V. ELEMENTE DE GRAFIE ŞI ORTOGRAFIE

1. Generalităţi

Ortografia reprezintă ansamblul de reguli prin care se stabileşte scrierea corectă a unei limbi, precum şi punerea în practică a acestor reguli (< lat. orthographia, cf. gr. orthographia < orthos – drept, grapheia – a scrie).

Prin ortografie se stabilesc şi normele ortoepiei (gr. orthos „drept, corect” + eipein „a pronunţa”), adică ale pronunţării corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunţării cuvintelor ca unităţi lexicale, a pronunţării formelor flexionare şi chiar a pronunţării unor cuvinte legate în vorbire – toate acestea cu referiri şi la morfologie ori la sintaxă.

Scrierea limbii române se practică cu două sisteme de elemente grafice: literele1 şi semnele ortografice.

Inventarul literelor, într-o anumită ordine, stabilită prin tradiţie, se numeşte alfabet (de unde numele de scriere alfabetică).

Scrierea limbii române este o scriere alfabetică. Scrierea alfabetică reproduce prin simboluri grafice numite litere sunetul-tip, adică un anume semn grafic notează toate variantele de pronunţare individuală a aceluiaşi sunet. Scrierea trebuie sa fie unitară, stabilită prin reguli de natură grafică (de exemplu, folosirea literei majuscule la începutul unei propoziţii sau al unei fraze), de pronunţare (spre exemplu, pronunţarea literei e ca /e/ sau ca /ie/ ori pronunţarea literei x ca /gz/ sau ca /cs/) sau de ordin gramatical (morfologic sau sintactic: spre exemplu scrierea formelor de plural cu i sau cu e).

Limba română modernă se scrie cu alfabet latin. Actualul alfabet are 31 de litere. Toate literele au o dublă reprezentare: literă mare şi literă mică. Unele litere (atât mari, cât şi mici) primesc semne diacritice: căciula, circumflexul şi virguliţa. Punctul suprapus la i şi j nu este semn diacritic. În plus, acest punct nu se scrie la I şi J.

În scrierea limbii române se folosesc şi combinaţii de două sau trei litere având valoarea unui singur sunet: ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi.

Patru litere (k, q, w, y) se utilizează în împrumuturi, în nume proprii străine şi în formaţii bazate pe ele, precum şi în unele nume proprii româneşti de persoane scrise după model străin. De asemenea, în scrierea unor cuvinte străine şi a derivatelor de la ele, se folosesc şi alte semne diacritice: sedila, accentul, tilda, trema: Köln, São Tomé, Dvořak, Barić etc.

Ortografia limbii române este fonetică sau fonematică, în sensul că, în general, scriem cum pronunţăm, dar, de foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziţie totală. Toate aceste contradicţii se datorează acţiunii celorlalte principii ortografice: etimologic, morfologic, sintactic, simbolic, silabic. Aşa cum

1 În literatura de specialitate, totalitatea variantelor grafice care notează un sunet-tip (ex.: literă de tipar, de mână, majusculă, minusculă, italică, aldină etc.) poartă numele de grafem. A se vedea, de pildă, în tehnoredactarea computerizată, diferitele tipuri de fonturi. Grafemele pot fi simple (o singură literă) sau complexe (grup de litere: ce, ci, ghe, ghi).

se constată din denumirea lor, aceste principii conţin reguli ortografice care ţin de diferite compartimente ale limbii: fonetică = principiul fonetic, morfologie = principiul morfologic, sintaxă = principiul sintactic; de istoria cuvintelor = principiul etimologic; de valoarea literelor dintr-o silabă = principiul silabic; de modalitatea de scriere cu iniţială majusculă sau minusculă = principiul simbolic.

2. Principiile ortografiei actuale

Există două principii ortografice fundamentale, aflate mereu în antagonism: fonetismul şi etimologismul. Niciunul dintre acestea n-a caracterizat limba română în stare pură, absolută. Limba română n-a fost reprezentată în scris decât prin aproximaţie fie în raport cu rostirea veche, care era mai apropiată de etimon - ortografie etimologică, fie în raport cu pronunţarea contemporană - ortografie fonetică. În concluzie, scrierea limbii române a fost, de-a lungul timpului, fie preponderent etimologică, fie predominant fonetică. În istoria ortografiei româneşti, hotarul dintre cele două tipuri fundamentale de scriere a fost fixat de Titu Maiorescu în 1880: până la această dată, ortografia „era întemeiată pe un etimologism temperat prin concesii fonetice, după 1880, ea „era întemeiată pe un fonetism temperat prin necesităţi etimologice”2. De la 1880 încoace, caracterul predominant fonetic al ortografiei noastre a fost mereu consolidat, prin fiecare reformă ortografică, dar unele „necesităţi etimologice”, mai mult sau mai puţin motivate, au rămas, ca urmare a ataşamentului sentimental, la ideea latinităţii limbii române. Cu toate acestea, nici astăzi ortografia noastră nu este integral fonetică, fiindcă acest lucru nici nu este de dorit, nici nu este posibil. Integral fonetică nu este decât transcrierea pe care o folosesc foneticienii şi dialectologii, pentru a reprezenta în cele mai mici amănunte, toate sunetele limbii vorbite. Neputând fi integral şi autentic fonetică, ortografia este, de fapt, fonematică sau fonologică.

În afara fonetismului şi etimologismului, ortografia românească actuală se întemeiază şi pe alte principii: morfologic, sintactic, silabic, simbolic.

Aşadar, principiile care stau la baza ortografiei româneşti actuale sunt în număr de şase: fonetic, etimologic( tradiţional-istoric), morfologic, sintactic, silabic, simbolic.

2.1. Principiul fonetic

Este principiul fundamental al ortografiei noastre, în virtutea căruia scrierea reprezintă pronunţarea actuală a limbii literare, pronunţarea literară, cultă, îngrijită.

Acest principiu nu poate fi aplicat în exclusivitate datorită faptului că literele nu notează sunetele concrete, ci sunetele tip, adică fonemele, iar numărul literelor nu este egal cu numărul fonemelor.Regulile instituite datorită principiului în discuţie sunt:

2.1.1. Reforma ortografică din 1953 a legiferat scrierea fără u final, conformă cu rostirea, care eliminase acest sunet, mai întâi silabic apoi asilabic şoptit, apoi per şi simplu „mut”, rămas numai în scrierea unor cuvinte în care acest u final era precedat de i asilabic, semiconsonantic sau de o consoană palatală în substantive şi adjective ca: altoiu, cuiu, gutuiu, biciu, dibaciu, ochiu,vechiu, în verbe la persoana I a îndicativului prezent şi perfect simplu, vechi sau neologice, ca: bizuiu, mângâiu, sâcâiu, sforăiu, făcuiu, auziiu, atribuiu, contribuiu,

2Maiorescu, Titu, Critice, II, 1915, p. 91.

în auxiliarul voiu, cu care se formează viitorul (voiu cânta), şi în numeralul ordinal, forma de masculin singular întâiul.

În alte categorii de cuvinte, precum antroponime ca Andrei, Matei, Mihai şi toponime ca Bahlui, Conerlui, Desnăţui, Negoi, Teslui, Vaslui, u final „mut” fusese eliminat încă din 1932. Deşi antroponimele au continuat să fie scrise cu u final prin tradiţie intervenind şi principiul autorităţii actelor de identitate, care obligă la scrierea acestui u final dar numai la scrierea, nu şi la pronunţarea lui, fiind că e mut de multă vreme. Pronunţat greşit de mulţi intelecţi e şi numele scriitorului Mateiu Caragiale, la care u final nu se rosteşte. Grupul vocalic final [iu] nu se mai pronunţă azi nici în cuvinte comune din fondul vechi formate prin derivare cu sufixul -ar ( cu varianta –er), provenit din latinescul -arius, sufix cu care se formează nume de agent, adică derivate care denumesc pe practicantul unei meserii sau funcţii: morar, olar, porcar, primar, văcar. Sufixul –arius a evoluat după cum urmează: a-ri-us> a-ri-u >a-riu >ari >ar exemplu : primarius >primariu >primariu >primari >primar. După afonizarea şi căderea lui u final, forma cu [i] şoptit final a devenit omofonă pentru singular şi plural: un primari, doi primari .Í final afonic din forma de singular era desinenţă rezultată prin evoluţie fonetică normală, iar la forma de plural el a căpătat rol de morfem al pluralului, adică de desinenţă de plural. În acest stadiu al evoluţiei, singularele nearticulate capătă formele articulate primariu, purcariu. Dacă numele unei meserii ca olari, purcari deveneau nume de persoane, atunci persoanele respective se numeau Olariu (cu trei silabe şi accentul pe a). În timpul din urmă prin analogie cu numele de botez greceşti terminate în –iu bisilabic, de tipul Anastasiu, Dimitriu,nume vechi româneşti ca Olariu, Purcariu au fost considerate ca fiind derivate cu acelaşi „sufix” grecesc –iu şi se pronunţă actualmente în manieră grecească, cu o silabă în plus şi cu i accentuat: [o-la-ri-uu]. Această pronunţare „nouă” are ca model şi numele turceşti Beşliu, Deliu, Paşaliu, Surugiu. Pronunţările inculte de tipul [o-la-ri-uu] sau extins îngrijorător şi la nume ca Cipariu, Coşeriu, Puşcariu. Pe baza aceluiaşi principiu fonetic, u final se păstrează însă în unele neologisme în care trebuie şi scris, dar şi pronunţat ca vocală silabică: salariu, provizoriu, serviciu, teritoriu. Aceste cuvinte au ajuns să se pronunţe popular, şi uneori să fie scrise fără [i], u final: provizor, salariu, servici, teritor, grafii şi rostiri incorecte pe care limba literară le respinge.

2.1.2. În virtutea aceluiaşi principiu fonetic, a fost abandonată, în 1953, scrierea cu s (dublu) în unele neologisme ale căror etimoane se scriu cu ss şi care se scriau astfel în ortografiile noastre anterioare: cassă (de bani) massă(mulţime), rassă(de oameni sau de animale), spre deosebire de omofonele corespunzătoare: casă(de locuit), masă( de mâncat, de scris), rasă( îmbrăcămintea specială a preoţilor). Tot astfel se scriu cu un singur s, conform pronunţării cuvinte ca glosă, pasă, scrise în latina literală sau în franceză cu ss. În aceeaşi situaţie se află câteva neologisme formate cu sufixul –isim: doctisim, generalisim, ilustrisim, rarisim, serenisim. Scrierea cu consoane duble se foloseşte însă în situaţiile în care ea corespunde unei pronunţări reale spre exemplu în situaţia în care unele cuvinte sunt compuse cu elemente de compunere sau sunt derivate cu prefixe care se termină în aceeaşi consoană cu care începe cuvântul următor: interregional, hiperrealist, superrefractar, transsaharian, transsiberian. Excepţie de la această regulă fac cuvântul Transilvania şi derivatele lui, precum transilvănean în care cei doi ss s-au redus la unul singur: >Transsilvania >Transilvania. Se consideră că a dispărut s-ul din prefix: Tran-sil-va-ni-a. Consoane duble apar şi derivatele cu prefixul în-, când cuvântul următor începe cu n: înnămoli, înnăscut, înnebuni înnegri, înnoda, înnoi, înnopta.

În schimb, dublarea lui n în cuvinte ca înnainte, înneca, înnota este incorectă, fiindcă aceste cuvinte nu sunt analizabile cu un prefix în- şi o temă care începe cu n. Şi alte consoane pot deveni duble prin derivare sau compunere:

1. bb: subbibliotecar, dar subraţ2. mm: kilogrammetru, ohmmetru, dar comemora, imemorial.3. t: posttonic, porttabac.

Există şi litere duble, precum litera c, urmată de e, i, dar în acest caz avem de-a face numai cu o dublare grafică fiindcă în rostire literele cc reprezintă sunetele [kč]: accelera, accepta, accent, accident, occident, succes, vaccin. Se dublează şi litere vocalice, tot în compuse cu elemente de compunere (în neologisme), în derivate prefixe sau sufixe şi în forme cu desinenţe ( în cuvinte din fondul vechi):

aa: contraatac, supraalimenta, ultraaglomerat; ee: preexista, teleenciclopedie; ii: fiind, fiinţă, scriitor, ştiinţă, toxiinfecţie; oo: coopera, microorganisme, noocraţie, zoologie; uu: ambiguu, asiduu, atuuri.

Tot cu dublu e (ee) se scriu şi neologismele comune ca agreez, alee, creez, idee, licee moschee, agreează, aleea, ideea şi în nume proprii neologice, precum Coreea, Crimeea, Egee, Andreea, Doroteea, Medeea. O pronunţare cu [i] (aleia, ideie) există realmente în rostirea unor vorbitori, dar aceasta este populară (nu „rustică”). Ea nu poate fi considerată literară, îngrijită, fiind sistematic evitată de vorbitorii care-şi cultivă exprimarea. Secvenţa literală ee nu poate apărea astăzi decât în neologisme, atât în cuvinte comune, cât şi în nume proprii, decât în interiorul cuvântului, unde constituie hiat, care trebuie rostit ca atare: [a-lė-e], [i-dė-e]. În cuvintele din fondul vechi în general nu există această secvenţă, nici în scris, nici în rostire. În locul ei apare vocala e plus diftongul [ie]: [kė-ie], [krė-ier], [fe-mė-ie]. Toponimele Mateeşti, Vaideeni ar trebui scrise cu secvenţa eie şi pronunţate corect cu [e] silabic plus diftongul [ie]: [Mate-ieşti], [Vaide-ieni]. În legătură cu scrierea antroponimelor Andreescu, Mateescu se tolerează la acestea variante grafice ca Andreiescu/Andreescu pentru că funcţionează şi regula de respectare a dorinţei purtătorului.

2.1.3.Tot o aplicare a principiului fonetic o constituie scrierea cu e sau ie la început de cuvânt şi în interiorul cuvântului, la început de silabă, după o altă vocală silabică. În neologisme, la început de cuvânt, grafia cu e corespunde pronunţării literare româneşti: ecou, educaţie, efect, elev, epocă, erou, eterogen. Există şi o pronunţare cu ie iniţial [ielėv], [iėpokă] ce reprezintă o manieră populară. În interiorul cuvântului la început de silabă, după o vocală silabică, grafia cu e reproduce, cu o excepţie, tot pronunţarea literală, cu hiat, specifică neologismelor agreez, alee, creez, afluent, duel, duet, influenţă, siluetă, aloe, canoe, proeminent, poet, aeroport, maestru. Pronunţările cu evitarea hiatului prin intercalarea unui [i] de tipul [kreiėz], [duiėl], [poiėt] sunt rostiri în manieră populară, inacceptabile ortoepic. Excepţia o constituie secvenţa grafică i-e, care nu se rosteşte în hiat, ci cu [i] silabic plus diftongul [ie]: [kantoniiėr], [kasiieriie], [maniiėră], [premiiėră], [soĉiietáte]. Aceasta este singura excepţie admisibilă şi existentă realmente în pronunţarea românească îngrijită. Aceasta este regula generală, de la care, există, evident, şi excepţii, în ambele sensuri:

1. neologisme care se pronunţă şi se scriu cu ie (caiet, maiestate, proiect, statuie, traiect, ierarhie, iezuit).

2. cuvinte din fondul vechi care se scriu cu e, după i silabic precedent, dar se pronunţă, şi trebuie pronunţate cu diftongul [ie]: albie [álbiie], mie [miie], sabie [sábiie], vecie [veĉiie], vie [viie].De la regula generală a scrierii cu ie, ia la iniţială de cuvânt există următoarele excepţii:

a) pronumele personale eu, el, ea, ei, ele, scrise ca atare, dar pronunţate neapărat cu diftongii [ie], [ia]: [ieu], [iel], [iei], [ia], [iele];b) formele de prezent şi imperfect indicativ ale verbului a fi: eşti, este, ė, eram, erai, era, eraţi erau, scrise cu e iniţial, dar pronunţate cu [ie]: [ieşti], [ie], [ieram];c) unele nume proprii, nume de familie ca Eana, rostit [iána], Eane, rostit [iáne], Ebâncă, rostit [iebînkă], Edu, rostit [iédu], Epure, rostit [iépure], Eşanu şi Eşeanu, rostite [ieşánu] şi nume de localităţi ca Epureşti [iepureşti], Ezeru [iezeru]. Cele mai multe antroponime, care se scriu cu e iniţial, fiind de provenienţă cultă, se şi rostesc astfel, sub influenţa grafiei oficiale: Ecaterina, Elena, Eufrosina, Eftimie, Eliade, Emanuel, Emilian, Eminescu, Enache, Eusebiu, Eva.

2.1.4. Scrierea actuală a prefixelor des- şi răs- se bazează tot pe principiul fonetic, deoarece consoana finală a acestora, s, depinde de contextul fonetic în care apare, depinde adică de sunetul următor. Astfel, prefixele des- şi răs- au această formă cu s final numai în situaţia în care cuvântul următor cu care se formează derivatul începe cu o consoană surdă: descărca, descătuşa, desface, desfăşura, despăduri, desperechea, desprinde, destinde, răscroi, răsfrânge, răsplăti, răspoimâine. Când cele două prefixe sunt urmate de consoane sonore sau de vocale cu care începe cuvântul de bază, s final din aceste prefixe se acomodează în ceea ce priveşte sonoritatea devenind sonoră corespunzătoare z: dezdoi, dezgoli, dezgheţa, dezlipi, dezmoşteni, dezarma, dezechilibra, dezorienta, răzbate ,răzbuna, răzgândi.Excepţie fac derivatele al căror cuvânt de bază începe cu consoana sonoră z, în care cele două prefixe îşi păstrează formele cu s neacomodat la consoana sonoră următoare, în scopul evitării repetării a două litere z: deszăpezi, deszăvorî, răszice. Repetarea consoanelor fricative dentale este evitată şi prin căderea uneia dintre ele, anume a celei din prefix, acesta rămânând de- sau ră-: desaliniza (dessaliniza), desăra, desărcina, desăvârşi, răsufla.

2.1.5. Prefixele terminate în n (în-, con-) suferă şi ele de fenomenul acomodării dar, de data aceasta, în ceea ce priveşte locul de articulare, consoana lor finală n devenind m înaintea consoanelor oclusive bilabiale p, b: îmbăia, îmbătrâni, îmblânzi, împăduri, împărţi, combate, combina, compatriot, complăcea. Acelaşi proces de acomodare a locului de articulare îl suferă consoana finală n din prefixul în- şi înaintea bilabialei m din cuvinte care încep cu aceasta, dar acomodarea este posibilă numai în rostire atât în cuvinte comune, cât şi în toponime compuse cu sân (sfânt): [îmmîna], [îmmărmuri], [îmmormântare], [sîmmihai]. În scris acomodarea nu este admisă, neaplicându-se principiul fonetic ci cel morfologic, întocmai ca la neologismele compuse cu avan (avant), chiar înaintea lui: avanpost, avanpremieră. Prefixul con- mai are şi varianta co-, atunci când acesta este urmat de vocale coabita, coarticula, coechipier, cointeresa, coopera, coordona.Consoana finală n a prefixului con- cade şi când aceasta este urmată tot de un n dar din cuvântul următor conaţional (connaţional).

2.1.6. Neologismele care au intrat mai demult în limbă şi au o circulaţie mai largă, au suferit fenomenul adaptării fonetice şi morfologice la limba română şi ca urmare, sunt scrise aşa cum se pronunţă: angro, lider, miting, spicher, şezlong, vizavi. În această situaţie se află cele mai multe cuvinte din terminologia sportivă, care sunt de origine engleză: fotbal, gol, golaveraj, meci, ofsaid. Alte neologisme, care sunt mai recente sau mai puţin folosite, nu s-au adaptat încă şi ca urmare se scriu aproximativ ca în limba de origine, pe baza principiului etimologic. Noul DOOM face chiar precizarea că împrumuturile recente nu se mai supun adaptării ci se recomandă a fi folosite ca în limba de origine: bleu, cow-boy, design, diesel, newton, outsider, whisky, etc.

2.2. Principiul etimologic

Principiul etimologic, numit de unii autori „tradiţional istoric” se întemeiază aşadar pe istoria cuvintelor, pe originea lor, adică pe etimologie şi în acelaşi timp pe tradiţie, pe scrierea mai veche.Situaţiile mai importante de aplicare a principiului etimologic sunt următoarele. 2.2.1.Scrierea cu oa a diftongului [ua], care se pronunţă:

a.la început de cuvânt în exemple ca oaie [uáie], oală [uálă], oameni, oară, oase, oaspete, oaste;b. la început de silabă, după altă vocală silabică, în interiorul

cuvântului: căprioară [kăpriuáră], mioară [miuáră];c.în interiorul cuvântului, precedat de consoană: coadă [kuádă],

doagă [duágă], doamnă, moară, soare, toamnă.În afară de diftongul [ua], semiconsoana [u] mai apare ca element asilabic şi în

triftongul [uai], în cuvinte ca: leoaică [leuáikă], rusoaică [rusuáikă], precum şi în triftongul [iua] din cuvinte ca aripioară [aripiųară], bolnăvioară [bolnăviuară], Ioana [iuána].

Litera o se păstrează în scris în astfel de cuvinte din două motive, care reprezintă două principii ortografice. Întâi pentru că cele mai multe cuvinte româneşti cu diftongul [ua] provin din etimoane româneşti care se scriau cu o în limba de origine: capriola > căprioară, domina > doamnă, homines > oameni, mola >moară, olla >oală, ovis >oaie, porta > poartă.

Provenind prin diftongarea condiţionată de poziţiile ă, e din silaba următoare a lui o accentuat, diftongul [ua] a fost reprezentat în scris prin digraful oa, ceea ce înseamnă aplicarea principiului etimologic. În al doilea rând diferitele forme ale cuvântului sau diferitele cuvinte ale familiei lexicale beneficiază de o alternanţă unitară o/oa, cu litera comună o, ceea ce înseamnă aplicarea principiului morfologic: căprior/căprioară, domn/doamnă, om/oameni, mori/moară, oi/oaie, porţi/poartă, toţi/toată.

Alternanţa o/oa, chiar dacă nu reprezintă pronunţarea asigură menţinerea lui o în ambele forme alternante, ceea ce dă scrierii un caracter mai raţional, mai consecvent: pot, poţi, poate, rog, eogi, roagă.

De asemanea mai poate fi motivată şi prin analogia cu alternanţa e/ea din cuvinte ca seri/seară, stele/stea în care ea este rezultatul aceluiaşi fenomen de diftongare.

2.2.2. Elemente de etimologism sunt şi formele grafice ale pronumelor personale eu, el, ea, ei, ele în locul celor ortoepice [ieu], [iel], [ia], [iei], [iele]. Pronumele eu se scrie astfel cu e iniţial, ca să fie mai apropiat de etimonul latinesc ego, iar celelalte se scriu tot cu e la început prin analogie cu primul.

2.2.3. Tot etimologism înseamnă şi scrierea cu e iniţial a formelor verbului a fi la indicativul prezent (eşti, este) şi la imperfect (eram, erai, era, eram, eraţi, erau), pentru că etimoanele latineşti se scriu cu e: es, est, eram, eras, erat, eramus, eratis, erant.

2.2.4.Scrierea articolului hotărât masculin şi neutru singular l este un alt element de etimologism sau mai precis de tradiţie a scrierii noastre mai vechi, care atunci se baza pe pronunţare. Forma veche articulată era, de exemplu, pomulu, din care, prin afonizarea lui u final, a rezultat pomulu >, apoi pomul, tot aşa cum forma nearticulată era pomu (<latinescul pomus), cu u ca desinenţă de singular, din care, prin afonizarea lui u final, a rezultat mai întâi pomu>, (cu u asilabic şoptit), apoi pom. Evoluţia fonetică a formei articulate pomul a continuat prin dispariţia lui l final.

Pe de altă parte, scrierea în continuare a articolului hotărât l, cu toate că el a dispărut de multă vreme din rostire, nu este numai etimologică, ci este justificată şi morfologică, l fiind morfemul singularului, tot aşa cum ultima literă i din forma articulată de plural pomii este articolul hotărât de plural, care de asemenea nu se pronunţă (rostirea fiind [pómi]), dar se scrie pentru că reprezintă un morfem, adică un element cu funcţie morfologică, articolul hotărât la plural.

Forma scrisă pomul este analizabilă astăzi în l articol, u fostă desinenţă de singular şi pom rădăcină.

Dacă în vorbirea obişnuită articolul l nu se mai pronunţă, în schimb în vorbirea solemnă, îngrijită, academică se recomandă pronunţarea lui, dar numai în această situaţie, căci astfel, în alte situaţii, în vorbirea obişnuită, în folclor, rostirea lui este pedantă, capătă caracter de hipercorectitudine.

2.2.5. Motivaţia este etimologică şi la scrierea unor grupuri consonantice alcătuite din consoana sonoră b urmată de o consoană surdă ca s, t, ţ în cuvinte ca absent, absolvent, obscen, observa, subsol, obtuz, subtil, obţine, subţire. Cu excepţia lui subţire, toate celelalte sunt neologisme. În toate aceste exemple, prin acomodare consonantică regresivă, sunetul [b], urmat de o consoană surdă, devine şi el tot consoană surdă în pronunţare, adică [p], astfel că scrierea nu corespunde rostirii. Ortografierea cu b este etimologică, fiindcă reproduce etimoanele latineşti şi franţuzeşti corespunzătoare. Astfel, latinescul subtilis s-a moştenit şi, prin evoluţie fonetică, a căpătat forma [subţire], ortografiată subţire, iar pe de altă parte a fost împrumutat, pe cale savantă, din latina literară, sub forma neologismului subtil. Aceste neologisme sunt derivate latineşti formate cu prepoziţiile ab, ob, sub, cu rol de prefix, care şi-au păstrat forma cu consoană sonoră, chiar dacă consoana următoare era surdă.

2.2.6. Etimologică este şi scrierea cu x în neologismele de origine latină literară şi franceză, indiferent de pronunţarea cu [ks] sau cu [gz] a acestei litere în limba română, pentru că reproduce întotdeauna grafia etimonului. Litera x reprezintă grupul consonantic surd [ks], în cuvinte ca excela, exclama, expasiune, extaz, prefix, lexic, exagera, exigent, Alexandru, Felix şi grupul consonantic sonor [gz], în cuvinte ca auxiliar, elixir, exact, examen, exaspera, executa, exemplu, exerciţiu. Există şi cuvinte din fondul vechi în care grupul consonantic [ks] nu este reprezentat prin litera x, ci prin literele cs, în cuvinte precum catadicsi, îmbâcsi, micsandră, ticsi, ca şi unele neologisme care se scriu, ca în limba de origine, cu cs: cocs, rucsac.

Litera x nu reprezintă decât grupul consonantic [ks], în cuvinte precum complex, fix, ortodox, nu însă şi grupul consonantic alternant [kş] din formele de plural complecşi, ficşi, ortodocşi.

2.2.7. Grafiile explicabile etimologic s-au înmulţit prin ultima reformă ortografică (1993), dar de data aceasta este vorba de un etimologism special. Revenirea la scrierea sunt, suntem, sunteţi, sunt a fost calificată pe drept cuvânt, ca „grafie etimologizantă”.

De fapt, este „etimologizantă” numai grafia sunt de la persoana a III a plural, fiindcă numai aceasta a fost preluată din latina clasică, de la forma corespunzătoare a verbului esse, de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, fiindcă numai aceasta exista în latineşte şi fiindcă, preluând-o, învăţaţii ardeleni au vrut să demonstreze, şi prin aceasta, originea latină a limbii române. Forma sunt de la persoana I singular nu poate fii explicată prin forma latinească corespunzătoare care era sum, deci nu este etimologică, ci este identică cu cea de persoana a III a plural, identitate constituită după modelul deja existent în româneşte la verbele de conjugările a II a, a III a şi a IV a, de tipul eu văd, ei văd, eu cred, ei cred, eu fug, ei fug.

Formele de plural suntem, sunteţi nu sunt nici ele etimologice, deoarece corespondentele latineşti erau sumus, estis. Ele au fost adaptate de învăţaţii ardeleni după modelul lui sântem (sîntem), sânteţi(sînteţi), la rândul lor forme analogice cu sânt(sînt), apărute mai târziu, dar ca forme autentice, populare, create de limba însăşi, nu de învăţaţi. În concluzie, formele sunt, suntem, sunteţi ,impuse recent de Academia Română nu sunt etimologice, ci etimologizante.

2.2.8. Cealaltă regulă ortografică impusă de Academia Română în 1993, anume revenirea la scrierea cu â în interiorul cuvintelor, nu înseamnă nici ea etimologism, cum cred mulţi specialişti, ci, după aprecierea cercetătoarei Carmen-Gabriela Pamfil, pseudoetimologism. Etimologism ar fi fost dacă scrierea ar fi reprodus grafia etimoanelor, adică dacă s-ar fi notat sunetul [î] cu fiecare dintre literele latineşti din care provine cu sau fără semnul diacritic respectiv (accentul circumflex), cam în felul următor: câine, mâine, pâine (cu â), pentru că etimoanele latineşti sunt scrise cu a (cane, mane, pane); rîpă, rîu, sînt (cu î ) pentru că etimoanele latineşti sunt scrise cu i (ripa, rivus, sintunt): mormînt, sfênt, vênt (cu ê), deoarece etimoanele latineşti şi slave se scriau cu e (latinescul monumentum, slavă sventu, latinescul ventus). Astfel nu se poate vorbii de etimologisme.

În situaţia inversă, când, fiind la începutul cuvântului, [î] > provine din [a] latinesc: întâi (<latinescul antaneus), înger(<latinescul angelus), ortografia ar fi etimologică, dacă am scrie ântâi, ânger, rezultă că grafia este pseudoetimologică.

Această regulă a scrierii cu î şi â nu reuşeşte să respecte nici principiul fonetic care cere o singură literă pentru un singur sunet, nici principiul etimologic. Dar, pe de altă parte, ea nici nu pretinde a fi etimologică, ci motivarea ei este, pur şi simplu poziţională şi, cel mult, tradiţională.

2.3. Principiul morfologic

Gramatica în general, prin ambele ei părţi, morfologia şi sintaxa, are o largă aplicabilitate în ortografie.

Nu există şi nu poate exista scriere fără regulile gramaticii pentru că gramatica constituie primul şi cel mai important imperativ al ortografiei.

Principiul morfologic are în vedere elementele din care este alcătuit cuvântul şi modificarea formală a acestora, pentru ca fiecare cuvânt să ia acea formă care este cerută de funcţia lui sintactică. Aplicarea principiului morfologic impune analiza morfematică a cuvintelor, recunoaşterea morfemelor, adică a acelor elemente care au un rol morfologic în cursul flexiunii sau al derivării. O anumită dispunere sau aşezare a morfemelor creează o anumită formă a cuvântului, impusă de funcţia sintactică

Situaţii de aplicare a principiului morfologic în ortografie:

2.3.1. Una dintre cele mai dificile situaţii, în care se fac greşeli curente de ortografie, este scrierea cu unu sau mai mulţi i la rând, în succesiune directă. Dificultatea folosirii corecte a unei singure sau a mai multor litere i provine din polisemantismul literei în discuţie, care notează şi pe [i] (silabic), într-un cuvânt ca bine, şi pe [i] (asilabic sonor), în cuvinte conţinând diftongi sau triftongi ca iarnă, noi, leoaică, şi pe [į] (asilabic şoptit), în cuvinte ca pomi, preoţi, vezi, şi care, pe deasupra, mai este şi literă ajutătoare, în cuvinte ca cioban, Giurgiu, Pecica.

În pluralul pomi, litera i notează sunetul asilabic şoptit [į] care, ca morfem, îndeplineşte rolul de desinenţă de plural. Dacă articulăm cuvântul cu articol hotărât, el capătă forma scrisă pomii, în care cei doi i se justifică numai morfologic, nu şi fonetic. Scrierea cu trei i din forme ca fiii, copiii se justifică şi fonetic, pentru că se pronunţă toate cele trei litere i, ([fi-ii], [kopí-ii]), dar, mai ales, morfologic: ultimul i este articolul hotărât, penultimul este desinenţă de plural, antepenultimul face parte din rădăcina cuvântului, care se regăseşte şi în forma de singular fiu, copil.

I final postconsonantic, care îndeplineşte funcţia de desinenţă de plural la substantive şi adjective (brazi, buni) sau pe aceia de desinenţă verbală a persoanei a II a singular (auzi, lucrezi) reprezintă sunetul asilabic şoptit [į], cu câteva excepţii:

a) când este literă ajutătoare (urzici, joci, mergi);b) când este la finala unor antroponime, nume de familie ca Alecsandri, Arghezi, sau hipocoristice ca Gabi, Lili;

c) când este sufixul infinitivului la verbele de conjugarea a IV a (a citi, a fugi);d) când este precedat de consoanele l sau r ca al doilea element al unui grup

consonantic în pluralul nearticulat al unor substantive şi adjective ca multipli, simpli, aştri, codri sau în formele verbale de persoana a II a singular indicativ şi conjunctiv prezent (afli, intri, sufli). În ultima situaţie i de la sfârşitul cuvintelor reprezintă sunetul silabic [i], care creează unor vorbitori impresia falsă că în aceste situaţi s-ar pronunţa doi i. La sfârşitul cuvintelor se scrie o singură literă i în următoarele situaţii: - la infinitivul verbelor de conjugarea a IV a în care sufixul –i este precedat de o altă vocală silabică: a birui, a croi, îndoi; - la imperativul negativ al aceloraşi verbe: nu croi, nu îndoi; - la pronumele şi adjectivele pronominale posesive: noştri, voştri - la adjectivele neologice care exprimă nume de culori: gri, kaki; - la forma de persoana a III a singular a perfectului simplu de la verbele de conjugarea a IV a: el fugi, el îndoi, el trăi.Două litere i se folosesc: - la infinitivul unor verbe de conjugarea a IV a care au rădăcina terminată în i, de tipul a-i prii, a pustii, a se sfii; - la persoana a III a singular a perfectului simplu al acestor verbe: el pustii, el se sfii; - la persoana a II a singular şi conjunctivului prezent al unor verbe: (să) ştii, (să) ţi, (să) vii; - la imperativul afirmativ al verbelor a fi: fii; - la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de conjugarea a IV a : (eu) citii, croii, fugii, trăii; - la pluralul nearticulat al substantivelor care au rădăcina în i: câmpii, copii, fii, fluvii, studii; - la pluralul nearticulat al adjectivelor de tipul argintii, cenuşii, mijlocii, pustii, vii; - la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor cu rădăcina terminată într-un grup consonantic din care ultima consoană este l sau r: multiplii, negrii, siniştrii;

- la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor: anii, copacii, pomii, bunii, dragii; - la G, Dul singular al substantivelor feminine: florii, nopţii,serii; - la forma de G-D a adjectivului posesiv din îmbinări împreună cu substantive feminine exprimând grade de rudenie: bunică-mi, mă-sii; - la ambele cuvinte ale îmbinării, când aceasta este alcătuită din substantivul nevastă la cazurile G şi D: nevesti-mii, neveste-sii Scrierea cu trei litere i apare în următoarele situaţii; - în formele articulate de nominativ-Ac plural ale substantivelor a căror rădăcină se termină în –i: copiii, fiii; - în formele articulate de plural cu rădăcină în i: chiulangiii, mijlociii, zglobiii;- în formele de perfectul simplu, persoana I singular, ale verbelor de conjugarea a IV a cu rădăcina în –i :eu pustiii, eu mă sfiii.

2.3.2. Tot morfologic se explică şi scrierea sufixelor –eală, -ean, -eaţă, -ească după literele s,j, prin analogie cu aceleaşi sufixe în alte contexte: greşeală, oblojeală, ieşean, orăşean, clujean, doljean, strămoşească, vitejească, întocmai ca în derivatele îndrăzneală, bucureştean, timişorean, bărbătească.

După aceleaşi litere şi alte sufixe au aceeaşi formă ca în alte contexte fonetice: - sufixul –ar (nu –ear): coşar, birjar, ca lemnar, olar; - sufixul –ământ: ingrăşământ, ca legământ; - sufixul –ător: înfricăşător, ca lucrător, temător;

- sufixul –ărească: deosebit de –ereasă, după cum sunt alcătuite din sufixul -ar sau -er plus -easă: cenuşăreasă, dar lenjereasă, birjărie gogoşărie dar lenjerie.Tot astfel, după aceleaşi litere s, j se scrie desinenţa ă au alte consoane decât s,j:

cămaşă, mătuşă, uşă, grijă, plajă, gureşă, trufaşă, prin analogie cu casă, fată, bună.Aceste cuvinte au forma articulată în a : cămaşa, plaja, trufaşa ca şi casa, fata, buna.După s, j din finalul temei verbelor de conjugarea I se scrie a la infinitiv şi în formele

şi cuvintele derivate de la infinitiv prin analogie cu verbele care înaintea sufixului -a al infinitivului au alte consoane: înfăţişa, înfăţişare, angaja, angajare, înfăţişam, angajam, ca şi cânta, lucra, cântam, lucram.

În aceleaşi verbe se scrie ea la persoana a III a singular şi plural indicativ prezent (înfăţişează, angajează ca lucrează) şi ă la indicativ prezent persoana I plural (înfăţişăm, angajăm, ca lucrăm) şi la perfect simplu, persoana a III a, singular (înfăţişă, angajă, ca lucră). Verbele de conjugarea a IV a se scriu cu i la infinitiv şi la alte forme verbale: sfârşi, îngriji, sfârşim, îngrijim, sfârşind, îngrijind, ca şi citi, citim, citind, ca şi citi, citim, citind, şi cu ea la imperfectul indicativului şi la persoana a III a singular şi plural a conjunctivului prezent: sfârşeam, îngrijeam, ca şi citeam, să sfârşească, să îngrijească, ca şi să citească.

În concluzie, după s,j, sufixele lexicale şi gramaticale ca şi desinenţele au aceeaşi formă ca şi când urmează după alte consoane. Funcţionează aici analogia, care este o problemă de morfologie, deoarece cuvintele se încadrează în clase morfologice, prin asemănarea lor cu altele de acelaşi fel, clase constituind modele, forme, tipare în care se încadrează şi alte cuvinte.

În aceste situaţii, scrierea nu se bazează pe pronunţare şi mai ales nu pe pronunţarea de tip muntean-bucureştean, care, datorită timbrului palatal al acestor consoane, este muiată, cu e în loc de ă: cămeaşe, uşe, grije.

2.3.3. Verbul aşeza se scrie aşază la indicativ prezent persoana a III a singular şi plural, şi nu aşează, pentru că rădăcina lui este aşez-/aşaz iar –a de la infinitiv şi –ă de la indicativ sunt sufixe. Scrierea greşită aşează se bazează pe o analiză eronată conform căreia

segmentul final -ează ar fi sufixele eaz +ă prin analogie cu o formă ca lucrează, dar, în acest caz, rădăcina ar rămâne numai aş, ceea ce evident este greşit. Aici se aplică regula că, după ş, j, se scrie a (nu ea) în rădăcina cuvintelor.

2.3.4. Situaţia este aceeaşi la verbul înşela, care se analizează morfematic în rădăcina înşel plus sufixul morfematic -a. E din rădăcina înşel- alternează cu a în cursul flexiunii. Scrierea înşeală se bazează pe analiza eronată, după care segmentul final -eală este confundat cu sufixul lexical -eală din cuvinte ca îndrăzneală, toropeală dar, în acest caz rădăcina s-ar reduce la înş-, ceea ce este imposibil.

Rădăcină Sufix Desinenţă 1 înşel - - 2 înşel - i 3 înşal ă - 4 înşel ă m 5 înşel a ţi 6 înşal ă -

2.3.5. Aceeaşi alternanţă e/a din rădăcină alături de alternanţa consonantică d/z, apare şi în verbul şedea: Rădăcină Sufix Desinenţă 1 şed - - 2 şez - i 3 şad e - 4 şed e m 5 şed e ţi 6 şed - -

Forma populară şede de la persoana a III a singular, se bazează pe analogia internă cu celelalte persoane.

2.3.6. Scrierea verbelor neologice agrea, crea (recreea, procreea) se bazează tot pe principiul morfologic şi nu pe principiul fonetic, fiindcă pronunţarea este diferită pe categorii de vorbitori. Scrierea a optat pentru principiul morfologic, ţinând cont de elementele morfematice din care sunt alcătuite şi de analogia cu verbul a lucra, verbelerespective fiind încadrate la conjugarea I, cu sufixul infinitivului –a, -are, care se adaugă la rădăcinile agre- şi cre-. Rădăcină Sufix Sufix Desinenţă 1 lucr ez - - 2 lucr ez - i 3 lucr eaz ă - 4 lucr - ă m 5 lucr - a ţi 6 lucr eaz ă -

Rădăcină Sufix Sufix Desinenţă 1 agre ez - - 2 agre ez - i 3 agre eaz ă - 4 agre - ă m 5 agre - a ţi 6 agre eaz ă -

2.3.7. Principiul morfologic se aplică şi la scrierea cu sau fără cratimă a cuvintelor compuse, în funcţie de gradul lor de sudură şi de individualitatea lor morfologică şi semantică. Dacă gradul de sudură este avansat şi drept urmare, individualitatea morfo-semantică nu se mai menţine compusele se scriu într-un cuvânt: bunăvoinţă, fărădelege, untdelemn.Invers, dacă gradul de sudură nu este avansat şi se menţine individualitatea morfologică şi semantică cuvintele compuse se scriu cu cratimă: rea-voinţă, bună-credinţă, bună-cuviinţă. În flexiune, la G-D, individualitatea morfologică şi gradul de sudură sunt mai evidente: bunăvoinţei, fărădelegii, faţă de relei-voinţe, bunei-cuviinţe.

2.3.8. Analiza structurii morfologice a devenit şi principiu de despărţire în silabe a cuvintelor compuse, a derivatelor cu prefixe şi a unor derivate cu sufixe: alt-undeva, ast-fel, drept-unghi, hiper-aciditate, tele-scop,dez-echilibru, în-egal, sub-linia, sub-urbie, târg-şor, vârst-nic.

2.3.9. Scrierea formelor omofone ale unor cuvinte şi ale unor grupuri de cuvinte, când acestea din urmă se ortografiază cu cratimă, nu reprezintă aplicarea principiului sintactic ci tot a principiului morfologic, pentru că prin cratimă marcăm pe de o parte rostirea lor împreună, ca şi când ar constitui un singur cuvânt, iar pe de altă parte faptul că din punct de vedere morfologic, ele aparţin unor părţi de vorbire diferite, care trebuie separate prin acest semn ortografic. Cratima le uneşte din punctul de vedere al pronunţării dar le desparte morfologic ca părţi de vorbire diferite. Rostirea împreună a acestor grupuri de cuvinte devine identică cu aceea a unor cuvinte, constituind ceea ce numim omofonie. Exemple de omofone: aşi / a-şi (mi-au intrat doi aşi, a-şi aranja), baţi / ba-ţi( baţi câmpii, ba-ţi place), ceai /ce-ai (ceai de muşeţel, ce-ai adus?), mor / m-or (mor de foame, m-or părăsi), sa / s-a (cartea sa, s-a pierdut), zile / zi-le ( şapte zile, zi-le să tacă).

2.4. Principiul sintactic

Omofoniile pot fi abordate şi din punct de vedere sintactic atunci când fenomenul apare între un cuvânt pe de o parte şi două sau mai multe cuvinte separate pe de altă parte, ambii termeni având aceleaşi elemente constitutive care trebuie scrise împreună, într-un singur cuvânt sau în mai multe cuvinte, în funcţie de sensul lor integral sau parţial.

Ele formează un singur cuvânt care este compus, când elementele lor componente nu mai pot fi analizate separate şi au căpătat un sens nou în raport cu sensurile elementelor alcătuitoare. Când acestea îşi păstrează individualitatea, ele se scriu în cuvinte separate. Exemple:

altă dată – „în altă împrejurare”;altădată – „odinioară, demult, odată” alt fel – „ alt mod, alt soi”;altfel – „altminteri”; de loc – „în ceea ce priveşte originea locală, originar”;deloc – „nicidecum”; bine cunoscut – „cunoscut în detaliu”;binecunoscut – „celebru”; o dată – „o singură dată, nu de mai multe ori”;odată – „cândva”.

2. 5. Principiul silabic

După modelul scrierii italiene ortografia românească a adoptat principiul silabic în virtutea căruia valoarea fonetică a unor litere este dată de contextul literal din care fac parte, adică de literele care urmează, în cadrul aceleiaşi silabe. Caracteristica acestui principiu se bazează pe neconcordanţa dintre literă şi sunet în anumite cazuri, pe faptul că uneori nu citim literă cu literă, ci un grup de două sau trei litere care împreună au o valoare unică sau, invers, nu reprezentăm întotdeauna în scria fiecare sunet printr-o singură literă, ci printr-un grup de litere. Pentru ca alfabetul să nu fie prea încărcat, cuprinzând pentru fiecare sunet câte o literă separată, s-a recurs la procedeul de a atribui unor litere valori multiple, în funcţie de litera sau literele care urmează. Este cazul literelor c şi g, care au câte trei valori: I. [k], [g] (oclusive velare), când sunt urmate în aceiaşi silabă, de litere vocalice, afară de e şi i (car, gară, căruţă, găsi, câmp, gând, corp, ogor, curte, gură), de litere consonantice (clopot, crap, glas, grupă) şi când se află la sfârşit de cuvânt ( ac, copac, belşug, drag). II. [k], [g] (oclusive palatale), când sunt urmate de literele h + e, i ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare: chem, chip, cheamă, chior, unchi, ghem, ghindă, gheaţă, ghiol, ghiul, junghi. III. [ĉ], [ĝ], ([č], [ğ]) (africate prepalatale), când sunt urmate de literele e, i ca vocale silabice sau ca litere ajutătoare: cer, cine, ceai, cioban, cinci, ger, gingie, geam, gioarsă, giuvaier, fragi.

2. 6. Principiul simbolic

Deşi nu toţi cercetătorii îl recunosc, există şi acest principiu simbolic în ortografia noastră actuală. El a fost formulat de Theodor Hristea în termenii următori: „[…] principiul simbolic […] ne recomandă să scriem acelaşi cuvânt ( sub raport sonor ) fie cu literă mică, fie cu majusculă ( după împrejurări ) […]. Regula este că, atunci când cuvântul se întrebuinţează în accepţia lui obişnuită, el se scrie cu iniţială mică, iar când are un sens cu totul special sau, altfel spus, când simbolizează ceva, se scrie cu majusculă”3. Sub incidenţa acestui principiu cad următoarele situaţii:

1.Cuvântul facultate, cu sensul de „aptitudine” se scrie cu iniţială mică, iar când apare ca termen component în numele unei instituţii, cu alt sens, se scrie cu iniţială majusculă, ca şi toate celelalte componente (Catedra de limba română a Facultăţii de Litere);2.Numele punctelor cardinale se scriu cu iniţială mică ( nord, sud, est, vest, miazănoapte, miazăzi, răsărit, apus), dar, când exprimă noţiunea de regiune sau punct geografic, se scriu cu iniţială majusculă: Europa de Vest= apusul, Gara de Nord, Ploieşti – vest, Ploieşti – sud, Râmnicu-Vâlcea – est

Aici se cuvine să fie mereu citate şi versurile eminesciene: „Tu te lauzi că Apusul înainte ţi s-a pus? Ce-i mâna pe ei în luptă

Ce-au voit acel Apus?( Scrisoarea a III a)3.Numele zilelor săptămânii şi ale lunilor anului se scriu cu literă mică la iniţială, dar cu majusculă când intră în denumirea unor mari evenimente istorice naţionale; 24 Ianuarie, 1 Decembrie.4.Acelaşi principiu se aplică şi la alte cuvinte care intră în denumirea unor mari evenimente istorice, culturale, etc: Reforma, Renaşterea, Şcoala Ardeleană, Unirea Principatelor.

3 Hristea, Theodor, Inovaţii lingvistice negative în limba română contemporană, p. 185.

5.Cuvintele pământ, soare, luna se scriu cu literă mică la iniţială, ca substantivele comune, dar cu literă mare, ca substantive proprii, ca nume de aştrii, în stilul ştiinţific. Calitatea lor ca substantive comune sau proprii este dată de context:

Roadele pământului sunt bogate. A răsărit soarele. A apus luna. „De-ar fi mândra unde-i luna,

Aş vedea-o întotdeauna „Peste-a nopţii feerie

Se ridică mândra lunăTotu-i vis şi armonie –

noapte bună!” (Eminescu, Somnoroase păsărele) Zborul spre Lună ( = Selena) se apropie de sfârşit şi în curând va urma aselenizarea. Planeta Pământ ( = Terra ) este un satelit al Soarelui.6. Cuvintele semilună şi poartă se scriu cu literă mică la iniţială, ca

substantive comune dar cu majusculă ca substantive proprii, când simbolizează Imperiul Otoman, turcii în general sau reşedinţa, curtea sultanului sau a unui paşă.

7. Cuvântul catedră „mobilă, masă specială ridicată de obicei pe o estradă, aşezată în faţa casei, de unde profesorul explică lecţia”, ca substantiv comun se scrie cu literă mică, dar ca substantiv propriu când are sensul de „unitate într-o instituţie de învăţământ superior”, se scrie cu iniţială majusculă: „el este lector la Catedra de limba franceză a Facultăţii de Litere”.

8. Cuvântul capitală, ca adjectiv pe lângă substantive ca pedeapsă, greşeală, reparaţie, având sensul de „ fundamentală, esenţială”, se scrie cu literă mică, dar ca substantiv simbolizând reşedinţa ţării, trebuie scris cu literă iniţială majusculă: „Delegaţia guvernamentală s-a înapoiat în Capitală ( adică în Bucureşti )”

9. Cuvântul radio, ca substantiv comun, cu pluralul radiouri, în sintagme ca aparat de radio, post de radio, se scrie cu literă mică dar, când se face referire la instituţia de la care se emite prin unde radio, trebuie scris cu literă mare: el lucrează la Radio.

10. Cuvântul deltă este substantiv comun şi propriu, putând fi scris cu literă mică sau mare :

Nilul are o deltă mare. Am fost vara trecută la pescuit în Deltă.

Observaţie:Noul DOOM face o serie de precizări care vizează principiul simbolic. Scrierea cu literă mică la iniţială

Se scriu cu literă mică (şi nu mare) la iniţială şi: - numele fiinţelor mitice multiple: ciclop, gigant, muză, parcă, sirenă, titan; - elementele iniţiale din numărul de ordine al unor manifestări periodice a căror

denumire este folosită în interiorul unei propoziţii: Participanţii la (cel de-)al X-lea Congres …

Când denumirea este folosită singură, ca titlu etc., âncepe cu literă mare: Al X-lea Congres ...

Se pot scrie, ocazional, cu literă mică, unele cuvinte care, în mod obişnuit, se scriu cu literă mare, pentru a realiza un anumit efect stilistic (ceauşescu, pcr) sau grafic (univers enciclopedic pe publicaţiile editurii în cauză).

Scrierea cu literă mare la iniţialăSe scriu cu literă mare la iniţială şi:- toate componentele (cu excepţia, de regulă, a cuvintelor ajutătoare): - numelor proprii (inclusiv ale unor unităţi lexicale complexe folosite ca nume

proprii) care desemnează marile epoci istorice (chiar dacă nu reprezintă evenimente) (Antichitatea, Evul Mediu), inclusiv războaiele de anvergură (Primul Război Mondial, al Doilea Război Mondial) sau care au un nume propriu (Războiul celor Două Roze, Războiul de Independenţă, Războiul de Secesiune, Războiul de Treizeci de Ani, Războiul de 100 de Ani);

- numelor proprii de instituţii, inclusiv când sunt folosite eliptic: secretar de stat la Externe; Lucrează în Institut de cinci ani; student la Litere; admiterea la Politehnică;

- locuţiunilor pronominale de politeţe: Alteţa Sa Regală, Domnia Sa, Excelenţa Voastră, Înălţimea Voastră, Majestăţile Lor Imperiale, Sfinţia Sa;

- numai primul element din numele proprii compuse care reprezintă denumirile organismelor de conducere şi ale compartimentelor din instituţii: Adunarea generală a Academiei Române, Catedra de limba română, Comisia de cultivare a limbii a Academiei Române, Compartimentul/Departamentul/Sectorul de limbi romanice, Direcţia, Secretariatul, Secţia de filologie şi literatură a Academiei Române, Serviciul de contabilitate.

Se pot scrie cu literă mare unele cuvinte (care, de obicei, se scriu cu literă mică), în semn de cinstire (Soldatul Necunoscut; Slavă Ţărilor Române).

Componentele sintagmei ţările române, care nu a fost niciodată numele propriu al unei entităţi statale unice, se scriu în mod obişnuit cu literă mică la iniţială.