PARTEA I

NOŢIUNI DE PROTECŢIA MUNCII

Normele Generale de Protecţie a Muncii au fost elaborate de Institutul de Cercetări pentru Protecţia Muncii (I.C.S.P.M.), în colaborare cu specialişti din cadrul M.M.P.S şi ai Institutului de Igienă, Sănătate Publică, Serviciul de Sănătate şi Conducere şi au fost avizate de M.M.P.S. în 1996. Ele cuprind principalele măsuri de prevenire a accidentelor de muncă şi bolilor profesionale. Măsurile de prevenire au ca scop eliminarea sau diminuarea factorilor de risc, de accidentare şi/sau îmbolnăvire profesională, existenţi în sistemul de muncă, proprii fiecărei activităţi.

Pentru prevenirea accidentelor şi îmbolnăvirilor profesionale, la personalul care lucrează cu animale, este necesară în primul rând o organizare bună a muncii şi respectarea ordinei şi disciplinei.

Noţiunile de protecţia muncii ce trebuie cunoscute de către studenţii de la Medicină veterinară sunt prevăzute în planurile de învăţământ. Acestea sunt conforme cu normele mai sus menţionate şi acordă o importanţă deosebită verificării modului de însuşire şi de formare a deprinderilor practice pentru efectuarea lucrărilor de laborator şi în ferme pentru susţinerea examenelor în condiţii de securitate deplină.

Pregătirea şi instruirea personalului care urmează să lucreze în laborator sau în unităţi direct cu animalele, constă în:

- instuctajul introductiv general, care cuprinde Normele generale de protecţia muncii;

- instructajul la locul de muncă, care cuprinde Norme speciale de protecţia muncii, în funcţie de specificul activităţii.

De asemenea la locurile respective se va recurge în permanenţă la metode şi mijloace de propagandă, privind protecţia muncii.

Măsurile de igiena muncii presupun:-folosirea echipamentului de protecţie corporală (halat, bonetă, eventual

mănuşi) care se curăţă şi se dezinfectează prin fierbere şi călcare (acestea nu se introduc în geanta cu cărţi sau mâncare !) ;

-spălarea mâinilor cu apă şi săpun şi dezinfecţia lor, după ce se lucrează cu animalul;

5

-în timpul examinării animalelor nu se fumează şi nici nu se consumă alimente, iar tratarea acestora să se facă cu blândeţe;

-afişarea în laboratoare a indicatoarelor referitoare la pericolul de contaminare;

-femeile vor lucra cu părul legat;-interzicerea fumatului în laboratoare (se vor folosi numai locuri destinate

fumatului);-resturile rezultate de la procesul de muncă se vor strânge cu grijă şi se

vor depune în locuri special amenajate.

Măsurile pentru evitarea accidentelor:-nu se admite participarea la lucrări în stare de oboseală sau după

consumul de alcool;-se vor respecta indicaţiile din sălile de lucru, laboratoare etc., privind

modul de folosire a aparaturii; aceasta se utilizează numai sub supravegherea cadrului didactic îndrumător;

-nu se vor manipula instalaţiile electrice şi aparatura conectată la acestea, decât sub supraveghere (se interzice punerea lor în funcţiune fără instruire prealabilă);

-când se lucrează cu animale, obligatoriu trebuie să fie prezent îngrijitorul şi să se respecte “Normele de protecţia muncii în sectorul creşterii animalelor”.

Acestea constau în abordarea şi contenţia corectă a animalului, potrivit lucrării pe care urmează să o execute.

Permanent se va avea în vedere că datorită agresivităţii sau fricii, animalele pot muşca sau lovi.

De asemenea, animalele sau produsele biologice ale acestora, pot fi surse de contaminare cu boli grave.

Specialistul care lucrează cu animalul trebuie să adopte o conduită specifică, avînd în vedere următorele:

-locul unde se examineză sau se lucrează cu animalul;-poziţia pe care trebuie să o aibă animalul, încât să permită efectuarea

lucrărilor cât mai corect;-poziţia pe care o ia examinatorul în raprt cu animalul. Acesta trebuie

să confere siguranţă.

NOTA: O importanţă deosebită o are crearea unei opinii de masă în rândul studenţilor, împotriva celor care încalcă regurile de protecţia muncii.

6

ABORDAREA SI CONTENTIA ANIMALELOR

Inspecţia sau examenul exteriorului animalelor se face fără a recurge la metode speciale de contenţie, într-un padoc, la lumina naturală, examinatorul având posibilitatea să observe şi să aprecieze cu atenţie animalul, din faţă, lateral-stânga, din spate şi lateral-dreapta şi de sus comparând regiunile simetrice.

Pe cât posibil se recomandă examinarea animalelor în toate ipostazele staturale: decubit, staţiune şi deplasare. Inspecţia poate fi individuală sau de grup.

Abordarea animalelor presupune apropierea de acestea, respectând cu stricteţe regulile de prevenire a accidentelor.

Contenţia animalelor constă în fixarea şi imobilizarea lor, alegând mijloacele specifice lucrării efectuate. Contenţia se poate realiza fie pe regiuni corporale, fie prin trântire.

Examinatorul este obligat ca înainte de a aborda un animal să se informeze asupra temperamentului acestuia şi în general, să se apropie de el în prezenţa îngrijitorului (proprietarului). Înainte de a efectua contenţia sau lucrările care presupun contactarea animalului, acesta se atenţionează vorbindu-i cu blândeţe. Abordarea se face prin dreptul flancului stâng avertizîndu-se cu cuvântul “primeşte” şi palpând uşor cu mâna spata şi grebănul.

Examenul exteriorului taurinelor se face fără a recurge la metode speciale de contenţie, într-un padoc, la lumina naturală, examinatorul având posibilitatea să observe şi să aprecieze cu atenţie animalul, din faţă, lateral-stânga, din spate şi lateral-dreapta, comparând regiunile simetrice.

Contenţia se practică în următoarele cazuri:La taurine:Pentru examenul gurii se abordează animalul pe partea stângă, mâna

stângă se aplică pe vîrful cornului stâng (care prezintă pericol de rănire), iar mâna dreaptă se trece printre coarne şi se prinde cu putere septumul nazal, ridicând capul animalului în sus. Examinatorul va răsfrânge buza inferioară şi va aprecia dentiţia sau cavitatea bucală.

Animalul poate fi obligat să deschidă gura, prinzând limba cu un şervet şi extrăgând-o din cavitatea bucală lateral stânga sau dreapta, între molari.

7

Pentru examinarea ugerului (pentru palpare sau administrarea medicamentelor), la animalele retive se face legarea la iesele şi legarea cozii de piciorul stâng sau se ţine coada de către îngrijitor.

Abordarea se face prin dreptul ultimei coaste, pe partea dreaptă, examinatorul fiind orientat cu faţa spre trenul posterior şi atent la membrul pelvin cu care vaca loveşte “prin cosire”.

Pentru examinarea ongloanelor. Animalul contenţionat bine de îngrijitor, se abordează prin partea piciorului de examinat.

A B

Instrumente de contenţie la taurine: A. Mucarniţă B. Căpăstru

Contenţia taurului cu bastonul ataşat Contenţia calului prin aplicarea iavaşalei, la inelul nazal capuşonului şi legarea membrului drept anterior

8

Travaliu

Mod de legare a caprei la păşune în sistem individual gospodăresc

Fixarea “cingătorii-căpăstrului”, care împiedică animalul să ajungă la ramurile pomilor(după Talfă)

Animalul se atenţionează vorbind, iar cu mâna se atinge grebănul, apoi se coboară, palpând glisant, până pe picior, pe braţ, antebraţ şi fluier. Apoi

9

examinatorul, orientat cu faţa spre trenul posterior şi bine sprijinit de animal, va prinde cu ambele mâini membrul toracic de la jumătatea fluierului şi-l va ridica prin flexare în sus. Membrele pelvine se ridică după aplicarea iavaşalei de gambă şi strângerea puternică a corzii jaretului.

Pentru efectuarea măsurătorilor corporale se limitează mişcările animalului folosind metode de contenţie în funcţie de temperamentul animalului: aplicarea frânghiei de coarne, a căpăstrului, a inelului cu baston (la tauri mai ales) sau a mucarniţei.

Pentru efectuarea fără riscuri a intervenţiilor pe ongloane, uger, gură etc. este necesar existenţa unui “travaliu” în care să se efectueze contenţia eficientă şi de lungă durată a animalului.

La cabaline, după abordarea acestora, se poate recurge la contenţia capului prin următoarele metode: cu ajutorul căpăstrului, prin aplicarea iavaşalei de lemn sau metalice pe buza superioară (iavaşaua se va menţine un timp limitat) sau la baza urechii.

Membrele se pot contenţiona fie cu mâna sau cu ajutorul frânghiilor (legare în 8 a membrelor posterioare).

Ovinele se contenţioneză relativ uşor. După abordare se prind de coarne sau de lâna de la nivelul capului, după care “se încalecă” imediat înapoia spetelor.

Suinele în funcţie de masa corporală se pot contenţiona astfel: nou-născuţii sau purceii până la înţărcare se prind de fluierul unui membru posterior, după care se ridică.

Adulţii se pot contenţiona prin aplicarea unui laţ înapoia colţilor şi legarea de o bară fixă.

10

Contenţia la suine1.-prinderea corectă; 2-3 contenţia; 4-boxă de contenţie şi transport; 5-administrarea medicamentelor

INDIVIDUALIZAREA ANIMALELOR DOMESTICE

Semnalmentele animalelor

Aprecierea,.descrierea şi identificarea animalelor domestice presupune cunoaşterea modului de efectuare şi citire a mărcii, de interpretare a semnalmentelor acestora, adică a tuturor particularităţilor diferenţiat pe specii, rase, sexe, tip morfoproductiv etc.

În cadrul semnalmentelor intră:- Numele şi numărul matricol al animalului şi al ascendenţilor acestuia.- Sexul.- Rasa, varietatea (linia, familia etc.), tipul productiv.- Culoarea şi particularităţile de culoare (începînd cu capul şi terminînd cu

membrul stîng posterior).- Talia.- Vîrsta.- Diverse semne şi particularităţi produse accidental (cicatrici

posttraumatice, postoperatorii etc.) diverse defecte de conformaţie.Numele şi numărul matricol se notează întotdeauna la începutul descrierii

unui animal.Sexul este determinat diferit după specie, folosindu-se termenii:

La cabaline:- armăsar (uneori poate fi monorhid sau criptorhid, dacă unul respectiv

ambele testicole au rămas în cavitatea abdominală);

11

- cal, iapă;- mânz (ă).

La bovine:- viţel, viţea până la 21 de zile; tineret taurin între 21 de zile până la 12

luni;- mânzat (ă) sau juncan (ă);- taur, taur de reproducţie;- bou;- vacă (în repaus mamar sau în lactaţie).

La ovine:- miel, mieluţă; tineret ovin înainte de primul tuns;- mior (cârlan), mioară;- berbec şi oaie.

La caprine:- ied (ţăpuşor), ieduţă (iadă);- capră;- ţap.

La porc:- purcel, purcică (purcea) tineret porcin;- vier;- scrofă.

La stabilirea rasei se va nota dacă este rasă pură sau metis şi gradul de metisare (generaţia).

Sisteme de marcare. Particularităţi pe specii

În scopul aplicării lucrărilor de ameliorare şi selecţie sau pentru diferite investigaţii şi manopere zootehnice sau sanitar-veterinare, se impune cunoaşterea performanţelor individuale ale animalelor. Pe lângă semnele particulare proprii, este necesară însemnarea lor artificială, manoperă cunoscută sub denumirea de “MARCARE”. Aceasta constă în aplicarea unuia sau mai multor semne convenţionale în anumite zone ale corpului în funcţie de specie şi particularităţile individuale, de rasă, linie şi familia animalului.

Metodele de marcare sunt numeroase şi diferite, însă indiferent de procedeul folosit, ele trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- să se execute uşor;- să fie aplicabile la o vârstă cât mai tânără;- să nu fie foarte dureroasă;- să nu deprecieze exteriorul (sănătatea şi valoarea animalului);

12

- să se poată citi cu uşurinţă;- să fie durabilă;- să nu se preteze falsificărilor.

Marca animalului este formată din număr matricol, care corespunde cu numărul de ordine din evidenţele zootehnice, la care după situaţie se mai pot adăuga alte semne convenţionale (mai ales litere).

Ca o marcă să fie corespunzătoare, se impun următoarele condiţii:- numărul matricol nu se schimbă pe toată durata vieţii animalului după

cum, cel al animalelor scoase din efectiv (vânzări, mortalităţi, etc.), nu se acordă altui animal;

- dacă animalul pierde marca şi nu i se poate stabili numărul matricol, v-a primi unul nou, care urmează ultimului număr acordat în unitate;

- la animalele de achiziţie, pe lângă marca din unitatea furnizoare, li se mai adaugă şi o marcă nouă, numărul matricol acordat în acest caz fiind primul “număr liber” din registrul de evidenţă zootehnică al unităţii respective.

- în cazul animalelor din Staţiunile de selecţie, marcarea se execută de două ori; la parturiţie cu “număr de tineret”, iar în momentul trecerii în lotul de prăsilă cu un “număr de adult”.

Procedeele de marcare în funcţie de persistenţa lor, pot fi încadrate în două categorii:

- procedee de marcare provizorii (de scurtă durată);- procedee de marcare permanente.

Marcarea provizorie sau de scurtă durată

Aceste procedee se practică pentru stabilirea apartenenţei de proprietate sau a clasei animalelor, cu ocazia executării unor manopere zootehnice, sanitar veterinare, târguri, expoziţii etc. Dintre acestea cele mai frecvente metode sunt:

- tunderea părului sub formă de cifre sau litere în diverse regiuni corporale (laturile gâtului, crupă, coapsă), procedeu folosit la taurine, mai rar la suine, cabaline.

- colorarea părului cu coloranţi, imprimând litere, cifre, pete (colorantul trebuie să fie lavabil).

- legarea unor tăbliţe cu număr matricol, la părul din moţ, coamă, coadă sau în alte zone.

Marcarea de lungă durată sau permanentă

Aceste procedee constau în crotalierea, marcarea cu ajutorul butonilor metalici, marcarea cu ajutorul medalioanelor, epoleţilor sau mărcile de aripă,

13

marcarea cu ajutorul inelelor, tatuajul, preducirea, dangalizarea, criomarcarea, marcarea prin amprenta nazală, marcarea informatizată, marcarea grafică. Se recurge la aplicarea acestor procedee diferenţiat pe specii, dezvoltare corporală, pigmentaţia pielii, rasei, etc.

Marcarea cu mărci metalice sau din material plastic

Mărcile de tip crotalia (crotalia, lat.= cercei), care pot fi metalice (aluminiu, alamă, aliaj inoxidabil) sau din material plastic. Indiferent de structura lor chimică, trebuie să fie rezistente şi uşoare. Forma acestora este de bandă îndoită, cu profil dreptunghiular, prezentând la capete un orificiu, respectiv un nit. Aceste mărci se aplică în ureche, folosind un cleşte de crotalii confecţionat din aluminiu sau fontă nichelată.

Există cleşte de crotalii prevăzut atât cu dispozitiv de perforat (cuţit eliptic),cât şi piesa de nituit - plată pentru mărci cu nit plin şi conică pentru mărci cu nit gol. Cu acesta se perforează urechea, apoi se introduce marca şi tot cu acelaşi cleşte se face nituirea.

Se folosesc la bovine, ovine, suine, iepuri.Mai comod de utilizat este cleştele de tip “autocrotalia” care fixează

automat marca, fiind astfel confecţionat încât nu este necesară perforarea prealabilă a urechii.

A D

14

B C

E

Mărci şi dispozitive de aplicare a lor A – crotalii metalice; B – butoni; C – supercrotalia

D – diferite inele de marcarea păsărilor; E – mărci de aripă

In ultimul timp s-au introdus crotaliile de material plastic, care sunt de dimensiuni mari pentru taurinele de carne şi lapte, fiind vizibile atât în adăpost cât şi la păşune, mijlocii pentru viţei şi porci şi mici pentru ovine şi porci.

Există de asemenea tuburi, cu cerneală specială, folosite pentru scrierea numărului, precum şi perforatoare pentru ureche, cu mâner şi lamă de oţel.

Locul de fixare al crotaliei se alege după specie: la bovine, marginea supero-anterioară a urechii, la trecerea între treimea mijlocie şi cea bazală. Distanţa între marginea pavilionului auricular şi genunchiul crotaliei diferă cu vîrsta animalului: aproximativ 2 cm la adult şi 5-10 mm la tineret.

Inainte de perforare se face dezinfecţia locului de elecţie cu tinctură de iod. Marca se introduce cu latura mai lungă de jos în sus încât numărul matricol să fie aşezat superior, apoi se face nituirea.

Butonii metalici se folosesc la suine, bovine, ovine şi iepuri. Sunt alcătuiţi din aceleaşi materiale metalice ca şi crotalia, fiind formaţi din două discuri cu prelungiri centrale (proeminenţă şi orificiu) ce se întrepătund.

Locul de fixare este median şi spre baza pavilionului auricular, unde rezistenţa este mai mare.

Epoleţii sau mărcile de aripă, sunt confecţionaţi din material plastic sau aluminiu şi se folosesc la păsări.

15

Dacă sunt necesare anumite indicaţii care să diferenţieze grupe de vârstă, producţie, linie, familie etc., epoleţii se colorează diferit. Locul de fixare al mărcii se alege pe membrana brahială, între humerus şi radius, cât mai adânc, în zona mai slab vascularizată.

Mărcile de aripă nu se murdăresc atât de repede ca inelele de picior şi pot fi mai uşor descifrate. În lucrările de selecţie la păsări pentru identificarea puiului nou eclozionat, ouăle se introduc înainte de ecloziune într-o plasă de păr, în care va rămâne puiul după ecloziune, apoi este marcat cu numărul de pe coaja oului (scris cu creion negru) La pui se practică marcarea imediat după ecloziune cu tăbliţe din material plastic sau metalice, cu suprafaţa de 10 x 10 mm 2, fixate în acelaşi loc ca şi la animalele adulte sau cu inele.

Mărcile de tip inel, metalice sau din material plastic se aplică cu mâna, în jurul tarsului, la păsări. Pe ele se înscriu semnele de individualizare.

Există inele fixe şi detaşabile (ultimele având avantajul că se pot lărgi periodic).

Marcarea prin tatuare

Se realizează cu ajutorul unei truse de tatuaj prevăzută cu un set de ace subţiri din care se aranjează pe placa cleştelui, de la dreapta la stînga, cifrele, literele sau alte semne.

Este un procedeu de individualizare practic şi sigur.Există truse speciale de tatuaj pentru taurine şi suine adulte, pentru ovine

şi caprine, pentru iepuri, câini, animale de blană şi pentru păsări. Tatuarea se poate efectua numai pe pielea nepigmentată de pe faţa internă

sau externă a pavilionului urechii (bovine, porc), la pliul iei (câine), pe faţa internă a buzei inferioare (cal), pe cuta de piele de la baza cozii (bovine) şi membrana brahială (păsări). La efectuarea tatuajului, se evită locurile vascularizate pentru a nu produce hemoragii, care ar “spăla” colorantul.

După perforarea stratului suprficial al pielii se aplică prin tamponare, un colorant special pentru ţesuturi. După circa 5 minute se şterge colorantul de pe piele.

Pentru colorare se foloseşte tuşul de China sau alte amestecuri ce se pot prepara extemporaneu, cum ar fi: pastă semifluidă din negru de fum-10 părţi glicerină anhidră - 4 părţi gumă arabică sau dextrină (dizolvate în apă distilată caldă sau alcool sanitar în proporţie de 1:3) - 4 părţi. La tineret se examinează tatuajul periodic şi în caz de deformare prin creştere se repetă.

Marcarea prin preducire

Individualizarea prin crestări sau perforări ale urechilor se face cu un cleşte special numit preducea. Se practică la suine, dar se poate folosi şi la alte

16

specii (la palmipede în membrana interdigitală) când nu avem alte posibilităţi de marcare, la ovine.

Metoda constă în perforarea urechii sub formă de cruce, pătrat, triunghi, cerc etc. sau crestarea marginilor pavilionului auricular.

Metoda este utilizată de ciobani pentru marcarea oilor din turmă prin crestarea urechilor cu cuţitul sau foarfeca.

Pentru exprimarea numărului matricol al animalului se foloseşte o “cheie de preducit” care cuprinde semne convenţionale ce exprimă diverse cifre, citirea făcându-se într-o ordine bine precizată.

Preducirea se execută uşor, este ieftină şi se poate practica atât la animalele adulte cât şi la tineret. Este în schimb, un procedeu rudimentar, dureros şi mai greu de descifrat.

Dangalizarea (înfierarea)

Este o formă de marcare ce constă în imprimarea de semne (litere, cifre) pe piele, copită sau coarne, cu dangale de fier înroşit în foc, la temperatura de +8000C (roşu cireaşă). Dangalizarea se aplică la cabaline (pe piele şi copită) la taurine (pe coarne, mai rar pe piele).

Locul de aplicare se alege pe: latura gâtului, mijlocul spinării (sub şa), pulpă, pe cornul copitei (la cabaline), pe corn (la taurine). Aplicarea dangalei se face perpendicular pe locul de elecţie, producând o ardere uniformă în stratul superficial al dermului, pentru a distruge bulbii piloşi. Semnele rămân sub formă de cicatrice pe toată durata vieţii animalului.

Operaţiunea este precedată de tunderea părului şi dezinfecţia regiunii respective şi este urmată de aplicarea unor substanţe emoliente, care grăbeşte vindecarea.

Dangalizarea cornului copitei la cai se face primăvara după operaţiunea de maleinare a solipedelor, cu scopul identificării animalelor sustrase de la această importantă acţiune sanitar-veterinară. Pentru aceasta se folosesc dangale mici, de 3-4 cm, care înscriu ultima cifră a anului respectiv.

În herghelii individualizarea mânzului se face cu puţin timp înainte de înţărcare lângă iapa mamă care îl recunoaşte. Numărul matricol de mamă se aplică la iepe la intrarea la reproducţie şi este reprezentat de numărul curent de înscriere în registrul genealogic al rasei din herghelia respectivă. La cai, numărul matricol nu se scimbă toată viaţa animalului (nici în cazul transportului în alte unităţi).

Dangalizarea taurinelor se practică primăvara, odată cu vaccinarea anticărbunoasă, înainte de scoaterea la păşune, tot pentru a se putea identifica animalele care au fost sustrase de la vaccinare. Există dangale care atestă apartenenţa animalului la o anume comunitate, herghelie etc. Deoarece depreciază calitatea pieilor, se va evita aplicarea acestei metode la animalele

17

supuse îngrăşării sau dacă este necesar, se aleg locuri unde pielea pentru tăbăcire este de calitate inferioară.

Criodangalizarea (criomarcarea)

Este o metodă mai modernă şi se practică, mai ales, la taurinele cu roba pigmentată, pe zone bogate în musculatură. Iniţial, se tunde părul şi se umectează locul de marcare. Pentru marcare se foloseşte o danga de cupru care se răceşte în azot lichid, la minus 1960C (practic, dangaua ajunge la temperatura azotului lichid când nu mai apar bule). Aplicarea dangalei se face perpendicular, păstrând contactul cu pielea 30-40 secunde la tineret şi 40-60 secunde la animalele adulte. Părul care creşte pe zona dangalizată va fi depigmentat (alb), păstrând forma cifrelor sau a semnelor.

Dangaua trebuie să aibă cel puţin 12 cm mărime.

Marcarea prin luarea amprentelor nazale

Procedeul este utilizat la reproducătorii de valoare (tauri) şi însoţeşte întotdeauna şi alte metode de marcare.

Oglinda nazală se unge cu un tuş special, apoi se ia amprenta botului direct pe fişa individuală a animalului (din registrul genealogic).

In afară de procedeele amintite, mai există unele tehnici de individualizare specifice peştilor sau albinelor.

La peşti se pot aplica plăcuţe, butoni sau foiţe din material plastic, pe operculi sau pe înotătoare sau cu cleştele de perforat operculi. Pentru studiul migraţiei peştilor se practică marcarea cu substanţe radioactive.

La albine se face marcarea mătcilor pentru recunoaşterea individuală şi pentru a putea preciza vârsta. Se folosesc mai ales vopselele de tip “duco” divers colorate.

Pe ani culorile oficiale internaţionale pentru marcarea mătcilor sunt:- 1997 Galben- 1998 Roşu- 1999 Verde- 2000 Albastru- 2001 Alb

Indiferent de procedeul utilizat pentru individualizare, este necesar să se acorde o atenţie deosebită contenţiei animalelor în timpul efectuării operaţiunilor de marcare.

Metodele de contenţie se aleg după specie, vârstă, sex şi mai ales, după tehnica de marcare folosită.

18

Marcarea informatizată

A fost introdusă pentru prima dată la suine. Transponderul conţine un echipament hard-soft, cu diametrul mai mic de 1 mm şi care s-a introdus iniţial în muşchii pectorali. In prezent se introduc într-un cilindru miniatural, care prin injectare se plasează retroauricular.

În ajutorul acestei metode de individualizare este posibil ca toate datele de identitate ale animalelor să fie afişate pe ecranul unui terminal, fără nici o eroare şi fără stress. În prezent acest sistem de marcare este utilizat şi la taurine, alături de animalele de companie.

Locul de aplicare a butonilor (porc) şi tatuajului (pasăre şi taurine)

Marcarea peştilor prin aplicarea de mărci metalice la aripioare şi operculi

Cleşte de preducit şi diferite semne Cheie de preducit

19

care pot fi aplicate în mijlocul pavilionului

Cleşti de crestat şi diferite semne Cleşte pentru tatuajcare pot fi aplicate prin crestare la marginea urechii şi pentru aplicarea butonilor

Marcarea bobocilor de gâscă şi raţă Aparat pentru marcarea bobocilor prin perforarea membranei interdigitale prin perforarea membranei interdigitaleMarcarea, dangalele hergheliilor, raselor, liniilor şi familiilor de cabaline de la noi din ţară

20

21

22

23

24

25

APRECIEREA FENOTIPICĂ A ANIMALELOR

Exteriorul animalelor domestice

Metode de apreciereAspectul extern şi starea de sănătate a animalului sunt strâns

intercondiţionate; prin urmare, aprecierea exteriorului va începe cu un examen sanitar-veterinar, după cum, examenul clinic este precedat de stabilirea identităţii animalului şi înregistrarea semnalmentelor acestuia.

Cunoaşterea exteriorului şi a metodelor de apreciere a lui este obligatorie pentru toţi factorii responsabili, în egală măsură, de sănătatea şi producţia animalelor domestice.

Studiul exteriorului animalelor este unul din criteriile de bază după care se face aprecierea valorii zootehnice a acestora.

Prin studiul însuşirilor corporale se poate stabili corect: frumuseţea, defectele, aptitudinile productive de moment şi de perspectivă, cunoscut fiind că un organism cu o bună dezvoltare corporală şi exterior armonios are şi potenţial productiv ridicat.

Pentru studiul exteriorului se folosesc metode somatoscopice (skopein=a examina, a privi) şi somatometrice (metron=măsură).

Întotdeauna se face un examen general, de ansamblu şi unul analitic, de apreciere a fiecărei regiuni corporale.

Conduita şi locul de examinare se alege în funcţie de scopul şi complexitatea acestuia.

De regulă, examinarea se face în spaţii largi (padocuri), la lumina naturală, unde animalele pot fi observate de la distanţă şi de aproape în diverse atitudini de mişcare şi repaus.

Indiferent de scopul urmărit, examenul unui animal se face în următoarea ordine: faţă, lateral stânga, spate, lateral dreapta şi dorso-ventral sau ventro-dorsal, la speciile unde talia permite aceasta.

Examenul analitic al exteriorului animalelor

Somatoscopia

Pentru aprecierea exteriorului se examinează următoarele componente: capul şi gâtul, trunchiul, membrele şi aplomburile, fiecare cu mai multe regiuni.

26

Regiunile corporale la principalele specii de animale domestice sunt următoarele:

CAPUL SI GATUL

Capul

Bază anatomică a capului sunt oasele craniului, feţei şi ale mandibulei. În general capul are formă de trunchi de piramidă cu baza mare orientată supero-posterior şi baza mică antero-inferior. Prezintă următoarele feţe: anterioară, posterioară, două feţe laterale şi două extremităţi: anterioară şi posterioară.

Când examinăm capul urmărim: dimensiunea, forma , direcţia şi modul de prindere la gât.

La cabaline se consideră capul armonios dezvoltat dacă lungimea lui este de trei ori mai mare decât lărgimea şi reprezintă o treime din talie.

Direcţia capului se raportează la gât. Poate fi oblică (dacă face un unghi cu gâtul de aproximativ 900); mai apropiată de verticală denumit “cap încapuşonat” sau pe orizontală denumit “cap orizontal” sau “cap în vânt”.

Ca lungime, capul poate fi: lung când se cuprinde în talie de minimum 2,5 ori, mijlociu şi scurt, când se cuprinde în talie mai mult de trei ori.

Din profil capul poate fi drept (cap pătrat) este preferat deoarece este favorabil respiraţiei. El poate fi conic (îngustat anterior) denumit “cap de ştiucă”sau “cap de oaie” (dacă frunte este convexă, concav sub ochi, drept în restul feţei), cârn (uşor concav în restul feţei), berbecat (întrece profilul convex), cap de porc (fruntea şi faţa concavă, faţa lată, urechi mari, ochi enoftalmici), cap de bou (mare, greoi, nări apropiate, buze groase), cap de iepure (profil uşor convex la frunte, drept în regiunea feţei, cu obrajii groşi şi urechi mari), cap acvilin.

Prinderea de gât este corectă atunci când se face cu o uşoară concavitate. Dacă aceasta lipseşte sau există o uşoară convexitate i se spune “cap înfipt în gât” sau “placat” după cum, atunci când şanţul parotidian este mare se numeşte “cap descusut”.

La taurine există un dimorfism sexual accentuat, vacile având capul lung, mai îngust, cu coarne mai subţiri. Capul grosolan, lipsit de expresivitate şi cu coarne groase la vaci este denumit cap de taur, iar la tauri capul lung cu coarnele subţiri şi privirea blândă poartă denumirea de cap de vacă. Ambele însuşiri sunt considerate defecte, exemplarele respective se elimină de la reproducţie. De obicei aceste defecte au la bază tulburări neuro-hormonale.

27

Aspectul capului diferă şi cu tipul productiv: vacile de lapte au în general capul mai uscăţiv, fin, pe când cele de carne au capul mai mare. Invers este considerat defect de conformaţie; un cap exagerat de uscăţiv este întâlnit la vacile debile, iar capul grosolan este caracteristic constituţiei grosolane.

Ca lungime, capul poate fi: scurt (normal la rasele de carne), mijlociu (rasele de lapte şi mixte), lung (rasele de muncă, primitive).

Prinderea la gât poate fi defectuoasă, în cazul capului descusut (mai ales la animalele cu condiţie debilă), în cazul capului placat, la vacile de lapte şi mixte şi este normal la rasele de carne.

La ovine însuşirile morfologice ale capului variază cu rasa şi sexul, astfel capul normal este uscăţiv, expresiv şi bine proporţionat.

La rasele de lapte capul este lung şi strâmt, în timp ce la rasele de carne este scurt şi larg. Animalele cu constituţie grosolană au capul mare.

Profilul capului este considerat caracter de rasă; oile din rasa Ţurcană au profil drept sau uşor convex, rasele Ţigaie şi Merinos au profil semiberbecat, iar rasa Karakul şi Friză au profil berbecat. Convexitatea este mai pronunţată la masculi.

La suine trebuie să existe o proporţionalitate între dezvoltarea capului şi a trunchiului. Aspectul şi mărimea acestuia sunt diferite în funcţie de rasă, sex, constituţie, tipul morfoproductiv, grad de ameliorare. Astfel, rasele primitive au capul mare, îngust, cu râtul lung şi profilul drept, în timp ce rasele ameliorate au capul mic, fruntea largă şi profilul uşor concav (la acestea din urmă, capul lung şi strâmt denotă deficienţe de îngrijire în timpul creşterii şi dezvoltării corporale).

La rasa Landrace capul este mic, scurt, larg şi adânc şi este obţinut prin selecţie, dar este considerat defect la alte rase de porci.

În funcţie de unghiul fronto-nazal profilul capului poate fi: drept, subconcav, concav sau foarte concav (mops) cu unghi sub 900 cauzând jenă în respiraţie.

Faţa anterioară (superioară) a capului cuprinde următoarele regiuni:1. Regiunea frunţii: marginea inferioară este dată de linia care uneşte

unghiurile interne ale ochilor şi se mărgineşte cu: ceafa în partea superioară, regiunea feţei-inferior, iar în lateral regiunile ochilor, solniţelor şi tâmplelor.

Baza anatomică este: osul frontal (la unele specii concurând parietalul şi occipitalul), muşchiul pilos al frunţii şi pielea. La cal, pe frunte este moţul, iar la vaci se găsesc coarnele (producţii osoase aşezate pe oasele frontale).

La caii de curse se consideră că fruntea largă şi uşor bombată între ochi exprimă inteligenţă şi blândeţe, pe când fruntea îngustă, prezenţa unor cicatrici, depilaţii etc., sunt defecte.

28

Taurii au fruntea lungă şi largă, vacile de lapte au fruntea uscăţivă cu coarne mici, iar rasele de carne au fruntea mare, comparativ cu faţa şi coarnele mici.

2. Regiunea nasului are baza anatomică oasele nazale, maxilarul superior, lacrimalul şi zigomaticul, mărginindu-se cu: fruntea în partea superioară, vârful nasului inferior, cu ochii şi obrajii-lateral. Nasul poate avea profil drept, convex sau concav.

3. Regiunea vârfului nasului. Baza anatomică este formată din cartilagiile nazale şi muşchiul dilatator al nărilor (la porc intră şi osul rostri). Este denumită “bot” la cabaline sau “oglindă nazală” la bovine, unde face corp comun cu buza superioară, “rât” la porcine.

Feţele laterale ale capului1. Regiunea urechii are ca bază anatomică cartilajul conchilian, muşchii

inseraţi pe el şi mărginiţi cu ceafa, fruntea şi regiunea parotidiană. Mărimea, forma şi direcţia urechilor diferă cu specia şi rasa constituind caracter de rasă la suine, ovine, şi ne dă indicaţii asupra temperamentului, stării de întreţinere şi sănătate ale animalului.

La cabaline se apreciază mărimea, forma, distanţa dintre baza urechilor, fineţea şi portul urechilor. Distanţa trebuie să fie mare, iar lungimea urechii egală cu aceasta. Urechile trebuie să fie fine, bogat vascularizate, frumos implantate şi purtate. Se întâlnesc forme defectuoase ca: “urechi de şoarece”, de “măgar” (lungi cu peri mari), “de iepure”, de bou (mai largi, groase, prinse jos), “de porc” (late şi se clatină). Urechile imobile indică surditate, iar cele prea mobile presupun cai orbi, iar cele ciulite indică pregătire de atac.

La suine întâlnim următoarele forme de urechi: urechi mici, îndreptate în sus la rasele primitive sau chiar la unele rase ameliorate (rasa Hampshire); urechi mijlocii, orientate oblic înainte şi în sus (Marele alb), orientate orizontal sau cu treimea terminală aplecată (Chester White), urechi semiblegi (Mangaliţa) şi urechi foarte mari şi blegi (Marele Negru, Landrace).

La porc, aspectul urechilor este o expresie a constituţiei astfel: urechile groase presupun o constituţie grosolană, urechi subţiri şi cu păr mare o constituţie debilă.

Ovinele prezintă o mare variabilitate de lungime şi mod de a purta urechile. La unele rase pavilionul urechii este foarte mic; la oile Merinos, urechile sunt scurte şi orientate lateral; la Ţurcană au mărime mijlocie şi sunt purtate lateral; la Karakul sunt mari şi căzute lateral.

2. Regiunea solniţei este situată între regiunea tâmplei şi a ochilor, se prezintă sub forma unei scobituri aşezate în partea anterioară a fosei temporale. Se învecinează cu fruntea, tâmpla, ochii şi o mare parte din nas. Solniţa este mai evidentă la cal.

29

3. Regiunea tâmplei are ca bază anatomică articulaţia temporo-mandibulară. Este o regiune mai puţin importantă pentru studiul exteriorului şi nu reprezintă diferenţieri specifice în funcţie de tipul morfo-productiv. Ca defect cel mai frecvent se întâlneşte lipsa de simetrie, ca şi consecinţă a acţiunii factorilor mecanici (traumatici).

4. Regiunea ochiului, cu baza anatomică orbita, globii oculari şi anexele ochiului. Ochii normali sunt mari, simetrici, cu mediile interne transparente, cu irisul pigmentat şi corneea umectată.

Defectele întâlnite la ochi sunt: ochi mari şi exoftalmici (ochi de bou) cu convexitatea corneei pronunţată (ochi de broască), mici şi enoftalmici (ascunşi sau de porc), cu iris depigmentat (ciacâri), ochi cercuiţi (cu inel depigmentat în jurul irisului).

5. Regiunea obrazului are subregiunile: buccinatorie (situată anterior, cu baza anatomică muşchiul buccinator) şi maseteriană (situată posterior). Această zonă trebuie să fie netedă, fără cicatrici şi să asigure o bună legătură cu regiunile învecinate.

6. Regiunea nărilor cu baza antomică: cartilagiile nazale, muşchii dilatatori şi pielea.

La cabaline nările trebuie să fie largi, cu aripi mobile, cu mucoasa nazală roză, integră şi netedă.

7. Regiunea coarnelor. Coarnele sunt aşezate pe oasele frontale şi sunt prezente la bovine, ovine şi caprine. Pot avea forme şi direcţii diferite astfel:

- direcţie orizontală cu forme de: coroană, coarne de bivol (orientate înapoi), de trei, de lance (îndreptate lateral şi înapoi), butace scurte sau butace groase şi orientate lateral;

- direcţia verticală cu forme: de liră, cercuri, semicercuri sau îndreptate în sus şi înapoi (ţapoşe);

- coarne asimetrice.

Faţa posterioară (inferioară) a capului1. Regiunea jgheabului este amplasată între cele două ramuri ale

mandibulei şi are ca bază anatomică, capul hioidului şi muşchii inseraţi pe el, glandele şi ganglionii submaxilari, având forma unui triunghi isoscel cu vârful orientat anterior. La cal regiunea jgheabului trebuie să fie largă, adâncă, uscăţivă, cu pielea fină.

2. Regiunea ganaşelor (fălcile) este formată din marginea inferioară a mandibulei. Se mărgineşte cu: obrazul –anterior, barba – posterior, şi cu parotidele –superior.

3. Regiunea bărbiei este învecinată cu buza inferioară. Are structură musculo-fibroasă şi prezintă o proeminenţă numită “moţul bărbiei”. Ca defect putem întâlni”bărbia atârnândă” care reprezintă un defect absolut.

30

Extremitatea posterioară (baza) capului1. Regiunea cefei este mărginită anterior de moţ, posterior de coamă,

lateral de urechi şi parţial de parotidă. Baza anatomică este formată din occipital, muşchii inseraţi aici şi extremitatea anterioară a ligamentului cervical (la bovine şi marginea supero-posterioară a frontalului – care formează creasta dintre coarne).

2. Regiunea parotidei. Are o formă alungită de sus în jos şi asigură lateral trecerea de la cap la gât. Se mărgineşte cu tâmpla anterior, cu urechea sus, cu fălcile şi gâtlejul jos.

3. Regiunea gâtlejului este învecinată cu jgheabul anterior, cu traheea posterior şi cu parotidele lateral. Regiunea gâtlejului uneşte faţa inferioară a capului cu marginea inferioară a gâtului.

Extremitatea anterioară a capului Este formată din regiunea gurii cu subregiunile:

- buza superioară cu forme şi rol diferit în funcţie de specie;- buza inferioară învecinată cu barba şi bărbia;- dinţii incisivi;- barele, la armăsar adică distanţa dintre colţi şi primul premolar, iar la

iapă dintre lăturaşi şi primul premolar. Trebuie să fie înalte încât să nu fie depăşite de limbă şi potrivit de rotunde pentru a purta normal zăbala prin care se transmite comanda călăreţului;` - gingiile, trebuie să fie integre;

- palatul sau cerul gurii (plafonul cavităţii bucale);- limba;- jgheabul sau canalul limbii, divizat în două de frâul limbii (planşeul

cavităţii bucale).

31

Cap drept Cap berbecat

Forma urechilor1.normală; 2.de iepure; 3.de şoarece; 4.de măgar; 5.de vacă; 6.de porc; 7.de vulpe

Regiunile capului la cal (prelucrare după V.Gheţie) Regiunile capului la bovine 1. Frunte; 2. Nas; 3. Solniţa; 1. Fruntea; 2.Tâmpla; 3.Ochii; 4. Tâmpla; 5 Parotida. 4. Parotida; 5.Obraz; 6.Nas 7. Oglinda nazală

Forme de coarne la bovine

32

În spirală

În trei În cercuri

Orizontale, lateral Verticale (în clemă)

Butace În liră normală şi deschisă În coroană

33

Neregulate

Orizontale înainte Orizontale înapoi

Coarne prinse jos Coarne căzute şi flotante Urechi prinse jos şi purtate orizontal

34

Urechi purtate vertical Gât scurt şi gros

Capul şi gâtul la berbec Gât subţire şi tăiat

Gâtul

Gâtul asigură legătura dintre capul şi trunchiul animalului, având baza anatomică vertebrele cervicale, ligamentul cervical şi masa musculară. Are formă de trunchi de con (în general) cu câte două feţe, margini şi extremităţi, cuprinde subregiunile: coamei, traheei, jgheabului jugular cu forme şi particularităţi în funcţie de specie.

În aprecierea gâtului la cabaline se urmăreşte lungimea, direcţia, îmbrăcămintea musculară şi modul de prindere la cap şi la trunchi.

Un gât frumos are lungimea egală cu lungimea capului şi este bine îmbrăcat în muşchi. (este mai lung la caii de viteză şi mai scurt la caii de muncă).

Forme de gât:- piramidal (cu margini drepte, mobil, de dorit la toate tipurile de cai);- rotat – cu mobilitate redusă, acceptat la caii de muncă;- de cerb (poartă nasul în vânt) – cu marginile: superioară-concavă şi

inferioară – convexă (împiedică respiraţia normală);- de lebădă – cu marginea superioară convexă în sus şi cea inferioară uşor

concavă în jos. Mai poate fi turtit sau aplecat într-o parte.

35

La gât direcţia dorită este cea oblică, aceasta asigurând uşurinţă în deplasare. Se poate întâlni gât orizontal la caii bătrâni sau uneori în timpul alergării (calul are tendinţă de poticnire datorită deplasării centrului de greutate în faţă) şi gât vertical – acceptat la caii de muncă şi considerat defect la caii de curse.

Ataşarea la trunchi se consideră bună atunci când zona din faţa grebănului este uşor concavă în jos iar înaintea spetelor există o uşoară depresiune.

Se întâlnesc defectele: gât înfipt în trunchi (lipseşte demarcaţia între gât şi trunchi) tăietura de lance – când este accentuată depresiunea anterioară spetei (la cai în stare slabă de întreţinere) şi lovitura de secure (tăietura de topor) – scobitură superioară mare.

La partea superioară a gâtului la cai se găseşte coama formată din păr gros şi bogat la caii de muncă şi mai subţire şi scurt la caii de curse.

La bovine forma gâtului diferă cu tipul de producţie şi sex. La rasele de carne este mai scurt şi masiv, pe când la cele de lapte este subţire, turtit lateral şi ascuţit superior.

Pe partea inferioară se găseşte salba, iar superior, la tauri se află cerbiceea (cu multă grăsime).

La suine gâtul este scurt, larg şi adânc, la rasele de grăsime şi potrivit de lung, larg şi cu adâncime redusă la rasele de carne. Gâtul lung şi subţire la suine este considerat defect.

Ovinele au gâtul în formă de trunchi de con cu marginile (inferioară şi superioră) rotunjite. Rasele primitive şi cele de lapte au gâtul lung şi subţire; cele de carne au gâtul scurt şi gros.

Gâtul prea lung şi subţire este caracteristic constituţiei debile.Direcţia gâtului este oblică la rasele de lână şi lapte şi orizontală la cele

de carne.La rasele de oi cu lână fină pielea gâtului prezintă cute ale pielii, gâtul

poate avea salbă cu 1-2 cravate (îndoituri transversale) şi şorţ simplu sau dublu.

Forme de gâta. Gât drept şi oblic; b. Gât rotat; c. Gât de lebădă; d. Gât de cerb.

36

Regiunile corporale la cal

37

Regiunile corporale la vacă

38

Regiunile corporale la porcRegiunile corporale la oaie

39

Regiunile corporale la capră

TRUNCHIUL

Are ca bază anatomică coloana vertebrală, coastele, sternul, osul sacrum şi coxalul.

Trunchiul este de formă paralelipipedică cu două extremităţi: anterioră şi posterioară şi patru feţe: două laterale, una inferioară (ventrală) şi una superioară.

La trunchi se delimitează mai multe regiuni pe faţa superioară (dorsală):

40

1. Regiunea grebănului, situată între gât şi spinare, începând de la a doua vertebră dorsală. Baza anatomică: apofizele spinoase ale primelor vertebre dorsale, cartilagiile de prelungire al spetelor, coarda ligamentului cervical, continuată cu ligamentul supraspinos dorso-lombar, inserţia posterioară a unor muşchi ridicători ai capului şi gâtului, muşchii ridicători ai spetei şi epizomei.

Grebănul poate lua forme caracteristice în raport cu specia, rasa şi gradul de perfecţionare al acestora.

La cabaline grebănul este mai înalt (datorită apofizelor spinoase). Trebuie să fie lung şi uscăţiv în partea superioară şi muşchiulos la bază, la caii de călărie şi larg, muşchiulos şi potrivit de înalt la caii de tracţiune.

Defectele întâlnite sunt: grebănul ascuţit însoţit de torace strâmt, grebăn înecat, grebăn retezat.

La bovine, trecerea de la grebăn spre regiunile vecine trebuie să fie dreaptă, iar acesta să fie lung, simplu şi muşchiulos. Defectele întâlnite sunt: grebăn ascuţit, grebăn despicat (la animalele cu constituţie debilă, la care apofizele spinoase ale vertebrelor sunt depăşite de prelungirile cartilagiilor spetelor).

La suine grebănul armonios este şters (în linie dreaptă cu spinarea), muşchiulos şi larg. Se întâlnesc adesea forme defectuoase de grebăn: ascuţit, înalt şi înfundat.

La ovine forma grebănului este specifică rasei şi depinde de starea de întreţinere a animalelor. Se cere ca aceasta să fie: la rasele de carne aşezat la acelaşi nivel cu spinarea, potrivit de lung şi larg; la rasele de lapte să fie mai lung şi mai strâmt. Defecte: grebăn strâmt, ascuţit şi despicat; toate formele denotă o constituţie debilă şi întreţinere parcimonioasă în timpul creşterii.

2. Regiunea spinării este situată între grebăn şi şale, cu baza anatomică formată din ultimile vertebre dorsale, partea dorsală a coastelor şi muşchii din regiune.

3. Regiunea şalelor este mărginită cu: spinarea în partea anterioară; crupa-posterior şi cu flancurile-lateral (este situată în dreptul vertebrelor lombare).

La toate speciile se apreciază spinarea şi şalele ca direcţie, lungime şi îmbrăcăminte musculară. La taurine, ovine, suine spinarea şi şalele trebuie să aibă aceleaşi însuşiri. (lungi, largi şi bine îmbrăcate în musculatură)

La cabaline, spinarea şi şalele normale trebuie să fie drepte, scurte şi largi. La caii de călărie spinarea şi şalele sunt simple, la caii de tracţiune sunt duble, datorită masei musculare foarte dezvoltate.

La spinare întâlnim următoarele defecte: spinare oblică antero-posterior, concavă (uşor sau foarte concavă), înşeuată (concavă imediat după spete), de măgar, de crap, prea lungă sau prea scurtă, dublă şi ascuţită.

Şalele trebuie să fie bine prinse de crupă, corespunzătoare ca lungime şi lărgime. Sunt defectuoase şalele: ascuţite, rău prinse (cu o scobitură la punctul

41

de trecere spre crupă), şalele de lup (ascuţite şi prinse rău), prea ţepene sau prea mobile în timpul mersului.

Bovinele prezintă spinarea şi şalele lungi, muşchiuloase şi largi. Sunt defectuoase spinarea şi şalele tăioase care sunt normale la rasele primitive, înşeuate, de măgar (profil convex), de crap (profil foarte convex).

Unii autori susţin că spaţiul dintre apofizele spinoase a ultimei vertebre dorsale şi a primei vertebre lombare ar fi corelat cu capacitatea productivă pentru lapte şi îl denumesc “poarta de sus a laptelui”.

La ovine cele două regiuni sunt orizontale, lungi şi largi în forma normală (fac excepţie rasa Karakul la care au aspect ascendent antero-posterior).

Defecte: spinare şi şale ascuţite, concave sau convexe.4. Regiunea crupei este aşezată în continuarea şalelor, este urmată de

coadă, prinde şi membrele pelvine la trunchi. Baza anatomică principală este formată din: osul sacrum, oasele coxale, ligamentul supra-spinos, ligamentele sacro-iliace, muşchii fesieri şi posteriori ai coapsei.

La crupă se apreciază direcţia, lungimea, lărgimea şi îmbrăcămintea în musculatură.

La cabaline întâlnim crupa simplă la caii de curse, crupa dublă şi rotundă la caii de tracţiune şi tineret. Crupa ascuţită şi de migdală (îngustă la ischii) este defectuoasă.

Direcţia crupei este orizontală la caii de viteză şi oblică la cei de tracţiune. Crupa teşită (de porc) este defectuoasă.

Crupa armonioasă la caii de viteză poate fi: lungă, orizontală, potrivit de largă şi simplă, iar la caii de tracţiune este: lungă, oblică, largă şi dublă.

La bovinele de lapte crupa trebuie să fie lungă, orizontală, largă şi simplă; la cele din rasele de carne, dublă şi musculoasă.

Defecte mai des întâlnite sunt: crupa teşită, oblică antero-posterior (supraetajată) întâlnită la animale, cu constituţie debilă, în acoperiş (caracteristică la rasele primitive), unghiuloasă şi de migdală.

La ovine crupa este lungă, dreaptă sau puţin oblică, largă şi musculoasă.Defecte: crupa ascuţită, unghiuloasă, de migdală.La suine crupa trebuie să fie lungă, largă, musculoasă şi uşor oblică

antero-posterior (diferenţa dintre înălţimea la crupă şi baza cozii să fie de 5-10 cm).

Defecte: crupă ascuţită (în acoperiş), îngustă, teşită.

42

Spinare ascuţită şi oblică spre posterior

Spinare dreaptă

Spinare şi şale de crap

Spinare înşeuată

43

Şale scufundate

Spinare de crap

Crupă lungă bine prinsă Crupă teşită (abruptă)

Crupă lungă şi dreaptă Crupă scurtă

44

Crupă şoldită Crupă supraetajată

Crupă ascuţită Crupă scurtă Crupă scobită

45

Coadă sus prinsă-Crupă teşită Coadă sus prinsă

Spinare şi şale drepte

Grebăn înalt Grebăn şters

46

Crupă ascendentă şi coadă sus prinsă Crupă ascuţită şi teşită

1 2

3 4

47

5

1. Cifoză dorsală; 2 Higroma sternului; 3 Lordoză; 4 Edemul şalei; 5 Hernie ventrală

1 2 3 4 5Unghii: normale (1); de grajd(2); în pantof(3); încălecate(4-5); defectuoase(2-5).

Aplomb normal Jaret curbat Jaret drept Campat posterior Sub el posterior

48

Aplomb normal Coate de vacă Membre în “O”

1 2 3Crupă largă(1); îngustă(2); orizontală (3)

Sacrumum normal

49

Crupă unghiuloasă şi tăioasă Luxaţia sacrumuluiJaret în x “coate de vacă” (se observă înfundarea cozii)

Hernie ingvinală

50

1 2 3Aprecierea de ansamblu şi pe regiuni a taurinelor cumpărate pentru îngrăşat

A-ansamblu; B-1-animal larg bine format; 2-mijlociu; 3-slab; C-1-foarte adânc; 2-mijlociu; 3-puţin adânc; D- 1-spinare şi şale bine conformate; 2-mijlocii; 3-slab dezvoltate; E-1 crupă teşită; 2-normală; 3-oblică.

Forme de crupă la cal (din profil): a. uşor oblică; b. orizontală; c. teşită (în pupitru)

Animal campat

51

Animal plasat (schiţe dr. Şteopan) Animal adunat

Feţele laterale ale trunchiului la animale cuprind regiunile: 5. Regiunea coastelor cuprinde coastele neacoperite de spată. Poate avea

formă arcuită, plată sau ştearsă.6. Regiunea hipocondrului este reprezentată de suprafaţa de proiecţie a

cartilagiilor coastelor asternale.7. Regiunea flancului sau deşertului (baza anatomică: muşchiul micul

oblic), formată din scobitura, coarda şi teşitura flancului (planul înclinat). Inspecţia flancului întâi ne indică starea de plenitudine a rumenului, aici se face puncţia în timpanismul acut (partea stângă).

Flancurile la cal trebuie să fie scurte, uşor concave şi bine legate, în timp ce la porc trebuie să fie lungi, netede şi pline (flancul scobit este defectuos).

8. Regiunea şoldului are ca bază anatomică unghiul extern al iliumului. Fractura şoldului dă crupa asimetrică (animal şoldit), care îl exclude de la reproducţie, deoarece de obicei consolidarea este defectuoasă (vacă).

9. Regiunea iei sau perdeaua formată din plierea pielii în care se prinde extremitatea posterioară a muşchiului cutanat al trunchiului; aici se apreciază maniamentul iei la animalele îngrăşate.Pe faţa inferioară a trunchiului se delimitează regiunile:

10. Regiunea sternală (care la cabaline mai este denumită şi regiunea trecerii chingii), în dreptul părţii posterioare a sternului şi etremitatea sternală a coastelor.

11. Regiunea abdomenului, cu subregiunile: xifoidiană, ombilicală şi prepubiană.

La cabaline abdomenul trebuie să fie proporţional cu dezvoltarea corporală, iar din profil, linia inferioară trebuie să fie uşor curbată spre posterior.

52

Forme defectuoase întâlnite la cabaline sunt: abdomen supt sau de ogar, care poate fi un indiciu al unor afecţiuni ca: omfaloflebite (la tineret) sau peritonite etc., supt spre posterior (cu excepţia cailor de curse), abdomen de bou (vacă) cu convexitatea în jos pronunţată, de obicei însoţeşte spinarea înşeuată (întâlnită după multe fătări, la iepele bătrâne), abdomen de paie.

La bovine forma abdomenului este de butoi la femele, în timp ce la masculi întâlnim un abdomen cilindric.

Sunt defectuoase: abdomenul supt sau de ogar şi abdomenul de paie şi atârnând, format ca o consecinţă a hrănirii defectuoase. La vacă, în partea anterioară se găsesc “porţile de jos ale laptelui”, orificiile vaselor mamare.

La ovine de obicei femelele au abdomen “în butoi” iar masculii au abdomen cilindric. Abdomenul bine dezvoltat reflectă o dezvoltare normală a tubului digestiv. Sunt defectuoase formele de abdomen: de ogar şi de porc (atârnând).

La porci abdomenul trebuie să fie lung, cilindric şi armonios prins. La animalele tardive se întâlneşte abdomenul de ogar.

Sunt defectuoase: abdomenul atârnând şi cel de ogar (la rasele ameliorate).

Extremitatea anterioară a trunchiului12. Regiunea pieptului este situată în dreptul extremităţii anterioare a

sternului, şi este formată din două planuri laterale şi o creastă mediană. Întrucât pieptul participă la formarea cavităţii toracice în care se găsesc organele vitale, pulmonii şi cordul, pieptul trebuie să fie larg, musculos şi proporţionat la toate speciile.

La cabaline este considerat defectuos: pieptul strâmt, ascuţit (de şoim), înfundat (depăşit anterior de punctele spetei) şi de leu (lat, foarte muşchiulos şi cu umerii depărtaţi).

La bovine se întâlnesc următoarele defecte: piept de capră (tăios), când se reliefează creasta mediană datorită musculaturii slab dezvoltate, pieptul strâmt la animalele cu constituţie debilă şi pieptul scobit pe planurile laterale.

La ovinele din rasele primitive pieptul este strâmt şi ascuţit. La rasele ameliorate pieptul trebuie să fie larg, musculos şi descins (proeminent înainte şi în jos). Defectele întâlnite sunt: pieptul înfundat şi scobit.

La suine pieptul trebuie să fie musculos, iar membrele toracice distanţate.Sunt defectuoase: pieptul supt şi cel îngust. Inferior, sub braţ, se găsesc axilele (sau subsurorile) între care se află

sternul.

Extremitatea posterioară a trunchiului13. Regiunea cozii este amplasată în prelungirea sacrumului, cu bază

anatomică formată din vertebrele coccigiene.

53

La cabaline formele defectuoase întâlnite sunt: coada prinsă sus sau în jos (împlântată), coada de şoarece (nichetată), cu peri puţini la bază şi mulţi la vârf, coada de oaie, sau imobilă. Mai poate fi retezată şi amputată.

La bovine coada armonioasă este aşezată în prelungirea sacrumului, formând un unghi drept în punctul de flexie şi acoperind anusul şi vulva.

Defecte: coada sus prinsă, coada înfundată, amputată.La ovine forma şi lungimea cozii este diferită în funcţie de rasă, aceasta

constituind şi un criteriu de clasificare a raselor. Unele rase au coadă lungă şi subţire (Ţurcană, Ţigaie, Merinos); altele au coada lungă şi groasă (Karakul), iar altele au coada scurtă şi cu depozit de grăsime la bază (Kurdiuk). În general este acoperită cu lână, dar există şi oi cu coada golaşă (rasa Friză).

La suine coada trebuie să fie prinsă corect, cu baza groasă şi subţiată treptat spre vârf, purtând-o răsucită.

Defecte: coada sus prinsă, asociată cu şunci puţin adânci, coada jos prinsă şi şunci scurte, coadă înfundată şi şunci înguste, coadă subţire la animalele cu constituţie fină şi coadă groasă la porcii cu constituţie grosolană.

14. Regiunea perineului este situată între fese; la mascul între anus şi testicole; la femele între anus şi vulvă.

15. Regiunea ingvinală este amplasată în dreptul locului de unire internă a membrului pelvin cu trunchiul, având baza anatomică: inelul ingvinal inferior, cordonul testicular, respectiv vasele şi nervii mamari, ganglionii ingvinali superficiali.

16. Regiunea testicolelor este situată în regiunea ingvinală cu excepţia vierului, la care testicolele sunt aşezate posterior, sub anus.

Forma şi mărimea testicolelor diferă în funcţie de specie: la armăsar testicolele sunt rotunjite; la taur, berbec şi ţap sunt alungite-piriforme; la vier sunt sferoidale. In general, testicolul stâng este mai coborât şi aşezat posterior dreptului.

Defecte: consistenţă testiculară modificată, aderenţe la învelitori, testicole atârnânde, monorhidie şi criptorhidie.

17. Regiunea penisului. La armăsar penisul devine liber înaintea testicolelor, fiind învelit în teacă sau furou. La alte specii (taur, berbec şi ţap) prezintă două flexiuni perineale care se desfac în timpul erecţiei, iar la vier partea anterioară are formă de tirbuşon.

18. Regiunea vulvei este prezentă numai la femele şi este dată de partea externă a organelor genitale.Trebuie să aibă direcţie verticală, labii alăturate şi mucoasa roz, uşor umectată.

19. Regiunea ugerului sau mamelei, aşezată între membrele posterioare.La vacă glanda mamară este divizată printr-un silon median longitudinal

în două jumătăţi şi prin unul transversal în 4 sferturi (cartiere). Fiecare sfert prezintă un mamelon care se termină cu un sfârc prevăzut cu un singur orificiu.

54

Pielea de acoperire a ugerului are caractere structurale, vascularizaţie şi pilozitate diferită cu rasa şi tipul morfoproductiv.

Aprecierea ugerului are foarte mare importanţă, criteriile după care se face aprecierea sunt: vârsta (este optimă la lactaţia I), studiul lactaţiei (în punctul maxim al curbei de lactaţie), gradul de plenitudine al ugerului (se face înainte şi după muls), starea fiziologică a vacii etc.

La aprecierea ugerului caracterele de examinat sunt:a- Mărimea (volumul) reprezintă o expresie a capacităţii productive, fiind

dată de extinderea anterioară, posterioară şi în jos. Ugerul poate fi mare, mijlociu şi mic. La rasele primitive ugerul este mic şi acoperit cu păr lung, aspru şi abundent (ugerul sălbatic). La rasele ameliorate un asemenea uger este considerat defectuos.

b- Forma şi simetria ugerului este dată de gradul de specializare pentru producţia de lapte, de conformaţia acestuia şi are o importanţă deosebită la mulsul mecanic. În selecţie se preferă ugerul cu aspect de “vană”, simetric, bine extins antero-posterior şi bine vascularizat, apoi ugerul pătrat şi cubic care sunt bine dezvoltate şi conturate şi cu mameloanele simetric distanţate. Se acceptă ugerul globulos, care are sferturi rotunjite, mai slab conturate şi cu mameloane mai apropiate.

Sunt defectuoase formele de uger conic (baza largă, sferturi slab dezvoltate şi mameloane strânse în con), uger de capră (sferturi posterioare mai dezvoltate), uger etajat (sferturile posterioare prinse mai jos decât cele anterioare, mai rar invers), uger divizat (cu silonul transversal foarte adânc).

1 2

55

3 4 5

6 7 8

9 10Forme de uger: Bine dezvoltat (1); atârnând (2); de vană (3); crural (4); conic (5); pătrat (6); globulos (7); etajat (8); sălbatic (9), mameloane supranumerare (10).

A

B

56

C

D

EAprecierea ugerului: A-lateral; BCD din spateAprecierea mameloanelor: D –normale, mijlocii, strânse; E foarte scurte, mijlocii, f.lungi

A

57

B

C

D

EAprecierea vacilor de lapte

A-crupă: îngustă, mijlocie, largă. B-membrele posterioare: campate, normal, arcuite (sub el).C- unghie: plată, mijlocie, înaltă. D-adâncimea ugerului: f.adânc, mijlociu înalt. E-uger scurt, mijlociu, lung (de vană)

Diverse anomalii ale mameloanelor

58

c- prinderea ugerului (din profil şi din spate), este corespunzătoare dacă se extinde mult anterior, depăşeşte uşor fesele şi nu depăşeşte nivelul jaretului în partea de jos.

Defecte de prindere: uger crural, care depăşeşte profilul feselor, uger atârnând care coboară până sub jaret, întâlnit la animalele bătrâne şi la cele cu constituţie debilă;

d- pielea, vascularizaţia şi îmbrăcămintea piloasă a ugerului. La vacile cu producţie mare de lapte pielea ugerului este fină, subţire, cu păr scurt şi fin şi bogat vascularizată, venele mamare şi porţile de jos ale laptelui sunt foarte bine conturate;

e- calitatea ţesutului mamar, exprimată prin raportul dintre ţesutul glandular şi ţesutul conjunctiv apreciat prin palpaţie. Se întâlnesc formele de uger: glandular sau buretos, elastic, moale şi gras (slăninos sau cărnos);

f- rezervele laptelui sunt reprezentate de cutele ce apar posterior, după vidarea glandei mamare. Sunt multe şi dese la ugerul glandular; puţine şi groase sau lipsesc la cel cărnos;

g- forma şi mărimea mameloanelor, cu importanţă deosebită pentru muls, acestea trebuie să fie uşor conice şi lungi, de 7-9 cm.

Forme defectuoase: lungi, scurte, subţiri, cilindrice, apropiate.La iapă glanda mamară are două jumătăţi emisferice, fiecare terminată cu

un sfârc prevăzut cu două orificii.La oaie glanda mamară are două jumătăţi emisferice. Se cere să fie mare,

cu baza extinsă mult, bine prins, elastic, bogat în ţesut glandular şi cu mameloane egale protivit dezvoltate.

Defecte: uger asimetric, cărnos, atârnând, sau cu mamite cronice, toate aceste forme de uger impun excluderea de la reproducţie a femelelor deoarece nu asigură hrănirea mielului.

La capră ugerul are patru sferturi asimetrice (fiind mai dezvoltate cele posterioare).

La scroafă ugerul are 10-14 mamele aşezate pe două rânduri longitudinale în partea ventrală a abdomenului, fiecare mamelă se termină cu un sfârc prevăzut cu mai multe orificii. Cele anterioare sunt mai dezvoltate decât

59

cele posterioare. Un uger bun trebuie să aibă minim 12 mameloane, bine dezvoltate, uniforme şi cu sfârcurile perforate.

Defecte întâlnite: uger slab dezvoltat, cu sfârcuri nefuncţionale şi asimetrice (prea mici), uger cărnos.

Particularităţi ale toracelui pe specii

Toracele reprezintă cel mai voluminos segment corporal al animalului care adăposteşte organele esenţiale ale organismului şi este format din regiunile: grebăn, spinare, coaste şi piept Se apreciază adâncimea, lărgimea, profunzimea (lungime) şi perimetrul.

La bovine însuşirile cavităţii toracice diferă cu rasa şi tipul productiv. Astfel, la vacile de lapte toracele este potrivit de adânc (50-52% din talie) şi larg, este lung, iar profilul transvesal este eliptic (coastele sunt lungi, oblice şi distanţate); la rasele de carne este adânc (55-58% din talie), larg, potrivit de lung şi cu profil transversal rotund (coastele sunt rotunde şi inserate perpendicular pe coloana vertebrală).

Forme defectuoase de torace sunt: puţin descins (cu vid substernal mare), strangulat înapoia spetelor, întâlnit la animale cu constituţie debilă.

La cabaline toracele normal are formele: potrivit de larg şi adânc, cu coaste lungi, oblice, cu spaţii mari între ele (la caii de curse); larg, adânc, potrivit de lung, cu coaste lungi şi arcuite (aproape perpendiculare pe coloană) la caii de tracţiune.

Defecte: torace strâmt, scurt, puţin adânc.La ovinele de carne toracele este larg, adânc şi scurt, cu coaste arcuite,

aproape perpendiculare pe coloana vertebrală; la rasele de lână este lung, potrivit de larg şi are coaste inserate oblic pe coloană, cu spaţii intercostale largi. La animalele cu constituţie debilă se întâlneşte toracele strâmt şi cu adâncime redusă.

La suine toracele trebuie să fie lung, larg, adânc şi să aibă coaste arcuite. La rasele de carne este lung, cu lărgimea şi adâncimea moderate; la rasele de grăsime este scurt, adânc şi foarte larg. Se întâlnesc defectele: torace îngust, strangulat înapoia spetelor, puţin adânc.

MEMBRELE ŞI APLOMBURILE

Membrele anterioare (toracice)

Membrele reprezintă suportul de bază în susţinerea corpului şi deplasarea animalului.

Se compun din următoarele regiuni:

60

1. Regiunea spetei cu baza anatomică: osul spetei la unele specii cartilajul complementar şi muşchii regionali. Se examinează ca lungime, direcţie, mobilitate şi îmbrăcăminte musculară.

La cabaline spata este lungă şi oblică la caii de călărie, largă şi musculoasă la caii de muncă.

La bovine trebuie să fie lungă, largă, oblică, mobilă şi musculoasă (este uscăţivă la vacile de lapte).

La ovine trebuie să fie lungă, largă, musculoasă şi uşor oblică (la 450 faţă de orizontală).

La suine spata, braţul şi antebraţul formează şunca anterioară. Trebuie să fie largă, musculoasă, oblică şi bine ataşată la trunchi.

Defecte: spete desprinse, strangulat înapoia spetei.2. Regiunea umărului are ca bază anatomică articulaţia scapulo-

humerală. Este mai evidentă la vacile de lapte, la care are aspect uscăţiv.3. Regiunea braţului are baza anatomică osul humerus şi musculatura

regiunii. Se examinează ca lungime, direcţie, îmbrăcăminte musculară şi mobilitate.

La cabaline braţul trebuie să fie lung (peste 2/3 din lungimea capului), mobil, vertical (45-600) la caii de călărie şi mai orizontal la caii de muncă.

La bovine braţul formează cu spata un unghi de 110-1200 şi este bine îmbrăcat în muşchi la masculi şi la taurinele de carne.

4. Regiunea cotului are ca bază anatomică porţiunea olecraniană a ulnei, inserţia anterioară a muşchilor anconaţi şi pielea, fiind prima regiune detaşată de trunchi. Cotul trebuie să fie bine dezvoltat, paralel cu planul median al corpului, uscat şi cu pielea subţire.

La cot se pot întâlni modificările de conformaţie date de direcţia defectuoasă: coate convergente (vârâte înăuntru), panarde sau coate divergente (coate înafară). De asemenea, acestea pot fi: prea mari, prea depărtate sau prea apropiate de corp. La cai se produce uneori higroma cotului caracterizată prin inflamaţia ţesutului conjunctiv datorită iritaţiei*.

Factorii iritativi pot avea cauze mecanice, infecţioase, etc.*) Higroma cotului se încadrează în tarele moi produse prin iritaţia prelungită a

ţesutului conjunctiv subcutanat, ca urmare a unor afecţiuni cu etiologie diferită (unele de natură congenitală) la nivelul pielii sau ţesuturilor subiacente. Astfel, pe piele se întâlnesc cicatrici sau depilaţii, iar la ţesuturile de sub piele formează:

a) tare moi, date de afecţiuni ale pungilor sinoviale articulare sau tendinoase care produc secreţie crescută de lichid sinovial, dilatarea pungilor şi proeminarea fundurilor de sac a acestora. Sunt mai frecvente la cabaline, la articulaţiile genunchiului, jaretului şi buletului. Din acestea fac parte: moletele, vezigoanele şi hidartrozele, care deşi nu stingheresc mult articulaţiile, se consideră că sunt semne ale constituţiei slăbite şi că există predispoziţie ereditară pentru apariţia lor;

b) tare dure denumite şi “oase moarte”, exostoze sau periostoze. Se produc mai des la capetele articulare ale oaselor membrelor, de regulă la punctele de inserţie ale ligamentelor

61

sau tendoanelor (dar pot apare şi pe diafiză), ca urmare a supunerii animalului la eforturi de timpuriu. Acestea au sediul fix, nomenclatură consacrată şi sunt semn de slăbire a constituţiei depreciind valoarea animalelor, mai ales pentru că există o predispoziţie ereditară pentru formarea lor.

5. Regiunea antebraţului cu baza anatomică: oasele radius şi ulna, muşchii extensori şi flexori ai membrului anterior iar în porţiunea inferioară tendoanele şi ligamentele aferente, ţesutul conjunctiv şi pielea. La aceasta se examinează lungimea, direcţia şi musculatura.

La cabaline lungimea pasului depinde de lungimea antebraţului şi de cea a fluierului. Antebraţul trebuie să fie lung, vertical, muşchiulos-conic (cu musculatura bine dezvoltată în treimea superioară). Pe faţa internă a treimii inferioare a regiunii se află castana (o producţie cornoasă de formă eliptică).

La bovine antebraţul este caracteristic tipului morfoproductiv: la rasele de lapte este mai lung şi mai subţire (muşchiulos în treimea superioară); la rasele precoce, de carne, este mai scurt şi foarte muşchiulos.

La ovine, împreună cu braţul, trebuie să fie îmbrăcat în musculatură, cel puţin 1/3 din lungimea.

6. Regiunea genunchiului are baza anatomică complexul articular radio-ulno-carpo-metacarpian, tendoanele şi pielea.

Genunchiul normal trebuie să fie: armonios prins, solid, elastic şi uscăţiv, iar trecerea la fluier să se facă lin.

La cabaline se întâlnesc forme de genunchi defectuoase: genunchi gâtuit (strangulat la bază), cu concavitatea prea pronunţată datorită oblicităţii tendonului de sus şi antero-posterior; genunchi de viţel (genunchi plin) datorită ţesutului conjunctiv subcutanat abundent; genunchi arcat sau deviat înainte, cu faţa anterioară convexă şi marginea posterioară concavă; genunchi şters (de oaie) – faţa anterioară dreaptă spre concavă, iar marginea posterioară convexă; genunchi în “X” (de bou)-apropiaţi înăuntru; genunchi cambraţi –deschişi sau deviaţi înafară.

La genunchiul cabalinelor se întâlnesc defecte foarte importante în deprecierea valorii animalului.

Din acestea fac parte: cicatrici anterioare produse prin poticnirea în mers; malandrele - crăpături la îndoitura genunchiului (marginea posterioară); higroma genunchiului (tumefacţie pe faţa anterioară); vezigoane articulare şi tendinoase (tumefacţii moi, lungi şi ovale, de diverse mărimi –anterior şi lateral); oase moarte sau exostoze aşezate în jurul genunchiului, dând genunchiul cercuit.

62

Aplomb normal Aplomb deschis anterior Genunchi în X

Panard anterior Cagneaux anterior şi genunchi în “O” Genunchi arcat

Genunchi şterşi Aplomb anterior normal Sub el dinainte (de oaie)

63

Unghii lungi Unghii scurte Buletură

Vezigon articular Eparvin Cheloid cicatricial la al jaretului genunchi

Pipa sau carpeletul Ficul interdigital Furbură Higroma genunchiului

64

Aplomburile membrelor anterioare la cabaline

Normal Sub el dinainte Campat anterior

65

Aplomb normal Închis dinainte Deschis dinaine Panard Cagneaux(schiţe dr. Steopan)

La bovine se pot întâlni defectele: genunchiul şters, arcat, în “X” şi cambrat. Din cauza traumatizării la jgheaburi sau iesele, defectuos construite se pot produce higroame carpiene care determină devierea genunchiului şi în consecinţă oboseală şi jenă în staţiune şi mers.

La oaie genunchiul, normal este gros, larg şi vertical – şters (uşor deviat înapoia liniei de aplomb).

Defectele întâlnite: genunchi arcat, cambrat şi de bou.7. Regiunea fluierului cu baza anatomică: oasele metacarpiene, inserţia

proximală a tendoanele muşchilor flexori ai falangelor, ţesutul conjunctiv, pielea. La fluier se examinează lungimea, direcţia, perimetrul (dezvoltarea), forma.

La cabaline lungimea fluierului este mai mare la caii de cursă şi mai redusă la cei de muncă; aceasta se continuă în linie dreaptă cu antebraţul; fluierul este uscăţiv, iar perimetrul acestuia variază cu rasa.

Este defectuos fluierul subţire (cai pe fuse) şi deviat de la linia de aplomb.

Tare mai des întâlnite la fluier: oase moarte la partea superioară -surourile (exostoze situate între metacarpul principal şi cele secundare), oscioare (oase moarte prelungite pe partea internă a fluierului), genunchi cercuit.

La bovine fluierul este mai scurt şi mai gros la rasele de carne, mai lung şi mai subţire la cele de lapte. Trebuie să fie verticale şi paralele, devierile de la normal dând aplomburi defectuoase care îngreunează mişcarea şi staţionarea.

La oi, fluierul este vertical: mai gros şi mai scurt la rasele de carne; mai subţire şi mai lung la cele de lapte.

La porc fluierul trebuie să fie scurt, vertical, gros, compact şi cu pielea întinsă (fără cute).

8. Regiunea tendonului, aşezată posterior şi paralel cu fluierul, cu baza anatomică principală: tendoanele muşchilor flexori ai falangelor şi ligamentul suspensor al buletului. Tendoanele la cai trebuie dă fie bine dezvoltate, drepte, distanţate de os, netede, uscăţive, fără lungimi sau deformări şi insensibile.

Tendoane defectuoase la cal: tendon înecat (gros), cu inflamaţii cronice, cu vezigoane – inflamaţii mari pe părţile laterale.

Obligatoriu înaite de muncă sau antrenament această regiune trebuie examinată prin palpare pentru a fi observată sensibilitatea.

9. Regiunea buletului (sau gleznei) are baza anatomică: articulaţia metacarpo-sesamo-falangiană, ligamentele din regiune şi tendoanele regiunii.

La cai, glezna trebuie să fie: largă (antero-posterior), potrivit de lungă, dreaptă pe aceeaşi direcţie cu fluierul cu care să formeze un unghi de 140-150 0; netedă şi insensibilă (având rol în amortizarea şocurilor).

66

La acest nivel există mai multe defecte: deschis înafară în glezne – când gleznele deviază înafară de axul membrului; strâns în glezne – glezne înăuntru; cal buletat – deviate în faţă; gleznă ştearsă – deviată înapoi (dacă ajunge cu glezna pe pământ se spune că animalul are călcătură de urs).

La gleznă se găsesc tare, ca: higroma gleznei, molete articulare şi tendinoase (tare moi situate anterior şi pe părţile laterale), oase moarte care uneori pot da “gleznă cercuită”.

La taurine se pot întâlni deviaţii spre înafară şi în interior din cauza inserţiei defectuoase a tendoanelor, adesea asociate cu chişiţă defectuoasă ca o consecinţă a regimului de stabulaţie permanentă (cauză principală a leziunilor podale).

10. Regiunea pintenului cu baza anatomică: oasele sesamoidiene, producţia cornoasă în partea posterioară a gleznei (la rumegătoare sunt doi pinteni la un membru).

11. Regiunea chişiţei cu baza anatomică: prima falangă, ligamentele şi tendoanele regionale. Chişiţa trebuie să fie largă, groasă, uscată şi potrivit de lungă.

La cabaline chişiţa este mai lungă şi mai oblică la caii de călărie. Înclinaţia normală a chişiţei la cai trebuie să fie de 450 (unghiul pe care-l formează axul longitudinal al chişiţei cu orizontala solului).

După direcţie poate fi: normală, verticală (de capră), oblică (moale-datorită lungimii mari – dând călcătura de urs). La ţesuturile moi ale regiunii se pot găsi molete şi vezigoane, iar la componenta osoasă se întâlnesc oase moarte-exostoze denumite scoici (forme falangiene) situate pe feţele anterioare, laterale şi la mijlocul chişiţei, precum şi în partea superioară a coroanei.

La bovine chişiţa normală este înclinată la 1350 faţă de gleznă, iar profilul anterior este în linie dreaptă cu al unghiilor. Uneori se întâlneşte chişiţa moale (prea lungă) – mai frecventă la membrele pelvine, care dă “călcătura de urs” şi împiedică cabrarea în timpul saltului la tauri.

La porc chişiţa trebuie să fie oblică (unghiul cu orizontala este de 45-560), potrivit de lungă şi rezistentă. Se pot întâlni formele defectuoase: chişiţă scurtă, chişiţă moale (degetele secundare ajung pe sol) şi exagerarea acesteia – călcătura de urs.

12. Regiunea coroanei cu baza anatomică: extremitatea superioară a falangei a II-a şi fibrocartilajele complementare ale falangei a III-a. Trebuie ca să fie largă, uscăţivă, fără iritaţii. Deoarece este foarte inervată, este sensibilă la acţiunea factorilor externi. Se examinează cu atenţie integritatea morfologică a pielii regiunii.

La cabaline pe faţa anterioară sau laterală a coroanei pot exista tare dure- exostoze sau leziuni provocate de călcătura cu copita opusă, denumită “călcătura în coroană” (ce se pot complica dând javartul cartilaginos).

La bovine se întâlnesc deseori şchiopături datorită inflamaţiei coroanei.

67

13. Regiunea copitei, a ongloanelor sau unghiilor cu baza anatomică falanga a III-a şi cornul protector. Este una din cele mai importante regiuni corporale.

Copita are peretele cornos, la care se disting segmentele: fruntea (pensa), umerii, sferturile, călcâiele, şi planşeul format din talpă bare şi furcuţă. La copită se examinează: înclinaţia frunţii şi umerilor, raportul de lungime între frunte şi sferturi, perimetrul şi forma marginii planşeului, simetria jumătăţilor.

Copita normală are înclinaţia frunţii (peretelui cornos) de 50-550 şi unghiurile de înclinaţie ale jumătăţilor egale (cel al jumătăţii mediane se admite să fie cu până la 40 mai mare decât al jumătăţii externe). Înălţimea peretelui la frunte este mai mare faţă de înălţimea la călcâie, de 2 ori la membrele anterioare şi de 1,5 ori la membrele posterioare.

Perimetrul marginii inferioare este de 33-39 cm, iar jumătăţile obţinute prin secţionarea imaginară a planşeului cu un plan median al membrului sunt egale.

Talpa trtebuie să fie normal escavată, linia albă continuă, iar furcuţa voluminoasă şi integră. La copita membrului toracic, circumferinţa anterioară are formă de cerc, iar la membrul pelvin are formă ovală.

Defectele copitei pot fi datorate:a). înclinaţiei anormale a frunţii, existând formele de copită: ascuţită

(fruntea înaltă), cu călcâiele sub ele (acestea converg în jos cu fruntea); boantă (înaltă în călcâie);

b). perimetrul marginii de sprijin a copitei mai mic (copite mici) sau mai mare (copite mari).

c). înclinaţia peretelui cornos în porţiunea cea mai lată a copitei: acesta formează un unghi de 76-800 la copita normală; la un unghi mai mare copita este lată, iar la un unghi mai mic copita este îngustă. Poate fi copită jumătate lată şi jumătate îngustă (extern, respectiv intern şi vice-versa);

d). lipsei de simetrie a jumătăţilor pot fi: copite strâmbe spre înafară (jumătatea externă are unghiuri de înclinaţie mai ascuţite şi este mai lată decât cea internă); copite scâlciate înăuntru (invers ca la copita strâmbă înafară); cu călcătura de urs (unghiul de înclinaţie al frunţii este mai mare de 550, cornul acesteia este convex, sferturile sunt scurte);

e). formei şi aspectului extern al peretelui cornos. Acesta este regulat şi neted la copitele normale. Poate prezenta “cercuri alimentare” ca o consecinţă a alimentaţiei parcimonioase în diferite perioade de dezvoltare sau a unor boli. Se pot întâlni deviaţii ale peretelui cornos la frunte sau umeri(aceste defecte pot fi corectate prin potcovire) şi la sferturi (la copitele grav afectate).

Modificările la cornul copitei se pot exterioriza prin: seime (crăpături în direcţia fibrelor),care pot fi totale sau parţiale, deslipiri ale peretelui pe linia albă (la locul de sudare cu talpa), corn uscat şi sfărâmicios, furcuţa putredă.

Dacă sunt afectate şi ţesuturile vii subcornoase, modificările se denumesc:

68

- înţeparea sau ajungerea cu caiaua (lezionare la potcovit) şi cuiul de stradă (înţepături în obiecte ascuţite);

- călcătura la coroană, lezionarea prin călcarea cu copita opusă sau de către alt cal;

- tocirea până la viu, talpa este tocită încât cedează sub presiunea degetului şi tocirea completă când apar leziuni deschise sau închise.

- bleima (bătătură) – inflamaţia aseptică a formaţiunilor din interiorul copitei sau ongloanelor.

Afecţiunile cronice pot determina:- copita deformată de furbură – cornul este cercuit cu inele apropiate

anterior şi rare în sferturi şi călcâie, iar talpa este dezlipită anterior de perete;- osificarea fibrocartilagiilor complementare;- copita cu corn rugos.f). escavaţii din talpă redusă, dând copita plană (expusă inflamaţiilor şi

bătăturilor) şi exagerată la copita scobită;g). distanţei dintre călcâie care în mod normal trebuie să prezinte a

cincea parte din perimetrul copitei. Când aceasta se reduce dă copita jumătate incastelată, iar când călcâiele se suprapun dă incastelura (determină atrofia funcţiei şi şchiopături).

OngloaneleLa bovine, câte două, cu spaţiul interdigital la fiecare membru, trebuie să

aibă mărimea potrivită şi corn integru şi neted.Deformaţiile acestora sunt consecinţa stabulaţiei permanente, a durităţii

paturilor şi a lipsei de igienă. Mai des întâlnite sunt: unghiile de grajd, unghiile în pantof, unghiile

încălecate.La animalele cu constituţie debilă se pot întâlni “unghii de porc” sau

“unghii răsfirate” (distanţate peste 5 cm); după cum, la animalele alimentate sărăcăcios, cornul are rezistenţă redusă şi este ondulat.

La ovine şi suine se întâlnesc defecte asemănătoare cu cele de la bovine.

Membrul pelvin

Pe lângă rolul de susţinere, membrele posterioare ajută şi la propulsia corpului spre înainte, ceea ce denotă şi o musculatură mai voluminoasă.

1. Regiunea coapsei sau pulpei are baza anatomică formată din: femur, muşchi, piele. Prezintă două feţe (internă şi externă) şi 2 margini- anterioară şi posterioară.

La caii de călărie coapsa trebuie să fie lungă, uşor înclinată, muşchiuloasă, iar la caii de tracţiune mai scurtă, mai oblică şi foarte muşchiuloasă.

69

Dacă este săracă în muşchi este denumită “coapsă de bou”.La bovine coapsa este lungă, largă şi muşchiuloasă la rasele de carne şi

mai uscăţivă la cele de lapte.2. Regiunea fesei are baza anatomică muşchiul semitendinos. Trebuie să

fie lungă, largă, musculoasă. La cabaline se numeşte fesă retezată când se termină brusc deasupra gambei.

Când fesa este despărţită de coapsă printr-un silon adânc, acesta este denumit “dunga mizeriei” (pronunţată la caii slabi).

La bovine fesa este lungă, largă şi muschiuloasă. Conturul lateral are formă diferită: convex, drept sau concav după tipul, producţia şi întreţinerea animalelor.

Normal Sub el dinapoi Campat

a b c d eForme de genunchi:

a. arcat; b. de oaie; c. de bou; d. cambrat; e. gâtuit.

70

a-Jaret îndoit b-jaret drept Copită normală-a. profil; b-plantar(membru săbiat) (deschis) 1.-frunte; 2 umeri; 3 sferturi; 4-călcâie

a b c a b cDirecţia chişiţei la cal: Forme de copite:a-normală; b-verticală; c-oblică. a-ascuţită; b-normală; c-boantă.

Localizarea tarelor la cal

Membru anterior: (toracic) Membru posterior: (pelvin)1-higroma cotului; 2-molete, vezigoane, Tare moi:1-salandre; 2-vezigoane articulare;hidrartroze; 3-higroma genunchiului; 3-capeletul (higroma) 4-pipa.4-malandre; 5-genunchi cercuit; Tare dure: 5-osul caprei; 6-spavanul (osul6-surouri; 7-oscioarele; 8-higroma gleznei; boului, eparvin) metatarsian, tarso-metatarsian9-glezna cercuită; 10-scoici; 11-călcătură la 7-epuraşul (jardonul); 8-epurariţa; 9-jaret cercuitcoroană (javartul cartilaginos) 10-seima; 11-bleima;12-furbura.

La oi coapsa şi fesa formează jigoul cu carne de calitate superioară, motiv pentru care acestea trebuie să fie largi şi muschiuloase, mai ales la rasele de carne.

3. Regiunea rotulei (grasetului), cu baza anatomică: articulaţia femuro-tibio-rotuliană, muşchii regionali, pielea cu o cută în care intră porţiunea

71

terminală a muşchiului cutanat (cuta grasetului, cotinuată anterior cu regiunea iei).

La cal regiunea trebuie să fie uscăţivă şi uşor deviată lateral. La celelate specii grasetul este şters când sunt în stare bună de întreţinere şi proeminent la animalele slabe.

4. Regiunea gambei, cu baza anatomică: tibia şi peroneul, muşchii şi tendoanele regiunii.

La cal gamba trebuie să fie lungă (2/3 din lungimea capului), muşchiuloasă, lată superior, cu tendon bine conturat şi depărtat inferior, cu direcţie oblică la caii de tracţiune, mai puţin oblică la cei de călărie.

La vacile de lapte şi la cele cu constituţia suprafină, gamba este lată şi cu marginea posterioară îngustă, la taurinele de lapte aceasta este lungă şi musculoasă, iar la taurinele de carne, lungă, largă şi cu musculatura abundentă.

La oi gamba trebuie să fie lungă, largă, cu musculatură bogată.5. Regiunea jaretului, cotului posterior sau tarsiană, cu baza

anatomică: articulaţia tibio-tarso-metatarsiană, ligamentele şi tendoanele înconjurătoare. Este o regiune foarte importantă datorită rolului deosebit în mişcarea membrelor posterioare.

La cal, jaretul are trei feţe: anterioară (îndoitura cotului) cu piele foarte fină şi integră, externă – convexă antero-posterior şi supero-inferior, internă, care prezintă două zone (superioară şi inferioară) uşor reliefate, castană şi trei margini: internă, externă şi posterioară (ultima cu vârful jaretului).

Jaretul trebuie să fie lung, larg, integru, paralel cu cel opus, iar distanţa între cele două coate să fie egală cu cea dintre fluiere.

Defecte ale jaretului: jaret închis (îndoit) cu un unghi anterior sub 1500

dând membre săbiate (sub el dinapoi); jaret deschis sau drept cu unghi peste 1600 (campat în spate); jaret gâtuit – strangulat (distanţa dintre marginea anterioară şi vârful jaretului este mai mică decât jos şi sus); coate de vacă (jarete convergente cu vârfurile calcaneelor); jaret cambrat (divergente în regiunea vârfurilor calcaneelor), deviat înfara planului median.

Datorită solicitării mari, jaretul este o regiune expusă formării de tare. Se pot întâlni:

a). tare dure: - osul caprei (curba), situat în partea internă şi superioară a cotului pe

tuberozitatea inferioară internă a tibiei.- spavanul, osul boului, (eparvin) – pe faţa internă şi inferioară, localizat

pe capul metatarsului rudimentar intern, denumit spavan metatarsian sau pe rândul inferior de oase tarsiene şi se numeşte spavan tarso-metatarsian;

- epuraşul, (jardons) – pe faţa externă şi inferioar, în dreptul capului metatarsului rudimentar extern;

- epurariţa, (la jarde) – întins pe faţa inferioară şi externă a jaretului;- jaret cercuit – oase moarte aşezate circular.

72

b). tare moi:- solandre – crăpături transversale pe pielea feţei anterioare (la îndoitură);- vezigoane: ale articulaţiei tibio-astragaliene (formate din o tumefacţie

pe faţa anterioară care comunică cu alte două situate pe părţile laterale); ale tecii tarsiene (în scobitura coardei cotului – două tumefacţii: internă şi externă); ale ramurei cuneene (în partea internă şi inferioară a cotului simetric cu locul de formare a spavanului);

- capeletul – pe vârful şi marginea posterioară a calcaneului (higromă produsă prin contuzii);

- pipa – tumefacţie dureroasă sau insensibilă pe coarda posterioară a jaretului.

La bovine forma jaretului este diferită: uscăţiv, cu coarda jaretului evidentă, pielea fină şi vascularizaţie bogată la rasele de lapte şi mai scurt şi cu ţesut conjunctiv bogat la taurinele de carne. La animalele cu constituţia grosolană jaretul acoperit cu piele groasă.

La ovine jaretul trebuie să fie larg, gros, cu orinetare corectă. Se întâlnesc defectele: jaret strâmt, subţire, gâtuit, săbiat, campat, coate de vacă.

La porc jaretul trebuie să fie solid, cu grosime potrivită, cu direcţie normală, iar unghiul jaretului să aibă 1500. Se întâlnesc defectele: jaret închis (membre săbiate) sub 1400 şi jaret deschis (picioare de elefant) – peste 1600.

Regiunile fluierului, tendonului, gleznei, pintenului, chişiţei şi coroanei sunt identice cu ale membrului anterior.

Aplomburile la animale

73

Membrele servesc ca bază de susţienere a animalelor atât în staţiune cât şi în mişcare. Un animal este în echilibru atunci când verticala care pleacă din centrul de greutate cade în interiorul bazei de susţinere.

Se numeşte aplomb direcţia membrului, considerat în totalitatea lui, în raport cu această verticală şi cu planul median al corpului.

Susţienerea masei corporale, efectuarea liberă a mişcărilor, corect şi cu uşurinţă, sunt condiţionate de aplomburi corecte, care presupun deci, ca punctul de sprijin şi cel de suspensie al membrului să fie aşezat pe aceeaşi verticală. Punctul de suspensie al membrului posterior este articulaţia coxofemurală, iar cel de sprijin este centrul copitei; la membrul anterior părerile privind localizarea punctului de suspensie sunt împărţite, deoarece între spată şi torace nu există o articulaţie de oase.

Pentru examinarea aplomburilor animalul este aşezat în staţiune forţată pe un teren plan şi este observat cu atenţie din faţă, din profil şi din spate.

Aplomburile membrelor toraciceSunt corecte dacă verticala coborâtă din articulaţia scapulo-humerală cade

în faţa copitei. Privite din faţă, membrele anterioare au aplomb corect când verticala coborâtă din punctul umărului împarte toate regiunile acestora în părţi egale.Aplomburi defectuoase:

a). sub el dinainte sau membre anterioare vârâte sub animal (oblice antero-posterior şi supero-inferior);

b). campat dinainte (proptit dinainte) – membre oblice antero-posterior şi infero-superior;

c) cu genunchi arcaţi, genunchii sunt aşezaţi înaintea verticalei de aplomb;d). deschis dinainte (răşchirat) – membrele cad înafară şi lateral verticalei;e). închis dinainte (în pâlnie) – membrele cad strâns în părţile inferioare;f). membre cu genunchi de bou, îndoiţi medial (în X);h) membre cu genunchi deschişi (în O);i) panard cu părţile inferioare şi copitele convergente prin călcâie (partea

posterioară fuge înainte) şi divergente prin frunte (partea anterioară);j). scâlciat înăuntru, cagneaux (canios) sau înnodat atunci când copitele

(ongloanele) sunt convergente prin frunte (partea anterioară) şi divergente prin călcâie (partea posterioară).

Aplomburile membrelor pelvineDin profil verticala coborâtă din punctul fesei trebuie să fie tangentă la

vârful jaretului şi să cadă puţin înaintea copitei.Aplomburi defectuoase:

a). sub el dinapoi – membrul posterior oblic supero- inferior şi postero-anterior şi îndoit în regiunea jaretului;

74

b). campat dinapoi – membre extinse şi oblice supero-inferior şi antero-posterior;

c). deschis dinapoi – în partea inferioară a membrelor;d). închis dinapoi sau membre adunate – membrele posterioare cad în

interiorul verticalelor de aplomb;e) coate de vacă – calcaneele sunt convergente şi feţele anterioare ale

tarsului sunt divergente;f) coate deschise (membre în o) – divergente prin calcanee şi convergente

prin feţele anterioare;g). panard, ca la membrele toracice;h). canios (cagneaux), ca la membrele toracice.Se consideră defecte de aplomb şi forma “ridicat dinapoi” – grebănul

mai jos decât punctul crupei (privit lateral).La animalul privit din faţă şi din spate, se întâlnesc defectele următoare:

deschis sau închis dinainte, respectiv dinapoi care sunt defecte de aplomb şi nu trebuie să se confunde cu caracterele de larg sau strâmt dinainte, respectiv dinapoi.

Defectele de aplomb sunt consecinţa unor modificări patologice în poziţia tendoanelor articulaţiilor, scheletului etc. se repercutează asupra mişcărilor, mersului şi rezistenţei animalului şi deci, asupra sănătăţii, producţiei şi valorii economice ale acestuia.

EXAMENUL ANALITIC AL EXTERIORULUI PĂSĂRILOR DOMESTICE

Comparativ cu animalele domestice, examenul exteriorului la păsări presupune aprecierea atât a regiunilor corporale, cât şi a pielii şi producţiilor piloase (fanerelor). Aspectul acestora dă posibilitatea să se facă aprecieri asupra tipului productiv, a constituţiei şi bineînţeles, asupra stării de sănătate. La păsări, nu există o corelaţie constantă între exterior, nivelul şi calitatea producţiei, aceasta fiind influenţată direct de factorii ereditari şi de mediu.

Exteriorul păsărilor este foarte variabil din cauză că acestea au multe specii, rase, linii şi varietăţi.

Corpul păsărilor se împarte în cap, gât, trunchi şi membre, fiecare cu mai multe regiuni şi subregiuni.

CapulRegiuni şi particularităţi pe specii

Aspectul, mărimea şi expresia capului ne furnizează informaţii în legătură cu rasa, variabilitatea, sexul şi vârsta păsărilor.

75

Capul are baza anatomică oasele craniului şi ale feţei modificate. La găină capul în general, are formă oval-alungită. Acesta trebuie să fie fin, uscăţiv, cu pielea feţei roşie, subţire, lucioasă fără cute, cu pene mici şi subţiri. La păsările cu constituţie grosolană se întâlneşte cap grosolan cu pielea cornoasă pe când la cele debile capul este îngust, lung, turtit lateral (cap de cioară).

Regiunile capului sunt: ciocul, creştetul, creasta, bărbiţele, ochii, faţa, urechile şi urechiuşele.

Ciocul are ca bază anatomică: incisivul şi madibula modificate şi prezente sub forma a două valve. Trebuie să fie conic de la bază spre vârf, cu valva superioară uşor mai lungă şi curbată în jos la vârf. La majoritatea raselor are culoarea galbenă sau brun-roşcată; poate fi şi cenuşiu, brun, negru, alb.

Defecte întâlnite: cioc prea scurt sau prea lung, prea subţire, strâmb cu valvele încrucişate, puternic curbat, etc.

Creştetul capului este porţiunea superioară cuprinsă între baza ciocului şi locul de îmbinare a capului cu gâtul şi are ca bază anatomică: frontalul, parietalele şi occipitalul. Cuprinde: fruntea, creştetul propriu-zis şi ceafa. Pe jumătatea antero-superioară este aşezată longitudinal creasta – o formaţiune piloasă, bogat vascularizată, colorată în roşu (excepţie: găina de mătase care are creastă de culoare neagră-vânătă). Forma şi mărimea crestei diferă cu rasa şi sexul, dând indicii şi asupra productivităţii.Forme de creste mai frecvent întâlnite sunt:

- creasta simplă dinţată, ca o lamă care începe la baza ciocului, are 4-7 zimţi superiori şi se termină liber la ceafă, cu un lob denumit fanion.

La unele rase creasta este foarte mare (Leghorn, Minorca, Dorking), la altele are mărime mijlocie (Rhode-Island) sau mică (Cochinchina). Întotdeauna la cocoşi creasta este mai dezvoltată şi o poartă vertical; la găini poate fi aplecată pe o parte şi este mare (Leghorn).

- creasta bătută, la care partea anterioară este în formă de rozetă cu granulaţiuni piloase, iar cea posterioară sau săgeata, este ascuţită şi netedă, cu lungime şi direcţie diferită cu rasa. La unele rase creasta bătută are aspect nuciform sau lobat;

- creasta dublă este formată din două lame unite la bază;- creasta triplă, este formată din trei lame, cea mijlocie este uşor mai

înaltă;- creasta în formă de fluture, formată din două lame zimţate prinse la baza

ciocului;- creasta în formă de corniţe are baza comună în formă de “V” sau alte

direcţii;- creasta în formă de coroană, la care lamele sunt zimţate şi unite anterior

şi posterior.

76

Defecte: zimţi neregulaţi la creasta simplă, săgeata strâmbă, mărgelele neregulate la creasta bătută, moţ strâmb, pene lungi, zburlite şi atârnânde pe ochi şi faţă.

- creastă purtată lateral la cocoşi, creastă zveltă la găini. Creasta simplă este mai sensibilă la frig, sub –150C degeră şi concomitent, se opreşte ouatul, respectiv spermatogeneza;

Unele rase de găini prezintă pe creştetul capului un moţ de pene care acoperă complet (căciuliţă) sau parţial (jumătate, sfert) creasta. Acesta poate fi format din pene puţine şi orientat posterior finnd denumit spic (Gât-golaş de Transilvania).

Bărbiţele sunt formaţiuni ale pielii aşezate inferior, la baza ciocului, pe cele două ramuri ale mandibulei, mai mari şi alungite la cocoşi, mai mici şi ovoide la găini. Dimensiunile şi forma lor sunt diferite în funcţie de rasă, iar culoarea este cea a crestei adică roşu de nuanţe diferite, în funcţie de starea fiziologică şi de sănătate (la Găina de mătase bărbiţele sunt negre-vinete). Ele reprezintă în acelaşi timp un pronunţat caracter sexual secundar, totdeauna fiind mai mari şi alungite la masculi şi mai mici şi rotunjite la femele.

Defecte: se pot întâlni bărbiţe asimetrice, cu neregularităţi sau bărbiţe prea mari sau prea mici.

Urechiuşele sunt formaţiuni ale pielii aşezate la marginea posterioară a feţei (sub ureche) ele imită pavilionul urechii. Au culoarea şi mărimea variabilă: la rasele uşoare sunt mari şi albe; la rasele mixte şi grele sunt mijlocii şi roşii; la rasele combatante sunt mici şi roşii. Urechiuşele care au puncte sau pete de alte culori decât cea caracteristică, sunt defectuoase.

Faţa şi obrazul sunt delimitate de cioc, creştetul capului, urechiuşe şi bărbiţe. Pielea trebuie să fie netedă, uscată, cu pene mici, subţiri, cu excepţia raselor la care este acoperită cu pene ce se întind pe urechiuşe şi bărbiţe (favoriţi) sau până sub cioc (barbă).

Regiunile corporale la galinacee

77

Regiuni corporale la curcă şi bibilică

78

Regiuni corporale la gâscă şi raţă

79

Obrazul este subregiunea de sub ochi. Arcada superioră ochiului se numeşte sprânceană.

Faţa are culoare roşie; excepţie fac: rasa Spaniolă cu faţa albă şi Găina de mătase cu faţa neagră-violet.

Ochii trebuie să fie proeminenţi, rotunzi, uşor ovali şi expresivi. In general, au culoare brun-roşcat sau de rubin, dar există şi culori galbene, portocalii, negre, brun-închise etc.

80

Expresivitatea ochilor reflectă starea de sănătate şi temperamentul păsărilor. Păsările ouătoare au ochii proeminenţi, strălucitori, cu irisul bine delimitat şi cu marginile pleoapelor subţiri, pe când cele bolnave şi cu producţii mici de ouă au ochii stinşi, somnoroşi, enoftalmici, lipsiţi de luciu, cu marginile pleoapelor îngroşate.

Urechile nu au pavilion, canalul auditiv extern comunică la exterior cu un orificiu cu diametrul de 4-6 mm, fiind acoperit de pene fine şi mici.

La curci capul este lung, potrivit de larg şi de adânc, iar pielea de pe el are culoarea roşie-albăstruie şi peri rari şi scurţi. Prezină formaţiuni granulare de mărimi diferite, cu aspect de mărgele.

Ciocul este mai lung, drept şi puternic, de culoare brun-negru la bază, depigmentat spre vârf. Deasupra, ciocului se află moţul curcanului, de culoare roşie, care la femele este foarte redus. Inferior, dintre ramurile mandibulei pleacă o cută care se întinde pe linia mediană, denumită bărbiţă.

La gâscă capul este rotund, turtit lateral, fără creastă, bărbiţe şi urechiuşe şi acoperit cu pene mici. Ciocul este lung, larg la bază şi înalt, iar fosele nazale sunt aşezate la mijlocul maxilarului superior. Este acoperit de ceromă, un înveliş cornos moale ca ceara, iar vârful ciocului prezintă o ţintă de consistenţă moale. Pe faţă internă a maxilarului se găsesc lame cornoase tari, aşezate paralel şi transversal.

Ciocul este colorat în funcţie de rasă în galben, portocaliu, cenuşiu, cu nuanţe până la negru.

Unele rase prezintă la baza ciocului o protuberanţă cornoasă numită caruncul pe osul frontal, de aceeaşi culoare cu acesta; altele au pungă (traistă, sau bursă) formată dintr-o cută a pielii submandibulare.

Gâştele au ochii rotunzi, coloraţi diferit (mai frecvent în albastru).Raţele au forma capului oval-alungită, iar ciocul lung, turtit dorso-ventral,

lat şi cu vârful rotunjit. Ciocul are înveliş de corn moale, ţintă şi plăci cornoase pe maxilar în

interior. Ciocul are culori diferite în funcţie de rasă: de la galben-portocaliu la negru, ţinta are nuanţă mai închisă sau mai deschisă.

La baza ciocului se deschid fosele nazale. Ochii sunt rotunzi şi au culoarea închisă.

La unele raţe se întâlneşte moţul, iar raţa Leşească are mască formată din excrescenţe ale pielii feţei de culoare roşu-aprins, cu o protuberanţă la baza ciocului, mai dezvoltată la masculi şi pene păroase orientate posterior pe creştet şi ceafă, care formează coama.

La bibilică capul este mic, scurt, larg şi lipsit de pene. Pe creştet are o formaţiune cornoasă triunghiulară, cu marginea posterioară rotunjită şi îndreptată spre înapoi, de culoarea cornului sau roz la varietăţile de bibilici albe numită mască.

81

Ciocul este scurt, gros, puternic şi încurbat la vârf, are culoare roz-gălbui cu vârful roşcat. Fosele nazale sunt aşezate la baza maxilarului şi sunt înconjurate de nară (o răsfrângere a pielii de culoare roşie). Prezintă inferior bărbiţe de culoare roşie-gălbui, sidefii sau roz.

Faţa are culoare albă cu nuanţă albăstruie, iar ochii sunt mari şi rotunzi de culoare galben-roşcat sau brun-închis.

La porumbei capul în general prezintă forme şi caractersitici variabile, având în vedere multitudinea de rase existente, astfel întâlnim forma: sferică, conică, trapezoidală, elipsoidală etc. Fruntea este dreaptă şi plată, bombată, continuând profilul ciocului sau formează cu aceasta un unghi diferit (până la 90o). Mărimea şi forma ciocului diferă în funcţie de rasă, în general este conic, lung, mijlociu sau scurt, drept sau curbat.

La baza ciocului se deschid fosele nazale a căror nări sunt acoperite de ceromă, piele cu suprafaţă netedă, de culoare variabilă cu rasa, albicioasă sau alb-pudrată. Culoarea ciocului este identică cu a penajului: albă, roz, gri, maro, neagră.

Ochii au dimensiuni şi culori variabile şi sunt înconjuraţi de pleoape a căror margini formează un inel continuu de culori diferite; la unele rase (Indieni, Carrieri) foarte dezvoltat, gros şi cu suprafaţa zbârcită.

Penele de pe cap, în general, sunt netede dar la multe rase acesta formează un moţ de forme şi mărimi diferite.

La fazan capul are formă oval-alungită, şi este prevăzut cu cioc lung şi curbat. Faţa este roşie, fină şi nu are pene. Masculul are două bărbiţe mici; fazanul de vânătoare are două corniţe alcătuite din câte un smoc de pene negre-verzui aşezate deasupra urechilor, iar la Fazanul auriu prezintă moţ ce se întinde de pe creştet până la gât.

La păun capul în raport cu mărimea trunchiul este mic, cu cioc solid, cu ochi maro-gălbui, conturaţi de un inel alb. Nu are bărbiţe, dar prezintă pe creştet o coroană de 12-14 pene verzi, albastre sau aurii.

La potârniche capul este rotunjit, asemănător cu al porumbeilor cu cioc scurt, de culoare sur-verzui şi inel de negi roşii în jurul ochilor. Pe făţă şi laturile capului are pene ruginii.

La prepeliţă capul este lung, mic, cu cioc curbat şi colorat cenuşiu-cafeniu.

La lebădă capul are o mărime redusă, iar în raport cu trunchiul este mic, alungit şi larg în dreptul maxilarelor. Ciocul este lung şi colorat în roşu-portocaliu, negru, galben, etc. şi prezintă o zonă golaşă ce se întinde de la nări (baza ciocului) până la ochi, de culoare galbenă, aurie, sau neagră. Pe faţă are pene, iar unele rase prezintă pe frunte caruncul.

La canar capul este alungit şi are cioc scurt, drept şi cu baza groasă. Unele rase au moţ ridicat la ceafă.

82

La peruşi capul este mic şi rotund; au cioc scurt, foarte curbat, iar fosele nazale se deschid într-o membrană aşezată la baza lui.

Gâtul

Este regiunea ce face legătura dintre cap şi trunchi, având baza anatomică formată din vertebrele cervicale, muşchii cervicali, traheea şi esofagul cu punga ingluvială. Se apreciază forma, mărimea, direcţia, grosimea şi învelişul gâtului în pene. Lungimea şi grosimea lui sunt caractere de rasă; găinile din rasele combatante au gâtul lung, cele din rasele uşoare au gâtul lung şi subţire, iar cele din rasele grele au gâtul scurt şi gros.

Majoritatea păsărilor au gâtul sub formă de trunchi de con cu baza mare în jos datorită penajului care abundă spre umeri; la rasele combatante gâtul este cilindric, din cauza penajului scurt şi puţin.

La unele rase de găini gâtul este “golaş”, cu cravată simplă sau dublă (smoc de pene simplu, respectiv dublu – pe faţa anterioară).

Direcţia gâtului este oblică sau verticală, uşor încurbat în “S”.La curcă gâtul are lungime mijlocie, este puternic, uşor arcuit şi golaş pe

faţa anterioară şi extremitatea superioară, unde prezintă mărgele care în partea inferioară a zonei golaşe confluează în salbă. Salba este mai dezvoltată la masculi, la care, dacă sunt iritaţi, pielea se congestionează, devenind roşie intens spre violet.

La gâscă, la majoritatea raselor gâtul este lung, gros şi aproape vertical. La rasele Toulouse şi Holmogor se găseşte “traista” rezultată prin plierea pielii din regiunea laringelui.

La raţă gâtul este gros la rasele de carne şi subţire la cele ouătoare, având direcţie verticală sau oblică.

La bibilică, gâtul este scurt, subţire, purtat oblic spre vertical, aproape golaş în partea superioară, unde se găsesc fire lungi albe sau negre care se îndreaptă dorsal în sus (pene păroase), în rest pe gât se găsesc pene fine, înguste şi lungi. Între bărbiţe şi gâtlej se găseşte camera de rezonanţă cu pereţii formaţi dintr-o membrană colorată violaceu strident.

La porumbei gâtul are formă de “trunchi de con”, este drept sau uşor curbat în “S” sau “gât de lebădă” şi purtat oblic înainte, oblic posterior sau vertical. La majoritatea raselor gâtul este acoperit cu pene; unele rase au gâtul golaş, altele au “cravată” (fulgii anteriori ondulaţi spre lateral), rozetă (la Pescăruşii chinezi fulgii anteriori sunt dispuşi radial), la alte rase formează un guler sau glugă (la rasa Cap de Maur la care penele răsfrânte învelesc capul ca o glugă).

La fazani gâtul este lung, relativ gros (mai gros la bază), iar la unele specii gâtul are “guler” - inel alb complet sau incomplet (deschis anterior sau posterior).

83

La păuni gâtul are formă de trunchi de con, este lung şi vertical.La potârniche gâtul este scurt, gros şi vertical.La prepeliţă gâtul este scurt şi oblic.La lebădă este foarte lung şi încurbat în “S” (caracteristic).La canar este scurt şi gros, cu puţine excepţii (rasele cu gât lung şi

subţire).La peruş gâtul este scurt şi gros.

Trunchiul

Reprezintă cea mai voluminoasă regiune corporală a păsărilor, la trunchi apreciindu-se forma, direcţia şi mărimea.

La găină forma trunchiului este diferită în funcţie de rasă şi tipul productiv, fiind influenţată şi de penaj. Mai frecvente sunt formele:

- de pătrat (sau cerc) întâlnită la rasele grele, care au şi penaj abundent (tipul chinez);

- de trapez cu baza aşezată posterior (tipul european);- de dreptunghi la rasele mixte;- ovoidală la rasele combatante şi Cornish.Direcţia trunchiului poate fi: orizontală la rasele grele şi mixte, oblică la

rasele uşoare şi aproape verticală la rasele combatante.Subregiunile trunchiului sunt: toracele, spinarea şi şalele, abdomenul,

cloaca şi coada.Toracele are ca bază anatomică: sternul, coastele, claviculele, oasele

coracoide, muşchii pectorali şi toracali. Toracele se mărgineşte anterior cu gâtul, posterior cu abdomenul şi superior cu spinarea.

La torace se apreciază lărgimea (între umeri), adîncimea (de la vârful anterior al carenei sternale la spinare), profunzimea (de la umăr la curbura ultimei coaste) şi masa musculară.

Toracele este profund dar moderat de larg şi adânc la rasele uşoare şi larg şi adânc la rasele grele; cele mixte au torace larg, adânc şi profund.

Toracele are subregiunile: capul pieptului (cu baza anatomică: claviculele, oasele coracoide şi partea anterioară a muşchilor pectorali); pieptul propriu-zis (baza anatomică: sternul, muşchii pectorali, carena şi apofizele sternale); costală (baza anatomică: coastele şi muşchii intercostali).

Se consideră defectuoase: capul pieptului strâmt, tăios şi slab îmbrăcat în muşchi, pieptul strâmb dat de carena sternală deviată (se observă la păsările rahitice).

Spinarea şi şalele la păsări sunt aşezate în partea superioară a trunchiului, formând o singură regiune. Denumirea de şale dându-se părţii posterioare a spinării, după cum subregiunea bazinului, cu baza anatomică oasele ischium şi

84

pubis este numită crupion şi are baza anatomică formată din oasele bazinului, sacrumului şi coccigiene.

Având în vedere corelaţia dintre lungimea, lărgimea şi direcţie, acestea şi indicii de sănătate şi productivitate, adică faptul că aceste însuşiri sunt în concordanţă cu dezvoltarea organelor adăpostite în cavitatea trunchiului delimitată superior de spinare.

Rasele uşoare au spinarea uşor oblică antero-posterior, lungă, mai puţin largă, cele grele au spinarea orizontală, scurtă şi largă, iar cele mixte au spinarea orizontală şi cu dimensiuni intermediare între celelalte două tipuri. Unele rase mixte sau grele (Orpington, Wyandotte) au spinarea în formă de şa (scurtă, largă şi concavă).

Defectele întâlnite la spinare: prea scurtă sau prea lungă, strâmtă, convexă.

Abdomenul este delimitat anterior de apendicele xifoid al carenei sternale, de coaste lateral şi oasele pubiene, iar baza anatomică este reprezentată de muşchii abdominali.

Abdomenul bine conformat este larg, bombat, potrivit de voluminos, are piele fină, elastică, detaşabilă cu slab depozit adipos, dând la palpare o senzaţie de plenitudine şi elasticitate.

Defecte: abdomenul atârnând (sub linia pieptului) tare şi cu pielea aderentă de ţesutul conjunctiv subiacent.

Cloaca este porţiunea terminală dilatată a tubului digestiv, delimitată de abdomen, crupion şi coadă. La cocoşi şi găini neouătoare este strâmtă şi uscată (se lărgeşte în funcţie cu ciclul de ouat). La rasele cu pielea galbenă, zona de piele circulară cloacei se depigmentează după intensitatea ouatului.

Coada cu baza anatomică: pigostilul şi muşchii caudali. Forma, orientarea rectricelor şi modul de purtare a cozii este dependent de rasă şi sex. În general, la cocoşi coada este mai mare decât la găini (la rasele uşoare şi femelele au coada bine dezvlotată). La rasele mixte şi grele coada este semiglobuloasă sau în buchet; la rasele uşoare este în formă de seceră.

Lungimea cozii variază de la câţiva centrimetrii până la 2-3 m (rasa Phoenix), iar direcţia, în general, este oblică (unghiul faţă de spinare este de 350). La unele rase (găinile pitice japoneze) se întâlneşte coada verticală (formează unghi de 900) sau de ververiţă (sub 900) fiind considerate forme defectuoase la rasele de producţie. La rasa Yokohama coada este orizontală, iar la unele rase lipseşte (rasele berce).

Defecte: coada verticală, deviată, strâmbă, lipsa cozii datorită lipsei vertebrelor coccigiene se numeşte anuropigie (dată de unele tulburări din timpul dezvoltării embrionare).

Trunchiul la curcă este masiv, lung, ovoidal iar capul piptului este foarte larg, adânc şi uşor oblic antero-posterior.

85

Masculii adulţi au pe piept un smoc de pene negre păroase, lungi de până la 8 cm care se întâlneşte uneori şi la curcile bătrâne, dar mai scurt.

Spinarea este lungă, largă, convexă, uşor oblică şi se continuă cu coada lungă, dreaptă, cu vârful teşit. Coada este mult mai mare la masculi la care se desface în evantai lăsând şi aripile în jos dacă sunt iritaţi.

Trunchiul la gâscă este masiv, larg, adânc, orizontal sau oblic. Profilul lateral poate fi: trapezoidal cu baza mare aşezată posterior (rasele Emden Pomerană); sau dreptunghiular (Toulouse).

La rasa Chinezească şi Holmogor trunchiul este scurt, cu capul pieptului foarte larg şi rotunjit, mai adânc posterior, iar gâtul este foarte lung (de lebădă).

Unele rase au fanon abdominal (una sau două cute de piele între care se depune grăsime). Coada este scurtă şi uşor oblică purtată în continuarea spinării.

Trunchiul la raţă este alungit, turtit dorso-ventral şi orientat orizontal (Rouen), oblic, antero-posterior (Peking) sau aproape vertical (Alergătoare indiană).

Trunchiul văzut din profil are formă paralelipipedică este lung, larg, turtit dorso-ventral sau de formă fusiformă. Pieptul este bine dezvoltat, toracele este larg şi profund, spinarea este lungă, largă, dreaptă sau uşor convexă. Abdomenul mare, adesea atârnând, iar coada este scurtă, oblică sau verticală (la rasa Leşească este lungă). Răţoii (cu excepţia rasei Leşeşti) au la baza cozii un inel format din 3-4 pene răsucite (cârlionţi).

Trunchiul de bibilică este mai puţin masiv având o formă oval-alungită, purtat oblic în poziţie de atenţie, sau orizontal în mod obişnuit. Toracele este îngust şi profund, are spinarea lungă, dreaptă continuată de o coadă scurtă, lată şi coborâtă, iar abdomenul este scurt, larg şi coborât aproape de sol.

Trunchiul la porumbel prezintă o variabilitate mare, însă în general este fuziform, ovoidal, purtat orizontal, oblic sau aproape vertical. Spinarea este scurtă sau lungă, iar linia superioară este dreaptă, convexă sau concavă. Abdomenul poate fi mic şi supt sau proeminent şi convex.

Rectricele (penele din coadă sunt în număr de 10-12 bucăţi, iar la păun ajung la 24-42) lungi şi ovoidale sau sunt egale şi formează coada oblică sau verticală (în evantai la porumbelul păun).

Trunchiul la fazan are aspect fuziform şi este foarte lung, îngust, cu piept muşchiulos, spinare largă, dreaptă sau uşor convexă şi cu abdomen mic şi supt. Coada are rectricele aşezate sub formă de acoperiş cu doi versanţi, la masculi fiind mai lungă, la unele rase ajunge la 1,5 m.

Trunchiul la păun are pieptul bine dezvoltat, lung, cu coada relativ scurtă şi rotundă. La masculi penele superioare depăşesc vârful cozii (trena), se pot desfăşura în evantai şi au la capăt steguleţe rotunde de culoare albastru-închis sau verde, denumite ochi.

86

Trunchiul la potârniche se aseamănă cu al porumbeilor, este oval-alungit, cu pieptul dezvoltat, spinarea relativ convexă, abdomenul supt şi are o poziţie oblică. Coada este bine dezvoltată şi continuă spinarea.

Trunchiul la prepeliţă este mic şi ovoid, cu spinarea lungă, largă, uşor convexă şi cu coada scurtă. Are direcţie oblică antero-posterior (coada este îndreptată în jos).

Trunchiul la lebădă este mare, ovoid, cu spinare lungă, largă şi linia superioară convexă. Are pieptul lung, larg, muşchiulos, abdomenul mare şi atârnând, iar coada are 11-12 perechi de rectrice, cea marginală fiind mai scurtă.

Este purtat oblic antero-posterior.Trunchiul la canar are formă oval alungită cu spinarea dreaptă sau

convexă (la unele rase cocoşată), coada lungă purtată în continuarea liniei spinării.

Trunchiul la peruş este ovoid, are spinare lungă şi dreaptă continuată cu coada foarte lungă.

Membrele

Membrele păsărilor sunt reprezentate de membrele toracice sau scapulare (aripi) şi de picioare (membre pelvine).

Aripile sunt membre adaptate pentru zbor, au baza anatomică: oasele şi muşchii aripii. Se examinează lungimea şi modul în care sunt purtate.

Păsările sănătoase au aripi puternice, strâns lipite de corp, cu excepţia găinilor pitice japoneze şi a celor din rasa Bantham care le poartă uşor distanţate de corp şi cu vârful lăsat în jos.

Sunt defectuoase aripile prea lungi sau prea scurte; aripile căzute indică constituţie debilă sau stări de boală.

Regiunile aripilor şi baza lor anatomică:-regiunea umărului sau articulaţia scapulo-humerală;-regiunea braţului sau osul humerus;-regiunea cotului posterior sau articulaţia humero-radioulnară;-regiunea antebraţului sau radius şi ulna;-regiunea cotului anterior sau articulaţia radio-ulno-carpo-

metacarpiană;-regiunea vârfului aripii formată din oasele metacarpiene şi falangele.

Braţul se uneşte anterior cu antebraţul prin membrana brahială.Braţul, antebraţul şi vârful aripii au două extremităţi (distală şi

proximală), două feţe (internă şi externă) şi două margini (anterioară şi posterioară).

87

Membrele propriu zise (pelvine) au următoarele regiuni: coapsa, gamba, fluierul, degetele.

Coapsa are baza anatomică femurul cu muşchii care îl îmbracă şi este cuprinsă între şold (articulaţia coxo-femurală) şi graset (regiunea rotulienă formată din: partea anterioară a articulaţiei femuro-tibio-rotulienă).

Aspectul coapselor reflectă starea de dezvoltare şi forţa de locomoţie a păsării.

Gamba sau pulpa are baza anatomică formată din tibia, tarsul, fibula şi muşchii regionali. Este bine îmbrăcată în musculatură şi acoperită cu pene.

Fluierul are ca bază anatomică osul tarso-metatarsian cu tendoanele din regiune. Are lungime şi grosime diferită cu rasa, reflectând dezvoltarea generală a scheletului.

La majoritatea raselor, fluierele sunt acoperite de solzi cornoşi de culoare albă, roz, galbenă, sau neagră, în concordanţă cromatică cu ciocul. Unele rase prezintă încălţătură mică, mijlocie sau mare, adică fluierele sunt îmbrăcate în pene (rasele Brahma, Cochinchina).

Articulaţia tibio-tarso-metatarsiană împreună cu rudimentul calcaneului formează posterior călcâiul.

La cocoşi se găseşte pintenul aşezat median pe treimea inferioară a fluierului care are mărimi şi forme diferite după rasă (uneori găinile bătrâne au rudiment de pinten crescut neregulat).

Degetele sau regiunea falangelor. La majoritatea raselor la un picior sunt 4 degete terminate cu gheare: primul, orientat posterior, restul orientate anterior (al doilea este intern, al treilea este cel mijlociu, al patrulea sau cel extern). Sunt şi rase cu 5 degete, al cincelea fiind aşezat deasupra degetului unu şi încurbat în sus (Dorking, Faverolles, Houdan).

În general, picioarele găinilor trebuie să fie drepte şi paralele, sunt considerate defectuoase picioarele prea lungi şi subţiri numite picioroange, sau de barză sau cu aplomburi incorecte, adică membre în X date de călcâiele foarte apropiate.

Membrele la curcăCurca are aripi puternice, lungi, late şi mai înalte decât ale găinii, mai

muschiuloase, cu fluierele acoperite cu solzi de culoare carcatersitică rasei (albi, bruni, sau negri). Pintenii curcanului sunt mai mici ca la cocoşi. Picioarele se termină cu patru degete şi nu sunt încălţate.

Membrele la raţăRaţa are aripile late şi lipite de trunchi. Picioarele sunt scurte şi au

membrană interdigitală între degetele 2-4. Pe fluier raţele au solzi mozaicaţi de culori diferite cu rasa (cenuşie, portocalie, verzuie, sau brună). Nu au pinteni şi nici încălţătură.

88

Membrele la bibilică. Bibilicile au aripile lungi, cu vârful rotunjit şi picioarele relativ scurte. Pe fluier bibilicile au solzi galbeni la varietatea albă şi cenuşii la restul varietăţilor.

Bibilicile nu au pinteni, iar la locul de ramificare a degetelor, picioarele au culoarea cărnii.

Membrele la porumbel. Porumbelul are aripile late, bombate, bine dezvoltate, cu umerii depărtaţi şi cu vârful ascuţit.

Remigele se termină la nivelul cozii, deasupra sau atârnând sub aceasta (uneori sunt mai scurte).

Picioarele au diferite lungimi, şi sunt de culoare roşie. Unele rase (Pescăruşii chinezi) au “pantaloni” adică o rozetă de pene la baza gambei.

Porumbeii au patru degete: cel posterior este mai puţin dezvoltat. Multe rase au încălţătură de diverse mărimi.

Membrele la fazan. Aripile sunt bine dezvoltate, dar nu prea lungi în timp ce picioarele sunt lungi, înalte şi cu fluiere solide. Au patru degete iar la masculi sunt prezenţi pintenii.

Membrele la păun. Păunul are aripile lungi; picioarele au gambe scurte, fluiere relativ lungi, colorate în cenuşiu sau maro-cenuşiu. Masculi au pinteni.

Membrele la potârniche. Potârnichile au aripi dezvoltate, lungi, lipite de corp. Picioarele sunt subţiri, solide, iar pe fluiere au solzi mici, fini, de culoare brun-gălbui. Sunt tetradactile.

Membrele la prepeliţă. Prepeliţa are aripile puternice şi lungi, iar pe fluiere au solzi mici gălbui.

Membrele la lebădă. Lebăda are aripile mari şi late cu formă de scut. Picioarele sunt colorate diferit şi au degete cu gheare mari.

Membrele la canar. Canarul are aripile lungi şi se termină deasupra cozii iar la picioare are patru degete.

Membrele la peruş. Peruşul are aripi lungi, depărtate uşor de trunchi şi terminate deasupra cozii. Picioarele se termină cu patru degete cu gheare ascuţite

Pielea şi producţiile pielii la păsări

Pielea păsărilor are rol principal de protecţie, dar îndeplineşte şi alte funcţii, se aseamănă structural cu cea a mamiferelelor, dar este lipsită de glande sudoripare şi sebacee ( cu excepţia glandelor din conductul auditiv extern care sunt glande sudoripare transformate şi a glandei uropigiene, care este situată deasupra ultimei vertebre coccigiene, ea produce o secreţie grasă bogată în provitamina D, cu rol de lubrefiant al penelor).

Pigmenţii se găsesc în stratul profund al epidermei, iar culoarea dată acesteia constituie caracter de specie şi rasă. La găini, pielea este în general

89

albă-roz, galbenă, neagră-vânătă, la palmipede este galbenă, iar la curci şi hibrizii lor este albă.

Aspectul şi starea fizică a pielii depinde de vârstă, starea de întreţinere şi sănătate, constituţia şi activitatea glandelor genitale. Păsările tinere, sănătoase şi în plină activitate productivă au pielea subţire, catifelată, elastică, în timp ce găinile bătrâne, cu producţie de ouă redusă, au pielea groasă, cu hipoderm dezvoltat (bogat în ţesut adipos).

La păsări, pielea dă naştere unor formaţiuni caracteristice localizate în diferite zone ale corpului cum sunt: pintenii, ghearele, cornul ciocului, solzii, perniţele degetelor, carunculul, casca la bibilică şi penele.

Penele, ghearele şi cornul ciocului sunt formate din corn asemănător structural cu unghiile de la carnivore. Sunt dure, rezistente şi cresc continuu. Ciocul la palmipede şi baza ciocului la găini prezintă un strat cornos, cu consistenţă mai redusă, numită ceromă.

La extremitatea distală a ciocului puiului, înainte, în timpul şi câteva zile după ecloziune (variabil cu specia), are “diamantul” sau “dintele de ou”, o excrescenţă dură ce serveşte la spargerea cojii oului.

Solzii sunt formaţiuni cheratinoase dure, care îmbracă regiunea tarso-metatarsiană şi degetele variind ca număr şi dimensiuni cu specia, rasa şi vârsta animalului.

Periniţele degetelor sunt intens vascularizate şi alcătuite din ţesut conjunctiv lax, bogat în depuneri adipoase.

Caraunculul şi casca sunt formaţiuni cornoase rezultate prin cornificarea celulelor epidermice.

Penele sunt formaţiuni ale pielii repartizate pe corp în zone bine delimitate denumite “câmpuri plumifere” sau pterii (la nivelul lor se depune şi grăsimea), alternate cu zone parţial sau total lipsite de pene numite apterii.

Morfologia peneiPana este alcătuită din două părţi: un ax principal sau tijă sau scapus şi o

lamă sau vexillum.Tija are o porţiune bazală, cilindrică sau tub (calamus), fixat în derm şi

una superioară sau rahis. La capătul inferior, calamusul are orificiul ombilical inferior prin care la penele în creştere pătrund papilele de nutriţie, iar la trecerea dintre calamus şi rahis se află orificiul ombilical superior, prin care la unele pene, iese o pană secundară scurtă numită hiporahis. Rahisul are formă de prismă prevăzută cu un şanţ ventral longitudinal care pleacă de la orificiul ombilical superior spre vârf. In interior se găseşte ţesut alveolar care după cheratinizare se umple cu aer.

Lama este alcătuită din barbe sau rami dispuse pe o parte şi alta a rahisului. Pe acestea se găsesc barbiile sau radiile, nişte firicele scurte

90

prevăzute cu cârlige microscopice numite hamuli sau radioli care servesc la prinderea barbulelor de fiecare două barbe vecine dând soliditate lamei în zbor.

Barbulele din regiunea bazală a lamei penei sunt lipsite de cârlige şi alcătuiesc partea pufoasă a penei. In funcţie de mărimea acesteia, pana poate avea “lama întreagă” sau cu partea pufoasă foarte redusă, sau este semipufoasă.

Puful propriu-zis sau penele pufoase sunt formate din pene cu rahis foarte subţire şi elastic, cu barbe şi barbule moi reunite între ele sau pene fără rahis, cu barbe şi barbule ce pleacă direct de la calamus în smoc fin şi mătăsos. Totalitatea penelor care îmbracă întreg corpul păsărilor formează penajul. Forma şi culoarea penajului constituie caracter sexual secundar şi de rasă. Aspectul acestuia este influenţat de starea de sănătate şi de întreţinere.

In funcţie de structură, locul ocupat pe corp şi rolul îndeplinit, penele se împart în:

Pene de acoperire (de contur) sunt formate din pene propriu-zise mari şi fulgi sau pene mici.

Penele mari cuprind penele din aripi numite remige şi penele din coadă sau rectrice.

Remigele cuprind: penele din capătul aripi (9-11 la găini), de formă oval-alungită cu tija şi lama uşor curbată, cu lama asimetrică şi ascuţită la vârf sau remigele primare şi penele de pe antebraţ (15-18) oval-alungite, mai scurte, cu rahis şi lamă uşor curbată, cu lamă simetrică, rotunjită la vârf sau remige secundare.

Remigele primare sunt despărţite de cele secundare printr-o pană numită axială.

Rectricele au rahis drept şi sunt oval-alungite cu lamă simetrică şi rotunjită la vârf. La cocoşi, o parte din acestea, au formă de seceră (seceri mari-sau prima pereche şi seceri mici sau următoarele). Rectricele curcilor au vârful retezat.

Baza remigelor şi recticelor este acoperită, pe ambele feţe, de pene mai mici numite tectrice.

Penele mici (fulgii) sunt pene semipufoase cu formă ce diferă după regiunea în care sunt aşezate. Fulgii de pe gât (la cocoşi) şi de pe şale sunt lungi, înguşti şi au vârful ascuţit, fiind denumiţi lanţete (mai viu colorate la cocoş decât la găină).

Penele de încălzire sunt formate din pene pufoase şi puful propriu-zis, ele sunt aşezate sub penele de acoperire (mai des pe abdomenul păsărilor acvatice).

Penele păroase au aspect şi structură asemănătoare firelor de păr, sunt filiforme; rahisul este lung, uneori cu câteva barbe fine la vârf (la găină). Se găsesc la baza ciocului şi în jurul ochilor, iar la curcan pe zona golaşă de pe cap, gât şi în “smocul” din regiunea guşei.

91

La unele rase de găini se întâlnesc pene frizate (răsucite şi curbate) iar la alte rase ele au aspect mătăsos (fără cârlige, cu barbe lungi şi pufoase).

Incălţătura păsărilor poate fi alcătuită din pene cu lamă întreagă, fulgi sau pene pufoase.

Aspectul penelor de acoperire şi morfologia penei

92

CULORILE LA ANIMALELE DOMESTICE

Culoarea animalelor este dată de pigmetul melanic în diverse proporţii din piele şi păr. Se mai denumeşte: robă sau livrea.

La unele specii de animale (taurine, ovine, suine, unele păsări etc.), culoarea este caracter de rasă şi constituie element important pentru identificarea animalelor şi la stabilirea apartenenţei de rasă sau a categoriei de metis. După unii cercetători, între culoarea animalelor, constituţie şi potenţial productiv ar exista o corespondenţă, în sensul că nuanţele de culoare mai închise se întâlnesc la animalele robuste, rezistente şi mai productive, iar cele şterse la animalele mai puţin productive.

În funcţie de repartizarea pigmentului pe suprafaţa corpului, culorile animalelor se împart în:

93

A. Culori simple sunt date de fire de păr de aceeaşi culoare. În general, la acestea, zonele declive (subsurorile, abdomenul, ugerul, partea internă a coapselor) sunt mai depigmentate.

B. Culori compuse rezultate prin participarea firelor de păr formate din două culori (binare) sau trei culori (trinare).

După modul de aşezare pe suprafaţa corpului a firelor de păr diferit colorate, acestea pot fi:

- zonale, date de repartizarea firelor de păr pigmentate diferit (în general două tipuri), pe zone bine determinate (Pinzgau, Bazna);

- azonale sau amestecate binare sau trinare, în care perii pigmentaţi diferit sunt amestecaţi pe tot corpul în diverse proporţii, mai mult sau mai puţin uniform (Pietrain, vânăt);

- bălţate care în general sunt binare cu excepţia unor carnivore sau la unele rozătoare la care se întâlnesc bălţături trinare formate prin repartizarea perilor diferit coloraţi pe zone bine determinate (insulare) în proporţii variabile. Fondul este dat, de obicei, de culoarea cu proporţie mai mare de participare în cazul în care cele două culori sunt repartizate aproximativ în mod egal pe suprafaţa corpului, culoarea de fond este reprezentată de culoarea care predomină la nivelul capului;

- zebrate, prin alternarea fâşiilor de culoare închisă şi deschisă pe diverse regiuni corporale;

- culori mixte date de fire pigmentate diferit pe lungimea lor de la bază înspre vârf.

Particularităţi de culoare

Particularitatea de culoare reprezintă o abatere de la culoarea normală (obişnuită) a corpului. La animale pot apărea astfel, unele abateri cum sunt reflexe aparte, o nuanţă caracteristică, depigmentări pe zone delimitate etc.

Acestea sunt denumite “particularităţi” şi se notează imediat la stabilirea culorii animalului.

Culorile bovinelor

A. Culori simple: albă (bălană), roşie, cenuşie (brună), galbenă şi neagră.B. Culori compuse mai frecvent întâlnite sunt cele bălţate sau combinate

şi mai rar amestecate.- bălţate pot fi alb cu negru (rasa Friză); alb cu galben sau galben cu

alb (rasa Bălţată Românească – cu desen al bălţăturilor variabil); sau roşu cu alb (rasa Pinzgau – cu desen caracteristic rasei); floreană sau florică, atunci când pe fond alb sau negru sunt diseminate pete de mărimi diferite, galbene, roşii, roşcate, alb pe negru şi invers;

94

- amestecate (uniform), din fire: alb cu roşu sau piersicie, alb cu negru-sau vânătă şi mai rar, alb cu roşu şi negru sau culoarea dreşă.

La rasa Sură de stepă culoarea vânătă (agutti) este dată de firele de păr care au pigmentaţie diferită pe lungimea lor: mijloc şi vârf. Se consideră culoare mixtă.

Particularităţi de culoare mai frecvente sunt: ochelarii sau în jurul ochilor peri mai intens coloraţi, un inel decolorat în jurul botului, dungă decolorată pe spinare, tigrată (vărgată) – pe fond închis dungi mai deschise.

Culorile cabalinelor

A. Culori simple: albă, neagră, roibă, izabelă:- Culoarea albă sau bălană. Caii albi pot fi: născuţi albi (cazuri mai rare)

şi deveniţi albi (mânzul este roib murg sau negru înspicat, apoi prin năpârliri succesive devine la vârsta de 8-13 ani progresiv vânăt şi alb. Cei născuţi albi au pielea decolorată (roz deschis), copitele alb-gălbui şi irisul ca nuca, iar caii deveniţi albi au copitele şi epiderma negre.

Nuanţe de alb: alb mat (fără luciu); alb ca zăpada sau alb colilie (lucios); alb lăptos (uşor crem) – fără luciu, alb argintiu sau porţelaniu (cu reflexe albăstrui din cauza pigmentaţiei pielii) şi alb îmbâcsit (cu nuanţă de gălbui).

- Culoarea neagră este dată de piele, păr şi copite negre.Nuanţe întâlnite: negru corb (mat, fără luciu) negru lucios (jen sau

sclipitor), negru degradat sau spălăcit din cauza decolorării vârfului firelor de păr care devine roşietic mai ales vara (aspect de peri pârliţi) şi negru-deschis sau buciu (perii din zonele declive sunt mai roşcaţi).

- Culoarea roibă la care pielea şi copitele sunt negre, părul de pe corp (de acoperire), din coamă şi coadă este roşu de diferite nuanţe.

Nuanţe de roib: deschis (părul din coamă, coadă şi părţile declive este roşu gălbui, restul este roşu deschis), humiu (perii din coamă şi coadă au culoare mai închisă, cei de pe corp sunt de culoare roşie murdar), roib auriu (roşu cu luciu auriu), arămiu (aramă poleită), roib bronzat (culoarea bronzului fiind totodată şi rotat), spălăcit (aspect de cal transpirat) văzut de la distanţă, ordinar (ca scorţişoara sau fierul ruginit), închis (roşu-castaniu), vişiniu.

Particularităţi la culoarea roibă: roib înspicat (peri albi diseminaţi pe tot corpul între cei roşii), iar părul din coamă, coadă şi de pe extremităţi mai închis sau mai deschis. Acestea se specifică în foaia semnaletică.

-Culoarea izabelă dată de peri galbeni, diferit nuanţaţi pe corp şi mai închişi sau mai deschişi în moţ, coamă, coadă. Pielea corpului este nepigmentată, iar cornul copitei este alb gălbui (adesea la aceşti cai se întâlnesc ochii ciacâri).

95

Nuanţe de izabel: palid când părul de pe trunchi este galben palid, iar cel din coamă şi coadă este aproape alb); deschis (păr galben lucios pe corp, mai închis în coamă, coadă şi extremităţi), auriu (galben auriu metalic pe trunchi, aproape alb pe coamă şi coadă), închis (galben închis, adesea rotat, firele de păr din coamă şi coadă sunt decolorate sau amestecate cu fire negre ).

B. Culori compuse: (părul de pe corp are culoare diferită faţă de părul de pe picioare, din coamă şi coadă).

Culori compuse zonale: murgă, şargă, şoricie.Culoarea murgă – părul de pe trunchi este roşu, iar cel din moţ, coamă,

coadă (uneori şi extremităţi) precum şi epiderma şi copitele sunt negre.Nuanţe de murg: deschis (părul de acoperire este roşu deschis, mai

pigmentat pe abdomen, cel din moţ, coamă şi coadă este negru cu peri galbeni la bază); căprioriu sau burtă de căprioară (faţa, deşerturile şi membrele posterioare sunt de culoare gri-brun, coama şi coada sunt negru cenuşiu). La unii cai se întâlneşte şi dunga de catâr adică pe spinare, au o dungă de culoare negricioasă), auriu (galben auriu cu luciu roşietic în lumina solară), ordinar (roşu fără luciu, coama, coada şi membrele sunt negre), castaniu (trunchiul de culoarea castanei, coama, coada şi membrele sunt negre), vişiniu sau culoare de vişină putredă pe trunchi, rotat (pe trenul posterior, uneori şi pe laturile pieptului întâlnim pete rotate mai deschise la culoare), închis (roşu-negru), înspicat (peri albi diseminaţi în robă).

Culoarea şargă dată de părul de pe trunchi care este de culoare galbenă, în timp ce părul din moţ, coamă, coadă, piele şi copitele sunt negre.

Nuanţe de şarg: deschis, părul de pe trunchi este galben deschis, în coamă şi coadă părul este foarte depigmentat; argintiu (ca la şarg deschis, dar cu luciu argintiu); blond (părul de pe trunchi este galben roşietic, fără luciu); auriu (părul de pe trunchi galben roşietic, coama şi coada sunt negre), şarg căprioriu sau cu burtă de căprioară (păr galben-brun mai depigmentat pe părţile declive; prezintă dungă de catâr, coama, coada şi copitele sunt negre); închis (părul galben închis; prezintă dunga de catâr).

Culoarea şoricie – părul de pe trunchi este cenuşiu (ca şoarecele), iar părul din moţ, coamă, coadă şi extremităţi este negru (adesea prezintă dungă de catâr).

Nuanţe de şoriciu: deschis sau argintiu, ordinar sau fumuriu, închis (spre negru).Culori compuse azonale (în amestec): roba este formată din fire de păr pigmentate diferit şi amestecate. Din această categorie fac parte culorile: vânătă (sură), piersicie şi dereşă.

Culoarea vânătă (sură): culoarea binară, dată de amestecul în diferite proporţii de fire albe şi negre.

96

Nuanţe de vânăt: vânăt cu cap de Maur, în acest caz mânzul la fătare este negru, apoi în părul de pe trunchi apar fire albe în proporţie mică; închis (la fătare mânzul este negru, apoi cu fire albe în proporţie ceva mai mare, cu puţine fire albe în coamă şi coadă); albăstrui (cu luciu albastru văzut de la distanţă); frântura fierului, asemănător cu suprafaţa unui fier proaspăt rupt; perii albi sunt în proporţie mai mare; deschis sau sur, culoare dată de peri albi murdari în proporţie egală cu peri negri; rotat, pete rotate mai deschise decât fondul întâlnite mai ales pe crupă, apoi pe spate şi gât; pistruiat sau herminat (prezintă pete negre mici până la mărimea unor boabe de fasole, diseminate în roba albă), sur cu pete de jăratec (pe fond sur sunt răspândite câteva fire roşcate sub formă de pete murdare, dând aspect de păr pârlit).

Culoarea piersicie – culoare binară rezultată din amestecul de fire albe cu roşii, de nuanţe diferite (roşu gălbui-brun) repartizată uniform pe toată suprafaţa corpului.

Nuanţe de piersiciu: calul piersiciu (mânjii la fătare au culoarea murgă sau roibă, iar adultul are roba formată dintr-un amestec de fire albe şi roşcate; părul din coamă şi coadă este format din fire roşii, uneori amestecate cu fire albe; copitele sunt negre), păstrăviu (pe fond alb sunt diseminate pete mici rotunde, de culoare galben-roşietic), piersiciu-sur de mucegai (pe fondul alb-roşcat se găsesc puţine fire negre).

Culoarea dereşă – culoare trinară, rezultată din amestecul de fire albe, negre şi roşii; în general cu roşu pe trunchi şi negru în coamă, coadă şi extremităţi; uneori amestecul celor trei culori pe tot corpul.

Nuanţe de dereş: deschis, ordinar, închis, de mucegai, auriu (domină firele negre; coama şi coada în general sunt negre).

Culori bălţate reprezentate de pete albe pe fond negru, dereş, roib etc. sau invers; pe fond alb sunt pete de alte culori.

Particularităţi: cal coţofăniu (pete albe şi negre pe fond de altă culoare), cal pag (corp negru sau roib cu botul şi picioarele albe).

Culori mixte – firul de păr are două culori pe lungimea lui, de la bază înspre vârf. La cal se întâlneşte culoarea lupie formată din fire galbene la rădăcină şi închis până la negru spre vârf.

Nuanţe de lupiu: deschis, ordinar (jumătăţi, egal pigmentat), închis.Particularitate: culoarea zebrată sau tigrată, cu dungi pe anumite regiuni.

Apare foarte rar.

Particularităţi de culoare la cabaline

97

Sunt abateri de la culorile de bază în majoritatea cazurilor situate la cap şi sunt denumite brăzături (acroalbinisme) iar cele situate la picioare sunt denumite pintenogeli (balzane). În general, acestea sunt congenitale, mai rar se dobândesc după rosături, arsuri sau diverse alte traumatisme.

Particularităţi de culoare ale capului:Înspicat în frunte, prezintă câţiva peri albi între cei de culoarea de bază.

Inspicătura dată de îmbătrânire este formată de peri mai mulţi dispersaţi spre tâmple sau nas şi se numeşte “încărunţeală”.

Peri albi în frunte: peri albi sau îngrămădiţi în culoarea de bază.Tinta este o pată în frunte cu diametrul de până la 1 cm, localizată în

centru, superior sau lateral. Localizarea ţintei se specifică în foaia semnaletică.Steluţa – pată de culoare albă în frunte cu diametrul de 1-2 cm, localizată

central.Steaua-pată albă în frunte, centrală sau excentrică, cu diametrul de peste

2 cm, de diverse forme (rotundă, ovală, triunghiulară, semilunară) –cu contur clar sau chenăruit (alcătuit din amestec de fire diferit pigmentate).

Linia, este o dungă albă cu lăţimea de sub 1 cm, continuă sau întreruptă, ce porneşte de la frunte până la nări. Poate fi dreaptă, ştrangulată, în zig-zag, deviată lateral, cu contur clar sau chenăruită.

Brezătura îngustă, are aceeaşi localizare ca şi linia, dar lăţimea este cuprinsă între 1-2 cm.

Brezătura obişnuită sau lista-este dată de o dungă albă, lată, acoperind suprafaţa de proiecţie a oaselor nazale.

Brezătura largă-când zonă albă se întinde şi pe faţă.Felinarul-zonă albă, cuprinde şi regiunile nărilor; uni sau bilateral (drept,

stâng, dublu).Strănutul-este o pată albă de mărime variabilă aşezată între nări, central

sau lateral.Nas de vulpe-nas de culoare roşie de vulpe, întâlnit mai ales la culoarea

murgă.Bot de broască – este dat de pete albe de diverse mărimi, neregulate,

localizate pe bot.Ceacâr-depigmentare parţială sau integrală a irisului.

Particularităţi de culoare ale membrelor la cal (pintenogelile)

Copita albă, la unul sau mai multe membre, albă parţial (în frunte, sferturi, călcâie, intern sau extern) sau integral.

98

Particularităţi de culoare la cap: 1.Peri albi în frunte; 2-ţintă; 3-steluţă;4-stea colţuroasă;5-steasemilună;6-stea înclinată;7-brezătură îngustă;8-brezătură largă; 9-felinar;10-buze albe;11-strănut;12-bot de broască.

Particularităţi de culoare la membre: a-copită albă; b-coronat; CII-pintenog de gradul I; CIII-pintenogde gradul III; d-încălţat; e-înciorăpat.

99

Coronat –când zona albă ajunge la linia de demarcare dintre treimea

inferioară şi de mijloc a chişiţei. Poate fi coronat: total sau parţial (anterior, posterior, intern, extern) cu contur superior regulat, sinuos, clar sau chenăruit.

Pintenog de gradul I (cuprinde restul chişiţei), de gradul II (cuprinde buletul) şi de gradul III (când zona albă ajunge la jumătatea fluierului).

Încălţat –când zona albă ajunge la genunchi sau jaret.Înciorăpat – când albul depăşeşte genunchii, respectiv jaretul.Dacă pe zona albă se găsesc pete negre sau roşii, particularitatea se

denumeşte după localizarea care o are, urmată de indicaţia “cu pete de cărbune sau cu pete de rugină”.

Particularităţi de culoare la nivelul trunchiuluiInspicat – când animalul are peri albi diseminaţi în fondul pigmentat;Nins – pete mici, albe ca fulgii de nea.Muscat – pete mici, negre, cât o muscă, pe fond pigmentat deschis;Pete de cărbune sau de rugină – pete negre, respectiv roşii, de mărimi

variabile, pe fond deschis.Păstrăviu – pete mici, roşii pe fond deschis;Dungă de măgar sau catâr – o bandă mai intens pigmentată pe spinare.Dacă în regiunea grebănului se întretaie de o bandă perpendiculară de

aceeaşi nuanţă, este denumită “cruce de măgar”.Mai sunt considerate particularităţi de culoare următoarele abateri de la

culoarea normală:Zebrat sau tigrat –dungi paralele alternative de nuanţe închisă-deschisă,

pe unele regiuni corporale.Bălţat –denumirea bălţatului este dată de culoarea fondului. Se consideră

culoare de fond cea dominantă, sau dacă sunt în proporţii egale se consideră de bază culoarea de pe cap (roşu cu alb, negru cu alb, alb cu roşu etc.).

Herminat –pe fond alb sau gălbui-deschis se găsesc pete pigmentate, de forme diferite, cu diametrul cuprins între 2-6 cm (mai rar întâlnită, însă prezentă la rasele Pinzgau, Hanovra).

Rotat – se întâlneşte mai frecvent la culorile murgă, roibă şi vânătă (aspectul rotat la caii negrii este consecinţa efectelor de reflexie). Este mai intensă după năpârlire. Mai putem întâlnii culorile

Argintiu, arămiu, moarat (joc de ape) sau înspicări în coamă şi coadă.Coada albă la caii bălţaţi, animalul are coada codalbă.

Caii mai pot prezenta şi alte semne particulare produse intenţionat sau întâmplător, cum sunt:

-dangalizări, crestături, perforări în ureche, cicatrici chirurgicale sau în urma plăgilor traumatice, coadă amputată, părul creţ etc.

100

Toate semnele particulare trebuiesc scrise în foaia semnaletică a animalului.

Culorile suinelor

La suine culoarea este considerată caracter de rasă.

Culori simpleCuloarea albă-caractertistică raselor perfecţionate (Marele alb,

Landrace). Este consecinţa lipsei de pigment din piele şi păr, motiv pentru care aceste animale fac uşor eriteme solare. La exemplarele cu păr alb-gălbui sau alb-murdar culoarea este denumită blondă (Mangaliţa);

Culoarea neagră este întâlnită şi la rasele perfecţionate şi la unele rase locale (Cornwall, Negru de Strei).

Culoarea roşcată şi galbenă este mai rar întâlnită (Duroc).

Culori compuse: pot fi bine amestecate, binare, trinare, sau formate din fire de păr ce au două culori pe lungimea lor. Face parte culoarea lupie (brun-roşcat, uneori cu nuanţe diferite de la gri la negru).

Culoarea bălţată, din care fac parte: culoarea neagră cu brâu alb de lăţime variabilă peste spate (Bazna) şi culoarea bălţată cu pete repartizate diferit pe suprafaţa corpului. Pot fi bălţături din alb cu negru sau alb, negru şi roşu (Pietrain);

Culoarea vărgată-este prezentă la rasele primitive şi sălbatice, la rasa Mangaliţa, la purcei până la vârstă de 4-5 luni, se întâlnesc pe corp dungi paralele longitudinale mai închise decât fondul.

Particularităţi de culoare: extremităţile albe, (acro-albinisme) – pete albe pe rât, pe membre şi pe vârful cozii.

Culorile ovinelor

La această specie culoarea se apreciază pe baza pigmentaţiei lânii şi a jarului şi constituie caracter de rasă. Cele mai frecvente sunt culorile simple (de bază) sau compuse.

Culori simple (albă, neagră, cafenie)Culoarea albă este cea mai răspândită culoare a ovinelor datorită

selecţiei artificiale ca urmare a posibilităţilor de prelucrare prin vopsire a lânii. Culoarea albă uniformă (belă)–în cazul ei producţia piloasă este albă pe

tot corpul, inclusiv capul şi extremităţile. Se întâlneşte la rasele Merinos, varietăţile albe ale raselor Turcană şi Tigaie, Leicester, Romney-Marsh şi altele.

101

Particularităţi de culoare: se întâlnesc la unele rase ca Ţurcană sau Ţigaie şi sunt formate din pete negre, brune şi ruginii pe jar. După zona localizării acestora, oile se numesc “oi urechiate” (urechi pigmentate) oi oacheşe (cu o zonă pigmentată în jurul ochilor) oi buzate (buze pigmentate) oi stropite (pete de diverse mărimi pe jar).

Culoarea neagră uniformă pe tot corpul se întâlneşte numai la tineret, iar pe măsura avansării în vârstă această culoare î-şi pierde din intensitate, devenind iniţial roşcată sau înspicată, se întâlneşte la varietăţile negre ale raselor: Tigaie, Turcană, Karakul.

Depigmentarea lânii se face de la vârf spre bază şi trece prin fazele de brun-roşcat şi cenuşiu deschis (depigmentat la suprafaţă) denumit seină, iar amestecul de fire albe cu negre dă culoarea laie.

Culoarea cafenie, rar întâlnită, este caracteristică varietăţii cafenii a rasei Caracul cunoscută şi sub denumirea de varietatea Comor. Odată cu înaintarea în vârstă a animalelor şi în cazul acestei culori se produce o pierdere a intensităţii pigmentului, nuanţa devenind plumburie, gălbui deschis, până la alb spălăcit.

Culorile compuseCuloarea brumărie, este întâlnită la varietăţile brumării de Turcană şi

Karakul. Este determinată de amestecul mai mult sau mai puţin uniform a fibrelor albe şi negre pe trunchi şi extremităţi.

Nuanţe de brumăriu: deschis (80% fibre albe), normal (55% fibre albe), închis (20-25% fibre albe). Oile adulte au culoarea alb-murdar (datorită depigmentării).

Culoarea albă neuniformă se caracterizează printr-o culoare albă a lânii şi jarul castaniu. Se întâlneşte la varietatea bucălaie a rasei Tigaie mai rar la Turcană şi la rasele Sulfolk, şi Oxford.

Culoarea piersicie (guligaz) rezultată în urma amestecului fibrelor albe şi brune, în proporţii diferite. Este foarte puţin răspândită, regăsindu-se la unele ovine din rasa Karakul.

Culorile bălţateLa această specie, bălţăturile sunt nedorite, fiind considerate defecte,

motiv pentru care în urma selecţiei astfel de exemplare sunt excluse de la reproducţie.

Sunt şi excepţii acceptate ca de exemplu oaia de Somalia, la care capul şi gâtul sunt negre iar restul corpului are culoarea albă.

Culoarea mixtă (aguti sau sură)Se caracterizează prin aceea că fibrele componente ale buclelor sunt

diferit colorate pe lungimea lor. La bază se află întotdeauna pigmentaţia mai

102

intensă şi se deschide înspre vârf. Se întâlneşte rar, la unele exemplare din rasa Karakul.

Prezintă următoarele nuanţe: sur auriu; sur bronzat, sur argintiu, sur platinat etc.

Culorile caprelor

La această specie se întâlnesc culorile: alb, negru, roşcat şi bălţată.Culoarea albă este cea mai răspândită întâlnindu-se la rasele: Carpatină,

Albă de Banat, Saanen, Angora şi Caşmir. În general în zonele declive poate avea nuanţe deschise la indivizii a căror păr de acoperire este alb-murdar sau alb-gălbui.

Culoarea neagră este considerată caracter de rasă pentru ras Pridon şi se mai poate întâlni la rasele Carpatină, Malteză, etc.

Culoarea roşcată este considerată caracter de rasă pentru capra Hasli din Elveţia.

După culoarea albă bălţăturile sunt cele mai frecvente şi se întâlnesc la rasele Carpatină, Mont d,Or, capra Malteză, etc.

Culorile la câini

La această specie culorile sunt foarte numeroase, variate şi au importanţă deosebită, întrucât uneori reprezintă caracter de rasă.Culorile câinilor se clasifică în culori:

-primare-derivate-combinate (unicolore, bicolore sau tricolore).

Culorile primare Se caracterizează prin uniformitatea pigmentaţiei tuturor firelor de păr

care acoperă corpul.Culoarea albă este caracterizată prin lipsa pigmentului din firele de păr.

Ca şi nuanţe întâlnim de la alb mat până la alb lucios.Culoarea neagră, specifică unor rase cum sunt: Caniche, Cocher etc.

Această culoare pe anumite zone poate fi mai intensă.Culoarea roşie, întâlnită la rase ca: Setter, Irlandez, Chow-Chow, etc.

Poate prezenta toate nuanţele de la deschis la închis.

103

Culoarea cafenie (brună), caracteristică rasei Doberman, poate prezenta nuanţe de la arămiu la şocolatiu.

Culoarea galbenă, cu nuanţe de la deschis până la roşcat, se întâlneşte la rasa Levrier persan.

Culoarea şoricie sau fumurie, caractersitică rasei Ciobănesc românesc poate avea toate nuanţele de de la deschis la închis.

Culorile derivate sau compuseApar în urma prezenţei pe acelaşi fir de păr a două sau mai multe culori,

încât firul este colorat “mixt”, sau asocierea firelor de păr de culori diferite pe anumite regiuni corporale.

Culoarea vânătă sau sură, formată din participarea culorilor albă şi neagră, poate avea nuanţe de la deschis la închis. Se întâlneşte frecvent la rasa Schnauzer.

Culoarea piersicie, dată de participarea culorilor roşie şi albă, este destul de rar întâlnită. Poate prezenta nuanţe diferite şi se întâlneşte la unele varietăţi de brac.

Culoarea lupie, prezintă particularitatea că firele de păr sunt pigmentate galben la bază şi negru la vârf (în degrade).

Culoarea dereşă, formată din participarea a trei pigmenţi: roşu, alb şi negru pe acelaşi fir de păr. Se poate întâlni tot la unele varietăţi ale rasei Brac.

Negru de foc, este caracterizată printr-un fond negru, iar pe unele zone ca obraji, faţa internă a urechilor, se întâlnesc pete de culoare roşie.

Culorile bălţate, se caracterizează printr-o repartiţie neregulată a unor zone de o culoare pe o altă culoare de fond. La interpretare prima se pronunţă culoare de fond, după care culoarea sau culorile care reprezintă bălţăturile propriu-zise. Exemplu: alb, bălţat cu roşu şi galben.

Culoarea arlechin este dată de participarea a două culori astfel: fondul alb, iar pe acesta, pete negre uniforme ca mărime şi repartizate pe toată suprafaţa corpului. Se întâlneşte la rasa Dog german.

Particularităţi de culoare la câine

Sunt determinate de diverse pigmentări sau depigmentări sau de amestecul firelor de păr diferit colorate. În funcţie de locul de pe corp în care se întâlnesc se pot clasifica în:

Particularităţi zonale;Particularităţi azonale

Particularităţi zonaleOchelarii, caracterizaţi printr-o depigmentare a părului din jurul ochilor;

104

Înspicat, constă în apariţia firelor albe de păr pe un fond închis, la nivelul frunţii, în general reprezintă un semn de bătrâneţe;

Ţinta şi steaua se caracterizează prin prezenţa firelor de păr albe la nivelul frunţii, având formă circulară sau stelată cu diametrul de 10-15 mm ţinta şi 15-20 mm steaua;

Lista, caracterizată printr-o dungă depigmentată cu o lăţime de 1-2 cm care pleacă de la frunte până la vârful botului.

Masca, în funcţie de culoarea de fond se caracterizează printr-o pigmentaţie contrastantă la nivelul capului.

Botul de broască, constă în depigmentarea totală sau parţială a pielii de la nivelul botului.

Barbişonul este reprezentat de o zonă contrastantă cu fondul, care este situată în regiunea inferioară a gâtului în zona laringiană;

Cravata este o prelungire a barbişonului până la capul pieptului;Zgarda, reprezintă o depigmentare circulară, cu o lăţime variabilă,

dispusă circular la nivelul gâtului.Plastronul este un acroalbinism, dispus sub forma unei pete, în zona

pieptului;Mantaua, este o pată de culoare închisă dispusă pe linia dorsală a

trunchiului. Dacă încadrează regiunea lombară poartă numele de “şa”, iar dacă se extinde la torace “centură”;

Mănuşa, este o depigmentare a labei membrelor;Şoseta este o depigmentare până la genunchi sau jarete care contrastează

cu un fond închis.Ciorapul, acroalbinismul se întinde până la cot.

Particularităţile azonaleMuscat, când pete mici de culoare neagră sunt dispuse neregulat pe o

culoare de fond deschisă.Zebrat sau tigrat caracterizată prin prezenţa pe suprafaţa corpului a unor

dungi de culoare mai închisă pe un fond mai deschis. Se poate întâlni la rasele Boxer sau Dog german.

Nins, când pe un fond închis apar pete albe, neregulate.Păstrăviu se caracterizează prin prezenţa pe un fond deschis a unor pete

mici, neregulate de culoare roşie sau brună.Pe lângă particularităţile menţionate, mai pot apare şi alte particularităţi,

mai ales la câinii rezultaţi din încrucişări între rase diferite.

Culoarea penajului la păsări – culoarea şi desenul penelor

105

Pigmenţii înglobaţi în cornul penelor pot fi din grupa melaninelor, eumelanici (negri) şi pheomelanici (bruni). Prin transformări chimice, din pigmenţii pheomelanici rezultă nuanţele roşii şi galbene. In lipsa pigmenţilor, culoarea este albă, iar prin fenomene de difracţie şi interferenţă a luminii la suprafaţa penelor, acestea pot avea irizaţii verzui, albăstrui sau violete, cu luciu metalic.

Culorile la găini

Datorită repartizării neuniforme a pigmenţilor în pene, pe acestea se formează desenul caracteristic. Mai răspândite sunt:

-desenul marginat –cu una, două sau mai multe dungi marginale diferit colorate de restul penei (mai închis sau mai deschis);

-desenul barat –dat de alternanţa cu dungi transversale pigmentate cu dungi albe sau cenuşii ce cad perpendicular pe rahis (barat propriu-zis) sau oblic (barat ondulat) spre bază sau spre vârf;

-desenul creionat –dat de dungi transversale care circumscriu un fond deschis;

-desenul pătat sau stropit –dat de pete de mărimi şi culori diferite repartizate neuniform pe fondul penei;

-desenul lacat (paietat) – când vârful penei este colorat opus fondului;-desenul perlat (pene de bibilică) este dat de repartiţia uniformă de pete

albe pe fond cenuşiu-albastru sau alb-gri;-desenul “oglindă” (la raţele din rasa Rouen) –format de o dungă

transversală albastră-metalică încadrată de două dungi subţiri albe sau negre.Prin combinarea desenelor penelor, penajul păsărilor poate avea culoarea

generală uni sau multicoloră.

A. Culorile simple (unicolore)sunt: albă, neagră, galbenă, roşie şi albastră, cu nuanţe cromatice diverse.

B. Culorile compuse (multicolore) principale sunt:Culoarea potârnichie se întâlneşte la găina sălbatică (Gallus bankiva) şi

la alte rase: Cochinchina, Wyandotte, Plymouth Rook etc. cu dimorfism sexual de coloraţie accentuat; adică:–la cocoşi, lanţetele sunt negre metalice, marginate cu dungă roşu-aurie, spinarea este brună, crupionul roşu intens, gâtul şi toracele anterior, abdomenul şi coada negre cu reflexe metalice-verzui; tectricele sunt negre (metalic-verzui), faţa externă a aripii este roşie. Remigele primare de culoare neagră au lama mărginită roşu portocalie în jumătatea inferioară, iar cele secundare, de culoare neagră au jumătatea inferioară roşcată.

106

La femele – culoarea generală este brun-roşcată sau cenuşiu-roşcată; lanţetele cervicale sunt negre, simplu marginate cu galben-roşcat, coada este neagră.

-culoarea herminată sau columbie cu varietăţile: -herminată deschis, trunchiul are penaj alb, lanţetele sunt negre-verzui marginate cu alb-argintiu, iar coada este neagră cu luciu metalic-verzui (rasele Brahma, Sussex, Wyandotte; -herminată închis –penajul trunchiului este negru, lanţetele sunt negre marginat deschis, spinarea este albă, pe aripi se găseşte o dungă albă, transversală. Această culoare este de fapt un argintiu creionat şi se întâlneşte la rasele Plymouth Rock, Brahma.

-culoarea barată sau porumbacă este dată de pene cu desen barat şi se întâlneşte la rasele Plymouth Rock, Minorca, găini comune, etc;

-culoarea pestriţă este rezultată din asocierea penelor albe, negre sau de alte culori cu pene stropite sau cu pene cu desen lacat, se întâlneşte la Leghorn, Ancona, Houdan;

-culoarea aurie – pe fond roşu sau galben-auriu se găsesc pene marginate închis cu negru, se întâlneşte la rasa Wyandotte.

-culoarea aurie este formată din pene albe marginate închis cu negru se întâlneşte la rasele Wyandotte, Bantham, Dorking, Olandeză;

-culoarea porţelanie este întâlnită la găina de porţelan şi este formată din pene de trei culori stropite uniform pe tot corpul;

-culoarea “mii de flori” sau milles fleurs are fondul galben deschis sau brun-auriu şi fiecare pană este stropită cu o pată albă în formă de “V” prevăzută cu o bară neagră;

-culoarea somon este întâlnită la rasa Faverolles şi este formată dintr-un amestec de culori şi nuanţe. La cocoşi lanţetele sunt galbene, spinarea este maro-roşcată, tectricele negre-verzui, partea anterioară a aripilor este galbenă stropit cu maro-roşcat, treimea inferioară a remigelor secundare este albă. Anterior treimii superioare a gâtului, pieptul şi coada sunt negre, cu luciu-metalic-verzui pe seceri. La găini, barba şi favoriţii au culoare alb-gălbui, lanţetele, spinarea, aripile şi coada sunt de culoare maro-roşcat, iar pieptul şi abdomenul sunt roz-gălbui.

Culorile la curci

Culori simple: alb, negru, roşu, galben etc.Culori compuse: bronzată este dată de penele de la baza gâtului şi de pe

piept care sunt negre cu reflexe metalice, verzui aurii şi violet-bronzate şi se termină cu o bază îngustă neagră. Penele de pe spinare sunt negre, terminate cu două dungi transversale: bronzată şi neagră. Penele cozii sunt negre barate cu linii maro, iar terminal cu o dungă neagră şi una alb-brună.

107

Culorile bălţate sunt culorile brun-roşcate cu alb.

Culorile la gâşte

Culori simple: albă.Culori compuse:

Culoarea brună (sălbatică) se întâlneşte la rasa Chinezească şi Africană, la creştetul capului şi partea dorsală a gâtului, se asociază pene brun-roşcate închis care se delimitează printr-o linie distinctă de penele de pe spinare, aripi, coadă şi părţile laterale ale corpului, care sunt de culoare brun-roşcat închis, marginate îngust cu o dungă aproape albă. Pe restul gâtului şi pieptului sunt pene brune-cenuşii, iar pe abdomen, penele sunt albe;

Culoarea cenuşie sau brează se întâlneşte la rasa Toulouse. Capul este brun-închis, gâtul cenuşiu-albăstrui (mai deschis spre spate), spinarea cenuşiu-deschis cu vârful penelor alb, penele din aripi şi gambe, au culoarea cenuşiu-închisă, marginată cu o dungă îngustă gri deschis, pieptul este cenuşiu deschis, iar abdomenul şi în jurul cozii penele sunt albe.

Culorile la raţe, se întâlnesc:Culori simple: albă, neagră, galbenă etc.Culori compuse:- Culoarea cenuşie sau sălbatică se întâlneşte la rasa Rouen şi la unele

rase comune cu dimorfism sexual accentuat. La masculi: capul şi extremitatea superioară a gâtului sunt negre cu luciu puternic verde-smarald, partea inferioară este maro-roşcat fiind separate printr-un inel alb închis sau întrerupt posterior. Spinarea este gri-cenuşiu, anterior şi brun-închis cu luciu verzui spre coadă.

Capul pieptului este maro-roşcat, pieptul, abdomenul şi părţile laterale ale trunchiului sunt gri-argintiu. Aripile au oglinzi albastru-violaceu.

Femela are culoare maro-închis, uniform, cu desen barat, îngust.- Culoarea kaki se întâlneşte la rasa Campbell, cu dimorfism sexual

accentuat. Masculii au culoarea galben-maro, cu capul, extremitatea superioară a gâtului şi partea posterioară a spinării brun-închise cu reflexe de bronz. Femelele au culoare uniformă cu nuanţă mai deschisă decât masculii;

- Culoarea bălţată – corpul are bălţături localizate caracteristic. Se întâlnesc: bălţat alb cu maro la Alergătoare indiană, negru cu alb la rasa Leşească, albastru cu alb la rasa Suedeză şi altele.

Culorile la bibilici

108

Bibilicile au culoare caracteristică formată din fond cenuşiu, alb, albastru etc., pe care se găsesc pete albe uniforme numite perle (perlate pe diverse fonduri).

Culorile la porumbei

Culori simple – derivă din pigmentaţia porumbelului de stâncă (cenuşiu-vânăt) prin dispariţia pigmentului.

-Culoarea albă (bălană). Poate acoperi tot corpul sau numai anumite barbe sau barbule când penajul este nins şi se numeşte brumăriu, siv sau dereş. Sunt şi rase de porumbei denumiţi cuci sau berzaţi, la care se menţine pigmentaţia porumbelului de stâncă pe remigele primare şi pe vârful cozii (cenuşiu-vânăt);

- Culoarea neagră – cu diverse nuanţe, mai răspândite fiind negru lucios sau corb şi negru mat sau păcuriu;

-Culoarea roşie sau brun-roşcat cu nuanţe de diferite intensităţi (mai frecvent roşu-închis, roşu-deschis, vişiniu). Nuanţele deschise dau culoarea galbenă (crem, auriu, limoniu etc.);

-Culoarea brună – cu diferite nuanţe: ciocolatiu, cafeniu, cânepiu (pământiu), bej;

-Culoarea albastră (culoarea sălbatică) – cu nuanţe de cenuşiu sau plumburiu, sur, vânăt, vioriu. Porumbeii se denumesc şi dungaţi deoarece au două dungi negre pe aripi şi una pe coadă.

Culori compuse. Pot fi formate din fond alb cu pete roşii, galbene, negre, albastre, localizate precis (genetic) ca la porumbeii Strasser (capul, aripile, spinarea şi coda sunt colorate) sau Cap de maur (capul, ciocul, coada şi partea anterioară a extremităţii superioare a gâtului sunt negre) sau din îmbinarea diverselor culori ca la rasa Trippler (fond alb cu stropituri neuniforme roşii, negre, galbene) sau rasele Jucătorii orientali, Blondineţi, Satineţi etc.

Porumbeii sunt denumiţi: cudalbi când au coada albă, guleraţi când au un cerc alb în jurul gâtului, grivi când au pene albe în dreptul pungii ingluviale, turci-negri cu cravată albă, bragagii dacă au culoarea galben murdar, au scut –dacă sunt pigmentate uniform penele de pe aripă sau calotă şi capac, sunt pigmentate penele de pe creştet. Cei cu pete diferit colorate şi repartizate uniform pe corp sunt porumbeii bobaţi.

Culorile la fazani

Culori simple – sunt întâlnite mai rar: alb, albastru, negru.Culori compuse:

109

-culoarea maro-arămiu este culoarea caracteristică fazanului comun de vânătoare. Masculul are capul şi partea superioară a gâtului de culoare verzui cu reflexe albastre, baza gâtului, pieptului, abdomenul şi părţile laterale ale trunchiului cafenii-castanii cu reflexe purpurii şi cu marginile peneleor negre strălucitoare.

Pe spinare are pene maro colorate în gri-verzui şi maro, şalele sunt albastru-verzui cu pene creionate cu galben, penele de pe aripi sunt gri-gălbui, iar din coadă sunt maro-roşcate barate cu negru şi cu margini cafenii-castanii. Femela are penaj cenuşiu-pământiu dungat cu negru şi roz;

-culoarea verzicoloră. Masculul are capul, partea superioară a gâtului, pieptul, spatele şi abdomenul colorate în verde metalic, gâtul este violet-purpuriu, umerii arămii, partea externă a aripilor albastră. Coada este gri-verzui barată cu negru şi cu margini cafenii-castanii.

Femela este colorată cu maro cu dungi negre şi coadă roşiatică barată cu negru-gălbui;

-culoarea aurie –la mascul, moţul este galben, gulerul este în evantai galben-portocaliu; penele de formă triunghiulară, au extremitatea dreaptă barată cu două dungi negre (una terminală), ce formează cercuri concentrice când se desface gulerul.

Spinarea are pene verzi-albăstrui marginate cu negru, şalele sunt galbene, pieptul roşu-carmin, aripile, coapsele şi abdomenul maro. Rectricele superioare sunt negre, stropite cu maro, iar cele inferioare, maro barate cu negru.

Femela este maro cu dungă de culoare mai închisă;-culoarea argintie – la mascul, moţul de pe cap şi partea ventrală a

trunchiului sunt negre, spinarea, aripile şi coada – argintii, femela are culoarea brun-închis.

Culorile la lebădă

Culoarea albă, mai frecventă, bobocii şi tineretul sunt de culoare cenuşiu-brună, cu gâtul şi abdomenul alb-murdar şi devin albi după a treia năpârlire la adult;

Culoarea neagră-tuciuriu marginat deschis, cu vârful aripilor albe la Lebăda neagră;

Culoarea albă cu gât şi cap negru la lebăda cu gât negru.

Culorile la păuni

Culoarea albă - la Păunul alb;

110

Culoarea compusă, tipică Păunului comun, albastru, la care: masculul are capul, gâtul şi pieptul anterior de culoare albastru-verzui cu luciu metalic, pieptul este negru, spinarea albastru pronunţat, pe flancuri are pete albăstrui cu pene marginate închis cu negru, umerii şi tectricele aripilor sunt maro-ruginii pătate cu negru. Rectricele sunt maro-cenuşii, iar tectricele au teacă albă şi “ochii”, adică cercuri verzi şi albastre aurii ce înconjoară un centru albastru închis. Femela este de culoare maro-cenuşie.

Culorile la potârnichi

Potârnichea prezintă o bandă cafenie pe frunte, deasupra şi posterior ochilor pe laturile capului şi pe partea anterioară a gâtului în treimea superioară.

Creştetul este bruniu şi are dungi longitudinale gălbui, baza gâtului şi capul pieptului sunt cenuşii-albătrui cu linii negre înguste şi sub formă de zig-zag, spinarea este cenuşiu – aurie cu dungi transversale roşiatice.

Abdomenul este alb şi prezintă o pată roşie-castanie, în formă de potcoavă, conturată cu o dungă albă la mascul, mică sau absentă la femelă. Tectricele aripilor sunt brune-surii cu dungi longitudinale deschise, în jurul rahisului, iar remigele sunt barate cu galben-castaniu.

Coada are pene colorate uniform roşu-castaniu şi pene surii cu bare transversale brun-roşcate dublate cu dungi mai deschise.

Culorile la prepeliţe

De la baza ciocului pleacă o dungă cafenie galben deschis, trece pe deasupra ochilor, coboară pe laturile gâtului şi-l înconjoară.

Capul şi spinarea sunt cafenii, au dungi galbene-roziu aşezate longitudinal şi transversal, gâtul este cafeniu-roziu cu pete închise la culoare, mici, abdomenul este alb-gălbui.

Aripile cafenii-rozii au dungi galben-roziu pe tectrice. Rectricele sunt colorate ca şi tectricele aripilor, dar cu rahis albicios cu dungi negre.

APRECIEREA EXTERIORULUI ANIMALELOR DOMESTICE PRIN MĂSURĂTORI

-Somatometria-

Aprecierea formei şi dimensiunilor corporale ale animalelor domestice se face şi prin măsurare directă, folosind metode metrice şi gravimetrice, operaţiune denumită somatometrie (metron=măsură).

Cu ajutorul acestor metode se poate urmări: modul în care se dezvoltă animalul de la fătare până la maturitate, se pot face comparaţii cu caracteristicile rasei la animalele în curs de aclimatizare, la metişi faţă de rasele genitoare etc.

111

Dimensiunile corporale se măsoară cu diverse instrumente, datele sunt înregistrate, apoi prelucrate şi interpretate.

Instrumente utilizate în somatometrie

Bastonul (zoometrul, hipometrul, baston Lydtin, Dexiaz, tip I.C.Z.) este cel mai des folosit, cu el măsurându-se dimensiunile mari (lungimile şi înălţimile). Există bastoane tip mare şi mic, cu formă şi construcţie asemănătoare, doar cu mărime şi destinaţie diferită. În general este alcătuit din două părţi: un corp extern, rotund, cu rol de teacă, lung de 111 cm, marcat în cm şi o vergea metalică (prismatică dreptunghiulară), lungă de 106 cm, care alunecă în teaca lemnoasă.

Feţele laterale ale acesteia sunt, de asemenea, marcate în cm. Pentru fixarea punctelor de reper a dimensiunii, bastonul prezintă două ramuri metalice, cu lăţimea de 1 cm, articulate mobil şi care se pot fixa în poziţie perpendiculară pe capăt, respectiv pe teaca de lemn.

O ramură se află în partea superioară a tijei metalice, pe un corp metalic lung de 6 cm; a doua este ataşată la un cursor metalic care glisează pe teaca de lemn. Dacă vom considera zoometrul orientat cu ramurile metalice înainte, gradaţiile sunt aşezate în felul următor: pe stânga de jos în sus de la 0 la 116 cm, continuîndu-se pe tijă de sus în jos de la 116 la 217 cm când tija este complet scoasă din teacă; pe partea dreaptă gradaţiile încep de la capătul superior al tijei, cu 0 până la 101 cm şi se continuă pe baston până la 211 cm, adică în partea superioară a cursorului metalic glisant.

Înălţimile se măsoară pe animalul în staţiune forţată patrupedă aşezat pe un teren orizontal şi drept, în staţiune forţată patrupedă. Bastonul se fixează perpendicular pe planul de staţionare şi se ia înălţimea la cel mai înalt punct, prin scoaterea tijei centrale din teaca de lemn. Dimensiunea se citeşte pe partea stângă, pe tijă, direct la punctul de ieşire a acesteia din teacă.

Pentru lungimi şi lărgimi se folosesc gradaţiile de pe partea dreaptă. (pentru a stabili partea dreaptă sau stângă a Zoometrului, acesta trebuie să fie orientat cu ramurile metalice în faţa examinatorului).

Dacă dimensiunea este mai mică de 101 cm, se fixează ramura laterală în capătul de sus al tecii bastonului şi cuprinde punctele de reper prin deplasarea tijei centrale; dacă depăşeşte 101 cm se va scoate tija complet din teacă şi se va deplasa ramura laterală inferioară pe teaca bastonului.

112

b

d

Instrumente de măsurat

a-zoometrul cu ramurile metalice deschise şi cu tija metalică scoasă parţial din teacăb-compas; c-e-panglici pentru măsurători la animale; d- goniometrul lui Schmalz;

Compasul de măsurat (Wilkens). Se utilizează pentru măsurarea lărgimilor şi a lungimilor mai mici. Este alcătuit din două braţe în formă de arc de cerc, care se rotesc în jurul unui ax sau şurubul de fixare a lor, citirea dimensiunii se face pe un arc pe care s-au ştanţat centrimetrii (adică pe arc se indică deschiderea braţelor) sau gradele – echivalentul acestora fiind trecut într-

113

un tabel. La măsurarea dimensiunii ramurile compasului se vor fixa pe punctele externe cu ajutorul unui şurub.

Panglica este folosită la măsurarea perimetrelor. Există panglici de 2,5 m şi de 40-50 cm, divizate în centrimetri.

Goniometrul se utilizează la măsurarea unghiurilor formate de diferite raze osoase. Cel mai des este folosit la determinarea raporturilor mecanice, adică a unghiurilor aparatului locomotor şi mai puţin pentru luarea unghiului fronto-nazal la porci sau unghiul costal la taurine. Există diverse tipuri de goniometre: Schmaltz, Duerst etc.

Cântarul se foloseşte pentru determinarea masei corporale. Pentru efectuarea măsurătorilor sunt necesari: un operator şi două ajutoare (unul înregistrează datele).

Principalele măsurători care se efectuează la animalele domestice

După aspectul urmărit pot fi măsurători de masă, de conformaţie şi de creştere. Numărul acestora variază în funcţie de specie şi scopul pentru care se execută. Astfel, în timp ce la taurine şi cabaline se fac mai multe, la ovine şi suine se execută 4-5 măsurători, mai ales pentru aprecierea dezvoltării corporale.

Măsurători de masă şi conformaţieSunt măsurătorile care servesc la aprecierea gradului de dezvoltare a

animalului.Înălţimea la grebăn sau talia se măsoară cu zoometrul şi reprezintă

distanţa de la pământ la punctul cel mai înalt al grebănului.Este dimensiunea principală care serveşte la aprecierea dezvoltării

corporale şi se foloseşte pentru comparaţie cu celelalte dimensiuni, dând indicaţii asupra proporţionalităţii.

Lungimea oblică a trunchiului se măsoară cu zoometrul de la punctul spetei sau partea anterioară a articulaţiei scapulo-humerale până la punctul fesei sau tuberozitatea ischiatică.

Această lungime ne dă indicaţii şi asupra formatului corporal.Lărgimea pieptului. Se măsoară cu zoometrul sau compasul şi reprezintă

distanţa între articulaţiile scapulo-hemerale sau proeminenţele laterale ale extremităţii superioare a humerusului. Serveşte atât la aprecierea dezvoltării corporale în ansamblu, cât şi a dezvoltării cavităţii toracice.

Lărgimea crupei la şolduri. Se măsoară cu compasul şi este distanţa dintre unghiurile externe ale oaselor iliace.

114

115

Măsurătorile principale la calA-înălţimi, lungimi şi perimetre: 1-1’’’ -înălţimea la grebăn; 2-2’-înălţimea la spinare; 3-3’-înălţimea la crupă; 4-4’-înălţimea la baza cozii; 5’’’-5’’-înălţimea la punctul fesei; 6-6’-înălţimea la punctul umărului; 7-7’-înălţimea la pisiform; 8-8’-înălţimea la graset; 9-9’-înălţimea la articulaţia coxofemurală; 10-10’-înălţimea la vârful jaretului; 1’-1’’’-înălţimea la vârful jaretului; 1-1’’-înălţimea (adâncimea) toracelui; 1’-1’’’-înălţimea la olecran; 1’’-1’’’-vidul substernal; 6-5’’’-lungimea oblică a trunchiului; 6-5’-lungimea oblică a trunchiului; 6-5’-lungimea orizontală a trunchiului; 6-11-lungimea trenului anterior; 11-12-lungimea trenului mijlociu; 12-5’-lungimea trenului posterior; 6-6’’-lungimea (profunzimea) toracelui; 5’’’-5-lungimea crupei; 13-13’-lungimea gâtului; 14-14’-lungimea capului; 15-15’-perimetrul fluierului.B-lărgimi: 1-1’-lărgimea pieptului; 2-2’-lărgimea toracelui înapoia spetei; 3-3’-lărgimea toracelui la punctul cel mai proeminent al coastelor false; 4-4 ’-lărgimea şalelor; 5-5’-lărgimea

116

crupei la şolduri; 6-6’-lărgimea crupei la articulaţiile coxo-femurale; 7-7’-lărgimea crupei la ischii.

Perimetrul toracic se măsoară cu panglica, înapoia spetelor, pe linia tangentă unghiului supero-posterior al spetei (la cal trece prin punctul cel mai înalt al grebănului). Măsurătoarea ne dă indicaţii asupra dezvoltării corporale în ansamblu şi asupra dezvoltării cavitătii toracice.

Perimetrul fluierului se măsoară cu panglica mică la linia care uneşte treimea mijlocie cu treimea superioară a fluierului unde fluierul are perimetrul cel mai mic. Dă indicaţii supra dezvoltării scheletului.

Masa corporală se determină prin cântărire executată la termene şi în anumite condiţii.

Măsurători de conformaţieSe execută atunci când se studiază mai detaliat dezvoltarea fiecărei

regiuni corporale şi conformaţia. Din cele 43-47 măsurători efectuate cu acest scop, mai importante sunt:

Înălţimea la spinare se măsoară cu zoometrul de la pământ la nivelul ultimei vertebre dorsale Dă indicaţii asupra liniei superioare a trunchiului.

Înălţimea la crupă se măsoară cu zoometrul şi reprezintă distanţa de la pământ la punctul cel mai înalt al osului sacrum (dacă acesta nu se poate determina, se ia ca reper linia imaginară dintre unghiurile externe ale iliumului). Dă indicaţii asupra înălţimii trenului posterior raportată la cel anterior.

Înălţimea la baza cozii se măsoară cu zoometrul, de la pământ la punctul de prindere al cozii şi dă indicaţii asupra direcţiei crupei.

Înălţimea (adâncimea) toracelui se măsoară cu zoometrul între stern şi punctul cel mai ridicat al grebănului. Ajută la aprecierea dezvoltării toracelui.

Vidul substernal se măsoară înapoia membrelor anterioare, de la pământ până la stern el reprezintă diferenţa dintre talia şi adâncimea toracelui. Ajută la aprecierea armoniei de ansamblu a organismului, fiind direct influenţat de condiţiile de creştere a animalului.

Înălţimea membrului anterior se măsoară de la pământ la vârful olecranului.

Înălţimea membrului posterior se măsoară de la pământ la centrul articulaţiei coxo-femurale.

Lungimea sau profunzimea toracelui se măsoară cu zoometrul de la partea anterioară a articulaţiei scapulo-humerale până la partea posterioară a convexităţii ultimei coaste. Ajută la aprecierea dezvoltării toracelui.

Lungimea capului se măsoară cu compasul de la creastă sau protuberanţa occipitală la mijlocul arcadei incisive (oglinda botului la rumegătoare).

117

Lungimea frunţii se măsoară cu compasul şi este distanţa de la mijlocul crestei occipitale la linia de unire a unghiilor interne ale ochilor.

Lungimea feţei se obţine prin diferenţa dintre lungimea capului şi lungimea frunţii.

Lărgimea frunţii se măsoară cu compasul şi este distanţa dintre punctele cele mai proeminente ale arcadelor orbitare.

Îngustimea frunţii se măsoară cu compasul deasupra tâmplelor, la punctele unde fruntea este mai îngustă.

Lungimea gâtului se măsoară cu panglica de la creasta frontală la apofiza tranversă a primei vertebre dorsale.

Lungimea spinării se măsoară cu compasul de la unghiul supero-posterior al spetei până la nivelul apofizei spinoase a ultimei vertebre dorsale.

Lungimea şalelor se măsoară de la ultima vertebră dorsală până la linia imaginară de unire a şoldurilor.

Lungimea crupei se măsoară cu compasul de la vârful şoldului la punctul fesei.

Lărgimea toracelui sau diametrul bicostal. Se măsoară cu zoometrul, transversal, imediat înapoia spetelor. Prin comparare cu profunzimea şi adâncimea toracelui ne dă o imagine clară asupra dezvoltării şi formei cavităţii toracice.

Lărgimea şalelor se măsoară cu compasul între apofizele transverse ale vertebrei a 4-a lombare.

Lărgimea crupei se măsoară cu compasul la articulaţiile coxo-femurale.Lărgimea crupei la ischii. Se măsoară cu compasul

Măsurători de creştereRitmul în care se desfăşoară procesul de creştere se apreciază prin

măsurători de masă şi de conformaţie repetate periodic de la parturiţie până la terminarea creşterii (când între două măsurători succesive nu mai sunt diferenţe).

Măsurători ale raporturilor mecaniceServesc la aprecierea unghiilor dintre razele osoase, mai ales ale

aparatului locomotor şi se determină cu goniometrul. Pentru a se evidenţia mai uşor, se trasează cu creta pe corpul animalului razele osoase cu unghiurile formate de ele. Se execută mai ales la cabaline pentru a studia conformaţia membrelor.

Exprimarea rezultatelor somatometrice

Exprimarea prin valori absolute

118

Dimensiunile corporale se exprimă în centrimetrii, iar masa corporală în grame sau kilograme. Acestea sevesc la determinarea dezvoltării corporale a animalelor, dând relaţii asupra omogenităţii sau variabilităţii unui grup de animale.

Exprimarea prin valori relativePentru a putea aprecia proporţionalitatea şi armonia de dezvoltare a

diferitelor regiuni sau părţi componente ale organismului animalelor, valorile absolute ale dimensiunilor măsurate se raportează la una din dimensiunile de bază: talia şi mai rar lungimea oblică a trunchiului.

Deci, valoarea relativă (V.r.) este exprimarea procentuală a unei valori absolute (V.a.) faţă de talie (t):

În cazul dimensiunilor regiunilor corporale corelate morfofiziologic, se face compararea între ele tot prin comparare procentuală şi se obţin indicii corporali.

După Duerst, există următoarele categorii de indici:Indici de format (ai proporţiilor generale) care se referă la formatul

corporal în întregime sau la formatul trunchiului.

Indicii corporali

Nr.crt.

Specificare Formula de calcul Observaţii

1 I. formatului corporal lateral

Se compară cu media rasei

2 I. formatului corporal transversal

Creşte proporţional cu lărgimea

3 I. toracic Indicaţii asupra formei toracelui, tipul fiziologic şi productiv

4 I. adâncimii toracelui

Diferit mult cu vârsta şi condiţiile de creştere

5 I. de compactitate Creşte cu compactitatea trunchiului

6 I. ascuţimii crupei Valoarea este mare la crupă ascuţită

7 I. formatului crupei

8 I. osaturii (dactilo-toracic)

119

9 I. cefalic Folosit pentru determinarea tipului craniologic la taurine

10 I. diferenţei de înălţime

Scade pe măsura creşterii animalului

11 I. vidului substernal

Scade la animalele adulte

Barimetria

În condiţiile în care nu se poate efectua cântărirea animalelor mari, se află masa corporală prin calcul indirect cu ajutorul unor relaţii barimetrice sau din tabele cu date precalculate în baza corelaţiilor existente între diverse dimensiuni.

Dintre formulele barimetrice se utilizează mai des următoarele:

Pentru cabaline:

în care: G-masa vie; C-perimetrul toracic în cm şi K este un coeficient cu valorile: 85-pentru caii de tracţiune, 75-pentru trăpaşi şi 70-pentru caii de curse.

De exemplu:

Pentru bovine:

în care:L –reprezintă lungimea orizontală a trunchiului (distanţa orizontală de la baza cozii la partea anterioară a spetei); G-masa corporală vie; C-perimetrul toracic (în cm).

*Pentru suine:

unde: C=perimetrul toracic

*Această formulă este valabilă numai pentru rasele perfecţionate

Eroarea de calcul a masei corporale prin barimetrie este de ± 30 kg faţă de masa obţinută prin cântărire şi este neglijabilă la animalele mari.

Tehnica de apreciere a procesului de creştere

120

Modul în care se desfăşoară procesul de creştere la tineretul animalelor domestice se apreciază prin determinări periodice a masei corporale şi măsurători ale dimensiunilor corporale. Exprimarea sintetică se face prin corelarea acestora şi exprimarea prin indici de creştere. Aceştia sunt:

Energia de creştere, se exprimă prin masa şi dimensiunile corporale în dinamică şi reperezintă capacitatea populaţiei dintr-o specie, rasă, linie, familie etc. de a atinge la vârsta adultă o anumită masă şi dimensiuni corporale.

Viteza absolută de creştere (Va) se exprimă prin sporul mediu zilnic al masei sau dimensiunilor corporale şi se calculează scăzând din valoarea dimensiunii (masei) finale (M2) pe cea a dimensiunii (masei) iniţiale (M1), rezultatul împărţindu-se la durata în zile a intervalului:

Intensitatea de creştere este un indice mai rar utilizat în practică şi se poate exprima în două feluri:

a) prin viteza relativă de creştere (Vr), adică valoarea procentuală a sporului de creştere într-un interval de timp faţă de valoarea masei care creşte.

Pentru o exprimare mai semnificativă se va raporta procentual sporul de creştere într-un interval de timp la valoarea medie a masei corporale, adică folosind formula:

Se utilizează valoarea medie a maselor corporale deoarece intensitatea de creştere diferă cu înaintarea în vârstă, fiind mai mare la începutul intervalului.

Exemplu: între vârsta de 1 şi 2 luni, un viţel creşte de la 50 la 74 kg.Viteza relativă de creştere va fi deci:

respectiv:

121

Aspectul grafic al creşterii corporale

b) prin coeficientul de creştere (C%), adică valoarea procentuală a creşterii totale până la o anumită vârstă (Mi) din valoarea finală, adică valoarea care trebuie realizată la vârsta adultă (Mf):

Exemplu: la fătare un viţel are masa de 42 kg, la vârsta adultă ajunge la masa medie a rasei de 600 kg. Coeficientul de creştere al acestuia va fi:

Deci, la fătare viţelul are 7% din masa de adult, când atinge greutatea de 120 kg coeficientul de creştere va fi: (120 x 100) : 600 = 20%, adică viţelul va avea o greutate egală cu 20% din masa finală a adultului.

Modul în care evoluează creşterea animalelor se reprezintă mai sugestiv grafic, prin curba de creştere. Aceasta se alcătuieşte raportând evoluţia creşterii la vârstă, fie în totalitate, fie numai pe anumite perioade. Astfel, se poate reprezenta grafic: sporul mediu zilnic, viteza absolută de creştere, viteza relativă de creştere, respectiv intensitatea creşterii.

Exemplu: sporul mediu zilnic (la diferite specii) realizat în timpul creşterii, în primele 6 luni este cel din tabelul următor:

Evoluţia sporului mediu zilnic la tineretul principalelor specii de fermă

Specia LunaI II III IV V VI

Mânz 1000 940 890 720 650 420Viţel 850 720 800 700 680 500Miel 250 200 180 150 100 80Purcel 150 250 350 420 500 600

Examenul de sinteză al exteriorului animalelor

122

După ce executăm un examen de ansamblu şi o sintetizare a datelor furnizate prin măsurători, valorile relative şi indicii corporali putem face examenul analitic al exteriorului animalelor respective.

Principalele aspecte urmărite în cadrul acestuia sunt: dezvoltarea corporală, formatul corporal, armonia de ansamblu şi tipul morfoproductiv.

Dezvoltarea corporală se apreciază prin somatoscopie şi măsurători de masă (talia, lungimea trunchiului, perimetrul toracic, perimetrul fluierelor şi masa corporală) a căror rezultate se exprimă prin valori absolute. Datele se compară cu valorile caracteristice speciei şi rasei respective.

Formatul corporal se apreciază după forma geometrică în care se înscrie animalul din profil lateral, adică pătrat sau dreptunghiular. Acesta se corelează cu indicile formatului corporal lateral.

La cabalinele adulte, formatul poate fi: dreptunghi înalt, când indicele corporal este mai mic decât 100 (înălţimea la grebăn mai mare decât lungimea trunchiului); pătrat, când valoarea indicelui este 100 şi dreptunghiular, cu indicele mai mare de 100.

La taurinele adulte, formatul corporal este dreptunghiular, lungimea trunchiului fiind cu 10-28% mai mare ca înălţimea la grebăn.

Valoarea indicelui formatului corporal variază cu tipul productiv al animalului: la rasele de carne indicele este între 122-128%; la rasele de lapte este între 117-120%; la rasele mixte este între 118-122%; la rasele primitive este între 113-115%.

La suinele şi ovinele adulte, formatul corporal este numai dreptunghiular.Formatul corporal la animalele în creştere diferă de cel al animalelor

adulte. Acesta variază cu vârsta, datorită intensităţii de creştere extrem de diferite a dimensiunilor corporale. De exemplu: la tineret, înălţimea la crupă este mai mare decât înălţimea la grebăn, iar paralel cu înaintarea în vârstă, aceasta se egalează. La fel lungimea corpului este proporţional mai mică decât talia, la fătare şi creşte cu intensitate mai mare odată cu înaintarea în vârstă.

Tipul morfoproductiv. Formatul corpului animalelor este condiţionat şi de tipul de producţie dominată. Aceasta se apreciază luând în considerare raporturile existente între înălţimi, lungimi şi lărgimi. In funcţie de relaţia dintre aceste elemente, deosebim trei tipuri: brevimorf (breviliniu), mezomorf (medioliniu) şi dolicomorf (longiliniu).

a). Tipul brevimorf se caracterizează prin forme (înăţimi) scurte şi largi. Formatul corporal este dreptunghiular, dar animalele au muşchii scurţi şi dezvoltaţi în lărgime. Din aceasta fac parte taurineler şi ovinele de carne şi caii de tracţiune.

b). Tipul mezomorf – corespunde formatul pătrat, cu lungimi intermediare. Cuprinde rasele de taurine cu producţie mixtă şi calul Arab.

123

c). Tipul dolicomorf – are forme lungi (mai ales gâtul şi membrele) şi lărgimi mici, înscriindu-se în format înalt. Aici se încadrează caii de viteză şi rasele de taurine primitive.

Armonia de ansamblu este determinată de forma, volumul, dezvoltarea şi modul de ansamblare a regiunii corporale. Aprecierea se face somatoscopic (metodă mai puţin exactă) şi prin studiul raporturilor existente între dimensiunile corporale şi a indicilor corporali. Astfel, proporţionalitatea dezvoltării corporale se apreciază prin următoarele tipuri de raporturi:

a). Raporturi de înălţime, rezultate din compararea înălţimilor luate în puncte diferite. Se compară:

-înălţimea la grebăn cu adâncimea toracelui. La taurinele de lapte înălţimea toracelui reprezintă 52% din înălţimea la grebăn, pe când la cele de carne raportul poate depăşi 60%. La cabaline, raportul se inversează datorită vidului substernal mai mare şi este variabil cu rasa. Raportul variază şi cu vârsta: tineretul are vidul substernal mai mare decât animalele adulte;

-înălţimile la crupă, spinare şi baza cozii. Prin comparare, se obţine o imagine asupra liniei superioare a trunchiului;

-înălţimea la grebăn cu înălţimea la spinare, permit aprecierea dacă animalul are spinare de crap sau este înşeuat;

-înălţimea la grebăn cu înălţimea la crupă ne dă o imagine asupra raportului dintre cele două trenuri;

-înălţimea la crupă cu înălţimea la baza cozii-refelectă direcţia crupei.b). Raporturile de lungime. Relaţii deosebite asupra conformaţiei rezultă

din raportul în care se găsesc trenurile anterioare, mijlociu şi posterior. De exemplu, la caii de călărie, trenul mijlociu trebuie să fie mai scurt decât cel anterior şi posterior. Alungirea acestuia constituie defect important de conformaţie. La porc, un tren mijlociu lung (mai ales datorită lungimii şalelor) constituie o calitate. Se mai folosesc pentru aspectul conformaţiei raporturile: dintre lungimea toracelui şi lungimea trunchiului şi dintre lungimea crupei şu lungimea trunchiului.

c). Raporturile de lărgime rezultă din compararea mai ales a lărgimilor: pieptului cu a toracelui, lărgimile crupei la şolduri, articulaţia coxofemurală şi la ischii. Lărgimile se compară şi cu înălţimea la grebăn. Raporturile variază cu rasa, tipul morfoproductiv, sexul, vârsta, condiţiile de creştere şi întreţinere.

d). Raporturile de ansamblu rezultă din compararea diferenţelor dimensiunii de înălţime, lungime, lărgime şi stabilirea unor indici corporali.

Metode de exprimare a rezultatelor aprecieriiexteriorului animalelor

124

Metoda liberă sau somatoscopică de examinare a exteriorului constă aşa cum s-a văzut în aprecierea acestuia prin inspecţie, (uneori şi palpaţie) analitică şi de ansamblu operativă ce permite sesizarea unor particularităţi de conformaţie care reflectă aptitudinile productive ale animalului.

Această metodă este uneori influenţată de un anumit subiectivism în modul de apreciere şi de aceea personalul implicat în această operaţiune trebuie să dea dovadă de un grad ridicat de profesionalism, iar rezultatul final să fie exprimat în note (puncte), după cum urmează: foarte bun = 5; bun = 4; mediocru = 3; submediocru=2; rău = 1

La reproducţie se admit numai animalele cu note de la 3 la 5. În practică, această notare, printr-un calificativ general, se utilizează rar, la efective mari.

O aprciere sistematică şi ştiinţifică, se face examinând amănunţit şi acordând puncte fiecărei regiuni corporale sau unui grup de regiuni. În acest scop sunt alcătuite tabele de punctare care sunt diferenţiate pe specii, rase, vârsta sau tip morfoproductiv.

Pe baza notelor acordate fiecărui caracter sau grup de regiuni se stabilesc clasele parţiale, iar pe baza acestora clasa generală care poate să fie R, E, I şi II în funcţie de destinaţie şi sex.

Pentru uşurarea muncii de apreciere se folosesc tabele de punctare în care nota maximă utilizată este 5. Diferenţierea după valoarea care o au regiunile corporale se face prin folosirea unor coeficienţi.

Pentru a evita subiectivismul şi unele greşeli în aprecierea exteriorului animalelor, se utilizează şi metode ajutătoare de exprimare a rezultatelor, ca de exemplu cea grafică şi fotografierea.

Metoda grafică permite exprimarea rezultatelor aprecierii prin semne ce arată forma şi defectele regiunilor corporale. În cadrul metodei sunt două variante: metoda conturului şi metoda dreptunghiulară.

Fotografierea are valoare ştiinţifică şi documentară mare. O fotografiere este completă când se face din faţă, din profil, din sus sau lateral, înscriindu-se şi numărul matricol al animalului şi datele de origine.

Prelucrarea şi valorificarea datelor biometrice

Datele biometrice se calculează pe baza statisticii variabilităţii însuşită la alte discipline.

Pentru exemplificare redăm modul de calcul al elementelor statistice, al înălţimii la grebăn, a unui lot de 116 juninci, din rasa Bălţată românească, la vârsta de 12 luni.

Valorile absolute stabilite în urma măsurătorilor efectuate sunt următoarele:

125

100, 111, 116, 120, 130, 121, 109, 115, 115, 120, 113, 113,110, 109, 112, 113, 115, 117, 113, 101, 132, 115, 118, 112,115, 118, 115, 115, 115, 114, 116, 111, 114, 116, 114, 111,116, 117, 111, 123, 116, 114, 116, 114, 111, 116, 117, 110,116, 111, 120, 116, 123, 116, 110, 113, 115, 116, 113, 118,115, 118, 118, 110, 118, 113, 110, 119, 110, 125, 103, 112,109, 118, 112, 115, 122, 113, 110, 116, 116, 118, 116, 118,115, 119, 115, 116, 117, 116, 118, 121, 118, 112, 128, 116,107, 119, 116, 121, 116, 115, 122, 116, 116, 131, 110, 124,116, 125, 117, 110, 116, 118, 117, 117.

Sistematizarea datelor se face sub formă de “şir de variaţie” în felul următor:

1. Se stabileşte limita superioară şi inferioară a variabilităţii (132 respectiv 100 cm, datele subliniate în text).

2. Se stabileşte amplitudinea variabilităţii (132-100 = 32 cm).3. Se stabilesc clasele, prin împărţirea amplitudinii în segmente egale,

delimitate de valori ce poartă denumirea de “limite de clasă”, iar distanţa dintre două limite “interval de clasă” şi se notează cu “i”. Intervalul de clasă se stabileşte împărţind amplitudinea la numărul de clase stabilit de operator (32 : 11 = 2,9 ≈ 3).

4. Se întocmeşte un tabel în care se face repartizarea variaţiunilor pe clase: valorile cuprinse în interiorul unei clase purtând denumirea de frecvenţă absolută a clasei, şi se notează cu “p” sau “f”.

Clase Frecvenţe100-102 // 2103-105 / 1106-108 / 1109-111 ///// ///// ///// /// 18112-114 ///// ///// ///// /// 18115-117 ///// ///// ///// ///// ///// ///// ///// ///// /// 43118-120 ///// ///// ///// //// 19121-125 ///// // 7124-126 //// 4127-129 0130-132 /// 3

În continuare se va alcătui şirul de variaţie:

Clase 100-102

103-105

106-108

109-111

112-114

115-117

118-120

121-125

124-126

127-129

130-132

Şirul de variaţie şi reprezentarea grafică a acestuia ne dă relaţii cu totul generale asupra variabilităţii caracterului studiat. De aceea, pentru obţinerea unor date precise ne servim de o serie de calcule matematice, care conduc la stabilirea estimatelor variabilităţii, ce se grupează în:

126

Media aritmetică. Ea reprezintă valoarea centrală a variaţiei însuşirii urmărite.

Indicii de dispersie, care ne indică modul în care valorile însuşirii sau caracterului studiat sunt concentrate în jurul mediei.

Aceştia sunt: deviaţia standard, varianţa, coeficientul de variabilitate şi eroarea standard a mediei.

Media aritmetică (X), se calculează după formula:

; în care:

= media aritmetică;C = media aritmetică aproximativă (arbitrară), stabilită după frecvenţa maximă;Sfx = suma frecvenţelor înmulţite cu valorile codificate;I = intervalul de clasă;n = număr de indivizi.

Pentru stabilirea valorilor de calcul datele se sintetizează într-un tabel care ajută atât la adiţionarea elementelor înregistrate, dar mai ales favorizează calculul propriu-zis

Clasele FDatele

codificate x

fx fx2

100-102 2 -5 -10 50103-105 1 -4 -4 16106-108 1 -3 -3 9109-111 18 -2 -36 72112-114 18 -1 -18 18115-117 43 0 0 0 C=116118-120 19 1 19 19121-123 7 2 14 28124-126 4 3 12 36127-129 0 4 0 0130-132 3 5 15 75

S Sf(n)=116 Sfx(SX)=-11 Sfx2(SX)2=323

Pentru stabilirea valorilor de calcul ne folosim de datele tabelului

Varianţa (s2) este o măsură a variabilităţii care ne dă datele necesare privind gradului de dispersie a valorilor individuale a caracterului studiat, faţă de medie. Ea reprezintă pătratul mediu al abaterilor datelor individuale de la medie şi se calculează după formula:

127

;

în care:s2 = varianţa;Sx2 = suma pătratelor abaterilor de la medie;GL = numărul gradelor de libertate;i2 = pătratul intervalului de clasă.

Valorile lui Sx2 se stabilesc după formula:

;

în care:Sx2 = suma abaterilor pătratelor;SX2 = suma pătratelor datelor individuale;

= termen de corelaţie.

“Gradele de libertate” indică numărul valorilor independente între ele şi se obţin prin scăderea din totalul determinărilor a cifrei 1, (n-1)

În statistica variaţiunilor, varianţa (s2) serveşte la stabilirea deviaţiei standard.

Deviaţia standard (s), reprezintă dispersia faţă de media sau gruparea valorilor în jurul mediei (plus şi minus variante ale caracterului sau însuşirii studiate) şi nu este altceva decât rădăcina pătrată din varianţă.

; în care:

s2 = varianţa25,191 = 5,019 cm

Eroarea standard a mediei . Când studiem variabilitatea unui caracter la o grupă mai mare de animale, nu putem lua în cercetare toţi indivizii din această grupă, ci numai o parte din ei, media caracterului determinat fiind

128

valabilă însă la întreaga grupă existentă. Alegerea făcându-se randomizat (la întâmplare), vom lua în studiu independent de voinţa noastră fie mai multe plus-variante şi mai puţin minus-variante sau invers.

Aceasta duce la obţinerea unei valori a mediei diferită de cea reală. Cu cât se analizează un număr mai mare de indivizi din grupă, cu atât indicii calculaţi vor fi mai apropiaţi de valoarea reală a mediei. De aici rezultă că valoarea lui este invers proporţională cu numărul de indivizi (n). De asemenea, eroarea este cu atât mai mare cu cât dispersia caracterului sau însuşirii studiate este mai mare, deci eroarea este direct proporţională cu varianţa.

Eroarea standard a mediei se calculează după relaţia:

;

în care:= eroarea standard a mediei;

s2 = varianţa;n = numărul de indivizi.

Coeficientul de variaţie (V sau v%). În cazul insuşirilor reprezentate prin unităţi de măsură diferite, pentru a putea face o comparaţie a caracterelor şi însuşirilor între ele, în scopul stabilirii cu ajutorul deviaţiei standard a variabilităţii, raportăm deviaţia standard la medie fie în valori absolute, fie în valori relative, indice ce poartă denumirea de coeficient de variaţie şi se calculează cu ajutorul formulelor:

în care:V sau v% = coeficientul de variaţie;S = deviaţia standard;

= media;

În final prezentarea datelor se face astfel:

n=116

129

± Sx S2 s v%115,73 ± 0,465 25,191 5,019 4,336

STRUCTURA DE FAMILII A POPULAŢIEI(Numărul şi mărimea familiilor, varianţa mărimii familiilor)

Familia este un grup de indivizi apropiat înrudiţi între ei aparţinând ambelor sexe (părinţi, fii, fiice = fraţi, surori (sibs) sau semifraţi – semisurori (half-sibs), veri primari, ce aparţin unei populaţii; ele apar şi dispar continuu, ca şi indivizii, nefiind unităţi evolutive, dar putând forma obiectul selecţiei.

Practic, la animale se deosebesc trei tipuri de familii:- de fraţi (surori), reprezentată de descendenţi ai aceleeaşi mame şi

aceluiaşi tată, întâlnite la găini (familie de găină) sau la porci (familii de scroafă);

- de semifraţi (semisurori), descendenţi rezultaţi din acelaşi tată dar din mame diferite, întâlnite la speciile unipare (familii de tauri, de berbeci);

- amestec de fraţi şi semifraţi (surori şi semisurori), descendenţi ai aceluiaşi tată din mame diferite dar multipare ( familii de cocoşi, de vieri).

130

Datorită implicaţiilor lor în ameliorare, numărul şi mărimea familiilor face obiectul unor calcule de optimizare.

Familiile pot fi întâlnite în matcă, la testare şi la intrarea în matcă. Interesează în special numărul de familii şi mărimea familiilor la testare şi la intrare în matcă.

N.B. Termenul de “familie” este impropriu folosit pentru a desemna haremul la găini sau uneori o populaţie. Animalele din orice populaţie sunt înrudite între ele, dar mai puţin înrudite decât cele din familie (aproximativ cât ½ veri primari). Cauza înrudiriii animalelor din populaţie constă în primul rând în originea ei dintr-un număr mic de indivizi şi apoi datorită mărimii ei limitate.

Estimarea numărului şi mărimii familiilor la testare

Numărul de familii la testare este de regulă egal cu numărul de masculi din matcă (familii de semifraţi sau amestec de fraţi şi semifraţi) sau de femele din matcă (familii de fraţi).

Mărimea familiilor se stabileşte prin numărare; presupunând însă că fiecare mascul montează un număr egal de femele şi că fiecare femelă produce un număr egal de descendenţi, se poate estima prin împărţirea numărului de descendenţi la numărul de familii.

Exemplu:Într-o populaţie de ovine Merinos de Palas (3150 capete) se folosesc 90

berbeci şi se produc anual pentru testare (tuns) 2566 miori şi mioare. Presupunând că fiecare berbec montează un număr egal de oi dintre cele 3150 şi că fiecare oaie are şansă egală de a produce un descendent testat, să se arate ce tip de familii există şi care este mărimea ei.

Rezolvare:- Sunt familii de semifraţi;- Numărul familiilor la testare este de 90;- Mărimea medie a familiilor este de 28,5 semifraţi şi semisurori

(2566:90=28,5).

Structura de familii a populaţiei (Evidenţa originii)

Numărul strămoşilor unui individ creşte cu fiecare generaţie (n) în progresie geometrică (2n). Astfel, un individ are 2 părinţi, 4 bunici (22), 8 străbunici (23) etc. Datorită mărimii limitate a populaţiei şi numărului practic infinit de strămoşi se ajunge ca după un anumit număr de generaţii toţi indivizii

131

din populaţie să se înrudească între ei. În realitate, un individ are de regulă, un număr mai mic de strămoşi decât este posibil, deaoarece unii dintre ei apar de mai multe ori, adică sunt strămoşi comuni. Pentru lucrările de selecţie interesează, de regulă, numai 1-2 generaţii de strămoşi; pentru cercetarea metodicii ameliorării se iau uneori în consideraţie toate generaţiile cunoscute.

Originea unui animal poate fi cunoscută numai dacă în fermă se ţine:- evidenţa montei, adică înregistrarea masculului care montează fiecare

femelă, fapt ce presupune marcarea vizibilă, aplicarea montei dirijate sau în harem;

- evidenţa fătărilor prin înregistrarea mamei fiecărui produs şi marcarea imediată a nou născuţilor. Aceste evidenţe sunt laborioase, cer responsabilitate şi control.

Evidenţa originii se ţine cu ajutorul pedigreului care poate fi de mai multe tipuri:

- pedigreu clasic se prezintă sub forma unui tabel cu ramificaţie în două părţi de sus în jos, la fiecare individ trecându-se în stânga mama şi în dreapta tatăl; cuprinde 3-5 generaţii, este înscris în registrele genealogice şi în certificatele de vânzare a animalelor de reproducţie;

- pedigreu structural reprezintă o schemă care respectă, în mare, principiul pedigreului clasic, dar masculii se notează cu pătrate, femelele cu cercuri, strămoşii comuni nu se trec de două ori în pedigreu şi sunt legaţi pe verticală prin linii sau printr-un T (pedigreu genetic vechi); de regulă, pedigreul urmăreşte să evidenţieze strămoşii comuni mamei şi tatălui şi numai pe aceştia îi figurează;

- pedigreu în text (lanţ) este înregistrarea la rând a strămoşilor, notând înrudirea lor cu individul fie prin litere (T, M, TM, MM, etc), fie prin cifre, care să arate generaţia, reţinând că se completează întâi linia paternă (T, TT, TTT, etc.) şi că înainte de masculi se spune “din” iar înainte de femele se spune “şi”; se folosesc registrele genealogice tipărite;

- pedigreu de 2-4 linii aleatoare; de la părinţi (2 linii) sau bunici (4 linii) înainte se notează numai un strămoş din fiecare generaţie, la întâmplare, înregistrându-se câte generaţii este posibil; la două linii se poate adăuga şi cel de al doilea părinte, ceea ce duce tot la 4 linii; foloseşte la cercetarea ştiinţifică a populaţiei (înrudite, consangvinizare, strămoşi importanţi);

Originea grupurilor de indivizi se ţine folosind pedigreul de grup:

- pedigreul structural de grup realizează interconectarea pedigreelor structurale a mai multor indivizi înrudiţi, pentru a evidenţia înrudirea dintre ei;

- pedigreul încrucişat de grup reprezintă pedigreul unei întregi populaţii, la care masculii au linii orizontale sau circulare pe care se trec toţi fii şi fiicele lor, legaţi prin linii verticale sau radiale cu mamele.

132

Astăzi, în lucrările curente de ameliorare se înregistrează în cazul metodelor de selecţie familială numai părinţii; la nevoie se poate alcătui însă tot pedigreul. În selecţia pe performanţe proprii nu se ţine evidenţa şi nu se cunoaşte originea animalelor.

În trecut şi uneori şi astăzi, pedigreele sunt trecute în registrele genealogice. Acestea cuprind, în afară de pedigreu, date în legătură cu performanţele proprii, performanţele ascendenţilor şi descendenţilor. Aceste date sunt înregistrate astăzi pe benzi magnetice şi la nevoie pot fi scoase şi prelucrate de calculatoare programate.

Exemplu:

În baza datelor de mai jos se alcătieşte pedigreul armăsarului HADBAN XXIII (născut în 1973 la herghelia Mangalia) şi se transformă în pedigreu structural, iar facultativ în pedigreu aleator de 4 linii (Wright, 1924, Robertson, 1951) şi de două linii (Robertson, 1960). Să se observe cum se dă numele.

Hadban XXIII din (1) Hadban XVII, din (2) Hadban VIIII, din (3) Hadban IV, din (4) Hadban III şi (4) Amurath 11 şi (3) Koheilan IV-17, din (4) Koheilan IV şi (4) Ben-Ahmet şi (2) El-Sbaa I-3, din (3) El-Sbaa I, din (4) El-Sbaa şi (4) Kioumi şi (3) Gazal II-1, din (4) Gazal II şi (4) Gazal II-3 şi (1) Hadban IX-6 din (2) Hadban IX, din (3) Hadban IV, din (4) Hadban III şi (4) Amurath 11 şi (3) Siglavy-Bagdady II din (4) Siglavy-Bagdady II şi (4) Gazal II-10 şi (2) Nedjari 13, din (3) Nedjari-Perkun, din (4) Nedjari şi (3) Gazal II-3, din (4) Gazal II şi (4) Hadban I-7.

Rezolvare:

Se alcătuieşte pedigreul clasic, se notează generaţiile şi se completează ţinând seama de generaţia indicată în paratenză şi de indicatorul “din” sau “şi”.

HADBAN XXIII

Hadban IX-6 Hadban XVIINedjari 13 Hadban IX El-Sbaa 1-3 Hadban VII

Gaz

al13

Ned

jary

-P

erku

n

Sig

lavy

-B

agda

dy

II

Had

ban

IV

Gaz

alII

-1

El-

Sba

aI

Koh

eila

n IV

-17

Had

ban

IV

133

Had

ban

1-7

Gaz

al I

I

Fan

tazj

a

Ned

jari

Gaz

al I

I-10

Sig

lavy

-B

agda

dy I

I

Am

urat

h 11

Had

ban

III

Gaz

al I

I-3

Gaz

al I

I

Kio

umi

El-

Sba

a

Ben

-

Koh

eila

n IV

Am

urat

h 11

Had

ban

III

Pedigreu genetic vechi

Pedigreu aleator de două şi patru liniiConsangvinizarea şi încrucişarea

Estimarea efectului consangvinizării

Noţiuni de rememorat: Consangvinizarea, homozigoţia, depresiunea de consangvinizare.

Creşterea homozigoţiei după consangvinizare (efect genetic) este estimată prin coeficientul de consangvinizare (Fx pentru un individ şi ∆ F la

134

nivel de populaţie, unde măsoară creşterea mediei homozigoţiei de la o generaţie la alta).

Coeficientul de consangvinizare pentru un individ se calculează pe pedigreu cu ajutorul următoarei relaţii:

n1= numărul schimbărilor de generaţie de la mamă la strămoşul comun cu tata;n2= numărul schimbărilor de generaţie de la tată la strămoşul comun cu mama;FA= consangvinizarea strămoşului comun (în general se neglijează).

Important! Generaţiile nu se numără de la individul X pentru care se calculează consangvinizarea, ci de la părinţii lui.

Însumarea de fracţii intervine când părinţii au mai mulţi strămoşi comuni sau când aceştia (acelaşi strămoş) se repetă.

De remarcat că Fx= r/2, deci consangvinizarea descendentului este jumătate din înrudirea părinţilor.

Creşterea homozigoţiei la nivel de populaţie se estimează pe baza mărimii populaţiei (M+F folosiţi la reproducţie),

Întrucât aportul femelelor se poate neglija din cauza numărului lor mai mare se poate aproxima că:

Această formulă permite ca pornind de la o valoare preconiztă a lui ∆F să se poată stabili numărul de masculi necesari în populaţie pentru a nu depăşi valoarea dată ∆F.

Atenţie la modul în care este exprimat ∆F!. Dacă este în procente, se transformă în fracţii zecimale sau se înmulţeşte rezultatul cu 100.

Creşterea homozigoţiei pe generaţie se poate calcula şi cu o formulă simplificată care foloseşte datele din pedigreele de două sau patru linii întâmplătoare.

Consangvinizarea totală

135

Prin linie dublă se înţelege o linie care uneşte dubla apariţie a strămoşului comun, atât în ascendenţa mamei cât şi în ascendenţa tatălui.

Liniile duble posibile se află înmulţind numărul de pedigree cu numărul de linii întâmplătoare în pedigreu.

În afara acestei consangvinizări totale realizate se poate calcula şi o consangvinizare posibilă, pe baza înrudirii în sine a populaţiei ( R ), astfel:

Consangvinizarea realizată prin apariţia strămoşului comun în primele două generaţii ascendente se numeşte consangvinizare curentă.

Diferenţa până la consangvinizarea totală este reprezentată de consangvinizarea recurentă.

Pe baza acestor tipuri de consangvinizare se poate calcula un indice de subdivizare a populaţiei în linii (Is):

Exemplu:Să se calculeze FX pentru un individ cu părinţii semifraţi şi pentru un

individ cu părinţi înrudiţi unchi-nepoată.Rezolvare:

Pedigreele structurale sunt următoarele:

Schema pedigree-lor structurale

Estimarea efectului încrucişării

136

Noţiuni de rememorat: încrucişări de infuzie, absorbţie, simple, duble, rotative, heterozis.

Încrucişarea de infuzie presupune ca o singură generaţie să se folosească masculi imigranţi (1 sau 100% gene imigrante), revenind apoi la masculi autohtoni (0% gene imigrante), până când procentul genelor imigrante scade la nuivelul dorit. Calcularea acestui procent în fiecare generaţie se face ca medie a procentelor de gene imigrante existente la părinţi. Când s-a atins procentul dorit, el este păstrat împerechind între ei indivizii acelei generaţii.

Încrucişarea de absorbţie presupune ca timp de mai multe generaţii să se revină la masculi imigranţi (1 sau 100% gene imigrante), până când procentul genelor imigrante creşte la nivelul dorit. Calcularea acestui procent se face ca şi la infuzie.

Încrucişarea simplă presupune ca indivizii din F1 să fie folosiţi numai în producţie, urmând ca după reformare să fie înlocuiţi cu indivizi produşi ca şi ei. Ei au câte 50% gene de la fiecare populaţie parentală.

Încrucişarea dublă presupune ca femelele din F1 (AB) să fie folosite la reproducţie, împerechindu-se fie cu masculi A sau B (încrucişarea de întoarcere) fie cu masculi din a 3-a populaţie C (încrucişare triplă), fie cu masculi hibrizi şi ei CD (încrucişare quadruplă). Procentul de gene de la fiecare populaţie se calculează ca şi în cazurile anterioare.

Încrucişarea rotativă presupune ca numai masculii să fie rasă curată, iar femelele să fie împărţite în atâtea grupe, câte rase de masculi participă la rotaţie. Fiecare grup de femele se împerechează toată viaţa cu o anumită rasă de masculi. Fiicele reţinute la reproducţie din fiecare grup înlocuiesc reforma femelelor în grupa vecină, schimbând deci rasa masculului; se realizează astfel o rotaţie a masculilor de la o generaţie la alta. Procentul de gene de la fiecare rasă se calculează la fel.

Efectul fenotipic al încrucişării se estimează diferit după cum se are în vedere efectul interacţiunilor aditive sau neaditive al genelor imigrante.

Efectul fenotipic bazat pe aditivitate se obţine calculând media performanţelor medii ale populaţiilor parentale, ponderată cu procentul de gene cu care participă fiecare populaţie la hibrid.

Interacţiunile neaditive provoacă o abatere a mediei reale a hibrizilor faţă de media aşteptată conform aditivităţii, abatere care se cheamă heterozis sau valoarea hibridă.

Heterozisul nu poate fi cunoscut decât după măsurarea performanţei la hibrizii F1.

Apoi el poate fi calculat ca abatere procentuală astfel:

137

De remarcat faptul că, la caracterele complexe, heterozisul se poate obţine cumulând heterozisul înregistrat la fiecare dintre însuşirile care concură la realizarea acelui caracter.

Performanţa aşteptată la hibrizii dubli se poate estima numai pe baza performanţei hibrizilor simpli, făcând media tuturor combinaţiilor de hibrizi simpli care pot apare.

: unde:

PAB= performanţa la hibrizi simpliPA, PB= performanţa liniilor (părinţi)P(A x B) x C= performanţa la hibrizii dubli (triliniari)P(AB x CD)= performanţa la hibrizii dublii (tetraliniari)

Vezi schema de obţinere a hibridului tetraliniar Supercunirom

Comparativ cu efectul mediu de heterozis dat de o încrucişare dublă la care participă n populaţii, efectul mediu de heterozis dat de o încrucişare

rotativă cu tot atâtea populaţii este diminuat cu .

Exemplu:Să se stabilească schema unei încrucişări de infuzie care conduce la 25%

gene imigrante; să se alcătuiască apoi schema unei încrucişări de absorbţie care conduce la 75% gene imigrante

Încrucişare de infuzie Încrucişare de absorbţie

138

MAŞINI ŞI INSTALAŢII ZOOTEHNICE

Mecanizarea lucrărilor în sectorul creşterii animalelor are implicaţii profunde sub aspect economic şi social contribuind în mod direct la creşterea productivităţii muncii, a producţiei animaliere sub aspect cantitativ şi calitativ, asigurând realizarea unor lucrări în concordanţă cu cerinţele biologice.

După modul cum efectuează lucrările, maşinile din zootehnie pot fi: mobile, staţionare sau semistaţionare. Maşinile mobile se deplasează pentru a efectua procesul de lucru (maşinile de distribuit nutreţuri); maşinile staţionare execută procesul de lucru staţionar (morile cu ciocane); maşinile semistaţionare sunt prevăzute cu roţi pentru a putea fi deplasate, dar în timpul lucrului nu se deplasează.

Maşinile zootehnice după modul în care sunt acţionate se clsifică în: maşini cu acţionare manuală, maşini acţionate de animale, maşini acţionate mecanic şi acţionate electric. În fermele zootehnice predomină acţionarea electrică.

Tehnologia de mecanizare a proceselor de producţie din zootehnie este determinată de capacitatea fermei, gradul de tehnicitate, baza energetică disponibilă, baza furajeră proprie şi posibilităţile de utilizare a reziduurilor, planul de perspectivă pentru dezvoltarea fermei sau complexului.

Maşini pentru recoltat, prelucrat şi administrat furaje

Pentru recoltatul şi tocatul plantelor se folosesc combinele de siloz prevăzute cu echipamente de lucru.

La aceste combine, tăierea plantelor de la sol, tocarea şi aruncarea în remorci, sunt efectuate de acelaşi organ de lucru. În ţara noastră se folosesc pentru recoltare şi tocare combinele CSU şi CAF.

Tocarea nutrţurilor fibroase uscate sau verzi se face în scopul administrării lor immediate în hrana animalelor, sau în vederea însilozării.

Pentru tocarea nutreţurilor fibroase, în ţara noastră se fabrică tocătorile TMS-6M, TNV-o,5 şi TFG-1,6.

Tocătoarea pentru furaje grosiere TFG-1,6 se foloseşte pentru tocarea şi defibrarea cocenilor de porumb uscaţi, paie, capitule de floarea soarelui şi fân cu umiditatea mai mică de 25%, la măcinatul concentratelor şi fibroaselor uscate în lipsa maşinilor specifice acestei lucrări.

139

Maşina realizează defibrarea materialului în proporţie de 100%, iar lungimea particulelor defibrate cu lungimea de până la 50 mm este în proporţie de 60-75%. Productivitatea tocătorii este de 1,5-1,6 t/h.

Tocarea rădăcinoaselor (sfeclă, gulii furajere, morcovi) se face pentru a fi asimilate mai uşor de către animale şi pentru a evita accidentele prin hrănirea cu sfeclă întreagă, dându-se posibilitatea ca ele să fie amestecate şi cu alte nutreţuri.

Maşini pentru recoltat, prelucrat şi administrat furaje

140

141

Hrănitoare pentru porci

142

Rădăcinoasele introduse în coşul de alimentare sunt mărunţite, scafele

dislocând din sfeclă materialul sub formă de tăiţei, care sunt evacuaţi prin partea inferioară unde se amplasează un coş sau un mijloc de transport (transportor, vagonet). Productivitatea lor este de 3-4 t/h. După destinaţia tocăturii se deosebesc tocători pentru bovine şi ovine şi tocători pentru suine şi păsări. În primul caz se urmăreşte obţinerea unei tocături sub formă de felii, relativ grosieră din punct de vedere dimensional, în timp ce pentru suine şi păsări se urmăreşte obţinerea unei tocături mărunte formată din particule de dimensiuni apropiate.

Furajele concentrate se administrează în hrana animalelor numai sub formă măcinată, fiind astfel uşor asimilate. Moara cu ciocane MC-3 este destinată măcinării boabelor de cereale, ştiuleţilor şi ciocălăilor de porumb, paielor şi fânului. Ea este formată din moara cu ciocane propriu-zisă, instalaţia pentru transportul şi însăcuirea produslui măcinat şi sistemul de acţionare. Productivitatea în cazul măcinării cerealelor boabe în funcţie de sită şi produs este de 1,5-3 t/h.

Distibuirea nutrţurilor în funcţie de specie se realizează după diferite scheme tehnologice. La taurine se folosesc următoarele utilaje şi instalaţii: remorcile tehnologice, căruciorul basculant pentru furaje, transportorul cu lanţuri şi racleţi; transportorul suspendat; transportoarele elicoidale, etc.

Remorcile tehnologice pentru distribuirea în iesele a furajelor verzi tocate, a nutreţului însilozat sau a fânului tocat au o benă cu pereţi metalici, montată pe un şasiu, cu patru pneuri. Pe fundul benei se găseşte un transportor cu lanţ şi racleţi, iar în partea anterioară un transportor înclinat tot cu racleţi, un uniformizator şi camera de distribuire prevăzută cu transportor cu melc şi şorţ prelungitor.

În fermele de creştere a porcilor şi în cele avicole, distribuirea se face cu diferite instalaţii, în funcţie de categoria de animale şi de tehnologia aplicată.

143

Distribuitorul de nutreţuri concentrate DNC-100 este destinat furajării păsărilor crescute la sol, este format din buncăr de alimentare, jgheab, lanţ transportor şi mecanmismul de acţionare.

Transportorul TN-35 este destinat alimentării cu furaje a hrănitoarelor tronconice sau cilindrice din halele de păsări.

Adăpători pentru animale

Adăpătorile asigură punerea la dispoziţie în permanenţă a apei pentru adăparea animalelor.

Adăpătorile automate pentru bovine sunt făcute în două variante funcţionale: adăpători comandate de animale şi adăpători cu nivel constant.

Fiecare pot fi prevăzute cu elemente pentru încălzirea apei şi cu termostate pentru menţinerea unei temperaturi constante.

Adăpători pentru suine. Pentru adăparea porcilor se folosesc adăpători AP-2, AP-2E şi adăpătoarea cu supapă. Adăpătoarea cu supapă pentru

144

porci este alcătuită dintr-o cuvă prevăzută la partea anterioară cu un capac cu deschidere interioară.

În spatele capacului se găseşte o supapă cu arc racordată la reţeaua de apă. Pentru a bea apă animalul împinge capacul spre interior, care acţionează asupra supapei care permite pătrunderea apei din reţea în cupă.

După ce animalul s-a adăpat şi se retrage, capacul revine în poziţie iniţială, iar supapa se închide. Această adăpătoare poate deservi 20-30 porci adulţi.

Adăpători pentru păsări. Pentru păsările crescute în baterii se foloseşte adăpătoarea cu supapă, care este formată dintr-o conductă pe care sunt montate la distanţe egale nişte corpuri cu supape de forma unor tije sau bile. În partea inferioară, la capătul tijei se găseşte în permanenţă o picătură de apă. Păsările vrând să ia picătura de apă lovesc cu ciocul supapa care se ridică, permiţând astfel ieşirea altor picături de apă din conductă.

Adăpătoarea circulară automată este destinată adăpării păsărilor întreţinute la sol. Este suspendată de tavan cu ajutorul unui cablu care permite reglarea înălţimii adăpătorii în funcţie de talia păsărilor.

Nivelul constant în adăpătoare este menţinut de masa apei din jgheab. Acest tip de adăpătoare permite circulaţia liberă a păsărilor în hală şi uşurează operaţiile de scoatere a aşternutului şi executarea dezinfecţiei.

Instalaţia pentru încălzirea adăposturilor

145

Aceste instalaţii au ca scop asigurarea unei temperaturi corespunzătoare în adăposturi, de echilibrare a bilanţului termic al acestora.

Pentru unele specii şi categorii de animale este absolut necesară încălzirea adăposturilor. Pentru încălzirea viţeilor şi a purceilor se folosesc încăzitoare cu lămpi cu radiaţii infraroşii sau cu rezistenţe electrice. Lămpile cu radiaţii infraroşii au construcţii diferite şi puteri cuprinse între 100 şi 1000 W.

Pentru încălzirea puilor se folosesc eleveuze cu lămpi cu radiaţii infraroşii sau cu rezistenţe electrice.

Instalaţia de muls mecanic

Instalaţia de muls mecanic realizează extragerea laptelui din uger prin imitarea proceselor care au loc în cazul suptului natural al viţelului.

Instalaţia de muls tip “Banat” este o instalaţie cu aparate de muls în doi timpi. Ea este alcătuită dintr-un generator de vacuum, conducte pentru vacuum, aparate de muls şi o instalaţie de dezinfecţie.

Generatorul de vacuum este alcătuit dintr-o pompă de vacuum acţionată de un motor electric, un rezervor pentru acumularea apei de condensare, un regulator de vacuum şi un vacuumetru.

Pompa de vacuum este o pompă de aer cu palete acţionate de un motor electric cu o putere de 1 kw.

Motorul electric este de tip asincron trifazat, are putere de 2,7 KW şi funcţionează la tensiunea de 220/380 V.

Rezervorul pentru acumularea apei de condensare are rolul să împiedice pătrunderea în pompa de vacuum a apei de condensare ce se adună din conductele de vacuum ale instalaţiei.

Regulatorul de vacuum are rolul să regleze vacuumul din instalaţie în limitele de 340-380 mm col.Hg în tot timpul funcţionării pompei de vacuum şi este fixat pe conducta de vacuum a instalaţiei, după rezervorul pentru acumularea apei de condensare.

Vacuumetrul serveşte pentru controlul intensităţii vacuumului din instalaţia de muls.

Conductele de vacuum servesc pentru transmiterea vacuumului la aparatele de muls, şi au montate pe ele robinetele de vacuum, câte unul între două animale, la care se racordează aparatele de muls.

Aparatul de muls este prevăzut cu pahare de muls formate din pahare şi manşonul de cauciuc care îmbracă fiecare sfârc, formând un spaţiu în jurul sfârcului şi un altul dedesubtul lui. În aceste spaţii se realizează vacuum şi presiunea atmosferică, imitându-se situaţia din gura viţelului; un timp de aspiraţie a laptelui din uger, echivalent cu sugerea laptelui de către viţel; un timp de compresie, echivalent cu apăsarea suferită de sfârc în gura viţelului, iar la

146

unele aparate se realizează şi un timp de repaus, asemănător situaţiei când sfârcul este înconjurat de aerul atmosferic în suptul natural.

Bidonul de lapte are capacitatea de 20 l. Capacul său are două orificii cu racorduri: unul face legătura între aparatul de muls şi conducta de vacuum şi unul prin care curge laptele din colector în bidon.

Pulsatorul are rolul să transforme vacuumul continuu produs de generator, în vacuum alternativ şi acţionează asupra spaţiului lateral al paharelor de muls, în următorul mod: în timp ce la două pahare se transmite aer, formându-se compresia, la celelalte două pahare se formează vacuum, având loc aspiraţia.

Cei doi timpi ai pulsatorului formează o pulsaţie, iar aparatul funcţionează în mod normal cu 40-50 pulsaţii pe minut. Frecvenţa pulsaţiilor se reglează cu ajutorul şurubului montat pe pulsator.

Colectorul este format din două camere separate: distribuitorul şi camera colectoare de lapte. Prin distribuitor vacuumul şi aerul transmis de pulsator este distribuit în spaţiul lateral al paharelor de muls, iar prin camera colectoare se colectează laptele din spaţiile de sub sfârc de la cele patru pahare de muls.

Instalaţia de spălare şi dezinfecţie cuprinde: un rezervor pentru soluţia dezinfectantă prevăzut la partea inferioară cu un robinet de trecere, o conductă pe care sunt instalate o serie de robinete duble; suporturi pentru pahare de muls, un robinet cu trei căi care face legătura rezervorului de soluţie cu conducta de vacuum a instalaţiei de muls sau cu aerul liber. Se trece robinetul cu trei căi în poziţia de intrare a aerului atmosferic, apoi deschizându-se robinetul de trecere al rezervorului şi robinetele duble, soluţia curge din rezervor prin conducta cu robinetele duble şi prin furtunul de lapte şi se ridică prin colector în interiorul paharelor de muls. Când soluţia ajunge la partea superioară a cilindrilor, se închid robinetele duble. Trecându-se robinetul cu trei căi pe vacuum şi deschizându-se robinetele duble, soluţia este aspirată din cilindrii înapoi în rezervor.

După dezinfecţie paharele se spală cu apă caldă şi rece, pentru îndepărtarea urmelor de soluţie dezinfectantă.

Maşina de tuns oi MTO-1Tunsul oilor reprezintă o operaţiune sezonieră limitată în timp de factori

biologici şi climaterici şi ca urmare este necesară mecanizarea acestei operaţiuni.

Prin tunsul mecanic creşte productivitatea muncii de 3-4 ori faţă de cel manual, un muncitor putând tunde 60-100 oi/zi, scade efortul fizic deoarece pentru tunsul manual al unei oi sunt necesare 1500-1700 strângeri de mână. Sporul de producţie este de 50-250 g lână la fiecare oaie, firul este mai lung cu 0,3-1,5 cm, evitându-se forfecarea firelor şi în mare parte rănirea animalelor.

Greutatea maşinii de tuns fără cordon este de 1,630 kg, iar motorul electric este de 65 W şi 220V şi este amplasat în mânerul maşinii. Carcasa

147

motorului este confecţionată din material plastic şi are proprietăţi elecrtro-izolante.

Ansamblul aparatului tăietor este montat la partea anterioară a motorului electric prin patru şuruburi şi are un corp, pe care se fixează pieptenele şi mecanismul de reglaj al maşinii de tuns, şi o parte mobilă, pe care se montează cuţitul maşinii de tuns. Partea mobilă este antrenată în mişcarea liniară alternativă de un excentric cu bilă angrenat printr-un pinion cu dantura de la capătul anterior al rotorului motorului elctric.

Reglarea apăsării cuţitului pe pieptene se face cu ajutorul şurubului de reglaj care transmite printr-o tijă presiunea asupra cuţitului.

Instalaţii mecanice pentru evacuarea gunoiului din adăposturiAceste instalaţii colectează gunoiul din rigole şi îl transportă la capătul

adăpostului pentru a fi încărcat în mijlocul de transport sau în recipientul de evacuare pneumatică.

Instalaţiile cu transportor cu racleţi sunt de trei tipuri:- instalaţii cu racleţi fixaţi pe lanţ, cu mişcare continuă;- instalaţii cu racleţi batanţi pe bară, cu mişcare liniar-alternativă;- instalaţii cu racleţi tip “Delta” fixaţi pe cablu sau lanţ, cu mişcare liniar

alternativă.Instalaţia cu racleţi batanţi pe bară, cu mişcare liniar alternativă se

foloseşte în adăposturile de vaci cu lapte în sistem legat. Este alcătuită din două transportoare: unul cu racleţi mobili, montat în rigole şi care are rolul de a transporta gunoiul spre unul din capetele grajdului şi altul de tip înclinat, cu racleţi cu mişcare continuă, ce preia gunoiul adus de primul transportor şi-l duce în mijlocul de transport.

Instalaţia de evacuare a gunoiului de grajd cu transportor cu racleţi batanţi1-bara transportorului; 2-racleţi batanţi; 3-motor electric; 4-reductor; 5-roata dinţată; 6-cremalieră; 7-poziţia racleţilor în cursa activă; 8-poziţia racleţilor în cursa pasivă.

148

Racleţi batanţi (schemă)

Schema de funcţionare a instalaţiei cu lopată mecanică tip “Delta”a-canal colector situat median; b-canal colector situat frontal

De la motorul electric mişcarea se transmite la reductor şi de la acesta la cremalieră sau la bara cu lanţ, care este deplasată într-un sens. Acest lucru determină ca o bară să se deplaseze într-un sens (cursa activă), iar celelalte două bare cu racleţi în sens invers (cursa inactivă). Când limitatorul vine în contact cu pârghia oscilantă, comutatorul inversează sensul de rotire al motorului electric şi sensurile de deplasare ale barelor cu racleţi se schimbă.

Transportorul cu racleţi mobili are viteza de 0,16 m/s şi cursa mişcării alternative de 2 m; cantitatea de gunoi evacuat din adăpost şi încărcat în mijlocul de transport, la o operaţie de curăţire este de 900-2800 kg, iar durata operaţiei de curătire şi încărcare a gunoiului de 30 minute.

Instalaţia pentru evacuarea gunoiului cu transportor cu racleţi tip “Delta” este destinată evacuării gunoilui din adăposturile de taurine sau ovine, întreţinute în stabulaţie liberă, situate sub grătare sau pe aleele de circulaţie a

149

animalelor. La adăposturile plasate la mică distanţă unul de celălalt (maximum 8-10 m) se poate monta o instalaţie cu racleţi “Delta” care colectează gunoiul de la 2-3 adăposturi în acelaşi timp. Instalaţia se montează la unul din capetele adăposturilor sau la mijlocul lor, la adâncimea de 40-60 cm, formând un unghi de 900 cu construcţiile existente. La cursa activă, cele două lame articulate ale unui ansamblu se abat datorită frecărilor, ele când sânt deschise deplasează gunoiul la fosa colectoare. Dacă fosa se găseşte la capătul adăpostului, cu ajutorul pompei cu tocător, gunoiul tocat şi fluidizat este încărcat fie în remorca cisternă, care-l transportă pe câmp unde este împrăştiat, fie îl depune în platformă (batale) pentru separarea şi uscare.

Gardul electricGardul electric reprezintă un mijloc eficient pentru organizarea

păşunatului în tarlale, pentru protecţia animalelor domestice împotriva animalelor sălbatice prădătoare, sau pentru delimitarea padocurilor pentru animale.

Principiul de funcţionare al gardului electric constă în producerea unor şocuri de tensiune înaltă, însă de intensitate joasă şi de foarte scurtă durată asupra animalului care atinge sârma gardului, prin închiderea unui circuit electric între sârmă şi pământ prin corpul animalului.

Gardul electric se compune din sursa de energie electrică, pulsatorul, sârma împrejurătoare cu stâlpii de susţinere, izolatorii şi paratrăsnetele.

Sursa de energie cea mai utilizată este o baterie de acumulatoare, deoarece permite instalarea gardului ori unde pe câmp cu condiţia ca să fie periodic încărcată. De obicei se folosesc baterii de 6 V. Pulsatorul, are rolul de a transforma curentul continuu de joasă tensiune furnizat de sursa de energie elctrică, în impulsuri electrice de înaltă tensiune, cu o intensitate sub limita periculoasă fiziologic şi de scurtă durată. Sârma împrejmuitoare a gardului electric se execută din oţel moale galvanizat cu un diametru de 1,5-2 mm. Paratrăsnetele au rol de a asigura descărcarea la pământ a tensiunilor mari ce iau naştere în timpul manifestărilor electrice din atmosferă.

150

Secţiune prin toba separatorului de smântână Gardul electrica-schema procesului de lucru al separatorului;1-canal de alimentare; 2-talere; 3-taler superior;4-orificiu de evacuare a smântânii; 5-orificiu de evacuare a laptelui degresat; 6-corpul tobei.b- schema forţelor care acţionează asupra globulei de grăsimeFn-forţa centripetă; F1-forţa datorită curentului de lapte;Fr-forţa rezultantă

1-capul de tăiere 2-motorul electric

3-piuliţa de reglare 4-cordon electric

Maşina de tuns oi MTO-1

Sistem de blocarea animalelor la iesele

Circuitul de înaltă tensiune al instalaţiei, care se închide prin sârmă şi pământ, este însă întrerupt, deoarece sârma este montată pe izolatori şi ca urmare, prin sârma instalaţiei nu trece curentul electric.

Când un animal aflat în împrejmuire atinge sârma, circuitul electric se închide prin corpul său, iar animalul va simţi un şoc creat de impulsul de înaltă tensiune, şoc care îl va determina să se îndepărteze brusc de sârmă.

Separatoare de lapte

151

În fermele de vaci de lapte, separatoarele de lapte sunt utilizate pentru separarea laptelui în smântână şi lapte degresat.

Capacitatea de lucru a separatoarelor utilizate în ferme este, de sub 500 l/h, iar cele din industria laptelui de până la 10.000 l/h.

Un separator de lapte este compus din: tobă de separare; bazin sau conductă de alimentare; vas intermediar de alimentare, cu plutitor, pentru punerea în concordanţă a debitului de alimentare cu debitul efectiv de lucru al tobei de separare; pâlnii sau conducte de evacuare a smântânii şi a laptelui degresat; mecanismele de acţionare.

Toba reprezintă organul de separare. În interiorul tobei se găsesc 20-45 talere prevăzute cu orificii pentru circulaţia ascendentă a laptelui proaspăt şi cu mici decupări pentru trtecerea smântânii, în partea dinspre axul tobei. Suprafaţa talerelor prezintă proeminenţe, care asigură menţinerea unei distanţe de 0,3-0,5 mm între ele.

Desprinderea globulelor de grăsime, din plasma care le înconjoară, are loc în spaţiile dintre talere, pe principiul separării centrifuge. Globulele de grăsime au diametrul cuprins între 1-10 µm şi au densitatea mai mică decât a plasmei laptelui. Asupra fiecărei globule de grăsime acţionează forţa centripetă, care tinde să dirijeze globula spre centrul de rotaţie şi forţa dată de curentul de lapte, care tinde să antreneze globula spre periferia talerului. Rezultanta acestor forţe determină direcţia de deplasare a globulei.

Temperatura laptelui de 30-350C favorizează separarea globulelor de grăsime. Capacitatea de lucru a unui separator depinde de numărul de talere al tobei, de mărimea acestora, de distanţa dintre ele.

Cu ajutorul separatoarelor poate fi realizată separarea a 95-99% din cantitatea totală de grăsime aflată în lapte.

Separatorul de lapte se spală şi dezinfectează după fiecare utilizare. Spălarea şi dezinfectarea se execută cu apă rece, apă caldă, soluţii detergente şi dezinfectante, cu jeturi sub presiune sau prin circuit închis. Tobele separatoare se demontează la fiecare spălare.

152