lucrare - agresivitatea la femei
TRANSCRIPT
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL IAGRESIVITATEAI.1. DefinireI.2. Formele agresivităţiiI.3. Teorii asupra agresivitățiiI.4. Surse de influenţare a agresivităţiiI.5. Reducerea agresivităţii
CAPITOLUL IIAGRESIVITATEA LA FEMEIII.1. Caracteristici comportamentale și de personalitate ale femeilor agresiveII.2. Agresivitatea femeilor în familieII.3. Agresivitatea femeilor în societate și la locul de muncăII.4. Metode de reducere a agresivității la femei
CAPITOLUL IIISTUDII DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
1
INTRODUCERE
Personalitatea criminală a reprezentat obiectul de studiu a numeroşi specialişti în domeniul
psihologiei judiciare. Se diferenţiază patru categorii de criminali, folosindu-se drept criteriu modul
în care personalitatea infractorului afectează comportamentul criminal: criminali socializaţi,
criminali nevrotici, criminali psihotici, criminali sociopaţi.
Criminalii socializaţi sunt cei care prezintă tulburari emoţionale mult mai mult decât oricare
persoană care nu a comis infracţiuni. Ei devin criminali în urma impactului social în cadrul căruia
învaţă reguli şi valori deviante. Aceşti criminali apar mai mult drept violatori ai proprietăţii decât
criminali violenţi.
Criminalii nevrotici sunt cei care, în general, comit acte infracţionale datorită compulsiunilor
nevrotice. Nevroticii sunt conştienţi că există ceva rău în ceea ce priveşte gândirea şi
comportamentul lor. Principalul simptom al nevrozei este anxietatea care poate fi exprimată în mod
direct sau indirect. Criminalii nevrotici sunt indivizii care devin criminali datorită distorsiunilor
personalităţii precum şi distorsiunilor percepţiilor asupra lumii din jurul lor.
Criminalii psihotici sunt indivizii cu dezordini severe ale personalităţii, care au o percepţie
complet distorsionată asupra societăţii şi lumii din jurul lor. Ei sunt înclinaţi să comită în special
acte de violenţă, inclusiv omorul.
Criminalii sociopaţi sunt caracterizaţi printr-o personalitate egocentrică. Datorită marilor
tulburări de caracter, ei pot uşor victimiza pe alţii cu un minimum sentiment de anxietate sau
vinovăţie. Deşi cei mai mulţi dintre cei care comit acte antisociale prezintă elementul sociopatic, nu
poate fi concluzionat că toţi criminalii sau infractorii sunt clar sociopaţi 1 .
Cunoaşterea cât mai exactă a profilului personalităţii infractorului permite în primul rând
organizarea unui program diferenţiat şi individualizat de reeducare, recuperare şi reinserţie socială.
Cunoaşterea acestui profil sprijină organele judiciare în finalizarea acţiunii lor de stabilire a
adevărului şi de soluţionare legală a cauzelor. Totodată, se pot organiza acţiuni cu caracter
preventiv, pentru a evita favorizarea unor situaţii de factură criminogenă.
2
Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul dreptului este demonstrată de faptul
că înainte de a fi existat raporturile de drept în societate au evoluat raporturi naturale interumane cu
conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţie şi scopuri
energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de drept precedate sub aspect cognitiv
de complexele procese de deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.1
În sens explicativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a raportului de drept , voinţa, a
cărei etiologie este primordial psihologică. Actele juridice din toate timpurile sunt rezultatul voinţei
juridice, înţelegeri ale agentului de drept, în literatura juridică straină plecându-se de la principiul
libertăţii contractuale în sensul ei cel mai larg care se bazează pe conceptul de libertate şi iniţiativă
individuală a agentului juridic. Agentul juridic, pentru a-şi exprima libertatea contractuală are
garantată exprimarea voinţei libere prin producerea efectelor juridice, bazat pe conceptul psihologic
de voinţa. Voinţa juridică este o categorie cardinală de care depinde evoluţia întregii ordini judiciare
şi include o corelare între voinţele private la nivelul domeniului privat şi voinţa colectivă la nivelul
instituţiei statale şi societăţii civile. Voinţa juridică exprimată în acte juridice consensuale trebuie
însa să se manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ.
În ultimă instanţă , a decide dacă un act este valabil din punct de vedere al exprimării voinţei
sale înseamnă analiza psihologică introspectivă. Metodele utilizate în prezent sunt relative cu privire
la aceste aspecte. Sistemul probator clasic nu poate realiza întotdeauna acest obiectiv fundamental,
teama rezultând din existenţa actelor juridice simulate.
Cunoştinţele de psihologie juridică contribuie, în dreptul penal,la aprecierea elementelor de
culpă, vinovăţie,intenţie, prevedere, starea emoţională, conduita simulată, responsabilitatea şi, în
genere , prin transparenţa către subiectivul existent sub învelişul normei juridice, ajută la o bună
dozare a pedepselor şi o justă încadrare a faptelor.
3
CAPITOLUL I
AGRESIVITATEA
I.1. Definire
Structurarea sistemului afectiv al personalităţii se poate realiza la niveluri diferite de
activitate (de prag) pentru cele două segmente polare - pozitiv şi negativ. De asemenea, întinderea
celor două segmente poate fi diferită, ceea ce duce la formarea în plan individual a unor profiluri
emoţionale semnificative deosebite. Drept coordonate fundamentale de integrare a acestor profiluri,
din punct de vedere relaţional, interpersonal, se disting agresivitatea si toleranţa.
Agresivitatea presupune integrarea emoţiilor de semn negativ (de discordanţă sau de
respingere a obiectului) într-un pattern de acţiune distructivă. În plan filogenetic, agresivitatea se
constituie într-un montaj instinctual, care împinge la atac. Cel mai pregnant ea se afirmă la
animalele de pradă, pentru care atacul, agresiunea devin principalul mijloc de dobândire a condiţiilor
necesare existenţei, în primul rând, al hranei. La acest nivel, agresivitatea se leagă de satisfacerea
unor stări de necesitate reale, iar emoţia iniţială de furie, asociată comportamentului de atac, cedează
locul stării de satisfacţie, de plăcere, pe măsură ce obiectul agresiunii este luat în stăpânire. La om,
sub influenţa normelor şi îngrădirilor de ordin cultural, moral, agresivitatea este împinsă în plan
secundar şi exprimarea ei devine condiţionată. Totuşi, ca impuls primar, de natură instinctual –
inconştientă, ea intră în sfera afectivă a oricărei persoane. Gradul de intensitate şi pragurile ei de
activitate diferă însă, in limite foarte largi, de la un individ la altul. Se delimitează, astfel, tipul
agresiv de personalitate, caracterizat prin atitudinea emoţională rejectivă, irascibilitate, tendinţa de
riposta la prezenţa şi manifestările celorlalţi cu duritate şi prin încercarea de a-şi satisface interesele
prin forţă. Agresivitatea este o stare afectivă reactivă prin care se exacerbează propriile interese şi
valoarea propriului Eu, asociindu-se cu egocentrismul şi cu convertirea influenţelor sau acţiunilor
celor din jur în ameninţări la adresa propriei persoane. Ea este activată şi susţinută adesea de răutate
4
şi ură. (Acestea din urmă se pot menţine şi în stare pasivă, fără să ducă la incitarea unor
comportamente agresive: pot urî pe cineva fără a trece la ameninţări sau la acţiuni de lezare morală
sau fizică).
Agresivitatea nu se manifestă numai în plan acţional – comportamental, ci şi verbal,
limbajul oral, în acest caz, al persoanei agresive abundând în expresii ameninţătoare, provocatoare,
jignitoare.
Intensitatea agresivităţii şi a trăirilor specifice se amplifică semnificativ în cadrul mulţimii,
ca şi bucuria, de altfel, graţie fenomenului de contagiune şi întărire reciprocă între membrii grupului.
În sfera intensităţii emoţiilor acţionează legea sumaţiei: din intensităţi individuale iniţial
scăzute se ajunge la o emoţie colectivă de intensitate sporită (ceea ce nu se întâmplă în cazul
inteligenţei, de pildă).
Pe lângă îngrădiri, societatea a creat cadre şi modalităţi specifice de canalizare şi
manifestare controlată a agresivităţii. Cel mai obişnuit asemenea cadru îl constituie întrecerile
sportive. În unele genuri de sport: lupte, box, etc. agresivitatea atinge cote ridicate de exteriorizare,
apropiindu-se de natura ei primitivă, instinctuală.
Fenomenele sociale cu caracter global în care agresivitatea se dezlănţuie distructiv sunt
răscoalele, revoluţiile şi războaiele. În asemenea contexte, se produce o eliberare a instinctului din
tiparele culturale curente şi agresivitatea regresează spre formele ei animalice, individul decăzând
din statutul de om în cel de bestie. Prezenţa în structura profundă a personalităţii a instinctului
agresivităţii şi posibilitatea acestuia de a răbufni la suprafaţă în mod intempestiv au determinat pe
unii gânditori să legitimeze expresia ,,omul – bestie,, şi să considere viaţa psihică a omului ca o
permanentă confruntare între forţele răului şi forţele binelui, forţele întunericului si cele ale luminii.
Opusă agresivităţii este coordonata toleranţei. Toleranţa rezultă tot dintr-o relaţionare
internă între cele două segmente polare ale afectivităţii, însă, în cazul său predomină întinderea
segmentului de semn pozitiv. Acesta are drept efect în plan psihocomportamental o deschidere largă
spre lume, cu o extindere corespunzătoare a fâşiei de acceptanţă a influenţelor şi acţiunilor celor din
jur. În plan comportamental, aceste influenţe şi acţiuni generează trăiri pozitive de securitate, de
reciprocitate, de cooperare, de empatie, etc.
Modalităţile caracteristice de satisfacerea a propriilor stări de motivaţie vor fi preponderent
paşnice – persuasiunea, negocierea, cooperarea etc. montaje interne stabile prin care persoana se
relaţionează cu cei din jur vor fi întotdeauna de consonanţă, de atenuare/reducere a tensiunilor şi de
creare a unei stări de echilibru.
5
Ca dispoziţie afectivă iniţială nativă, toleranţa poate fi apoi puternic consolidată şi
optimizată sub acţiunea factorilor educaţionali favorabili. Pe această cale, ea poate deveni o trăsătură
generalizată a unui întreg sistem de relaţii interpersonale, a modului intern de organizare a întregii
vieţi sociale, cu efectele cele mai benefice pentru indivizi.
Trăsătura toleranţei acţionează în direcţia reducerii şi atenuării acelor sentimente de semn
negativ mărunte şi conflictogene, precum invidia, suspiciunea şi ura, generatoare de tensiune,
conflict şi insecuritate socială.
Într-un mod mai puţin pretenţios, agresivitatea poate fi considerată a fi o caracteristică a
acelor forme de comportament orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele
materiale, moral-psihologice sau mixte. Deci actul agresiv poate viza unele obiecte (casă, maşină,
mobilă etc.), fiinţa umană (individul uman izolat, microgrupurile, colectivitatea) sau ambele. Opusul
agresivităţii ar fi comportamentul prosocial, care presupune cooperare, toleranţă, echilibru. Pentru a
găsi exemple privind comportamentul agresiv nu este nevoie de eforturi speciale. Datorită uriaşelor
disponibilităţi privind mediatizarea, suntem, din nefericire, aproape zilnic martorii diferitelor forme
de manifestare a agresivităţii (războaie, crime, jafuri, tâlhării, violuri, incendieri, distrugeri etc.).
Delincvenţa şi infracţionalitatea constituie formele “de vârf” ale manifestării agresivităţii, iar
statisticile întocmite în diferite ţări arată o creştere îngrijorătoare a ratelor acestui ,,flagel,,.
Unii autori definesc agresivitatea insistând mai ales asupra intenţiei celui care iniţiază o
acţiune agresivă. Referitor la încercările de definire, analiză şi interpretare a agresivităţii de către
specialişti, nu numai că nu regăsim un consens mai general, dar se pare că nivelul de „împrăştiere” a
punctelor de vedere este chiar mai mare decât în cazul altor fenomene psihologice. Rezistenţa
extrem de crescută întâlnită la diverşi cercetători din domeniul socio-uman în faţa încercării de
construire şi utilizare a unei ,,grile” de analiză şi interpretare a agresivităţii se explică, înainte de
orice, prin marea complexitate a acestei realităţi. Iată, totuşi, câteva din punctele de vedere
exprimate mai recent. Autorii lucrării Înţelegerea psihologiei sociale pun problema dacă, în
definirea agresivităţii, trebuie să punem accent pe actul agresiv în sine sau pe intenţie? De exemplu,
un părinte poate manifesta agresivitate faţă de copil, dar cu intenţia clară de a ‚,face om din el’’.
Opţiunea autorilor este mai mult pentru accentuarea asupra intenţiei. Astfel, agresivitatea poate fi
definită ca orice act ce are ca intenţie producerea unui prejudiciu ţintei vizate. Acceptând faptul că
intenţia este cel mai important factor în definirea agresivităţii, autorii menţionaţi ajung în faţa unei
alte dificultăţi şi anume, cea legată de modalităţile de determinare a intenţiei.
Privite din perspectiva scopului urmărit, unele conduite agresive sunt orientate în direcţia
producerii ,,unui rău’’ altei persoane, în timp ce altele sunt orientate în direcţia demonstrării
6
‚,puterii’ agresorului sau a masculinităţii. După alţi autori, însă, nu este necesară această
diferenţiere, deoarece ,,aceste variate scopuri nu sunt mutual exclusive şi multe alte acte de
agresiune pot fi orientate spre atingerea unora sau a tuturor acestor scopuri”. David G. Myers face o
distincţie clară între comportamentul de tip cooperant - suportiv şi cel agresiv. Acesta din urmă
poate fi definit ca fiind comportamentul fizic sau verbal orientat cu intenţie spre a răni pe cineva. Cu
toate acestea, pentru Myers, agresivitatea este un termen nebulos. El este folosit în multe feluri şi
pentru multe raţiuni.
Agresivitatea nu se confundă cu un comportament antisocial, cu delincvenţa şi
infracţionalitatea. Conduita boxerului nu este orientată antisocial şi cu cât este mai agresivă, cu atât
este mai performantă. Şi invers, nu orice comportament antisocial, inclusiv infracţional, poate fi
caracterizat prin agresivitate. Sunt comise infracţiuni prin inacţiune, deci agresivitatea nu este
prezentă. Destul de frecvent, agresivitatea este asociată şi chiar confundată cu violenţa. Desigur, de
cele mai multe ori, comportamentul agresiv este şi violent, dar sunt şi cazuri de conduită agresivă
(este clară intenţia de a vătăma, de a face rău), dar în forme nonviolente. Otrăvirea lentă a unei
persoane este o conduită agresivă, dar nonviolentă. Privitor la comportamentul agresiv cu răsunet
antisocial, unii autori diferenţiază mai multe tipuri, cum ar fi:
- agresivitatea nediferenţiată, ocazională, care nu are un răsunet antisocial obligatoriu;
- comportamentul agresiv propriu-zis, polimorf şi cronic, în care se include şi comportamentul
criminal;
- comportamentul agresiv ca expresie integrantă, nemijlocită a unei stări patologice, fie consecutivă
unei afecţiuni neuropsihice preexistente, fie dobândită.
Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara subiectului, ci şi asupra sinelui. Şi
aici trebuie să diferenţiem între actele comportamentale autoagresive, forma cea mai gravă fiind
sinuciderea şi actele comportamentale care pot periclita sănătatea şi echilibrul organismului (fumat,
alcool, droguri). Elementul esenţial de diferenţiere îl constituie, desigur, prezenţa intenţiei
autodistructive.
7
I.2. Formele agresivităţii
Dată fiind marea complexitate a acestui fenomen psihosociologic, orice încercare de
tipologizare se loveşte de dificultăţi mai mari sau mai mici. Criteriile de clasificare ies în evidenţă în
mod direct sau indirect din analiza coordonatelor de definire a agresivităţii.
Pot fi identificate următoarele criterii: în funcţie de agresor sau de persoana care adoptă o
conduită agresivă, în funcţie de mijloacele utilizate în vederea finalizării intenţiilor agresive, în
funcţie de obiectivele urmărite, în funcţie de forma de manifestare a agresivităţii.
După primul criteriu, există:
agresivitatea tânărului şi agresivitatea adultului;
agresivitatea masculină şi agresivitatea feminină;
agresivitatea individuală şi agresivitatea colectivă;
agresivitatea spontană şi agresivitatea premeditată.
În raport cu al doilea criteriu, se diferenţiază:
agresivitatea fizică şi agresivitatea verbală;
agresivitatea directă, cu efecte directe asupra victimei, şi agresivitatea indirectă,
între agresor şi victimă existând intermediari.
Privitor la al treilea criteriu, se disting:
agresivitatea ce urmăreşte obţinerea unor beneficii, a unui câştig material;
agresivitatea ce urmăreşte predominant rănirea şi chiar distrugerea victimei.
În această privinţă, unii autori fac distincţie între agresivitatea datorată supărării sau
mâniei (angry aggression) şi agresivitatea instrumentală. Diferenţa principală constă în faptul că
prima formă apare, mai ales, ca urmare a supărării sau ostilităţii, în timp ce a doua (instrumentală)
este orientată, în primul rând, în direcţia obţinerii unui câştig material (bani, obiecte etc.), iar actul
agresiv în calitate de mijloc de obţinere a unor asemenea achiziţii. O formă particulară de
agresivitate instrumentală o constituie conflictul realistic de grup, formulare ce aparţine autorilor
americani Levine şi Campbell. Specific pentru acest tip de conflict este faptul că anumite grupuri de
dimensiuni diferite intră în raporturi competitive, de cele mai multe ori acutizate, pentru o resursă de
existenţă limitată (teritoriu, locuri de muncă etc.). Menţinerea stărilor conflictuale, cu manifestare
8
efectivă, reciprocă, a agresivităţii, inclusiv fizice, conduce, din nefericire, în loc de câştiguri, mai
ales la pierderi, de cele mai multe ori irecuperabile, cum este cazul vieţilor omeneşti.
Privitor la al patrulea criteriu, putem diferenţia:
agresivitatea violentă şi agresivitatea nonviolentă;
agresivitatea latentă şi agresivitatea manifestă.
Desigur, nici pe departe nu se poate considera că aceste tipologii epuizează toate criteriile
de clasificare şi toate formele de existenţă şi manifestare a agresivităţii. Şi aici, ca şi în alte cazuri,
utilizarea unor scheme de clasificare forţează realitatea să se simplifice şi să se subordoneze
tendinţelor de realizare a unei ,,ordini” ştiinţifice. O dovadă clară o constituie faptul că agresivitatea
manifestată la nivel interpersonal este, prin excelenţă, un fenomen psihosocial şi, ca atare, el ridică
problema ,,co-participării” celor doi membri ai relaţiei conflictului (agresor-agresat).
Nu întotdeauna şi oriunde „rol-status-urile” celor doi membri ai diadei sunt aceleaşi şi
exclusive (unul numai atacă, numai face rău, iar celălalt „are sarcina” numai de a suporta
consecinţele directe şi indirecte ale agresivităţii). Un exemplu tipic pentru ceea ce încercăm să
demonstrăm aici îl constituie cuplul penologic infractor-victimă. Fără a intra în detalii de ordin
juridic, infractorul este persoana care comite o faptă de agresiune (loveşte, atacă, ucide, violează
etc.) asupra altei persoane (victima) care suportă consecinţele. Aşa privind lucrurile, vina celor doi
membri ai diadei penologice este foarte clară: primul, vinovat şi al doilea, complet nevinovat.
Realitatea, însă, demonstrează că lucrurile nu stau deloc aşa, deoarece, în multe cazuri,
„vina” se împarte între cei doi, culminând cu situaţia în care victima poate să fie mai „vinovată”
chiar decât infractorul. Iată două exemple concrete:
1. Soţul rămâne infirm pe viaţă în urma unui act de agresiune din partea soţiei (în faţa instanţei
juridice, soţul apare în calitate de victimă, iar soţia în calitate de infractor). Se află, însă, că actul de
agresiune al soţiei a fost consecinţa bătăilor repetate din partea soţului şi, mai ales, a încercărilor
acestuia de a viola fetiţa în faţa ei (deci, anterior actului de agresiune al soţiei, rolurile celor doi erau
schimbate).
2. O femeie tânără, sub influenţa alcoolului, intră în miez de noapte într-un bar în care erau numai
bărbaţi şi adoptă o conduită provocatoare (dansează obscen, se dezbracă parţial etc.); la un moment
dat, bărbaţii o atacă şi o obligă la un viol colectiv. Deci, în urma acestui act de agresiune, bărbaţii
apar în calitate de infractori, iar femeia în calitate de victimă. Care este, însă, gradul ei de participare
şi de răspundere privitor la actul de agresiune produs?
Nu întâmplător, în cadrul unei clasificări a victimelor, cum este cea a lui Stephan Shaffer
(1977), apar categorii precum:
9
- victime provocatoare, care, anterior victimizării lor, au comis ceva - conştient sau inconştient - faţă
de infractor. Asemenea cazuri pot fi întâlnite atunci când o persoană (victima ulterioară) se
comportă arogant faţă de viitorul infractor sau dacă nu-şi ţine o promisiune dată solemn, ori dacă
intră în legături amoroase cu iubita infractorului etc.;
- victime care precipită declanşarea acţiunii răufăcătorilor. Este cazul persoanelor care, prin conduita
lor, influenţează răufăcătorii în a comite infracţiuni, deşi între ei nu a existat niciodată vreo legătură.
I.3. Teorii asupra agresivității
Una dintre cele mai vechi şi, totodată, dificile întrebări adresate psihologilor a fost aceea
dacă „echipamentul” psihocomportamental al individului uman este dependent de factorul ereditar
(zestrea ereditară) sau de factorul de mediu. Dacă problema s-a pus în legătură cu „totul”, desigur
că, şi în ceea ce priveşte „partea”, ea a fost şi rămâne valabilă. Nu numai în legătură cu agresivitatea
ne putem întreba dacă este sau nu înnăscută, ci şi în legătură cu oricare altă trăsătură de
personalitate.
Agresivitatea este înnăscută este o poziţie susţinută de autori precum Sigmund Freud şi
Konrad Lorenz. În viziunea lui Freud, agresivitatea este un instinct. Oamenii se nasc cu instinctul de
a agresa şi de a fi violenţi. Întrucât această „presiune” ereditară nu poate fi înlăturată, este necesar
ca, în procesul influenţării educaţional-culturale, să se găsească modalităţi nedistructive de
canalizare a tendinţelor agresive.
Pe de altă parte, cunoscutul etolog Konrad Lorenz - câştigătorul premiului Nobel în 1968
– mai ales, după publicarea lucrării sale On aggression (1966), accentuează asupra naturii biologic-
instinctuale a comportamentului agresiv, pe care-l regăsim şi la nivel infrauman. Însă, în timp ce la
Freud agresivitatea apărea ca fiind predominant distructivă, la Konrad Lorenz, agresivitatea
interspecii are o valoare adaptivă şi este esenţială pentru supravieţuire. Animalul îşi apără teritoriul,
disponibilităţile de hrană şi, îndepărtându-i pe alţii, previne supraaglomerarea. În plus, datorită
faptului că cel puternic şi viguros îl învinge pe cel slab şi neputincios, se produce o selecţie naturală
a celor cu un bun potenţial genetic ce va permite, odată cu transmiterea lui urmaşilor, reproducerea
agresivităţii.
10
În cadrul aceleiaşi specii, este posibil, însă, ca agresivitatea (conspecifică) să fie dublată de
un alt instinct ce inhibă distrugerea totală a adversarului, înlăturându-se astfel pericolul diminuării
drastice a efectivului unei specii. De aceea, la multe specii de animale, întâlnim comportament
agresiv ritualizat (P. Iluţ, 1994), ce constă în faptul că, în desfăşurarea unei lupte dintre doi masculi,
de exemplu, atunci când „şansele” de câştig ale unuia dintre ei devin evidente, cel învins dă semne
că se retrage şi părăseşte scena de luptă, iar învingătorul se opreşte şi el şi nu-şi mai continuă atacul
până la distrugerea totală a adversarului.
Teoriile ce au abordat agresivitatea ca pe un instinct au fost supuse unor multiple critici. La
animale, agresivitatea este influenţabilă şi modificabilă în mai mare măsură decât sugerează aceste
teorii. De exemplu, încă din anul 1930, Zing Young Kuo a crescut pui de pisică împreună cu mama
ce mânca şoareci, alţi pui de pisică izolaţi şi o a treia categorie de pui de pisică i-a crescut
împreună cu şoarecii. Când au crescut mari, toţi puii de pisică au fost puşi într-un loc în prezenţa
unor şoareci. Comportamentul lor a fost foarte diferit: cei care au crescut cu mama mâncă- toare de
şoareci au omorât şoareci în procent de 85%, iar cei care au crescut împreună cu şoarecii au
manifestat agresivitate numai în procent de 17%.
Privitor la agresivitatea umană, dacă ea ar fi de natură instinctuală, ar fi de aşteptat să
întâlnim foarte multe asemănări între oameni, legate de modul de adoptare a comportamentului
agresiv. Or, realitatea a demonstrat şi demonstrează continuu că există mari diferenţe
interindividuale în manifestarea agresivităţii. Sunt populaţii, comunităţi care aproape că nu cunosc
agresivitatea şi altele care se manifestă deosebit de agresiv. De exemplu, în cadrul unei statistici
oferite de Archer şi Gartner, privitoare la rata omuciderilor, în perioada anilor `70 situaţia
(exprimată la 100.000 de locuitori) se prezintă astfel: aproape zero (Norvegia); sub 1 (Anglia); 2
(Canada şi Uganda); 3 (India şi Italia); 4 (Ungaria); 9 (SUA); 13 (Irlanda de Nord); aproape 14
(Thailanda).
Respingerea cvasi-generalizată a naturii instinctuale a agresivităţii nu înseamnă, însă, şi
ignorarea unor influenţe biologice asupra ei, cum ar fi:
influenţe neuronale; există anumite zone ale cortexului care, în urma stimulării electrice,
facilitează adoptarea de către individ a comportamentului agresiv;
influenţe hormonale; masculii sunt mult mai agresivi decât femelele datorită diferenţelor de
natură hormonală;
influenţe biochimice (creşterea alcoolului în sânge, scăderea glicemiei pot intensifica
agresivitatea).
11
Agresivitatea este un răspuns la frustrare. Cei care susţin această afirmaţie pleacă de la
convingerea că agresivitatea este determinată de condiţiile externe. În acest sens, cea mai populară şi
cea mai cunoscută este teoria frustrare-agresivitate, formulată de John Dollard şi alţi colegi de la
Yale University. Chiar în prima pagină a lucrării lor, intitulată Frustrare şi agresivitate, apar cele
două postulate:
- „agresivitatea este întotdeauna o consecinţă a frustrării”;
- „frustrarea întotdeauna conduce către o anumită formă de agresivitate”.
Blocarea căii de atingere a unui anumit scop creează frustrări, care, la rândul lor, se constituie în
sursă de manifestare a agresivităţii. Destul de frecvent, însă, agresivitatea nu este îndreptată asupra
sursei stării de frustrare, ci este reorientată, redirecţionată (displacement) către o ţintă mai sigură, în
sensul că este foarte puţin probabil ca ea să se răzbune. Un exemplu îl constituie anecdota privind
omul care, fiind umilit de şef, îşi muştruluieşte zdravăn soţia, care ţipă puternic la copil, acesta
loveşte câinele, care muşcă poştaşul.
Teoria lui Dollard a fost supusă ulterior unor revizii. Astfel, Leonard Berkowitz (1978,
1988), considerând că teoria lui Dollard exagerează legătura dintre frustrare şi agresivitate, susţine
că frustrarea produce supărare, o stare de pregătire emoţională pentru a agresa. O persoană frustrată
poate să dea curs furiei atunci când sunt prezente şi anumite semne ale agresivităţii sau, uneori, când
nu sunt prezente asemenea semne. În primul caz, stimulii asociaţi pot amplifica agresivitatea.
3. Agresivitatea este o reacţie la evenimentele aversive. Este vorba de punctul de vedere
cognitiv neoasociaţionist, conform căruia există o relaţie între afectele negative şi agresivitatea
deschisă. De fapt, expunerea la evenimente aversive generează afecte negative. Aceste sentimente,
la rândul lor, activează automat tendinţele către agresivitate şi luptă.
4. Agresivitatea este un comportament social învăţat. Această poziţie este legată, în
special, de numele lui Albert Bandura, care formulează teoria învăţării sociale a agresivităţii.
Conform acestei teorii, comportamentul agresiv se învaţă prin mai multe modalităţi şi anume:
direct, deci prin învăţare directă (prin recompensarea sau pedepsirea unor comportamente);
prin observarea şi imitarea unor modele de conduită ale altora, mai ales ale adulţilor.
Cel mai frecvent, consideră Bandura, modelele de conduită agresivă pot fi întâlnite în:
1. familie (părinţii copiilor violenţi şi ai celor abuzaţi şi maltrataţi, adesea, provin ei
înşişi din familii în care s-a folosit ca mijloc de disciplinare a conduitei pedeapsa fizică);
2. mediul social (în comunităţile în care modelele de conduită agresivă sunt acceptate
şi admirate, agresivitatea se transmite uşor noilor generaţii; de exemplu, subcultura violentă a unor
grupuri de adolescenţi oferă membrilor lor multe modele de conduită agresivă);
12
3. mass-media (în special, televiziunea care oferă aproape zilnic modele de conduită
agresivă fizică sau verbală).
I.4. Surse de influenţare a agresivităţii
Din nefericire, sunt extrem de multe asemenea surse şi ele creează mari probleme sociale,
pentru a căror rezolvare este nevoie de uriaşe investiţii materiale şi eforturi socio-profesionale.
Pentru o mai bună sistematizare, vom împărţi aceste surse în trei categorii:
a. surse ce ţin mai mult de individ, de conduita şi de reactivitatea lui comportamentală;
b. surse ale agresivităţii în cadrul familiei;
c. surse ce ţin de mijloacele de comunicare în masă.
În prima categorie sunt incluse: trăsături de personalitate puternic accentuate şi cu valenţe
disfuncţionale majore: colerism excesiv, tendinţe compulsive şi psihopate, lipsa capacităţii de
autocontrol, existenţa unor puternice complexe afective, un prag de rezistenţă la frustrare foarte
scăzut, iritabilitate ridicată, o istorie personală încărcată, experienţe traumatizante trăite în copilărie
sau într-o perioadă anterioară producerii violenţei ş.a. Aceste trăsături luate izolat nu constituie în
mod necesar cauze imediate ale manifestării agresivităţii, însă – într-o anumită configuraţie – dau
naştere unui sindrom agresiv care se manifestă ca predispoziţie spre manifestări violente. Pe acest
fond, apariţia şi a unui alt factor dintre cei menţionaţi mai jos poate determina cu uşurinţă
producerea unei agresiuni reale.
Stările emoţionale paroxistice sunt cauze frecvente ale manifestărilor agresive: accesele de
furie, frica sau panica pot provoca în egală măsură reacţii violente, deşi cauzele sunt în mod evident
diferite: dorinţa de a pedepsi în cazul furiei, sau nevoia de a se apăra când nu există o altă cale, în
cazul fricii. Însă, în toate împrejurările, puternicele dezechilibre emoţionale favorizează
manifestarea agresivităţii, prin diminuarea capacităţii de autocontrol şi alterarea funcţiilor raţional –
evaluative, precum și frustrarea, ce se menţine ca una din cele mai frecvente surse de influenţare a
agresivităţii.
Atacul sau provocarea directă, fizică sau verbală, atrage, de cele mai multe ori, răspunsul
agresiv al celui vizat; şi nu de puţine ori, şirul răzbunărilor devine practic nesfârşit (acte teroriste,
răzbunări tip vendetă, care fac multe victime din persoane nevinovate).
13
Durerea fizică şi morală poate duce la creşterea agresivităţii; în urma unor cercetări efectuate,
L. Berkowitz a ajuns la concluzia că stimularea aversivă poate determina într-o măsură mult mai
mare decât frustrarea agresivitatea ostilă. Căldura - foarte multe cercetări au constatat o legătură
directă între temperaturile înalte şi manifestarea agresivităţii; de exemplu, studiul diferitelor
tulburări sociale din SUA a conchis asupra faptului că, la o temperatură mai mare de 100º F,
probabilitatea de a apărea tulburări sociale (răzmeriţe) se apropie de 45%. Aglomeraţia, în
mijloacele de transport, în dormitorul unui cămin de colegiu, în casa de locuit etc., apare în calitate
de agent stresor şi poate creşte agresivitatea.
Nu numai în rândul specialiştilor, ci şi în rândul nespecialiştilor este recunoscut demult faptul
că alcoolul, consumat mai ales în cantităţi mari, se constituie într-un important factor de risc în
comiterea unor acte antisociale bazate pe violenţă. Nu de puţine ori, infractorii ce au comis
abominabile acte de violenţă, încearcă să se apere în faţa organelor juridice prin faptul că au fost
„sub influenţa alcoolului”.
Consumat în cantităţi mari, alcoolul reduce mult luciditatea şi realismul perceptiv, contribuind
la accentuarea agresivităţii, atât prin potenţarea ei directă, cât şi prin neluarea în considerare a
caracteristicilor agresorului şi a neplăcerilor provocate propriei persoane şi celor apropiaţi.
Drogurile pot, de asemenea, să afecteze comportamentul agresiv, însă, în ce măsură se poate
realiza acest lucru depinde de mai mulţi factori, cum ar fi: tipul drogului (cocaină, marijuana etc.),
dimensiunea dozei şi dacă subiectul este sau nu realmente ameninţat şi pus în pericol.
Materialul sexy şi pornografic, care este accesibil oricărei categorii de vârstă, fie în forma
imaginii (poze din reviste, dar, mai ales, filmul, caseta video), fie în formă scrisă (reviste, cărţi).
Printre multe alte aspecte, cercetătorii şi-au pus problema dacă asemenea surse pot sau nu să
provoace agresivitatea. Răspunsurile sunt diferite, în funcţie de rezultatele cercetărilor efectuate.
Pornind de la teoria etichetării a lui Schachter, Dolf Zillmann (1971, 1978) a formulat teoria
transferului excitaţiei.
Conform acestei teorii, ceea ce este important, nu este sursa reală a provocării, ci percepţiile pe
care le are individul privitor la această provocare. Pentru a verifica efectele provocării sexuale
asupra agresivităţii, Zillmann a oferit spre vizionare la trei grupe de subiecţi un film provocator
sexual (pentru primul grup), un film despre box foarte violent (al doilea grup) şi un film documentar
(interesant şi neprovocator). Toţi subiecţii, după vizionare, au fost supăraţi de un coleg, pus anume
să facă acest lucru. În final, subiecţilor li s-a permis să acţioneze ca profesori şi să pedepsească prin
şoc persoana care i-a supărat. S-a constatat că subiecţii ce au vizionat filmul provocator sexual au
fost cei mai agresivi, iar cei din grupul 3 (care au vizionat filmul documentar) au fost cel mai puţin
14
agresivi. Pe de altă parte, alt grup de cercetători au demonstrat că sexualitatea şi agresivitatea sunt
intrinsec incompatibile.
Trăirile emoţionale ca efect al provocării sexuale inhibă tendinţele agresive. Pentru a depăşi
aceste opinii contradictorii, Zillmann, împreună cu colaboratorii săi, propune în 1981 modelul
excitaţie-valenţă privind efectele pornografiei asupra agresivităţii, care este o continuare a
cercetărilor efectuate de Donnerstein şi Evans. Prin intermediul cercetărilor, s-a scos în evidenţă
faptul că filmele erotice plăcute pot servi la reducerea comportamentului agresiv, în timp ce filmele
erotice neplăcute (bestialitate, sado-masochism) pot duce la creşterea agresivităţii. Pornografia
violentă, cum ar fi cazul filmelor ce combină scenele erotice cu actele de violenţă, produce efecte
clare de ordin fiziologic şi cognitiv. În opinia unor autori, ar exista chiar o legătură direct cauzală
între expunerea la scene erotice de mare agresivitate şi violenţa îndreptată împotriva femeilor.
Din a doua categorie, cele mai grave forme de manifestare a agresivităţii în cadrul familiei
sunt bătaia şi incestul, cu consecinţe extrem de nefavorabile asupra procesului de dezvoltare şi
maturizare psihocomportamentală a copilului. În ceea ce priveşte bătaia, cei mai ardenţi
„teoreticieni” susţin că această metodă are o dublă valoare: retroactivă - durere fizică şi morală
resimţită pentru o conduită greşită - şi proactivă, adică inhibarea pentru viitor a unor asemenea acte
comportamentale. Ce mijloace sunt mai eficiente, cât timp trebuie să dureze, cât de mare trebuie să
fie durerea pricinuită, care este cel mai bun context de aplicare etc., sunt doar unele din întrebările la
care nu s-a formulat încă un răspuns unanim acceptat de către „specialişti”.
Din nefericire însă, în viaţa de zi cu zi şi pe multe meridiane ale globului, bătaia este
frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, provocând copiilor leziuni corporale şi chiar
decesul. Violenţa manifestată în cadrul familiei şi, mai ales, asupra copiilor a atras mai demult
atenţia specialiştilor care, la rândul lor, au încercat să evidenţieze structurile de personalitate
specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele şi dispozitivele motivaţionale care susţin
asemenea forme de conduită, consecinţele imediate şi de perspectivă asupra sănătăţii fizice şi psihice
a copiilor supuşi unui asemenea tratament. Astfel, unii autori s-au străduit să evidenţieze şi să
sintetizeze trăsăturile particulare ale grupurilor de părinţi care folosesc bătaia ca mijloc de puternică
agresare fizică a copiilor.
De exemplu, Spineta şi Rigler (1972), precum şi Gelles (1973), au evidenţiat următoarele
tipuri de caracteristici:
1. Caracteristici demografice. Cea mai mare frecvenţă o deţin părinţii care au un mariaj instabil,
care au divorţat şi cei care s-au separat, în fapt. De asemenea, copilul bătut este, adesea, rezultatul
15
unei naşteri nedorite şi cea mai periculoasă perioadă pentru asemenea copii este perioada primilor
trei ani de viaţă.
2. „Istoria” propriei vieţi a părinţilor. Cei mai mulţi părinţi ce-şi maltratează copiii au fost ei
înşişi, la rândul lor, supuşi unui tratament similar de către propriii lor părinţi sau au fost, în cea mai
mare măsură, neglijaţi emoţional de către aceştia.
3. Atitudini parentale în raport cu creşterea copiilor. Părinţii abuzivi în a utiliza mijloacele de
sancţiune fizică privesc copilul ca pe o modalitate de a-şi satisface propriile lor nevoi, solicitându-l
în a întreprinde acţiuni ce depăşesc posibilităţile şi abilităţile lui psihice şi fizice. Ei întâmpină mari
dificultăţi în a stabili legături empatice cu propriii copii şi în a satisface nevoile acestora de
dependenţă.
4. Tulburări psihologice şi psihiatrice. Destul de frecvent, se constată că părinţii care-şi
maltratează fizic copiii prezintă diverse tulburări psihologice şi psihiatrice.
O altă încercare de tipologizare a părinţilor abuzivi în utilizarea agresiunii fizice asupra
copiilor şi care a influenţat multe alte încercări mai recente aparţine lui Merrill. În viziunea acestui
autor există patru tipuri de asemenea părinţi:
- tipul I: părinţi ce se caracterizează printr-un înalt grad de agresivitate, manifestată continuu,
uneori fiind clar concentrată şi focalizată, alteori, însă, nu. Supărarea şi enervarea lor scapă
controlului, fiind nevoie de o minimală acţiune stimulativă iritativă. Explicaţia unei asemenea
conduite vizează, în principal, propriile experienţe trăite în perioada copilăriei timpurii.
- tipul II: părinţii sunt rigizi, compulsivi, reci afectiv şi, după modul în care procedează în
interacţiunea cu copiii, pledează mai mult pentru propriile lor drepturi. Ei resping copilul şi sunt
preocupaţi mai mult de propria lor plăcere.
- tipul III: părinţii sunt persoane pasive şi dependente. Ei sunt oameni modeşti şi reticenţi şi,
totodată, şovăielnici în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele. Aparent, sunt foarte neagresivi, dar,
adesea, intră în competiţie cu copiii pentru a câştiga atenţia soţului, fiind de obicei depresivi, imaturi
şi capricioşi.
- tipul IV: aceşti părinţi sunt persoane frustrate, de obicei, fie de taţi foarte tineri, fie de oameni
inteligenţi, dar care au anumite dizabilităţi fizice care-i împiedică să-şi sprijine propria familie. Este
posibil ca ei să stea acasă şi să aibă grijă de copii, iar soţia să meargă la slujbă. În asemenea situaţii,
gradul lor de frustrare conduce la pedepsirea severă a propriilor copii.
Din cea de-a treia categorie, se distinge, în special, violenţa expusă prin intermediul
televiziunii şi presei. Atât în cadrul programelor de televiziune, cât şi în unele surse scrise (ziare,
reviste, cărţi), apar diferite acte de violenţă, de aceea s-a pus problema dacă expunerea la violenţă
16
poate determina creşterea agresivităţii. Faptul că un copil în vârstă de 16 ani (cf. S. Worchel, 1991) a
fost „martorul” a peste 13.000 de omucideri oferite de micul ecran are sau nu vreo influenţă asupra
comportamentului acestuia? Si aici părerile specialiştilor sunt împărţite. Unii consideră că expunerea
la violenţă ar avea efecte cathartice, reducându-se astfel propriile nevoi de a acţiona agresiv. Alţi
autori, însă, ce se bazează, mai ales, pe teoriile învăţării sociale, consideră că expunerea la violenţă
conduce în mai mare măsură la creşterea agresivităţii decât la catharsis. Într-o anchetă (cf. G.D.
Myers, 1990) efectuată într-o închisoare pe 208 deţinuţi a reieşit că 9 din 10 deţinuţi recunosc că au
învăţat noi „trucuri” din programele TV şi 4 din 10 afirmă că au încercat să aplice în practică
modelele de acţiune criminală oferite de televiziune. În ultimul timp, însă, se pare că majoritatea
autorilor înclină balanţa tot mai clar în direcţia efectelor negative ale expunerii la violenţă.
Încercând o adaptare după Baron şi Byrne (1991), P. Iluţ (1994) include în lista efectelor
negative ale mass-mediei asupra agresivităţii (deşi nu poate fi ignorată şi prezenţa unui efect
cathartic) următoarele: dezinhibiţia, învăţarea de tehnici de agresiune, afectarea operaţionalităţii
sistemului cognitiv, desensibilizarea faţă de victimă. Susan Hearold, în urma prelucrării şi
asamblării rezultatelor a 230 de studii corelaţionale şi experimentale, implicând peste 100.000 de
subiecţi, devine şi mai categorică: vizionarea scenelor şi imaginilor cu violenţă este asociată cu
comportamentul agresiv.
Alţi factori psihosociali care favorizează manifestarea agresivităţii sunt: climatul de
violenţă socială constituie un factor de fond, care stimulează în mod deosebit manifestarea
agresivităţii în formele ei cele mai brutale; revoluţiile, manifestările de stradă, acţiunile sistematice
de reprimare ale regimurilor totalitare, slăbirea până la neputinţă a statului de drept, ş.a. – sunt tot
atâtea cauze care conduc la instalarea unui climat al violenţei sociale, în care sunt antrenate succesiv
categorii largi ale populaţiei. Efectele psihosociale pot fi devastatoare chiar pe termen mediu, fiind
necesare măsuri complexe de contracarare a tuturor fenomenelor sociale care se produc în acest
context.
Inechitatea socială reprezintă un factor de fond, cu deosebite valenţe în producerea
manifestărilor agresive. Distribuţia inechitabilă a bunurilor, serviciilor, drepturilor şi îndatoririlor,
generalizarea corupţiei, pierderea autorităţii morale de către principalele instituţii civile şi statale
creează un puternic sentiment de frustrare în rândul categoriilor defavorizate, sentiment care
acţionează pe fondul unei puternice relativizări a valorilor şi normelor sociale, a scăderii coezivităţii
şi solidarităţii respectivei comunităţi umane. Acţiunea acestui factor este profundă şi de durată,
putând afecta grav chiar fiinţa unei naţiuni. Inechitatea promovată ca principiu constitutiv al viţii
sociale oferă celor defavorizaţi pretextul moral pentru acţiuni violente prin care ar putea – iluzoriu,
17
fără îndoială – să restabilească dreptatea în plan individual şi social. În acest plan, principiile
ideologice şi politice au numeroase şi profunde implicaţii psihosociale, economice, culturale şi
istorice, de multe ori ignorate.
I.5. Reducerea agresivităţii
Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului agresiv
(pierderea vieţii, pierderea capacităţii de muncă, pierderi materiale etc.), se impune cu stringenţă
găsirea unor căi de influenţare în direcţia reducerii agresivităţii. Formele de manifestare ale
comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial, de aceea nu întâmplător anul
1995 a fost lansat de O.N.U. ca Anul Internaţional al Toleranţei. Toleranţa şi comportamentul
prosocial sunt exact opuse comportamentului agresiv. Dar cum se poate reduce agresivitatea? Sunt
cunoscute deja unele căi propuse de diverşi autori. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat
de aşa-numitul „model hidraulic” (energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale
sau a frustrării resimte nevoia descărcării).
Trebuie găsite, însă, modalităţile de descărcare a tensiunii emoţionale şi de reducere a
pornirii către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par a fi următoarele: vizionarea de
materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme, spectacole sportive etc. (idee
teoretizată încă de Aristotel); consumarea tendinţei agresive la nivelul imaginarului, al fanteziilor
(teorie dezvoltată de S. Freud); angajarea în acţiuni violente efective, dar care nu au consecinţe
antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate faţă de obiecte neînsufleţite), idee anticipată deja
de Platon. Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia cvasi-generalizată conform căreia
modalităţile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc la o reducere a violenţei, ci
dimpotrivă, la o potenţare şi o intensificare a ei.
O altă cale de reducere a agresivităţii, folosită din cele mai vechi timpuri şi în cele mai
diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării agresivităţii,
în vederea sancţionării ei şi, totodată, cu intenţia clară de a preveni repetarea actelor de violenţă.
Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cazul sancţiunilor juridice) şi neinstituţionalizate (cum
ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului
agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eşecului programului de
18
recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, aşa după cum s-a mai arătat, sistemul educaţional
folosit de părinţi, bazat pe sancţiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ
asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears şi colegii lui au arătat că acei copii
care au fost sever pedepsiţi de către părinţi pentru comportamentul lor agresiv se comportă mult mai
agresiv în afara familiei decât acei copii ce au fost mai puţin sever pedepsiţi în familie pentru actele
lor comportamentale agresive.
O altă cale de reducere a agresivităţii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa
după cum demonstrează teoriile învăţării sociale (A. Bandura), comportamentul agresiv se imită şi
se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat
pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii
educative trebuie insistat în direcţia realizării unor „frâne agresivo-inhibitive” care să-l ferească pe
subiect, din interior, de angajarea în confruntări de natură agresivă.
Un obiectiv central al muncii educative îl constituie formarea unui model de tip „conduită
amânată” care, în urma raţionalizării situaţiei conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile, îl
ajută pe subiect să nu dea curs imediat oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca
educativă, desfăşurată atent şi temeinic, conduce la formarea mai generală a unor deprinderi şi
abilităţi de raportare şi comunicare interpersonală şi socială, la formarea unor capacităţi empatice şi
a unor aptitudini pentru parteneriat, toate acestea funcţionând, la rândul lor, ca mijloace de frânare şi
reducere până la disparitate a tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv.
19
CAPITOLUL IIAGRESIVITATEA LA FEMEI
II.1. Caracteristici comportamentale și de personalitate ale femeilor agresive
Personalitatea este întotdeauna unică şi originală, deoarece fiecare om dispune de o zestre
ereditară unică, iar de-a lungul itinerariului să de viață trăiește o serie de experienţe variate și
singulare şi intră în anumite relaţii, toate având anumite efecte asupra cursului dezvotării şi
constituirii edificiului de personalitate.
Femeile, spre deosebire de bărbați, au o sensibilitate mai mare, având în vedere experiențele
prin care trec de-a lungul vieții și disponibilităților biologice, legate de graviditate, naştere, de
activitatea casnică şi protejarea familiei.
Între femei şi bărbați există diferenţe biologice, psihologice şi comportamentale înnăscute
care apar în toate culturile şi societățile. În majoritatea culturilor, vânătoarea şi războiul sunt cel mai
adesea apanajul bărbaţilor, bărbaţii posedând tendinţe biologice fundamentale către agresivitate care
le lipsesc femeilor. Totuşi, există numeroşi cercetători care susţin că nivelul agresivităţii masculine
variază mult în funcţie de nivelul de cultură, în timp ce femeilor li se cere să fie pasive sau mai
blânde. Faptul că o trăsătură este mai mult sau mai puţin universală nu înseamnă că are o origine
biologică, putând exista factori culturali generali care produc asemenea caracteristici. Diferenţele de
comportament dintre bărbaţi şi femei se produc mai ales în urma învăţării sociale a identităţii
feminine şi masculine, a feminităţii şi masculinităţii.
Psihicul uman, la nivelul superior al conştiinţei, reprezintă cel mai complex fenomen din
univers, deoarece, în intimitatea sa subiectivă, psihicul nu poate fi analizat la fel ca un fenomen
fizic, o substanţă chimică sau o funcţiune fiziologică. Toate celulele organismului sunt marcate
sexual de cromozomii XX la femeie şi XY la bărbat, ceea ce condiţionează şi modifică în mod
specific biochimia, excitabilitatea, mobilitatea fiziologică a neuronului şi, odată cu aceasta, şi
disponibilităţile de manifestare pe plan psihic. A cincea parte dintre femeile cu o naştere normală
prezintă cel putin o pertubare psihică în timpul sarcinii sau în anul următor sarcinii : anxietate,
20
pesimism, resentimente, egocentrism, psihoze depresive şi chiar scăderi tranzitorii ale indicelui de
inteligenţă.
La menopauză, modificările hormonal-glandulare, dependenţa sau izolarea familială,
perspectiva inutilităţii, a sfârşitului, toate acestea fac ca unele femei să se considere falimentare
biologic şi social, ieşind la iveală unele latenţe de fond psihologic, cum ar fi tulburările de caracter,
tulburările psihice active şi tulburările psihice pasive. Apar modificări semnificative în viaţa psihică
a femeilor şi în legătura cu menstruaţia, cum ar fi absenteism, indisciplină, variaţii de randament,
diverse delicte, agresivităţi, sinucideri şi chiar crime.
Majoritatea femeilor ascund sau disimulează o serie de indispoziţii şi suferinţe, acceptând cu
înţelegere destinul lor ca reprezentante ale sexului feminin, dar există şi femei care pot întrece limita
comportamentului psihologic aşteptat în anumite condiţii, fără a ieşi din sfera normalităţii, care este
foarte largă, psihicul uman oscilând între limitele extreme ale acestui normal. În aceste cazuri,
putem vorbi de existenţa unor structuri psihologice disarmonice, cu tendinţe derapante spre limite
anormale.
Dintre tipurile disarmonice, menţionăm tipul excitabil exploziv, care poate face puseuri de
voluntarism, de dominaţie, insolenţă, răzbunare, agresivitate; tipul instabil, cu puseuri de fantezie
bogată, reacţii emoţionale, demoralizare facilă, influenţabilă de catre anturaj, alunecând uşor în
suspiciuni, minciună, vagabondaj, adulter, furt, alccolism; tipul astenic, care poate face puseuri de
sensibilitate, impresionabilitate, fugă de zgomot, de asprime-brutalitate, izolare, contact uman redus,
răceală afectivă, emoţii negative, slăbiciune, iritabilitate, plictiseală, vorbire monotonă, epuizare
fizică; tipul psihoastenic, care manifestă puseuri de anxietate, frică, impresionabilitate, obsesii,
nesiguranţă, depersonalizare, izolare existenţială, autocontrol exagerat al propriilor acţiuni, pierderea
timpului realului; tipul isteric, caracterizat prin instabilitate ideatică, teatralitate, sensibilitate la
laudă şi sugestie, egoism, reacţii psihomotorii exagerate în faţa situaţiilor dificile, denunţare,
derapări în frigiditate sau aberaţii sexuale; tipul euforic, cu puseuri de exuberanţă, sociabilitate,
flecăreală, lăudăroşenie, tendinţă la glumă, neastâmpăr, activitate, iniţiativă, nepăsare faţă de viaţă,
inconsecvenţă, superficialitate, tulburări ale ordinii si disciplinei, evaziuni alcoolice, vagabondaj,
adulter; tipul depresiv, ce manifestă puseuri de sensibilitate la situaţii tragice, posomoreală,
pesimism, orgoliu, rănirea amorului propriu, alunecarea spre idei negre de sinucidere; tipul paranoic,
cu puseuri de orgoliu excesiv, judecată rigidă falsă despre oameni, momente revendicative, de
ceartă, tendinţe spre fanatism religios, politic, social, tendinţe agresive la crimă; tipul impulsiv, cu
puseuri de necesitate de satisfacere a unor nevoi primitive, ca minciuna, risipa, furt, vagabondajul;
tipul pervers sexual, manifestând crize de frigiditate, lesbianism, transsexualism, fetişism.
21
Psihicul feminin se caracterizează prin recunoaşterea unei departajării iniţiale sexuale în
întreaga sa biologie şi în special în axul neuro-endocrino-metabolic, recunoaşterea caracterului
schimbător al dinamismului său biologic, cu acuităţi legate de marile evenimente fiziologice –
sarcina, naşterea, menopauza, recunoaşterea aceluiaşi dinamism biologic fluxionar în cadrul ciclului
catamenial, bioritmul femeii genito-hormonal activă putând deborda astfel unele latenţe de tipologie
psihologică anormală.
Agresivitatea are intensităţi foarte diferite în structurile persoanei umane şi în colectivităţile
sociale, depinzând de integritatea structurilor neoropsihice, de capacitatea de inhibiţie şi abţinere, de
starea de sănătate fizică şi morală, de cultură, de educaţie, având numeroase forme şi intensităţi atât
în individ cât şi în societate.
Agresivitatea se manifestă diferit în funcţie de sex, diferenţa dintre criminalitatea masculină
şi cea feminină constând în ceea ce priveşte tipul bioconstituţional, în sensul că există infracţiuni
care prin consumul fizic şi nervos, abilitate şi mentalitate se comit mai puţin de către femei, apoi,
faptul că sesibilitatea naturală a femeii, care, în general, exclude infracţiunile de violenţă gravă sau
cele comise prin cruzime cu excepţia cazurulor patologice.
Condiţia sa de femeie, prin destinul său biologic şi social, preocupată mai mult de
graviditate, naştere şi protejarea familiei, scade procentajul criminal al femeii. Cauzele obiective şi
diferenţierea între criminalitatea masculină şi cea feminină constă în adaptarea comiterii faptei în
raport cu propriile sale posibilităţi, în sensul că, în loc să folosească obiecte dure sau despicătoare,
foloseşte otrava, după natura faptei comise există criminalitate de natură strict feminină, cum ar fi
comiterea unor manopere avortive, comitera infracţiunii de pruncucidere, de prostituţie, comiterea
unor furturi specifice din magazine.
Agresiunea se manifestă în mod diferit la femei, deoarece, în mod inconştient, pe baza
mecanismelor de apărare, femeia este gata să răspundă la agresivitate, şi răspunde adeseori, tot cu
agresivitate, deoarece în structura fiinţei sale există o tendinţă agresivă latentă, care a fost
remodelată de cultură, morală, educaţie etc.
Semnele de agresivitate se manifestă diferit în componentele şi structurile de personalitate
ale fiecărei femei, în forme diferite şi în anumite condiţii, datorită elementelor de stimulare şi
intensificare în conflictualitatea trăirilor şi relaţiilor interumane. Indiferent de vârstă, starea
materială, educaţie, pregătirea profesională, stare civilă, religie, rasă agresivitatea se poate manifesta
la orice femeie, dar în cazul unora ea arată valenţe mai conturate. De asemenea, modul în care se
manifestă agresivitatea este diferit în funcţie de caracterul, temperamentul, personalitatea şi trăirile
fiecărei femei.
22
Aria agresivităţii femeii este extinsă şi se manifestă oricând şi oriunde şi poate căpăta
aspecte şi forme diferite în funcţie de temperamentul fiecărei femei - în familie, în mediul
profesional, pe stradă, în condiţii de detenţie.
II.2. Agresivitatea femeilor în familie
În cadrul familiei, agresivitatea este mai puternică decât în oricare altă comunitate, dar spre
deosebire de alte situaţii, violenţa intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit pentru
păstrarea unei imagini nealterate a instituţiei familiei.
Formele agresivităţii intrafamiliale sunt numeroase şi îmbracă forme diferite. Femeia
maltratată ocupa un loc special în cadrul victimelor agresivităţii bărbatului în primul rând datorită
inferiorităţii sale fizice. În unele cazuri datorită repetării comportamentului agresiv verbal sau fizic
al soţului, unele femei adoptă şi ele un comportament agresiv faţă de acesta.
Unele manifestari agresive pot avea un grad de periculozitate mai mare, ajungându-se chiar
la eliminarea soţului şi se realizează fie în mod conştient fie în mod inconştient. Informaţiile privind
fenomenul agresivităţii în mediul familial sunt foarte sumare şi nu suficient de concludente pentru a
avea o imagine de ansamblu asupra acesteia.
În România, informaţiile asupra fenomenului pot fi oferite de către Institutul pentru
Cercetare şi Prevenire a Crimei, având în vedere atât violenţa fizică - omor, vătămare, lovire -, cât şi
violenţa psihologică - şantaj, denigrare, umilire, abandon - şi cea verbală - insultă, ameninţare.
Normele juridice pun accent mai mult pe apărarea drepturilor agresorului şi nu pe protecţia
victimei, violenţa fiind incriminată într-o serie de articole din codul penal. Sunt avute în vedere
lovirea sau alte violenţe cauzatoare de suferinţă fizică exercitate asupra unei persoane sau cele care
au produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale, cu încadrări de maxim 20
sau 60 de zile sau peste 60 de zile, în cazul vătămării grave, care se poate referi şi la producerea
unor consecinţe grave, cum ar fi pierderea unui simţ sau organ, încetarea funcţiilor acestora, sluţirea,
avortul, punerea în primejdie a persoanei sau punerea în primejdie a vieţii persoanei, loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte.
23
O altă manifestare a agresivităţii femeii în cadrul familiei o constituie maltratarea copiilor.
Comportamentul parental violent este o problemă de ordin major întrucât are repercusiuni grave
asupra copiilor având consecinţe negative care pot influenţa comportamentul acestora în viitor. Unul
din scopurile fundamentale, naturale şi socio-morale ale familiei este acela de a garanta integritatea
dezvoltării fiinţei biologice şi a personalitaţii copilului. Influenţa structurantă a familiei asupra
copiilor este totală, relaţia afectivă de iubire între parteneri constituind un liant benefic al cuplului.
Perturbarea prin conflicte majore a acestui univers transformă copilul in victimă, afectându-i atât
echilibrul neuropsihic cât şi bazele psihomorale ale personalităţii, deoarece întreţinerea celei mai
mari încărcături agresive în societate îşi are originea în victimizarea copiilor în cadrul familiei.
Copiii acumulează numeroase traumatisme neuropsihoafective, care vor produce în
adolescenţă şi la vârsta matură, o mare cantitate de elemente inflamatoare agresive. Aceste
fenomene se petrec în condiţia sindromului polifactorial al copilului maltratat. Sindromul
polifactorial al copilului maltratat constituie o cauză frecventă de invaliditate permanentă şi de
moarte prin fracturi, hemoragii, hematoame multiple, tulburări aptice de creştere, leziuni buco-
nazale. Brutalizarea fizică este considerată, mai ales în cadrul familiilor de nivel mediu sau slab
dezvoltate cultural, ca fiind nu numai permisă, dar chiar indicată pentru obţinerea unor rezultate
educaţionale bune.
De cele mai multe ori, în familie, agresorul este mama, care apare ca agresor in 80% din
cazurile fără urmări fatale. Frecvenţa cazurilor de maltratări a copiilor creşte în funcţie de starea
socio-economică a familiei, de statutul său juridic şi moral şi de nivelul cultural. Există factori
declanşatori care determină trecerea la act, deoarece este vorba de un comportament manifest iar
elementul determinant este structura psihologică a femeii agresor. În acest domeniu se raportează
statistica referitoare la copii cu sindromul multifactorial, deci cei care au căzut sub incidenţa
asistenţei medicale spitaliceşti şi s-a constatat 16,4% de mame alcoolice, 23,8% dintre mame erau
debile mintal, iar 67,7% proveneau din familii cu câte 4-9 copii. Alcolismul este un factor important
în cadrul agresării copilului de către părinţi.
S-au descris ca fiind caracteristice agresorului alcoolic anumite forme de comportament,
cum ar fi comportamentul impulsiv, egocentrist, narcisist, hiperexigent. Grupul social şi statutul
biomoral al femeii au manifestat o toleranţă mai restrânsă, poate chiar o intoleranţă a femeii
alcoolice, datorită consecinţelor nefaste asupra funcţiilor sale materne din punct de vedere biologic
şi educaţional. Una din formele periculoase este delirul alcoolic, care dă senzaţia că are o altă
personalitate, de cele mai multe ori a unui personaj, cu puteri depline, imorale şi iresponsabile fapt
24
care împinge femeia alcoolică la furturi, spargeri, delicte sexuale, negljenţă faţă de copil, şi în rare
cazuri la omoruri.
Nu trebuie uitate nici categoriile de copii nedoriţi care au semnificaţia unor duşmani ai
libertăţii şi fericirii părinţilor, a căror frustrare se manifestă prin violenţă. Părinţii care dispun de o
agresivitate similară cu a altor persoane, se remarcă prin modificări specifice: au o gândire aberantă
în legătură cu capacitatea de înţelegere a copilului; pecep atitudinile copilului lor ca pe o revoltă
împotriva lor; nu-şi reprezintă şi deci nu-şi recunosc îndatoririle faţă de aceştia şi nu se supun
necesităţii de a le îndeplini.
Manifestarea acestei agresivităţi este generată de diverse situaţii, ca plânsul copilului,
neglijarea unor funcţii fiziologice elementare, alimentaţie, defecaţie, instabilitatea psiho-motorie.
Toate acestea sunt considerate de părinţi drept opoziţie sau comportament agresiv cărora le răspund
prin pedepse, maltratări sau violenţe. Un semn foarte primejdios este acela că părintele agresor nu
are sentimentul propriei sale vinovăţii, transformând comportamentul său agresiv într-un drept
moral consfinţit.
Maternitatea disfuncţională se refră la categorii ca maternitatea ca o consecinţă a unui debut
sexual întâmplător şi timpuriu, maternitatea ca rezultat al unei agresiuni sau viol, maternitatea
nedorită sau maternitatea femeii nevrozate sau psihopate.
Cea mai frecventă formă de maternitate disfuncţională este cea rezultată în urma unui debut
sexual întâmplător si timpuriu. Datorită condiţiilor conflictuale din propria sa familie, prin
fenomenul de extrapolare afectivă şi sub emisiunile perturbatoare ale modelului maternal, fata îşi
cauta o echilibrare afectivă şi de cele mai multe ori cade într-o capcană instinctuală care o conduce
la o activitate sexuală timpurie, 12-14 ani, şi la o maternitate precoce.
Atitudinea cea mai frecventă este abandonul total şi plasarea copilului la cămin sau
abandonul parţial, cu plasarea copilului într-o familie, de obicei cu un grad mai apropiat de rudenie.
În încercarea de a se elibera de culpabilitatea morală şi de a-şi reface imaginea de sine pentru a
obţine astfel o alta percepere a persoanei sale de către grupul social, mama transferă asupra copilului
întreaga vină a insuccesului sau existential, adoptând o poziţie de acuză cvaziconştientă, dar
manifestă.
Maternitatea ca şi consecinţă a unui viol, apare frecvent în mediul din care provin minorii cu
un comportament deviant, iar traumatizarea unei persoane supusă violului este de cele mai multe ori
totală. Copilul provenit dintr-un viol provoacă din timpul sarcinii o gravă opoziţie faţă de aparitia sa
pe lume el constituindu-se ca un stigmat prin fenomenul de transfer al semnificaţiei violului pentru
conştiinţa feminină şi umană a mamei. Un traumatism afectiv se instalează din timpul existenţei
25
intrauterine a fătului. S-a dovedit că acesta produce grave perturbarii ale dezvoltării generale a
copilului, mergând până la modificări ale tuturor funcţiilor , inclusiv cele intelectuale, şi ale
personalitaţii. La aceste traumatisme de natura afectivă se adaugă şi manevrele posibile de înlaturare
a sarcinii, care produc efecte imprevizibile. Ca şi în cazul maternităţii întâmplătoare, mama are
tendinţa inconştientă de abandonare sau înlăturare a copilului.
Rămânerea copilului în compania mamei comportă de cele mai multe ori riscuri mult mai
mari. Primul dintre acestea îl constituie agresiunea fizică tradusă la începutul existenţei copilului
prin neglijarea lui şi îmbolnavirile repetate uneori fatale. Agresiunea maternă poate lua şi formă de
maltratare timpurie a copilului după metodeleclasice. De asemenea, tendinţa manifestată de mamă
este aceea de a claustra copilul şi deci de al supune unei penurii relaţionare, care are uneori efecte
mai grave decât internarea într-un leagan. Se crează astfel un conflic primar care se organizează
ascendent, între dorinta şi necesitatea copilului de identificare şi atitudinea de respingere a mamei.
Se pare că acest tip de conflict reprezintă forma cea mai perturbatoare a procesului de formare a
personalitaţii umane. Dincolo de marile modificări afectogene ale copilului se produce un fenomen
de o importanţă majoră pentru patogenia devianţei, devalorizarea morală a modelului matern.
Declanşarea stării de maternitate, deşi aceasta este legată profund de instinctul de perpetuare,
intră în actul de anticipare, pentru că există responsabilitatea faţă de o nouă existenţă, ca rezultat al
învăţării sociale. Orice mamă prevede întreaga desfăşurare a evenimentelor de la concepţie până la
implicaţii moral-sociale ale creşterii copilului. Există unele motive care pot împiedica decizia pentru
maternitate: o lipsă de educaţie în această direcţie, un refuz de pierdere a autonomiei, o teamă de
mutilare fizică prin sarcină şi de consecinţele ei, o lipsă de afectivitate pentru partener, o teamă de
abandon din partea soţului. În acest caz mama percepe copilul ca pe o povară, ca pe o dificultate
majoră a existenţei sale. Reacţiile afectiv-comportamentale ale mamei pot fi directe, manifestate sau
criptice, acestea fiind mai puţin brutale instalându-se în latura afectivă a copilului.
Există cazuri de maltratare, desfigurare a copilului de către mamă în mod intenţionat cu
scopul de a-l trimite să cerşească pentru obţinerea de foloase materiale. De asemenea, există mame
care îsi vând copii sau îşi împing fetele spre oferirea de favoruri sexuale în scopul câştigului
pecuniar. Aceste cazuri sunt întâlnite în mediile familiale cu grad ridicat de promiscuitate. Definirea
fenomenului de maltratare a copilului poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural,
psihologic. Există câteva elemente definitorii ale maltratării copilului, cum ar fi raportul inegal de
forţe între victimă şi agresor, victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului, agresorul are un acces
permanent la victimă, imoralitatea sau iresponsabilitatea agresorului, efectele asupra dezvoltării
copilului: încetinirea, stoparea sau regresia dezvoltarea copilului. Maltratarea poate fi produsă prin
26
omisiunea unor nevoi ale copilului sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului ,
abuzul se face cu intenţie distructivă neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi
ignoranţei maternale vis-à-vis de nevoile copilului.
Abuzul emoţional este mai greu de identificat dar constă în: umilirea, hărţuirea, adresarea
unor cuvinte abuzive, izolarea copilului. Terorizarea copilului constă în adresarea unor ameninţări
care au scopul de a linişti copilul dar care au consecinţe mult profunde şi grave asupra copilului.
În cultura românească, se produce adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este
fetiţă, pentru a-i îngriji şi creşte pe cei mai mici. La ţară mai ales se practică exploatarea copilului
pentru treburile gospodăreşti, mai ales îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea
la sacrificarea obligaţiilor şcolare ale copilului şi astfel apare o creştere a fenomenelor de eşec
şcolar, abandon şi analfabetism.
Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau pe dinafară cu orele, prin interzicerea de a se
juca cu alţi copii, au ca şi efect sentimentul de neputinţă şi lipsa de încredere în sine şi în ceilalţi
copii. Abuzul fizic este probabil cea mai frecventă formă de abuz.În cazul abuzului fizic, urmele
sunt vizibile şi merg de la simple vânătăi, zgârieturi, şi pot fi comise chiar şi de mame neglijente
care se află sub influenţa alcoolului sau au unele probleme psihice.
Există copii nedoriţi de catre mamă şi aceasta adopta un comportament indiferent faţă de
propriul copil printr-o neglijenţă totală, manifestată printr-o lipsă pronunţată de afectivitate, acesta
manifestându-se prin următoarele moduri: copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite şi murdare,
prost hrănit şi cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăveşte, neprotejat
de accidente, începând de la cele casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.
Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului
se poate face conform Codului Penal care sancţionează agresiunile produse asupra unei persoane de
către o alta, Codului familiei care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinţi care
aplică rele tratamente copilului. Nu există încă o lege specifică bazată pe o cunoaştere a fenomenului
de abuz şi neglijare a copilului, cu toată gravitatea consecinţelor pe care le antrenează.
O altă formă de manifestare a agresiunii este incestul care reprezintă comportamentul agresiv
sexual ce se manifestă între membrii familiei, având ca autor pe unul din părinţi, reprezentând
raportul sexual între rude în linie directă sau între fraţi şi surori. O formă maximă de sexopatie şi
aberanţă sexuală este neraportat în 90% din cazuri, şi raportat doar în cazul unor consecinţe nefaste
precum sarcină, publicizare, conflicte conjucale sau flagrant delict. Frecvent, incestul este un
epifenomen al unor leziuni patologice de tipul atrofiilor corticale, leziunilor meningo-encefalice,
cromozomopatiilor sau caracteriopatiilor etilice, şi este precipitat de factori situaţionali cum ar
27
fi absenţa mamei, subcultura şi mai ales consumul tempensiv de alcool. Alte trăsături ale incestului
se referă la apariţia sa frecventă în familii de dimensiuni mari şi în situaţii de concubinaj,
consumându-se în promiscuitate, cu mama absentă sau complice, favorizat frecvent de jocuri
erotice.Relaţiile incestuoase dintre tată şi fiică sunt mult mai frecvente decât cele mamă-fiu.
Foarte mulţi autori au insistat asupra rolului pe care soţia-mamă l-a jucat în declanşarea
situaţiilor incestuoase, având rol de complice fireste in mod inconştient. Există femei care, din punct
de vedere sexual, sunt rejectate sau frigide şi provoacă situaţii ambiguë, pentru a directiva satisfacţia
sexuală sau afectivă spre altă femeie şi îşi educă fiica să îngrijească activ de tată, oferindu-i propriul
său statut şi consolidând intimitatea tată-fiică, până la încurajarea relaţiilor incestuoase între ei.
Anchetele arată că în majoritatea cazurilor însă, incestul este obţinut prin agresivitate.
Legătura incestuoasă este mult mai frecventă în mediile de viaţă caracterizate prin sărăcie, alcoolism
şi imoralitate parentală. Incestul este un comportament sexual agresiv, care violează regulile morale
şi normalitatea relaţiilor umane, fapt dovedit prin consecinţele psihologice şi pshopatologoce la
nivelul persoanelor agresate.
Adulterul reprezintă fapta persoanei căsătorite de a avea relaţii sexuale în afara căsătoriei şi
este o atitudine agresivă faţă de legile morale familial-sociale. Rolul femeii în această modalitate de
violenţă este mai mare decât în celelalte tipuri de agresivitate. Dacă, de regulă, femeia este implicată
într-o omucidere din zece, în mai mult de o treime în paricide, ea apare în infanticide în proporţie de
14% şi în otrăviri în proporţie de 50%.
Se poate afirma că criminalitatea familială este, în cea mai mare parte, opera femeii. Când nu
este autoarea de facto a crimei, femeia este de cele mai multe ori instigatoarea. Adulterul în cazul
femeii are o influenţă negativă asupra mediului familial inplicit asupra copilului dar şi a soţului
deoarece relaţia este bazată pe fidelitate, înţelegere, afecţiune reciprocă între soţi. Poate avea
repercursiuni şi asupra copilului atunci când mama nu se mai interesează de educaţia lui, sănătate,
punându-l pe planul al doilea, prioritară fiind relaţia extraconjugală.
Relaţia extraconjugală poate avea efecte negative şi asupra soţului, femeia manifestându-şi o
agresivitate verbală sau fizică asupra acestuia iar în unele cazuri ajungându-se chiar la înfăptuirea de
omoruri cu scopul de a-l înlătura pe acesta pentru a-şi putea continua legătura imorală.
Pruncuciderea constă în uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere de
către mama aflată într-o stare de tuburare pricinuită de naştere. Pruncuciderea se referă doar la
uciderea de către mamă a copilului său nou-născut. Frecvenţa acestuia este diferită de la comunitate
la comunitate, în funcţie de mentalitate, credinţă, stare economică, sau condiţia socială a femeii.
28
Cele mai multe crime din această categorie sunt comise de femeile concubine, pentru care
păstrarea rezultatului legăturilor cu un bărbat căsătorit înseamnă o condamnare socială gravă atât a
copilului cât şi a femeii. In mediul rural, unde fapta poate fi mai greu tăinuită, infaticidul este în
proporţie mai mare decât în oraşe.
La femeia infaticidă există o modificare esenţială de conştiinţă care oferă agresivităţii latente
posibilitatea de manifestare. S-a constatat că autoarele sunt persoane cu o conştiinţă morbidă.
Personalitatea subiectului este de obicei, în acest caz, de tip imatur, dizarmonic sau nevrotic, şi are
iniţial caracterul reactogen sau potenţial, căpătând ulterior caracter reactiv, de fapt.
Problema principala a stabilirii diagnosticului juridic diferenţial cu infracţiunea de omor
calificat se bazează în primul rând pe criterii medico-legale. Chiar dacă există acea stare de tulburare
pricinuită de naştere, lasă să se înţeleagă o serie de cauze care, în primul rând determină un episod
de îngustare al câmpului conştiinţei, în situaţia lipsei de experienţă la o primipară, unde travaliul se
declanşează pe neaşteptate, în situaţii de izolare, de lipsă de asistenţă medicală. Dar, la toate acestea,
se adaugă o stare premergătoare, din perioada gravidităţii în care se dezvoltă motivaţia socio-
psihologică particulară, putând fi determinată de situaţia conflictuală de legitimitate, de abandonare
din partea soţului, de izolare de restul familiei şi de comunitatea socială, de frustrare socială de
teamă de viitor.
Conduita reactivă se dezvoltă încă din această perioadă, atinge paroxismulîn momentul
declanşării travaliului şi se consumă odată cu îndeplinirea actului agresiv. Disimularea sarcinii,
nedeclararea acesteia şi nesolicitarea asiatenţei medicale în perioada gravidităţii, nesolicitarea unor
drepturi asigurate prin lege în direcţia protecţiei stării de maternitate, pregătirea actului şi înlăturarea
martorului pentru momentul travaliului, legimitatea şi existenţa condiţîîlor materile şi morale din
etapa premergătoare, ca şi disimularea naşterii, ştergerea urmei actului antisocial, reluarea imediată
a activităţii, pledează în favoarea unei conduite heteroagresive deliberate, mai mult sau mai puţin
anticipate, asupra consecinţelor acesteia din punct de vedere social-juridic, în raport cu trăsăturile
personalităţii subiectului.
Personalităţile imature, unele categorii de personalităţi dizarmonice de tip psihopatoid pot
prezenta, în anumite condiţii, o diminuare a capacitaţii de discernamânt critic faţă de act, ceea ce nu
echivaleaza cu acea stare de tulburare pricinuită de nastere şi nu schimbă calificarea juridică a faptei
de omor calificat, însă crează situaţii ale circumstanţei atenuante. Asemenea situaţii s-ar putea
presupune şi pentru infracţiunea de pruncucidere, dar nu pot fi compatibile cu condiţiile care o
definesc, in special pentru motivaţia sociopsihologică a acestei reacţii care se dezvolta odată cu
starea de graviditate.
29
Prin afectarea nivelurilor superioare ale conştiinţei axiologice şi etice, la personalitaţii
dizamornice si imature nu se vor dezvolta sentimente de culpabilitate, de stigmatizare morală, de
frustrare socială în perioada de graviditate, deci nu se poate susţine motivaţia socio-psihologică care
pregăteşte paroxismul agresiv din timpul travaliului. Depinde foarte mult de mediul din care provine
femeia, de situaţia economică şi educaţia sa dacă acest act se comite sau nu.
Avortul ilegal este o altă formă de manifestare a agresivităţii săvârşită de femeie şi se
datorează în general fricii, ce se instaurează în psihicul femeii însărcinate sau din cauza carenţelor în
educaţie, a lipsei de cultură. În general, din cauza începerii timpurii a vieţii sexuale şi a lipsei de
informare în privinţa vieţii sexuale numărul adolescentelor în special este în continua creşte.
Datorită panicii de a nu fi descoperite, de abandonare din partea soţului, de izolare de restul familiei,
de teama de viitor recurg la diferite mijloace pentru a înlătura sarcina nedorită, care pot avea
consecinţe grave asupra sănătăţii fizice şi psihice a femeii însărcinate.
Se consideră avort ilegal întreruperea sarcinii atunci când aceasta depăşeste 14 saptămâni,
sau se săvârşeşte în afara institut iilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate, de catre o
persoană care nu are calitatea de medic specialist.
S-au pus în discuţie nu numai accesibiliatea produselor şi informaţiilor despre controlul
nasterilor, dar şi problema legalităţii lor. Înaintea secolului XX, controlul mărimii familiei a fost
lăsat în grija femeii şi nu era considerat ilegal. Cea mai mare controversă în jurul controlului
femeilor asupra opţiunilor lor reproductive se centrează pe avort. De-a lungul istoriei, femeile
foloseau pentru a avorta ierburi ce provocau pierderea sarcinii, metode mecanice, în condiţii
neigienice, generând adesea infecţii şi chiar moartea.
Avortul provocat este unul dintre cele mai vechi mijloace de control al fertilităţii şi unul
dintre cele mai răspândite şi astăzi. Este practicat atât în zonele rurale, cât şi în zonele urbane
moderne, în toate regiunile lumii, deşi cu consecinţe diferite. În ţările unde avortul este legal şi
accesibil, avorturile nu reprezintă decât o ameninţare parţială a vieţii femeilor. Acolo unde el este
ilegal, avorturile se practică, totuşi, în condiţii sub standard şi neigienice, conducând la o mare
incidenţă a complicaţiilor, rezultând o morbiditate cronică şi adesea moartea.
Lipsa de control a femeii asupra corpului ei şi viţtii sexuale conduce adesea la iniţierea
sexuală prematură, la o mai mare expunere la BTS, ca şi la sarcini timpurii şi prea frecvente.
Sarcinile premature, ca şi naşterile multiple de-a lungul anilor productivi, cu sau fără implicarea
emoţională, practică şi financiară a tatălui, le situează pe cele mai multe femei într-o poziţie de
dependenţă economică de la tinereţe până la maturitate.
30
Femeile sunt expuse unor riscuri de îmbolnăvire mai mari datorită rolului reproductiv. La
acest factor se adaugă, între altele, sărăcia şi lipsa educaţiei medicale şi a celei sexuale. Accesul la
informaţiile şi mijloacele contraceptive moderne este scăzut. Astfel, sunt necesare programe iniţiate
de Ministerele Sănătăţii şi Educaţiei prin care informaţiile despre planificarea familială, folosirea
contraceptivelor moderne, riscurile contraceptivelor traditionale şi ale avortului să fie larg
răspândite.
Agresivitatea se naşte din ciocnirea dintre impulsul agresor latent sau manifest din interiorul
nostru şi o acţiune de provocare din exterior. Aproape întotdeauna, forţa internă a agresivităţii este
exacerbată şi se transformă într-un act comportamental violent, dar nu întotdeauna acest proces are
loc în urma unei provocări din exterior şi atunci forţa agresivă acumulată se direcţionează către
persoana care a produs-o, fenomen care poartă numele de autoagresivitate.
Existenţa autoagresivităţii în fiinţa umană se bazează pe impulsul morţii, impulsiune
autodistructivă. şi pesimistă, intensificând starea de autoagresiune care conduce la comportamente
autodistructive cum ar fi autoflagelarea, automutilarea sau sinuciderea violentă. Automutilarea este
una dintre formele cele mai brutale, după ea situându-se sinuciderile. Aceasta constă în mutilarea
voluntară sau inconştientă a propriei persoane. Poate fi aplicată asupra oricărui segment al corpului,
cel mai fregvent asupra organelor genitale, şi cel mai rar asupra globilor oculari.
Automutilarea la femei este practicată fie voluntar, în scopul obţinerii unui avantaj ca în
cazul cerşetoriei, de la pedpse penale, fie brutal în crizele de delir alcoolic, schizofrenie, în
nevrozele obsesionale sau delirante. Acest act de autoagresivitate are însă o evoluţie care începe în
copilărie, şi privită ca o manifestare comportamentală evolutivă, automutilarea a fost departajată în
comportamente autoagresive primivite şi comportamente automutilatoare structurate şi orientate
către un scop.
În cadrul comportamentului automutilator primitiv, sunt cuprinse următoarele forme:
muşcarea, zgârierea, ciupirea, lovirea cu capul de lucruri tari, pălmuirea, aruncarea la pământ.
Aceste acte sunt frecvente până la doi ani, după care la un copil normal încep să dispară,
manifestându-se cu regularitate numai la copiii cu probleme psihologice. Autoagresivitatea cunoaşte
o gamă variată de comportamente care merge de la autoironie până la sinucidere. Agresiunea asupra
propriei persoane are obiective distincte, unul dintre acestea fiind integritatea psihică şi morală.
O formă a agresivităţii asupra propriei persoane este autopuniţia sau autopedepsirea, care
este comportamentul voluntar, de sancţionare sau pedepsire a propriei persoane, prin diferite
mijloace, ca nesatisfacerea unor trebuinţe prin refuz sau claustrare, renunţarea la destindere,
compensaţii, automutilarea şi in ultimă instanţa suicidul, ca urmare a unor greşeli reale sau
31
imaginare. În perspectivă psihopatologică, autopuniţia izvorăşte din vinovăţii imaginare sau are ca
pretext unele greşeli minore, cărora subiectul le acordă o semnificaţie exacerbată anumite tulburări
psihice.
O formă mai gravă a autoagresivităţii este actul sinucigaş. Cauzele, atât ale crimei cât şi ale
sinuciderii sunt multiple şi uneori comune, dar la bază stau factorii de structură a personalităţii şi cei
de structură şi dinamică a societăţii, iar cauzele sunt biopsihosociolagice.
Sinuciderile nu constituie o grupă cu totul separată, o clasă separată de fenomene
monstruase, fără nici un raport cu alte moduri de conduită ci, se leagă de acestea printr-o serie
continuă de intermediari, spunem că există sinucidere atunci când victima, în momentul în care
comite actul decisiv, ştie cu certitudine ce va rezulta din aceasta în mod normal.1
În ceea ce priveşte structura peroanei şi a personalităţii, toate statisticile demonstrează că
frecvenţa sinuciderii cunoaşte o curbă ascendentă de la vârsta de 14-15 ani până la vârsta de 65 de
ani. Adolescenţa este epoca cea mai tulbure, în care forţele impulsionale se confruntă cu exigenţele
valorilor morale. La vârsta adultă, mai ales la începutul vârstei a treia, legea vulnerabilităţii
determinată de vârsta biologică rămâne valabilă. Se consideră că actul suicidar este considerat ca o
ultimă consecinţă a dinamicii depresive.
Cercetări psihanalitice relativ recente fac următoarea sistematizare psihanalitică a
motivaţiilor de suicid: distrugerea unui obiect cu internalizare, autoagresiunea, sentiment de culpă,
autopedepsire, răzbunare, descărcare paroxistică a unei tensiuni agresive, catharsis, stăpânirea
omnipotentă a unei situaţii, control activ, reîntoarcerea la trăiri infantile, căutarea de contacte
sociale, eventul sub formă regresivă, dorinţa de reunificare cu o persoană deja decedată, dorinţe
simbiotice, extatice, resemnare, încercare de evadare, miracolul unui nou început, crediinţa în
reîncarnare, un nou stadiu vital.
Această listă de motive scoate în evidenţă faptul că tendinţele autoagresive, declanşate de un
conflict cu caracter agresional reprezintă doar o parte a unor posibile structuri motivaţionale, o parte
de ele, cum sunt unele din cele anterior enumerate, nefiind consecinţa unor compulsii autoagresive.
Sunt identificate câteva stări patologice care conduc la sinucidere: stări maniacare presenile,
caracterizate prin agitaţii nocturne, confuzie mintală, halucinaţii terifiante vizuale şi auditive,
deliruri frecvente, care uneori se termină cu autosuprimarea, psihoze delirante cronice, dominate de
stările delirante sistematizate cum ar fi delirul vizual, cenestezic şi genital, şi delirul de frustraţie
materială de furt, de deposedări abuzive, etc., stări paranoice de involuţie, în care locul principal îl
au automatismele mintale, cu idei de persecuţie şi delir fantasmagoric.
32
Bărbaţii sinucigaşi sunt mai frecvenţi decât femeile sinucigaşe : 70% bărbaţi , faţă de 40%
femei. În timp ce agresivitatea bărbatului se transformă în comportamente violente exterioare, la
femeii se întălnesc tentative de sinucidere sau depresiuni psihice, care sunt de două ori mai multe
decât la bărbaţi. Femeile îşi manifestă autoagresivitatea în condiţii în care şansele de salvare să fie
maxime.
Demersul interpretativ suicidar din perspectivă psihanalitică s-ar demarca după cum
urmează: sindromul presuicidar, care reprezintă o parte a unei psihodinamici suicidare
supraindividuale şi nespecifice din punct de vedere nosologic. Cu toate că acest sindrom nu este
specific, în sensul că apariţia acestuia nu duce inevitabil la suicid, în schimb producerea actelor
suicidare este marcată de simptomele acestui sindrom.
Teoria instinctului morţii şi suicidului arată ca la baza suicidului stau trei surse motivaţionale
fundamentale: dorinţa de a ucide, ca expresie a agresiunii orientate extern, dorinţa de a fi ucis, ca o
expresie a acţiunii conştiinţei morale asupra primei dorinţe, dorinţa de a muri ca o expresie originară
a instinctului morţii.
Suicidul poate fi efect al unei crize narcisice, există o serie de elemente semnificative care
influenţează negativ sistemul de reglare al sentimentului propriei valori individuale, ca modalităţi
nerealiste de autoapreciere şi autoevaluare, rolul social asumat în mod contradictoriu în raport cu
interrelatiile umane, discrepanţele care există între reprezentările imaginare cu privire la moartea şi
realitatea morţii, diferenţele de formate între semnificaţia lui „a muri” şi cea lui „a te omorî”,
modalităţi magice de control cu realitatea.
Studii efectuate pe cazuri nepsihotice de tentative de suicid au scos în evidenţă o serie de
astfel de trăsături narcisice. În cea mai mare parte a cazurilor s-a detectat o problematică narcisică cu
mult timp înainte de producerea tentativei de suicid. Această problematică narcisică a jucat un rol
catalizator şi a stat, într-o mare măsură la originea reacţiei autolitice. Conflictele narcisice, în
concordanţă cu stadiile evolutive ale sexualităţii infantile, pot fi structurate în trei grupe: conflicte
legate exclusiv de identitatea psihosexuală, conflicte determinate de sistemul de valori şi dorinţa de
influenţă, putere şi conflicte legate de acceptarea efectivă a condiţiei umane.
Tulburările de personalitate reprezintă un factor de risc pentru suicid. Cele mai frecvente
citate în acest sens sunt tulburarea borderline a personalităţii şi personalitatea dependentă. Riscul de
suicid este mai crescut în cazurile în care tuburarea de personalitate se asociază cu abuz de alcool
sau droguri, sau la persoanele care provin din medii în care se cultivă violenţa şi lipsa de respect faţă
de viaţă. Este considerată a opta cauză de deces, în majoritatea ţărilor fiind constatată o creştere a
ratei de sinucidere raportată pe an.
33
Influenţa factorilor socio-culturali în aprecierea sinuciderii, cum ar fi cultul sacrificiului
pentru binele comunităţii cunoscut sub numele de suicid altruist sau aprecierea sinuciderii ca fiind
un act de eliberare sau curaj suprem sau existenţa anumitor filozofi care apreciază suicidul ca pe o
posibilitate de trecere într-o altă viaţă. Este dificil de demonstrat că în acesta cazuri nu intervin şi
anumite trăsături ale personalităţii sau chiar tulburări de personalitate.1
II.3. Agresivitatea femeilor în societate și la locul de muncă
Agresivitatea femeilor la locul de muncă este pusă pe seama presiunilor concurenţiale,
stresului sau intoleranţei. Indiferent de explicaţie, agresivitatea şi abuzurile fizice sau verbale
reprezintă fenomene tot mai frecvente în cadrul organizaţiilor. Organizaţia internaţională a muncii
precizează chiar că este una din problemele majore semnalate la locul de muncă în ultimii ani.
Sunt cunoscute situaţiile în care femeile sunt culpabilizate pentru neîndeplinirea unor sarcini.
În unele cazuri în mod intenţionat li se dau femeilor sarcini pe care nu le pot îndeplini, nu li se
asigură resursele necesare, li se iau sarcinile importante sau li se dau în sarcină munci umilitoare.
Astfel de comportamente reprezintă un abuz de putere.
Agresivitatea de limbaj sau comportamentală se poate datora şi intoleranţei: femeile sunt
acceptate mai greu în anumite colective preponderent masculine, nu sunt agreate de şef sau colegi.
Ele sunt în cel mai fericit caz ignorate, dar la fel de bine se poate întâmpla să fie ţinta unor
comentarii răutăcioase, unor farse de prost gust, şi chiar a unor discriminări atunci când este vorba
de ocuparea unui post sau obţinerea unor recompense.
Femeile care au un comportament agresiv sunt de regulă nesigure, nu foarte sociabile şi fără
capacităţi empatice deosebite. Ele exteriorizează această insecuritate, găsind satisfacţie în a ataca şi
minimaliza alţi oameni din jurul lor. Ele supun persoanele-ţintă la critici nejustificate,
culpabilizându-le pentru orice eroare, îşi umilesc subalternii în faţa celorlalţi, le ignoră sau le
supervizează foarte strict, le izolează sau le exclud cu totul din colectivitate.
Femeile cu un comportament agresiv „otrăvesc” atmosfera de la locul de muncă prin
proliferarea unui comportament necivilizat, prin inducerea sentimentelor de teamă, furie sau
depresie. Organizaţiile sunt cele care „plătesc preţul” unor asemenea comportamente, printr-o
eficienţă mai scăzută, absenteism, demotivare, fluctuaţie de personal şi chiar procese în instanţă.
34
Studiile arată că femeile supuse unor comportamente agresive sau abuzive îşi petrec până la
jumătate din timpul de muncă apărându-se, încercând să caute susţinere, analizând situaţia,
încercând să facă faţă stresului şi demotivării. În cazuri limită ele vor solicita concedii de boală pe
motiv de stres. Familiile şi persoanele apropiate vor fi la rândul lor afectate, deoarece persoanele
agresate tind să manifeste deformări de comportament datorate anxietăţii şi frustrării.
Proliferarea unor astfel de fenomene este de regulă posibilă atunci când comportamentul
organizaţional este lăsat în seama indivizilor sau grupurilor de indivizi, când simpatiile şi antipatiile
sunt lăsate să se formeze şi să evolueze de la sine. În astfel de cazuri nu există un „comportament
acceptat”, un cod de conduită care să reglementeze relaţiile sociale din interiorul organizaţiei.
Este cu atât mai probabil ca acest fenomen să se extindă atunci când managerii sunt cei care
fac dovada unui comportament agresiv. Dat fiind că ei reprezintă un model pentru angajaţii dornici
să ocupe un post de conducere, comportamentul lor tinde să fie imitat. În acest fel angajaţii au
sentimentul că vor obţine un statut privilegiat.
La nivelul societăţii, agresivitatea feminină poate fi evidenţiată cel mai bine prin actele
criminale săvârşite de femei. Actul criminal, ca formă a agresivităţii, a fost şi este studiat de ştiinţa
numită criminologie, având întotdeauna implicaţii medico-legale. Criminologia este interesată în
primul rând de macanismele care generează şi organizează actul criminal, iar în al doilea rând, de
elementele care determină trecerea la act şi de modalitatea şi efectele cu care se finalizează actul
criminal, iar în ultimele decenii există o preocupare în legătură cu determinarea complexă a
personalităţii criminalului. O serie de teorii au gravitat în jurul ideii că există o criminalitate
înnăscută datorită faptului că atitudinea de a produce actul criminal este legată de unele modificări
ale structurii şi funcţiei sistemului nervos care imprimă chiar şi unele caractere fizinomice în aşa fel
încât poate fi recunocut după înfăţişare.
Actual, s-a imprimat o nouă direcţie studiului asupra criminogenezei, demonstrând că există
o individualitate socio-psihosomatică complexă bazată pe următoarele categorii de factori :
antropologici, fizici şi cosmo-telurici, socio-epidemiologici, etici, profesionali, etc., orientându-se
studiul criminogenezei mai mult spre psihologia criminalului, în acest fel întreaga criminologie
cercetează într-o structură comună crima şi personalitatea criminalului, în contextul condiţiilor
psihologice şi socio-culturale ale comunităţii unde se dezvoltă personalitatea criminalului.
Continuând aceste cercetări, s-au conturat două mari direcţii de explicare a actului criminal:
structura personalităţii criminale este determinată de ereditarea progresiv-defavorabilă a factorilor
endocrini şi nutriţionali, alţi autori punând accentul pe condiţionări culturale.
35
Orice act se bazează pe judecată, pe un raţionament, pe o decizie, în care gândirea comportă
forta dorinţei de a manifesta un comportament şi interdictia moral socială de a nu-l manifesta.
Mobilurile unei crime presupun noţiunea de datorie morală, în care intra ceea ce este permis Si ceea
ce este interzis în actul psihologic de mare importanţă, rezultat dintr-o serie de procese
psihoneurologice.
Crima este, după cum reiese din toate cercetările criminalistice, fapta unor personalităţi
decompensate, de aceea este necesar să cercetam şi legătura care există cu maladia, definită clinic,
dar nu totdeauna tratată în clinică. Pericolul sporit al acestor fapte constă în starea latentă sau
programată a dezechilibrului, indivizii circulând liberi, cu aparenţă de normalitate, în colectivităţi si
chiar activănd in diferite locuri de muncă.
Practica judiciară desemnează faptul că femeia asasin operează predilect prin evitarea
contactului direct, profitând fie de suprimarea victimei în somn, fie de posibilitatea schimbării sticlei
de băutura cu cea de parathion, fie lovind din spate şi disimulând apoi omorul în accident sau suicid.
Aceste aspecte îmbracă însă caracterul premeditării, reţinându-se de regulă circumstanţele
agravante. Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului,
continuă cu perioada trecerii la act şi cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia.
Pregătirea actului este deseori inconştientă constituind în acumularea unor tensiuni crescânde
cu cauze extrm de clare care stresează individul în permanenţă. Dizarmonia psihopatului nu permite
găsirea unei soluţii defulatorii normale prin raportare la grupul social, dar Eul se apără şi astfel se
constituie conduita aberantă, respectiv omorul.
Deoarece trăim în societate, se interiorizează nişte modele sociale care determină uneori
obiectul agresiunii. În multe cazuri obiectul omorului nu se identifică obiectiv cu caiza frustrantă, şi
este interpretat de către infractor ca fiind motivaţia cauzei frustrării. Uciderea copilului, bărbatului
iubit, valorizat la maxim, este paleativ, întrucât nu înlatură cauza frustrantă ci doar motivaţia
subiactivă a frustrării cauza frustrantă fiind păstrată, deoarece este obiectul iubirii făptaşului, deci
valorizat ca parte integrantă a Eului infractorului.
Spre deosebire de bărbat, femeia apelează la alte modalităţi de comitere a agresiunii datorită
naturii sale biologice şi psihice, de cele mai multe ori ea săvârşind omorul prin otrăvire, asfixiere
sau lovituri cauzatoare de moarte în timp ce victima doarme, sau se află în imposibilitatea de a se
apăra.
Unul din motivele pentru care femeia recurge la aceste fapte este gelozia care a devenit
obiect de cercetare pentru psihologie şi psohopatologie, care au pus în evidenţă nu numai
manifestări comportamentale specifice ci şi cauzele intra-psihicce şi consecinţele patologice. Unii
36
autori susţin idea că gelozia este determinată ad initio de modalităile specifice de a iubi ale
partenerilor, descriindu-se astfel tipuri de iubiri posesive, captive, la celălalt pol situându-se iubiri
generoase cu predispoziţie scăzută de gelozie.
Prefigurarea unor tulburări periculoase intervine atunci când exită dificultăţi de acceptare a
eşecului, de retragere a investiţiei afective, dificultăţi de integrare a traumei şi imposibilitatea de a o
depăşi, prin compensarea sau reevaluarea relaţiei, cu evitarea consecinţelor tragice. Pornind de la
acest gen de reacţie, de obicei gelozia este considerată ca o dovadă de dragoste, în sensul că
intensitatea reacţiei la frustrarea afectivă este direct proporţională cu amploarea investiţiei afective.
Această formă de gelozie este întâlnită în formele de alcoolism, toxicomanie, afecţiuni cerebrale,
gelozie morbidă din demenţele senile, schizofrenie.
O formă patologică bine determinată a geloziei este delirul de gelozie denumit şi delir
pasional, cu apariţia în conştiinţa gelosului a ideilor obsedante de gelozie, care nu corespund
realităţii. Sunt stabilite trei forme ale delirului de gelozie: indivizi predispuşi din copilărie şi tinereţe
către reacţii elaborate de gelozie, cu anomalii instinctuale, mai ales de tip sexual, indivizi cu alterări
ale personalităţii - personalităţi nedefinite, slab structurate, personalităţi ale căror idei delirante sunt
însoţite de alte tulburări psihice majore, chiar cu stări halucinatorii, reprezintă cazurile clinice şi sunt
citate delirurile de gelozie din procese organice aceste persoane ajungând chiar la suicid.
De cele mai multe ori, gelozia îşi pune amprenta asupra psihicului femeii determinând-o pe
aceasta să recurgă la răzbunări manifestate prin acte cu grad ridicat de violenţă ajungănd chiar şi la
săvârşirea de crime pasionale. Este impotant de reţinut că pentru rezolvare situaţiei de gelozie se
face apel în proporţie considerabilă la comportamente agresive, cu mare indice de periculozitate.
II.4. Metode de reducere a agresivității la femei
Una dintre cele mai vechi metode de reducere a agresivităţii este catharsisul, ce presupune
descărcarea tensiunii emoţionale care poate lua formă agresivă. Aici se pot imagina metode cum ar
fivizionarea de materiale cu scene violente, spectacole sportive etc., angajarea în acţiuni violente,
dar fără consecinţe antisociale, consumarea scenelor violente la nivel imaginar etc.
O altă modalitate de reducere a agresivităţii este pedeapsa. Pedepsele pot fi instituţionalizate
sau neinstituţionalizate.
37
În legătură cu teoriile agresivităţii ca învăţare socială, o altă cale de reducere a fenomenului
este reducerea efectelor învăţării sociale. În acest sens, este necesară reducerea contactului persoanei
cu modelele agresive din societate, deoareceagresivitatea se poate învăţa, fie direct, fie prin imitaţie.
Reducerea agresivităţii se mai poate încerca şi prin alte tehnici, cum ar fi expunerea la
modele nonagresive, formarea deprinderilor sociale etc.
Principalele direcţii pentru prevenirea violenţei şi a comportamentelor nesănătoase, sunt
următoarele: perfecţionarea politicii economice, în sensul ocupării forţei de muncă, reducerii
şomajului şi creşterii nivelului de trai, perfecţionarea politicii de protecţie şi asistenţă socială a
categoriilor defavorizate prin pensii şi ajutoare majorate, alocaţii diferenţiate, internări în instituţii
specializate, facilităţi, etc., crearea oportunităţilor pentru educarea părinţilor de genul „şcoala
părinţilor”, „şcoala mamelor”, „şcoala taţilor”, eficientizarea educativă a serviciilor de planificare
familiară, în sensul educării maternităţii conştiente şi responsabile, orientarea educaţiei şcolare spre
pregătirea tinerilor pentru responsabilizarea vieţii de cuplu şi de familie.
De asemenea, sunt importante metode ca: crearea oportunităţilor culturale de organizare a
timpului liber pentru copii şi tineri în şcoală şi în afara şcolii (cercuri, cluburi, serbări, festivităţi,
competiţii sportive, concursuri şcolare şi profesionale). Preocupările generatoare de satisfacţii
distrag atenţia de la mirajul libertăţii stradale. Orientarea educaţiei şcolare şi universitare spre
cultura nonviolenţei. Educaţia pentru pace şi nonviolenţa, componentă a „noilor educaţii”, este o
prioritate pentru că răspunde provocării violenţei şi insecurităţii.
Orientarea şi susţinerea femeilor în familie şi în şcoală, pentru a-şi elabora proiecte
accesibile de reuşită în viaţă, cu scopuri clare şi bine motivate. Educarea conduitei scopurilor şi a
mobilizării pentru atingerea lor, educarea interesului şi a dragostei de muncă.
Sunt, de asemenea, importante elaborarea şi aplicarea unor programe eficiente de prevenire
şi combatere a violenţei, a traficului şi consumului de droguri, implicarea ONG-urilor, a Bisericii
pentru prevenirea şi combaterea violenţei, creşterea calităţii asistenţei spirituale şi psihologice în
şcoli, spitale, aşezăminte de asistenţă socială, perfecţionarea cadrului legislativ şi întărirea autorităţii
instituţiilor responsabile de menţinerea ordinii publice, de intervenţie operativă în cazuri de violenţă,
crearea serviciilor abilitate să prevină şi să gestioneze cazurile de violenţă, perfecţionarea activităţii
celor existente şi încadrarea lor cu personal de înaltă competenţă profesională, colaborarea
instituţiilor publice, de stat, cu cele nonguvernamentale pentru campanii educative în favoarea
combaterii violenţei, însuşirii tehnicilor de apărare, informarea populaţiei prin mass-media şi
conferinţe cu privire la instituţiile abilitate să intervină în cazurile de violenţă şi la modurile de
acţiune, conştientizarea nivelului propriu de agresivitate şi canalizarea energiei spre temperarea
38
forţei şi a impulsivităţii folosirii ei spre activităţi culturale, sportive, îndeletniciri practice, activităţi
generatoare de satisfacţii şi de consumare a energiei agresive.
Alte metode utile includ dezvoltarea spiritului critic faţă de înţelegerea corectă a diferitelor
forme de manifestare a violenţei, faţă de senzaţionalul agresiv promovat de mass-media,
autoeducarea tuturor categoriilor de vârstă pentru evitarea situaţiilor generatoare de agresivitate şi
violenţă, pentru contracararea lor, pentru creşterea rezistenţei de a trăi în medii ostile, creşterea
responsabilităţii mass-media pentru prevenirea şi combaterea violentei prin informarea obiectivă,
selectivă, crearea şi difuzarea opiniilor nonviolente, participarea la acţiuni de informare şi educare.
39
CAPITOLUL III
PROBLEMATICA PHIHOLOGICĂ A PRIVĂRII DE LIBERTATE
III.1. Detenţia penitenciară
Pedeapsa este una din instituţiile fundamentale ale dreptului penal, fiind o măsură de
constrângere şi un mijloc de reeducare a celui condamnat, având deci un caracter coercitiv cât şi
unul curativ.
Detenţia penitenciară constă în privarea de libertate a condamnatului şi executarea unui
regim impus de lege în locuri speciale numite închisori sau penitenciare. Pedeapsa înshisorii este
prevăzută aproape pentru toate infracţiunile, limitele generale ale pedepsei înschisorii fiind cuprinse
între 15 zile şi 30 de ani.
Pentru unele infracţiuni cu pericol social mai redus, cu sancţiuni până la 2-3 ani, aplicate
infractorilor primari, iar pentru faptele din culpă se execută fără privare de libertate, prin activităţi în
folosul comunităţii, în sistem de libertate supravegheată.
Comitetul pentru Prevenirea Criminalităţii şi pentru lupta împotriva delicvenţei a recomandat
următoarele principii în materia stabilirii pedepselor: atunci când o persoană este trimisă la
închisoare, pedeapsa ce i se aplică trebuie să fie considerată ca un mijloc nu ca un scop. Pedeapsa
este esenţialmente privarea de libertate a celui interesat. Pe timpul cât se află în închisoare, cel în
cauză nu trebuie să fie lipsit decât de libertatea sa şi de drepturile a căror suspendare derivă în mod
expres sau în mod necesar în această privaţiune de libertate. Intemniţarea ar trebui să fie asigurată în
condiţii de securitate minimale. Nu ar trebui să se trimită în închisoare decât numărul cel mai mic de
delicvenţi şi numai după ce vor fi epuizate toate celelalte soluţii în afară de închisoare.
După recomandările Comisiei Legislative, întemniţarea este pedeapsa excepţională care nu
ar trebui folosită decât în scopul de a: proteja societatea, izolând delicvenţii care constituie o
ameninţare gravă pentru viaţa şi securitatea personală a membrilor colectivităţii; condamnă o purtare
pe care societatea o consideră extrem de responsabilă şi care constituie o gravă violare a valorilor
fundamentale sau de a lua măsurile de pedepsire împotriva unor delicvenţi care refuză cu
încăpăţânare de a se supune altor sancţiuni.
40
Factorul timp joacă un rol important în viaţa unui om, dar în dreptul penal acestui factor nu i
se acordă importanţa cuvenită. Chiar dacă vârsta autorului infracţiunii are o greutate decisivă asupra
responsabilităţii penale, legiuitorul, când stabileşte durata condamnării, este limitat desigur, de
durata vieţii omeneşti.
Politica penală nu poate face abstraţie de această problemă, atitudinea în faţa timpului este
diferită la fiecare dintre cei patru participanţi la realizarea actului de justiţie : legiuitorul,
judecătorul, administratorii penitenciarului şi condamnaţii.
Legiuitorul trăieşte într-o lume abstractă de principii şi reguli de conduită, şi acordă mai
puţină atenţie timpului trăit de condamnaţi : durata pedepselor este stabilită pe baza ideii de
retribuţie care încearcă să ţină cont de pericolul social al faptei şi de cel care emană din
personalitatea autorului său.
Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea faptei şi mult mai puţin pe
înţelegerea personalităţii criminale. Contactul cu deţinutul în prevenţie este destul de scurt, iar în
cadrul audierilor nu este timp –din păcate - pentru evaluarea personalităţii celui judecat.
Atitudinea în faţa duratei pedepsei privative de libertate este mult mai diferită la
administraţia penitenciară : gardieni şi educatori, şefii secţiilor, directorul şi adjuncţii săi, trăiesc o
parte din viaţă în interiorul închisorii alături de deţinuţi. Ei sunt plasaţi atât de aproape de condamnat
încât îl pot observa şi pot ajunge la cunoaşterea aprofundată a personalităţii lui. Cu unele rezerve,
timpul trăit de gardieni şi de deţinuţi este asemanător1.
Deţinuţii percep timpul într-o poziţie coercitivă, apăsătore şi artificială. El are conştiinţa
faptului că intră în închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de subordonare pe termen lung şi
resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea era mai bogată în perspective şi
alternative iar condiţiile concrete din penitenciar sunt mai grele. Cu cât este mai preţuit timpul în
libertate, cu atât mai mult pierderea lui prin căderea în penitenciar devine dureroasă, pedeapsa este
resimţită ca fiind represivă.
Fiecare vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a săvârşirii unor
infracţiuni dintre care unele deosebit de grave. Mulţi sunt neadaptaţi social, refractari sau incapabili
să se integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială, cu o viaţă subordonată mai ales
instinctelor şi trebuinţelor primare, cu o moralitate dubioasă şi un trecut încărcat care apasă asupra
conştiinţei lor.
Un aspect care influenţează trăirile afective ale deţinuţilor este violarea constantă a
intimităţii : totul se produce în faţa celorlalţi fapt ce duce cu timpul la tocirea sensibilităţii, la
convingerea că totul este permis, iar defectele şi răutatea sunt general valabile.
41
Diversele aptitudini ale deţinuţilor se încearcă a fi utilizateîn primul rând în muncă şi apoi în
alte activităţii artizanale. Dar cum un anumit procent nu poate fi scos la muncă, iar cei care muncesc
fac întotdeauna o activitate care să-i pasioneze, rolul aptitudinilor în procurarea de satisfacţii
superioare este destul de redus.
III.2. Tipuri de delincvenţi
În închisoare trebuie să se trimită un numar cât mic de delincventi şi numai după ce s-au
epuizat toate celelalte soluţii în afară de închisoare, este la fel de adevărat că există anumite tipuri de
delincvenţi cărora nu li se pot aplica programele de recuperare sau tratament în sânul societăţii
civile.
În funcţie de tipul de personalitate aceştia pot fi:
a. delincventul înveterat, caracterizat prin: agresivitate persistentă, indiferenţă afectivă absolută,
provoacă victimelor leziuni, poate prezenta devianţe psihice.
b. delincventul primejdios, caracterizat prin: foarte impulsiv, incapabil de a simţi ruşine sau
culpabilitate, fără ideal în viaţă, poate constitui o ameninţare pentru securitatea publică.
c. delincventul dificil, caracterizat prin: se adaptează şi se supune foarte greu rigorilor şi
privaţiunilor detenţiei, refuză să se supună rigorilor penitenciarului, refuză să muncească, are
raporturi foarte proaste cu ceilalţi deţinuţi.
d. delincventul pe termen lung, caracterizat prin: nu prezintă probleme speciale de securitate şi
control, după eliberare, nu constituie o ameninţare pentru colectivitate, izolarea pe lungă durată
poate determina alienarea individei.
e. inadaptatul social, caracterizat prin: suferă de o boală sau de o deficienţă mentală, prezintă obsesii
sau constrângeri sexuale, sunt frecvente cazurile de alcoolici sau drogaţi, chiar după ani de
închisoare, nu se poate încadra regulilor sociale.
42
III.3. Femeile deţinute
Repartizarea pe infracţiuni a acestora este următoarea : contra persoanei 2,67%; contra
avutului public 35%; contra avutului personal 25%; infracţiuni economice 3,33% şi infracţiuni
privind relatiile de convieţuire 15%. Recidivistele sunt 43,33% iar 38,33% au comis infracţiunea în
grup.
Repartizarea lor după studii este următoarea: 1-4 clase 6,66%; cu5-8 clase 20%; cu 9-10
clase 21,68 %; cu 11-12 clase 13,33%; cu şcoală profesională 21,67%; cu şcoală postliceală 11,66%
şi cu facultate 5%.
Clasificarea după starea civilă este următoarea: 23,34% necăsătorite; căsătorite, fără copii
10%; căsătorite cu copii 28,34% ; concubinaj cu copii 10 %, ; concubinaj fără copii 13,33% ;
divorţate 8,33% şi văduve 3,33%.
Pentru fapta comisă : 50%din cele care trăiesc în concubinaj fără copii acuză anturajul,
jumătate din cele divorţate acuză colegii de muncă, iar 21,42% din cele necăsătorite consideră
vinovat iubitul. După studii, un sfert din cele cu 1-4 clase acuză educaţa primită, 23,09%din cele cu
9-10 clase dau vina pe soţ sau iubit şi o treime din cele cu facultate dau vina pe colegii de muncă.
Reţin atenţia procentele ridicate de apreciere ale pedepselor ca fiind mai grele la deţinutele
care au comis infracţiunea în grup şi la cele cu infracţiuni contra avutului public si economice. De
asemenea, este semnificativ procentul de deţinute care au săvârsit infractiuni contra persoanei si care
apreciază pedeapsa ca fiind mai uşoară.
Pedeapsa este apreciată ca fiind mai grea de deţinute căsătorite fără copii 83,34% şi de cele
care trăiesc în concubinaj fără copii 62,5%.
Un sfert din recidiviste motivează fapta prin dorinţa de distracţie, trai uşor şi bani.
Nerecivistele motivează prin conformare la hotărârea de grup, ajutorul dat cuiva şi greutăţile
familiale.
Sinceritatea femeilor este mai accentuată : ele recunoscând în număr mai mare decât celălalte
categorii de infractori că au elaborat motivele infracţionale înainte de comiterea faptei.
43
Pentru deţinutele femei viaţa în penitenciar este grea având consecinţe majore pe plan
personal : distrugerea familiei, degradarea fizică şi morală. Ele nu cred în reabilitare, în schimb
consideră că actuala pedeapsă este învăţătură de minte pentru toată viaţa.
III.4. Consecinţele psihologice ale privării de libertate
Impactul detenţiei asupra individului se resimte în mod dramatic prin limitarea drastică a
spaţiului de mişcare şi organizării timpului oricărui deţinut. Indiferent de tipul detenţiilor privarea de
libertate în penitnciar implică o izolare fizică, psihică şi psihosocială a condamnaţilor, care
influenţează diferit trăirile psihice ale acestora.
Privarea de libertate determină apariţia unor manifestări psihice specifice cum ar fi : criza de
detenţie, comportamentele agresive, comportamentele autoagresive constând în sinucideri sau
autoflagelări.
Din punct de vedere psihosocial, populaţia de deţinuţi într-o instituţie penitnciară reprezintă
un grup uman care înainte de toate are caracteristicile oricărui grup. Apar lideri formali şi informali
care au un cuvănt greu de spus în existenţa şi manifestările întregului grup. Grupul se supune unor
norme care nu sunt neapărat identice cu cele dorite de conducerea penitenciarului, precum pot exista
şi tradiţii transmise de la o generaţie la alta de deţinuţi. Apare şi un limbaj specific cu în scopul
comunicării dintre deţnuţi spre a-şi camufla intenţiile, acţiunile, planurile. Normele tradiţionale, ca
şi limbajul se transmit şi se menţin în pofida faptului că deţinutele constituente ale grupului părăsesc
instituţia fie prin transfer, fie prin libertate.
În cadrul grupurilor de deţinute apar şi fenomene socioafective de atragere, respingere-
izolare sau ignorare-neutralitate dintre infractoare. Faţă de grupurilr umane, în grupul de deţinute
aceste fenomene socoiafective apar cu dosebită virulenţă ; atât prieteniile, cât şi ostilităţile sunt pe
viaţă şi pe moarte, fapt care afectează atât climatul organizaţional cât şi starea de disciplină a
deţinutelor.
Informaţiile adunate despre femeile deţinute în închisorile din Marea Britanie, conţin
numeroase episoade de violenţă care este înfăţişată drept o trăsătură constantă a vieţii în
penitenciarele feminine.
44
Femeile sunt mai puţin predispuse decât bărbaţii să participe la delicte violente, dar nu sunt
întotdeauna inhibate pentru a lua parte la episoade violente.
Există anumite dovezi care demonstrează că, infractoarele sunt deseori capabile să evite
apariţia în faţa tribunalului datorită faptului că pot convinge poliţia şi alte autorităţi să vadă faptele
săvârşite de ele într-o anumită lumină. Ele invocă contractul de gen, prin care a fi femeie înseamnă
pe de o parte a fi inconştientă şi impulsivă, iar pe de altă parte a avea nevoie de protecţie.
Un exemplu elocvent este cazul unei femei, care şi-a ucis sora cu un cuţit de bucătărie. In loc
să fie trimisă în închisoare, ea a fost pusă sub supraveghere timp de trei ani, cu condiţia să primească
tratament terapeutic.In acest fel ea nu a fost considerată autoarea responsabilă a crimei pe care o
săvârşise.
Tratamentul diferenţiat nu poate explica în totalitate raporturile dintre ratele delicvenţei
masculine şi cele feminine. Există anumite delicte feminine specifice, în primul rând prostituţia
pentru care femeile sunt condamnate în timp ce clienţii lor bărbaţi nu.
Reţelele delicvenţei sunt mult mai scăzute la femei decât la bărbaţi, probabil din cauza
diferenţelor de socializare generală între bărbaţi şi femei, plus implicarea mai mare a bărbaţilor în
sfere non-domestice.
Deşi în detenţie, deţinutul este un om, un semen al nostru, şi numai cunoaşterea personalităţii
lui poate sta la baza proiectării demersurilor reeducative, societatea are obligaţia de a favoriza prin
metode adecvate reintegrarea în cadrul ei a tuturor membrilor săi, inclusiv a foştilor deţinuţi.1
45
CAPITOLUL IV
STUDII DE CAZ
IV.1. Studiu de caz 1
Tatiana este fiica cea mai mare a unei familii numeroase de condiţie medie. După terminarea
instituirii şcolare (nivel primar) se căsătoreşte cu un tânăr din satul ei cu care va avea un copil. După
o scurtă perioadă de căsnicie, intervine divorţul dintre cei doi şi Tatiana pleacă la oraş, lăsând
copilul în grija socrilor, apoi a părinţilor. La şapte ani de la divorţ se recăsătoreşte cu un bărbat mult
mai tânăr decât ea. Acest bărbat avea un copil preşcolar rezultat dintr-o căsătorie anterioară crescut
cu mari sacrificii. Tatiana este deranjată evident de afecţiunea pe care soţul ei o acordă copilului şi
se simte neglijată. Ea nu vrea să renunţe la noul cămin, nici la soţ dar doreşte eliminarea copilului,
nu numai ca membru al familiei, ci ca fiinţă vie.
Fiind în permanenţă alături de copil, Tatiana începe să-l supună pe acesta la tratamente
severe - privare de hrană, de haine, bătăi repetate în anumite regiuni ale corpului unde loviturile nu
sunt vizibile. Aceste condiţii prelungite duc inevitabil la decesul copilului. După moartea copilului,
autpsia relevă ca primă cauză a decesului, loviturile multiple în zona abdominală şi de aici se trage o
primă concluzie care îi duce pe cei doi soţi în faţa organelor de cercetare penală.
Tatiana își prezintă soţul ca fiind agresiv, din declaraţii reieşind că ea şi copilul au fost
terorizaţi de atitudinile brutale şi complet nemotivate ale soţului. În urma anchetei. se stabileşte ca
unic vinovat Tatiana, care este condamnată ca autoare a unei omucideri.
Cercetările au descoperit că Tatiana a avut o copilărie şi o pubertate lipsite de evenimente
deosebite pe plan concret, exterior, dar tocmai această linişte şi lipsă ne indică o structură schizoidă
a subiectului analizat. Această tăcere ascunde o conflictualitate inconştientă, cu mari tensiuni cât şi o
mare dizarmonie afectivă. Căsătoria timpurie, copilul imediat conceput şi divorţul la scurtă perioadă
după aceea pune mari semne de întrebare asupra sentimentelor devenirii materne, care în mod
normal ar fi trebuit să existe.
46
De aici putem trage o primă concluzie : Tatiana este incapabilă de avea sentimente, de a
simţi dincolo de propria persoană, adică dincolo de manifestarea firească a unor instincte de
conservare. Tatiana a acordat importanţă lumii înconjurătoare numai în măsura în care atitudinea
acesteia a avut o acţiune directă asupra vieţii ei ; cu alte cuvinte, cei din imediata apropiere : părinţi,
soţ, copil, au fost pecepuţi şi interiorizaţi ca modele efective numai prin prisma utilităţii.
Perioada dintre divorţ şi cea de-a doua căsătorie, perioadă de singurătate socială şi umană,
este considerată de Tatiana, în virtutea egocentrismului său, drept o perioadă fericită. Din momentul
în care se recăsătoreşte, Tatiana se îndepărtează tot mai mult de realitate, încercând să creeze o
atmosferă cât mai avantajoasă pentru ea.
Adevăratul motiv pentru care Tatiana nu se simte în siguranţă în noua căsnicie, este prezenţa
copilului, foarte iubit de tatăl său natural, copil care în ciuda insistenţelor ei rămâne acasă,
deranjând-o evident. De fapt, din dorinţa ei de a fi unic punct în univesul afectiv al soţului ei, cât şi
datorită tendinţelor sale egocentrice, refuză chiar propriul ei copil, atmosfera unui cămin, ţinându-l
în continuare departe de ea, la părinţi.
Această situaţie devine sursă conflictogenă, generând tensiuni intrapsihice accentuate, cărora
nu le găseşte supape defulatorii. Tatiana nu doreşte să renunţe la noul cămin, la soţ, dar doreşte cu
orice preţ eliminarea copilului nu numai camembru al familiei, ci ca fiinţă vie, pentru că este
capabilă să genereze în inima celorlaţi sentimente.
Pentru a deveni singurul obiect al afecţiunii soţului, Tatiana elaborează cu multă
minuţiozitate şi obstinaţie o metodologie al cărei scop este eliminarea copilului, sistem de metode
care în credinţa ei trebuie să ducă la succes fără nici o repercusiune negativă asupra ei.
După 6 ani de detenţie, timp în care Tatiana a avut ocazia să reflecteze asupra propriei fapte,
cât şi circumstanţele de loc şi timp în care se află, se observă o lipsă totală de culpabilitate,
nerecunoaştera faptei, ea percepându-se în continuare ca o victimă a răutăţii celor din jur, a
oamenilor care nu i-au permis să trăiască singură şi neimplicată.
În cursul relatărilor pe care le face despre propria viaţă, Tatiana îşi atribuie totdeauna numai
calităţi, propriile eşecuri şi nerealizări, în faţa cărora a abdicat sau le-a depăşit într-un mod aberant,
sunt atribuite celor din jurul ei, care nu au ştiut să o aprecieze la justa valoare. De aceea TATIANA
nu s-a simtit, nu se simte şi nici nu va fi capabilă de a se simţi vinovată faţă de oameni, faţă de
propria calitate de om.
Din faptul că Tatiana nu se simte vinovată, nici dupa ispăşirea pedepsei, putem să alcătuim
un profil clasic de criminal, profil care păstrează după mult timp de la comiterea faptei o mare doză
de agresivitate de sorginte sexuală, parale cu un evident clivaj la nivelul Eului.
47
Astfel factorii care semnifică trebuinţele erotice, cât şi prezenţa sadismului şi a agresivităţii
ca modalitate comportamentală habituală, se reliefează şi devin dominante. Avem astfel,o definire a
subiectului ca persoană şi personalitate, definire ce o plasează în zona unei dizarmonii
fundamentale, a unei psihopatii sexuale, explozive.
Intreaga viaţă a Tatianei se subordonează la aparenta linişte şi lipsă de evenimente a vieţii
schizoidului, care nu exclude izbucnirea într-un comportament de maximă malignitate, pregătit de
întreaga sa existenţă şi structurare anterioară.
In virtutea schizoidiei sale, Tatiana prezintă semne premature de degradare psihică, de fixare
la comportamente regresive, iar pe de altă parte, în plan atitudinal se remarcă o hipomanie iritativă şi
ablutomanie. Este necesar de subliniat că victima fizică a actului lui TATIANA nu este de fapt
victima reală urmărită de Tatiana prin acţiunea sa, copilul ucis nu se identifică cu obiectul principal
al frustrării, el fiind doar o parte a victimei şi anume colectivitatea umană.In concluzie, ceea ce
constituie strsorul esenţial pentru ea este socialul, comunitatea umană care o implică şi o obligă să
participela social, la acel social pe care Tatiana, ca fiinţă primară şi violentă nu este dispusă să-l
accepte, întrucât o sancţionează.
48
IV.2. Studiu de caz 2
C.M ramâne infim pe viaţa în urma unui act de agresiune comis din partea soţiei sale. În
urma unor repetate certuri cu soţul ei D.M, C.M îl înjunghie pe acesta în timp ce dormea. C.M a
recurs la acest gest de disperare deoarece l-a surprins pe soţul ei în timp ce încerca să-şi violeze
fetiţa. Femeia a declarat ca a comis acest act în timp ce dormea soţul ei de frică ca acesta sa nu o
bată. Femeia susţine de asemenea că soţul o bătea în mod repetat şi îi era frică de temperamentul
agresiv al acestuia.
Putem observa că anterior actului de agresiune al soţiei, rolurile erau schimbate şi că soţul
era agresorul, iar soţia şi copilul erau cei agresaţi.
În faţa instanţei juridice soţul apare însă în calitate de victimă, iar soţia lui în calitate de
infractor.
Cazul de faţă ne prezintă o agresiune care are drept urmare vătămarea victimei şi rămânerea
infimă a acesteia.
Putem spune că, în mod inconştient, D.M, pe baza mecanismelor de apărare, şi de conservare
a spiritului matern şi a protejării copilului a răspuns în mod agresiv.
Violenţelor repetate la care aceasta a fost supusă, dar mai ales scenei pe care a surprins-o
când acesta încerca să-şi violeze copilul, femeia a reacţionat în mod inconştient pe baza instinctului
matern de ocrotire a copilului. Ea nu s-a gândit la eventualele repercursiuni şi singura dorinţă a ei a
fost să înlăture elementul care îi producea suferinţă şi chiar sechele copilului.
49
IV.3. Studiu de caz 3
O tânară de 21 de ani şi-a aruncat copilul pe geam, după ce l-a născut în apartamentul în care
ea locuia cu parinţii. Gălăţenii care treceau prin spatele blocului, au avut parte de o imagine
desprinsă parcă dintr-un film de groază. Un copil nou-născut a fost aruncat de la etajul 6 al blocului,
pentru ca imediat să fie aruncată şi placenta, un morman de carne însangerată. Câţiva câini dădeau
deja târcoale bebeluşului. Cineva a anunţat poliţia. Bebeluşul este băiat iar mama acestuia este
studentă.
Poliţiştii au ajuns, în urma investigaţiilor rapide la uşa familiei M., de la etajul 6 al blocului.
Acasă se afla doar Raluca M., 21 de ani, studenta la ASE, la Universitatea Gălățeană. În timp ce
parinţii ei se aflau la serviciu, pe fata au apucat-o durerile naşterii. Ea a născut singură în
apartament. A aruncat fătul pe geam, apoi placenta. Martorii spun ca micuţul era cald încă. "Îşi ţinea
pumnii strânşi, era băiat şi era un copil foarte frumos" - a spus o femeie aflată la faţa locului.
Se pare că nimeni nu ştia ca Raluca M. este însarcinată, nici măcar parinţii ei. Probabil că de
frică sau de rușine, Raluca a intrat în panică. Tinerii care locuiesc în acelaşi bloc cu Raluca spun ca
fata nu avea nici un prieten si ca în ultima vreme ea purta haine foarte largi.
Vecinii spun ca Raluca "e o fată bună şi cuminte". Vecinii fetei s-au arâtat şocaţi de cele
intamplate: "E o familie bună, liniştită, părinţii ei sunt oameni de treabă" - au mai spus vecinii. În
timp ce poliţiştii şi procurorul se aflau în apartament cu Raluca, a venit şi tatăl fetei de la serviciu.
Acesta le-a spus politistilor ca nu e nimic adevarat, că fata lui nu a fost însarcinată. La locul faptei a
sosit şi maşina Ambulantei, medicii de la Salvare fiind chemati de politişti. Raluca a fost dusaă cu
Ambulanţa la spital, pentru a i se face un control medical. Medicii au ridicat corpul neînsufleţit..
Fata era în stare de şoc. Anchetatorii încercau să desluşească această cumplită tragedie, Raluca fiind
cercetata sub aspectul infractiunii de pruncucidere.
Pentru a analiza cazul R.M şi pentru a determina ce a împins-o pe aceasta la pruncucidere,
trebuie să ne anexăm pe studiul ,, modelului cauzalităţii conduitei reactive in pruncucidere’’. şi pe
analiza fenomenului cauză- efect, unde de regulă cauza se deduce din cercetarea efectului.
Dacă analizăm cazul din punct de vedere al modelului conduitei reactive, vom ajunge la
următoarele concluzii : cauza primară o constituie opersonalitate imatură R.M având vârsta de 21 de
ani şi fiind studentă ; condiţiile sarcină, nelegitimarea sarcinii, R.M nu este căsătorită , nu are prieten
stabil ; circumstanţe, R.M ascunde sarcina de părinţi, prieteni purtând haine foarte largi ;efect
50
primar, dezvoltarea agresivitătii din cauza personalitătii modificate bio-psiho-social,cauza
secundară, declanşarea conduitei agresive ; condiţii de menţinere a situatiei bio-psiho-sociale
negative, R.M nu îşi va mai putea continua studiile, nu va putea avansa din punct de vedere
profesional şi social având un copil nelegitim, va fi marginalizată de prietenii ei, de frustrare
morală ; circumstanţe, neasistarea medicală care i-a produs sentimentul de insecuritate de a nu avea
complicaţii,panicăprovocată de perioada travaliului, urmată de durerile naşterii şi de imaginea
noului născut ; efect secundar putem spune că R.M a avut o motivatie complexa determinată socio-
psihologic.
Ce anume a determinat-o pe R.M să-şi ucidă copilul putem spune că a fost o motivaţie socio-
psihologică Si anume teama că ea va fi abandonată de familie, va fi izolata de comunitatea socială şi
teama de viitor.
În perioada prenatală, apar o serie de tulburariordin psihic. La R.M în vârsta de 21 de ani,
studentă aceste tulburări au avut un impact mult mai mareasupra psihicului iar pe măsură ce sarcina
a evoluat ele s-au acutizat.
În urma investigaţiilor efectuate s-a constatat că nimeni nu stia ca R.M este însărcinată, nici
măcar părinţii ei. De aici putem deduce că R.M a ascuns sarcina faţă de apropiaţi , inclusiv faţa de
parinti, iar faptul că nu avea nici un prieten ne poate duce la ipoteza că sarcina s-a datorat unei
aventuri. Am putea concluziona că fapta săvârşita de R.M estepruncucidere datorită tulburării
psihice în care se află fata şi că fapta a fost comisă spontan din cauza fricii faţa de părinţi, a lipsei
sprijinului tatălui şi a viitorului, care este nesigur.
51
IV.4. Studiu de caz 4
Cuplurile Doru şi Roxana Călin şi Bogdan şi Iuliana Ţinteanu erau prieteni de familie încă
din anul 1986. În 1993, între Roxana şi Bogdan se înfiripa o legătura amoroasă. Unele bănuieli în
legătura cu relaţiile intime între cei doi au ajuns la cunoştiinţa soţilor lor.În discuţiile pe care le-au
avut soţii, ambii au negat că ar întreţine o asemenea relaţie, dar au recunoscut o afecţiune
sentimentală reciprocă.În urma acestor discuţii ambii au avut raporturi tensionate cu soţii lor, dar nu
au divorţat şi in cercul de prieteni s-au manifestat ca având o viaţă de familie normală. În prezenţa
prietenilor , releţiile dintre R.C şi I.C.Ţ erau aparent bune însă atunci când nu se aflau alte persoane
de faţă , aceasta o ironiza şi o apostrofa pe R.C avertizând-o, în acelasi timp să nu contribuie la
destrămarea familiei sale. Fiind stăpână pe un sentiment de culpabilitate, R.C nu a ripostat , însă, sub
aparenţa menţinerii raporturilor dintre cele două familii, a continuat să se întâlnească pe ascuns cu
B.Ţ şi să întreţină cu acesta relaţii intime, în sediul socetăţii sale de proiectare din str. Zimbrului,
apoi în apropierea unui imobil din apropierea cinematografului ,, Modern ‘’şi, în fine, într-un
apartament din zona Malu Roşu.
În lunile februarie şi aprilie 1994, fiica victimei I.Ţ minora Monica Ţinteanu a fost
spitalizată sub diagnosticul ,,miocardită acută ’’. Ca urmare acestei situaţii si suspectându-se de
transmiterea unei boli ereditare fiicei sale, Iuliana i-a solicitat Roxanei Călin să-i faciliteze, prin
relatiile ei ca medic, efectuarea unor analize serologice. Aceasta a fost deacord s-o ajute şi în
dimineata zilei de 16 februarie 1994 I-a telefonat rugând-o sa trecă a doua zi pe la ea acasa şi
împreună să meargă la laborator.
În ziua de 16 iunie în jurul orei 9.15 Iuliana a venit la locuinţa Roxanei din Ploieşti, str. Cuza
Vodă, nr. 2, bloc B2, et2, judeţul Prahova. Aici sub pretextul unei probe de sânge, Roxana i-a aplicat
Iuliei conţinutul unui flacon de thiopental-medicament cu efect anestezic. Imediat după
administrarea medicamentului Iuliana a devenit inconştientă. Roxana a târât-o în baie, a dezbrăcat-o
şi cu un cuţit de vânătoare, având lama lungă de 14,5 cm , lăţimea de 3 cm, un singur tăiş, i-a
secţionat artera carotidă şi vena jugulară la nivelul zonei latero-cervicale dreapta , provocându-I
moartea. După uciderea prietenei sale, Roxana a secţionat cadavrul acesteia , segmentele dispersate
52
le-a împachetat în mai multe colete şi în zilele de 16-17 iunie le-a abandonat în diverse locuri din
oraşul Ploieşti, cu excepţia unui singur colet conţinând organele- ficatul, plamânii, inima-pe care le-
a uitat în congelatorul frigiderului din locuinţa sa.
La 16 iunie în jurul orei 12.00 la Dispeceratul Poliţiei Municipiului Ploiesti s-a primit o
sesizare despre faptul că în staţia CFR-Ploieşti Sud, într-un pasaj de trecere au fost găsite gambele
unei persoane de sex feminin.
În seara aceleiaş zile, la ora 21.15 B.Ţ a sesizat organele de poliţie despre dispariţia soţiei
sale , precizând semnalmentele acesteia , vestimentaţia şi că, dimineaţa când a plecat de acasa i-a
spus că urma să se întâlnească cu prietena ei R.C. Pe baza coroborarii datelor rezultate din cele doua
sesizări, cercetările au fost orientate spre persoana medicului R.C care pe data de 18 iunie 1994, la
primul interogatoriu a recunoscut săvârşirea faptelor iar ulterior a condus în teren şi a indicat
locurile în care a abandonat segment ale cadavrului victimei.Din diverse locuri unde au fost
transportate şi abandonate, fragmentele de cadavru au fost gasite şi ridicate.
În acest caz asainul este medic şi mamă şi cea care suprimă viata era aceea care jurase s-o
apere şi s-o ocrotească, era cea care purtase viaţa, perpetuând-o.
Periculozitatea unui comportament începe odată cu conceperea psihologică a actului,
continuă cu perioada trecerii la act şi cuprinde stadiul ulterior comiterii acestuia. Putem considera că
motivul înfaptuirii acestei crime oribile a fost gelozia care s-a transformat în ură. Datorită iubirii ce
i-o purta soţului victimei şi dorinţei de al poseda şi de a nu avea nici un obstacol în calea faricirii, ea
a înlaturat-o pe aceasta considerând-o un obstacol în calea împlinirii fericirii. Am putea spune ca
acest act s-a produs cu premeditate deoarece inculpata a cautat momentul proprice să infaptuiasca
aceasta crimă sub pretextul luarii de probe de sânge. Am putea spune ca această crima s-a infăptuit
cu sânge rece şi inculpata era conştienta de ceea ce face ,şi de repercursiuni pe care nu dorea sa le
prevadă . Ea a fost constientă deoarece după ce a omorât-o, a secţinat-o şi a împachetat-o în colete,
pe care le-a împrăştiat prin oraş dând dovadă de sadism.
În concluzie se poate afirma că inculpata era conştientă la momentul producerii crimei şi ca
aceasta a fost produsă cu premeditate, şi ca acest act s-a produs probabil din gelozie pe baza unor
tulburări psihice.
53
Studiu de caz 5
S. I. născută în 1952, în comuna I. ,Jud. P., fiica lui M.V. şi al M.I. Tatăl inculpatei s-a născut
într-o familie de oameni săraci, ţigani românizaţi. Au fost fraţi mulţi, dar au supravieţuit trăind doar
el cu o soră, ceilalţi fraţi murind.
În jurul vârstei de 25 de ani, sora tatălui este omorâtă prin împuşcare de concubin, fiind
acuzată de infidelitate.Tatăl inculpatei nu şi-a cunoscut părintele ( ,, copil din flori”), mama i-a murit
când el era de 5 ani, fiind crescut de nişte mătuşi din partea mamei. Avea doar 4 clase absolvite şi
muncea ca muncitor necalificat la sonde. Tatăl, fiind ţigan românizat, avea abilitatea de a cânta la
muzicuţă şi la fluier. Mama provenea şi ea dintr-o familie numeroasă, de condiţie socială şi
materială modestă. Nu a urmat şcoală, era analfabetă, iar ca îndeletnicire era casnică. Au fost trei
fraţi buni, la părinţi, - inculpata şi doi băieţi şi încă două fete ale mamei rezultate dintr-o căsătorie
anterioară.
Inculpata provine deci dintr-o familie modestă, săracă, fără posibilităţi materiale, cu un nivel
de instrucţie scăzut. Relaţiile dintre membrii familiei lărgite se pare că erau amicale. În familia
inculpatei exista un climat tensional, generat de atitudinea tatălui: ”Mai venea uneori beat şi o dădea
pe mama cu capul de pereţi, ea tăcea”.
Inculpata a absolvit două clase, fratele mai mare (victima) patru, fiind închis apoi la Şcoala
de corecţie , iar cel mic şi cele două fete două clase. În familie se realizează ceea ce se numeşte
obişnuit socializarea primară a indivizilor, se pun bazele formării personalităţii, se transmit primele
modele de comportament, primele norme şi valori culturale, primele reguli de conduită în societate.
Cel puţin în primii ani de viaţă, un rol decisiv asupra formării copiilor îl au modelele de
comportament ale părinţilor, modele reţinute prin extraordinara receptivitate şi plasticitate
caracteristice vârstei, internalizate şi imitate cu fidelitate surprinzătoare. Încă din primii ani de viaţă,
copilul învaţă anumite reguli de convieţuire, anumite modele de comportament, însuşindu-şi într-o
formă primă, valori morale definitorii. În acestă perioadă el îşi însuşeşte primele noţiuni legate de
responsabilitate, de bine – rău, de cinste-necinste.
Relaţiile pline de dragoste, căldură, dintre părinţi, atmosfera de pace şi linişte, bucuria în
familie, atitudinea protectivă, suportivă, valorizantă faţă de copii, fără nicio discriminare, sunt
condiţii fundamentale pentru dezvoltarea armonioasă a personalităţii acestora. Din păcate, inculpata
provine dintr-o familie cu un climat nefavorabil, caracterizat prin certuri, tensiuni între părinţi, între
54
părinţi şi copii, prin carenţe în educaţia propriilor copii, fapt relevant de altfel în insuccesul şcolar, şi
în apariţia comportamentelor predelincvente ale fraţilor la vârste fragede. Fratele cel mare (victima)
al inculpatei este închis la şcoala de corecţie. După o perioadă de cinci ani petrecuţi aici, fuge
părăsind şcoala împreună cuîncă patru colegi. Se refugiază în pădurile din apropierea comunei
natale . Aici, împreună cu ceilalţi patru prieteni îşi construiesc un bordei sub pământ şi duce o viaţă
de ,, haiduc” , de infractor, furând. Poliţia îi caută, familia îi caută, nimeni nu avea cunoştinţă de
locul unde se găseau. După câţiva ani, în jurul vârstei de 18 ani, apare acasă, imediat după expirarea
perioadei pe care trebuia să o execute la şcoala de corecţie. Este luat în armată. De aici dezertează,
fiind condamnat de tribunalul militar la o pedeapsă de trei ani de zile, - batalion disciplinar.
Inculpata, împreună cu celălalt frate şi cele două surori, după absolvirea şcolii, rămân în casa
părintească, suportând influenţa distructivă, negativă, a mesajelor parentale şi ale mediului
relaţionar.
Cu puţin timp înainte ca inculpata să împlinească vârsta de 15 ani, îi moare mama. Moartea
mamei corespunde ca dată cu expirarea perioadei de detenţie a fratelui mai mare. După
înmormântarea mamei, acesta pleacă de acasă şi se căsătoreşte în oraşul D. cu o femeie pe care a
cunoscut-o în perioada satisfacerii stagiului militar. Inculpata locuieşte o scurtă perioadă la mătuşile
tatălui: ”am stat o perioadă la mătuşile lui mi-au zis că tata bea, este beţiv şi să nu profite de mine”.
Afirmaţia inculpatei reflectă realitatea mediului nefavorabil în care ea şi ceilalţi fraţi şi surori s-au
format ca entităţi bio-psiho-sociale. Fratele cel mic este luat de o femeie din sat (,, se inţelegea bine
cu fiul ei” ) şi locuieşte aici până la încorporarea lui ca militar. Cele două surori vitrege se
căsătoresc. La împlinirea vârstei de 15 ani, inculpata este luată de sora vitregă G. dusă în oraşul N.
Unde este angajată ca servitoare. Aici lucrează doar cîteva luni, după care începe o viaţă libertină,
nonconformistă. În jurul vârstei de 21 de ani se căsătoreşte cu un băiat de aceeaşi vârstă, A.N.. În
această perioadă inculpata era angajata unei fabrici de cărămidă. A.N. era fiul adoptat, al unei familii
de condiţie medie. Tatăl frizer, mama casnică (,,dar descurcăreaţă, se ocupa cu prostituţia”). A.N.
era fiul legitim al unei familii cu numeroşi copii, cu un nivel material şi social scăzut. Acesta
absolvise şcoala profesională de sudori. Între timp socrul moare, inculpata locuind cu soacra şi soţul:
”M-am măritat doar cu o scurtă de piele atatica, o geacă, două fuste de vară, o pereche de sandale ,
una de cizme şi o plasă”. După vreo două săptămâni soacra realizează cu cine se măritase fiul,
încearcă s-o discrediteze pe inculpată, prezentând-o acestuia într-o lumină nefavorabilă. Nu reuşeşte.
Inculpata îşi impune punctul de vedere în faţa soţului, în relaţia lor ea ,,deţinea puterea”. Pleacă de
la soacră, locuind cu chirie : ”am plecat cu chirie, am stat de la 21 de ani pană la 40 de ani căsătorită
cu el, apoi m-am despărţit, ne băteam in parte, dădea el, dădeam şi eu, am avut grijă de fetele
55
fratelui mai mare”. Acesta, din căsătoria cu o femeie, a rămas cu două fete, mama lor murind. El
stătea mai mult pe la puşcărie. Dacă stătea două luni afară era mult. La inceput era violent,
scandalagiu, apoi fura, ”eu am crescut cele două fete, le-am căsătorit. La vârsta de 31 de ani m-am
hotărat să plec la ţară, nu mai rezistam, chirie, scandaluri cu soţul”
Inculpata descrie cum a decurs relaţia de căsătorie cu soţul (,, Eu eram mai violentă , il
provocam..”), cum s-a implicat în creşterea celor două nepoate ( din nevoia ei de a fi utilă). Încă din
această perioadă, inculpata începe să fie dominată de sentimentul că viaţa ei nu are un sens, că a
irosit timpul, fapt ce o determină să-şi reconsidere atitudinea, să se implice în viaţa celor două
nepoate şi să plece la ţară.
În general, inculpata este o persoană rigidă, egocentrică, afirmativă, sigură pe ea,
manifestând un spirit de independenţă, o tendinţă la duritate, agresivitate, autoritarism,
nerecunoscând autoritatea altuia. Aceste trăsături ale inculpatei apar în modul în care ea structurează
relaţia cu soacra, soţul şi mai târziu cu victima. Pe de altă parte, se pare că este o persoană directă,
naivă şi sentimentală, fapt demonstrat în modul în care s-a implicat în activitatea de creştere a fetelor
fratelui. Încă de la începutul interviului am remarcat în vocea ei, în conţinutul mesajelor ei, o
admiraţie, o idealizare a imaginii fratelui mai mare. În perioada copilăriei ei, imaginea de răzvrătit,
de haiduc al fratelui se pare că i-a animat visele, imaginaţia. Inculpata pleacă la ţară, abandonându-şi
soţul pensionat de boală (,,avea ciroză, era terminat, m-am dus la ţară aşa cumam venit la oras, cu
nimic, un geamantan cu câteva boarfe”), cu gândul de a-şi reorganiza viaţa, de a-şi stabili un sens şi
o direcţie pe care să o urmeze. Reuşeşte într-un timp scurt să facă locuibilă casa părintească, se
gospodăreşte, îşi cultivă pământul, creşte porci, păsări, îşi mai permite din când în când câte o
escapadă la oraş (”aveam pe cineva in oraş, nu mă complicasem in sat, ca să nu pută”). După spusele
inculpatei, primii patru ani trăiţi după întoarcerea la ţară au fost cei mai frumoşi ani din viată. În
acest timp fratele mai mare vine în sat (”stătea cu una pană să il achit eu, să-i iau gatul, o proastă,
era un puturos, bineinţeles că şi in această perioadă el se ţinea de furturi, mai o vacă). Fetele fratelui
mai mare erau la casa lor se măritaseră.
După revoluţie, din spusele inculpatei, au început certurile cu nepoatele şi fratele mai mare -
pentru pământ. La un moment dat, inculpata se îmbolnăveşte de ficat (viaţă dezordonată, alcool),
este transportată la spital şi internată. Aici primeşte vizita fratelui mai mare. Acesta o roagă să-l
primească acasă întrucât nu mai rezistă presiunilor la care este supus de concubină şi copiii acesteia.
Cedează rugăminţilor lui (latura sentimentală, respectul pe care inconştient i-l acorda) şi-l primeşte
în una din camere. Din acest moment universul intim al inculpatei, construit în cei patru ani
se ,,năruieşte,, apar primele scandaluri, certuri, între ea şi viitoarea victimă. Această situaţie durează
56
câţiva ani. În cele din urmă cedează, nu mai rezistă, părăseşte casa părintească şi se întoarce în
oraşul P. ca servitoare. În această perioadă de certuri, scandaluri, violenţe avute cu victima, are loc o
degradare treptată a stării de sănătate psihică şi fizică a inculpatei. Soţul murise între timp, soacra o
roagă să locuiască la ea.
Nu revine la ţară decât după o perioadă de un an de zile. Ce vede o deprimă şi mai mult, totul
era în paragină, o privelişte dezolantă. Acum în mintea inculpatei se cristalizează ideea de a-l
pedepsi pe frate:”mă gândeam de mult timp, cum să-l pedepsesc, să-l dau afară, să-l trimit la S”.
Zbuciumul interior care o macină, resentimentele care îi accentuează starea de anxietate, modul în
care acesta a răspuns ajutorului oferit, învinge respectul pe care îl avea faţă de frate, inculpata
hotărând alungarea din casa părintească. Imaginativă de felul ei, preocupată de detalii, pregăteşte un
plan minuţios.
Mizând pe faptul că fratele mai mic (era căsătorit într-un sat vecin) se înţelegea foarte bine
cu victima, se duce la el acasă, îl roagă să o ajute, să o susţină în demersul ei, în fapt îl manipulează.
Ajunsă acasă împreună cu fratele cel mic, inculpata somează victima, cerându-i să părăsească casa.
Acesta pleacă, revenind peste câteva ore înarmat cu o furcă. Inculpata descrie cu mult sânge rece , în
detaliu, lupta dintre ea şi frate, în fapt omorârea fratelui. În timp se pare că inculpata a acumulat
multă ură, multe resentimente împotriva fratelui, ceea ce a dus la creşterea stării de anxietate, de
iritabilitate, de ostilitate a inculpatei. Ea s-a răzvrătit împotriva lui, şi-a omorât modelul. A fost
condamnată la 20 de ani de închisoare pentru omor deosebit de grav.
Factorii care au favorizat producerea infracţiunii de omor: determinismul mesajelor parentale
– comportament antisocial; nivelul scăzut de instrucţie; mediul relaţional; modelul - fratele pe care a
încercat să-l copieze, ducând o viaţă libertină şi nonconformistă; structura sa psihotică; structura
nevrotică; stimulul, contextul, care a favorizat trecerea la act; nu întreţine relaţii cu nimeni de acasă.
Cele mai tensionate momente din viaţa sa au fost în timpul săvârşirii omorului şi în primii doi ani de
detenţie. Nu a adoptat nici o strategie de a controla, de a pune capăt şi de a scăpa de violenţă: (“nu
avea nici un rost, eu eram cea care provoca agresiunea”). Nu se culpabilizează pentru fapta comisă.
Vorbeşte cu o oarecare bravadă despre omorârea fratelui. În schimb, inculpata se
autocompătimeşte, şi-l compătimeşte pe frate. Aici inculpata vorbeşte despre adevărata viaţă din
închisoare (dincolo de aparenţe, răzbate faptul că în relaţiile cu ceilalţi trebuie să fii puternic, să fii
şmecher, să găseşti strategii în a-ţi rezolva problemele, să te descurci, să fii egocentric). Faţă de
toate cele spuse privind relaţiile din închisoare, inculpata afirmă că se implică în activităţile din
cadrul penitenciarului, întreţinând relaţii cu unele dintre colege şi cu personalul închisorii. Are
57
planuri de viitor, este dornică de a merge acasă şi de a-şi reface viaţa. Inculpata încheie retoric - nu
am ştiut să trăiesc -, ea trăieşte cu sentimentul că şi-a irosit viaţa.
58
CONCLUZII
Date fiind efectele negative şi predominant distructive, ale comportamentului agresiv se
impune cu stingenţa găsirea unor mijloace de reducere a agresivităţii. Formele de manifestare ale
comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial , de aceea în anul 1995 a fost
lansat de O.N.U ca Anul Internaţional al toleranţei.
Agresivitatea a devenit astăzi, o problemă socială, fundamentală a omului şi a umanităţii
pentru că întreaga lume este ameninţată de acest flagel. Dacă înainte se vorbea despre agresivitatea
fiinţei umane sau despre agresivitate în lume, astăzi se vorbeşte tot mai mult, despre o lume a
agresivităţii .
La originea agresivităţii converg sau se interferează factori genetici, psihologici şi socio-
culturali, precum şi o serie de influenţe biologice şi endocrine. Care dintre aceşti factori predomină
sau reprezintă ponderea cea mai mare este greu de presupus, deoarece orice determinare este în
funcţie de individ şi de mediu.
În ziua de astăzi agresivitatea ne înconjoară, aflându-se peste tot în societate şi strecurându-
se chiar în mediul familial perturbând liniştea şî buna funcţionalitate a societăţii. Am putea susţine
că societatea produce şi cultivă printre atâtea otrăvuri, frica , angoasa, spaima care nu sunt altceva
decât forme ale agresiunii psihoafective, omul modern fiind nevoit să înveţe şi să traiască agresiunea
pe tot parcursul vieţii sale. Am putea spune că agresivitatea creează mari probleme sociale şi este
răspândită prin numeroase mijloace cum ar fi : televiziunea care joacă un rol decisiv şi are o influnţa
mare asupra populaţiei, fiind mijlocul de răspândiore cel mai rapid, presa , materialel sexy şi
pornografice,alcoolul, drogurile.
Acest flagel al agresivităţii trebuie eradicat cât mai repede şi trebuie găsite mijloace pentru
înlăturarea lui, trebuie gasite soluţii cât mai sigure. O cale de reducere a agresivităţii este pedeapsa.
De cele mai multe ori ea se aplică in urma manifestării agresivităţii, în vederea sancţionării ei, şi
totodată, cu intenţia de preveni repetarea actelor de violenţă. Dar ca efectele să fie pozitive aceasta
trebuie să se aplice corect, deoarece în caz contrar produce efectul invers. O alta cale de reducere a
59
agresivitătii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa cum s-a demonstrat ,
comportamentul agresiv se imită şi se învaţa, aşa dar pentru reducerea acestui comportament, trebuie
evitat pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă şi pentru ca acest lucru să
aibă efect trebuie să se aplice o educaţie cât mai non-violentă, care trebuie deprinsă de la vârste
fragede
Date fiind efectele negative, predominant distructive, ale comportamentului agresiv
(pierderea vieţii, pierderea capacităţii de muncă, pierderi materiale etc.), se impune cu stringenţă
găsirea unor căi de influenţare în direcţia reducerii agresivităţii. Formele de manifestare ale
comportamentului agresiv au luat o mare amploare la nivel mondial, de aceea nu întâmplător anul
1995 a fost lansat de O.N.U. ca Anul Internaţional al Toleranţei. Toleranţa şi comportamentul
prosocial sunt exact opuse comportamentului agresiv. Dar cum se poate reduce agresivitatea? Sunt
cunoscute deja unele căi propuse de diverşi autori. Una dintre cele mai vechi este catharsisul, legat
de aşa-numitul „model hidraulic” (energia agresivă acumulată ca urmare a impulsurilor instinctuale
sau a frustrării resimte nevoia descărcării). Trebuie găsite, însă, modalităţile de descărcare a
tensiunii emoţionale şi de reducere a pornirii către conduita agresivă. Cele mai frecvent întâlnite par
a fi următoarele: vizionarea de materiale cu multe scene violente, cum ar fi piese de teatru, filme,
spectacole sportive etc. (idee teoretizată încă de Aristotel); consumarea tendinţei agresive la nivelul
imaginarului, al fanteziilor (teorie dezvoltată de S. Freud); angajarea în acţiuni violente efective, dar
care nu au consecinţe antisociale (practicarea unor sporturi, agresivitate faţă de obiecte
neînsufleţite), idee anticipată deja de Platon. Cercetările experimentale au condus, însă, la concluzia
cvasi-generalizată conform căreia modalităţile de substituire a comportamentului agresiv nu conduc
la o reducere a violenţei, ci dimpotrivă, la o potenţare şi o intensificare a ei.
O altă cale de reducere a agresivităţii, folosită din cele mai vechi timpuri şi în cele mai
diverse forme, este pedeapsa. De cele mai multe ori, ea se aplică în urma manifestării agresivităţii,
în vederea sancţionării ei şi, totodată, cu intenţia clară de a preveni repetarea actelor de violenţă.
Pedepsele pot fi instituţionalizate (cum ar fi cazul sancţiunilor juridice) şi neinstituţionalizate (cum
ar fi cele din cadrul familiei). În ce măsură pedeapsa aplicată previne reiterarea comportamentului
agresiv este greu de răspuns. Recidivismul este un exemplu clar al eşecului programului de
recuperare bazat pe pedeapsă. În cadrul familiei, aşa după cum s-a mai arătat, sistemul educaţional
folosit de părinţi, bazat pe sancţiuni severe, inclusiv agresiunea fizică, are un impact clar negativ
asupra evoluţiei şi dezvoltării copilului. Încă din 1953, Sears şi colegii lui (cf. R.R. Sears, 1953) au
arătat că acei copii care au fost sever pedepsiţi de către părinţi pentru comportamentul lor agresiv se
60
comportă mult mai agresiv în afara familiei decât acei copii ce au fost mai puţin sever pedepsiţi în
familie pentru actele lor comportamentale agresive.
O altă cale de reducere a agresivităţii o constituie reducerea efectelor învăţării sociale. Aşa
după cum demonstrează teoriile învăţării sociale (A. Bandura), comportamentul agresiv se imită şi
se învaţă. Deci, pentru a preveni realizarea unor asemenea achiziţii comportamentale, trebuie evitat
pe cât posibil contactul copilului cu modelele de conduită agresivă. De asemenea, în cadrul muncii
educative trebuie insistat în direcţia realizării unor „frâne agresivo-inhibitive” care să-l ferească pe
subiect, din interior, de angajarea în confruntări de natură agresivă. Un obiectiv central al muncii
educative îl constituie formarea unui model de tip „conduită amânată” care, în urma raţionalizării
situaţiei conflictuale, a efectelor şi consecinţelor posibile, îl ajută pe subiect să nu dea curs imediat
oricărei provocări de natură agresivă. Desigur, munca educativă, desfăşurată atent şi temeinic,
conduce la formarea mai generală a unor deprinderi şi abilităţi de raportare şi comunicare
interpersonală şi socială, la formarea unor capacităţi empatice şi a unor aptitudini pentru parteneriat,
toate acestea funcţionând, la rândul lor, ca mijloace de frânare şi reducere până la disparitate a
tendinţelor de adoptare a comportamentului agresiv.
Aşadar, se consideră agresivitatea ca fiind orice formă de conduită orientată cu intenţie
către obiecte, persoane sau către sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor răniri, distrugeri
şi daune.
Comportamentul agresiv este stimulat, provocat, declanşat, întreţinut de conduita
partenerului relaţiei interpersonale ce suportă consecinţele agresiunii. De aici, ideea clară pentru
psihologia aplicată, cum este cazul psihoterapiei, de a acţiona nu unilateral (fie numai asupra celui
acuzat de comportament agresiv, fie numai asupra celui agresat), ci asupra cuplului (marital,
parental, profesional etc.) care capătă în timp proprietatea de a oferi „cadrul” manifestării
agresivităţii (cel agresat poate, direct sau indirect, voluntar sau involuntar să se constituie într-un
factor de potenţare a conduitei agresive a partenerului respectiv).
La nivel microsocial sunt necesare strategii psiho-sociale care să asigure armonizarea
raporturilor umane, îmbunătăţirea climatului din cadrul diferitelor tipuri de grupuri, asigurarea unor
modalităţi culturale de realizare a catharsisului.
La nivel macrosocial sunt necesare opţiuni ideologice, politice şi educaţionale majore, care
să elimine factorii favorizanţi ai agresivităţii. Aceste strategii trebuie să vizeze eliminarea
inechităţilor sociale, fortificarea valorilor, normelor şi modelelor sociale cu valoare pozitivă,
restructurarea politicilor din mass – media – prin subordonarea criteriilor strict economice celor de
natură etică şi educaţională, etc.
61
Bibliografie:
■ Anthony Giddens, Sociologie, Edit. Bic All, Bucureşti, 2001
62
■ Baciu George, Revista Univers Psycho, Edit. Stiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1994■ Butoi Severin Tudorel, Psihanaliza crimei. Femeia asasin, Edit. Societatea Stiinţă şi
Tehnică, Bucureşti, 2001■ Coci Mihaela , Revista română de sociologie, Edit. Stiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 2000■ Crişu Constantin, Codul Sedinţei de judecată, Edit. Juris Argessis, Bucureşti, 2002■ D.E.X, Edit. Academia Română institutul de lingvistică ,,Iorgiu Iordan’’, Bucureşti, 2000■ Dragomirescu Virgil, Psihologia comportamentului deviant, Edit. Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976 ■ Dragomirescu Virgil-Tiberiu, Introducere în medicina legală antropologică, Edit. All,
Bucureşti, 1999■ Durkheim Emile, Despre sinucidere, Edit. Institutul European, Iaşi, 1993■ Eibl-Eibesfeldt Irenyäus, Agresivitatea şi condiţia umană, Edit. Trei, Bucureşti, 1995■ Eibl-Eibesfeldt Irenyäus, Iubire şi ură. Rădăcinile biologice ale valorilor morale, Edit.
Trei, 2001 ■ Georgescu Marie, Psihiatrie. Ghid practic, Edit. Naţional, Bucureşti, 1998■ Gheorghe Florian, Psihologie penitenciară, Edit. Oscar Print, Bucureşti, 1996■ Gordos Constantin, Vademecum în psihiatrie, Edit. Medicală, Bucureşti,1985■ Killen Kari, Copilul maltratat, Edit. Eurobit, Timişoara, 2001■ Larousse de la langue francais, Edit. Lexis, Paris, 1999■ Mitrofan Nicolae, Butoi Tudorel, Zdrenghea Voicu, Psihologie judiciară, Casa de Editură
şi Presă Sansa-s.r.l, Bucureşti, 1997■ Neculau Adrian, Psihologie socială, Edit. Polirom, Iaşi, 1996■ Păunescu Constantin, Agresivitatea şi condiţia umană, Edit. Tehnică şi Stiinţifica,
Bucureşti, 1994■ Popa Vasile, Ion Dragan, Lucian Lăpădat, Psiho-sociologie juridică, Edit. Lumina Lex,
Bucureşti, 1999■ Popescu-Neveanu Paul, Mielu Zlate, Tică Creţu, Psihologie, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 2000■ Predescu Vasile, Psihiatrie, vol. I , Edit. Medicală, Bucureşti, 1989■ Tiberiu Bogdan , Probleme de Psihologie Judiciară, Edit. Stiinţifică, Bucureşti, 1973■ Virgil Dragomirescu, Octavian Hanganu, Prelipceanu, Expertiza medico-legală psihiatrică,
Edit. Medicală, 1990■ Voicu Adela , Psihologie judiciară, Edit. Europolis, Constanţa, 2002■Gordoş Constantin, Dicţionar enciclopedic de psihiatrie, Edit. Medicală, Bucureşti, 1997■Nistoreanu Gheorghe, Boroi Alexandru, Drept penal. Parte specială, Edit. All Back,
Bucureşti, 2002■Verga Crina, Revista Contrast, Edit. Stiinţă şi tehnică, Bucureşti, 2001
63