luceafarul(2)

5/17/2018 Luceafarul(2) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/luceafarul2 1/7

LUCEAFĂRULMIHAI EMINESCU

ANUL APARIŢIEI - 1883, mai întâi în „ Almanahul Societăţii

academice social-literare <<România Jună>>”, la Viena, în aprilie, apoi în"Convorbiri literare" şi, în decembrie, în ediţia poeziilor lui Eminescu, îngrijită de Titu Maiorescu.

GENEZĂ - IZVOARE DE INSPIRAŢIE –După chiar mărturisirea lui Eminescu, punctul de plecare este un basm

popular românesc, publicat de germanul Richard Kunisch într-un memorialde călătorie prin Ţările Române, apărut la Berlin, basm intitulat "Fata îngrădina de aur ".

În poemul "Luceafărul", Eminescu păstrează doar cadrul de basm,

povestea devenind un pretext alegoric pentru o meditaţie romanticăasupra geniului.

Punctul de plecare al interpretării poemului ca pe o alegorie l-a oferitchiar Eminescu, într-o notă de pe marginea manuscrisului: "În descriereaunui voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte legendaluceafărului. Aceasta este povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat estecă, dacă geniul nu cunoaşte moarte şi numele lui scapă de noaptea uitării,

pe de altă parte, aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc . Mi s-a părut că

soarta luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest înţeles alegoric.”

APARTENENŢ A CA GENPoemul se remarcă printr-o interferenţă a genurilor epic, liric şi

dramatic, aceasta fiind o caracteristică a romantismului.a). Elemente epice:

- formula de început, " A fost odată ca-n poveşti ";- prezenţa unui narator;- povestirea la persoana a III–a;

- existenţa personajelor ;- construcţia gradată a subiectului;b). Elemente dramatice

Uneori poemul se divide într-o succesiune de scene în care dialogul eprincipalul mod de expunere (ex.: cele două întâlniri dintre Luceafăr şi fatade împărat, scenele Cătălin - Cătălina, Hyperion - Demiurg, Hyperion -Cătălina).



c). Elemente lirice Tudor Vianu spunea că Luceafărul aparţine unei "lirici mascate",

(lirica măştilor ), personajele şi întâmplările sunt doar nişte simboluri lirice,sintetizând idei filozofice, atitudini morale, o viziune poetică.

De asemenea, apar în poem elemente de compoziţie şi de expresie,procedee artistice aparţinând unor specii lirice:- elegia (strofele 58-62, în care Cătălina, vorbind cu Cătălin, evocă

nostalgia iubirii ei pentru Luceafăr);- m editaţia filozofică (strofele 75-85, în care Demiurgul vorbeşte

despre condiţia umană, definind locul lumii oamenilor în Univers);- pastelul cosmic (strofele 66-69, cuprinzând descrierea drumului

parcurs de Hyperion, către Demiurg);- p astelul terestru (strofele 87-88 şi 93, în care este descris cadrul

romantic al poveştii de iubire);

Astfel, "Luceafărul " apare ca o sinteză a genurilor epic, liric şidramatic (trăsătură romantică) .

COMPOZIŢIAPoemul are dimensiuni ample (98 de catrene) şi este construit pe

planuri antitetice:- terestru - cosmic - uman - fantastic. STRUCTURA

“Luceafărul ” este structurat în 4 tablouri :Tabloul I conturează povestea fantastică de dragoste a două fiinţe

aparţinând unor lumi diferite. Cadrul este atât terestru, cât şi cosmic,atmosfera este gravă, solemnă, gesturile sunt protocolare, ceremonioase,comunicarea este indirectă (se realizează în vis).

Tabloul II cuprinde un început de idilă între doi semeni. Cadrul esteterestru, atmosfera este intimă, familiară, comunicarea este directă .

Tabloul III prezintă călătoria interstelară a Luceafărului şi dialogulsău cu Demiurgul. Cadrul este cosmic, atmosfera, glacială, limbajul,

gnomic.Tabloul IV cuprinde povestea fericirii omului în iubire şi revelaţia

Luceafărului asupra diferenţei dintre cele două lumi. Cadrul este din nouterestru şi cosmic, atmosfera este, pe de o parte, intimă, caldă, pe de altăparte, distantă, rece. Dialogul nu mai e posibil.



Solemnitatea discursului Luceafărului preschimbat în om este evidentă în noţiunile evocate de el: "sfera mea", "veacuri multe", "a mele ceruri ","cununi de stele". Toate aceste sintagme indică spaţiul şi timpul nesfârşite,arătându-l pe Luceafăr ca fiind un reprezentant al întregului cosmos, al

absolutului .Pe fată o sperie însă ideea de a-şi schimba natura, iar Luceafărul i separe "străin".

Opoziţia dintre cele două lumi e subliniată în versurile "Căci eu sunt vie, tu eşti mort ,", apoi "Şi ochiul tău mă-ngheaţă" şi "Privirea ta mă arde" .

Luceafărul însă acceptă să renunţe la sine, să-şi abandoneze condiţiasa de fiinţă nemuritoare. Hotărârea sa de a deveni muritor apare ca unsimbol al iubirii văzute ca pe un ideal ce poate fi atins doar prin devotamentşi sacrificiu. Luceafărul se arată astfel superior omului obişnuit, fiind

înzestrat nu doar cu atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o imensă

capacitate afectivă .

TABLOUL II (44 - 64)

Calea deschisă de Luceafăr fiind inaccesibilă, fata de împărat coboarădin vis, descoperind pământul.

Apare în acest tablou un alt portret al fetei. Din fiinţa deosebită, cuaspiraţii înalte, ea devine o “Cătălină” oarecare. Potrivirea dintre cei doitineri este subliniată şi de numele lor.

Una dintre multele antiteze ale poemului este cea dintre portretulpajului Cătălin şi cel al Luceafărului. Este opoziţia dintre omul comun şiomul de geniu. Luceafărul are o ascendenţă cosmică (cerul şi marea,soarele şi noaptea), Cătălin, una necunoscută ("Băiat din flori şi de

pripas"). Paloarea Luceafărului contrastează cu acei "…obrăjei ca doi bujori / De rumeni , ..." ai lui Cătălin.

Idila dintre Cătălin şi Cătălina se desfăşoară după un ritual eroticaproape rustic. Evident este şi limbajul popular folosit.

Spre deosebire de Luceafăr, care îi oferă fetei o dragoste ideală şi odoreşte egală cu el, stăpânitoare a cosmosului, Cătălin îi propune o iniţiere

erotică (" - Dacă nu ştii, ţi-aş arăta/ Din bob în bob amorul "), pentru elapropierea de fata de împărat fiind o “încercare a norocului” (“Ei Cătălin,acu-i acu/ Ca să-ţi încerci norocul ”) .

Fata observă potrivirea ei cu pajul ("Şi guraliv şi de nimic/ Te-ai potrivi cu mine“), dar este încă dominată de atracţia spre stea, iar tonul ei devineelegiac ("În veci îl voi iubi şi-n veci/ Va rămânea departe... ").



TABLOUL III (65 - 85)

Acest tablou înfăţişează călătoria lui Hyperion (hyper-eon = cel care

merge deasupra) spre Demiurg şi dialogul cu acesta.Descrierea zborului fantastic al Luceafărului demonstrează mareacapacitate a poetului de a materializa abstracţiile. În zbor, lui Hyperion îicreşteau “aripe”, iar anii treceau “în tot atâtea clipe”. Haosul, noţiuneabstractă, definind dezordinea primară a elementelor, capătă la Eminescu

însuşiri ale lumii terestre (“văi ”, “hotare”). În tot acest spaţiu, Hyperion“ părea un fulger ne-ntrerupt ” (imagine a vitezei luminii).

Construcţia “gând purtat de dor ” adaugă acestui zbor fantastic ointensitate afectivă.

Luceafărul cere Creatorului dezlegarea de nemurire, pentru “o oră de

iubire”. Răspunsul Demiurgului este solemn, în versuri sentenţioase, într-otonalitate gravă. El se referă la condiţia omului: acesta e lipsit de

însemnătate, infidel, nefericit, suferă “ prigoniri de soarte”, trăieşte în zodianorocului. Este stabilită astfel opoziţia clară între lumea trecătoare aoamenilor şi lumea eternă: “Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri desoarte,/ Noi nu avem nici timp, nici loc,/ Şi nu cunoaştem moarte.” Oameniisunt efemeri, sucesiunea generaţiilor este continuă, dar inutilă (“Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri ”). Versurile “Ei numai doar durează-n vânt/ Deşerte idealuri ” exprimă nestatornicia sorţii omeneşti, a

fragilităţii idealurilor umane. “Valul” şi “vântul ” sunt simboluri ale agitaţieisterile, ale deşertăciunii.Demiurgul respinge dorinţa lui Hyperion ca pe un lucru imposibil: “Dar

moartea nu se poate”. Hyperion, în calitate de muritor, nu ar mai fi el însuşi,n-ar mai fi vorba despre o nouă ipostază, ci despre o anulare a sa, care ar dezechilibra întregul univers.

Întrebarea retorică a Demiurgului “Şi pentru cine vrei să mori?” anunţăpartea a IV-a.

TABLOUL IV (86 - 98)

În ultima parte a poemului apare o altă Cătălină, de nerecunoscut.Luceafărul este acelaşi, “ca şi-n ziua cea de ieri ”, fata de împărat este totalschimbată.

Pastelul înserării conturează universul eminescian al iubirii ocrotite denatură. Luna, apa, “cărările din crânguri ”, “şirul lung de mândri tei ”,singurătatea celor doi tineri alcătuiesc cadrul idilei romantice.



Monologul lui Cătălin contrastează şi el cu acela din partea a doua.Sentimentul are adâncime, iubirea nu mai e o întâmplare, o încercare anorocului; Cătălin o defineşte ca pe “...iubirea mea de-ntâi/ Şi visul meu dinurmă”. Prin iubire, pajul s-a ridicat cumva deasupra condiţiei sale. Vorbele

cu care îndrăgostitul se adresează iubitei arată această transfigurare: “Cufarmecul luminii reci/ Gândirile străbate-mi,/ Revarsă linişte de veci/ Penoaptea mea de patemi .”

La ultima chemare a fetei, o invocare a “norocului ”, Luceafărul nu maicoboară în “cercul strâmt ”, limitat, al omului, condamnat să trăiască într-oexistenţă ghidată de noroc. El îşi va păstra esenţa şi răceala specificăgeniului. Răspunsul adresat femeii, “chip de lut ”, nu ia forma lamentării saua dispreţului, ci, mai curând, a înţelegerii diferenţei dintre cele două lumi,lumi care se atrag, dar nu se pot întâlni. Astfel, el renunţă la iubire şi se

întoarce la liniştea solitară a lumii dintâi.

Sensuri şi simboluri

Poemul este o alegorie romantică despre soarta geniului, incluzând şisensurile de adâncime privind concepţia poetului despre lume.

Alegoria care constituie formula poetică a fost construită pe ideeaschopenhaueriană a antitezei geniu-om comun. Potrivit filozofului,cunoaşterea lumii este accesibilă numai omului de geniu; spre deosebirede el, omul obişnuit nu-şi poate depăşi condiţia.

•

Luceafărul este fiinţa fără moarte, geniul (însetat de absolut, capabilde a descifra sensurile ascunse ale universului, apt de creaţie şi desacrificiu pentru împlinirea în iubire, dar şi singur, un veşnic neînţeles).• Cătălina este omul obişnuit (mărginit în înţelegerea lumii, inapt pentrucreaţie, incapabil de sacrificiu).

Dragostea dintre ei se bazează pe o atracţie a contrariilor. Chiar dacă, în final, Cătălina îţi găseşte fericirea pe pământ, alături de un omobişnuit, ca şi ea, iar Hyperion se întoarce la locul lui din cer, pentruamândoi întâlnirea a fost o importantă experienţă spirituală.

StilulStilul se caracterizează prin:

• limpezime clasică;• absenţa podoabelor stilistice inutile;• exprimare gnomică, dată de sentinţe, maxime, transfigurate liric.

Limbajul este simplu, conturând expresiv ideile poetice.La nivel fonetic:



• utilizarea unor fonetisme arhaice (“împle”, “răzima”, “străluce”,“aripe” etc.);

La nivel lexico-semantic:• cuvinte şi expresii populare (“fără saţ ”, “îi cade dragă fata”,

“bată-i vina”, acu-i acu” etc.), dar şi din zona cultă (“haos”, “demon”,“sferă”, “ideal ” etc.), în corespondenţă cu cele două planuri antitetice;La nivel morfologic:

• prezenţa verbelor la imperativ (“cobori ”, “ pătrunde”,“luminează” etc.);• forme verbale arhaice (“Şi apa unde-au fost căzut ”);• verbe la imperfect, cu valoare durativă, folosite în episodulcălătoriei Luceafărului (“creşteau”, “vedea” etc.);• verbe la perfect simplu (“se făcu”, “se ivi ” etc.) şi interjecţii(“mări ”, “ia”) – care dau oralitate stilului;

La nivel stilistic:• antiteza – evidenţiată prin prezenţa celor două planuri, prinipostazele Luceafărului, prin opoziţia geniu-om comun etc.;• alegoria pe baza căreia este construit poemul, având învedere că fiecare “ personaj ” este o ipostază a eului liric ( jocul măştilor –Tudor Vianu);• epitete – în mare parte de factură populară (“mândru”, “o

prea frumoasă fată” etc.);• comparaţii (“Şi mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între

sfinţi/ Şi luna între stele” sau “Cu obrăjori ca doi bujori ”);• metafore (“El zboară, gând purtat de dor ”, “Căci tu izvor eşti de vieţi/ Şi dătător de moarte”, “sfera mea”, “cercul strâmt ”,“mişcătoarele cărări ” etc.);• hiperbola (“Privirea ta mă arde”, “Scăldat în foc de soare”);• oximoronul (“Ţesând cu recile-i scântei/ O mreajă devăpaie”);

La nivel prozodic :• muzicalitatea elegiacă a versurilor este dată de particularităţileprozodice: ritmul dominant iambic, măsura versurilor de 7-8 silabe, rima

încrucişată;

luceafarul(2)

Documents