lumea catholica, noiembrie 2007

2 Lumea Catholica, noiembrie 2007

Sumar:

Reîntoarcerea la mărturisire ................................................................ 3

pr. John Flynn

Şcolile catolice sub reflector ................................................................. 8

pr. John Flynn

Gloria in Excelsis Deo! ......................................................................... 13

Arlene Oost-Zinner şi Jeffrey Tucker

Scrisori latine ....................................................................................... 17

Andrei Goţia

De ce sunt importanţi taţii .................................................................. 22

pr. John Flynn

Efectele jocurilor video violente ........................................................ 26

pr. John Flynn

Copiii ca producători de media .......................................................... 30

Radu şi Oana Capan

Lumea Catholica, noiembrie 2007 3

Reîntoarcerea la mărturisire

Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Todea Sursa: Zenit, 21 octombrie 2007

Se înmulţesc iniţiativele pentru redeşteptarea interesului pentru spovadă

Mărturisirea păcatelor traversează o reînsufleţire, după o lungă perioadă în care a fost neglijată. În presă a existat un val de articole despre sacramentul mărturisirii păcatelor sau al reconcilierii, după cum tot mai des este definit. În ziua de 21 septembrie, Wall Street Journal a relatat despre o iniţiativă la care au participat peste 5.000 de persoane, care dedica un sfârşit de săptămână sacramentului reconcilierii, şi care s-a desfăşurat în luna martie în Dieceza de Orlando din Florida.

Un editorial semnat de Episcopul Thomas Wenski, publicat în acele zile pe situl web al Diecezei, vorbea despre nevoia de mărturisire. Pierderea noţiunii de păcat a fost definită ca fiind "criza spirituală a epocii noastre", afirma Episcopul. Anul trecut, Episcopul le-a scris preoţilor din Dieceza sa pentru a le cere să dedice mai mult timp pentru ascultarea de spovezi. Anul acesta, a explicat el, mai multe parohii au organizat un week-end special pentru reconciliere, în vederea pregătirii pentru Săptămâna Mare.

Articolul apărut în Wall Street Journal a relatat în continuare faptul că în unele comunităţi protestante se asistă la o creştere a interesului faţă de mărturisirea păcatelor. Vara aceasta, o ramură nord-americană a luteranilor a aprobat, în cadrul unui congres, o prevedere în favoarea ritului mărturisirii, după ce mai mult de un secol a fost neglijată.

Mărturisiri on-line


Anumite forme de mărturisire a păcatelor practicate şi răspândite de protestanţi sunt însă mult diferite de sacramentul din Biserica Catolică. Wall Street Journal a relatat despre mărturisiri filmate care apoi sunt publicate chiar şi pe situri ca YouTube, pentru a putea fi văzute de toţi. Alte iniţiative includ un sit web pentru spovezi, gestionat de o parohie evanghelică din Cooper City, Florida. Pe sit, conform Wall Street Journal, sunt publicate listele de păcate a 7.700 de persoane.

Creşterea interesului pentru reconciliere marchează o cotitură, a observat articolul citat. Conform unui sondaj din 2005, numai 26% dintre catolicii din Statele Unite declarau că se spovedesc cel puţin o dată pe an, faţă de 74% de la începutul anilor 1980. Reluarea mărturisirii păcatelor, mai ales în formă publică, a dat naştere unei multitudini de variante, după s-a evidenţiat într-un articol al Reuters din 27 septembrie. Agenţia de ştiri a relatat despre un sit web al unei mari case de editură ce publică ficţiune romantică, Harlequin Enterprises. Pe acest sit, oamenii îşi pot mărturisi on-line, în anonimat, propriile păcate, fără ca alţii să poată citi cele publicate de ei.

Alte variante de confesare a păcatelor sunt evidenţiate în mod particular de un articol publicat pe 31 august de Los Angeles Times. Ziarul dă detalii despre mai multe situri web unde se pot face spovezi. Unul dintre situri permisă până şi comentarea păcatelor săvârşite de alţii şi sfătuirea celor care s-au confesat.

A aprinde lumina

Biserica Catolică încearcă să promoveze şi ea interesul pentru mărturisirea păcatelor. În anul acesta, câteva Dieceze au lansat campanii pentru încurajarea apelării la acest sacrament în perioada premergătoare Sfintelor Paşti. La Washington, D.C., spre exemplu, toate cele 140 de biserici ale Arhidiecezei au fost deschise pentru mărturisiri în fiecare miercuri seara. Această iniţiativă a fost parte a campaniei intitulate "The Light Is On for You" (Lumina este aprinsă pentru tine). Au fost incluse în campanie diferite mesaje radiofonice, afişe publicitare, şi chiar un sit web care oferea mult material orientat spre încurajarea participării la acest sacrament. Mai mult, au fost tipărite şi distribuite 100.000 de pliante cu îndrumări, în spaniolă şi engleză.


De asemenea, Arhiepiscopul Donald Wuerl de Washington a scris o Scrisoare pastorală intitulată "God's Mercy and the Sacrament of Penance" (Milostivirea divină şi Sacramentul Penitenţei), în cadrul aceleiaşi campanii. "Cu toate bunele intenţii, fiecare dintre noi a experimentat eşecul la nivel personal", a observat Arhiepiscopul în introducerea la Scrisoarea pastorală. Suntem conştienţi, a explicat Arhiepiscopul Wuerl, că o parte din noi este hotărâtă să facă binele, în timp ce o altă parte a noastră continuă să ne îndepărteze de binele pe care ştim că îl putem face".

"Dumnezeu nu ne abandonează în această situaţie de slăbiciune umană şi în peste tot prezenta realitate a păcatului", a adăugat Ierarhul. "Isus ne reînnoieşte viaţa cu darul harului divin permiţându-ne să refacem legătura cu Dumnezeu pentru a ajunge la deplina comuniune cu El în gloria cerească". Această putere de a ierta păcatele a fost dăruită de Isus Bisericii şi este administrată prin intermediul sacramentului mărturisirii.

Iertarea lui Dumnezeu

"Rămâne în continuare una dintre marile minuni ale iubirii lui Dumnezeu aceea de a ne pune la dispoziţie fiecăruia dintre noi atât de repede iertarea Sa", a subliniat Arhiepiscopul Wuerl. "Sacramentul reconcilierii este povestea iubirii lui Dumnezeu care nu se îndepărtează niciodată de la noi... Asemenea tatălui din parabola fiului risipitor, şi Dumnezeu aşteaptă, priveşte şi speră într-o reîntoarcere a noastră, de fiecare dată când ne îndepărtăm de El".

Nu toţi sunt convinşi, însă, că aceste eforturi de a stimula mărturisirea vor avea succes. Revista Time, care a crescut în notorietate după articolul care a apărut în numărul din 3 septembrie ce urmărea să arunce îndoieli asupra credinţei Maicii Tereza de Calcutta, a publicat pe 27 septembrie, pe situl web time.com, un articol cu titlul "The Unrepentant" (Impenitenţii).

Observând declinul din ultimii zece ani al acestui sacrament printre noi, catolicii, articolul încearcă să susţină că reacţiile împotriva Enciclicei "Humanae Vitae" au dus "la o mai amplă reevaluare a ceea ce constituie păcat şi la faptul dacă mărturisirea păcatelor este cu adevărat necesară


sau nu". Articolul se îndoieşte de asemenea că recentele eforturi ale diecezelor americane de a promova mărturisirea păcatelor ar fi obţinut vreun succes concret, concluzionând că şi pe viitor astfel de eforturi vor avea acelaşi destin.

Darul

O altă recentă iniţiativă pentru a redeştepta interesul pentru mărturisirea păcatelor este prezentată de cartea "The Gift of Confession" (Darul mărturisirii) (Connor Court Publishing). Autorul, pr. Michael de Stoop, preot al Arhidiecezei de Sydney, din Australia, urmăreşte să prezinte mărturisirea păcatelor în mod pozitiv, subliniind numeroasele beneficii pe care acest sacrament le oferă credincioşilor. Multe persoane, se arată în introducere, nu cunosc fundamentele teologice care ne-ar putea face să înţelegem mai bine şi să apreciem mai mult mărturisirea. În afară de faptul că ne eliberează de păcat, sacramentul reface şi măreşte de asemenea posibilităţile noastre de a participa la viaţa divină a lui Dumnezeu, explică pr. de Stoop.

Aşadar, mărturisirea ne eliberează de păcat şi ne restituie libertatea de a trăi o viaţă de virtute, mulţumită refacerii în noi a darului Spiritului Sfânt. Harul pe care îl primim ne întăreşte voinţa de a ne împotrivi păcatului, permiţându-ne astfel să progresăm în sfinţenie. Făcându-ne mai conştienţi de răutatea păcatului şi de necesitatea de a-l evita, participarea regulată la Sacramentul Mărturisirii - observă autorul - ne ajută să ne construim caracterul şi să ne dezvoltăm obiceiuri bune. Apropierea de Dumnezeu prin intermediul Sacramentului Reconcilierii ne facilitează de asemenea rugăciunea.

Papa Benedict al XVI-lea, în cuvintele sale adresate tinerilor din Roma, adunaţi la data de 29 martie în Bazilica Sfântul Petru, cu ocazia pregătirii pentru celebrarea la nivel local a Zilei Mondiale a Tineretului din 1 aprilie, a reflectat asupra importanţei mărturisirii păcatelor. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi, exprimată prin moartea lui Cristos pe cruce, ne-a obţinut darul Spiritului Sfânt, prin intermediul căruia ne sunt iertate păcatele iar ne este dăruită pacea, a comentat Papa.


"Cristos ne atrage la El pentru a se uni cu fiecare dintre noi, pentru ca, la rândul nostru, să învăţăm să-i iubim pe ceilalţi cu aceeaşi iubire cu care El ne-a iubit", a adăugat Sfântul Părinte. Plini de această iubire - le-a recomandat Papa Benedict al XVI-lea tinerilor - suntem chemaţi să oferim contribuţia noastră la această lume, prin mărturia unei vieţi autentic creştine. Cuvinte valoroase care ne încurajează să participăm la un sacrament neglijat de prea mult timp.


Şcolile catolice sub reflector

Autor: pr. John Flynn Traducător: pr. Mihai Todea Sursa: Zenit, 17 octombrie 2007

Dezbatere asupra rolului credinţei în educaţie

Tema finanţării publice a şcolilor catolice a fost obiectul unei dezbateri aprinse în Canada, în vederea alegerilor care s-au desfăşurat pe 10 octombrie 2007 în provincia Ontario. John Tory, lider al Partidului Conservator Progresist din Ontario, a ridicat problema în timpul campaniei electorale, întrebând de ce şcolile catolice ale provinciei se bucurau de finanţare din partea statului, spre deosebire de celelalte şcoli religioase, conform celor relatate de ziarul National Post din 25 august.

Tory, care spera să ocupe postul premierului Dalton McGuinty, din Partidul Liberal din Ontario, propusese să fie extinse finanţările publice şi la celelalte religii, la un cost estimat de 400 de milioane de dolari canadieni (288,8 milioane euro). Articolul relata că decizia finanţării şcolilor catolice ale provinciei datează de la Constituţia din 1867, prin care s-au introdus în Canada două sisteme de educaţie finanţate din bani publici: sistemul de stat şi cel catolic. Alte provincii au modificat de atunci regimul finanţărilor educaţiei, în timp ce în Ontario nu s-au făcut modificări.

Răspunzând propunerii formulate de Troy, unii critici au propus de-a dreptul eliminarea oricărei forme de finanţare publică a şcolilor religioase. "Cel mai bun curs al acţiunii ar fi acela de a elimina pur şi simplu finanţarea publică pentru şcolile catolice din Ontario" era de părere un editorial din ziarul Globe and Mail din 6 septembrie. Articolul relua o critică frecventă în anumite medii: "În timp ce noi ne luptăm să evităm polarizarea minorităţilor etnice şi religioase, guvernele nu ar


trebui să încurajeze ca tinerii să interacţioneze doar cu cei de aceeaşi religie cu ei".

Această opinie este susţinută şi de Asociaţia Canadiană a Libertăţilor Civile, care la data de 21 septembrie a trimis ministrului educaţiei din Ontario, Kathleen Wynne, o scrisoare deschisă în care se afirma: "Finanţarea publică a şcolilor religioase taie din resursele sistemului public promovând şcolile private în detrimentul celor publice".

Drepturile părinţilor

Episcopii catolici ai provinciei au intervenit în această dezbatere, după cum relata ziarul Ottawa Citizen în 10 septembrie. "Finanţarea publică a şcolilor catolice recunoaşte părinţilor dreptul de a alege tipul de educaţie pe care să îl primească proprii copii, şi că statul este chemat să îi asiste", a declarat Episcopul James Wingle din Dieceza de St. Catharines şi preşedinte a Conferinţei Episcopale din Ontario. "Primatul drepturilor părinţilor în educaţie este o valoare care ar trebui pusă în practică nu numai de părinţii catolici, ci şi de ceilalţi", au continuat ierarhii. Episcopii au mai afirmat printre altele că ei "respectă şi susţin dorinţa părinţilor din alte comunităţi de credinţă de a avea o educaţie religioasă în cadrul sistemului de educaţie publică sau de a avea şcoli alternative care să reflecte propriile lor credinţe şi valori".

Educaţia religioasă a fost recent obiectul unei critici şi în Anglia, într-un editorial semnat de Zoe Williams în Guardian din 19 septembrie. Articolul priveşte decizia şcolilor catolice din Irlanda de Nord de a dizolva grupurile lor de susţinere a Amnesty International, din cauza adoptării de către această organizaţie a unei poziţii favorabile avortului. Williams a acuzat creştinii că ar "adopta un program respingător" prin intermediul şcolilor lor, susţinând, de asemenea, că nu ar trebui să primească nici o finanţare publică. Editorialista de la Times, Alice Miles, exprimase anterior sentimente similare. Într-un articol din 23 mai, a acuzat clasa de mijloc că recurge la şcoli religioase pentru educaţie "ca o formă nici măcar ascunsă de selectare socială şi academică".

Selectarea pe baza credinţei


În şcolile gestionate de anglicani sau de către Biserica Catolică, a susţinut Miles, nu ar trebui să fie permisă selectarea elevilor în baza credinţei religioase profesate, ci ar trebui să fie primiţi oricare ar face cerere de înscriere. Problema criteriilor religioase pentru selectarea elevilor a fost de curând reluată şi în Irlanda, conform celor relatate de ziarul Irish Times în 15 septembrie.

Răspunzând criticilor aduse şcolilor catolice, Episcopul Leo O'Reilly, preşedintele Comisiei de educaţie din cadrul Conferinţei Episcopale Irlandeze, a afirmat că şcolile catolice au fost instituite de către Biserică pentru a oferi educaţie catolică propriilor membri. Părinţii au dreptul de a oferi propriilor fii educaţie în şcoli catolice, şi pentru că au contribuit prin taxe la finanţarea educaţiei publice, nu este greşit ca şcolile religioase să primească fonduri de la guvern, a susţinut Episcopul O'Reily. Dreptul părinţilor de a alege tipul de educaţie pe care o doresc pentru copiii lor, a adăugat Episcopul, este afirmat de către Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Puţin după toate aceste discuţii, Arhiepiscopul Sean Brady de Armagh, recent creat Cardinal, a vorbit despre tema şcolilor religioase în discursul său din 21 septembrie cu ocazia inaugurării, la Belfast, a unui sit web al Grupului Consultativ privind Educaţia Catolică. Într-o perioadă de confuzie morală, a afirmat el, educaţia catolică apără demnitatea persoanei umane şi oferă un set de valori bazate pe Evanghelie.

Etichetarea acestui tip de educaţie ca fiind dezbinator nu corespunde adevărului, a susţinut în continuare Arhiepiscopul Brady. "Reconciliere, iubire faţă de aproapele, respect pentru deosebirile dintre oameni: aceste valori sunt intrinseci educaţiei catolice, deoarece sunt intrinseci mesajului lui Isus", a afirmat Arhiepiscopul. "Noi nu abandonăm copiii în faţa unei abordări morale de genul 'orice crezi tu este bine', foarte adesea asociată cu educaţia pur seculară sau de stat des întâlnită în alte ţări", a adăugat el.

Valori catolice

Avantajele unei educaţii catolice au fost suficiente pentru a convinge chiar şi pe un ateu să facă o donaţie semnificativă, după cum se relatează într-un articol publicat la 23 mai pe bloomberg.com. Investitorul pensionar


Robert W. Wilson a anunţat că doreşte să doneze 22,5 milioane de dolari (15,8 milioane de euro) Arhidiecezei de New York pentru a institui un program de burse de studiu pentru studenţii săraci din localităţile mici, care frecventează şcolile catolice. "Trebuie să spunem adevărul, fără Biserica Catolică nu ar exista astăzi o civilizaţie occidentală", a afirmat Wilson.

Cu toate acestea, şcolile catolice se confruntă cu nu puţine dificultăţi în unele zone. La Washington, D.C., Arhiepiscopul Donald Wuerl are în plan să transforme 8 din cele 28 de şcoli catolice în şcoli independente, din cauza unor probleme financiare, a relatat Washington Post în 8 septembrie. Aceasta înseamnă că şcolile îşi vor pierde identitatea religioasă şi vor fi gestionate de o administraţie seculară. Arhiepiscopul Wuerl a spus că aceasta este unica modalitate de a putea oferi în continuare educaţie pentru multe familii sărace.

Chicago traversează de asemenea o perioadă de tranziţie, după cum rezultă dintr-un articol publicat pe 11 septembrie în ziarul Chicago Tribune. Şcolile catolice din Chicago furnizează educaţie pentru 98.000 de elevi, dar responsabilitatea acestei sarcini revine acum laicilor şi nu membrilor ordinelor religioase. Citând datele furnizate de Asociaţia Naţională pentru Educaţia Catolică, articolul observă că în timp ce în anii 1950 circa 90% din corpul didactic catolic era alcătuit din persoane consacrate, astăzi numai 206 (adică 4%) sunt persoanele consacrate care predau în şcolile catolice din Chicago.

Creşte numărul

În Australia, dimpotrivă, şcolile catolice se află într-o situaţie diferită. Şcolile private, multe dintre ele catolice, se află într-o situaţie bună. Conform unui articol publicat la 27 februarie de Australian Associated Press, numărul elevilor care frecventau şcolile catolice şi independente a crescut cu 21,5% faţă de anul 1996. În aceeaşi perioadă de timp, numărul celor din şcolile publice a crescut cu doar 1,2%. La sfârşitul anului trecut, 66,8% din cei 3,36 milioane de elevi ai Australiei frecventau şcoli de stat, faţă de 70,7% în 1996. În ciuda succesului numeric, există unele îngrijorări cu privire la identitatea catolică a şcolilor Bisericii. La 8 august, Episcopii din New South Wales şi din Teritoriul Capitalei Australiei au


făcut publică o declaraţie intitulată "Şcolile catolice la răscruce de drumuri".

În acest document, ierarhii observau că în cursul ultimelor două decenii, proporţia elevilor din şcolile lor provenind din familii catolice nepracticante a crescut semnificativ. De asemenea, înscrierea necatolicilor a crescut mai mult decât dublul, de la 9% la 20%. Episcopii au cerut directorilor şcolilor să studieze o modalitate de a creşte înscrierea elevilor catolici şi să se străduiască să menţină identitatea religioasă a instituţiilor pe care le conduc. Documentul recomanda oferirea unui timp mai îndelungat rugăciunii şi liturghiei, alături de o bună educaţie religioasă. Păstrarea identităţii catolice a şcolilor este evident o sarcină foarte dificilă în lumea de astăzi.


Gloria in Excelsis Deo!

Autor: de Arlene Oost-Zinner şi Jeffrey Tucker Traducător: Radu Capan Sursa: Our Sunday Visitor, nov-dec 2007

De ce revine cântul gregorian?

Pontificatul Papei Benedict al XVI-lea a fost marcat de noi eforturi de promovare a excelenţei în muzica sacră. Exortaţia sa apostolică din luna martie, "Sacramentum Caritatis", încurajează predarea cântului latin în seminarii şi folosirea lui în liturgii, cu un accent special pe întâlnirile internaţionale. Sfântul Părinte afirma cu o altă ocazie, în iunie 2006, că "o autentică actualizare a muzicii sacre poate să aibă loc doar înscriindu-se în linia marii tradiţii a trecutului, a cântului gregorian şi a polifoniei sacre" (polifonia este muzica interpretată de mai multe voci cântând bucăţi diferite, care se armonizează).

În fine, recenta scrisoare apostolică "Summorum Pontificum" a Papei Benedict al XVI-lea, din 7 iulie a.c., care extinde permisiunea de celebrare a Liturghiei tradiţionale în limba latină, deschide perspective mai largi de utilizare a cântului gregorian dat fiind rolul lui atât de important în ansamblul ritualului. Iniţiativa Sfântului Scaun nu priveşte strict aria Cetăţii Vaticanului, ci lumea întreagă, Cunoscută fiind ignoranţa ce domină atunci când e vorba de tezaurul muzicii sacre. Cardinalul Francisc Arinze, capul Congregaţiei care are în responsabilitate liturgia, a vorbit în SUA anul trecut despre această temă şi a îndemnat la remedierea problemelor. În viziunea sa, chiar şi în parohiile "medii" cântul gregorian ar trebui să fie o prezenţă constantă.

Declaraţiile Cardinalului Congregaţiei pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor nu fac decât să amintească de documentele Bisericii: cântul gregorian, spune Instrucţiunea Generală a Misalului Roman, deţine


"primul loc fiind propriu liturgiei romane". Aici găsim de fapt reafirmat mesajul Conciliului Vatican II, a cărui Constituţie despre Sfânta Liturgie, Sacrosanctum Concilium (din 1963), învaţă că tocmai cântul gregorian este muzica liturgică ideală, standardul în comparaţie cu care trebuie să se măsoare orice altceva (nr. 116 şi 117 din SC). Este clar deci că părinţii conciliari nu au intenţionat niciodată eliminarea cântului gregorian după Vatican II. Dimpotrivă, Papa Paul al VI-lea, în 1974, a publicat o carte de cântece gregoriene alături de scrisoarea pastorală "Voluntatis Obsequens". Spunea în respectivul document că "cei care caută să facă mai bună calitatea cântării în biserică nu pot să refuze cântului gregorian locul care i se cuvine".

Aceeaşi idee a fost subliniată şi de Papa Ioan Paul al II-lea în documentul dat la împlinirea a o sută de ani de la motu proprio despre muzica sacră a Papei Pius al X-lea. Defunctul Pontif insista că "între expresiile muzicale care corespund cel mai bine cerinţelor muzicii sacre, în special muzicii liturgice, cântul gregorian ocupă un loc special", afirmând mai apoi despre cântul gregorian că reprezintă un element de unitate în liturgia romană.

Ce este cântul gregorian?

Tradiţia cântului gregorian s-a format în secolul al VIII-lea ca formă primară de cântec în ritul latin. El reunea stilurile galic, franc, iudaic şi roman, crescând împreună cu Liturghia. Papii au subliniat mereu că trebuie studiat, perfecţionat şi folosit, nu doar în comunităţile călugăreşti şi în Catedrale, ci în toate parohiile. Una dintre explicaţii este aceea că această formă de cânt liturgic cuprinde în ea pacea, ritmul şi dorinţele transcendente aflate în Scriptură, în special în Psalmi.

Tradiţia cântului gregorian din ritul latin oferă acea muzică ce satisface nevoile tuturor vârstelor, claselor şi grupurilor etnice, nu doar din timpul nostru ci dintotdeauna. Cântul este strâns legat de credinţa catolică şi de viaţa de rugăciune. Ne scoate din contextul de zi cu zi şi ne aminteşte că ne aflăm într-un spaţiu sacru. Ne ajută să ne rugăm. Din aceste motive cântul gregorian a început să iasă din lumea CD-urilor şi a coloanelor sonore, pentru a reintra încă o dată în vieţile parohiilor noastre. În SUA, indexul naţional de coruri gregoriene include date despre peste o sută de grupuri din parohii din toată ţara.


Dar trebuie făcut mai mult. Deoarece muzica gregoriană este atât de diferită de stilurile populare astăzi, poate fi o provocare să o interpretezi. Numărul total de cântece gregoriene este copleşitor; chiar şi în câteva vieţi de om ţi-ar fi imposibil să le înveţi pe toate. Dar în esenţă muzica gregoriană poate fi împărţită în trei părţi.

1. Kyriale este numele dat întregului corp de cânturi gregoriene care sunt cântate de credincioşi în timpul Liturghiei. Sunt incluse toate răspunsurile date celebrantului şi ceea ce este numit Ritualul Liturgiei: Kyrie, Gloria, Credo, Sanctus şi Agnus Dei. Mulţi oameni din zilele noastre sunt familiarizaţi cu cântările de bază dintre acestea, dar Biserica ne-a dat de fapt 18 moduri diferite ale acestei Liturghii. Există comunităţi care le cunosc pe toate cele 18!

2. Gradualul conţine întregul corp al cântărilor pe care le execută Schola, sau cântăreţii care studiază şi perfecţionează cântările Proprii. Cântările Proprii sunt părţi cântate ale Liturghiei care includ Introitul, Aleluia, Ofertoriul şi Împărtăşania, la fel şi Secvenţele şi Imnurile proprii timpului liturgic. Acestea sunt cele mai dificile părţi ale cântului gregorian, dar totodată cele mai strâns legate de rugăciunile care se schimbă din Liturghie.

3. În cele din urmă, există un mare număr de imnuri care pot fi cantate la Liturghie. Acestea includ antifoanele mariane precum Ave Maria şi Slave Regina, de asemenea poezii puse pe muzica precum Attende Domine, Veni Creator Spiritus şi O Salutaris. Această ultimă categorie constituie un excelent punct de plecare.

Cântul gregorian înseamnă schimbare

Mulţi păstori cărora le lipseşte experienţa cântului gregorian sunt îngrijoraţi de ideea de a aduce ceva nou în comunităţile lor de credincioşi sau în coruri. Dar la urma urmei nu este vorba de o simplă schimbare: este o mişcare în direcţia împlinirii dorinţei Bisericii. Aşa cum ne aşteptăm la un anumit tip de muzică într-o sală de operă sau la un restaurant, la fel există un tip special de muzică potrivit Liturghiei.


Cu toţii ştim despre vrajba care există când este vorba de muzica liturgică. Dar cântul gregorian aduce o paşnică a treia variantă. El poate fi atractiv pentru toţi credincioşii, cu condiţia să fie prezentat bine. Cântul gregorian uneşte generaţiile în viaţă şi ne uneşte cu catolicii din toate timpurile şi din toate locurile. El nu există ca o declaraţie limitată în timp despre o modă muzicală, ci este în fapt un mijloc melodic de rugăciune comunitară mereu actual. Cântul gregorian încurajează reverenţa, rugăciunea şi conştientizarea scopului transcendent al acţiunii liturgice. El catehizează şi astfel slujeşte scopului evanghelizării.

Da, introducerea cântului gregorian înseamnă schimbare. Învăţarea lui va cere efort şi răbdare ce se numără în ani, nu în săptămâni sau luni. Dar odată ce terenul este pregătit, solemnitatea cântului gregorian poate să prindă rădăcini şi să crească, convingându-i pe oameni de valoarea sa în a fi ascultat şi cântat. A-l cânta este mult mai convingător decât a discuta despre el.

O chemare la umilinţă

Noul accent care se pune pe cântul gregorian în liturgie este o chemare înainte de toate la umilinţă. Muzicienii sunt chemaţi să slujească mai presus decât să facă spectacol. Motivaţia trebuie să se afle în dragostea pentru liturgie şi izvorul ei, în dragostea pentru rugăciunea cântată şi scopul ei şi în dorinţa sinceră de a auzi poporul lui Dumnezeu unit într-o singură voce, care aduce laudă şi îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Roma a fost în cea mai mare măsură consecventă în problema muzicii liturgice şi a importanţei folosirii cântului gregorian în cult. Dar o schimbare adevărată ca răspuns la aceste directive trebuie să înceapă în comunitatea parohială. Trebuie să vină de la credincioşi şi de la păstorii lor pentru ca să poată să prindă încă o dată rădăcini în viaţa de zi cu zi a catolicilor.


Scrisori latine

Autor: Andrei Goţia

"In fraterno amplexu, benedictionem Dei Patris, et Filii, et Spiritus Sancti, per intercessionem Beatae Mariae Virginis, Tibi ac Tuis adprecans, me humiliter signo Tuus in Corde Jesu..." (1).1

["În îmbrăţişare frăţească, invocând pentru tine şi pentru ai tăi binecuvântarea lui Dumnezeu Tatăl şi a Fiului şi a Spiritului Sfânt, prin mijlocirea Preacuratei Fecioare Maria, mă semnez cu umilinţă în Inima lui Isus, al tău..."]

Cine este acest don Calabria, autorul rândurilor de mai sus? Vreun preot din Evul Mediu ori din Renaştere care, ca Erasmus ori Luther, cunoştea latina atât de bine încât o folosea în corespondenţă? Iata cum se prezintă el însuşi în aceeaşi scrisoare:

"Qui nunc Tibi scripturus humilis est sacerdos veronensis (Italia), cui Divina Providentia abhinc XL annos opus commisit pro pueris et adolescentibus, vel orphanis vel utcunque omni ope et quolibet auxilio destitutis, gratis coligendis, ut artes addiscant quibus maturiori aetate sibi sufficere valeant; ad eos autem nutriendos et alendos subsidia, secura ac filiali fiducia, ab ipsa Divina Providentia expectamus, juxta illud sancti Evangelii: «Quaerite primum regnum Dei et justitiam eius, et haec omnia adjicientur vobis.»"

["Cel care urmează să-ţi scrie este un umil preot din Verona (Italia), căruia Dumnezeiasca Providenţă i-a încredinţat acum patruzeci de ani misiunea de a-i aduna gratuit pe copii şi adolescenţi, sau orfani sau pe cei lipsiţi de orice mijloace şi orice ajutor, pentru ca să înveţe meserii cu ajutorul cărora, ajunşi la maturitate, să poată să se susţină; iar pentru hrana şi menţinerea lor aşteptăm cu încredere sigură şi filială ajutoare de la Însăşi Dumnezeiasca Providenţă, potrivit acelui pasaj al Sfintei Evanghelii: «Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea vi se vor adăuga vouă (Mt 6, 33).»"]

Şi cine era corespondentul lui? Vreun alt titan al Renaşterii? Titan, da, dar nu al Renaşterii, ci al secolului XX: C. S. Lewis (1898-1963), marele profesor de literatură engleză de la Oxford şi Cambridge, cunoscut apologet creştin şi autor de cărţi pentru copii.


Don Giovanni Calabria (1873-1954) citise traducerea italiană a volumului The Screwtape Letters (Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr, trad. de S. Corneanu, Bucureşti: Humanitas, 2003) şi, impresionat, dorise să-i scrie autorului, dar, cum nu cunoştea limba engleză, i-a scris în latină. Iar C. S. Lewis, care îi citea pe clasicii greci şi latini în original, i-a răspuns tot în latină. Corespondenţa lor începe în 1947 şi se încheie în 1954, la moartea lui don Calabria. C. S. Lewis continuă să corespondeze până în 1961 cu succesorul preotului veronez, don Luigi Pedrollo.

Deşi despărţiţi de vârstă - don Calabria era cu douăzeci şi cinci de ani mai mare decât C. S. Lewis -, de vocaţie - un preot şi un laic -, şi de religie - un catolic şi un anglican -, cei doi corespondenţi se regăsesc uniţi de iubirea faţă de Cristos, pe care şi-o exprimă în limba lui Cicero şi a lui Erasmus, limba latină, mereu proaspătă şi nemuritoare.

Dacă C. S. Lewis nu mai are nevoie de prezentare pentru cititorii români, don Calabria este poate pentru mulţi un necunoscut, dar un necunoscut de felul lui don Bosco sau don Giuseppe Cottolengo: întemeietor al ordinului Sărmanilor Slujitori şi Sărmanelor Slujitoare ale Providenţei Dumnezeieşti, don Giovanni Calabria a fost canonizat de către Papa Ioan Paul al II-lea la 18 aprilie 1999.2 Aşadar un sfânt corespondează cu un laic exemplar. Despre ce?

"Communia pericula, communes aerumnae, commune fere omnium hominum in gregem Christi odium et contemptus possunt, Dei gratia, multum conferre ad sanandas divisiones nostras; qui enim eadem, ab eisdem, pro eodem, patiuntur, vix possunt non amare inter se" (3).

["Primejdiile comune, greutăţile comune, ura comună a aproape tuturor oamenilor împotriva turmei lui Cristos şi dispreţul pot, cu harul lui Dumnezeu, să contribuie mult la vindecare diviziunilor noastre; căci cei care suferă aceleaşi lucruri, din partea aceloraşi, pentru Acelaşi, cu greu pot să nu se iubească între ei."]


Că Lewis are dreptate în aceste rânduri, o ştim cu toţii din anii prigoanei comuniste, când lupta împotriva duşmanului comun era elementul de coeziune a turmei prigonite. Unitatea creştinilor este o temă recurentă în corespondenţa celor doi, cu atât mai mult de apreciat la Lewis cu cât acesta se născuse în Belfast, într-o Irlandă sfâşiată de luptele fratricide dintre protestanţi şi catolici.

Atât don Calabria, cât şi Lewis erau oameni de o mare generozitate: primul, prin congregaţia pe care a întemeiat-o, se dedicase cu totul educaţiei tineretului; al doilea, devenit autor de mare succes, dona două treimi din veniturile cărţilor lui pentru a-i ajuta pe săraci.3 Iată ce scrie Lewis despre caritate:

"Caveamus ne dum frustra de Europae fato cruciamur negligamus aut Veronam aut Oxoniam. In paupere qui ad meam portam pulsat, in matre aegrotante, in juvene qui consilium meum petit, ipse Dominus adest: ergo ejus pedes lavemus" (7).

["Să avem grijă ca nu cumva, în timp de zadarnic ne chinuim pentru soarta Europei, să uităm de Verona sau de Oxford. În săracul care bate la poarta mea, în mama bolnavă, în tânărul care-mi cere sfatul, Domnul Însuşi este prezent: să-I spălăm aşadar picioarele."]

Profunda viaţă creştină a celor doi corespondenţi nu-i scuteşte deloc de încercările cunoscute fiecărui om - un îndemn de a le urma exemplul şi noi, oamenii obişnuiţi, fiecare unde ne aflăm, ştiind că se poate. La un moment dat, în 1949, Lewis simte că fervoarea de a scrie şi talentul de odinioară par să i se topească. Totuşi, ca Iov, nu dezarmează:

"Si Deo placuerit ut plura scribam, benedictus sit; si non placuerit, iterum benedictus sit. Fortasse animae meae saluberrimum erit et famam et ingenium perdere ne in vanam gloriam (malam pestem) lapsurus essem" (9).

["Dacă lui Dumnezeu Îi va fi pe plac să mai scriu, să fie binecuvântat; dacă nu îi va fi pe plac, iarăşi să fie binecuvântat. Poate sufletului meu îi va fi foarte de folos să-mi pierd şi faima şi talentul, ca nu cumva să cad în gloria deşartă (mare pacoste)."]

Don Calabria, într-o scrisoare din 1949, dar de o actualitate extraordinară, îl întăreşte pe mai tânărul lui corespondent în misiunea lui:


"Ego semper tui memor sum; pro certo mihi videris vocatus ad missionem specialem in bonum proximi; hac hora, his temporibus difficillimis, divina Providentia poscit a nobis ut caritate compulsi Evangelium portemus manifeste, in vita nostra cotidiana, ita ut ceteri «videant opera nostra et glorificent Patrem»" (12).

["Eu îmi aduc mereu aminte de tine; în mod sigur îmi pari chemat la o misiune specială pentru binele aproapelui; în acest ceas, în aceste vremuri foarte grele, Dumnezeiasca Providenţă ne cere ca, împinşi de iubire, să ducem Evanghelia în chip vădit, în viaţa noastră, astfel încât ceilalţi «să vadă faptele noastre şi să-L mărească pe Tatăl» (v. Mt 5, 16).]4

Dar şi Lewis găseşte cuvinte de încurajare, chiar de îndrumare pentru don Calabria:

"[M]ultum scribis de tuis peccatis. Cave (liceat mihi, dilectissime pater, dicere cave) ne humilitas in anxietatem aut tristitiam transeat. Mandatum est gaude et semper gaude. Jesus abolevit chirographum quod contra nos erat. Sursum corda! Indulge mihi, precor, has balbutiones. Semper in meis orationibus et es et eris. Vale" (16).

["Scrii mult despre păcatele tale. Ai grijă (să mi se îngăduie, preaiubite părinte, să spun «ai grijă») ca nu cumva smerenia să se transforme în nelinişte ori tristeţe. Porunca este «bucură-te» şi «mereu bucură-te» (v. Fil 4, 4). Isus a abolit înscrisul care era împotriva noastră (v. Col 2, 14). Sus inimile! Îngăduie-mi, rogu-te, aceste bâlbâieli. Eşti şi vei fi mereu în rugăciunile mele. Să trăieşti!"]

Cei doi prieteni nu s-au văzut niciodată în timpul vieţii lor pământeşti. Dar pentru doi creştini adevăraţi acesta nu este un obstacol:

"Providentia divina nos adstringit sauvibus vinculis caritatis, etsi de praesentia nunquam nos cognovimus. Sed in caritate, in oratione pro invicem nos cognoscimus bene, optime. In coelo apud Deum nos videbimus, de miseratione Domini, qui redemit nos" (25).

["Providenţa Dumnezeiască ne strânge cu dulcile legături ale iubirii, chiar dacă nu ne-am văzut niciodată faţă la faţă. Dar în iubire, în rugăciunea unul pentru altul ne cunoaştem bine, foarte bine. Ne vom vedea în cer la Dumnezeu, din mila Domnului, Care ne-a răscumpărat."]

După cum se poate uşor constata, latina folosită în această corespondenţă este foarte accesibilă. Latina nu este doar limba arhitectonică a pledoariilor ciceroniene, ci şi limba cotidiană a scrisorilor aceluiaşi Cicero. Ce demonstraţie mai clară poate fi decât acest schimb epistolar din secolul XX că latina nu este o limbă moartă, ci nemuritoare?


Nemuritoare nu este doar limba folosită de Don Calabria şi C. S. Lewis, ci şi, mult mai mult, iubirea fraternă care i-a legat şi care arată că sfinţenia zi de zi nu este un ideal intangibil, ci o realitate accesibilă strădaniilor fiecăruia.

Note

Toate citatele provin din The Latin Letters of C. S. Lewis: C. S. Lewis and Don Giovanni Calabria, translated and edited by M. Moynihan (South Bend, Indiana: St. Augustine's Press, 1998). Am păstrat ortografia autorilor. Traducerile îmi aparţin. Numerele din parantezele rotunde corespund numărului scrisorilor.

2 Mai multe informaţii se găsesc la www.doncalabria.it.

3 V. R. L. Green, W. Hooper, C. S. Lewis - A Biography (London: Collins, 1974), 200.

4 Don Calabria, cu umilinţă, elimină din citatul evanghelic atributul faptelor, "bona", ["bune"], lăsându-L parcă pe Dumnezeu să le judece, atât pe ale sale, cât şi pe ale lui Lewis.


De ce sunt importanţi taţii

Autor: pr. John Flynn Traducător: Nora Livadaru Sursa: Zenit, 4 noiembrie 2007

Studiile demonstrează necesitatea prezenţei ambilor părinţi în viaţa unui copil.

Copiii au nevoie, acum mai mult decât oricând, de prezenţa şi îndrumarea taţilor în viaţa familială. Potrivit unei recente serii de eseuri, o importantă parte a cercetării ştiinţifice atestă foarte clar rolul vital pe care tatăl îl joacă în anii de formare din viaţa copilului. Cartea este intitulată "Importanţa taţilor şi relaţionarea lor cu copiii" (Editura Men’s Studies Press). Sean E. Brotherson şi Joseph M. White, editorii şi autorii primului capitol, au deschis cartea cu o recapitulare a argumentelor privind importanţa pe care un tată o are pentru copiii săi.

Prezenţa tatălui are un impact pozitiv pe multe planuri, notează aceştia, deoarece copiii care cresc având tatăl alături au mai puţine probleme de comportament, obţin rezultate şcolare mai bune şi sunt mai realizaţi din punct de vedere financiar. Brotherson şi White au specificat că sub nici o formă nu doresc să minimalizeze contribuţia mamei în viaţa de familie. De fapt, afirmă ei, ambii părinţi contează: tată şi mama. Totuşi, aşa cum este confirmat şi de către statistici, în ultimul deceniu s-a observat o creştere substanţială a familiilor în care lipseşte tatăl, de aceea cartea se concentrează asupra acestui subiect.

Rob Palkovitz, profesor la Universitatea din Delaware, a dedicat un capitol subiectului tranziţiei bărbaţilor către rolul de tată. Bărbaţii pot deveni taţi din punct de vedere biologic, notează acesta, dar nu întotdeauna are loc acomodarea psihologică şi comportamentală necesară îmbrăţişării acestui rol. A fi tată, explica Palkovitz, aduce cu sine o serie de


responsabilităţi diferite faţă de ceea ce înseamnă a fi soţ şi presupune o implicare suplimentară. Aceasta schimbare poate afecta alegerile, comportamentul şi priorităţile cotidiene ale unui bărbat. Ajustarea necesită timp, iar rolul de tată este unul cu care bărbaţii se obişnuiesc treptat.

Tranziţia către a fi tată, a continuat acesta, constituie o întorsătură importantă în viaţa unui bărbat. Dacă bărbaţii sunt dispuşi să îşi asume această relaţie cu copiii lor, vorbim despre una dintre cele mai mari schimbări în viaţa lor şi în dezvoltarea lor ca şi persoane, a concluzionat Palkovitz.

Relaţia maritală

Relaţia dintre soţi şi impactul acesteia asupra taţilor a fost analizată într-un capitol al cărui autor este profesorul H. Wallace Goddard de la Universitatea din Arkansas. Dacă în cuplu există o legătură puternică, partenerii pot folosi diferenţele dintre ei pentru a se completa unul pe celălalt, bazându-se fiecare pe punctele tari ale celuilalt; există astfel o mai mare posibilitate ca cei doi, atât mama cât şi tatăl să fie părinţi buni, a argumentat acesta. Goddard a notat de asemenea că, în multe privinţe, "politica" de întâlniri a cuplurilor contemporane contribuie puţin la a pregăti viitoarele cupluri pentru a face faţă implicării necesare susţinerii şi întreţinerii unui mariaj. O cultură care pune prea mare accent pe idila romantică şi pe legăturile superficiale, a evidenţiat acesta, nu pregăteşte cuplurile pentru inevitabilele perioade dificile prin care trece orice căsătorie.

Brotherson, de la Universitatea North Dakota, a examinat ceea ce el a numit "conexiunea" în relaţia dintre taţi şi copii. Aceasta conexiune presupune construirea unei legături în timp care nu se rezumă doar la dragostea pe care un părinte o are pentru copilul său, ci reprezintă şi modul în care un copil percepe aceasta dragoste şi acceptare. Conexiunea, a adăugat Brotherson, se dezvoltă în detaliile iubirii unei alte persoane şi ale încrederii şi apropierii care se dezvoltă în acea relaţie. Citând diferite studii asupra vieţii de familie, Brotherson a explicat că, cu cât este mai puternică conexiunea pe care un copil o simte în legătură cu părinţii săi, cu atât va putea mai mult să aibă încredere în ceilalţi şi să se bucure de


relaţii stabile cu cei de o vârstă cu el şi cu adulţii din afara căminului familial.

O relaţie strânsă în cadrul familiei este, de asemenea, mai eficientă în a proteja copilul de probleme ca depresia, sinuciderea, activitatea sexuală precoce sau consumul de droguri. Ultima parte a capitolului oferă sugestii care să ajute taţii să se conecteze cu copiii lor. Brotherson le-a recomandat să se joace împreună cu ei şi să îi ajute în educaţie. Disponibilitatea în a-i alina în momentele dificile, exprimarea afecţiunii şi împărtăşirea unor activităţi spirituale, precum a se ruga împreună, au fost câteva dintre punctele menţionate.

Dragostea paternă

Academicienii Swan Christianson şi Jeffrey Stueve au scris despre importanţa iubirii paterne pentru copii. Majoritatea studiilor sociale, au susţinut aceştia, nu recunosc suficient legătura formată între părinţi şi copii atunci când aceasta se bazează pe dragoste şi grijă. Nu numai că există puţine menţionării ale dragostei în teoriile despre familie, dar multe dintre aceste teorii contemporane se axează, mai degrabă, pe binele propriu.

Iubirea unui tată pentru copilul său este deseori exprimată în sacrificiile pe care acesta le face pentru el, fie în momente de criză, fie în alegerile cotidiene ale vieţii de familie. Este evident că unii taţi eşuează în a-şi asuma responsabilităţi faţă de copiii lor, au precizat Christianson şi Stueve. În acelaşi timp, însă, mulţi dintre aceştia participă, împreună cu soţiile lor, la creşterea copiilor. Marea parte a studiilor pe această temă au fost făcute pe taţi cu copii mici şi au arătat că aceştia pot fi, într-adevăr, sensibili la nevoile copiilor şi sunt capabili să arate afecţiune.

A defini dragostea paternă nu este uşor, au notat Christianson şi Stueve. Un fel de a face aceasta este să demonstrăm modul în care un tată este prezent în viaţa unui copil, ajutându-l în nevoile lui fizice, emoţionale, sociale şi spirituale. Petrecerea timpului liber, realizarea de activităţi comune, conversaţiile, sunt un sprijin constant din partea taţilor pe care copiii îl percep ca fiind neîncetat în viaţa lor. Vicky Phares şi Davis Clay, profesor şi respectiv student doctorand la Universitatea din Florida de


Sud, au investigat influenţa tatălui în bunăstarea din punct de vedere psihologic a unui copil şi au indicat trei mari stiluri de educaţie paternă: autoritate pozitivă, autoritate negativă şi educaţie permisivă.

Îndrumarea

Phares şi Clay au explicat că taţii care folosesc autoritatea pozitivă - controlul combinat cu căldură şi atenţie - ajung să aibă copii mai siguri pe ei şi mai sănătoşi din punct de vedere mental. Alt factor determinant este disponibilitatea emoţională a tatălui. Implicarea în viaţa unui copil şi răspunsul la nevoile emoţionale ale acestuia sunt elemente importante în dezvoltarea sănătoasă a copiilor şi a adolescenţilor. Rolul taţilor în dezvoltarea morală a copiilor lor a fost susţinut de Terrance Olson şi James Marshall, de la Universitatea Brigham Young şi respectiv Universitatea din Kansas.

Influenţa morală este manifestată în diverse moduri, au ţinut aceştia să sublinieze, şi poate pleca de la ceva atât de simplu ca şi respectarea promisiunilor făcute copiilor, putând ajunge până la a stabili anumite limite arătându-i clar copilului care comportamente sunt acceptabile şi care nu. În acest sens, chiar dacă este de netăgăduit importanţa cantităţii timpului pe care un tată îl petrece cu copilul său, este de asemenea important modul în care acesta răspunde la nevoile sau comportamentul acestuia. Exemplul personal pe care îl dă un tată, precum şi felul în care îşi învaţă copiii să se comporte cu ceilalţi membri ai comunităţii sunt oportunităţi în plus pentru a-i educa. Astfel taţii au multe posibilităţi de a transmite atitudini şi valori copiilor lor, precum şi de a-i învăţa implicaţiile responsabilităţii morale.

Papa Benedict al XVI-lea şi-a continuat comentariile frecvente asupra importanţei familiei când s-a adresat în data de 13 septembrie 2007 noului ambasador slovac pe lângă Sfântul Scaun, Josef Dravecky. "Familia este nucleul în care o persoană învaţă pentru prima dată iubirea umană şi în care i se cultivă virtuţile responsabilităţii, generozităţii şi solidarităţii", a arătat Pontiful. "Familiile puternice sunt construite pe fundaţia unor căsnicii puternice. Societăţile puternice sunt construite pe fundaţia unor familii puternice", a continuat Papa. Apoi a făcut apel la guverne pentru a recunoaşte, respecta şi susţine căsătoria ca instituţie în care un bărbat şi o femeie se unesc într-o legătură pe viaţă. Un pas cu adevărat vital pentru dezvoltarea generaţiilor viitoare.


Efectele jocurilor video violente

Autor: pr. John Flynn Traducător: Oana Capan Sursa: Zenit, 20 mai 2007

Două noi publicaţii din Statele Unite au aruncat lumină asupra unei îndelungate dezbateri privind violenţa din mass-media şi copiii. În aprilie 2007, Comisia Federală de Comerţ a publicat ultimul dintr-o serie de rapoarte pe această temă. Intitulat "Comercializarea de divertisment violent către copii", raportul oferă o privire de ansamblu asupra expunerii copiilor şi adolescenţilor prin muzică, filme şi jocuri video la un conţinut în mod normal rezervat pentru o audienţă adultă.

S-a înregistrat un progres, observă raportul, cu mai multe limitări la reclamele pentru filme şi jocuri video. Cu toate acestea, Comisia arată că reclamele pentru jocuri video clasificate ca fiind potrivite pentru o audienţă de la 17 ani în sus ajung încă la un mare număr de copii şi adolescenţi. Raportul menţionează îngrijorările criticilor, care susţin că accesul copiilor la aceste jocuri este prea uşor. De exemplu, un studiu din 2005 realizat de Institutul Naţional pentru Media şi Familie a descoperit că 70% dintre copiii de clasa a 4-a până la a 12-a recunosc că se dedică acestor jocuri.

A doua publicaţie este o carte, apărută la începutul acestui an, intitulată: "Efectele jocurilor video violente asupra copiilor şi adolescenţilor" (Oxford University Press, SUA). Lucrarea este rezultatul unui efort comun făcut de trei psihologi: Craig A. Anderson, Douglas A. Gentile şi Katherine E. Buckley. Cartea începe arătând dificultatea, din punct de vedere ştiinţific, de a stabili o relaţie de cauzalitate directă între expunerea la jocuri video violente şi comportamentul violent. De-a lungul anilor, cercetătorii au realizat multe studii asupra mai generalei probleme a violenţei în mass-media. Concluzia copleşitoare a ceea ce constituie în


prezent un lot substanţial de dovezi este că expunerea la violenţă prin mass-media duce într-adevăr la creşterea agresiunii.

Cercetarea în domeniul jocurilor video este, însă, mai limitată. Pentru a remedia acest deficit de dovezi, cartea prezintă rezultatele a trei noi studii asupra jocurilor video. În introducere, autorii observă că adolescenţii şi copiii petrec tot mai mult timp cu jocuri video. Studii recente arată că cei de vârstă şcolară dedică în jur de 7 ore pe săptămână pentru jocurile video. În general, băieţii petrec mai mult timp cu acest gen de distracţie, un studiu din 2004 efectuat pe elevi raportând 5 ore pe săptămână pentru fete şi 13 ore pentru băieţi. Pe lângă faptul că adolescenţii şi copiii petrec destul de mult timp cu jocurile video, ei o fac cu puţină supraveghere parentală. Peste 50% dintre elevii chestionaţi într-un studiu au spus că părinţii lor nu verifică niciodată clasificările pentru jocurile video înainte de a le da permisiunea să le cumpere sau să le închirieze.

Noi dovezi

În primul dintre cele trei noi studii care alcătuiesc nucleul cărţii, autorii explică faptul că au fost testaţi 161 de copii cu vârsta între 9 şi 12 ani şi 354 studenţi de colegiu. Fiecăruia i s-a dat aleator să joace un joc violent sau unul nonviolent. Mai apoi, participanţii au jucat un alt joc în care li se cerea să stabilească nivele de pedeapsă pentru o altă persoană. Rezultatele au demonstrat că aceia care au jucat jocuri video violente i-au pedepsit pe adversari mai sever decât aceia care au jucat jocuri nonviolente. În plus, cercetătorii au arătat că natura interactivă a jocurilor video duce la o relaţie mai puternică cu comportamentul violent, comparativ cu mijloace de comunicare neinteractive cum ar fi televizorul şi filmele.

Un rezultat care i-a surprins pe cercetători a fost acela că aparent nu există nici o diferenţă între copii şi studenţii de colegiu. Acest lucru este în contrast cu opinia susţinută de mulţi că la violenţa din mass-media copiii sunt mai vulnerabili, şi indică faptul că studenţii de colegiu sunt la fel de mult afectaţi. Ca o notă pozitivă, pe baza informaţiilor primite de la participanţii la studiu, a reieşit că ceea ce se întâmplă acasă influenţează comportamentul. Copiii ai căror părinţi stabilesc mai multe limite privind folosirea mass-media au fost mai puţin agresivi.


Al doilea studiu a constat în cercetarea efectuată asupra a 189 elevi de liceu. Rezultatele au arătat o relaţie pozitivă între jucarea unui număr mai mare de jocuri video violente şi posedarea unei personalităţi mai ostile. Studiul a luat în considerare factori care ar putea influenţa rezultatele, cum ar fi cantitatea de timp petrecută cu jocurile video, diferenţele normale care există în atitudini între băieţi şi fete. Chiar şi luând în considerare aceste elemente precum şi altele, cercetătorii au ajuns la concluzia că jocurile video violente sunt un semnificativ factor predictiv al comportamentului agresiv. Studiul a descoperit de asemenea că cu cât elevii petrec mai mult timp cu jocurile video în combinaţie cu televizorul, cu atât rezultatele lor şcolare sunt mai slabe.

Mai agresivi, mai puţin sociabili

Studiul final a examinat 430 de elevi din clasele a treia, a patra şi a cincia, de două ori de-a lungul anului şcolar. Colegii şi profesorii elevilor au fost de asemenea chestionaţi, pentru a se obţine mai multe informaţii privind nivelul de agresivitate al grupului studiat. Examinând grupul pe o perioadă de timp, existând în medie o distanţă de 5 luni între examinări, cercetătorii au putut ajunge la concluzia că cei care s-au jucat mai multe jocuri video violente de la începutul anului şcolar s-au schimbat mai târziu şi au ajuns să vadă lumea ca un loc mai ostil. De asemenea, ei au devenit mai agresivi şi mai puţin înclinaţi spre a se integra în rândul colegilor lor.

Rezultatele nu au arătat nici o diferenţă evidentă între băieţi şi fete. De fapt, cercetătorii au concluzionat că nimeni nu este cu adevărat imun la efectele violenţei din mass-media. Aşa cum s-a arătat şi în primul studiu, factorii de control stabiliţi de părinţi au o importantă influenţă asupra copiilor. Dacă acasă sunt controlate atât timpul petrecut cu jocurile video cât şi conţinutul lor, atunci copiii resimt un grad mai mic de efecte negative.

Efectuând o evaluare generală a relaţiei dintre violenţa în mass-media şi efectele ei asupra copiilor şi adolescenţilor, autorii trag concluzia că impactul mass-media este departe de a fi nesemnificativ. Dat fiind acest fapt, şi ţinând cont că tot mai mulţi copii joacă jocuri video, dacă societatea ar reduce expunerea la violenţă prin intermediul jocurilor a


acestui grup ar exista un semnificativ impact social pozitiv. În ciuda dovezilor care arată efectele dăunătoare ale violenţei în mass-media, autorii admit că până acum încercările de a impune orice restricţii legale privind accesul copiilor la jocuri video violente au avut puţin succes.

O abordare alternativă este creşterea eforturilor în educaţia publică, pentru ca părinţii să fie mai conştienţi de riscurile la care se expun copiii lor cu jocurile video. Autorii recomandă de asemenea ca părinţii să discute cu copiii lor problema violenţei, subliniindu-le cât de nepotrivit este comportamentul agresiv pentru rezolvarea problemelor personale. Îmbunătăţirea sistemului de clasificări pentru jocuri şi punerea de avertismente mai explicite chiar pe jocuri pot fi de asemenea de ajutor, arată autorii. În plus, poate fi eficientă presiunea comunităţii asupra vânzătorilor pentru a nu vinde jocuri violente copiilor.

În ziua de 20 mai a.c., Biserica a celebrat Ziua Mondială a Comunicaţilor Sociale. Mesajul Papei Benedict al XVI-lea pentru eveniment a fost intitulat: "Copiii şi media: o provocare pentru educaţie". Între problemele tratate de Papa s-a numărat şi cea a violenţei în mass-media. "Orice tendinţă de a produce programe - inclusiv filme de animaţie şi jocuri video - care în numele distracţiei exaltă violenţa, prezintă comportamente antisociale sau trivializează sexualitatea umană este o perversiune, cu atât mai respingătoare când aceste programe sunt destinate copiilor şi adolescenţilor", a declarat Pontiful (nr. 3). Cuvinte puternice, dar bine fundamentate, după cum o demonstrează amplu ultimele cercetări.


Copiii ca producători de media

Autor: Radu şi Oana Capan

Mai întâi o explicaţie

Dat fiind că anul acesta am sărbătorit Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale cu tema "Copiii şi media: o provocare pentru educaţie", ne-am gândit să punem în scris câteva idei despre modul în care copiii s-ar putea implica în media ca producători, pentru că în ipostaza de consumatori ştim că se află mult, adesea mult prea mult timp. De ce ar fi important să îi implicăm pe copii într-un proces de producţie? Chiar dacă nu doriţi să devină jurnalişti, această experienţă este benefică din mai multe puncte de vedere, după cum vom vedea în continuare, dar poate cel mai important este faptul că îi ajută să înţeleagă - în parte desigur - mecanismele din spatele industriei media, fiindu-le mai uşor să îşi dezvolte un spirit critic. Ori tocmai acest spirit critic este necesar pentru ca cei mici să poată să consume în mod înţelept ceea ce media le oferă.

Rândurile de mai jos sunt scrise pornind de la experienţele noastre şi de părinţi, dar şi de copii. Suntem siguri că vă veţi recunoaşte propriile experienţe, dar sperăm să găsiţi şi idei noi care să vă fie de folos. Fără să mai lungim vorba, să începem incursiunea...

La teatru!

Până la invenţia fraţilor Lumiere, teatrul era un important mijloc cultural dar şi de divertisment. Astăzi, din păcate, majoritatea dintre noi mai mergem la teatru, poate doar la piesele puse în scenă la spectacolele copiilor noştri la final de an de grădiniţă sau de ciclu primar. Este foarte bine că această tradiţie continuă, fiind un ajutor potrivit vârstei: este un exerciţiu de memorare, de sincronizare, de depăşire a emoţiilor... şi totul pe un fond de distracţie! Mai sunt şi excepţii: la una dintre serbările de sfârşit de an copiii erau cu toţii epuizaţi, transpiraţi, iar educatoarele nu conteneau a-şi cere scuze pentru bâlbâielile şi scăpările din program. Ah, stimate educatoare, serbările nu trebuie să fie o etalare a tot ceea ce au învăţat copiii într-un an, ci un moment de distracţie colectivă, nu? Eu îmi


amintesc şi astăzi cum mi-am pierdut barba în timpul unei scenete în care jucam rolul unui moş, sau cum căsuţa pe care eu ca urs trebuia să mă aşez nu se dărâma nicicum. Iar Oana nu uită costumele minunate pe care mama i le-a pregătit ei, şi celorlalţi 3 fraţi şi surori, an de an, pentru fiecare spectacol.

Orice ocazie de teatru merită fructificată. Iar luna spectacolelor este - cred că nu numai pentru noi, ci pentru toţi - luna decembrie. Atunci avem cel puţin trei spectacole publice: la şcoală/grădiniţă pentru fiecare în parte, în parohie şi la focolari cu toţii la un loc; plus spectacolele private, adică pe la bunici (în total vreo opt "reprezentaţii"). Dar scenete pot fi organizate şi cu alte ocazii. Iar dacă nu se găsesc (ocazii sau alţi copii) atunci se poate oricând recurge la... teatru de păpuşi. Două scaune şi o pătură întinsă între ele şi jucăriile devin actori! Pentru scenarii universul poveştilor este infinit şi aproape fiecare copil găseşte printre jucăriile din casă o prinţesă, un ursuleţ, un cal, ş.a.m.d. Iar dacă nici în casă, nici pe la prieteni nu se găseşte un lup de pluş, invitaţi la improvizaţie: Scufiţa Roşie merge la cealaltă bunică, din savană, iar pericolul o pândeşte din partea leului fioros! Încurajaţi-i pe copii să participe la spectacole de la şcoală, parohie sau alte locuri, iar când sunt acasă să conceapă scenete cu păpuşi. Cel mai adesea părinţii vor trebui să fie primii spectatori, o sarcină pe care nu o puteţi şi nu trebuie să o delegaţi. Vă asigurăm că veţi trăi momente amuzante copioase!

Desenatori, pictori, zugravi

Vara trecută am zugrăvit într-o cameră. Dis-de-dimineaţă am golit-o de tot mobilierul şi după aceea ghiciţi ce am făcut? Ceva ce doar strămoşii noştri din peşteri mai practicau: am dat liber la desenatul pe pereţi cu crete colorate! Închipuiţi-vă bucuria copiilor să aibă la dispoziţie patru pereţi pentru desene. Evident am desenat şi noi alături de ei, astfel că în curând aveam nori, soare, brazi, clovni, maşinuţe, chiar şi autoportrete pe pereţi! Ne-am făcut poze cu pereţii desenaţi apoi i-am spălat, ras şi


(re)zugrăvit. Amintirile însă au rămas...

Toţi copiii adoră să deseneze, coloreze, picteze... Holul nostru devine adesea atelier de pictură, copiii având la dispoziţie doar apă, acuarele şi hârtie. Pensulele sunt chiar mâinile şi degetele lor. Şi ce le place! Dacă sunt mai mari, puteţi să duceţi pasiunea pentru desen ceva mai departe. De exemplu, copiii pot să îşi realizeze propriile benzi desenate, cu eroi inventaţi de ei sau inspiraţi din cărţi. Încurajaţi-i să conceapă poveşti proprii şi lăudaţi-i mereu, forţându-vă la maxim imaginaţia pentru a ghici ce reprezintă liniile sau petele din desenele lor ("da, într-adevăr seamănă cu un elefant"). Apoi afişaţi-le prin casă (la noi tot holul este sală de expoziţie cu lucrări ale copiilor). Pe când era mică, îşi aminteşte Oana, în casa părinţilor ei un perete era acoperit cu o pânză pe care, cu ace de gămălie, erau atârnate desenele copiilor - una dintre poveştile re-create prin desene a fost aceea a eroului spaniol El Cid, sub impresia filmului de la televizor. Şi tot din copilărie îşi aminteşte cum din mai multe hârtii împăturate realizau mici cărţi în care fiecare pagină avea un desen, toate la un loc evocând o poveste inventată de ei.

Fiţi primii care să le dezvăluiţi copiilor cum se realizează desenele animate! Cine nu îşi aminteşte colţurile de caiete pe care erau făcute două desene (exemplu: un fluture în două ipostaze) şi la mişcarea rapidă cu creionul peste un colţ rulat în prealabil se putea vedea cum desenul prinde viaţă (fluturele dă din aripi)?

Ziarul familiei

Dacă sunt ceva mai mari, copiii pot să îşi fructifice abilitatea de a scrie. Pe fetiţa noastră mai mare, singura pentru moment la şcoală, am încurajat-o încă din clasa întâi să scrie în jurnal. De ce? Sunt mai multe motive: în primul rând este un exerciţiu de caligrafie; apoi este un exerciţiu de compunere, ce presupune identificarea elementelor mai importante ale unei zile, care să fie puse în scris; în fine, rămân nişte amintiri din chiar perspectiva celui care le-a trăit! Desigur, pentru moment nu este vorba de un jurnal zilnic, fiind folosit doar în zilele în care au avut loc evenimente speciale: zile de naştere, excursii, vizionări...


Un alt exerciţiu util este înfiinţarea unui ziar al familiei! Poate fi lunar în general şi săptămânal în vacanţe, când sunt mai multe evenimente şi mai mult timp liber. Ce ar putea să includă un astfel de ziar al familiei? Ştiri şi reportaje: vecina de la doi a născut o fetiţă; s-a deschis un nou magazin în zonă; noi prieteni făcuţi la locul de joacă; cum e vremea pe afară. Rubrică de istorie: aventurile din armată ale tatei; cum s-au cunoscut părinţii; cine au fost străbunicii mei. Rubrica religie: subiecte noi învăţate la ora de religie; sărbători din calendarul religios; ce fapte bune am făcut sau ne propunem pentru viitorul apropiat. Puteţi avea şi o rubrică de glume (alese dintre cele mai bune glume aflate în ultima lună), una de reţete (dintre cele noi, reuşite de mama), una de recenzii (cărţi citite, filme văzute) şi altele după imaginaţie. Cei cu o imprimantă în casă pot realiza ceva care să semene mai mult a ziar, dar şi fără nu vă sfiiţi să demaraţi această "afacere". Cu un xerox asiguraţi-vă că aveţi un tiraj minim pentru că cu siguranţă vor fi interesaţi să citească ziarul şi bunicii, unchii, mătuşile...

Pe lângă acest ziar familial puteţi lansa şi reviste de specialitate! Aţi putea să lucraţi lună de lună câte un număr dedicat unei teme. Aceasta poate încuraja interesul pentru ştiinţe. Poate aveţi un bunic pasionat de apicultură? Un număr despre albine este atunci garantat! Sau poate copiilor le plac dinozaurii (cui nu îi plac?): un alt număr! Uitaţi-vă împrejur sau prin enciclopedii pentru a găsi inspiraţii pentru teme. Apoi ajutaţi-i pe copii în munca de documentare, călăuziţi-i spre resurse, alegeţi subtemele care vor constitui articolele revistei. Dacă muncesc serios la revistă gândiţi-vă dacă nu cumva merită efortul de a tipări măcar exemplarul familiei color: va fi un imbold serios pentru ei ca să lucreze la alte numere. Nu uitaţi: pe ultima pagină să scrie mare numele persoanelor ce alcătuiesc redacţia!

Filme cu aparatul foto

Dacă aveţi un aparat foto digital şi un calculator (nu este ceva foarte rar astăzi) atunci mai avem câteva activităţi pentru copii... şi pentru Dvs. Vă amintiţi de benzile desenate despre care spuneam mai sus? Aţi putea să faceţi benzi de fotografii! Încropiţi o scenă (de exemplu pe un birou, o masă, podeaua unei camere), aşezaţi acolo personajele (jucării de plastic, de pluş, ce găsiţi) şi imaginaţi acţiunea! Ups, nu Dvs, ci copiii. Copiii mai


mari vor putea fi regizori, iar cei mici asistenţi de platou. Pentru fiecare moment al poveştii trebuie o fotografie. După ce le descărcaţi în computer, cu un editor grafic puteţi realiza bule şi scrie text în ele pentru a simula dialogul (în tocmai ca în benzile desenate). Nu mai trebuie decât să micşoraţi imaginile, să încadraţi mai multe într-o pagină şi să tipăriţi rezultatul.

Sunteţi gata pentru o provocare şi mai mare? Ce-aţi spune să realizaţi în familie un film cu tehnica numită stop-motion?! Această tehnică porneşte de la premisa că ochiul, dacă vede imagini rapid una după alta, poate reconstrui mişcarea ce a avut loc între cadre. Aceasta înseamnă că dintr-o suită de fotografii puteţi construi un film. Este nevoie de răbdare pentru că doar câteva secunde de film solicită câteva zeci de fotografii. Cel mai bine este să aveţi un aparat foto fixat pe un trepied (dacă nu aveţi căutaţi totuşi un loc cât mai fix) şi o telecomandă la aparat (astfel evitaţi mişcarea aparatului la apăsarea butonului pentru fotografiere). Aveţi nevoie din nou de o scenă. Puneţi de exemplu un ursuleţ şi fotografiaţi. Mişcaţi-l un centimetru şi fotografiaţi. Şi tot aşa. Dacă uniţi cele n fotografii realizate astfel (cu un program gratuit din Windows, numit Movie Maker), va ieşi un film, în care ursuleţul se deplasează singur. Aţi prins ideea? Atunci este timpul să cedaţi scaunul de regizor copiilor. Să se strângă jucăriile şi să înceapă animaţia: motor! Şi ştiţi ce? Puteţi realiza animaţii stop-motion şi cu persoane! Evident, în loc să mişcaţi o jucărie pe platou centimetru cu centimetru va trebui ca subiectul (un copil) să se deplaseze cu câte un pas mic. Efectele pot fi surprinzătoare. Pentru exemple de animaţii stop-motion şi explicaţii tehnice mai în detaliu vă recomandăm un articol de pe CNet.ro.

Dacă aveţi calculator şi CD-uri cu fotografii digitale arhivate vă mai propunem o activitate nostimă în familie: să imaginaţi dialoguri! Faceţi fotografiile să vorbească, cu acelaşi sistem de bule în care să scrieţi texte ca la benzile desenate. Poate găsiţi o poză în care un membru al familiei este lângă un animal (ţine în mână un iepure sau mângâie un câine): ce cuvinte trăznite aţi putea pune în gura (bula) fiecăruia pentru a ieşi ceva comic? O altă sugestie: încercaţi să faceţi fotografii care să fructifice


faptul că deşi o realizaţi în spaţiu 3D, imaginea în final este 2D. Cum? Un exemplu simplu: tata face fotografia, mama stă la o anumită distanţă ţinând mâna ca şi cum ar avea ceva în ea, iar copilul stă la suficientă depărtare astfel încât din punctul de vedere al camerei foto să pară că este pe mâna mamei. Imaginea alăturată face cât o mie de cuvinte: o şansă în plus dacă nu am explicat suficient de clar. Cu imaginaţie copiii (mai mari) pot realiza tot felul de astfel de poze cu iluzii optice.

Arhiva de familie

Cu toţii avem o cutiuţă cu fotografiile din copilărie (poate şi cu părul de la botez şi cu alte amintiri deosebite). Acum cutiuţele sunt înlocuite de CD-uri şi DVD-uri cu fotografii şi filme din viaţa familiei. Încurajaţi-i pe copii să se implice în "documentarea" familiei. Într-un articol din Familia creştină scriam despre ideea alcătuirii arborelui genealogic al familiei. Profitaţi de instrumentele moderne din casă (reportofon, aparat foto, cameră video) pentru a crea înregistrări. În unele familii copiii îşi cunosc bunicii sau străbunicii doar câţiva ani... ce bucurie va fi pentru ei să se poată revedea - când au ajuns de exemplu adolescenţi -, în imagini video sau în fotografii, alături de cei care nu mai sunt printre noi, dar pe care i-au îndrăgit atât de mult.

În fine, consideraţi şi ideea unui sit de familie. Astăzi a avea un sit web nu mai înseamnă bătăile de cap de acum câţiva ani. Puteţi folosi diverse soluţii gratuite de blog (gen WordPress.com sau Blogger.com) pentru a avea în trei minute (exagerez trei minute, mai rapid!) un sit al familiei. Acolo veţi putea strânge poze, scrie despre evenimente... Multe din cele descrise mai sus se pot "arhiva" pe sit. Astăzi chiar şi filmele de familie îşi pot avea locul online. Ca şi părinţi poate fi ocazia să vă apropiaţi de spaţiul internetului şi să îi lăsaţi pe copii să vă călăuzească (cât de importanţi se vor simţi!). Va fi un nou spaţiu de colaborare în familie. Veţi crea de fapt cartea de vizită - online - a familiei Dvs.

De ce...?

De ce atâtea complicaţii în loc să pornim televizorul şi să îi lăsăm pe copii în faţa lui? Este întrebarea pe care şi noi, probabil şi Dvs, ne-o punem adesea. Dacă ştim că avem de lucru şi dorim linişte, se întâmplă să apelăm


la această soluţie: un DVD cu desene animate şi se aşterne tăcerea... Şi totuşi, dacă ne asumăm "complicaţia" de a-i implica pe copii în diverse proiecte media câştigăm mult, mai ales pe termen lung.

Din fiecare nouă experienţă se învaţă câte ceva, iar dacă se face în familie dimensiunea de "lecţie" devine mai puţin vizibilă (cu cât experienţa este mai distractivă, desigur). Puteţi să vedeţi împreună un film şi este minunat, dar în acelaşi timp (o oră şi jumătate să zicem) puteţi produce cu familia unul (cu stop-motion, probabil de vreo 2-3 minute... asta e... înţelegeţi acum cât durează realizarea unor filme de animaţie?): calitatea experienţei diferă total. În cazul din urmă copiii nu mai sunt doar spectatori ci sunt cât se poate de activ implicaţi. Desigur, şi vizionarea împreună are valoarea ei, mai ales dacă la final vă faceţi obiceiul de a discuta despre film cu copiii: ce am învăţat din el? cine ce a făcut bine, cine ce a greşit? eu cum aş fi făcut în locul respectivului personaj? Simţul critic - care la unii pare a fi prezent de la naştere, poate din vreo genă moştenită - are nevoie de formare, iar sarcina cade pe umerii părinţilor.

De fapt, experienţele media ale copiilor trebuie însoţite de o discuţie despre modul de "consum", despre discernământul pe care trebuie să îl avem. Sugestiile de activităţi prezentate mai sus oferă tot atâtea ocazii de a povesti cu copiii despre cinematografie, ziare, internet... Potoliţi-le copiilor setea de cunoaştere despre instrumentele de comunicare, fiind atenţi la faptul că probabil aceasta presupune ca în primul rând Dvs să vă documentaţi. Cum a apărut televiziunea nu este deloc o poveste mai puţin fascinantă decât cum au dispărut dinozaurii: trebuie doar să o ştiţi spune. Profitaţi ca printre detaliile tehnice (cum se face o fotografie, un film, un sit) să vorbiţi şi despre aspectele morale, despre manipulare, despre intenţiile din spatele unor producători. Cu alte cuvinte, combinaţi practica cu teoria pentru a avea siguranţa că mesajul este perceput, memorat, asumat. Eventualele lecţii abstracte despre mass-media la ora de dirigenţie nu se vor putea compara cu experienţele "pe teren" asigurate de Dvs.

Înainte de a pune tânărului volanul în mâini, el trebuie să urmeze nişte cursuri, nu uşoare. Nici o armă nu poţi avea fără o licenţă corespunzătoare. Vrem nu vrem, trebuie să înţelegem că şi mijloacele de comunicare sunt cu două tăişuri: ne pot "deplasa" spre locuri incredibile,


sau ne pot "omorî" sub greutatea violenţei, vulgarităţii, realei lipse de creier din unele producţii media. Şi atunci cum am putea să îi lăsăm pe copii să consume ce vor, când vor, cum vor? Cu toţii ne dorim ca în viaţă copiii noştri să facă alegerile cele mai bune: de la haine la carieră, de la prieteni la media. Trebuie să muncim însă pentru aceasta, cultivându-le zi de zi capacitatea de a discerne.

Într-o vreme, media reflecta viaţa de zi cu zi. Cineva spunea că astăzi viaţa de zi cu zi caută să reflecte media, care s-a îndepărtat pe alocuri astronomic de realitate. Să îi învăţăm pe cei mici ce înseamnă mijloacele de comunicare în masă, cum pot fi ele folosite bine, când sunt folosite rău, iar dacă unii dintre ei vor ajunge regizorii, jurnaliştii, scriitorii, webmasterii de mâine, atunci cu atât mai bine. Succes şi nu uitaţi să vă distraţi bine!

lumea catholica, noiembrie 2007

Documents