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINłE

LIMBA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ. PRAGMATICA

NOTE DE CURS PENTRU STUDENłII ÎNSCRIŞI ÎN PROGRAMUL DE ÎNVĂłĂMÂNT LA DISTANłĂ

Asist. univ. drd. Răzvan SĂFTOIU

2006

2

CUPRINS CompetenŃele specifice 3

Introducere 4

Forme de deixis 8

Teoria actelor de vorbire – J. Austin 19

Teoria actelor de vorbire – J. Searle 25

DeducŃii pragmatice 31

Teorii despre mesajele implicite 36

Cooperare conversaŃională 45

Teorii despre politeŃe 50

Bibliografie 66

3

CompetenŃele specifice

Pentru a te familiariza cu acest curs, pentru început îŃi prezint competenŃele

specifice noii discipline pe care o vei studia.

1. CompetenŃe privind cunoaşterea şi înŃelegerea

• însuşirea noŃiunilor introductive; • identificarea elementelor de construcŃie

a comunicării; • conştientizarea folosirilor directe şi

indirecte ale actelor de vorbire; • clasificarea actelor de vorbire potrivit

teoriilor prezentate; • definirea principiilor pragmatice

(cooperare, politeŃe).

2. CompetenŃe în domeniul explicării

şi interpretării

• explicarea noŃiunilor teoretice; • formularea de texte scurte pentru a

evidenŃia diverse acte de vorbire; • identificarea teoriilor politeŃii; • interpretarea secvenŃelor

conversaŃionale din limba vorbită (spontană/ transpusă).

3. CompetenŃe instrumentale şi aplicative

• utilizarea corectă a elementelor de construcŃie a comunicării;

• folosirea corectă a codurilor sociale ale comunicării orale şi scrise;

• aplicarea corectă a teoriilor politeŃii.

4. CompetenŃe atitudinale

• dezvoltarea unei atitudini pozitive faŃă de comunicarea verbală strategică;

• dezvoltarea aptitudinilor de negociere în diverse situaŃii conversaŃionale.

4

Introducere concepte: comunicare, limbă vorbită, pragmatică

În societatea actuală, oamenii par a fi concentraŃi asupra comunicării scrise

(nu atît scrisori, cît mai ales e-mail, chat) în detrimentul comunicării orale. Această

formă de comunicare interumană nu trebuie minimalizată, iar comunicarea scrisă

nu trebuie absolutizată.

Din perspectivă filogenetică, limba vorbită este prima apărută; din punct de

vedere ontogenetic, limba vorbită este prima achiziŃionată; în practică, limba

vorbită este principalul mijloc de comunicare; din perspectivă socio-culturală,

limba vorbită pune în evidenŃă modul în care indivizii interacŃionează pe plan

social şi cultural (în textul ştiinŃific nu se stabilesc relaŃii între autor şi receptor/

cititor); la aceste argumente în favoarea limbii vorbite, mai putem adăuga unul – o

serie de mijloace pe care le utilizăm în comunicarea orală sînt parŃial/deloc

transmisibile în scris (este vorba despre mijloacele paralingvistice: tonul vocii,

intensitatea, tipul de voce).

Luînd în considerare cunoscuta schemă a factorilor comunicării propusă de

Roman Jakobson (1964), putem vedea mai bine distincŃia dintre oral şi scris. Astfel,

funcŃionarea canalului oral determină caracterul reversibil al rolurilor de emiŃător şi

receptor, fiecare asumîndu-şi succesiv cele două roluri; funcŃionarea canalului scris

face ca rolurile de emiŃător şi receptor să fie ireversibile. În ceea ce priveşte codul

utilizat, canalul oral se caracterizează printr-o deschidere absolută faŃă de

variantele teritoriale (dialecte) şi sociale (idiolecte) ale unei limbi, pe cînd scrisul

impune norme stricte în alegerea acestor variante. De cele mai multe ori, contextul

situaŃional în care are loc comunicarea nu are importanŃă pentru comunicarea

scrisă; în cazul comunicării orale, datele contextului imediat sînt implicite,

referirea la acestea fiind posibilă şi prin mijloace non-verbale şi/sau paraverbale.

DiferenŃa de canal de comunicare atrage diferenŃe de structură a mesajului: scrisul

implică formulări definitive, care exclud negocierea sensurilor între emiŃător şi

receptor, oralul este domeniul retuşabilului şi al sensurilor negociabile între

partenerii coprezenŃi.

5

Multe dintre aspectele considerate specifice oralităŃii (ezitări, reformulări,

rectificări, reluări) sînt interpretate ca negramaticale din perspectivă strict

lingvistică; ele sînt însă perfect justificate din perspectivă comunicativă, fiind un

reflex al unui comportament cooperativ şi strategic, menit să favorizeze obŃinerea

rezultatului scontat de emiŃător.

ex. Bre, zic, uite, altceva, c-oi găsi, da’… vrei că… ai o soră, nu să poate s-o iau io-n căsătorie? (TDM II) În această situaŃie, intenŃia emiŃătorului este de a o cere în căsătorie pe sora

partenerului său de dialog. Astfel, el încearcă să găsească soluŃia cea mai potrivită

pentru a formula o solicitare şi pentru a obŃine un răspuns favorabil. (de remarcat

diversitatea mărcilor ezitării)

Întrebările în ecou îi oferă emiŃătorului un răgaz pentru formularea unor

răspunsuri, iar repetiŃiile îndeplinesc o funcŃie de intensificare şi de convingere.

ex. – Cam ce-ai avea? – Păi ce să am? Am şi io […] – Da’ dumneavoastră ce-i daŃi? – Ce să-i dăm? Îi dăm […] (TDM II) Du-te şi spune-i c-am spus io să vie-ncoace, zic, atîta-i spui că sînt io aici şi trebui să vie. Dacă nu vrea să vie, să nu vie, da’ tu spune-i […] (TDM II)

Aceste exemple, precum şi cele mai diferite situaŃii în care comunicăm (în

pauză, pe stradă etc.) demonstrează că discursul oral se construieşte sub ochii

noştri, fără să existe o etapă preliminară de organizare conştientă, deci de

planificare, a activităŃii enunŃiative.

Să ne imaginăm că, în anumite împrejurări, sînt rostite următoarele enunŃuri,

cărora li se atribuie diferite semnificaŃii:

1) E curent în cameră. – constatare, solicitare indirectă („închide fereastra!”) 2) PuteŃi să-mi daŃi zahărul? – solicitare politicoasă 3) Deştept băiat! – ironie 4) E posibil aşa ceva? – întrebare retorică

Posibilitatea de a înŃelege aceste enunŃuri în felul indicat reflectă faptul că, în

anumite condiŃii, un enunŃ exprimă mai mult ori chiar altceva decît sensul lui

6

„literal” sau că unul şi acelaşi enunŃ poate exprima lucruri diferite în circumstanŃe

diferite: enunŃul 1 poate constitui o aserŃiune/constatare, o prevenire sau o

solicitare indirectă. Asemenea situaŃii, foarte des întîlnite în comunicarea curentă,

nu pot fi explicate prin regulile nici unui tip de gramatică. CondiŃiile concrete

(contextul comunicativ) în care are loc comunicarea afectează atît producerea, cît şi

receptarea enunŃurilor.

Modul în care aceste condiŃii acŃionează la polul emiterii şi la cel al receptării,

ca şi efectele lor asupra structurii enunŃurilor şi a comunicării constituie obiectul

pragmaticii. Aşadar, domeniul pragmaticii este comunicarea orală, folosirea

efectivă a limbii în comunicare. Pragmatica reprezintă cîmpul lingvisticii practice,

al limbajului în acŃiune.

Termenul (gr. pragma = „acŃiune”, în acest caz – acŃiunea de utilizare a limbii)

a fost intodus de Charles Morris (1938). Lingvistul considera că sînt posibile trei

relaŃii:

a) relaŃia semnelor cu obiectele, unde semnele desemnează şi denotă

(dimensiunea semantică); b) relaŃia formală a semnelor cu alte semne, în care semnele se implică

(dimensiunea sintactică); c) relaŃia semnelor cu interpreŃii, în care semnele se exprimă (dimensiunea

pragmatică).

După Stephen Levinson (1984), pragmatica pare să se dezvolte pe două căi distincte:

- în sens larg, pragmatica se ocupă de psihopatologia comunicării şi de evoluŃia

sistemelor simbolice; - în sens restrîns, pragmatica este studiul oricărei referinŃe făcute de vorbitor la

context. Astfel, se pot concepe două modele de pragmatică: • pragmatica 1 studiază tot ceea ce Ńine de situaŃia în care a fost folosit un enunŃ şi

nu doar de structura lingvistică a frazei utilizate. Este pragmatica în care enunŃul este influenŃat de context, acesta adăugînd noi informaŃii, nu neapărat lingvistice, la cele deja spuse.

ex. A venit numai George.

7

Pentru ca enunŃul să fie înŃeles pe deplin, trebuie să ştim care este ansamblul de persoane care trebuia să vină şi nu au venit, eventual de ce nu au venit etc. • pragmatica 2 se ocupă de efectul vorbirii asupra situaŃiei de comunicare. Astfel,

enunŃul lingvistic, pe lîngă informaŃia pe care o furnizează, oferă informaŃii şi de raporturile instituite între vorbitor şi participanŃii la conversaŃie (relaŃii de deferenŃă, de familiaritate, de subordonare etc., se pune o întrebare, se dă un ordin, se promite etc.)

ex.

1. (sînt în Bucureşti şi vorbesc la telefon cu un prieten din Braşov) La noi plouă. Mai vrei să vii? Interpretarea făcută de receptor: avînd în vedere că la Bucureşti plouă, mai vrei să

vii aici aşa cum te hotărîsei? În această situaŃie, întrebarea formulată poate fi extrasă dintr-un text, este o parte a discursului emiŃătorului. Aici, receptorul a avut acces (indirect) la informaŃia despre contextul comunicativ şi interpretarea a fost uşor de făcut. În exemplul următor, nu mai avem informaŃie despre context, ci ea trebuie recuperată pentru o decodare corectă a enunŃului. 2. (începe să plouă din senin)

Şi-acum ce facem? Interpretare – ce facem acum, că afară a început să plouă?

8

Forme de deixis concepte: context, expresie indexicală, tipuri de deixis, folosiri deictice şi folosiri non-deictice

În capitolul precedent, am definit pragmatica drept „folosirea efectivă a

limbii în comunicare”. Nu de puŃine ori, auzim din întîmplare o astfel de conver-

saŃie:

ex. A: şi ce zici de asta? B: îŃi vine bine, dar cealaltă parcă arată altfel. A: vreŃi să ne-o arătaŃi pe aceea? B: e, mult mai bine. acum să vedem ce alegem pentru el. Într-o astfel de situaŃie, receptorul nu poate decoda pe deplin informaŃia,

pentru că nu ştie la ce se referă cei doi vorbitori. Cu toate acestea, receptorul

involuntar poate reface, mental, situaŃia în care se găseau vorbitorii: la un raion de

îmbrăcăminte, alegîndu-şi o haină.

Pentru pragmatică este fundamental conceptul de context comunicativ. Acesta

este un ansamblu al factorilor care, dincolo de sensurile determinate de structura

lingvistică a enunŃurilor, afectează semnificaŃia acestora. Termenul desemnează

orice informaŃie de bază care se presupune că e împărtăşită de emiŃător şi receptor,

şi contribuie la interpretarea unui anumit enunŃ de către un receptor. Contextul

comunicativ se defineşte prin următoarele componente:

a) situaŃia de comunicare – identitatea, rolul (tată, fiu, profesor, elev, medic, pacient

etc.) şi statutul social relativ al interlocutorilor, locul şi momentul comunicării; b) supoziŃii despre ceea ce interlocutorii ştiu sau consideră de la sine înŃeles,

despre opiniile şi intenŃiile lor în situaŃia dată; informaŃiile pe care participanŃii le posedă în comun (despre firea celuilalt, despre modul în care reacŃionează celălalt);

c) contextul lingvistic propriu-zis – locul unde se inserează enunŃul în ansamblul discursiv din care face parte.

Contextul comunicativ înglobează o componentă sociologică (a), una

psihologică (b) şi una lingvistică (c). Geoffrey Leech defineşte drept context orice

informaŃie de bază (engl. background knowledge) care se presupune că este

9

împărtăşită de emiŃător şi de receptor şi contribuie la interpretarea de către

receptor a ceea ce înŃelege emiŃătorul printr-un anumit enunŃ.

Există trei tipuri de contexte:

a) context generic – accentul cade pe fondul comun de cunoştinŃe al participanŃilor; aceştia împărtăşesc un anumit univers, o anumită cultură.

b) context deictic – partcipanŃii împărtăşesc aceeaşi situaŃie de comunicare. c) context discursiv – participanŃii împărtăşesc acelaşi context lingvistic.

Cu cît doi sau mai mulŃi vorbitori au mai multe lucruri în comun, cu atît ei

vor folosi mai puŃine cuvinte pentru a identifica lucrurile familiare. Acest

principiu explică folosirea frecventă a pronumelor sau adjectivelor demonstrative

aceasta/ asta, aceea/ aia, acesta/ ăsta, celălalt/ ăstălalt etc., a pronumelor, a morfe-

melor care indică timpul enunŃării. Toate acestea se referă la realitatea extra-

verbală şi sînt numite deictice.

Charles Peirce a introdus în lingvistică distincŃia semn iconic – index (semn

deictic) – simbol. Aceste distincŃii au fost preluate de lingvistul american Bar-Hillel

şi au fost denumite expresii indexicale, deoarece acestea presupun asocierea

existenŃială a unui semn cu realitatea reprezentată. Autorul susŃine că

indexicalitatea este o proprietate inerentă a limbilor naturale şi că mai mult de 90%

din propoziŃiile declarative (la nivel sintactic) pe care le emit vorbitorii sînt

indexice, incluzînd referirea la emiŃător, receptor, timpul şi locul emiterii

enunŃului.

Emile Benveniste consideră că limbajul oferă şi semne vide (nonreferenŃiale)

în raport cu realitatea, pe care fiecare locutor şi le însuşeşte prin discurs 1. Astfel,

limbajul, ca sistem de semne, este marcat de expresia subiectivităŃii; o dată învăŃat

de vorbitor, acesta intră într-un sistem specific de referinŃe a cărui cheie este „eu”.

Altfel spus, raportarea la realitatea extraverbală se face prin prisma fiecărui

individ care ia parte la actul de comunicare: pentru fiecare dintre noi, aici este sala

de clasă, apartamentul, casa în care locuim, oraşul, Ńara etc. Totul depinde de

sistemul de referinŃă adoptat de emiŃătorul enunŃului.

1 Osgood consideră că există şi cuvinte cu semnificaŃie variabilă, denumite „obiecte atitudinale”. Astfel, diferiŃi vorbitori îşi pot exprima diferitele atitudini despre ruşi, americani, bunătate sau răutate, astfel încît ceea ce este bun pentru unul nu este bun pentru celălalt. Cuvintele respective primesc semnificaŃie în anumite contexte.

10

În mod tradiŃional, se disting trei tipuri principale de deixis: personal, spaŃial

şi temporal. Acestea presupun codarea prin forme specifice:

- a rolului participanŃilor la interacŃiunea verbală (emiŃător, receptor, auditor); - a poziŃiilor spaŃiale în raport cu poziŃia partcipanŃilor la schimbul verbal; - a momentelor şi intervalelor temporale la care se fac referiri, în raport cu

momentul în care este emis un enunŃ. La tipurile menŃionate, cercetările mai noi adaugă încă două: deixis textual şi

deixis social. Primul presupune codarea referirii la segmentul discursiv în care este

plasat enunŃul considerat, iar cel de-al doilea se referă la codarea distincŃiilor

sociale referitoare la identitatea participanŃilor şi a relaŃiei sociale dintre aceştia.

Folosirile deictice pot fi gestice sau simbolice. Interpretarea primei categorii

presupune referirea la un mod fizic de monitorizare a schimbului verbal (gest

indicativ propriu-zis, indicare prin tonalitatea vocii, direcŃia privirii etc.). Pentru

interpretarea folosirilor simbolice este necesară numai cunoaşterea coordonatelor

contextuale ale schimbului verbal.

Folosirile non-deictice pot fi anaforice sau cataforice. În cazul utilizării

anaforice, o formă pronominală sau adverbială trimite la un referent anterior

desemnat printr-o altă formă. În cazul în care substitutul anticipă în discurs un

anumit referent, vorbim despre o folosire cataforică.

ex. folosire deictică gestică: Mîna asta mă doare. folosiri deictice simbolice: Strada asta mi-a plăcut întotdeauna. M-am născut la Ploieşti şi am locuit aici totdeauna. folosiri non-deictice anaforice: Ieri am fost la Bucureşti. Acolo m-am întîlnit cu un vechi prieten. Omul i-a spus că trebuie s-o ia la stînga. A făcut aşa şi a ajuns unde vroia. folosiri non-deictice cataforice: Acolo mi-ar plăcea să locuiesc: la Salonic. Asta a cumpărat el: un palton de firmă.

11

Deixis personal Delimitarea rolurilor de bază într-o comunicare verbală (emiŃător şi receptor)

se realizează prin pronume personale şi prin acordul între verb şi subiect. O primă

distincŃie care merită atenŃie este aceea între emiŃător (cel care vorbeşte) şi sursa

unui enunŃ, precum şi între receptor şi Ńinta enunŃului.

ex. În piesa O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale, Trahanache îi „recită” lui Tipătescu scrisoarea adresată de acesta lui Zoe. Trahanache este emiŃător (el vorbeşte), dar nu şi sursă a enunŃurilor; Tipătescu este receptor al enunŃurilor rostite de Trahanache, dar nu şi Ńinta lor, pentru că vorbele îi erau adresate lui Zoe. Astfel, Trahanache încearcă să pună de acord datele specifice celor două situaŃii de comunicare: cea reflectată de textul scris şi cea creată de „recitare”.

„[…] venerabilul (adică eu) merge diseară la întrunire […] eu (adică tu) trebuie să stau acasă […] nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, JoiŃica) la cocoşelul tău (adică tu) care te adoră […]” În limba română, spre deosebire de alte limbi, se aplică sistematic regula

omiterii pronumelui personal de persoana I şi a II-a singular şi plural, în poziŃia

sintactică de subiect, cu excepŃia situaŃiei în care vorbitorul vrea să accentueze

persoana (ex. ia-Ńi şi tu unu d-ăsta mai frumos) sau vrea să stabilească o relaŃie de

opoziŃie între emiŃător şi receptor.

ex. A: eu de cînd cu grila asta nouă mă uit numai la prima. B: la Huidu? la cronică? A: a, deliciul meu ăla. B: eu n-o prin miercurea. A: păi o dă-n reluare toată. duminica. B: ştiu. duminica. dar întotdeauna o pierd. A: eu stau fără grijă c-o văd duminica. (text înregistrat) În conversaŃia curentă, pronumele de aceste două persoane au o frecvenŃă

redusă. În schimb, funcŃia de identificare a celor doi poli ai comunicării este

preluată de forma de persoană a verbului predicat.

Analiza textelor dialectale pune în evidenŃă folosiri specifice ale pronumelor

personale. Astfel, în relatarea unor poveşti, apare foarte des pers. I plural. Acest

fapt poate avea diverse explicaŃii.

12

• prezenŃa pers. I plural poate fi o consecinŃă a modului în care a fost elicitat

textul (ce persoană a folosit anchetatorul în întrebarea adresată subiectului). Folosirea pers. a II-a plural în întrebare poate fi legată fie de intenŃia anchetatorului de a-l determina pe subiect să adopte o viziune generalizatoare în descrierea unor acŃiuni şi practici curente (deci să nu-şi prezinte propria experienŃă), fie de aplicarea de către subiectul anchetat a normelor propriului sistem comunicativ, care presupune exprimarea deferenŃei faŃă de adulŃi necunoscuŃi prin utilizarea pers. a II-a plural.

• relatarea la pers. I plural reflectă includerea experienŃei subiectului, dar

traduce şi intenŃia acestuia de a da relatării o valoare de generalizare. În alte texte, subiecŃii folosec în relatarea unor evenimente persoana a II-a

singular, cu valoarea persoanei generale: modul de acŃiune în comunitatea

respectivă este prezentat drept prototip general al acŃiunii descrise.

Formele de vocativ servesc, de asemenea, la delimitarea unui anumit rol

comunicativ, acela de receptor. În astfel de cazuri, vocativul poate îndeplini fie

a) funcŃia de iniŃiere a unei conversaŃii, fie b) o funcŃie fatică (prin care emiŃătorul controlează şi menŃine deschis

canalul de comunicare).

ex. a) A: Dom’ Tache, stafide ai?

B: Am, o sută douăzeci şi opt kilogramul!

b) A: Ce faci, Ionele? B: Uite, ŃaŃă Vasilică, mă joc.

În textele dialectale, vocativele sînt întîlnite destul de des. Această situaŃie se

explică prin puternica tendinŃă de concretizare a enunŃurilor, caracteristică

desfăşurării raprturilor de comunicare în mediul rural şi, în general, între indivizi

cu un grad mai redus de instrucŃie. EnunŃurile concrete pot fi puse în relaŃie cu un

număr mare de paranteze şi explicaŃii incidentale, dramatizări ale relatării etc.,

care reflectă atenŃia specială acordată detaliului, considerat esenŃial pentru

înŃelegerea exactă a celor relatate. Atunci cînd emiŃătorul recurge la detalii, el o

face din dorinŃa de a-l determina pe receptor să se transpună în situaŃia despre care

relatează.

13

În delimitarea condiŃiei de receptor joacă un rol şi anumite interjecŃii: mă, bă,

bre, fă etc. Acestea însoŃesc adesea formele de vocativ, dar pot apărea şi singure.

ex. Măi Neculaie! Mai lasă-mă, bre, în pace! Deixis spaŃial Determinarea coordonatelor cadrului spaŃial în care are loc un schimb verbal,

în funcŃie de poziŃia ocupată de participanŃi în momentul enunŃării, se realizează

prin folosirea unor adverbe şi pronume demonstrative: aici/acolo, acesta/acela (cu

diverse variante regionale). ConŃinutul semantic al acestora exprimă opoziŃia

apropiat/depărtat, în raport cu plasarea spaŃială a emiŃătorului. În alegerea

variantei de apropiere sau a celei de depărtare a deicticelor se constată anumite

particularităŃi. Adverbul aici este utilizat frecvent ca deictic simbolic, desemnînd:

- localitatea în care se desfăşoară ancheta. În acest caz, funcŃia deicticului este de

delimitare şi opoziŃie faŃă de celelalte localităŃi, desemnate prin acolo: ex. Porumbu-aicea se pune mai mult în cuiburi. Se opresc livezile aicea.

- zona în care se află localitatea anchetată: ex. … şi s-au răsculat acolo-n Vlaşca. şi ne-a luat p-aicea, eram la doi Vîlcea […] şi ne-a luat pă noi de-aicea şi ne-a dus acolo.

Atunci cînd ne aflăm într-un decor familiar numai unuia dintre participanŃii

la comunicare, distanŃele devin relative, iar deicticele gestice nu mai trimit la

spaŃiul circumscris în care se desfăşoară conversaŃia. Astfel, sînt apropiate

elementele configuraŃiei spaŃiale cunoscute sau accesibile senzorial ambior

parteneri; apropiat (aici) înseamnă cunoscut pentru colocutori.

ex. I-a tot otrăvit pe lupi aicea la ocol. Am oprit căruŃa-ntr-o pădure aici la deal. Luam apă d-aici din zăvoi.

14

Ca deicitc gestic, aici poate fi folosit fără nici un fel de referire la cadrul

spaŃial al schimbului verbal, ci numai pentru a concretiza – prin transfer asupra

emiŃătorului – o situaŃie relatată.

ex. Şi i-a dat aicea peste… aici l-a lovit drept peste spinare… [despre urs] Era bătăuş… d-icea din vale. Spre deosebire de aici, acolo este frecvent folosit anaforic pentru raportare la

un loc descris anterior, sau cataforic pentru raportare la un loc menŃionat ulterior.

Chiar şi în aceste cazuri, el îşi menŃine funcŃia de deictic de depărtare.

ex. Punem apă într-o cratiŃă, p-ormă rupem trecuşu şi-l punem acolo. (deictic de depărtare) Vînătorii stăteau pe creasta dealului şi de-acolo-l lua tîrîş pînă-n vale. (folosire anaforică) Noi acolo cînd ne duceam la munte… (folosire cataforică)

Deixis temporal Dexisul temporal se exprimă prin mai multe categorii de forme:

a) forme temporale ale verbelor; b) forme adverbiale care nu fac nici un fel de referiri la moduri de măsurare a

timpului folosite într-o comunitate, ci presupun în exclusivitate raprtarea la momentul enunŃării (acum, atunci, de curînd, îndată, imediat);

c) adverbe sau construcŃii adverbiale care implică raportarea la moduri de măsurare a timpului adoptate într-o comunitate (ieri, alaltăieri, azi, mîine, poimîine, răspoimîine, peste o oră, la anul, la vară, săptămîna viitoare, duminica trecută).

În privinŃa perechii antonimice acum/atunci, trebuie observată diferenŃa

dintre cei doi termeni în privinŃa conŃinutului temporal desemnat: acum

desemnează strict momentul enunŃării, pe cînd atunci poate desemna oricare

moment care nu coincide cu acela al enuŃării, fie anterior (folosire anaforică), fie

ulterior (folosire cataforică) acestui act.

• folosire anaforică:

vacile le mulgem de la douăzeci mai, cam pe-atuncea. • folosire cataforică:

şi atuncea, la săptămîna după… sau cînd vor ei […] atuncea, pă timpu nostru, trebuia să ai sacure […]

15

În relatările orale este posibilă şi folosirea empatică a lui acum, sugerînd

participarea afectivă a emiŃătorului la întîmplările relatate. În situaŃii de acest fel,

valoarea temporală a adverbului este atenuată.

ex. Acum ce să facă el? Adverbele care presupun raportări la modalităŃi de măsurare a timpului

(zilele săptămînii) sau orice alte precizări temporale, în relatările despre obiceiuri

de nuntă, sînt folosite în mod absolut, i.e. nu oferă nici un fel de informaŃii în

legătură cu momentul enunŃării.

ex. Vin vineri la tine. (= în prima vineri posibilă în raport cu ziua enunŃării) … şi vineri, ginerele merge cu doi băieŃi după brazi. Dup-aceea, duminică dimineaŃa, se scoală ginerele… Pe la trei, merg la biserică… łine pînă pe la doişpe, unu.

Din aceste exemple, se observă că adverbele descriu cronologia consacrată

evenimentului descris (pregătirile pentru o nuntă). De asemenea, adverbele astăzi

şi mîine pot fi folosite în texte care descriu diverse proceduri de preparare a unor

produse, fără raportare la momentul enunŃării.

ex. … şi pun şi stă de astăzi pînă mîine-n saramură.

Deixis social Domeniul de manifestare a acestui tip de deixis sînt reprezentate de formele

pronominale de politeŃe, titlurile de adresare şi cîteva particularităŃi ale realizării

acordului cu subiectul sau al determinanŃilor adjectivali cu cuvintele determinate.

Aşadar, vorbim de deixis social în momentul în care unul dintre participanŃii la

interacŃiunea verbală alege să se adreseze într-o manieră specifică, prin care îşi

exprimă deferenŃa faŃă de interlocutorul său. Limba română, la fel ca şi celelate

limbi romanice (fr. tu – vous; sp. tu/vos – usted/ustedes; it. tu/voi – lei; ptg. tu –

você, dar şi ger. du – Sie), are posibilitatea de a diferenŃia rolul participanŃilor la

comunicare prin pronumele de politeŃe:

16

• tu/voi – dumneata/dumneavoastră, • el/ea – dumnealui/dumneaei, • ei – dumnealor.

Referirea deferentă se realizează fie prin structura dumneata + verb la

singular, fie prin structura dumneavoastră + verb la plural, care semnalează relaŃia

cu o persoană din afara comunităŃii, persoană care se află într-o poziŃie de

superioritate socială:

ex. Păi nu-nŃelesei dumneata acuşi? Păi dumneata nu mi-ai spus că-i ficatul? Mă-ntîlnii cu dumneavoastră. Vreau să fiu şi eu consultată de dumneavoastră. [o pacientă la doctor] Mai bine-mi daŃi şi mie nişte lemne, că tot aveŃi dumneavoastră păduri. Între cunoscuŃi, diferenŃa de vîrstă acŃionează ca selector al formelor

deferenŃei. În textele dialectale, cei tineri se referă la un receptor mai în vîrstă prin

forma mata (cu variantele: matale, tălică).

ex. fiu → tată: da’ matale nu vezi că nu-i bine? fiică → tată: nu mi-ai spus mata ca să vin? fiică → mamă: ai, mămică, merg şi eu cu tălică? fin → naş: măi naşule, ce zici matale? persoane nelegate prin nici o formă de rudenie: nea GheorghiŃă, matale ai pus

sîrma? Adresarea prin formele de vocativ domnule, doamnă singure sau însoŃite de

numele funcŃiei sau de (pre)numele destinatarului, indică faptul că aceasta este o

persoană din afară, cu o poziŃie socială superioară.

ex. Domnule, dacă eşti aşa de bun, spune-mi ce-mi trebuie pentru grădină. Faci rău de mă-njuri, domnule general! Domnule doctor, fă ce vrei cu mine acuş. Cum, domnule doctor, mă trimeŃi acasă? Domn’ doctor, păi dumneata nu mi-ai spus… Dom’le Trăiene, ai nişte salcîm! În limba literară, adresarea prin formule incluzînd funcŃia sau titlul este

coocurentă numai cu enunŃuri avînd predicatul la plural dacă direcŃia comunicării

17

este de la inferior la superior, iar adresarea prin prenume precedat de vocativul

domnule nu poate fi folosită de la inferior către superior.

În cazul direcŃiei de comunicare tînăr → bătrîn, sînt folosiŃi termeni de

adresare specializaŃi pentru diverse tipuri de relaŃii sociale (nene, nea, neică, ŃaŃă,

ŃăŃică, gagă, mătuşă, leliŃă); aceşti termeni de adresare pot fi însoŃiŃi de prenume.

ex. Măi, ŃăŃico, îmi zice soră-mea. Ce cauŃi, leliŃă? Mă, Mărie. vs. De, mă gagă Mărie. [în al doilea enunŃ, Maria este sora mai

mică] Mă, nea Vasile… Aurică, învaŃă-te să culegi porumbul. vs. Mă-nvăŃ, nene GheorghiŃă. Tipurile de forme care funcŃionează ca mărci ale deixisului social sînt

similare cu acelea care marchează deixisul personal. Într-un enunŃ, funcŃia de

deictic personal şi cea de deictic social nu pot fi separate: emiŃătorul îşi desemnează

un interlocutor (prin deicticul personal) şi, în acelaşi timp, caracterizează natura

relaŃiei cu acesta (prin deicticul social).

Deixis textual Referirea la locul din structura discursului în care se inserează un anumit enunŃ

are puŃine mărci specifice. Cu acest rol sînt folosite elemente care funcŃionează în

mod obişnuit ca deictice temporale (atunci) sau spaŃiale (pronumele

demonstrative), precum şi unele elemente cu valoare modală (aşa). De cele mai

multe ori, vorbitorii simt nevoia să semnaleze introducerea unei teme în discurs:

ex. Nunta mea a fost aşa… Oile se cresc în felul următor… sau încheierea discursului pe o anumită temă:

ex. Cam asta ar fi povestea cu cartofii. Ăsta-i mersul oilor… Şi astea făceam… Aia am păŃit… Aceste mărci sînt oarecum ambigue, deoarece ele se raportează anaforic sau

cataforic la textul pe care îl delimitează. Referirea pe care o implică nu are în

18

vedere propoziŃiile care compun discursul (aşa cum se întîmplă în cazul folosirilor

ana-/cataforice propriu-zise), ci ceea ce s-a povestit/ descris prin emiterea acestor

propoziŃii. łinînd cont de exemplele oferite pînă acum, observăm că faptul este

normal: integrarea unei secvenŃe în discurs presupune în mod necesar raportarea

la secvenŃele precedente şi/ sau următoare.

În multe cazuri, deixisul textual este asociat cu semnificaŃii temporale, pentru

că, într-o relatare, cronologia acŃiunilor este un factor esenŃial în organizarea

textului. Elemente cu funcŃie de ordonare cronologică a discursului ar fi: pronume

demonstrative, adverbe deictice (precedate de prepoziŃii), adverbe propriu-zise,

locuŃiuni.

ex. După asta, domne, am dus lemnele acolo. Dup-aia, m-am suit sus pe acoperiş. Şi dup-aceea, luam paile şi adunam grîul. Apoi ursul a ieşit şi s-a auzit iarăşi gardul. P-ormă fixam ziua nunŃii… Alte forme de deixis textual marchează raporturi concesive între secvenŃa

anterioară şi enunŃul pe care îl deschid; astfel, se neagă existenŃa unei relaŃii cauză-

efect între acestea.

ex. Da, oricum, trebuie, eu sînt a mai mare, trebuia s-am grijă d-ăilalŃi. În tot cazu, pînă la urmă m-am hotărît. Alteori, relaŃia între secvenŃele discursului stabilită prin mărci deictice este

cauzală:

ex.

Şi d-aia nu ne-a dat la şcoală.

19

Teoria actelor de vorbire – J. Austin concepte: verbe performative, condiŃii de reuşită, act de vorbire

Încercînd să definim pragmatica, am ajuns la concluzia că ea se ocupă şi de

efectul vorbirii asupra situaŃiei de comunicare. Aceasta înseamnă că indivizii pot

schimba lumea prin enunŃurile lor. Să considerăm enunŃurile următoare:

ex. Merg cu maşina pînă în centru. Cumpăr mai multe caiete. Văd anunŃul din ziar. Pescuiesc în baltă. Mă uit după nişte castraveŃi.

în contrast cu acestea: ex.

Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfîntului Duh. Te condamn la cinci ani muncă silnică. Te avertizez că vei fi amendat. Te amendez cu 50 de lei pentru trecerea pe roşu. Te felicit pentru premiul obŃinut. Te invit să bem o cafea. ÎŃi promit că vin la petrecere. ÎŃi dau cuvîntul că nu te-am spus. ÎŃi cer să revezi lucrarea. ÎŃi ordon să-mi înmînezi cheia. Mă scuz pentru întîrzierea cu care am predat proiectul. Mă îndoiesc de cele afirmate de colegul meu. Declar război împotriva terorismului. Pun pariu pe-o bere că profu’ n-o să vină. Obiectez.

În prima serie de exemple, descriem stări de fapt prin verbe constatative. În a

doua serie de exemple, dincolo de informaŃia pe care o transmitem prin aceste

enunŃuri, acŃionăm asupra interlocutorului nostru. Altfel spus, nu doar spunem

cuvintele, ci îndeplinim acŃiunea exprimată. Verbele prin intermediul cărora

acŃionăm (ducem la îndeplinire acŃiunea, punem în practică ceea ce exprimăm) se

numesc verbe performative.

Cel care a lansat şi argumentat această idee a fost lingvistul John Austin.

Teoria lui vine să contrazică părerile lingviştilor din anii ‘30: atîta timp cît o

20

propoziŃie nu poate fi verificată (i.e. supusă unui test prin care să stabilim dacă

acea propoziŃie este adevărată sau falsă), atunci ea nu are sens. AdepŃii acestui

curent susŃineau că interacŃiunea verbală de zi cu zi nu avea sens, enunŃurile

participanŃilor neputînd fi verficate în termeni logici (A/F). Teoria a fost atacată şi

de Wittgenstein, cel care a lansat formula „sens în acŃiune”. Astfel, el susŃinea că

enunŃurile pot fi explicate numai dacă sînt puse în relaŃie cu activităŃile desemnate

de cuvinte.

Prin teoria lui, Austin vrea să evidenŃieze faptul că enunŃurile care se

realizează prin verbele performative nu pot fi analizate în termeni logici. Nu

putem spune că enunŃul Îl numesc director al companiei petroliere este adevărat sau

fals, atîta timp cît nu ştim condiŃiile necesare pentru punerea în practică a ceea ce

exprimăm prin verbul „a numi”. Spre exemplu, este posibil ca eu să nu reuşesc

să-l numesc pe Ionescu în funcŃia de director al companiei, pentru că:

• nu Ionescu, ci Popescu este cel pe care trebuie să-l învestesc cu funcŃia respectivă;

• nu am calitatea de a numi pe cineva într-o funcŃie (nu sînt patronul); • nu am martori etc.

Pentru ca numirea persoanei desemnate să fie încununată de succes, trebuie să

existe un cadru adecvat (instituŃional). Altfel, punerea în practică a enunŃului

eşuează.

Austin a stabilit o serie de condiŃii de reuşită pentru verbele performative.

A. (i) Trebuie să existe o procedură convenŃională care să aibă un efect

convenŃional. (ii) Împrejurările şi participanŃii trebuie să fie adecvate procedurii.

B. (i) Procedura trebuie să fie executată corect. (ii) Procedura trebuie să fie executată complet.

C. (i) ParticipanŃii trebuie să aibă gîndurile, sentimentele şi intenŃiile adecvate

procedurii. (ii) Dacă participanŃilor li se cere un comportament anume, ei trebuie să se conformeze.

Dacă una din aceste condiŃii nu este respectată, enunŃul eşuează, iar acŃiunea

exprimată de verb nu poate fi pusă în practică.

21

ex. a) DivorŃez de tine.

Prin acest enunŃ, nu pot spune că am obŃinut divorŃul, pentru că lipseşte

procedura convenŃională (numai judecătorul poate duce la îndeplinire acest

enunŃ). Cu toate acestea, în unele Ńări musulmane, rostirea de trei ori consecutiv a

enunŃului este procedura convenŃională prin care se obŃine divorŃul.

b) Se cunună robul lui Dumnezeu Adrian cu roaba lui Dumnezeu Adriana. La oficierea unei căsătorii religioase, se presupune că sînt prezenŃi cei care

vor face acest pas. Cu toate acestea, am fost martorul unei situaŃii amuzante:

numele miresei nu era Adriana, ci Loredana. Dacă aceasta nu ar fi atras atenŃia

preotului asupra numelui rostit, procedura/ ritualul nu ar fi avut efect, iar cei doi

nu ar fi fost căsătoriŃi religios. ÎnchipuiŃi-vă că nu ar fi fost îndeplinită nici

procedura de la ofiŃerul stării civile: mirele nu ar fi răspuns Da (aşa cum o cere

procedura standard), ci O iau în căsătorie. Ce s-ar fi întîmplat, ar fi trebuit s-o ia de

la capăt? Ar mai fi fost căsătoriŃi?

c) Pui pariu că n-o să vină profu’? Pentru ca pariul să aibă efect, trebuie să duci pînă la capăt procedura, altfel

spus trebuie să confirmi pariul prin enunŃul Taie/ Hai.

Dacă enunŃul nu este sincer, atunci el eşuează.

ex. • dacă un jurat dintr-o sală de tribunal dă verdictul vinovat, cu toate că ştie că

acuzatul este nevinovat, atunci el încalcă una dintre condiŃiile de reuşită. • dacă unul dintre participanŃii la conversaŃie promite să facă un lucru (Promit că

vin la tine şi-o să-Ńi dau o scartoafă), dar nu are nici o intenŃie să-l ducă pînă la capăt, atunci enunŃul său eşuează pentru că emiŃătorul nu a respectat una dintre condiŃiile de reuşită.

În exemplele de mai sus, persoanele care recurg la astfel de enunŃuri folosesc

acte de vorbire. Un act de vorbire poate fi definit astfel: acŃiunea îndeplinită prin

intermediul unui enunŃ.

ex. Eşti concediat!

22

Acest enunŃ poate fi folosit de şeful vostru pentru a îndeplini actul verbal prin

care vă anunŃă despre încetarea contractului de muncă/ colaborării. Alteori,

acŃiunile îndeplinite prin enunŃuri nu aduc prejudicii eului individual, ci produc

plăcere receptorului.

ex. Eşti atît de drăguŃă! [compliment] Cu plăcere! [răspunsul la actul prin care Ńi se mulŃumeşte] Nu mai spune! [act prin care receptorul îşi exprimă surpriza faŃă de un enunŃ] Pentru a reacŃiona astfel, atît emiŃătorul, cît şi receptorul trebuie să folosească

acelaşi cod, i.e. convenŃiile să fie recunoscute şi acceptate de participanŃii la

interacŃiunea verbală, şi să împărtăşească acelaşi context de comunicare.

Să considerăm situaŃia următoare: este o zi rece de iarnă, iar vorbitorul nostru

îşi toarnă ceai într-un pahar. Ia o înghiŃitură şi exclamă: Ceaiul ăsta e chiar rece! În

această situaŃie, vorbitorul a produs acest enunŃ pentru a se plînge de calitatea

ceaiului. Dacă schimbăm circumstanŃele – o zi toridă de vară – vorbitorul a produs

enunŃul pentru a-şi exprima mulŃumirea faŃă de persoana care i-a oferit un pahar

de ice-tea.

Acest exemplu ne conduce către ideea că există mai mult de o interpretare pe

care o putem da unui enunŃ. Dacă avem în vedere aspectul acŃional al utilizării

limbii, fiecare enunŃ rostit în cadrul unei conversaŃii constituie un act verbal, în a

cărui structură poate fi identificată o componentă locuŃionară, una ilocuŃionară şi

una perlocuŃionară.

• actele locuŃionare (lat. locutio „vorbire”) sînt acte de emitere a unor enunŃuri cu o

anumită structură fonetică, gramaticală şi semantică; ele sînt independente de contextul comunicativ şi de situaŃia de comunicare.

• actele ilocuŃionare (lat. in „în timpul”, şi locutio) asociază conŃinutului

propoziŃional al enunŃurilor o forŃă convenŃională specifică, determinată de intenŃiile comunicative ale emiŃătorului, şi recunoscută ca atare de receptor. - forŃa ilocuŃionară desemnează modalitatea în care este interpretat un enunŃ

de către participanŃii la interacŃiunea verbală: aserŃiune, rugăminte, ordin, promisiune, scuză etc. ConversaŃia de zi cu zi ne-a pus pe fiecare dintre noi în situaŃia de a interpreta unul şi acelaşi conŃinut propoziŃional şi pentru fiecare situaŃie, am oferit o altă interpretare. Să considerăm enunŃul:

23

ex. Am să vin mîine. [afirmaŃie, promisiune, ameninŃare]

• efectele produse asupra receptorului de rostirea unor enunŃuri cu o anumită forŃă ilocuŃionară definesc actele perlocuŃionare (lat. per „prin intermediul”, şi locutio). Trebuie să remarcăm faptul că nu orice act ilocuŃionar are consecinŃe perlocuŃionare directe: dacă cererea orientează într-un sens precis reacŃia receptorului, promisiunea nu are un astfel de rezultat. Filtrul care funcŃionează la nivel perlocuŃionar este cel al eficienŃei, actele eficiente fiind caracterizate prin coincidenŃa efectului real cu acela scontat de emiŃător, i.e. dacă intenŃia emiŃătorului este ca receptorul să închidă geamul/uşa, receptorul trebuie să acŃioneze în consecinŃă.

ex.

Ai neamuri la Scăieni? [informaŃie suplimentară: la Scăieni există o fabrică de geamuri] - actul locuŃionar: rostirea cuvintelor propriu-zise (verbul a avea la pers. a II-a

singular, substantivul comun neamuri, substantivul propriu Scăieni); - actul ilocuŃionar: intenŃia emiŃătorului (să îl determine pe receptor să se dea

la o parte); - actul perlocuŃionar: efectul enunŃului asupra receptorului (se dă la o parte). Din exemplele prezentate pînă acum se poate spune că locuŃiile şi perlocuŃiile

sînt dependente de contextul comunicativ, i.e. enunŃăm ceva despre contextul în

care ne aflăm, interpretăm un anumit enunŃ în funcŃie de circumstanŃele în care

are loc conversaŃia. Dacă diversele forŃe ilocuŃionare au mărci formale proprii,

efectele perlocuŃionare nu au indici specifici, expliciŃi în structura enunŃurilor, ci

presupun mecanisme exterioare planului verbal. Ele pot fi desemnate prin verbe

ca: a convinge, a amuza, a linişti, a consola, a flata, a insulta etc.

Aspectul locuŃionar constituie obiectul de studiu al gramaticii, iar cel

perlocuŃionar este exterior enunŃului propriu-zis (psiho-lingvistica ia în calcul

factorii care îl determină pe un receptor să interpreteze un enunŃ într-un anumit

fel). Avînd în vedere cele afirmate mai sus, apare ca firească folosirea denumirii de

act verbal pentru a desemna actele ilocuŃionare. Aşadar, teoria actelor de vorbire

este, în esenŃă, teoria actelor ilocuŃionare.

ForŃa ilocuŃionară este exprimată fără ambiguităŃi prin verbele performative,

verbele a căror folosire implică – aşa cum am arătat mai devreme – nu doar

desemnarea unui anumit act, ci şi realizarea acestuia. În afara verbelor

24

performative explicite, există şi alŃi indici (nespecifici) ai forŃei ilocuŃionare, care

au o eficienŃă redusă:

- modul imperativ al verbului şi intonaŃia imperativă pentru ordin: Vino aici!; Dă-mi cartea!

- forma negativă a verbului pentru refuz: Nu merg la teatru; Nu doresc salată. - anumite adverbe (sigur, precis, negreşit) pentru promisiune: Vin sigur

mîine să mergem la Gabi. - imperativul poate fi folosit pentru a exprima o invitaŃie (TreceŃi pe la noi!),

un sfat (Întreabă-l mai întîi dacă îŃi poate împrumuta cartea!), o urare (FiŃi bine veniŃi!), o invectivă (Du-te naibii!) etc.

25

Teoria actelor de vorbire – J. Searle concepte: condiŃii de reuşită, clasificarea actelor de vorbire

În capitolul precedent, am discutat şi exemplificat noŃiunile propuse de John

Austin. Ideile lingvistului nu au rămas fără ecou, astfel încît lucrările sale au fost

analizate şi sistematizate de către Searle. Pentru o mai bună înŃelegere a condiŃiilor

de reuşită propuse de Austin, Searle porneşte de la distincŃia între norme de reglare

şi norme constitutive. Primul tip se referă la normele prin care se reglementează

activităŃi deja existente (ex. regulile de circulaŃie), al doilea tip se referă la normele

prin care se constituie o anumită activitate (ex. regulile unui joc).

Spre exemplu, una dintre regulile jocului de fotbal este următoarea:

participanŃii la joc, împărŃiŃi în echipe, vor încerca să direcŃioneze mingea spre

poarta echipei adverse şi să introducă mingea în poartă. Rezultatul acestei acŃiuni

este recunoscut de participanŃii la joc şi este numit generic gol. Aşadar, acŃiunea X

(direcŃionarea şi introducerea mingei în poarta adversă) contează drept Y (cine

înscrie mai multe goluri cîştigă meciul şi obŃine puncte pentru calificarea în fazele

următoare ale unei competiŃii).

Un poliŃist poate spune Te avertizez că vei fi amendat. Prin formularea acestui

enunŃ, emiŃătorul îi transmite receptorului că ceea ce intenŃionează să facă (o

posibilitate – să ofenseze poliŃistul care l-a oprit pentru un control de rutină) nu

este o acŃiune cu rezultat pozitiv. Aşa cum a stabilit Austin, avertismentul nu va

reuşi decît dacă sînt respectate şi celelalte condiŃii de reuşită. Aşadar, prin

formularea explicită/ implicită a unui enunŃ performativ, emiŃătorul îi transmite

receptorului că enunŃul va echivala cu punerea în practică a ceea ce exprimă

verbul (a amenda).

Fie enunŃul Promit că trec mîine pe la tine. Pentru a pune în practică acŃiunea,

fiecare dintre condiŃiile de mai jos trebuie să fie îndeplinite:

1. EmiŃătorul a spus că va îndeplini o acŃiune viitoare. 2. IntenŃionează să o ducă pînă la capăt. 3. Crede că o poate face. 4. Crede că nu ar îndeplini acŃiunea dacă nu ar fi rostit enunŃul. 5. Crede că receptorul aşteaptă îndeplinirea acŃiunii. 6. Se obligă să ducă la îndeplinire acŃiunea.

26

7. Cei doi interactanŃi înŃeleg enunŃul. 8. ParticipanŃii sînt conştienŃi de cele spuse. 9. ParticipanŃii împărtăşesc acelaşi context comunicativ (real; nu joacă într-o

piesă). 10. EnunŃul are o anumită forŃă ilocuŃionară, care este înŃeleasă numai dacă

sînt respectate condiŃiile de mai sus. Unele condiŃii (7-10) sînt specifice oricărui act ilocuŃionar. Prin eliminarea lor,

putem stabili condiŃiile de reuşită ale actului verbal promisiune (1-6).

Urmînd exemplul lui Austin, Searle a sugerat o clasificare a condiŃiilor de

reuşită:

a) condiŃii referitoare la conŃinutul propoziŃional; b) condiŃii pregătitoare ale actului verbal; c) condiŃii de sinceritate; d) condiŃii esenŃiale.

ex. aducerea unui compliment – ÎŃi stă atît de bine cu părul aranjat astfel! a) conŃinutul propoziŃional (mesajul propriu-zis): E îşi exprimă admiraŃia faŃă de

R; b) condiŃii pregătitoare: E crede că exprimarea admiraŃiei este în beneficiul lui R; c) condiŃii de sinceritate: E este sincer în exprimarea admiraŃiei; d) condiŃii esenŃiale: exprimarea admiraŃiei este echivalentă cu aducerea unui

compliment exprimarea scuzelor – Îmi pare rău că te-am lovit. a) conŃinutul propoziŃional (mesajul propriu-zis): E îşi exprimă regretul faŃă de o

acŃiune trecută (l-a lovit pe R); b) condiŃii pregătitoare: E crede că acŃiunea nu a fost în beneficiul lui R; c) condiŃii de sinceritate: E regretă acŃiunea; d) condiŃii esenŃiale: exprimarea regretului este echivalentă cu exprimarea

scuzelor.

Aşa cum reiese din exemplele prezentate, E formulează un anumit enunŃ cu o

anumită intenŃie, care trebuie decodată de către R. Astfel, E formulează enunŃuri

pentru a aduce un compliment, pentru a-şi cere scuze, pentru a promite ceva,

pentru a avertiza pe R. Toate acestea pot fi numite acte verbale numai în

momentul în care E respectă cele patru condiŃii de reuşită. Numai în acel moment,

R poate decoda enunŃurile pentru a ajunge la interpretarea avută în vedere de E.

NoŃiunea de act ilocuŃinar nu poate deveni operantă dacă nu se încearcă

reducerea marii diversităŃi a actelor posibile la un număr finit de clase, delimitate

27

în raport cu anumite criterii. Nu există încă un consens general în această privinŃă,

fiecare dintre soluŃiile de clasifiacre propuse detreminînd o serie de obiecŃii. De o

utilizare mai largă se bucură varianta propusă de Searle, conform căreia actele

ilocuŃionare pot fi grupate în 5 clase de bază:

1) acte reprezentative: actele care exprimă angajarea E faŃă de adevărul

propoziŃiei asertate; forŃa ilocuŃionară a acestor acte poate fi explicitată prin verbe performative ca: a afirma, a sugera, a presupune, a insista, a conchide, a descrie etc.

2) acte directive: actele care exprimă înceracrea E de a-l determina pe R să

facă o anumită acŃiune (sînt acte orientate spre R); forŃa ilocuŃionară a acestor acte poate fi explicitată prin verbe peformative ca: a ordona, a cere, a solicita, a ruga, a invita, a sfătui, a provoca, a comanda, a interoga etc.

3) acte comisive: actele care exprimă angajarea E de a efectua o anumită

acŃiune (sînt acte orientate spre E); forŃa ilocuŃionară a acestor acte poate fi explicitată prin verbe peformative ca: a promite, a se angaja să, a ameninŃa, a refuza, a oferi etc.

4) acte expresive: actele care exprimă o anumită stare psihologică,

determinată de o proprietate sau acŃiune a E sau a R; forŃa ilocuŃionară a acestor acte poate fi explicitată prin verbe peformative ca: a mulŃumi, a felicita, a se scuza, a deplînge, a face un compliment, a ura bun-venit etc.

5) declaraŃii: actele prin intermediul cărora se realizează o anumită stare de

fapt şi a căror îndeplinire reclamă un anumit cadru instituŃional; forŃa ilocuŃionară a acestor acte poate fi explicitată prin verbe peformative ca: a declara, a numi, a concedia, a boteza, a da afară, a excomunica etc.

Despre actele de vorbire se poate vorbi şi dacă avem în vedere structura lor. Să

considerăm următoarele enunŃuri:

a) ÎŃi pui centura de siguranŃă. [enunŃ declarativ] b) ÎŃi pui centura de siguranŃă? [enunŃ interogativ] c) Să-Ńi pui centura de siguranŃă! [enunŃ imperativ]

În fiecare dintre aceste situaŃii, putem recunoaşte relaŃia dintre structuri şi

funcŃiile lor în comunicare: (a) afirmaŃie, (b) întrebare, (c) ordin. Pornind de la

aceste exemple, putem spune că participanŃii la interacŃiunea verbală pot cere

îndeplinirea aceluiaşi lucru (să-şi pună centura de siguranŃă) în mod indirect: fie

printr-o afirmaŃie, fie printr-o întrebare. Ori de cîte ori există o relaŃie directă între

28

o structură şi o funcŃie, vorbim despre act de vorbire direct; ori de cîte ori există o

relaŃie indirectă între o structură şi o funcŃie, vorbim despre act de vorbire indirect.

Astfel, un enunŃ declarativ folosit pentru a face o afirmaŃie este un act de vorbire

direct, dar un enunŃ declarativ folosit pentru a cere ceva este un act de vorbire

indirect.

ex. a) E frig afară.

ÎŃi spun ceva despre vreme. [act de vorbire direct] ÎŃi cer să închizi uşa/ÎŃi cer să dai drumul la căldură. [act de vorbire indirect]

b) Chiar vreŃi să ies din cameră?

Întrebare pentru confirmare. [act de vorbire direct] Vă cer să vă păstraŃi calmul pentru a rezolva problema. [act de vorbire indirect]

c) FolosiŃi butonul pentru deblocarea uşii.

Ni se spune ceva despre rolul butonului. [act de vorbire direct] Ni se cere să nu tragem violent de uşă. [act de vorbire indirect]

d) Uşile se deschid spre interior. Ni se spune ceva despre uşile autobuzului. [act de vorbire direct] Un avertisment: nu staŃi lîngă uşi pentru că vă puteŃi lovi. [act de vorbire indirect]

e) A: şi ăsta tot la Bucureşti merge. [act de vorbire indirect: sugestie – AŃi putea merge cu acest microbuz la Bucureşti.] B: ((tace)) A: toate care trag acolo merg la Bucureşti. [act de vorbire direct: afirmaŃie]

f) A: eu nu văd emisiunea miercurea. ÎŃi spun ceva despre mine. [act de vorbire direct] Ai putea să-mi spui cu ce a fost emisiunea? [act de vorbire indirect]

Exprimarea directă a intenŃiilor E poate avea uneori consecinŃe nefavorabile

asupra relaŃiilor dintre interlocutori. Astfel, în unele situaŃii, unele acte

ilocuŃionare sînt îndeplinite indirect, folosindu-se - aşa cum reiese şi din exemplele

de mai sus – indicatori ai altor acte. Actele indirecte oferă posibilitatea de a atenua

efectul unui enunŃ, prin modificarea formei de exprimare a intenŃiei comunicative.

29

Să formulăm enunŃuri prin care îi cerem indirect studentului care tocmai a intrat

să închidă uşa:

Aş vrea să închizi şi uşa. Ar fi bine dacă ai închide şi uşa. DrăguŃă, uşa, te rog. Vrei să-mi faci plăcerea şi să închizi uşa? PoŃi să închizi uşa? Vrei să tragi şi uşa după tine? N-ar fi bine să închizi şi uşa? Te superi dacă închizi uşa? Ce-ai spune să nu ne tragă curentul? N-ai uşă la bordei? Ai casa în pantă? etc. Se observă că această solicitare a fost formulată (în cele mai multe situaŃii)

prin întrebări. Multe solicitări sînt formulate ca întrebări, avînd adesea un verb

modal înaintea celui care desemnează acŃiunea solicitată. Un enunŃ declarativ

poate servi şi la exprimarea unui refuz:

ex. A: Mergem mîine la plimbare? B: Cred că mîine o să plouă.

În acest exemplu, B nu recurge la exprimarea directă (nu spune nu), ci alege o

formulare indirectă prin care îi comunică interlocutorului său refuzul de a merge

la plimbare.

A: AveŃi mine? B: Da. DoriŃi de 0,5 sau de 0,7? [în acest caz, oferta venită din partea vînzătoarei de la librărie elimină formularea unui act directiv din partea lui A] A: De 0,5. trei. B: PoftiŃi.

comparaŃi cu

A: AveŃi mine? B: Da. A: DaŃi-mi de 0.5. [act directiv] B: PoftiŃi.

30

Avînd în vedere mijloacele de exprimare a unei cereri (v. exemplele din română,

engleză), se pare că în limbi foarte diferite, forma interogativă este un procedeu

consacrat de uz pentru formularea unor solicitări; în astfel de situaŃii, interactanŃii

recurg la mijloace convenŃionalizate. În schimb, exprimarea refuzului printr-un

enunŃ declarativ, lipsit de orice marcă negativă, este un procedeu ad-hoc, rezultat

al abilităŃii individuale a E, într-o anumită situaŃie de comunicare.

ex. A: Pot să iau o fată să mă căsătoresc şi eu? E cam departe. B: Unde-i, băiete? A: Cam departe, vezi şi matale eşti bolnav… În acest exemplu, A nu recurge la un act direct (am găsit o fată şi mă căsătoresc cu

ea sîmbăta viitoare), ci foloseşte un act indirect. Astfel, el doreşte să atenueze şocul

veştii, dar şi să prefaŃeze un posibil răspuns negativ. Asemenea situaŃii se întîlnesc

des în interacŃiunea verbală spontană şi pot fi denumite prin termenul pesimism

interacŃional.

Din dorinŃa de a păstra faŃa negativă [= dorinŃa fiecăruia dintre noi de a fi

independent, de a nu i se impune nimic din afară] a interlocutorului nostru,

interactanŃii apelează la acte de vorbire indirecte. Aceasta este modalitatea

principală prin care îl pregătim pe interlocutorul nostru pentru a primi o veste

şocantă. Totodată, ne asigurăm că partenerul de conversaŃie va recurge, la rîndul

lui, la acte indirecte, neofensatoare, dacă alege să dea un răspuns nefavorabil.

Detalii referitoare la strategiile politeŃii pozitive şi negative vor fi aduse în

cursurile următoare.

31

DeducŃii pragmatice concepte: inferenŃă, presupoziŃie, declanşatori de presupoziŃii

Fie enunŃul Îmi plac gogoşile. Atunci cînd încercăm să construim contextul

comunicativ în care ar putea apărea un astfel de enunŃ, ne dăm seama că există

mai multe posibilităŃi: emiŃătorul trece pe lîngă o gogoşerie şi îi miroase a gogoşi;

emiŃătorul este în vizită, iar gazda tocmai făcea gogoşi; emiŃătorul a gustat o

gogoaşă şi i-a plăcut foarte mult. Pentru fiecare din aceste situaŃii, receptorul

trebuie să infereze răspunsul aşteptat de emiŃător: emiŃătorul vrea să i se cumpere

gogoşi, emiŃătorul vrea să determine gazda să îi aducă cîteva gogoşi, emiŃătorul se

aşteaptă să fie invitat să mai guste o gogoaşă. Se observă că un singur enunŃ poate

genera o varietate de supoziŃii din partea receptorului. În unele cazuri, emiŃătorul

doreşte ca receptorul să facă aceste supoziŃii, în altele emiŃătorul nu vrea neapărat

ca receptorul să interpreteze enunŃul său. Altfel spus, intenŃiile emiŃătorului sînt

uneori explicite (comunicate explicit), alteori ele sînt implicite (comunicate implicit).

Aşa cum am văzut din cursurile anterioare, înŃelegerea unui enunŃ nu

înseamnă doar înŃelegerea sensurilor cuvintelor care alcătuiesc acel enunŃ şi

înŃelegerea sensului global al enunŃului, ci presupune şi deducerea unor lucruri pe

baza informaŃiei non-lingvistice. MulŃi filosofi ai limbajului au recunoscut că

informaŃia non-lingvistică joacă un rol foarte important în dezambiguizarea unor

enunŃuri şi în desemnare. Acest tip de informaŃie este guvernat de principii

pragmatice.

ex. A: łi-a plăcut în vacanŃă? B: Plaja era plină, iar hotelul – plin de gîndaci. Persoana A deduce răspunsul „Nu, nu mi-a plăcut în vacanŃă” din

informaŃia contextuală (o plajă aglomerată şi gîndacii sînt lucruri neplăcute).

Astfel, în acest exemplu, receptorul presupune că emiŃătorul se referă la plaja din

staŃiunea în care şi-a petrecut vacanŃa şi presupune că plaja era plină de turişti, nu

de meduze sau de alte vietăŃi marine. De asemenea, receptorul presupune că

hotelul în care a stat emiŃătorul era plin de insecte. Astfel, în mintea receptorului

32

aceste presupuneri pot apărea formulate după cum urmează: plaja din staŃiunea în

care s-a dus emiŃătorul era plină de oameni, iar hotelul la care a stat era plin de

insecte. Presupunerile sînt puse în relaŃie cu diferite reprezentări (aşa numitele

scheme mentale), iar receptorul inferă (deduce) următoarele: emiŃătorului nu i-a

plăcut în vacanŃă.

Fie următorul fragment de conversaŃie:

A: Cît o fi ceasul? B: Văd că se închide farmacia. (B nu are ceas şi nu există nici un ceas în apropiere). Aparent, replica lui B nu reprezintă un răspuns la întrebarea lui A. Dacă

admitem că B vrea să furnizeze informaŃia solicitată, A va încerca să găsesacă firul

logic care leagă răspunsul primit de întrebarea pe care a pus-o şi să refacă astfel

coerenŃa discursului. A va amplifica cele spuse de B şi va utiliza una dintre

informaŃiile care aparŃin fondului comun de cunoştinŃe: atît A, cît şi B ştiu că

farmacia se închide la ora 8 seara. B nu are ceas şi nu poate indica ora exactă;

pentru a nu da o informaŃie greşită, B evită forma directă de răspuns şi furnizează

numai datele de care dispune în momentul respectiv. Astfel, A va face deducŃia

simplă că este aproximativ 8 seara. Se poate spune că B a implicat conversaŃional

faptul că este opt seara. Este clar că deducŃia pragmatică făcută de A nu a avut la

bază nici un element din structura lingvistică a enunŃului lui B, ci s-a întemeiat pe

un aspect aparŃinînd contextului comunicativ.

Dacă deducŃiile prezentate mai sus erau dependente de contextul

comunicativ în care a fost emis enunŃul, în cele ce urmează ne vom opri asupra

unor deducŃii pragmatice care sînt direct legate de structura lingvistică a unui

enunŃ. Într-un enunŃ precum Ploaia a încetat, prezenŃa verbului „a înceta”

determină deducŃia pînă acum a plouat. În enunŃul Dacă m-ar fi invitat, m-aş fi dus,

prezenŃa propoziŃiei condiŃionale ireale determină deducŃia nu m-a invitat, iar

prezenŃa condiŃionalului din regentă determină deducŃia nu m-am dus.

PresupoziŃiile depind totuŃi şi de anumiŃi factori ai contextului comunicativ.

Acest lucru este evidenŃiat de posibilitatea ca unul şi acelaşi enunŃ să determine

33

presupoziŃii diferite. Fie enunŃul Maria nu i-a dat o carte Cristinei. Sînt posibile

următoarele deducŃii:

Maria i-a arătat o carte Cristinei. Maria i-a vorbit despre o carte Cristinei. Maria i-a dat alt obiect Cristinei. Maria i-a dat altcuiva o carte, nu Cristinei.

În aceste cazuri, numai împrejurările concrete în care este rostit acest enunŃ

în cadrul unui schimb verbal permit alegerea variantei de interpretare adecvate.

Cadrul oricărui dialog este definit de un nucleu de presupoziŃii comun celor

care participă la interacŃiunea verbală. Un element prezentat de emiŃător drept

presupoziŃie trebuie să fie recunoscut ca atare de receptor; altfel, receptorul poate

deveni necooperant, refuzînd baza de discuŃie propusă. Introducerea unei

presupoziŃii are ca rezultat delimitarea ansamblului enunŃurilor care îl pot

continua şi al enunŃurilor care sînt excluse. (Ducrot, 1972)

Putem spune că vorbitorii presupun că interlocutorii lor deŃin anumite

informaŃii, deci nu trebuie să repete ceea ce se ştie deja. Aşadar, putem defini

termenul presupoziŃie astfel: ceea ce vorbitorul consideră că este cunoscut de către

receptor înainte de a formula enunŃul. Iată un exemplu prin care ilustrăm

informaŃia presupusă: Fratele Mariei a cumpărat trei cai. Atunci cînd a formulat acest

enunŃ, vorbitorul a presupus că există o persoană pe nume Maria şi, de asemenea,

că ea care are un frate. Vorbitorul a mai presupus că Maria are un frate care are

mulŃi bani. Astfel, vorbitorul a luat toate aceste presupoziŃii în calcul (mental)

înainte de a formula enunŃul de mai sus.

O altă definiŃie a presupoziŃiilor este următoarea: stabilirea unei relaŃii între

două propoziŃii.

ex. Cîinele Mariei este simpatic. (p) Maria are un cîine. (q) Dacă p, atunci q.

Dacă negăm propoziŃia p, observăm că relaŃia nu se schimbă (presupoziŃia este

aceeaşi):

Cîinele Mariei nu este simpatic. (non p) Maria are un cîine. (q) Dacă non p, atunci q.

34

Oricare ar fi definiŃia acestui tip de inferenŃă, trebuie subliniat faptul că

presupoziŃiile au o strînsă legătură cu structura lingvistică a enunŃului; ele sînt

declanşate de anumite cuvinte, expresii, constrcŃii etc. Karttunen a alcătuit o listă

care cuprinde o serie de declanşatori de presupoziŃii:

1) descrieri definite

L-am văzut pe omul cu două capete. (există un om cu două capete) Omul cu masca de fier a devenit rege al FranŃei. (există un om cu mască de

fier)

2) verbe factitive: a regreta, a-şi da seama, a şti, a fi mîndru, a fi fericit, a fi trist etc. Alina şi-a dat seama că avea datorii mari. (avea datorii mari) Ne pare rău că i-am spus despre apartamentul cel nou. (i-am spus) Mă bucur că totul s-a terminat. (s-a terminat)

3) verbe non-factitive (presupoziŃia nu este adevărată): a visa, a-şi imagina, a pretinde etc. Visez că sînt bogat. (nu eram bogat) Ne imaginam că eram în Hawaii. (nu eram în Hawaii) Se preface că este bolnav. (nu este bolnav)

4) verbe implicative: a se descurca, a uita, a evita etc. Cristina a uitat să încuie uşa. (nu a încuiat uşa)

5) verbe de stare: a se opri, a înceta, a începe, a continua, a pleca, a intra, a veni, a sosi etc. Ioana a început să-l bată pe soŃul ei. (pînă atunci nu îl bătea) A încetat să mai fumeze. (pînă atunci fuma)

6) adverbe şi verbe iterative: din nou, iarăşi, a reveni, a se întoarce, a repeta etc. Carter n-a mai revenit la putere. (nu a mai fost ales preşedinte) Iar ai întîrziat. (ai mai întîrziat şi altă dată)

7) subordonate temporale În timp ce Noam Chomsky revoluŃiona lingvistica, restul lumii construia bombe atomice. (Chomsky revoluŃiona lingvistica)

8) subordonate atribuitive Hunii, care nu se stabiliseră încă în Cîmpia Panonică, atacau popoarele dezvoltate. (hunii erau încă nomazi)

35

9) subordonate condiŃionale Dacă nu m-aş fi dat la o parte, aş fi fost lovit de geam. (m-am dat la o parte) Dacă mi-ai fi prieten, m-ai ajuta. (nu-mi eşti prieten)

10) întrebări cu cuvînt interogativ Cînd a plecat? (a plecat) De unde ai cumpărat bicicleta? (ai cumpărat o bicicletă)

În cele mai multe dintre exemplele propuse spre analiză am presupus că

participanŃii la interacŃiunea verbală cooperează. De exemplu, atunci cînd spunem

că mesajul transmis a fost recepŃionat corect, trebuie să înŃelegem că interactanŃii

au colaborat. Atunci cînd unul dintre vorbitori spune Maşina mea este în garaj,

receptorul acestui enunŃ înŃelege că este într-adevăr vorba despre maşina

emiŃătorului, care nu are nici o intenŃie de a-l induce în eroare. Altfel spus, atunci

cînd oamenii interacŃionează verbal ei cooperează.

Fie următoarea situaŃie: la cantina studenŃească, un student îl întreabă pe

altul cum este plăcinta pe care tocmai o consuma, şi primeşte următorul răspuns

Plăcinta e plăcintă. Din punct de vedere logic, acest enunŃ pare a nu avea nici un fel

de valoare comunicativă, pentru că se referă la ceva evident. El poate fi încadrat

enunŃurilor fără rost, precum „este ceea ce este”, „fetele tot fete”, „afacerile-s

afaceri” etc., numite tautologii. Atunci cînd unul dintre participanŃii la conversaŃie

foloseşte un astfel de enunŃ, el o face pentru a comunica mai mult decît spune.

Aşadar, ne putem referi la a vorbi (a se exprima direct) şi la a vorbi cu subînŃeles (a-l

lăsa pe interlocutor să facă inferenŃe).

Prin astfel de enunŃuri, vorbitorii comunică mai mult decît spun. Ceea ce nu

este necesar (pentru că este cunoscut deja) nu este spus, însă este implicat în

enunŃul propriu-zis. Se întîmplă astfel pentru că limba funcŃionează conform

principiului minimului efort: cît mai multă informaŃie transmisă în cît mai puŃine

vorbe/cuvinte. Pe baza acestui principiu funcŃionează şi enunŃurile brevilocvente:

„enunŃuri concise în care ideea nu se desfăşoară complet, ci se concentrează sub

forma unui singur termen sau grup de termeni”.

36

Teorii despre mesajele implicite concepte: principiul cooperării, implicatură

În cele mai multe dintre exemplele propuse spre analiză am presupus că

participanŃii la interacŃiunea verbală cooperează. De exemplu, atunci cînd spunem

că mesajul transmis a fost recepŃionat corect, trebuie să înŃelegem că interactanŃii

au colaborat. Atunci cînd unul dintre vorbitori spune Maşina mea este în garaj,

receptorul acestui enunŃ înŃelege că este într-adevăr vorba despre maşina

emiŃătorului, care nu are nici o intenŃie de a-l induce în eroare. Altfel spus, atunci

cînd oamenii interacŃionează verbal ei cooperează.

Fie următoarea situaŃie: la cantina studenŃească, un student îl întreabă pe

altul cum este plăcinta pe care tocmai o consuma, şi primeşte următorul răspuns

Plăcinta e plăcintă. Din punct de vedere logic, acest enunŃ pare a nu avea nici un fel

de valoare comunicativă, pentru că se referă la ceva evident. El poate fi încadrat

enunŃurilor fără rost, precum „este ceea ce este”, „fetele tot fete”, „afacerile-s

afaceri” etc., numite tautologii. Atunci cînd unul dintre participanŃii la conversaŃie

foloseşte un astfel de enunŃ, el o face pentru a comunica mai mult decît spune.

Aşadar, ne putem referi la a vorbi (a se exprima direct) şi la a vorbi cu subînŃeles (a-l

lăsa pe interlocutor să facă inferenŃe).

Fie exemplele:

a) Lucrătorii Centrului Zonal Alba-Iulia din cadrul DirecŃiei de Combatere a Crimei Organizate şi Antidrog Bucureşti au finalizat cercetările cu privire la patru persoane împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale pentru săvîrşirea infracŃiunii de operaŃiuni privind drogurile şi consumul acestora. (Transilvania Jurnal, ediŃia de Alba, 18.10.2001)

b) A: Hai să Ńinem cont şi de factura de telefon!

B: Bine, pa! c) De ziua lui, lui Radu i se cere să rămînă peste orele de program pentru a

finaliza contractul cu o firmă din Memphis. Radu îi spune secretarei care tocmai i-a comunicat acest lucru: Grozav, asta chiar este minunat.

Auzim astfel de enunŃuri în fiecare zi, şi – de fiecare dată – reuşim să

înŃelegem mai mult decît ceea ce ni se transmite în mod direct.

37

Paul Grice consideră că există o relaŃie între cuvintele vorbitorilor şi ceea ce

se transmite prin ele. Încercînd să înŃelegem enunŃurile de mai sus, ajungem la

interpretări diferite. Astfel, în exemplul (a), cuvintele reporterului nu trimit la

altceva, ci ele trebuie interpretate în sensul lor propriu. Acest mesaj nu

declanşează nici un fel de deducŃie pragmatică. În exemplul (b), persoana A

comunică mai mult decît ceea ce spune: conversaŃia a durat destul, deci este

timpul să o încheie. În exemplul (c), Radu comunică exact opusul enunŃului

formulat: faptul că trebuie să rămînă peste program i-a stricat sărbătoarea.

În 1975, Grice a încercat să explice cum se înŃeleg vorbitorii între ei. Astfel, el

a lansat principiul cooperării, care presupune ca fiecare participant „să contribuie la

conversaŃie în conformitate cu aşteptările celorlalŃi, cu stadiul, scopul şi direcŃia

tranzacŃiei conversaŃionale” (Grice, 1975: 45). Prin aceasta, Grice sugerează că –

atunci cînd oamenii interacŃionează conversaŃional – ei pornesc de la existenŃa

unui set de reguli care operează în orice situaŃie. El face o analogie cu regulile de

circulaŃie: atunci cînd ne aflăm pe şosea, credem că toŃi şoferii cunosc regulile de

circulaŃie şi le vor respecta. Uneori, nu se întîmplă aşa şi poate apărea un accident.

Lingvistul nu vrea să sugereze că în comunicare au loc accidente, ci există situaŃii

în care participanŃii la conversaŃie nu respectă regulile din dorinŃa de a transmite

mai mult, ei procedează astfel pentru a-l lăsa pe celălalt să descopere sensul

ascuns al enunŃului. Teoria lui Grice îl are în prim-plan pe receptor şi este o

încercare de a explica modul în care receptorul ajunge de la sensul exprimat (ceea ce

se spune) la sensul implicat (ceea ce se comunică).

Revenind la exemplul Plăcinta e plăcintă, trebuie să presupunem că emiŃătorul

respectă principiul cooperării, altfel spus vrea să transmită ceva (fie nu are nici o

părere despre plăcintă, fie crede că este foarte proastă, sau – dimpotrivă –

neaşteptat de bună). Acest „ceva” este un sens adiŃional, numit de Grice

implicatură. EmiŃătorul crede că receptorul va putea înŃelege enunŃul său pe baza

fondului comun de cunoştinŃe, deci va deduce/infera răspunsul.

Implicatura este un tip de deducŃie pragmatică legată de contextul

comunicativ în care este emis enunŃul; ele au în vedere presupunerea esenŃială a

naturii cooperative a interacŃiunii verbale. Grice distinge între implicaturi

38

convenŃionale şi conversaŃionale. Prima clasă desemnează un grup de presupoziŃii

asociate local, prin convenŃie, cu uzul anumitor forme lingvistice.

Fie enunŃul Ion e tînăr, de aceea are atîta energie. Spre deosebire de elementele

conjuncŃionale fiindcă, deoarece, pentru că, locuŃiunea adverbială de aceea nu

asertează cauzalitatea, ci o implică sau o presupune prin convenŃie. Alte exemple

de implicaturi convenŃionale:

a) Era foarte frumoasă în rochia aceea, dar banii erau prea puŃini. În acest caz, conjuncŃia dar îl detremină pe receptor să ajungă la următoarea implicatură: are prea puŃini bani pentru a-şi putea permite rochia aceea. Aşadar, în orice enunŃ ar apărea, dar va contrazice aşteptările.

b) Nu am terminat încă de mîncat. Aici, prezenŃa lui încă îl determină pe

receptor să facă următoarea deducŃie: acŃiunea despre care îmi vorbeşte este în plină desfăşurare.

c) Cu toate că este un aparat foarte scump, ei l-au cumpărat. PrezenŃa locuŃiunii

cu toate că îl determină pe receptor să ajungă la implicatura: ei au dus la îndeplinire o acŃiune contrar aşteptărilor (presupoziŃie: dacă un aparat este foarte scump, de obicei, el nu este cumpărat de cei cu posibilităŃi mici).

Spre deosebire de implicaturile convenŃionale, cele conversaŃionale se

întemeiază pe presupunerea esenŃială a naturii cooperative a schimburilor verbale.

Ele reprezintă o strategie conversaŃională curentă, folosită pentru a transmite mai

mult sau chiar altceva decît exprimă literal enunŃurile (v. factura de telefon,

rămînerea peste program).

Implicaturile conversaŃionale pot fi:

a) standard – cele care, pornind de la presupunerea că emiŃătorul respectă principiul cooperării, se bazează pe capacitatea receptorului de a amplifica prin deducŃii ceea ce se spune. Implicaturile standard pot fi:

i) generalizate - cele care sînt asociate cu o anumită expresie

lingvistică; ii) particularizate - cele care nu sînt dependente de structura

lingvistică a unui enunŃ, ci de contextul comunicativ în care este emis enunŃul.

b) non-standard – figurile de stil, bazate pe încălcarea principiului

cooperării.

39

ex. O maşină a lovit un copil.

PrezenŃa articolelor o şi un determină implicatura generalizată că nici maşina,

nici copilul nu sînt legate de persoana emiŃătorului şi a receptorului.

A: Le-ai invitat pe Geo şi pe Cătă? (X şi Y?) B: Am invitat-o pe Cătă.

În acest exemplu, vorbim tot despre o implicatura generalizată care nu se

bazează pe cunoştinŃe despre contextul comunicativ, ci numai pe informaŃia

schimbată de cei doi participanŃi la conversaŃie. După ce B i-a oferit lui A

informaŃia, acesta din urmă trebuie să presupună că B cooperează şi va trebui să

infereze răspunsul: o dată ce B mi-a spus că a invitat numai pe Y, înseamnă că X

nu a fost invitat, deci ori nu vine, ori trebuie să fac eu invitaŃia.

Un tip special de implicatură generalizată este implicatura scalară. Aceasta se

bazează pe o selecŃie operată de emiŃător. Fie enunŃul:

A: Mi-ai adus colile de xerox? B: Am adus cîteva.

În acest exemplu, B a ales pronumele nehotărît cîteva pentru a-l determina pe

A să infereze răspunsul exact: nu le-am adus pe toate. Se poate vorbi despre

implicaturi scalare şi atunci cînd folosim alte adverbe (mereu, întotdeuna, rar) sau

pronume nehotărîte.

Fie enunŃul:

A: Unde-o fi Mihai? B: Uite o maşină roşie în faŃa casei Ioanei.

IntervenŃia lui B nu constituie, aparent, un răspuns la întrebarea lui A. Dacă

admitem că B respectă principiul cooperării (deci vrea să furnizeze informaŃia

solicitată), A va face apel la informaŃiile ce aparŃin fondului comun de cunoştinŃe

(A şi B ştiu că Mihai are o maşină roşie şi că Ioana este prietena lui Mihai) şi va

putea găsi, printr-o deducŃie simplă, legătura logică dintre intervenŃia

colocutorului şi întrebarea sa: B a implicat conversaŃional că Mihai este la Ioana.

Aceasta este o implicatură particularizată.

40

Figurile de stil din conversaŃia curentă: metafora (Maria are mîini de aur.),

ironia (Deştept băiat!), tautologia (Legea e lege.), interogaŃia retorică (E posibil aşa

ceva?) sînt exemple de implicaturi non-standard.

Implicaturile conversaŃionale se disting de cele convenŃionale prin

următoarele proprietăŃi:

• sînt anulabile în anumite contexte; • sînt non-detaşabile; • sînt dependente de enunŃare. În afara principiului cooperării, Grice a elaborat şi patru maxime pe care

participanŃii ar trebui să le respecte în conversaŃie. Respectarea acestora nu

conduce la implicaturi, deci este mult mai interesant de analizat modalitatea în

care vorbitorii se raportează la aceste maxime pentru a produce implicaturi,

pentru a-l detremina pe receptorul unor enunŃuri să facă deducŃii.

Principiul cooperării definit de Grice asigură coerenŃa şi continuitatea

discursivă, întrucît presupune formularea intervenŃiilor fiecărui partcipant la un

schimb verbal în concordanŃă cu obiectivul acceptat prin consens al activităŃii

comunicative respective, în momentul considerat. În cazul conversaŃiei curente,

direcŃia schimburilor verbale este destul de lax definită, iar interlocutorii dispun

de o mare libertate în alegerea şi alternarea subiectelor. Subiectele abordate în

conversaŃie sînt dintre cele mai diverse; ele sînt foarte rar fixate de la început, de

cele mai multe ori ele conturîndu-se pe parcurs. În orice tip de conversaŃie,

respectarea principiului cooperării presupune emiterea de către fiecare colocutor,

în fiecare moment al conversaŃiei, exclusiv a replicilor adecvate conversaŃional.

Principiul se concretizează sub forma a patru maxime, care descriu mijloacele

raŃionale de desfăşurare a unor schimburi cooperante:

(1) maxima cantităŃii reclamă furnizarea de către colocutori a tuturor

informaŃiilor necesare în raport cu obiectivul conversaŃional şi cu stadiul discuŃiei. Aceasta implică respectarea a două submaxime: (1.1) contribuŃia fiecărui participant la schimbul verbal trebuie să furnizeze întreaga cantitate de informaŃii necesară;

41

(1.2) contribuŃia fiecărui participant la schimbul verbal nu trebuie să furnizeze mai multă informaŃie decît este necesar.

(2) maxima calităŃii cere ca interlocutorii să spună numai ceea ce cred că este

adevărat. Aceasta implică respectarea a două submaxime: (2.1) colocutorii nu trebuie să afirme lucruri pe care le consideră false; (2.2) colocutorii nu trebuie să susŃină lucruri pentru care nu dispun de dovezi adecvate.

(3) maxima relevanŃei cere ca interlocutorii să nu facă decît afirmaŃii legate

strict de subiectul conversaŃiei. (4) maxima manierei se referă la modul în care trebuie formulate intervenŃiile

în cadrul unui schimb verbal, reclamînd claritatea, manifestată prin: - evitarea obscurităŃii expresiei; - evitarea ambiguităŃii; - evitarea prolixităŃii; - structurarea logică a enunŃurilor.

Respectarea întocmai a acestor maxime ar face conversaŃia extrem de

plictisitoare, dezarmîndu-i pe participanŃi. Stephen Levinson remarca faptul că

maximele subsumate principiului cooperării par a descrie mai degrabă o situaŃie

ideală decît o realitate curentă. Grice ne previne asupra înŃelegerii mot-a-mot a

maximelor formulate, insistînd asupra importanŃei lor nu atît în procesul de

emitere, cît în acela de receptare. Aşa cum am mai spus, teoria lui Grice îl are în

prim-plan pe receptor şi nu pe emiŃător. Receptorul este cel care trebuie să facă

inferenŃele, deducŃiile pragmatice, să înŃeleagă enunŃul formulat de colocutorul

său.

EsenŃial nu este faptul că emiŃătorul ar adera necondiŃionat la cerinŃele

menŃionate, construind enunŃuri a căror structură să se conformeze întru totul

acestora, ci faptul că receptorul interpretează întotdeauna enunŃurile colocutorilor

conformîndu-se maximelor la un anumit nivel. Orice abatere declanşează deducŃii

ale receptorului, care – considerînd ca o axiomă atitudinea cooperantă a

partenerului – încearcă să găsească o cale logică de a integra tot ceea ce

înregistrează în universul discursiv conturat de replicile precedente.

42

Fie situaŃia următoare: o femeie stă pe o bancă în parc, iar lîngă ea – întins pe

iarbă – un cîine. Un domn se aşază pe bancă şi întreabă:

A: Cîinele dumneavoastră muşcă? B: Nu. Domnul se apleacă pentru a mîngîia cîinele şi animalul îl muşcă de mînă. A: Au! Hei! Mi-aŃi spus că nu muşcă! B: Nu muşcă. Dar ăsta nu este cîinele meu.

În acest exemplu, domnul a presupus că doamna a comunicat mai mult decît

a spus. Aşadar, prin formularea „cîinele dumneavoastră” bărbatul presupune că

doamna are un cîine şi cîinele care era lîngă bancă era al ei. Cel puŃin, aceasta este

ceea ce a înŃeles bărbatul din răspunsul pe care l-a primit. Din perspectiva

bărbatului (după ce a mîngîiat cîinele), răspunsul doamnei a furnizat mai puŃină

informaŃie decît se aştepta. Răspunsul aşteptat era, probabil, cel din ultima replică:

cîinele meu nu muşcă, dar cel pe care îl vedeŃi lîngă mine nu este cîinele meu. Dacă am fi

avut toate aceste informaŃii, replicile prezentate n-ar mai fi fost interpretate drept o

glumă.

Aşadar, interlocutorii nu respectă întotdeauna maximele conversaŃionale. De

altfel, nici nu ar putea fi posibil, pentru că nu dorim să ne exprimăm direct şi

complet, ci vrem să-l lăsăm pe interlocutorul nostru să infereze răspunsul.

ex. 1) Cristina urmează două facultăŃi. 2) Ferma ta se întinde pe 3 hectare? 3) * Cristina urmează două facultăŃi dar eu nu cred lucrul ăsta.

În primele două exemple, emiŃătorul enunŃurilor respectă îndeaproape

maxima calităŃii, în sensul că nu spune decît ceea ce ştie (1) sau vrea să afle o

informaŃie pe care nu o are (2). Atunci cînd unul dintre participanŃii la conversaŃie

afirmă (1), aceasta înseamnă că interlocutorul său trebuie să presupună că i s-a

spus adevărul. Dacă auzim întrebarea (2), vom presupune că interlocutorul nostru

nu deŃine o anumită informaŃie şi cere acest lucru. Aşa cum am văzut în cursurile

precedente (v. teorii despre actele de vorbire), participanŃii la conversaŃie folosesc

cuvintele pentru a duce la îndeplinire anumite acŃiuni. AcŃiunile intenŃionate sînt

îndeplinite numai dacă sînt respectate o serie de condiŃii de reuşită. Una dintre

acestea cere ca afirmaŃia (prin care se poate cere o informaŃie, se poate furniza o

43

informaŃie, se poate formula o ameninŃare etc.) să fie adevărată. Aşadar, a respecta

maxima calităŃii înseamnă a spune adevărul:

- atunci cînd o persoană afirmă ceva, deducem că persoana respectivă crede

ceea ce spune;

- atunci cînd o persoană ne întreabă ceva, deducem că persona respectivă

doreşte în mod sincer un răspuns;

- atunci cînd o persoană promite să ducă la îndeplinire un lucru, deducem

că persoana respectivă intenŃionează să îl ducă pînă la capăt.

4) Steagul este alb.

De vreme ce nu am furnizat o altă informaŃie despre steag (alte culori),

interlocutorul meu va deduce că acel steag nu mai are nici o altă culoare, ci este alb

în totalitate. Dar acest enunŃ poate fi folosit într-o altă situaŃie: ne aflăm la mare, pe

plajă. Unul dintre turişti vrea să intre în mare, însă un prieten formulează enunŃul

de mai sus. În această situaŃie, participanŃii la conversaŃie trebuie să-şi actualizeze

informaŃii despre semnificaŃia steagului alb (mare agitată). Aşadar, enunŃul nu

mai respectă maxima cantităŃii (informaŃia oferită este mai mult decît ceea ce se

ceruse).

5) A: Unde-o fi Mihai? B: Uite o maşină roşie în faŃa casei Ioanei.

Pentru a interpreta corect enunŃurile de mai sus, trebuie să presupunem că

emiŃătorul a dorit să ofere informaŃia cerută, i.e. a respectat principiul cooperării.

Răspunsurile lui B din exemplele de mai sus nu respectă însă maxima relevanŃei

(nu sînt relevante pentru schimbul verbal curent, i.e. A se aştepta la un răspuns

direct) şi a cantităŃii (B spune mai mult decît este necesar). Nerespectarea

maximelor generează implicaturi.

6) A: Teheran e în Turcia, nu-i aşa, doamna profesoară?

B: Şi Londra e în Armenia presupun.

În această situaŃie, profesoara încalcă maxima calităŃii (afirmă un lucru fals)

pentru a-l determina pe elev să îşi revadă răspunsul.

44

7) A: ÎŃi place să înoŃi?

B: Îi place peştelui apa?

În acest exemplu, B recurge la un enunŃ care încalcă maxima cantităŃii (spune

mai mult decît ar fi fost necesar; un simplu da ar fi însemnat respectarea maximei)

pentru a-l determina pe interlocutor să deducă răspunsul. Acesta este posibilul

parcurs mental al receptorului: mediul peştilor este apa, receptorul deduce mai

mult – interlocutorul său este în zodia peştilor, lui A îi place să stea în apă şi să

înoate. Desigur, pentru o interpretare cît mai corectă a unor astfel de enunŃuri

trebuie să cunoaştem contextul de comunicare. Este posibil ca cei doi să fi vorbit

despre zodii şi să fi aflat că sînt amîndoi în zodia peştilor sau o altă zodie de apă

etc.

8) A: Cred că domnul Păpădie e destul de bătrîn pentru funcŃia pe care o ocupă.

Ar trebui să lase locul altcuiva. B: Hm, ce cald este. Şi cînd te gîndeşti că e de-abia luna martie.

În acest exemplu, B încalcă deliberat maxima relevanŃei pentru a-i transmite

interlocutorului său că unul dintre apropiaŃii domnului Păpădie se află în preajma

lor.

9) A: Mihaela, hai să jucăm remy.

B: Cum mai stai cu temele, VlăduŃ?

Desigur, cea care formulează întrebarea este mama lui VlăduŃ. Ea nu vrea să

afle care este stadiul temelor fiului său, ci vrea să îi reamintească faptul că nu este

încă liber să se joace; trebuie să termine temele şi apoi se poate juca în voie.

45

Cooperare conversaŃională concepte: modalizare, modalizatori, încălcarea maximelor

Problema modalităŃilor rezultă din atitudinile şi motivaŃiile locutorului, dar

acŃionează asupra predicatului şi a întregului enunŃ. În cursurile precedente, am

vorbit despre alt tip de personalizare a discursului - folosirea deicticelor. Prin

acestea (pronume personale, pronume personale de politeŃe, pronume

demonstrative, adverbe de loc, timp), emiŃătorul unui enunŃ îşi exprima atitudinea

faŃă de persoana cu care vorbeşte (deixis social), adopta o anumită poziŃie faŃă de

enunŃ (apropiere, depărtare) etc. Componenta modalizatoare a discursului se

referă la modul în care emiŃătorul se raportează la ceea ce cunoaşte sau crede că

ştie.

Deşi nu s-a dat nici o definiŃie precisă a conceptului de modalitate, se poate

spune că – în analiza semnatică – se are în vedere un conŃinut propoziŃional

(dictum) şi un punct de vedere al vorbitorului asupra acestui conŃinut (modus). Prin

urmare, au funcŃie modalizatoare, pe de o parte, cuvinte care exprimă în ce mod

este adevărată sau falsă o propoziŃie, dacă e în mod necesar sau posibil adevărată

sau falsă (acestea sînt modalităŃile logice), şi - pe de altă parte - acele cuvinte care

realizează implicarea vorbitorului în enunŃ prin introducerea atitudinii sau a

opiniei lor în cele enunŃate sau care explică intenŃia urmărită prin enunŃarea unui

fapt (acestea sînt modalităŃile subiective).

ModalităŃile logice includ tipurile care se referă la adevărul conŃinutului

propoziŃiilor. Astfel, se disting modalităŃile aletice: necesarul şi posibilul. De la

acestea se definesc imposibilul şi non-necesarul (contingentul – ceea ce ar putea fi,

dar ar putea şi să nu fie). Logicienii au adăugat modalităŃilor aletice pe cele

epistemice (sigur, probabil – exclus, contestabil) şi deontice (obligatoriu, permis –

interzis, facultativ). ModalităŃile epistemice se referă la modul în care un emiŃător

se raportează la un enunŃ (ceea ce spune este sigur sau exclus, este probabil sau

contestabil), iar modalităŃile deontice se referă la modul în care emiŃătorul

cunoaşte lumea (trebuie să facă un anumit lucru sau îi este interzis, îi este permis

sa pună în practică un anumit lucru sau poate opta – este facultativ).

46

ModalităŃile lingvistice sînt modalităŃi propoziŃionale, care pot fi formate din:

- propoziŃie cu cu predicat nominal a cărui copulă (a fi) este impersonală şi

adverbele (cu funcŃie de nume predicativ) necesar, sigur, obligatoriu sau

sinonime ale acestora.

- verbe modale, dintre care cele mai frecvente sînt: a putea şi a trebui. Acestea au

o polisemie apreciabilă şi în limba română:

a putea

• capacitatea (fizică, intelectuală, morală): Ion s-a însănătoşit, va putea juca. • permisiunea: PuteŃi intra. • eventualitatea: S-ar putea să vină.

a trebui

• obligaŃia internă: Trebuie să mă apăr. • obligaŃia externă: Trebuie să muncească. • probabilitatea: Trebuie să fi venit deja.

Celelalte verbe (a vrea, a şti) exprimă atutudinea propoziŃională de voinŃă şi

de cunoaştere cu privire la un conŃinut propoziŃional pe care îl supraordonează.

Cele patru verbe modale (a vrea, a şti, a putea, a trebui) pot fi discutate din punctul

de vedere al competenŃei şi motivării, respectiv din punctul de vedere al opoziŃiei

psihic-fizic.

modalizare competenŃă motivaŃie

a şti a putea a vrea a trebui Cele patru verbe sînt esenŃiale în exprimarea subiectivităŃii din mesajul

lingvistic. S. Alexandrescu (1976) a analizat modalitatea epistemică a şti şi a

afirmat că orice enunŃ conŃine o modalitate epistemică care poate genera o scală de

la certitudine (a şti), la o certitudine pe jumătate (a crede) pînă la incertitudine. De

altfel, a crede cu variantele se zice că, cică poate primi semnificaŃia de zvon,

vorbotirul sustrăgîndu-se opiniei colectivităŃii, formulînd numai opinia celorlalŃi

47

(Pană-Dindelegan, 1985). Operatorul modal a crede, la persoana I indicativ, induce

ideea că vorbotorul îşi asumă întreaga responsabilitate a aserŃiunii făcute.

ModalităŃile lingvistice se mai pot exterioriza prin categorii de modalităŃi

propoziŃionale (adverbe) derivate din adjective tipic modale, ca: necesarmente,

obligatoriu, cert, probabil, facultativ. Acestea sînt modalităŃi deontice care reprezintă

manifestarea relaŃiilor interumane din cadrul convieŃuirii în societate, manifestări

care presupun ierarhii sociale, juridice, morale şi un cod de norme de convieŃuire

socială. Modalizatorul deontic conduce la diferite acte de vorbire: ordin, cerere,

sfat, rugăminte, permisiune, interdicŃie.

Cervoni (1987) a vorbit despre modalităŃi impure, numite şi modalităŃi ale

frazei sau tipuri de acte de vorbire, pentru că pun problema legăturii între

modalităŃi şi componenta ilocuŃionară a unui enunŃ. De exemplu, a autoriza se

poate analiza în sintagma a face ca X să poată; a obliga - a face ca X să trebuiască. În

acelaşi mod pot fi analizate şi verbe precum: a afirma, a susŃine, a confirma, a asigura,

a certifica, a sublinia, a declara (o sinteză lexematică enunŃiativă+modalitatea). În

acelaşi sens, se poate spune că enunŃînd PuteŃi intra, de fapt, s-a întrebuinŃat o

formulă performativă de tipul Vă permit să intraŃi. Această echivalare este

evidenŃiată în cazul deonticelor: exprimînd o obligaŃie, o permisiune, o interdicŃie,

emiŃătorul acŃionează (act ilocuŃionar) şi acŃionează asupra cuiva (act perlocuŃionar),

altfel spus îndeplineşte un act verbal.

În conversaŃie, respectarea maximelor propuse de Grice nu conduce la

generarea de implicaturi, iar schimbul verbal poate deveni plicticos. Aşa cum am

mai spus, încălcarea maximelor îl solicită pe receptor, acesta fiind cel care trebuie

să facă inferenŃele, deducŃiile pragmatice. În unele cazuri, emiŃătorul este conştient

că ceea ce urmează să spună îl va solicita pe receptor, altfel spus emiŃătorul

conştientizează faptul că enunŃul său va încălca (flagrant sau nu) maximele

conversaŃionale. Pentru a-l avertiza pe interlocutorul său, emiŃătorul recurge la

modalizatori (atenuatori de expresie): emiŃătorul ştie că ceea ce urmează să spună

va încălca una dintre maxime, şi îi transmite (indirect) receptorului faptul că

enunŃul său nu este formulat pentru a genera o implicatură. Astfel, respectarea

maximei calităŃii poate fi parafrazată drept „a spune adevărul”. Aşadar, atunci

48

cînd formulăm un enunŃ, receptorul se aşteaptă ca informaŃia pe care o procesează

să fie adevărată. Pentru a sugera că nu deŃinem toate datele referitoare la un

anumit subiect sau pentru a ne detaşa de opinia generală putem recurge la diferiŃi

modalizatori: după cîte ştiu, s-ar putea să greşesc/ să mă înşel, nu ştiu dacă este adevărat/

corect, cred, se zice că, am auzit că, cică.

ex. După cîte ştiu, Vlad este plecat în străinătate şi nu va veni la petrecere. Cică o să vină cineva de la minister la conferinŃa noastră. Am auzit că vor să vină participanŃi şi din Nigeria.

Respectarea maximei cantităŃii înseamnă furnizarea de către colocutori a

tuturor informaŃiilor necesare în raport cu obiectivul conversaŃional şi cu stadiul

discuŃiei. Atunci cînd emiŃătorul este conştient că va oferi mai multă informaŃie

decît este necesar, el poate recurge la una dintre următoarele formule: după cum

ştii, ca să scurtez, n-o să te mai plictisesc cu alte detalii, pe scurt, ce să mai.

ex. Am fost la plajă în fiecare zi, ne-am bălăcit în apă, am dansat toată noaptea. Pe scurt, ne-am distrat de minune. Dacă tot o să public lucrarea asta în revista aia de-acolo, ce să mai, nu mai merg la Iaşi.

Respectarea maximei relevanŃei înseamnă că interlocutorii nu fac decît

afirmaŃii legate strict de subiectul conversaŃiei. Orice abatere de la normă

echivalează cu generarea unei implicaturi (a spune altceva decît cere subiectul

negociat). Atunci cînd emiŃătorul este conştient că va spune ceva ce nu are

relevanŃă pentru conversaŃia în curs, el va face apel la unul dintre următorii

modalizatori: apropos, oricum, nu ştiu dacă e important, nu vreau să schimb subiectul, ei

bine.

ex. … apropo, l-ai mai văzut pe prietenul Ioanei? Ştiu că vine cu tine la film, oricum filmul ăsta l-am mai văzut la televizor. Ştiu că sună prosteşte, dar care este legătura cu bugetul local?

Respectarea maximei manierei echivalează cu evitarea obscurităŃii expresiei;

evitarea ambiguităŃii; evitarea prolixităŃii; structurarea logică a enunŃurilor. Ori de

cîte ori un enunŃ este resimŃit drept ambiguu sau obscur, emiŃătorul va încerca să-i

semnaleze receptorului acest lucru.

49

ex. Nu cred că are sens ceea ce-o să spun, dar maşina care mergea pe partea dreaptă nu avea farurile aprinse. Cred c-am fost confuz, aşa încît am să reiau explicaŃia. Nu v-aŃi dat seama despre ce vorbesc, nu-i aşa? Hai să vă mai spun încă o dată.

Aceste cîteva tipuri de modalizatori demonstrează atît faptul că participanŃii

la conversaŃie sînt conştienŃi de maximele conversaŃionale, cît şi faptul că ei

încearcă să le respecte. Atunci cînd acest lucru nu este posibil, ei îl semnalează şi îi

atrag atenŃia receptorului despre posibilele interpretări. De fapt, prin folosirea

modalizatorilor, locutorii vor să atenueze efectul perlocuŃionar al enunŃului. Una

este să-i spunem interlocutorului nostru în mod direct că i s-a furat maşina şi alta

este să formulăm un enunŃ precum Mi s-a părut că maşina ta nu mai era în parcare.

Astfel, ne detaşăm de posibilele interpretări (ex. – te bucuri că mi-au furat maşina)

care pot atenta la eul interlocutorului nostru. Este posibil ca maşina să fie într-un

garaj, la reparat sau să fi fost vîndută.

Aşadar, atunci cînd nu deŃinem destule informaŃii (sau informaŃii

neverificate) recurgem la modalizatori sau atenuatori de expresie.

50

Teorii despre politeŃe concepte: adecvare, politeŃe, eu individual

În cursurile anterioare, mai multe dintre exemplele prezentate şi comentate

trimiteau la ideea de a fi politicos. Nu puŃine au fost situaŃiile în care comentariile

nu puteau ocoli termenul „politeŃe”. Înainte de a defini conceptul de „politeŃe”,

trebuie să introducem un altul: adecvarea (stilistică şi situaŃională). Adecvarea este

concordanŃa între structura codului lingvistic folosit şi datele concrete ale situaŃiei

de comunicare. Altfel spus, fiecare limbă are structuri (aproape) fixe, care trebuie

învăŃate de un străin, pentru a se putea adapta situaŃiei concrete de comunicare.

Fiecare comunitate lingvistică are propriul sistem de cerinŃe şi de reglementări

care guvernează selecŃia şi utilizarea diverselor componenete ale codului

lingvistic. De exemplu, folosirea limbii de către vorbitori cu un anumit grad de

instrucŃie şi de cultură, în mediu rural sau urban, în situaŃie familiară sau solemnă

de comunicare etc. determină selectarea anumitor tipare de construcŃie şi evitarea

altora, preferinŃa pentru anumite sfere lexicale şi excluderea altora. Adecvarea se

manifestă şi la nivelul selectării formulelor de adresare şi de salut, acestea

depinzînd de contextul situaŃional imediat, chiar dacă vorbitorii folosesc aceeaşi

limbă.

Acest concept demonstrează că fiinŃele umane sînt, înainte de orice, fiinŃe

sociale. Fiecare dintre noi recunoaşte o situaŃie în care cuvintele amabile sînt

folositoare şi îşi actualizează un întreg set de informaŃii pentru a se putea adapta

contextului comunicativ. Intrînd într-o cameră în care nu cunoaştem pe nimeni,

primele „informaŃii” receptate sînt observaŃiile legate de poziŃia corpului unei

persoane, îmbrăcămintea uneia sau a mai multor persoane, zîmbetul adresat. Pe

parcurs, vom încerca să valorificăm observaŃiile, în sensul că acŃiunile noastre

ulterioare – de cele mai multe ori, iniŃierea unei conversaŃii – vor Ńine cont de ceea

ce ni s-a transmis în mod (in)voluntar.

Atunci cînd două persoane necunoscute sînt puse în situaŃia de a călători

împreună, ele încep să vorbească despre orice, din dorinŃa de a face ca timpul să

treacă mai repede. Oamenii nu vorbesc despre vreme (un exemplu) pentru că ar fi

51

interesaŃi de condiŃiile meteo, ci din alte motive: o posibilă explicaŃie – este

neplăcut să te afli în compania unei persoane şi să nu-i vorbeşti. Dacă nimeni nu

abordează nici un subiect, atmosfera poate deveni încordată. Prin abordarea unui

subiect neutru (precum vremea sau destinaŃia), este posibilă închegarea unei

relaŃii fără a spune prea multe lucruri. Aşadar, lucrul cel mai important în legătură

cu o astfel de conversaŃie nu îl reprezintă cuvintele folosite, ci faptul că oamenii îşi

vorbesc.

Malinowski (1949) a propus termenul comuniune fatică, definit drept „simplul

schimb de cuvinte care conduce la crearea unor legături sociale între oameni”

(1949: 315), afirmînd: „Cred că, atunci cînd discutăm despre folosirea limbii în

stabilirea relaŃiilor sociale, ajungem la un aspect esenŃial ce priveşte omul în

societate: în toate fiinŃele umane se manifestă tendinŃa de a congrega, de a fi

împreună, de a se bucura de compania celuilalt.” Aşadar, comunicarea verbală

este o formă importantă de manifestare a relaŃiilor sociale. O atitudine

necooperantă, refuzul presupoziŃiilor introduse de partener şi, prin aceasta,

respingerea unui anumit subiect de conversaŃie, inabilitatea conversaŃională

reprezintă surse importante ale deteriorării raporturilor interumane.

Ca orice acŃiune de cooperare interumană, comunicarea verbală presupune

nu doar satisfacerea unor obiective strict discursive, ci şi a unora de ordin social,

legate de menŃinerea şi de îmbunătăŃirea continuă a relaŃiilor dintre indivizi.

Desfăşurarea normală a schimburilor verbale prin menŃinerea unor relaŃii de

bunăvoinŃă între participanŃi şi a unei stări de echilibru social este reglementată de

acŃiunea principiului politeŃii. Acest principiu este complementul necesar al

principiului cooperării, ambele reglementînd, prin intermediul maximelor pe care

le subordonează, eficienŃa schimburilor verbale.

politeŃe = 1. Atitudine, comportare conformă cu buna-cuviinŃă, amabilă, politicoasă; amabilitate. ■ pronume personal de ~ = pronume care se foloseşte în vorbire cu sau despre o persoană căreia i se cuvine respect sau pentru a-i impune respect. ■ de politeŃe = a) care exprimă politeŃe; politicos, amabil; b) protocolar. ■ din politeŃe = fiind obligat de anumite cerinŃe (formale) de conduită, de etichetă. ■ ansamblu de reguli de comportament în spiritul bunei-cuviinŃe, al amabilităŃii şi al respectului reciproc. 2. (fam., la pl.) Cuvinte, gesturi care exprimă politeŃea cuiva faŃă de cineva.

52

politicos = care are o atitudine amabilă, binevoitoare, îndatoritoare, care se poartă cuviincios, delicat cu cei din jur; cuviincios, bine-crescut, manierat, civilizat, curtenitor. ■ care arată, demonstrează politeŃe.

politeŃe = 1. CuviinŃă, decenŃă, respect, reverenŃă, urbanitate, urbanism. 2. Amabilitate, manieră, civilitate. 3. Amabilitate, atenŃie, curtoazie, galanterie, gentileŃe.

Departe de a fi considerată drept un aspect de suprafaŃă, un adaos opŃional al

comunicării, motivat numai prin „bunăcreştere”, politeŃea reprezintă o

componentă esenŃială a comportamentului comunicativ. În mod obişnuit, a fi

politicos înseamnă a respecta anumite norme de comportament care funcŃionează

prin tradiŃie într-o comunitate dată. În plan verbal, aceasta s-ar traduce prin apelul

la unităŃi şi construcŃii caracteristice unui registru formal (cu cît gradul de

formalitate este mai ridicat, cu atît o persoană recurge mai mult la formule

politicoase). Astfel de mărci definesc însă numai un aspect al politeŃii pragmatice,

şi anume deferenŃa.

Aşa cum am spus mai sus, politeŃea trebuie discutată în relaŃie cu contextul

mai larg (social şi cultural). Pragmatic, a fi politicos înseamnă a Ńine în permanenŃă

seama de celălalt, a avea sentimentul unei responsabilităŃi faŃă de colocutor pe

parcursul interacŃiunii verbale. Cea mai închegată teorie pragmatică a politeŃii, cea

formulată de Penelope Brown şi Stephen Levinson (Politeness. Some universals in

language usage, 1987), se întemeiază pe conceptul de face (dificil de tradus în limba

română), preluat din cercetările de sociologie a comunicării ale lui Erving Goffman

(1967). Face desemnează imaginea publică a eului individual, configurată în

termenii unor atribute sociale acceptate de ceilalŃi. MenŃinerea imaginii fiecăruia

dintre noi presupune cooperarea, pentru că acest fapt este strict dependent de

acŃiunile şi sistemele de valori ale celor cu care venim în contact.

Termenul din limba română care redă destul de bine semnificaŃia lui face este

obraz. Acesta poate fi regăsit într-o serie de expresii care trimit la un anumit mod

de comportament: a spune ceva de la obraz, a bate cuiva obrazul, a nu-i fi ruşine

obrazului, a nu avea obraz, a-şi Ńine obrazul, a avea obrazul pătat, a-i crăpa/plesni

obrazul de ruşine, a fi gros de obraz (a avea obrazul gros), (a fi) fără obraz, a avea

53

obraz subŃire, a ieşi/scăpa/o scoate cu obrazul curat, a zice cuiva (un lucru) de la

obraz, a-şi scoate obrazul în lume, a da obraz, cu ce obraz vine să-mi ceară mie

asta. Chiar DEX-ul notează folosirea lui obraz cu sensul figurat de „valoare morală

a unei persoane; cinste, reputaŃie, renume, demnitate”.

Pentru a înŃelege mai bine de ce interacŃiunea verbală curge într-o anumită

direcŃie, trebuie să înŃelegem care sînt factorii care influenŃează conversaŃia de zi

cu zi. Pe de o parte, există o serie de factori externi – aceştia sînt factori stabiliŃi

înaintea interacŃiunii propriu-zise. De cele mai multe ori, ne referim la următorii

factori externi: statutul participanŃilor – bazat pe valorile sociale promovate şi

întreŃinute într-o anumită societate, vîrsta, puterea. Pe de altă parte, există o serie

de factori interni – aceştia sînt negociaŃi în interacŃiune. Astfel, în decursul unei

conversaŃii cu un străin, este posibil să începem interacŃiunea verbală cu

„domnule/doamnă” şi să o terminăm prin adresarea directă – pe numele mic al

colocutorului.

În cele ce urmează, ne vom opri la unul dintre factorii externi ce a suscitat

interesul mai multor lingvişti şi sociologi: puterea. French şi Raven (1968) au

propus cinci tipuri de relaŃii de putere între un „agent” comunicativ şi un receptor,

accentul căzînd pe relaŃia interpersonală – i.e. ce anume îi determină pe oameni să

se lase influenŃaŃi sau să influenŃeze pe alŃii. Teoria propusă nu Ńine cont numai de

actele intenŃionate de influenŃă, ci şi de influenŃa rezultată din actele „pasive” ale

unui agent – aşa cum este, de exemplu, prezenŃa fizică a unui poliŃist, care exercită

o influenŃă restrictivă asupra celor din jur. Cele cinci baze ale puterii sau

influenŃei, i.e. proprietăŃile agentului care îi dau acestuia posibilitatea de a-şi

exercita influenŃa sînt următoarele:

• puterea recompensatoare • puterea coercitivă • puterea referenŃială • puterea legitimă • puterea expertului

54

Puterea recompensatoare este definită ca „puterea a cărei bază este abilitatea de

a răsplăti”, referinŃa primă fiind promisiunea sau oferirea unor avantaje materiale

– în special bani sau poziŃie socială.

Puterea coercitivă se bazează pe faptul că receptorul se aşteaptă să fie pedepsit

de agent dacă nu se conformează încercării de influenŃă a acestuia. Spre deosebire

de puterea care recompensează, aici răsplata este negativă. Aşadar, putem spune

că puterea recompensatoare tinde să crească atracŃia dintre emiŃătorul şi

receptorul influenŃei, în timp ce puterea coercitivă are efectul invers, cu implicaŃii

foarte diferite pe termen lung pentru relaŃia dintre participanŃi.

Puterea referenŃială se bazează pe identificarea receptorului cu agentul,

identificarea fiind definită ca „sentiment al identităŃii” sau „dorinŃă de unificare”.

Astfel, o persoană sau un grup de prestigiu constituie un model de referinŃă cu

care încearcă să se asocieze sau identifice alŃii, care le adoptă atitudinile sau

convingerile. Exemple: adoptarea modului de a vorbi şi a celui de a se îmbrăca al

eroilor din mass-media, influenŃa între prieteni, persoane cu acelaşi statut,

profesori şi elevi, lideri şi susŃinători etc.

Puterea legitimă se bazează pe înŃelegerea de ambele părŃi a faptului că cineva

are dreptul să pretindă ascultare de la ceilalŃi. Această acceptare a influenŃei poate fi

reprezentată de o relaŃie între roluri: profesor – elev, părinte – copil, dar poate

exista şi pe baza unei angajări reciproce. NoŃiunea de legimitate implică un cod

sau un standard acceptat de individ, în virtutea căruia agentul extern îşi poate

exercita puterea. Exemple: mesajul politic adrest simpatizanŃilor, predica morală

adresată de Biserică credincioşilor, orientarea socială determinată de familie,

sfaturile date elevului de către profesor etc.

Puterea expertului este influenŃa care se bazează pe atribuirea unor cunoştinŃe

superioare agentului, care au efect asupra structurii cognitive a receptorului.

Străinul care acceptă recomandările unui localnic, persoanele care află informaŃii

din ziare, studentul care învaŃă după un manual sînt cu toŃii influenŃaŃi de

comunicare pe baza puterii expertului. O astfel de putere este determinată de

contextul situaŃional şi instituŃional, pentru că receptorul nu este în poziŃia de a

evalua corectitudinea informaŃiei primite.

55

Această tipologie a bazelor puterii pare să idenifice, ordoneze şi explice

principalele mecanisme ale influenŃei comunicative şi corespunde concepŃiei

despre comunicare ca proces care implică o relaŃie socială. (v. Denis McQuail,

Comunicarea, 156-171)

Un alt factor care ne „coordonează” acŃiunile comunicative este distanŃa

socială. Astfel, statutul social, vîrsta, sexul, gradul de intimitate sînt variabile care

determină gradul de respect pe care îl acordăm interlocutorului nostru şi care, de

asemenea, ne influenŃează alegerea cuvintelor în interacŃiunea verbală. De cele

mai multe ori, distanŃa socială este evidentă în formularea cererilor (ex. construiŃi

enunŃuri în care îi cereŃi colegei/şefului 10 de lei noi). Se observă că puterea şi

distanŃa socială sînt co-ocurente: tendinŃa este de a fi distanŃi faŃă de cei care îşi

exercită puterea asupra noastră.

Strîns legat de conceptul precedent este acela de impoziŃie (mărimea cererii).

În sociologie se vehiculează două concepte: bunuri gratuite şi bunuri non-gratuite.

Primele sînt bunurile – nu neapărat materiale (ele pot fi informaŃii, cunoştinŃe etc.)

– pe care le poate folosi oricine fără a cere permisiunea. Uneori, indivizii pot apela

la formule de politeŃe pentru a avea acces la ele, însă aceasta depinde de situaŃia

de comunicare. Bunurile non-gratuite alcătuiesc aşa-numita categorie „nu-i treaba

ta”. Astfel, starea civilă, salariul, religia, apartenenŃa politică etc. nu sînt dezvăluite

cu uşurinŃă, ba chiar mai mult – ele sînt tabuuri. „Nu este treaba” persoanei cu

care interacŃionezi verbal să ceară astfel de informaŃii despre tine (cu excepŃia unui

interogatoriu la poliŃie, dar nici atunci fără a consulta un avocat în prealabil).

Aşadar, cu cît interactanŃii recunosc o situaŃie în care pot obŃine mai uşor

informaŃia dorită, cu atît ei vor recurge la mai puŃine formule de politeŃe, şi vice-

versa.

Atunci „când două persoane iniŃiază o conversaŃie, ele stabilesc o legătură

socială; însă se ajunge aici numai prin aplicarea unor reguli împărtăşite de

interactanŃi, ceea ce conduce la crearea unui sistem de drepturi şi îndatoriri ale

participanŃilor (…), deci la un sistem al aşteptărilor”. (Kerbrat-Orecchioni, 1991: 57)

Aşadar, pentru a explica de ce oamenii recurg la formule indirecte de adresare,

trebuie să înŃelegem că există drepturi (ce avem voie să cerem) şi îndatoriri (ce

56

trebuie să folosim pentru a obŃine ceva). Toate acestea sînt reglate de societate şi

de interacŃiunea de zi cu zi. Să ne imaginăm modalitatea în care îi cerem şoferului

unui microbuz să oprească în staŃia „oficială” (la PiaŃa Presei Libere) şi formulele

la care recurgem pentru a-l detremina pe şofer să oprească într-o staŃie

„neoficială” (la Ambasada Rusă). În primul caz, pasagerul are dreptul să-i ceară

şoferului să oprească, iar şoferul are îndatorirea de a opri (se conformează cererii

pasagerului, fără ca acesta să recurgă la formule foarte indirecte; ar trebui să fie de

ajuns următoarea formulare – La PiaŃa Presei, vă rog!). În al doilea caz, pasagerul nu

are dreptul (oficial) de a cere oprirea maşinii la Ambasada Rusă, astfel încît se simte

dator să recurgă la formule indirecte (fie o glumă dacă şoferul este mai îndărătnic,

fie prezentarea unor fapte prin care să-l convingă pe şofer că acolo şi numai acolo

trebuie să coboare, etc.). În toate aceste cazuri, cei doi (pasager şi şofer) recurg la

negociere şi la strategii comunicative.

Strategia comunicativă este o formă de comportament comunicativ adoptată

de emiŃător; ea se bazează pe manipularea mijloacelor verbale cu scopul atingerii

obiectivelor urmărite. Utilizarea unor strategii nu trebuie înŃeleasă ca activitate de

„comunicare deghizată”. TransparenŃa pentru receptor a strategiilor folosite de

emiŃător este pusă în evidenŃă de existenŃa unor strategii corespunzătoare acestora

la nivelul receptării: strategii interpretative. Ambele tipuri de strategii sînt

recunoscute ca atare de participanŃii la interacŃiunea verbală, însă o descriere

detaliată şi completă a strategiilor comunicative nu poate fi realizată cu uşurinŃă,

pentru că în acest domeniu se manifestă cu precădere creativitatea indivizilor.

Cea mai mare parte a strategiilor comunicative sînt de tip aniticipativ, bazate

pe predicŃii asupra atitudinii şi a reacŃiei colocutorului. De exemplu, motivarea

ofertei emiŃătorului, amplificarea informaŃiei despre ofertă, dezarmarea

receptorului, procedurile care exprimă ezitarea, tatonarea: păi, aşa, în fine, adică,

vreau să spun, ştii (ce), uite ce etc. Există şi strategii de tip aditiv, care constau în

multiplicarea actelor care compun mişcarea de bază într-o intervenŃie comuni-

cativă.

AcŃiunea principilui politeŃii propus de Leech este legată de un

comportament strategic, menit să „moduleze” efectul unei anumite intenŃii

57

comunicative asupra relaŃiilor sociale. În cursul precedent, spuneam că menŃinerea

imaginii (engl. face) fiecăruia dintre noi presupune cooperarea, care este

dependentă de acŃiunile şi de sistemele de valori ale persoanelor cu care venim în

contact (Green, 1989). Există însă un conflict între dorinŃa fiecăruia de a se bucura

de aprecierea şi acordul semenilor săi (engl. positive face), pe de o parte, şi dorinŃa

de a acŃiona conform propriilor idei şi intenŃii (engl. negative face), pe de alta. De

aceea, deteriorarea imaginii individuale (engl. face threatening act) nu poate fi

prevenită decît printr-o alegere strategică a mijloacelor şi formelor de comunicare.

Diversele clase de acte de vorbire se deosebesc şi în funcŃie de potenŃialul lor

agresiv intrinsec (ex. solicitările, ordinele ~ mulŃumiri, complimente), putînd să

pună în pericol imaginea individuală reciprocă a interlocutorilor. Pericolul

potenŃial este anihilat, de obicei, prin acŃiuni redresive, care însoŃesc exprimarea

directă a intenŃiilor comunicative. Există însă şi situaŃii în care acŃiunile redresive

nu sînt necesare – urgenŃa şi eficienŃa comunicării trec pe primul plan sau

„prejudiciul” adus interlocutorului este minim.

Partea cea mai interesantă din studiul lui Brown şi Levinson este aceea

consacrată strategiilor politeŃii pozitive şi negative. Deşi denumirile alese pot

provoca obiecŃii, „politeŃea” avînd în mod curent conotaŃii favorabile, ele se

justifică prin raportare la cele două aspecte fundamentale ale conceptului de

imagine publică prezentate mai devreme. Majoritatea studiilor au luat în discuŃie

aspecte ale politeŃii negative (conceptul nu fusese încă denumit de Brown şi

Levinson), mijloacele prin care exprimarea este indirectă, impersonală.

Introducerea conceptului de politeŃe pozitivă constituie cea mai importantă

inovaŃie a pragmaticii în acest domeniu. PoliteŃea pozitivă are o funcŃie

integrativă, accelerînd relaŃiile sociale prin insistenŃa aupra elemetelor de

comunitate, cea negativă se bazează pe menŃinerea (şi chiar pe sublinierea)

distanŃei dintre indivizi. PoliteŃea pozitivă se caracterizează prin adoptarea unei

atitudini de familiaritate faŃă de interlocutori, cea negativă – printr-o atitudine

deferentă, rezervată.

În conversaŃia fatică se urmăreşte stabilirea unor relaŃii pozitive

(conversaŃiile din tren, la petreceri, nuntă etc.). Tocmai de aceea, se pare că este

58

tipul cel mai des întîlnit de conversaŃie în societatea actuală: oamenii simt nevoia

de a fi alături de semeni de-ai lor. Se poate întîmpla însă să se dezvolte şi o relaŃie

negativă, în sensul că subiectul negociat îi „uneşte” pe interactanŃi prin

negativitate (preŃurile care cresc, întîrzierea microbuzului, etc.). Şi în acest caz însă

primează strategiile politeŃii pozitive, strategiile politeŃii negative fiind estompate

pe măsură ce colocutorii ajung să se cunoască mai bine (distanŃele se micşorează).

Mai sus, am adoptat distincŃia făcută de Brown şi Levinson între: p o l i t e Ń e

n e g a t i v ă, a menŃinerii distanŃelor, care frînează relaŃiile sociale, şi p o l i t e Ń e

p o z i t i v ă, integrativă, care accelerează relaŃiile sociale. Pentru ambele tipuri,

formularea enunŃurilor presupune, pe lîngă exprimarea neambiguă a intenŃiei

comunicative a emiŃătorului, prezenŃa unor a c Ń i u n i r e d r e s i v e (engl. face

saving acts), explicite în cazul politeŃii negative şi implicite în cazul politeŃii pozitive.

Există situaŃii în care absenŃa acŃiunii redresive este posibilă. O asemenea strategie

este justificată dacă, în cazul schimbului verbal considerat, pe primul plan trec

urganŃa şi eficienŃa comunicării. Dacă, de exemplu, unei persoane i se face rău şi

vrem să o ajutăm, vom exprima direct solicitarea: „(AduceŃi) apă!”, printr-un

enunŃ al cărui ton imperativ nu va fi atenuat nici prin prefaŃarea printr-o

propoziŃie condiŃională: „Dacă sînteŃi bun…”, „Dacă puteŃi…”, nici prin apelul la

formule de tipul „vă rog…” sau la formule de scuză: „Mă scuzaŃi că vă

deranjez…”, „Ştiu că aveŃi altceva de făcut…”. De asemenea, dacă „prejudiciul”

adus interlocutorului este practic nul, nu apelăm la formule de politeŃe. Acesta

este cazul solicitărilor curente de tipul „IntraŃi!”, „LuaŃi loc!”, „ServiŃi!” etc., în care

faptul că destinatarul mesajului trebuie să se supună nu este în detrimentul

acestuia.

Uneori, exprimarea directă a intenŃiilor comunicative poate afecta

individualitatea destinatarului, chiar în condiŃiile prezenŃei unei acŃiuni redresive.

Aprecierea măsurii în care un act verbal afectează eul interlocutorului se reali-

zează în funcŃie de trei variabile sociologice:

(a) d i s t a n Ń a s o c i a l ă dintre colocutori, relaŃie determinată de rolurile sociale

şi de frecvenŃa schimburilor verbale şi a subiectelor de conversaŃie;

59

(b) p u t e r e a, relaŃie ce se referă la direcŃia exercitării controlului (dinspre

emiŃător sau dinspre receptor);

(c) g r a d u l d e i n t e r f e r e n Ń ă, implicat de actul verbal respectiv în raport cu

dorinŃa de autonomie sau de aprobare a individului. Această mărime variază

atît situaŃional, cît şi în funcŃie de specificul sociocultural al comunităŃii

considerate. InterferenŃa se manifestă atît sub forma consumării timpului şi a

informaŃiei, cît şi a discrepanŃei între imaginea individuală dorită şi cea

rezultată din îndeplinirea actului verbal.

Prin însumarea acestor date se poate determina n i v e l u l o p t i m de

politeŃe pentru îndeplinirea unui act verbal: complicarea strategiilor politeŃii

trebuie să fie direct proporŃională cu rezultatul acestei sume. Alegerea unei

strategii complicate în cazul unui prejudiciu minim adus receptorului reflectă un

comportament la fel de nepotrivit ca şi opŃiunea pentru o strategie simplă în cazul

prejudicierii importante a individualităŃii receptorului.

Strategiile care definesc politeŃea pozitivă au la bază afirmarea (sau chiar

exagerarea) simpatiei, a admiraŃiei sau aprobării faŃă de tot ceea ce Ńine de

persoana interlocutorului, anticiparea unor rezultate favorabile ale actului

comunicativ în curs şi gluma. Strategiile politeŃii negative se bazează pe

sublinierea continuă a dorinŃei de noninterferenŃă, pe evitarea oricăror

presupuneri sau anticipări legate de persoana interlocutorului, pe diminuarea

propriei personalităŃi, simultan cu exagerarea valorii celuilalt.

Dintre s t r a t e g i i l e care definesc p o l i t e Ń e a n e g a t i v ă, menŃionăm:

1. exprimarea indirectă a forŃei ilocuŃionare: „Eşti bun să închizi uşa?” (în locul

formulării imperative „Închide uşa!”);

2. reducerea la minimum a presupunerilor privind dorinŃa receptorului de a

realiza o anumită acŃiune, prin prefaŃarea enunŃurilor cu elemente care au

funcŃia unor scuze: „Dacă nu te superi, poŃi să-i duci tu Ioanei cartea?”, „Aş

vrea să iniŃiez un schimb intercultural cu o universitate din America şi aş avea

nevoie de părerea Dvs.”;

60

3. adoptarea unei atitudini pesimiste cu privire la dorinŃa sau la posibilitatea

receptorului de a efectua a anumită acŃiune: „Ai putea să treci după-amiază pe

la el?” (condiŃionalul – mod al irealităŃii – folosit în locul indicativului);

4. reducerea gradului de interferenŃă prin apelul la elemente sau construcŃii

restrictive sau la litotă: „Vă deranjez numai o secundă.”;

5. exprimarea deferenŃei prin diminuarea propriei personalităŃi, în contrast cu

exagerarea valorii interlocutorului: „Nu sînt în stare să rezolv această

problemă, care pentru Dvs. este un fleac.”;

6. formularea de scuze în mod direct: „Vă rog să mă scuzaŃi că mi-am permis să

vă telefonez…”, „Ştiu că aveŃi mult de lucru, dar am o problemă foarte

urgentă…” (recunoaşterea deranjului); „Mi-e tare neplăcut să vă întrerup din

lucru, dar nu pot trece peste părerea dumneavoastră.” (exprimarea ezitării,

neplăcerea de a interveni);

7. impersonalizarea enunŃurilor prin evitarea folosirii persoanei I sau a II-a în

funcŃie de natura actului verbal: „Nu se poate face nimic” (evitarea referirii la

emiŃător), „Ar fi de dorit rezolvarea grabnică a acestei probleme” (evitarea

referirii la receptor), „Să vedem ce putem face” (folosirea pluralului în locul

singularului), „Domnule profesor, capitolul acesta mi se pare dificil” (folosirea

termenilor de adresare fac indirectă referirea la emiŃător);

8. formularea enunŃurilor ca şi cum emiŃătorul ar contracta o datorie faŃă de

receptor sau ca şi cum nu l-ar îndatora pe acesta: „łi-aş fi recunoscător dacă

mi-ai spune adevărul”, „Nu este nici un deranj să te conduc pînă la noua

locuinŃă”.

În comunităŃile rurale, politeŃea negativă, a menŃinerii distanŃelor, se manifestă

în cazul relaŃiilor între insideri (membrii comunităŃii rurale) şi outsideri (orăşenii)

sau între insideri cu statut inegal, cînd direcŃia comunicării este de la inferior la

superior. Două strategii au fost înregistrate mai frecvent:

(a) reducerea la minimum a presupunerilor privind intenŃiile, dorinŃele sau

preferinŃele receptorului, prin folosirea unor elemente care să atenueze verbele

performative, forŃa ilocuŃioanră sau conŃinutul propoziŃional al unui enunŃ;

61

(b) exprimarea deferenŃei faŃă de receptor strîns legată de impersonalizarea

receptorului.

Prima strategie este recunoscută în exemplul următor – în acest caz,

povestitorul îl roagă pe fratele fetei pe care urma s-o ceară în căsătorie să-l

găduiască într-o seară viforoasă: „Dacă eşti aşa de bun, zic, să mă primeşti şi pe

mine să... găzduiesc acolo.” Gradul foarte ridicat de politeŃe al acestui enunŃ este

rezultatul unei evaluări înalte a variabilei exprimînd gradul de interferenŃă. Pot fi

observate şi unele modificări deliberate ale celorlalte variabile: fiindcă fratele fetei

trebuia să-şi dea acordul pentru căsătorie, ele este învestit cu atributul puterii, iar

distanŃa socială (practic nulă, pentru că erau amîndoi Ńărani) este şi ea augmentată.

Dovadă folosirea termenului de adresare „domnule”, care nu este obişnuit între

săteni: „Domnule, zic, vino puŃin pîn’ la poartă-ncuaci!” Acest mod de adresare

aparŃine unui alt sistem strategic al politeŃii: cel al limbii literare. Abandonarea

sistemului local în favoarea celui de prestigiu (de la oraş) reprezintă o modalitate

acceptată de participanŃii la interacŃiunea verbală de captatio benevolentiae.

Structurile lingvistice ale deferenŃei folosite în relaŃie cu outsideri, orăşeni cu

statut social superior, reflectă apelul la strategii ale limbii literare. Adresarea se

realizează prin structuri care conŃin cel puŃin unul din următorii constituenŃi:

• vocativul „domnule” care precedă numele de familie sau numele profesiei –

pentru bărbaŃi;

• „doamnă”, „coconiŃă” neînsoŃite de alŃi determinanŃi – pentru femei;

• forma de persoana a II-a plural a verbelor;

• forma de persoana a II-a plural a pronumelor personale;

• pronumele de politeŃe „dumneavoastră”, care exprimă cel mai înalt grad de

deferenŃă.

ex. Domnule doctor, e bine? Domnule doctor, vă rog s-o vizitaŃi faŃă de mine. Domnu’ doctor, vreau să fiu şi io consultată de dumneavoastă. CoconiŃă, zic, dumneavoastră de ce-aŃi fost bolnave?

Ultimele două exemple conŃin unele mărci ale poziŃiei speciale a strategiilor

politeŃii pe care le ilustrează, în ansamblul comportamentului comunicativ al

62

subiectului. Prima marcă este reprezentată de forma fonetică modificată a

pronumelui de politeŃe („dumneavoastă”), care poate indica o folosire nefamiliară.

În relaŃiile comunicative intracomunitare, „dumneavoastră” este foarte rar

înregistrat, de obicei nu ca substitut deferent al lui „tu”, ci ca mijloc de a evita

pronumele personal „voi”, considerat nerespectuos. A doua marcă o constituie

folosirea formei de feminin plural a adjectivului „bolnav” („bolnave”) în locul

celei de singular, cu toate că enunŃul se referă la o singură persoană. Această

folosire reflectă necunoaşterea de către subiect a unei reguli gramaticale

(pronumele de politeŃe cer folosirea pluralului numai la verbele cu care se

corelează). Dacă adoptăm un alt punct de vedere, am putea spune că subiectul

înregistrat ajunge la forme hipercorecte din dorinŃa de a folosi cît mai mulŃi

termeni „de la oraş”. Altfel spus, în exemplul citat, folosirea unei strategii al

politeŃii negative are la bază o mentalitate similară cu aceea care justifică în mod

curent politeŃea pozitivă, şi anume tendinŃa de adaptare la interlocutor.

În relaŃiile intracomunitare, structurile deferenŃei utilizate de subiecŃi înt

diferite. Există o formă specifică a pronumelui de politeŃe („matale”) care

selectează pesoana a II-a singular a verbului predicat. Această formă este corelată

cu valori ridicate ale variabilelor (distanŃa socială, puterea), acestea fiind legate

mai ales de vîrsta superioară a destinatarului, dar şi de poziŃia acestuia în

interiorul sistemului de rudenie al comunităŃii rurale respective.

ex. Mamă, mă duc cum ziceai matale. (nora către soacră) Tată, da’ te-ai dus matale la dispensar? (nora către socru) Măi naşule, pot să iau şi eu o fată să mă căsătoresc şi io? Ce zici matale? (finul către naş) Folosirea numelor proprii pune în evidenŃă alte aspecte. Se poate observa că

prenumele nu este niciodată folosit singur în discuŃiile cu persoane mai în vîrstă,

chiar dacă interlocutorii sînt fraŃi sau surori. Prenumele sînt, de obicei, precedate

de termeni de adresare specifici: ŃaŃă, ŃăŃico, nene, nea etc. Folosirea acestora nu

caracterizează doar comportarea politicoasă in praesentia, ci şi politeŃea in absentia.

Referindu-se la fraŃii săi mai în vîrstă, un subiect spune: „Îi spui lu’ nea Alecu, lu’

frati-miu, îi spui lu’ nea Vasile, lu’ frati-miu…” Prenumele sînt, de asemenea, rar

63

folosite între soŃi. Locul lor este luat de alŃi termeni de adresare, mai mult sau mai

puŃin neutri, depinzînd de datele concrete ale situaŃiei de comunicare. Exemple:

– Rumâne, io nu mai stau, merg acasă. – De ce mergi acasă? Făi femeie, mai stai, măi taică! (soŃul înlocuieşte

formula neutră „făi femeie” cu una mai afectuoasă, pentru a-şi convinge soŃia să rămînă în spital)

[…] – Ei! da lasă, măi omule… – Femeie, zice, ficioru ne-aduce-o fată. Toate aceste fapte reflectă o structură arhaică a relaŃiilor de familie. Astăzi,

ele reprezintă numai un set de folosiri conservate prin tradiŃie, dar lipsite de

conotaŃiile şi de motivaŃiile lor originare.

Strategiile de bază ale p o l i t e Ń i i p o z i t i v e sunt:

1. formularea explicită a unor observaŃii care să ateste interesul şi atenŃia

emiŃătorului faŃă de persoana receptorului: „ÎŃi stă bine cu tunsoarea asta!”,

„De unde Ńi-ai cumpărat sandalele?”;

2. exagerarea expresiei aprobării, admiraŃiei, simpatiei faŃă de receptor: „Ai o

memorie extraordinară!”, „SoluŃia pe care ai găsit-o este cea mai bună.”;

3. preocuparea de a spori interesul propriei contribuŃii la conversaŃie;

4. folosirea unor mărci de identitate care subliniază apartenenŃa colocutorilor la

acelaşi grup. Astfel, se face apel la persoana a II-a singular în locul pluralului,

se recurge la forme familiare de adresare;

5. abordarea unor subiecte sigure de conversaŃie (conversaŃia fatică);

6. reluarea, integrală sau parŃială, a replicilor emiŃătorului;

7. evitarea exprimării directe a dezacordului (nu spunem nu, ci da, dar…);

8. „pregătirea terenului” pentru formularea unor solicitări. Ex. „E frumos afară!

Ce-ar fi să mergem pînă la Sinaia?”, „Bocancii ăştia s-au demodat. Nu mi-i dai

mie?”;

9. crearea unui fond comun stabilit (engl. established common ground). Acest fond

comun se stabileşte prin interacŃiune verbală şi cuprinde opiniile şi

cunoştinŃele împărtăşite de partcipanŃii la conversaŃie.

10. gluma, în cazul în care receptorul nu este un interlocutor obişnuit pentru

emiŃător sau atunci cînd mişcarea conversaŃională este inadecvată. Pentru a

64

„gusta” gluma, colocutorii trebuie să împărtăşească acelaşi set de norme

situaŃionale şi aceeaşi concepŃie asupra posibilităŃilor de a le încălca.

11. includerea emiŃătorului şi a receptorului în realizarea acŃiunii pe care o

exprimă enunŃul considerat: „E momentul să ne aşezăm la masă!”

Folosirea unor astfel de strategii implică emiterea unor enunŃuri care admit

cel puŃin două interpretări: receptorul îşi însuşeşte informaŃia sau receptorul îşi

declină responsabilitatea pentru anumite acŃiuni care i-ar putea aduce prejudicii.

Sensul enunŃurilor devine obiect de negociere între parteneri.

Desfăşurarea normală a schimburilor verbale prin menŃinerea unor relaŃii de

bunăvoinŃă între participanŃi şi a unei stări de echilibru social este reglementată de

acŃiunea p r i n c i p i u l u i p o l i t e Ń i i. Ca şi principiul cooperării, principiul

politeŃii subordonează un număr de maxime:

1. maxima tactului; 2. maxima generozităŃii; 3. maxima aprobării; 4. maxima modestiei; 5. maxima acordului; 6. maxima înŃelegerii.

Primele patru sînt maxime perechi: maximele 1 şi 3 sînt centrate asupra

celorlalŃi (receptori, auditori, cei despre care este vorba), maximele 2 şi 4 sînt

centrate asupra emiŃătorului. Ele operează cu scale bipolare: avantaje/

dezavantaje, aprobare/ dezaprobare, în timp ce maximele 5 şi 6 operează cu scale

unipolare: acord şi înŃelegere. Maximele 1 şi 2 au în vedere avantajele sau

dezavantajele unor acŃiuni viitoare pentru ceilalŃi şi, respectiv, pentru emiŃător, iar

maximele 3 şi 4 au în vedere gradul în care enunŃurile emiŃătorului conferă o

evaluare pozitivă sau negativă celorlalŃi şi, respectiv, lui însuşi. Astfel:

a) prefaŃarea enunŃurilor care exprimă solicitări cu verbe modale şi adoptarea

unei forme interogative presupun respectarea maximei tactului, care reclamă

diminuarea expresiei neajunsurilor unei acŃiuni pentru receptor. Ex. „Vrei să

închizi uşa?”, „PoŃi să aprinzi lumina?”

b) strategiile impersonalizării sînt legate de respectarea cerinŃelor maximei

generozităŃii;

65

c) exagerarea interesului şi a simpatiei faŃă de receptor presupun respectarea

cerinŃelor maximei aprobării;

d) minimalizarea gesturilor proprii este o expresie a respectării maximei

modestiei. Ex. „E un fleac!”, „N-a fost mare lucru!”

e) exprimarea indirectă a unor opinii critice sau diferite de ale colocutorilor se

explică prin respectarea maximei acordului;

f) evitarea menŃionării explicite a evenimentului poate fi motivat de respectarea

cerinŃelor maximei înŃelegerii. Ex. „Am auzit ce s-a întîmplat. Ce nenorocire!”

66

Bibliografie Austin J.L. (2004): Cum să faci lucruri cu vorbe, Paralela 45, Bucureşti

Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Pană-Dindelegan, G.,

Mancaş, M. (2001): DicŃionar de ştiinŃe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti

Brown P., Levinson S. (1978): Politeness. Some Universals in Language Use,

Cambridge University Press, Cambridge

Cutting J. (2002): Pragmatics and Discourse, Routledge, London

Dascălu-Jinga L. (2002): Corpus de limbă română vorbită, Oscar Print, Bucureşti

Dragoş E. (2000): Introducere în pragmatică, Casa CărŃii de ŞtiinŃă, Cluj

GuŃu-Romalo V. (coord.) (2005): Gramatica limbii române, vol. I Cuvântul, vol. II

EnunŃul, Editura Academiei Române, Bucureşti

Kerbrat-Orecchioni C. (1991): Les Interactions Verbales, Colin, Paris

Ionescu-Ruxăndoiu L. (1991): NaraŃiune şi dialog, Editura Academiei, Bucureşti

Ionescu-Ruxăndoiu L. (1999): ConversaŃia. Structuri şi strategii. Sugestii pentru o

pragmatică a limbii române vorbite (ediŃia a doua), Editura All, Bucureşti

Ionescu-Ruxăndoiu L. (coord.) (2002): InteracŃiunea în limba română actuală. Corpus

şi tipologie, Editura UniversităŃii din Bucureşti

Ionescu-Ruxăndoiu L. (2003): Limbaj şi comunicare, Editura All, Bucureşti

Levinson S. (1983): Pragmatics, Cambridge University Press, Cambridge

Searle J.R. (1979): Expression and Meaning, Cambridge University Press, Cambridge