Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Litere

Departamentul Relaţii Internaţionale şi Studii Europene

LUCRARE DE DIPLOMĂ

LUMINI ŞI UMBRE ALE SOCIABILITĂŢII FEMININE ÎN

RENAŞTERE

ABSOLVENT: Lehner Iulia Maria

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Lector Doctor Carmen Diaconescu

Bucureşti

Iunie 2009

1

DECLARA ŢIE

Subsemnatul / Subsemnata LEHNER IULIA MARIA, candidat la

examenul de absolvire / licenţă la Facultatea de Litere, în domeniul

SOCIO UMAN, specializarea Relaţii Internaţionale şi Studii Europene,

declar pe propria răspundere că lucrarea de faţă este rezultatul muncii mele,

pe baza cercetărilor mele şi pe baza informaţiilor obţinute din surse care au

fost citate şi indicate conform normelor etice, în note şi în bibliografie.

Declar că nu am folosit în mod tacit şi ilegal munca altora şi că nici o parte

din teză nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală ale altcuiva,

persoană fizică sau juridică. Declar că lucrarea nu a mai fost prezentată sub

această formă vreunei instituţii de învăţământ superior în vederea obţinerii

unui grad sau titlu ştiinţific ori didactic.

Semnătura,

2

CUPRINS

ARGUMENT.....................................................................................................................5

Capitolul I

FEMEIA TEORETICĂ. IMAGINE ŞI AUTO-IMAGINE...............................9

Discursul asupra femeii............................................................................................9

Despre fete.............................................................................................................15

Despre femei..........................................................................................................21

Capitolul II

REGIMUL PROSTITUŢIEI ÎN RENAŞTERE...............................................26

Franţa.....................................................................................................................27

Anglia....................................................................................................................30

Spania....................................................................................................................30

Germania...............................................................................................................31

Italia......................................................................................................................34

Capitolul III

DUBLA MIŞCARE A SEXUALITĂŢII. NORMĂ ŞI TRANSGRESIUNE..37

Capitolul IV

CURTEZANA, FIICĂ A PLĂCERII INTELECTUALE................................44

Italia.......................................................................................................................45

Franţa.....................................................................................................................53

CONCLUZII ŞI SEMNIFICAŢII..................................................................................59

Lista ilustraţiilor.................................................................................................................61

Bibliografi..........................................................................................................................63

Resurse utilizate.................................................................................................................64

3

At tibi fortessis, si – quod mens sperat et optat –

Et post me victura diu, meliora supersunt

Secula: non omnes veniet Letheus in annos

Iste sopor! Poterunt discussis forte tenebris

Ad purum priseumque iubor remeare nepotes.

Pentru tine, dacă îmi vei supravieţui vreme îndelungată,

După cum speră şi doreşte sufletul meu,

Mai sunt veacuri mai bune.

Acest somn plin de uitare nu va dăinui veşnic.

După ce bezna se va fi împrăştiat, nepoţii noştri vor fi în stare

Să păşească din nou în strălucirea pură a trecutului.

Petrarca, Africa, IX, vv. 453 şi urm.

4

ARGUMENT

Femeia ca avatar al sexualităţii nu este – în sine – un subiect controversat. O

demonstrează practicile mediatice din zilele noastre, de valorizare a pulsiunii sexuale

prin intermediul imagisticii feminine pentru a activa pulsiunea de a cumpăra. În ciuda

multi-dimensionării condiţiei femeii din ultima jumătate de secol, aceasta este încă sortită

unui rol de mijlocitor al unui transfer de energii exuberante, fie el sub forma comunicării,

fie sub oricare alt înveliş eufemizant al actului sexual. Această stare de fapt marchează

dramatismul tipologiei celui de-al doilea sex, legat prin natura sa de aspecte ale viabilului

ce sunt supuse tabuurilor ancestrale sau sunt vulgarizate în extrem. Ceea ce ne face să

arătăm că, deşi nu este un subiect controversat, este unul ce naşte controverse.

Concepţiile sexualizante despre feminitate s-au înscris atât în discursurile teoretice asupra

femeii, cât şi în atitudinile adoptate faţă de aceasta în fiecare epocă, odată cu trecerea

timpului.

Precursor glorios al modernităţii, Renaşterea reprezintă o perioadă de ruptură

graduală de civilizaţia, cultura şi mentalitatea Evului Mediu, care cuprinde în linii

generale secolele XIV-XVI. Manifestarea fundamentală a acestei perioade, ce i-a dat şi

numele1, a presupus revenirea la modelele Antichităţii greco-latine, fapt ce îşi va lăsa

amprenta asupra evoluţiei ideilor şi doctrinelor. Totuşi, Renaşterea nu poate fi redusă la

reîntoarcerea spre Antichitatea greco-romană, ea marcând şi un moment de cotitură în

raportul dintre civilizaţii. Ansamblul de transformări care au loc acum – o reînnoită

afirmare a omului, a valorilor umane, în multiple domenii, de la arte la viaţa civilă –

definesc o perioadă în care civilizaţia de tip european se afirmă cu putere pe plan mondial

şi lasă în urmă în mod decisiv celălalte civilizaţii. Mentalităţile vor fi atinse de astfel de

schimbări, iar elita se va angaja în această mişcare animată de o puternică efervescenţă

culturală, plecată din oraşele state ale Italiei şi care va cuprinde întreaga Europă.

Realitatea Renaşterii desemnează o epocă profund contradictorie, caracterizată de

amestecul elementelor premoderne cu cele moderne, ceea ce ne face să indicăm că

1 În lucrarea sa, Vieţile arhitecţilor, pictorilor şi sculptorilor, Giorgio Vasari (1511-1574), pictor, arhitect şi scriitor italian, menţiona o “renaştere a artelor” – rinascita – pe care el o opunea manierei gotice, barbariei artistice din epoca post-antică.

5

începuturile modernităţii sunt tulburi şi dificil de identificat în viaţa concretă a perioadei.

În acest sens, mai uşor s-au modernizat ideile, decât domeniile de mentalitate. După

spusele lui Jean Delumeau, Renaşterea se arată a fi „un ocean de contradicţii, un concert

scrîşnind pe alocuri de aspiraţii divergente, o coabitare anevoioasă a voinţei de putere şi a

unei ştiinţe care bîjbîie încă, a dorinţei de frumos, a unui apetit bolnav al oribilului, un

amestec de simplitate şi complicaţie, de puritate şi de senzualitate, de milă şi ură.”2

Astfel, concomitent cu aura glorioasă a Renaşterii, au existat fenomene de intoleranţă

exacerbată: atrocităţile conquistadorilor, reînvierea sclaviei, activitatea Inchiziţiei

spaniole, fenomene ce iau amploare considerabilă, precum vagabondajul, cerşetoria sau

criminalitatea. Iar printre prietenii de încredere ai vagabonzilor şi cerşetorilor răufăcători

se numărau inevitabil şi prostituatele.

Aşadar, tabloul practicilor reprobabile ce constituiau o alternativă valabilă pentru

multe din femeile Renaşterii ajunge, într-o epocă de toleranţă limitată şi de avans al

elitelor în detrimentul mediilor inferioare, nu numai să se constituie într-un element

definitor pentru perioada în discuţie, dar să şi servească drept contrapondere unei stări de

normă, ce descria o viaţă strânsă şi mărginită desemnată femeii-soţie şi ulterior femeii-

mamă, în timp ce universul exterior căminului se extinde vertiginos. Pe când teologii,

medicii, juriştii şi umaniştii Renaşterii dezbat dacă femeia poate şi trebuie instruită, la ce-

i poate folosi studiul şi în ce fel accesul la cunoaştere acordat femeii ar pune în pericol

dominaţia masculină, curtezana va accede la un nivel cultural ce îi va fixa caracterul

distinctiv şi diferenţa specifică în comparaţie cu alte tipologii feminine. Pe această linie

de gândire şi luând în considerare schimbările rapide antrenate de spiritul novator al

primei epoci moderne, vom căuta să relevăm trăsăturile unor reprezentări specifice – şi

nu mai puţin emblematice – a femeii în imaginarul Renaşterii, ilustrând cum

contradicţiile unei vremi în schimbare şi-au jucat rolul în construcţia unei imagini aflate

în continuă transformare.

Metamorfozele modelului feminin se contituie într-un proces ce se dezvoltă

preponderent pe orizontală, femeile însuşindu-şi identităţi încorsetante, care de multe ori

înăbuşeau aprofundarea personalităţii spre care aspirau în epocă. Reprezentările femeii în

imaginarul vremii sunt puternic influenţate de discursul asupra femeii, ce face – în mod

2 Jean Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol. I, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 12

6

regretabil – încă apel la un ansamblu de opinii tradiţionale, venite din negura timpului,

fapt care întăreşte ideea potrivit căreia controversele iscate în jurul condiţiei feminine

reflectă ideologia unei epoci ce îşi pune speranţa în individ, dar îl trădează prin

complexitatea sa. De această polemică asupra femeii vom lega şi problema raporturilor

dintre cele două sexe. Analiza relaţiilor dintre bărbat şi femeie constituie o bună premisă

pentru efectuarea unei distincţii între comportamentele acceptate sau nu în această

perioadă. De multe ori, atitudinea faţă de deviaţie şi ilicit ne indică atitudinea faţă de ceea

ce este considerat comportament licit. Or, toleranţa manifestată faţă de practica

prostituţiei vizează în mod special salvgardarea căsătoriei, un act social prin excelenţă în

Renaştere, epocă preocupată intens de statutul individului. Astfel, trecerea în revistă a

modului în care subiectul femeii este tratat în contextul mai larg al afirmării ideii de

libertate a individului uman va servi ca punct de plecare pentru viitoare analize.

7

8

CAPITOLUL I

Femeia teoretică

Imagine şi auto-imagine

„Femeile să tacă în adunări, căci nu le este permis să vorbească, ci să fie supuse, după

cum spune şi Legea. Dacă doresc să înveţe ceva, să-i întrebe pe bărbaţii lor acasă, căci

este ruşinos pentru o femeie să vorbească în adunare.”

Scrisoare I către Corinteni 14, 34-35

Discursul teologic despre femeie a promovat dintotdeauna dogma inferiorităţii

acesteia, iar teologii Renaşterii, fie ei catolici sau protestanţi3, au urmat îndeaproape

această tendinţă. Superioritatea masculină precede căderea în păcat, femeia fiind supusă

în mod voluntar şi natural bărbatului, în timp ce, după izgonirea din Paradis, supunerea

femeii va deveni impusă şi apăsătoare: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta;

cu durere vei naşte copii şi dorinţa ta se va ţine după soţul tău, şi el va domina peste

tine4”. Aşadar, vinovăţia care apasă cel mai greu asupra femeii este faptul că Eva este

responsabilă pentru venirea păcatului în lume şi pentru aceasta va plăti cu durerile facerii,

cu supunerea faţă de bărbat şi cu tristeţe. Mai mult, amăgită fiind atât de uşor de şarpe5,

femeia se mai face vinovată şi de o slăbiciune naturală , care o predispune la rău şi o

converteşte într-un mesager al Satanei. În ochii primilor scriitori creştini sexualitatea este

păcatul prin excelenţă, iar femeia, identificată cu senzualitatea, îl atrage pe bărbat în

desfrâu. Ca urmare, virginitatea şi castitatea sunt preamărite, iar căsătoria, prin faptul că

deprinde cu voluptatea, este disconsiderată şi pe motiv că îl îndepărtează pe creştin de

contemplarea lui Dumnezeu. Predicile secolelor XV şi XVI vor adăuga noi elemente pe

lista de păcate ale fiicelor Evei: cochetăria, frivolitatea, flecăreala sau senzualitatea de

nestăpânit6. În ciuda acestui gen de propovăduire, spiritul Evangheliei, reflectat în

învăţătura lui Iisus, implica egalitatea dintre bărbat şi femeie, căsătoria făcând din ei o

singură fiinţă: „Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a împreunat

3 Deşi doctrina reformată pare să reevalueze pozitiv căsătoria şi să instaureze o oarecare egalitate între sexe, nici Luther, nici Calvin nu pun în discuţiei supunerea femeii faţă de bărbatul său, căci slăbiciunea naturii feminine inspira aceeaşi neîncredere ca şi catolicilor.4 Geneza 3.165 „Şarpele m-a amăgit şi am mâncat” Geneza 3. 136 Madeleine Lazard, Eva în oglindă – Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 8.

9

Dumnezeu, omul să nu despartă7”. Mai mult, Hristos le considera pe păcătoasele cele mai

dispreţuite, prostituate şi neveste adultere, persoane deosebite şi demne de iertare:

„Păcatele ei cele multe sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte

puţin8.” Însă contextul cultural în care s-a răspândit creştinismul, tributar tradiţiei iudaice

şi greco-latine de a plasa soţia într-o poziţie de subordonare, nu a fost favorabil afirmării

unei egale demnităţii a bărbatului şi a femeii. Singura concesie făcută acestei stări de fapt

a fost credinţa că, deşi femeia este inferioară prin natura sa bărbatului, ea poate deveni

egala sa prin graţia divină şi astfel să cunoască beatitudinea din Paradis.

Blestemul divin, cauzat de păcatul originar, impune celui de-al doilea sex o

condiţie, care corelată cu aversiunea ancestrală faţă de sângele menstrual9 şi puterile sale

malefice, ce pot altera plante şi fiinţe, va întări tendinţa de asociere a femeii cu

impuritatea. Oroarea este atât de puternică, încât femeii i se va interzice accesul în

biserică şi la comuniune în timpul ciclului. Reversul sexualităţii debordante şi

dezgustătoare al cărei exponent este femeia, aşa cum este ea descrisă în discursul

teologic, este reprezentat de cultul marian, de mare importanţă în timpul Contrareformei.

Fecioara Maria întruchipa perfecţiunea feminină, virtuţile de castitate, umilinţă şi

supunere, concepând fără păcat, plăcere sau durere. Maica lui Hristos cade însă sub

incidenţa exceţionalului, ea fiind exclusă din rândul celor care trebuie să îndure

consecinţele păcatului originar. Ceea ce a pătruns, aşadar, în reprezentările mentale şi

sociale ale Renaşterii a fost imaginea femeii ispititoare şi corupătoare.

Progresul ştiinţei în Renaştere este notabil, dar încă în fază incipientă. Scrierile cu

pretenţii de ştiinţă sunt lipsite de un limbaj specific şi ţin mai mult de literatură. Analiza

tradiţională a naturii feminine din punct de vedere medical continuă să menţină corpul

masculin ca referinţă. Pe această linie de gândire, medicina medievală, tributară lui

Galenus10, susţinea că organele genitale feminine diferă de cele ale bărbatului doar în

ceea ce priveşte situarea şi distribuţia lor. Diferenţa dintre sexe era marcată de distribuţia

7 Matei 19.68 Luca 7.479 “Aceste tipuri de comportamente faţă de sângele vaginal au fost atât de universal determinate, încât continuă să funcţioneze şi în societăţile noastre occidentale. Ele se mărginesc, în principiu, la o aversiune al cărei caracter iraţional este puţin evident. Suntem făcuţi să credem că această scurgere este impură: şi aceasta pentru că, într-adevăr, organul din care provine este considerat astfel.” G. Bataille, op.cit. , p.64. 10 Medic grec (130-200/210), considerat ca ultimul mare medic al Antichităţii, a pus bazele anatomiei umane, folosind rezultatele observaţiilor şi studiilor sale pe animale. Opera lui medicală a fost dogmatizată de medicina medievală, devenind cu timpul o frână în dezvoltarea medicinei moderne.

10

umorilor: femeia este „rece” şi „umedă”, ceea ce îi dăunează părţii ei raţionale şi o face

incapabilă să se manifeste în domeniul literelor şi ştiinţelor, în timp ce bărbatul este

„cald” şi „uscat”, ceea ce îl aduce mai aproape de perfecţiune. Astfel, femeia fiind prin

natura sa dependentă de genitalitatea ei instinctivă, este mai apropiată de animal decât

bărbatul, căci mecanismul său umoral este defectuos. Prin urmare, atât Galenus, cât şi

Aristotel o consideră un „mascul mutilat”, „un mascul imperfect”. De imperfecţiunea sa

fizică vor fi legate şi defectele ei psihologice, de la instabilitate, la debilitate psihologică.

Fiind mai dependentă de senzualitatea ei debordantă, de pulsaţiile ei genitale şi mai puţin

capabilă să le domine, femeia este predispusă la diverse maladii ale spiritului (cea mai

cunoscută fiind isteria), deoarece ea nu dispune de aceleaşi mijloace de canalizare a

energiilor (munca, studiul, armele) care sunt accesibile bărbatului.

Medicii Renaşterii vor repune totuşi în discuţie această viziune asupra corpului

feminin. Încă de la Aristotel şi Galenus se admitea că în ordinea creaţiei, femeia este

perfectă, căci natura nu face nimic în zadar. Această discuţie este reluată în Curteanul lui

Baldassare Castiglione11, adevărat manual al gentilomului perfect care reflecta opiniile

mediilor cultivate, unde se trage concluzia că cele două sexe sunt complementare şi

indispensabile pentru conservarea speciei umane, femeile fiind capabile să dezvolte

virtuţi fundamentale proprii ale spiritului şi sufletului. Opozanţii acestui punct de vedere

aduc în discuţie faptul că orice femeie prezintă un instinct natural de căutare a

perfecţiunii, care o îndeamnă să aspire să devină bărbat. La această declaraţie, unul dintre

interlocutori face clar distincţia dintre natura feminină şi condiţia feminină, susţinând că

femeile nutresc ambiţia de a deveni bărbat din dorinţa de a se bucura de libertate şi de a

se sustrage puterii pe care bărbaţii şi-au atribuit-o din proprie iniţiativă asupra lor.

Un alt aspect al sexualităţii feminine care s-a văzut revalorificat de medicii

renascentişti a fost reabilitarea actului sexual. Pornind de la încercările umaniştilor de a

repune în valoare căsătoria al cărei principal scop era de a avea urmaşi, grija medicilor s-

a îndreptat către personalitatea feminină, care, datorită fiziologiei deosebit de delicate,

trebuia sensibilizată spre armonia sexuală necesară pentru o bună procreere. În acest sens,

Ambroise Paré12 considera plăcerea femeii indispensabilă, ca şi a bărbatului, în timp ce 11 Scriitor şi diplomat italian (1478-1529). Dialogul său „Curteanul” defineşte trăsăturile omului de curte din Renaştere. 12 Chirurg francez (1517-1590), unul dintre reformatorii medicinii Renaşterii, caracterizat de un spirit subtil al observaţiei şi de lipsa de dogmatism.

11

alţi medici reabilitează femeia sterilă, legitimând astfel actul sexual şi fără grija de a avea

urmaşi13. Opinia medicală tradiţională i-a cenzurat pe aceşti medici, acuzându-i că au

incitat tineretul la desfrâu. Din aceste motive, medicina a fost nu de puţine ori suspectată

ca fiind „arta care serveşte cel mai mult codoşlâcului.14”

Medicina Renaşterii a pus dincolo de îndoială faptul că femeia dispune de o

anatomie independentă şi diferenţiată de cea a bărbatului. Dar, deşi corpul masculin este

îndepărtat ca element de referinţă, femeia este considerată în continuare o fiinţă

bolnăvicioasă, cu un control aproape inexistent asupra emoţiilor sale şi care trebuie, în

consecinţă, protejată până la surghiunul în locuinţă şi excluderea din viaţa socială.

Această situaţie se reflectă şi în textele juridice ale vremii. Femeia, ca persoană,

nu constituia subiect de drept, ea rămânând supusă unei autorităţi masculine, fie ea

paternă, sau maritală. Aşa cum arătau fiziologia şi psihologia sa, femeia era considerată o

fiinţă iresponsabilă, asemănătoare unui copil sau unui nebun. Prin urmare, ea nu poate

depune mărturie, nu poate apela la justiţie decât cu autorizaţia unei figuri masculine de

care depinde, este exclusă de la drepturile de succesiune, este caracterizată de

incapacitate juridică. Mai mult, prejudecăţile despre sexul slab sunt reliefate şi de

procesele de vrăjitorie. Acestea au făcut mai multe victime printre femei şi datorită

concepţiei potrivit căreia slăbiciunea naturală a femeii o face automat un aliat privilegiat

al Diavolului, iar inferioritatea sa, ce o apropie de bestialitate, o predispune spre practicile

oculte. Însă jurisprudenţa nu evoluează mereu în defavoarea femeii. În practică,

incapacitatea juridică a femeii este cauza unor situaţii contradictorii, care vor fi rezolvate

în mod avantajos ei. Spre exemplu, în procesele de vrăjitorie este acceptată mărturia unei

femei, este recunoscută validitatea unui testament, chiar în lipsa acordului soţului sau i se

încredinţează mamei recăsătorite tutela copiilor săi.

Într-un context în care apariţia unor valori noi este însoţită de tulburări politice şi

religioase ce le vor obliga pe femei să-şi asume ocupaţiile bărbaţilor plecaţi la război,

încep să se afirme tendinţe de acordare a unei autonomii civile femeii. Însă, această

tendinţă se va manifesta pregnant doar în elita aristocratică şi intelectuală.

Aşa cum a arătat evoluţia jurisprudenţei în Renaştere, femeia abstractă, descrisă în

textele teologice, în tratatele de medicină sau de drept, se deosebeşte în mod sensibil de

13 Madeleine Lazard, op. cit., p. 16-1714 Idem, p. 17

12

femeia formată în tumultul vieţii social-politice, economice şi culturale ce a caracterizat

perioada Renaşterii. Interesul manifestat în epocă pentru istoria personală s-a concretizat

nu numai în documentele istorice ale vremii, ci şi în memorii, jurnale, note de călătorie,

producţii literare, narative sau dramatice15, în biografii şi autobiografii sau în literatura de

popularizare, uşurând astfel procesul de reconstituire a unei imagini concludente asupra

vieţii de zi cu zi. În Renaştere, oamenii concreţi încep să prezinte interes. Şi pentru a o

cita pe Margaret L. King, „Omul Renaşterii se naşte din femeia Renaşterii16.” Să o

urmărim, aşadar, de-a lungul unui ciclu de viaţă, în diversele sale ipostaze.

15 Nuveliştii italieni şi francezi, romanul picaresc spaniol, teatrul englez elisabetan etc.16 Eugenio Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de Margaret L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p. 239

13

Fig.1. Domenico Ghirlandaio, Portret de tânără

Nu există merite care să nu-i fie cerute tinerei femei. Pioasă, umilă şi modestă, castă, tăcută, sobră, nici orgolioasă, dar nici colerică, ea trebuia să fie precum femeia model, descrisă în tratatele epocii.

14

Despre fete17

Renaşterea a fost epoca marilor familii: Medici, Sforza, Strozzi, Borgia şi multe

altele. Familia a reprezentat nucleul de tradiţie care sub influenţa războaielor şi a

mobilităţii sociale suferă inevitabile mutaţii şi transformări, de cele mai multe ori sub

forma dezagregării marilor conglomerate familiale şi „creării de noi unităţi familiale şi

economice”18. Cu toate acestea, dinamica familiei se menţine: autoritatea tatălui este

incontestabilă, devotata afecţiune a mamei este în continuare dezirabilă, iar copiii

datorează respect şi ascultare părinţilor. Finalitatea instituţiei familiale este de a apăra

tradiţia, de a promova virtuţile familiei şi de a continua neamul prin actul de căsătorie al

fiilor, iar în urma acestei uniuni să rezulte un copil de sex masculin. După cum se poate

observa, această situaţie nu favoriza naşterea unei fete. Dimpotrivă, venirea pe lume a

unui copil de sex feminin nu era primită cu bucurie. Întreţinerea unei fete, care trebuia

căsătorită în cele din urmă – o fată bătrână reprezenta o ruşine şi o povară pentru familia

ei - însemna o cheltuială nerentabilă în plus. În consecinţă, educaţia care i se rezerva era

cât se poate de modestă. La vârsta de 7 ani, băieţii şi fetele încep un ciclu de învăţământ

profund diferenţiat. Fetei i se va insufla gustul şi practica conducerii casei, ceea ce

Montaigne19 va numi „ştiinţa menajului”. Astfel, ea va trebui să deprindă obişnuitele

ocupaţii gospodăreşti: mereu ocupată, aceasta trebuie, fără încetare, să toarcă, să ţeasă, să

coasă, şi să aibă grijă de cele din jurul casei. Superioritatea supravegherii materne în

această sferă de activităţi este universal recunoscută. În acelaşi timp, ea va fi iniţiată şi în

lectură, însă foarte puţin şi nu în detrimentul muncilor casnice. În mediul rural sau la

oraş, fetele pot frecventa o mică şcoală în care se învaţă catehismul, calculul, cititul şi în

cele din urmă scrierea, dacă familia este îndeajuns de înstărită să-şi permită o „tăbliţă”. În

afara şcolilor, mânăstirea poate fi, de asemenea, un loc de educare. Este de altfel şi mult

mai rentabilă. Uneori, familiile îşi duc foarte devreme fetele la mânăstire, unde pot fi

17 În 1523, Juan Luis Vives publică primul tratat complet referitor la viaţa femeii: Instituţia femeii creştine. Lucrarea dedicată Caterinei de Aragon, al cărei preceptor a fost, este împărţită în trei părţi: Despre fete, Despre femei şi Despre văduve. În lucrarea de faţă, am reţinut doar primele două categorii, considerând că ultima depăşeşte subiectul tratat.18 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 25119 Scriitor şi gânditor umanist francez (1533-1592). A susţinut în pedagogie luarea în considerare a înclinaţiilor naturale ale copilului, înlăturarea învăţării pe de rost, îmbinarea educaţiei fizice cu cea intelectuală.

15

educate cu cheltuială redusă, cel mai adesea în speranţa că ele or să şi rămână acolo.

Explicaţia este simplă: dota plătită mânăstirii este mai mică decât cea dată unui soţ. Dacă

tânăra aparţine unei familii nobile sau înaltei burghezii, ea poate beneficia, alături de

fraţii ei, de lecţiile unui preceptor, la fel ca prinţesele. Această situaţie a dus la unele

controverse în sânul familiilor de condiţie socială diferită. Dacă prinţesele sunt obligate

prin condiţia lor regală să aibă cunoştiinţe, responsabilităţi şi un prestigiu asemănător

bărbaţilor, o educaţiei peste măsură pentru tinerele de rang mai umil le-ar alimenta

orgoliul şi ar dezechilibra armonia familială prin adoptarea unor atitudini dispreţuitoare

faţă de familie şi soţ. Învăţătura practică care le este împărtăşită fetelor de la cea mai

fragedă vârstă este inspirată de neîncrederea în natura feminină, mereu predispusă spre

slăbiciune şi trândăvie. Menţinându-le mereu ocupate, izolate, închise în domeniul

familiei, departe de companii nepotrivite şi de celebrări mondene şi dezonorante, tinerele

vor fi descurajate să se gândească la lucruri dăunătoare.

Umaniştii însă ţin să conteste aceste obiceiuri. Sistemul de educare a tinerelor –

atât cât era el implementat – se baza pe credinţa că fragilitatea şi debilitatea sexului

feminin, susţinute în discursurile teoretice ale vremii, nu permit femeii să dobândească

cunoştiinţe şi virtute. Excepţia reprezentată de tinerele de sânge albastru era acceptată în

virtutea necesităţii acestora de a fi şi a se comporta asemenea bărbaţilor. Spre deosebire

de acestea, fetele de condiţie inferioară puteau fi supuse la varii pericole de ordin moral

(cum ar fi încurajarea perversităţii lor naturale, a orgoliului lor, periclitarea pudicităţii lor

şi deturnarea de la îndatoririle casnice) dacă li se acorda accesul la cunoaştere. Mai mult,

nu numai că se punea problema dacă femeia poate fi instruită, ci şi dacă trebuie să fie

educată. Utilitatea cunoaşterii feminine în condiţiile în care destinul unei femei era acela

de a fi soţie şi mamă nu era recunoscută. Umaniştii aduc un argument nou în favoarea

instruirii tinerelor. Erasmus20 este printre primii care contestă prejudecata conform căreia

femeia îşi pune cunoaşterea în slujba lipsei de pudoare. Deşi apreciază avantajele

educaţiei casnice, preferă cultura intelectuală, considerând că aceasta prezintă o influenţă

covârşitoare asupra formării spirituale şi sufleteşti. Cât despre Vives21, acesta este de

părere că, asemeni bărbaţilor, şi femeile se pot perfecţiona prin ştiinţa literelor şi că, din 20 Erasmus Desiderius Rotterdamus, pseudonimul lui Gerhard Gerhards (1466-1536), umanist olandez din epoca Renaşterii. Printre altele, este şi autorul unor scrieri pedagogice îndreptate împotriva pedagogiei feudale, prin care revendica o disciplină blândă şi încurajarea activităţii independente a copiilor.21 Vezi nota 17

16

contră, departe de a induce comportamente indezirabile, studiul va ocupa mintea tinerei

fete, păzind-o astfel de trândăvie şi de distracţii frivole. Toate eforturile de până atunci

ale educatorilor, neîncrezători în slăbiciunea naturală a femeii, se concentraseră asupra

păstrării virginităţii tinerei fete, pe care ea trebuie să o ofere intactă soţului. Pierderea

acesteia constituia cea mai rea atingere adusă reputaţiei feminine. Însă, umaniştii

susţineau că, potrivit principiului socratic, cunoaşterea duce la virtute, iar pentru o femeie

virtutea este egală cu pudoare şi castitatea. Vechea practică, ce postula că ignoranţa

femeilor serveşte intereselor bărbaţilor este combătută. Dimpotrivă, instruită, femeia va fi

mai virtuoasă, ştiind astfel să deosebească între bine şi rău.

Cu toate acestea, acest tip de drept la cultură nu era de obicei admis în toate

clasele societăţii. În Renaştere, există cu siguranţă mai multe femei cultivate decât în

oricare altă epocă anterioară. O substanţială elită feminină, ce reflecta mediile nobile şi

burgheze, a avut acces la cultură şi i s-a recunoscut acest drept. În Franţa, Margareta de

Navarra este figura dominantă şi cea mai atrăgătoare din prima parte a Renaşterii. Era

strănepoata Valentinei Visconti, fiica lui Charles d’Orleans şi a Louisei de Savoie şi sora

regelui Francisc I22. Crescută cu fratele ei mai mic, ea a primit împreună cu acesta lecţii

de latină, istorie sfântă, filosofie, italiană şi spaniolă. Margareta era dotată cu o

inteligenţă vie şi cu o curiozitate spirituală care s-a manifestat în atitudinea sa deschisă la

toate tendinţele şi la toate mişcările culturale ale timpului său. La curtea Franţei era

descrisă ca având „trup de femeie, inimă de bărbat şi cap de înger”23 . Mecena generoasă,

a încurajat, protejat, primit – atunci când erau hărţuiţi – o mulţime de scriitori din toate

disciplinele. În acelaşi timp, Margareta este singura prinţesă franceză care a abordat atât

poezia şi teatrul, cât şi proza narativă.

22 Rege al Franţei (1515-1547), din dinastia de Valois. A sprijinit pe artiştii şi literaţii Renaşterii italiene şi franceze, printre care pe Leonardo da Vinci, Benvenutto Cellini ş.a.23 M. Lazard, op.cit, p. 258

17

Fig.2. Jean Clouet, Marguerite d’Angoulême

Ea este autoarea culegerii de şaptezeci şi două de nuvele de mare succes –

Heptameronul – în care pe durata a opt zile, zece interlocutori, bărbaţi şi femei de rang

înalt, povestesc aventuri trăite de personalităţi cunoscute, pe care apoi le comentează.

Scenariul povestirilor include confruntarea a două tabere, cea a celor care sunt convinşi

18

că femeia rămâne o pradă de cucerit şi cea a apărătorilor demnităţii femeii, care exprimă

convingerile Margaretei.

În Anglia, una dintre figurile centrale ale Războiului celor Două Roze24 , regina

Margaret de Beaufort, mama lui Edward al IV-lea şi a lui Richard al III-lea, era

cunoscută pentru interesul în aprofundarea cunoştiinţelor, care pentru ea reprezentau o

modalitate de a omagia gloria Domnului. Curtea sa era frecventată de poeţi şi erudiţi,

atraşi de dragostea reginei pentru literatură şi pentru ştiinţa literelor. Mai mult, aceasta

subvenţionează răspândirea tiparului şi instituie catedre de teologie la Oxford şi

Cambridge, fondând şi două colegii. Caterina de Aragon, prima soţie a lui Henric al VIII-

lea Tudor25, a fost, de asemenea, o reprezentantă a feminităţii instruite. Încă din copilărie

a studiat religia, clasicii, dreptul canonic şi civil. Cunoştea de asemenea mai multe limbi,

printre care spaniola, latina, franceza şi greaca. Educaţia sa culturală era completată de

abilităţile sale casnice, precum broderia, cusutul, tapiţeria, muzica şi dansul. Dacă felul în

care a fost instruită aminteşte de modelul pedagogic umanist, este datorită faptului că i-a

ajutat în opera lor atât pe Erasmus, cât şi pe Juan Luis Vives. Sub influenţa Caterinei,

promovarea educaţiei printre femeile de la curte a devenit o tendinţă imposibil de

ignorat.De altfel, şi în Spania, Isabella de Castilia26 încuraja activităţile culturale şi,

alături de doamnele sale de onoare, asista la cursurile de latină.

Una dintre marcantele figuri feminine erudite ale Renaşterii italiene a fost Isabella

d’Este27, ce studiase în copilărie istoria Imperiului Roman, latina şi greaca. Prestigiul său

intelectual îi permitea să discute liber pe teme legate de clasici şi de afacerile oraşelor

italiene cu ambasadori şi politicieni.

24 1455-1485, luptele pentru tron dintre casele Lancaster (blazon „Trandafirul roşu”) şi York (blazon „Trandafirul alb”)25 Al cărui tată, Henric Tudor, conte de Richmond, câştigase Războiul Rozelor, punând bazele puternicei dinastii a Tudorilor.26 Moştenitoare a regatului Castiliei, în urma căsătoriei cu Ferdinand de Aragon şi a unirii celor două regate, va deveni regina Spaniei.27 Soţia lui Francesco Gonzaga, marchizul de Mantua

19

Fig.3. Tiţian, Portretul Isabellei d’Este

Muziciană desăvârşită, s-a înconjurat de artişti şi erudiţi, pentru care recita din

memorie operele lui Virgil28 şi Terenţiu29. Odată devenită Marchiză, a căutat să

îmbunătăţească condiţiile de viaţă ale cetăţenilor oraşului-stat Mantua şi în acest scop a

28 Publius Vergilius Maro (70-19 î.e.n.), cel mai mare poet latin29 Publius Terentius Afer (190-159 î.e.n), poet comic latin, celui care îi aparţine sentinţa „Sunt om şi nimic din ce e omenesc nu-mi este străin”

20

început să studieze tratate de arhitectură, agricultură şi industrie, iar în politică a urmat

breviarul omului de stat întocmit de Machiavelli30.

În pofida atâtor exemple de femei cultivate cu un rol benefic în viaţa culturală,

scopul educaţiei şi instrucţiei femeilor în Renaştere rămâne identic. Vocaţia insuflată

tinerelor fete este de a fi bune creştine, soţii şi mame. Chiar şi modele reformatoare

propuse de umanişti nu vizau marea masă de femei din mica burghezie, muncitoare şi

ţărănci. Ceea ce era admirat la unele femei de rang înalt nu era asigurat – nici măcar avut

în vedere – femeilor de condiţie modestă. În aceste condiţii, educaţia ideală este cea care

o pregăteşte pe fată pentru rolul de soţie şi, în egală măsură, pentru cel de mamă.

Despre femei

Aşa cum am văzut mai sus, tânăra femeie este crescută pentru a fi căsătorită.

Aceasta este profesiunea pe care societate se aşteaptă să o îndeplinească. În aceeaşi

ordine de idei, ea se căsătoreşte pentru a produce moştenitori. Căsătoria nu are drept scop

nici plăcerea sexuală, nici reuşita vieţii sentimentale a soţilor. Ţinta sa principală este

procreaţia – şi în felul acesta, asigurarea continuităţii descendenţei şi a intereselor

familiei – şi grija de a evita desfrâul. Din motive de ordin economic, părinţii preferă să-şi

mărite fetele cât mai devreme. Vârsta legală permisă pentru căsătorie este de doisprezece

ani, însă în cazul familiilor nobiliare, căsătoria este posibilă chiar şi mai devreme de şapte

ani. Unirea conjugală se crede a fi în firea sexului feminin: femeia s-a născut spre a

conduce o casă. Montaigne o numeşte „stăpână de calitate”. Deşi iubirea, pasiunea şi

căsătoria sunt domenii cu grijă departajate, modelul umanist interpretează în mod mai

liberal viaţa conjugală faţă de ceea ce prezentau textele teologice. Lauda plăcerilor vieţii

conjugale, prietenia unei soţii instruite, bucuriile paternităţii, continuitatea descendenţei

ce aproape că asigura imortalitatea sau avantajele unei uniri care asigura statului cetăţeni

utili pun în discuţie jurământul de castitate, prin aceea că sugerează că viaţa conjugală

permite mântuirea ca şi celibatul monastic. Polemica iscată în jurul acestui subiect a dus

la regândirea raporturilor dintre bărbat şi femeie.

30 Gânditor politic (1469-1527), istoric şi scriitor de seamă din perioada Renaşterii. În opera sa fundamentală, Principele, afirmă că în politică dictează interesele şi forţa şi că în ea nu au ce căuta considerentele morale.

21

Fig.4. Bernadino Licinio, Portretul lui Arrigo şi al familiei sale (detaliu)

Idealul creştin al femeii combina supunerea necondiţionată faţă de soţ cu virtuţile morale de castitate, fidelitate, răbdare şi un simţ al economiei casnice. Femeia avea sarcina de a organiza casa şi familia, astfel încât bărbatul să-şi îndeplinească în pace datoriile de cetăţean.

22

Demnitatea femeii este recunoscută în măsura în care ea se conformează

modelului de soţie şi mamă care garanta stabilitatea nucleului familial şi implicit

stabilitatea statului. Îndatoririle tradiţionale atribuite femeii sunt menite să reflecte acest

lucru: în ipostaza de soţie, femeia are sarcina de a face să dommească ordinea în casă şi

familie, pentru a permite bărbatului să-şi îndeplinească în pace datoriile lui de cetăţean.

Soţia este considerată a fi o oglindă, care reflectă fidel moravurile soţului său. În aceste

condiţii, se conturează un model de iubire conjugală, îndepărtat de stigmatele pasiunii şi

plăcerii, un ideal bazat pe respect reciproc, pe camaraderie şi maturitate, pe scurt un

model de „perfectă prietenie”31 . Atâta timp cât femeia se achita onorabil de partea ei din

unirea celor două fiinţe, aranjamentul matrimonial era unul de succes. Ce presupune însă

o prestaţie conjugală satisfăcătoare?

În primul rând, femeia nu trebuia să se amestece în treburile soţului, dar era de

aşteptat să preia conducerea casei şi a domeniului familial – care rămânea totuşi sub

autoritatea absolută a bărbatului. Ea împărţea sarcinile servitorilor, veghea asupra

aprovizionării cu un ochi strict şi dădea naştere la copii – din interesul ca transmiterea

bogăţiei familiei să fie asigurată, femeile bogate sau cele nobile dădeau naştere la mai

mulţi copii decât cele sărace, numărul lor uneori depăşind media maximă a capacităţii de

procreaţie, de 12 naşteri. În acest sens, condamnarea vehementă a fardurilor, a podoabei

şi a plăcerilor mondene se corela frecvent cu preamărirea maternităţii. Umanistul Leon

Battista Alberti32 se exprima pe acest subiect astfel: „Eu socotesc că frumuseţea femeii

rezidă mai puţin în graţia şi farmecul chipului, cât în conformaţia unui trup apt să dea

naştere la cât mai mulţi copii frumoşi”33. Creşterea copiilor cădea tot în sarcina mamei,

uneori ajutată de doică sau guvernantă. Ea trebuia de asemenea să cunoască suficientă

medicină pentru a-şi îngriji copiii de bolile obişnuite. Toate aceste sarcini cotidiene aveau

menirea să o ocupe fără încetare, pentru a o păzi de ceea ce era considerat cel mai mare

duşman al castităţii – trândăvia. Reprimarea periculoasei perversităţi a instinctelor

feminine cerea izolarea femeii, departe de compania bărbaţilor străini, interzicerea

accesului la orice lectură ce i-ar putea tulbura imaginaţia şi i-ar putea provoca gânduri

31 E. Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de M.L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000., p. 25132 1404-1472, arhitect italian, pictor, sculptor, muzician, poet şi teoretician umanist al Renaşterii33 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 254

23

„necurate” şi în general i se restricţiona participarea la petreceri şi întruniriri ale

sociabilităţii masculine. Acest privilegiu era rezervat unui alt tip de „profesioniste”.

24

25

CAPITOLUL II

Regimul prostituţiei în Renaştere

„Pentru vocea populară, trebuie de toate pentru a face o lume, este nevoie de

prostituate şi de sfinte, de ticăloşi şi de oameni a căror generozitate nu cunoaşte

margini...”

Georges Bataille, Istoria erotismului

Orice perioadă îşi are clişeele sale culturale, însă unul ce dăinuie stăruitor în ceea

ce priveşte femeia şi rolurile îndeplinite de-a lungul vremii este cel al „celei mai vechi

profesiuni”: prostituţia. Fiecare societate a creat forme de prostituţie adaptate la nevoile

diverselor grupuri care o constituie. O astfel de formă de viaţă umană este cunoscută până

şi celui mai umil şi puţin cultivat individ. Populaţiile primitive practicau prostituţia

ospitalieră, când soţia sau fiica gazdei erau oferite ca o onoare oaspetelui casei. Darul de

femei se înscria într-un sistem de schimburi cu valenţe sacre. Citat de Georges Bataille34,

antropologul Lévi-Strauss formulează ipoteza potrivit căreia practica dăruirii de femei se

constituie într-un „fapt social total, dotat, adică, cu o semnificaţie în acelaşi timp socială

şi religioasă, magică şi economică, utilitară şi sentimentală, juridică şi morală.”35 Este de

notat faptul că, într-un mod nemijlocit, femeile sunt considerate obiecte ale generozităţii,

ce angrenează un circuit de schimburi ceremoniale prin care societatea se îmbogăţeşte în

felul descris de Lévi-Strauss. Din această formă „primitivă” de prostituţie ospitalieră se

crede că a derivat prostituţia sacră. În Antichitatea medio-orientală şi greco-romană era

cunoscut obiceiul prin care un grup de tinere sclave (şi, uneori, măcar o dată în viaţă, şi

femei libere, de orice condiţie socială), aflate în serviciul templelor, se dăruiau în cinstea

divinităţii primilor veniţi în schimbul unor sume de bani ce reveneau templului.

Prostituţia practicată din motive religioase (pentru venerarea zeităţilor fertilităţii şi

vitalităţii) era considerată expresia sacrificiului de sine al femeilor din devotament faţă de

divinitate (respectiv faţă de misionarii şi preoţii care reprezentau divinitatea). Aspectul de

posesiune în raport cu un bun consacrat feminin, conservat ca un dar de lux pentru străini

(reminiscenţă a mai vechilor practici ospitaliere), este evident. Scopul lucrativ al acestui

34 Georges Bataille, Istoria Erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2005, p. 4235 Idem

26

obicei a fost intuit de autorităţi, care au extins beneficiile încasate de preoţii templelor şi

la nivelul statului. Astfel, la Atena, este fondat un stabiliment de utilitate publică, sub

forma unui mare lupanar (dikterion), în care sclavele cumpărate şi întreţinute pe banii

statului încasau zilnic pentru stat un tribut de pe urma viciilor populaţiei, sporind aşadar

veniturile Republicii36. Profanizarea prostituţiei s-a manifestat legal (organizată şi

controlată de stat prin dispoziţii poliţieneşti speciale) sau în formă liberă. Aceasta din

urmă va cunoaşte în Grecia şi la Roma şi o variantă mondenă, „elegantă”: cea a

curtezanelor (hetairai la greci, meretrices sau bonae mulieres la romani), formă şi

categorie care va deveni emblematică pentru secolele Renaşterii italiene.

Regimul prostituţiei în ţările europene

Regimul prostituţiei este reglementat în această perioadă în mai toate ţările

civilizate ale Europei, în funcţie de diferite particularităţi locale şi în acord cu evoluţia

mentalităţilor, oscilând între represiune şi toleranţă sau integrare a fetelor publice în viaţa

socială.

Franţa

Situaţia prostituţiei din secolele Evului Mediu şi ale Renaşterii din Franţa este

îndeosebi cunoscută datorită unei foarte consistente documentaţii asupra temei. Astfel, cu

toate că Evul Mediu nu a cunoscut prostituţia legală, organizată şi supravegheată, este

semnalată o continuă decădere a moravurilor în secolele XI-XIII, ceea ce însemna că, în

practică, seniorii feudali, chiar şi episcopii şi abaţii, îşi puteau construi un mic harem,

tolerat de Biserică, în ciuda condamnării grave la care era supusă prostituţia, din dorinţa

de a atenua mai grave excese de imoralitate (cum era, spre exemplu, sodomia, viciu

aproape endemic în Orientul Apropiat).

În continuare, secolele XIII-XIV se confruntă cu o depravare accentuată a

moravurilor în toate straturile sociale (se spune că propriile nurori ale regelui Filip cel

Frumos37 au fost întemniţate pentru adulter comis cu tineri studenţi). Ca urmare, regimul

prostituţiei intră încet, încet sub sfera de acţiune a autorităţii regale. Printre cele mai

36 O. Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 13637 Filip al IV-lea, rege al Franţei (1285-1314), din dinastia Capeţienilor, cunoscut mai ales datorită conflictului cu Papa Bonifaciu al VIII-lea, care a rezultat în mutarea sediului papalităţii la Avignon.

27

comune decizii luate în acest sens se numără crearea unei funcţii oferite unui ofiţer al

curţii cu titlul de Rege al Desfrânaţilor, ce avea însărcinarea de a supraveghea bandele de

răufăcători şi femeile de moravuri uşoare care însoţeau Curtea în deplasările sale, sau

deciziile cu privire la vestimentaţia „fiicelor plăcerii”, care trebuia să fie lipsită de

materiale şi metale preţioase (argint, blană, broderie, mătase), potrivit principiului general

după care aspectul exterior al unei persoane trebuie să se afle în concordanţă cu statutul

social. Nu a existat, însă, o armonizare a acestor dispoziţii în ceea ce priveşte regimul

prostituţiei, acesta variind potrivit obiceiurilor locale. În general, „legalizarea” prostituţiei

presupunea stabilirea unor străzi şi locaţii specifice în care femeile îşi puteau practica

meseria, sub jurisdicţia unor şefi/şefe (cunoscuţi sub numele de abadese, guvernatoare,

magistra), ce trebuiau să plătească un cumul de taxe autorităţilor locale: bordeluri

(derivat din cuvântul borde, însemnând cabană izolată, adăpost nocturn situat la marginea

unui drum, sau pe malul Senei, în afara incintei oraşului, devenit loc destinat desfrâului şi

prostituatelor38), strada caldă (carreria calida), „abaţii” sau case special desemnate de

municipalitate. Prostituţia legală presupunea organizarea bordelierelor în maniera unei

corporaţii meşteşugăreşti obişnuite, cu adrese desemnate fix, cu îmbrăcăminte şi semne

distinctive şi plătind o taxă stipulată fiscului. Patronii bordelurilor conduceau şi o afacere

de recrutare, trimiţându-şi agenţii în alte ţări, de unde erau aduse şi angajate cu contract

tinere, care apoi erau ţinute în condiţii mai rele decât sclavii (incident sau nu, Renaşterea

este şi perioda de „dezonorantă recrudescenţă a sclaviei în Occident”39) şi supuse nu de

puţine ori violenţelor de tot felul. Sumbrul succes al acestor practici a fost atât de mare,

încât la începutul secolului al XVI-lea, din lipsă de locuinţe, tinerele erau forţate să caute

loc de odihnă în biserici sau în turnul catedralelor.

Ca urmare a acestei stări de fapt, de cele mai multe ori, sancţiunile acordate de

poliţia de moravuri vizau în special proxeneţii şi proxenetele, care erau fie biciuiţi sau

pedepsiţi cu moartea, fie surghiuniţi, cu averea confiscată. Trebuie avut în vedere şi

faptul că, în ciuda înăspririi măsurilor luate împotriva prostituţiei, aceasta era admisă ca o

necesitate chiar de autorităţile poliţieneşti, pentru a „salvgarda onoarea femeilor

căsătorite”40. Deşi proxenetismul era pedepsit mai aspru decât violul, orice femeie avea

38 O. Drimba, Istoria Culturii şi Civilizaţiei X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 13639 Idem, p. 12040 Ibidem, p. 140

28

dreptul să se vândă şi, mai mult, în unele cazuri, era încurajat acest lucru. Arhivele

judiciare stau mărturie că violenţa sexuală - îndeplinită de masculi ca un ritual de intrare

în rândul bărbaţilor – este o coordonată normală, permanentă a vieţii urbane în Evul

Mediu şi în Renaştere.41 În astfel de condiţii, fetele publice îndeplineau o funcţie socială,

canalizând agresivitatea tinerilor prin satisfacerea elenurilor sexuale şi împiedicându-i să

comită transgresiuni mult mai grave. Ele contribuie, în acelaşi timp, la apărarea onoarei

femeilor cinstite de violenţele sexuale şi la lupta împotriva adulterului: mai bine ca

bărbaţii să sucumbe farmecelor unor fiice ale plăcerii, decât să corupă soţia altuia sau să o

facă pe propria soţie să împărtăşească plăceri pe care Biserica le interzicea în căsătorie.

Avantajul acestei situaţii a fost exploatat de autorităţi şi în folosuri materiale: oraşe

precum Avignon, Toulouse, Montpellier posedau în virtutea unui privilegiu regal câte un

bordel, care aducea venituri considerabile municipalităţilor respective.

Tulburările cu care s-a confruntat Biserica în secolul al XVI-lea şi-au lăsat şi ele

amprenta asupra poziţiei oficiale faţă de problema prostituţiei. Din punct de vedere

religios şi moral, dacă Contrareforma42 a contribuit la intensificarea profundă a spiritului

de intoleranţă, nici Reforma43 nu a dus la o atitudine de îngăduinţă în Occident. Sub

influenţa predicilor moralizatoare venite din ambele tabere, în lumea burgheziei se

manifestă tot mai pregnant o atitudine de austeritate morală, ceea ce îl va determina pe

Carol al IX-lea44 să semneze edictul de interdicţie şi abolire a prostituţiei legale în 1560.

Au urmat, ca rezultat, numeroase procese, intentate de casele de toleranţă cu tradiţie

îndelungată sau de străzile rău-famate care îşi reclamau vechile privilegii legale.

Autorităţile au invocat răspândirea rapidă a bolilor venerice (mai ales a sifilisului, numit

timp de secole morbus gallicus – „boala franţuzească”) în sprijinului decretului. În 1566,

un alt decret regal îl reconfirmă pe cel anterior, toate bordelurile pariziene fiind irevocabil

41 M. Lazard, Eva în oglindă – Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007, p. 16142 Mişcare iniţiată în deceniul al cincilea al secolului al XVI-lea de biserica catolică cu scopul de a înăbuşi Reforma. Prin Inchiziţie, prin ordinul iezuiţilor, prin interzicerea cărţilor progresiste, a exercitat un rol profund reacţionar în istoria societăţii.43 Mişcare social-politică cu un caracter anticatolic şi antifeudal, manifestată pe plan religios în perioada Renaşterii. În urma Reformei, puterea şi autoritatea bisericii catolice au fost zdruncinate şi au apărut bisericile protestante.44 1560-1574, a domnit sub influenţa mamei sale, Caterina de Medici; în timpul domniei lui au început războaiele religioase din Franţa (1562-1598) şi a avut loc măcelul hughenoţilor din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572)

29

închise. Astfel, în Franţa, prostituţia legală este abolită, ceea ce nu a însemnat şi sfârşitul

prostituţiei clandestine.

Anglia

O astfel de formă a prostituţiei – clandestină – este bine documentată în Anglia,

unde tabloul sexualităţii populare se dovedeşte a fi foarte variat. Prostituatele ocupă un

loc considerabil în parohii şi sate, practicându-şi meseria fără a fi atât de dispreţuite pe

cât susţineau puritanii. Există mai multe tipuri de prostituţie clandestină, printre care se

numără itineranta săracă ce îşi propune favorurile la târguri, în pieţe sau taverne;

prostituata publică, ce îşi exercită meseria într-un han sau într-o casă a plăcerilor;

prostituata privată, care prestează pentru un bărbat, uneori pentru doi, timp de câteva

săptămâni sau luni, după care îşi încearcă norocul în altă parte sau femeia uşoară a

satului, discretă, desori văduvă, care-şi vinde trupul în schimbul unor servicii şi este

accesibilă tuturor, de la bărbaţi căsătoriţi, la băieţandrii neexperimentaţi45. Reprimarea

unor astfel de comportamente nu era foarte descurajantă, variind între dojană sau

penitenţă.

Spania

Literatura picarescă46 reprezintă o sursă abundentă şi colorată asupra regimului

prostituţiei din Peninsula Iberică, alături de documentele de arhivă. Acestea indică faptul

că în secolul al XVI-lea prostituatele spaniole se situau pe trepte şi în categorii diferite.

Cele mai comune erau concentrate în case de toleranţă numite mancebias47. Între anii

1572 şi 1575, Filip al II-lea48 le reglementează activitatea, punându-le sub autoritatea

unui „tată” sau a unei „mame”, ce depuneau jurământ că vor aplica reglementările legale

în materie. Regulamentul acestor mancebias includea prevederi precum interzicerea

admiterii în stabiliment a unei femei căsătorite, a unei fecioare sau a unei datornice. La 8

45 Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul – O istorie a plăcerii din secolul al XVI lea până în zilele noastre, Ed. Cartier, Chişinău, 2006, p. 157. 46 Gen de literatură caracterizată prin critica moravurilor şi a relaţiilor sociale, apărută şi dezvoltată în Spania secolelor XVI-XVII, în care eroul principal este recrutat din mediile interlope şi se distinge printr-o inteligenţă vie, printr-un acut spirit de observaţie, ca şi prin verva satirică şi umorul cu care priveşte viaţa; accentul este pus pe elementul de aventură şi pe descrierile de un pitoresc crud, deseori sumbru.47 O.Drimba, op.cit., p. 142.48 Rege al Spaniei (1556-1598), fiul lui Carol Quintul, a fost cel mai de seamă reprezentant al absolutismului spaniol şi unul dintre cei mai fanatici susţinători ai Contrareformei în Europa Apuseană.

30

zile, „pensionarele” erau vizitate de un medic, ce avea îndatorirea de a le trimite la spital

în caz de boală contagioasă. În ceea ce priveşte îmbrăcămintea obligatorie, se interzicea

portul rochiilor lungi sau a pantofilor cu toc. Tot în regimul interdicţiilor se înscria şi

faptul că prostituatele nu aveau voie să se afişeze însoţite de un servitor pe stradă, iar în

biserică nu le era permis să folosească genunchiarele dintre bănci. În Săptămâna

Patimilor, primeau liber de la exercitarea meseriei, iar în Postul Paştelui Biserica le invita

oficial să se pocăiască. În ciuda acestor stăruinţe, marea majoritate se reîntorceau la

profesia lor.

Cartierele rezervate practicării prostituţiei constituiau atracţii turistice în oraşele

importante din Spania: o mancebia renumită era cea din Valencia, cu un cartier elegant

de căsuţe cu grădină, sau cea din Sevilla, întreţinută de municipalitate ori de persoanele

notabile ale oraşului. Toate acestea arată cum şi în Spania, ca pretutindeni, prostituatele

erau ierarhizate în categorii diferite, de la cele mai nenorocite care frecventau în mod

curent porturile, la cele mai elegante, mult râvnite de bărbaţii din aristocraţie.

Germania

Secolul al XV-lea a marcat şi pentru Imperiul German un proces de corupţie a

moravurilor de o amploare deosebită. În comparaţie cu frecvenţa îngrijorătoare a

violurilor şi cu numeroasele cazuri de adulter însoţit de omucidere, prostituţia şi

proxenetismul au început a fi considerate de autorităţile depăşite de situaţie delicte mai

uşor tolerabile.

Astfel, situaţia prostituţiei a fost reglementată în mod nu foarte diferit de alte ţări:

s-a optat pentru izolarea prostituatelor într-un cartier rezervat de bordeluri, în timp ce un

funcţionar municipal era desemnat să asigure ordinea în aceste cartiere şi să perceapă

impozitele cuvenite. Însă, având în vedere fărâmiţarea statală ce caracteriza Germania

acelei perioade, regimul bordelurilor şi măsurile luate împotriva prostituţiei variau radical

de la o regiune la alta. Pedeapsa cu moartea nu era excepţională în cazul femeilor

destituite social (fie ele prostituate sau proxenete), metodele de execuţie incluzând

îngroparea de vie, tăierea capului şi aruncarea corpurilor în haznalele oraşului, moartea

prin biciuire sau spânzurarea. La polul opus, existau regiuni în care prostituatelor li se

acordau drepturi cetăţeneşti, iar de sărbători puteau apărea în public împodobite cu flori,

31

simbolizând atât plăcerile carnale, dar şi vitalitatea şi plăcerea de a trăi. În regiunea din

jurul oraşului Salzburg, obiceiul de a înconjura „stâlpul infamiei” cu flori, care apoi erau

purtate la procesiuni, era de asemenea asociat cu bucuria de a împodobi primăvara totul

cu flori şi de a sărbători sfârşitul iernii şi victoria asupra morţii. Cununa şi buchetele

florale purtate de bordeliere deveneau în acest context simboluri ale sexualităţii şi

fertilităţii, reminiscenţe ale vechilor sărbătorilor romane de Floralia49, care se desfăşurau

de la 28 aprilie, până la începutul lui mai (perioadă ce corespunde „nopţii Walpurgiei” şi

sărbătorii de 1 Mai). La această sărbătoare de primăvară, un rol esenţial îl aveau

curtezanele, Flora însăşi fiind numită şi meretrix, însemnând „fată de vânzare”. Faptul că

moravurile deveniseră mai libere în această perioadă putea fi interpretat ca un efect

„premonitoriu” pentru întreaga natură şi acest ritual agrar se va transforma, mai târziu,

într-o simplă sărbătoare populară50.

Un alt aspect al regimului prostituţiei care se manifestă pe tărâm german este

dimensiunea corporatistă: breslele bordelierelor erau puternic reglementate, desemnând

un sistem închis în care cele care nu făceau parte din corporaţie pătrundeau greu sau erau

alungate din oraş. Îmbrăcămintea distinctivă era un alt element obligatoriu ce caracteriza

aceste bresle ale prostituatelor: la Leipzig, erau forţate să poarte un mantou galben, iar la

Brandenburg, unul albastru; la Berna, obligatorie era scufia roşie şi la Augsburg, un văl

cu dungă verde.

Din motive de ordine şi morală publică bordelurile erau închise în fiecare

duminică şi în ajun de sărbători. Accesul era, de asemenea, interzis permanent bărbaţilor

căsătoriţi, clericilor şi evreilor, însă sancţionaţi cu adevărat erau numai cei din urmă,

relaţiile intime dintre creştini şi evrei fiind pedepsite cu moartea. În ceea ce priveşte

femeile căsătorite, aceleaşi interdicţii operau şi pentru ele, însă documentele arată că

acestea puteau pătrunde cu uşurinţă deghizate în stabilimentele ce le erau altfel închise.

49 În cinstea zeiţei Flora, zeiţa romană a florilor şi grădinilor, care, împreună cu Zefirul, a dat naştere primăverii, cu toată tinereţea şi mireasma florilor.50 Hans Biedermann, Dicţionar de simbolur, vol. I, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2002, p. 154-155

32

Fig.5. Bartolomeo Veneto, Flora

De-a lungul secolului al XIX-lea, acest tablou a fost numit „Curtezana” şi era considerat un portret idealizat al unei femei fictive. Totuşi, din 1922 mai mulţi istorici au susţinut că tabloul este de fapt un portret al Lucreziei Borgia51, subiect disputat şi neacceptat de specialiştii în arta Renaşterii.

51 1480-1519, a fost fiica Papei Alexandru al VI-lea şi sora lui Cesare Borgia, cunoscută pentru intrigile politice şi sexuale la care a luat parte.

33

După vrăjitorie, cea mai gravă acuzaţie care se putea aduce femeilor din vremea

Renaşterii era pruncuciderea. Fenomenul era îngrijorător şi răspândit în toată Europa. În

unele oraşe, ca Ulm sau Freiburg-in-Brisgau, casele de copii abandonaţi datau încă din

secolul al XIV-lea. Două secole mai târziu, numărul de copii părăsiţi şi adăpostiţi în

aceste case era de ordinul sutelor în fiecare oraş. În aceste condiţii, existenţa bordelurilor

era privită ca un beneficiu adus moralei publice, prin faptul că reducea numărul cazurilor

de pruncucidere52.

Italia

În oraşele-state italiene, autorităţile municipale controlau şi tolerau regimul

prostituţiei prin delimitarea zonelor în care femeile îşi puteau exercita meseria şi prin

impunerea unui element vestimentar distinctiv în ţinuta acestora: mânuşi pe mână la

Florenţa, o manta scurtă de aba albă la Milano sau o basma galbenă la Veneţia. Ca

particularitate locală pot fi menţionate măsurile de izolare fizică a cartierelor rău famate.

În 1390, ducele milanez Gian Galeazzo Visconti53 a pus să fie construit un zid în jurul

străzilor unde funcţionau bordeluri, cu o poartă de intrare care era închisă la apusul

soarelui şi păzită toată noaptea. Tot la Milano, matroanele bordelurilor erau scutite de

taxe şi impozite, iar pensionarele unui astfel de stabiliment nu puteau depăşi şase ca

număr. La Genova, prostituatele nu puteau părăsi cartierele cărora le erau desemnate

decât sâmbăta. Mai mult, acestea nu erau genoveze la origine, după cum dicta legea.

Măsurile adoptate de municipalitatea veneţiană erau mai variate şi mai stricte decât în

alte oraşe, datorită afluenţei de străini în zonă. Spre exemplu, prostituatele au fost

cantonate într-un cartier de lângă Ponte di Rialto, numit Castelletto, care funcţiona după

un orar dinainte stabilit. „Pensionarelor” le era chiar interzis să circule ziua în oraş.

Regimul s-a dovedit a fi totuşi ineficient, în a doua jumătate a secolului XVI castelletto-

ul rămânând aproape gol, în timp ce pensionarele lui împânzeau oraşul, numărul lor

ajungând la 11 000, în condiţiile în care populaţia Veneţiei acelei perioade atingea

300.000 de locuitori. La Roma, numărul acestora era încă şi mai mare, municipalitatea

52 O. Drimba, op cit, p. 144.53 Cel mai important reprezentant (1347-1402) al familiei Visconti, familie de nobili italieni ai cărei reprezentanţi s-au aflat între 1277 şi 1447 la conducerea politică a Milanului în calitate de seniori şi duci.

34

recurgând la împărţirea lor pe categorii, în funcţie de calităţile lor fizice şi de tarif:

honeste, da candela (numite aşa datorită felul în care era măsurat timpul petrecut cu un

client – cu ajutorul unei lumânări) şi puttane (ultimele erau cele mai comune şi

ordinare)54. Provenienţa prostituatelor din Roma era destul de variată: pe lângă

profesionistele locale, mai erau şi cele venite din Franţa, Spania sau Germania. Situaţia

era cu totul alta în Perugia, care se confrunta cu o adevărată problemă socială: în lipsa

„jupâneselor” străine, numărul mare de studenţi ai universităţii locale se dedau la alte

vicii, cel mai răspândit fiind homosexualitatea. În consecinţă, pentru a pune capăt acestei

indezirabile alternative, prostituatelor din oraşul Lucca li s-a acordat cetăţenia lucheză,

precum şi alte privilegii.

Aşadar, prostituata, personaj marginal, fascinant şi destestabil în acelaşi timp,

pentru că întruchipează deopotrivă tentaţia, seducţia, păcatul carnal în societăţile creştine

şi corupţia, a suscitat mereu curiozitatea şi interesul, oricare ar fi reacţiile de dispreţ,

revoltă, neîncredere sau milă pe care le-a inspirat cea mai veche meserie din lume. Însă,

sub influenţa ravagiilor sifilisului şi a schimbărilor ce au survenit tulburărilor religioase

ale secolului al XVI-lea, statele se vor interesa de acum înainte de controlarea obedienţei

supuşilor lor, cultivând în individ sentimentul de culpabilitate faţă de Dumnezeu, faţă de

rege şi faţă de reprezentanţii puterii. Tentativele de suprimarea a prostituţiei „legale”, dar

şi a celei „libere”, din perioada Renaşterii, nu numai că au eşuat, dar în acelaşi timp au

adus pe scenă forma elegantă, distinsă, rafinată a prostituţiei. Deşi fenomenul prostituţiei

elegante se răspândise în toată Europa, într-un mod mai mult sau mai puţin acceptat şi

recunoscut, profesionalizarea acestei manifestări rafinate va deveni faimoasă în special

datorită curtezanelor italiene şi într-o mai mică măsură practicantelor galanteriei din

Franţa.

54 O.Drimba, op.cit., p. 148

35

36

CAPITOLUL III

Dubla mişcare a sexualităţii

Normă şi transgresiune

„Actul împreunării şi membrele de care el se slujeşte sunt atât de urâte încât dacă n-ar

fi frumuseţea chipurilor, podoabele participanţilor şi elanul nestăvilit, natura ar pierde

specia umană.”

Leonardo da Vinci, Carnete

În Renaştere s-a manifestat pronunţat tendinţa de valorizare a individului, de

recunoaştere a legitimităţii cultivării personalităţii şi a sinelui. Noţiunea de individ şi

apariţia acesteia constituie un vechi subiect de dezbatere în rândul istoricilor, însă

majoritatea au acceptat secolul al XVI-lea, sau cel puţin quattrocento-ul italian, ca punct

de cotitură în concepţiile asupra Insului uman. În opinia lui Jacob Burckhard, omul

Renaşterii devine cu adevărat un individ din punct de vedere spiritual, capabil a se

recunoaşte ca atare, cu menţiunea că procesul este limitat la păturile superioare, în

particular la intelectuali şi artişti. Deşi nu este nici cauza, nici unicul aspect al Renaşterii,

revenirea la modelele Antichităţii greco-latine a fost motiv suficient pentru explicarea

perioadei de efervescenţă culturală ce a urmat. Redescoperirea Antichităţii a însemnat şi

repunerea în valoare a zeilor şi a modelelor păgâne, ceea ce a slăbit închisoarea gândirii

unice creştine. Prin faptul că a subliniat ceea ce era indestructibil în rasă şi sol,

Renaşterea înseamnă pentru Élie Faure „momentul solemn în care a survenit ruptura

unităţii creştine”55. Pe această linie de gândire, Umanismul56 şi arta au făcut să iasă la

iveală vii personalităţi, capabile să negocieze cu cei puternici, de la care primeau ordine,

şi să-şi afirme cu tărie geniul. Din meşteri executanţi anonimi, artiştii devin creatori

individuali: ei sunt oameni de idei, personalităţi culturale prin excelenţă, intelectuali

capabili de a fi interlocutori de pe poziţii egale cu puterea, reprezentată de comanditari.

Ceea ce ne indică faptul că societatea recunoaşte individul. Va recunoaşte însă un individ

cu o personalitate teribil de puternică. Lăudăroşi, exuberanţi, mincinoşi, aproape că îl

55 Elie Faure, Istoria artei, vol III – Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 23 56 Mişcare culturală europeană din epoca Renaşterii, ce a promovat o ideologie nouă, laică, în centrul căreia se afla omul, ideea liberei dezvoltări a personalităţii umane, concepută într-un spirit individualist.

37

felicită pe Dumnezeu că a creat indivizi atât de talentaţi ca ei: Matteo Palmieri57 promova

idealul „celui ce are spirit”, minunându-se de nenumăraţii oameni atât de perfecţi din

timpul său; Benvenuto Cellini58, expert în toate domeniile, a devenit celebru şi prin

autobiografia59 în care şi-a povestit cu vervă viaţa agitată, conflictele lui cu autorităţile

vremii, printre care şi cu papa, şi în care se reflectă îndrăzneala şi spiritul de

independenţă al omului Renaşterii; Michelangelo60 a dus o viaţă agitată, într-o perioadă

de recrudescenţă a reacţiunii feudal-clericale, slujind idealului său artistic sub şase papi şi

opunând libertatea artei sale ameninţărilor şi ordinelor primite. Valul umanist s-a revărsat

asupra întregii Europe, ducând peste tot o concepţie mai îndrăzneaţă despre fiinţa umană.

Cu toate acestea, ceea ce ne învaţă exemplele date mai sus diferă de ceea ce

credea Burkhardt. Individul, spune Robert Muchembled, nu înseamnă individualism61.

Singura cale deschisă unei exprimări originale este cea a transgresiunii, a punerii în cauză

a obligaţiilor religioase şi morale. Norma socială, codurile morale ori împiedică individul

să-şi proclame sus şi tare independenţa, ori îl fac să plătească scump îndrăzneala sa. În

secolul al XVI-lea, oamenii nu obţin o reală autonomie. Individul se exprimă pe sine într-

o relaţie ce se revendică din cercurile cărora le aparţine: familie, prieteni, vecini etc.

Identitatea sa se construieşte exclusiv în legătură conştientă cu aceste grupuri. Această

situaţie este evidentă în cazul femeii. Pentru a face să-i fie recunoscută specificitatea şi

drepturile, femeia întâmpină dificultăţi suplimentare, mai ales dacă aparţine palierelor

sociale medii şi inferioare, unde prevalează obligaţiile religioase tradiţionale şi

raporturile familiale organizate într-un cadru patriarhal. Mai mult, când spunem că omul

este trup şi suflet, trebuie să luăm în considerare faptul că Renaşterea se află încă sub

puternica influenţă a dogmei dualităţii dintre aceste două elemente. Carnea pieritoare este

închisoarea sufletului şi îl apropie pe om de animalitate. În aceste condiţii, salvarea

sufletului presupune stăpânirea cărnii şi a tot ceea ce reprezintă ea: emoţii, pasiuni,

plăcere sau durere. Prin urmare, femeia, dacă nu este ferm controlată de o autoritate

57 Umanist italian (1406-1475) şi istoric din Florenţa, printe primii care au recunoscut diferenţele dintre epoca clasică a Greciei şi Romei antice şi cea a Evului Mediu58 1500-1574, sculptor, gravor, orfevru şi scriitor florentin59 La Vita, scriere începută în 155860 1475-1564, sculptor, pictor, arhitect şi poet italian, unul dintre titanii Renaşterii61 R. Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al XVI-lea până în zilele noastre, Ed. Cartier, Chişinău, 2006, p. 36

38

masculină, se va lăsa în voia defectelor naturii feminine, mai ales a insaţiabilei dorinţe

sexuale.

Acest ultim aspect – al sexualităţii debordante, de care este acuzată în principal

femeia – merită analizat împreună cu avatarul său, corpul, din perspectiva funcţiei pe care

i-o atribuie societatea şi limitele între care i se permite manisfestarea. Robert

Muchembled defineşte trupul uman ca „suport al plăcerilor, închisoare a persoanei,

ambalajul carnal este şi o entitate culturală, un element al colectivităţii care-l înconjoară,

o parte a întregului politic, o parcelă dintr-un vast teritoriu de simboluri”62. Tocmai prin

aceea că face parte integrantă din societate, comunitatea va atribui corpului şi sexualităţii

– căreia primul îi serveşte drep instrument – funcţii specifice, în concordanţă cu

obiectivele şi valorile sale dominante. Sub presiunea morală exercitată de societate, se

impune un model de sexualitate pur procreator, unic admisibil în cadrul căsătoriei. Astfel,

comunitatea reuşeşte să canalizeze dorinţele intime şi să le pună în serviciul întregului

grup.

Prin urmare, cutuma fixează interdicţia. Însă interdicţia reprezintă, în viziunea lui

Georges Bataille, un aspect central al vieţii sexuale: „niciodată aceasta nu este liberă fără

rezerve”63, iar limitele între care este închisă marchează ieşirea din starea de animalitate.

Actul sexual nu reprezintă pentru animal decât un impuls irezistibil, superficial şi lipsit de

sens, un instinct de conservare a speciei, însă limita pusă în calea liberei activităţi

sexualea omului conferă o nouă valoare actului în sine: continuitatea numelui, a

neamului, a ansamblului de valori şi tradiţii specifice, revalorificare descendenţei din

prisma a ceea ce aduce fiinţa omenească cel mai aproape de imortalitate. Nu se poate încă

vorbi despre o valoare erotică în sine conferită actului veneric. Sexualitatea este

percepută ca fiind utilă, ca servind la ceva sau cuiva (familiei, grupului, societăţii). Ea

trebuie să fie, prin urmare, eficace. Pentru medici ca şi pentru autorii manualelor de

conduită, sexul are drept unic scop reproducţia. Plăcerea nu-şi are locul în unirea fizică a

cuplului. Actul este unul epuizant, necesitând un efort sporit din partea bărbatului, care va

vedea calitatea „seminţei” sale diminuată, dacă se lasă pradă în mod necugetat bucuriilor

cărnii. Erotismul este astfel exclus din căsătorie, norma relaţiilor intime dintre cele două

62 R. Muchembled, op. cit, p. 2763 G. Bataille, Istoria erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2006, p. 27

39

sexe fiind reprezentată de o umanitate asexuată, care-şi înalţă valorile la adăpost de

violenţa şi murdăria pasiunii.

Astfel, putem spune că dinamica sexualitate-erotism este caracterizată de o dublă

mişcare: de negaţie şi de revenire, două feţe ale aceleiaşi monede. În prima fază este

vorba de o respingere totală faţă de o „sexualitate” asemănătoare animalelor, o negare a

naturii ca dat, aproape o angoasă „umanizantă” faţă de aspectele impure ale naturalului,

ce validează impunerea de restricţii. Spre exemplu, sexualitatea este păcatul prin

excelenţă în ochii primilor scriitori creştini. „Murdăriile” şi „bolile” feminine (sarcina

este considerată o maladie) provoacă dezgustul teologilor, ce o vor exclude pe femeie de

la unele ceremonii sau din unele locuri ale vieţii sociale. Corpul femeiesc, impur datorită

menstruaţiei şi sarcinii, îi nelinişteşte pe bărbaţi şi prin urmare, intră mai des sub

incidenţa diverselor temeri şi aversiuni. În Renaştere, s-a putut vorbi despre un „model

calorific al sexualităţii”64. Bărbatul este stimulat sexual graţie unui efect de căldură

superioară, care provine de la arterele inimii şi se manifestă şi la nivel olfactiv: „căldura

naturală a bărbatului este vaporoasă, dulce şi suavă şi aproape ca şi inundată de un

oarecare miros aromatic”65, spre deosebire de mirosul vătămător feminin, provenit din

răceala şi umiditatea proprii acestui sex.

În a doua fază, ceea ce a fost negat, redevine demn de dorinţă. În acest moment,

erotismul se diferenţiază de sexualitate, prin aceea că devine un scop în sine, o valoare

suverană, animată de un spirit de nesupunere şi refulare. Obiectul posesiunii – femeia

care, ca urmare a transformării căsătoriei într-o asociere economică în vederea

reproducerii, este văzută ca forţă de muncă – se converteşte în obiectul dorinţei –

prostituata, întruchiparea voluptăţii carnale şi singura cu care se poate experimenta

plăcerea. Noţiunea de plăcere acoperă o realitate multifaţetată. Paleta fericirilor omeneşti

este deosebit de variată: satisfacţiile senzoriale stau în intensitate alături de deliciile mesei

sau de beţiile perverse, dar şi extazele estetice sau euforia vieţii spirituale se încadrează în

rândul delectărilor care aduc plăcere. În ceea ce priveşte plăcerea sexuală, aceasta este

apanajul exclusiv al bărbatului. Promovarea familiei conjugale ca spaţiu de intimitate a

condus la interpretarea unirii nupţiale ca unica manifestare a sexualităţii licite, la care

însă femeia nu este făcută în totalitate părtaşă. Discursul medical al epocii subliniase

64 R. Muchembled, op. cit, p. 13265 Idem, p. 130

40

răceala, dacă nu chiar frigiditatea castelor neveste, asigurând astfel triumful dublului

standard al comportamentului masculin, care-i permite bărbatului să viziteze regulat şi

fără remuşcări prostituatele, singurele în măsură să-i ofere o plăcere completă. În timp ce

soţiile şi fetele sunt condamnate la recluziune, soţii şi flăcăii pot continua să frecventeze

universul exterior nucleului familial clasic. Mai mult, deşi sexualitatea feminină licită nu

se poate afişa fără a fi înăbuşită de privirile celorlalţi şi de codurile comportamentale

locale, bărbaţii sunt mândri să se laude cu cuceririle lor. Legătura dintre plăcerea carnală

şi prostituate este sensibil exploatată de o societate ce vrea a gira dorinţa şi pulsiunile ce

îi urmează în serviciul grupului. Punând în joc demnitatea feminină, autoritatea civilă sau

religioasă se va folosi de plăcerea trupească atribuită prostituatei ca modalitate de a

devaloriza-o şi de a pretinde că o căutare a acesteia o depreciază pe orice femeie, chiar

dacă ea o obţine în patul conjugal. Cu toate acestea, o astfel de îngheţare a

comportamentelor reprezintă mai mult visurile moraliştilor decât o reflectare exactă a

realităţilor cotidiene, aşa cum a arătat reglementarea regimului prostituţiei în mai toate

ţările civilizate ale Europei. Erotismul presupune mereu ieşirea dintre limitele admise:

„nu există nimic erotic într-un joc sexual asemănător celui al animalelor”66.

Pentru a înţelege mai bine mecanismul dublei mişcări a erotismului, trebuie

arătată relaţia care se stabileşte şi determină dinamica dintre obiectul posesiunii şi

obiectul dorinţei. În toate mediile sociale – ţărani, burghezi sau nobili – marea problemă,

din generaţie în generaţie, era de a menţine şi, pe cât posibil, de a spori averea familiei.

Astfel, căsătoria este tratată, în aceste condiţii, ca un contract de afaceri între două

familii, chiar două dinastii. Ea a devenit, de altfel, în secolul al XVI-lea, unul dintre marii

factori de mobilitate socială, mijlocul de a dobândi bunuri, iar femeile obiectul unei

tranzacţii între familii. Prin urmare, se poate concluziona că unirea conjugală era

rezultatul unui calcul ce avea ca scop producerea, conservarea şi transmiterea proprietăţii,

cu femeia servind ca vehiculul acestei treceri a proprietăţii de la vechea unitate familială

la cea nouă. Luând în considerare ipoteza că „elementul decisiv în constituirea distinctă

de obiecte erotice presupune faptul ca o fiinţă umană să poată fi privită ca un lucru”67,

putem afirma că, dacă femeile nu ar fi devenit asemeni unor lucruri propuse posesiei, ele

n-ar fi putut să devină obiecte ale dorinţei erotice. Înainte de căsătorie, femeile erau

66 G. Bataille, op. cit, p. 12067 Idem, p. 132

41

lucrurile tatălui sau ale fratelui. După ce tatăl sau fratele îşi transferă dreptul de

proprietate prin căsătorie, soţul devine stăpânul „câmpului” sexual pe care femeia este

obligată să i-l acorde şi al forţei de muncă de care ea ştie să dispună în beneficiul lui.

Drepturile sexuale ale soţului şi conduita impusă prin educaţie, tradiţie şi obicei femeii

fac obiectul unei posesiuni geloase, pentru că în ciuda educaţiei, tradiţiei şi obiceiului, o

soţie este mai presus de orice femeie care procreeză şi roboteşte în interiorul căminului.

Însă nu ea a devenit obiectul erotic propus dorinţei tuturor bărbaţilor. La fel ca şi femeia

măritată, şi prostituata este un obiect ce poate fi evaluat. Dar acest obiect, pe lângă faptul

că este supus interdicţiei şi maledicţiunii, ceea ce îl face şi mai dorit ca „fruct interzis”,

este unul erotic în totalitate.

A spune că prostituata se află la originea figurilor care comandă reacţiile vieţii

sexuale a omului este totuşi un mod schematic de interpretare a lucrurilor. În măsura în

care vor să seducă, şi femeile virtuoase pot să recurgă la podoabele şi practicile fiicelor

plăcerii. Pentru a da numai un exemplu, în 1476, nişte burgheze bogate din Lübeck s-au

dus noaptea deghizate într-una din casele de toleranţă din regiune pentru a se deda şi ele

aceloraşi excese trupeşti. Erotismul monden nu lipseşte nici de la curţile regale ale

Europei. Dragostea, plăcerea simţurilor – desfrâul – sunt printre subiectele favorite ale

conversaţiilor de la Curtea Franţei şi în cercurile cultivate, ocupând un loc capital în viaţa

contemporană a elitelor. Însă ocolişul prostituţiei a jucat un rol important în formarea

sensibilităţii individului. În formele sale „distinse”, prostituţia a completat cultura elitelor

cu aspecte ale luxului elitelor, adeverind spusele lui Ruskin, care susţinea că trăsăturile

caracteristice ale Renaşterii sunt superbia şi ireligiozitatea68 .

68 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 9, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 8

42

43

CAPITOLUL IV

Curtezana

Fiică a plăcerii intelectuale

„... este omeneşte să cauţi, din amăgire în amăgire, o viaţă în sfârşit autonomă şi

autentică...”

Georges Bataille, Istoria erotismului

Viaţa sexuală a omului a căpătat formă pornind de la domeniul interzis, nu de la

cel licit. Încă din Antichitate, femeile căsătorite rareori se ocupau şi cu altceva decât cu

îngrijirea casei şi naşterea copiilor. În consecinţă, se impune ca tipologie feminină

marcantă figura hetairei, femeia de moravuri uşoare din lumea bună. Hetairele erau cel

mai adesea foarte instruite, iar contactul cu ele era în general acceptat de înalta societate,

numele de „însoţitoare” desemnând un statut care le era interzis soţiilor. Ele erau deosebit

de culte, având abilităţi atât în domeniul filosofiei, artei şi literaturii, cât şi în muzică şi

dans. Hetaira a jucat un rol important în societatea ateniană a epocii lui Pericle69. Printre

cele mai vestite hetaire s-a numărat chiar Aspasia din Milet, prietena şi cea de-a doua

soţie a conducătorului atenian, în a cărei casă se întâlneau poeţii, filosofii şi oamenii de

seamă ai secolului al V-lea î.e.n. Alte nume faimoase sunt cele ale lui Phryne, iubita lui

Praxiteles70 sau Thais, hetaira lui Alexandru cel Mare71, precum şi, mai târziu, la Roma,

Lesbia, amanta lui Catul72, ce descria cu simplitate sentimente ca prietenia, gelozia, dar

mai ales dragostea pentru iubita sa, sau Cynthia, cântată în primele două cărţi ale

Elegiilor lui Properţiu73. Toate aceste femei şi altele asemenea lor nu puteau fi puse pe

picior de egalitate cu prostituatele comune (pornai). După moarte, aveau parte de pietre

funerare respectabile şi obţineau respectul divin. Spre deosebire de statutul lor în Atena,

69 Orator şi om politic (c. 490-429 î.e.n) din Grecia antică, conducător al Atenei (443-429 î.e.n). În timpul lui, societatea ateniană a atins o mare dezvoltare, Atena devenind centrul politic şi cultural al lumii greceşti antice.70 Sculptor din Atena (c. 390-c.335 î.e.n), reprezentant de frunte al clasicismului Greciei antice, ce a înmulţit reprezentările de zeiţe şi a înfăţişat pentru prima oară nudul feminin.71 Mare comandant de oşti şi conducător de stat macedonean (336-323 î.e.n), a fost educat de Aristotel.72 Caius Valerius Catullus (c.84-54 î.e.n), poet liric latin73 Sextus Propertius (c.49-15 î.e.n), poet liric latin ce s-a bucurat de protecţia lui Octavian Augustus, primul împărat roman.

44

în Sparta clasa hetairelor nu era aproape deloc reprezentată, deoarece societatea spartană

acorda mai multă atenţie şi libertate poziţiei soţiei.

În schimb, în Italia Renaşterii s-a repetat figura hetairei din societatea ateniană.

Cuvântul courtisane (apărut în Franţa la începutul secolului al XVI-lea) era împrumutat

din italiană: corteggiana desemna o italiancă rafinată, stăpâna unei case bine pusă la

punct, care tronează într-un salon monden, se pricepe la conversaţii spirituale, la

literatură şi la muzică şi, în general, duce o viaţă de mare lux în ambianţa curţilor.

Educaţia foarte aleasă a curtezanelor le-au făcut renumite printre cele mai înalte cercuri

mondene. La Roma, femeile cultivate sau cele din nobilime nu îşi făceau apariţia la

curtea papală sau la ospeţele aristocraţiei, ale cardinalilor sau ale marilor bancheri. La fel

cum sugerează şi Jean Delumeau74, retragerea celor privilegiaţi din afara vieţii cotidiene a

avut consecinţe mişcătoare. Golul resimţit cu privire la sociabilitatea feminină (prelaţii

erau celibatari, iar erudiţii umanişti erau de obicei necăsătoriţi) era suplinit de prezenţa

agreabilă a curtezanelor.

Acestea erau tratate ca bunuri de lux destinate ceremonialului. Prin ele vedem

reluată tema femeii-ca-dar, obiectul darului având de-a face cu luxul, cu exuberanţa şi cu

excesul. Ovidiu Drimba75 citează un celebru, dar scandalos banchet oferit de Cesare

Borgia76 în ajunul sărbătorii Tuturor Sfinţilor (1 noiembrie), la care 50 de curtezane au

dansat, la început îmbrăcate, apoi goale, în faţa papei, a fiilor săi şi a cardinalilor şi

curtenilor prezenţi. În general, la orice ocazie de reuniuni cu o participare numeroasă de

bărbaţi se putea observa şi o mare afluenţă de curtezane, ce aveau rolul de a-i întreţine pe

galanţii călători străini şi pe patricienii locali, a căror prezenţă la astfel de întruniri era

deosebit de importantă.

74 J. Delumeau, Civilizaţia Renaşterii, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p. 5375 O. Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol X, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 1998, p. 14876 Fiul (1476-1507) papei Alexandru al VI-lea, cunoscut pentru practicile sale politice, ce includeau corupţia, asasinatul şi trădarea.

45

Fig.6. Veronese, Veronica Franco

Celebra curtezană a Renaşterii, cunoscută şi pentru scrierile sale, a avut schimburi „literare” nu numai cu oamenii de vază ai Republicii Serenissime, ci şi cu Henric al III-lea al Franţei sau cu Montaigne.

46

În oraşe precum Roma şi Veneţia, care erau singurele oraşe italiene unde

elementul feminin era inferior ca număr elementului masculin, fenomenul era mai

accentuat. În 1570, Catalogul celor mai onorate curtezane din Veneţia – un ghid ce

cuprindea adrese, tarife şi intermediari – număra 215 de asemenea femei. În 1574, un

astfel de album, cu miniaturile celor mai frumoase curtezane, este pus la dispoziţia

regelui Henric al III-lea al Franţei, cu ocazia trecerii sale prin Republica Serenissimă. Se

pare că alegerea sa a fost reprezentată de Veronica Franco, una din cele mai însemnate

poete italiene, printre puţinele care-şi tipărise propriul volum de poezii, într-o epocă în

care majoritatea femeilor de abia puteau să citească, iar dacă ştiau, lectura lor era limitată

la textele Scripturii. În 1580, aceasta este vizitată şi de Montaigne77, căruia îi dăruieşte un

exemplar din culegerea sa de sonete intitulată Terze Rime, iar acesta părăseşte Veneţia

impresionat de „eleganţa princiară” a curtezanelor. De origine relativ modestă şi

introdusă în această profesie de propria-i mamă, Veronica Franco se va retrage în jurul

vârstei de şaizeci de ani, pentru a întemeia un ospiciu de prostituate sărace (un fel de

instituţie destinată convertirii lor şi determinării acestora să muncească şi să se

pocăiască).

Sărăcia a fost întotdeauna o mare furnizoare de prostituţie. De multe ori, fata era

vândută de mama sau de un membru al familiei sale, din sărăcie sau din lăcomie de bani.

Însă numai sub patronajul unor amanţi înstăriţi şi cu un statut social elevat, putea duce o

viaţă de lux, care să îi asigure titlul de corteggiana honesta. Cele mai multe dintre

curtezanele oneste trebuiau instruite pentru a face faţă exigenţelor mondene: unele ştiau

latina şi greaca, altele versificau şi îşi cântau creaţiile – cum făcea spre exemplu, Gaspara

Stampa. De o mare faimă în societate se bucura la Roma curtezana Imperia de Cugnatis,

pe care Rafael78 a luat-o ca model pentru Sapho79 din fresca sa Parnasul. La palatul său

puteau fi întâlniţi cei mai cunoscuţi nobili, bancheri, scriitori şi artişti: despre Imperia

scrie cu admiraţie cardinalul Fabio Chigi, viitorul papă Alexandru al VII-lea, în timp ce

renumitul bancher al Renaşterii, Agostino Chigi, era prietenul intim al acesteia. La vârsta

de numai 26 de ani, frumoasa Imperia se stinge din viaţă. Asemenea hetairelor din 77 Vezi nota 1978 Raffaello Sanzio (1483-1520), pictor italian, reprezentant de frunte al apogeului Renaşterii.79 Poetă greacă (sec. VII-VI î.e.n), care a condus, în oraşul Mitilene din insula Lesbos, o şcoală de poezie pentru tinerele fete.

47

Antichitate şi altor curtezane renumite, şi Imperiei i s-a acordat cinstea de a fi

înmormântată în capela unei biserici. Epitaful de pe piatra de mormânt – distrus din

greşeală în secolul al XVIII-lea – reprezintă dovada respectului ce i se purta de către

societatea Romei renascentiste: „Imperia, curtezană romană care, demnă de un nume

aşa de mare, a adus între muritori un rar model de frumuseţe. A trăit 26 de ani şi 12 zile.

A murit la 15 august 1511.”

Fig.7. Rafael, Parnasul, detaliu din Stanza della Segnatura

La Florenţa, unde Marsilio Ficino80 readusese în atenţie filosofia lui Platon,

domneşte Tullia d’Aragona, una din numeroasele amante ale lui Alexandru al VI-lea

80 Umanist italian (1433-1499), conducătorul aşa-numitei „Academii platonice”din Florenţa, întemeiată în 1459. Printre altele, a interpretat iubirea platoniciană (erosul) ca năzuinţă a personalităţii umane spre desăvârşire, pe linia idealului estetic al unei frumuseţi suprasenzoriale.

48

Borgia şi ale unui bancher nu mai puţin cunoscut, Filippo Strozzi. Blonda şi frumoasa

fiică nelegitimă a unui cardinal intră în cele mai închise cercuri umaniste, conversând

despre filosofia platonică sau despre natura sufletului şi a iubirii. În cinstea ei, poetul

Bernardo Tasso (tatăl lui Torquato Tasso81) compune versuri elogiative, alături de alţi

poeţi la modă.

Bogăţia acestor femei (Imperia avea o bibliotecă impresionantă, plătită din

propriile ei fonduri), eleganţa, nivelul lor de trai, modul demn de a se comporta, făceau ca

ele să nu se deosebească prea tare de femeile „cu stare”. Asemenea acestora, erau însoţite

de o guvernantă şi de o doamnă de companie, erau deosebit de atente cu ţinuta lor, ieşeau

să se plimbe în caleaşcă, mergeau la împărtăşanie, cu o carte groasă de rugăciuni dusă de

o servitoare, sau ieşeau la paradă pe cal, în ţinută bărbătească (ceea ce era interzis de

Biserică). În lupta cu viaţa, curtezana nu poate conta însă decât pe farmecul frumuseţii

sale. Cea mai măruntă urmă ce aminteşte de o servitute materială este văzută ca fiind

capabilă să contracareze dorinţa. Ceea ce era considerat unul dintre defectele capitale ale

naturii feminine – trândăvia – lucrează în folosul curtezanei: în condiţiile de bogăţie,

tihnă şi lux pe care i le rezerva statutul de întreţinută, curtezana este liberă să folosească

farduri, bijuterii, podoabe pentru a-şi conserva feminitatea şi trăsăturile care o făceau mai

mult decât agreabilă la întâlnirile mondene unde era de aşteptat să participe. În schimb,

curtezana trebuie să îşi cultive forma dulce şi fluidă a glasului, a zâmbetului şi a

întregului corp, precum şi orice altă trăsătură care să fie pe placul partenerului. Pentru

curtezană, răsună adevărat cuvintele filosofului şi scriitorului francez Jean Baudrillard:

„Atragem doar cu fragilitatea noastră şi niciodată cu puterea fizică sau cu un semn ce ar

trăda-o”82.

81 Mare poet italian (1544-1595), autorul ultimului monnument de seamă al literaturii Renaşterii italiene: Ierusalimul eliberat.82 Cecilia Caragea, Istoria vestimentaţiei europene, Ed. Teora, Bucureşti, 1999, p. 247

49

Fig.8. Bonvicino Alessandro detto Moretto, Tullia d’Aragona ca Salomé

Cunoscută şi drept „curtezana poetă”, Tullia era iubită şi adorată de mulţi artişti ai vremii. Rime-le sale sunt scrise sub forma unui dialog: poemele sunt acompaniate de riposte ale celor mai cunoscuţi bărbaţi din epocă, care îi laudă onoarea, talentul şi isteţimea.

50

De multe ori, curtezanele se împodobeau asemenea unei femei-idol: faţa viu

fardată, sub coafura sau peruca monumentală, opunându-se cu o perversitate rafinată

corpului revelat în mod indiscret de decolteurile generoase, atât în faţă, cât şi în spate. În

secolul al XVI-lea, în întreaga Europă sursa modei a rămas Veneţia. Nicio ţară – în afara

Franţei următoarelor două secole – nu putea rivaliza cu somptuozitatea vestimentară a

veneţienelor. Veneţia deţinea printre cele mai renumite fabrici de mătase de pe continent,

exportând ţesături de mătase de cele mai diferite culori, desene şi sorturi – de la tafta

subţire şi apretată, până la brocart sau la catifeaua de mătase. Din brocartul având în

ţesătură fire de aur sau de argint, foarte preţuit şi întâlnit la mai toate curţile princiare, era

confecţionate veşmintele cele mai somptuoase, dar şi cele mai incomode, din cauza

greutăţii ţesăturii, în care se obişnuia să se monteze perle şi pietre preţioase. Acelaşi

obicei al ornamentării cu podoabe de mare preţ se va adopta şi în cazul bluzelor. În

secolul al XV-lea, mânecile puteau atinge şi o lărgime de trei metri, fapt care crea

probleme serioase în timpul mesei, astfel încât, un secol mai târziu, s-a impus moda

franceză: mâneca era mobilă, separată de rochie sau de bluză şi dintr-un material diferit,

cât mai de preţ – catifea de mătase sau brocart ţesut cu fire de aur şi argint. De obicei,

aceste mâneci demontabile erau încărcate cu podoabe diferite, uneori de o valoare

imensă, cum ar fi diamante, perle, rubine sau franjuri bogate din aur masiv.

O altă tendinţă generală a secolului al XVI-lea era ca femeile să-şi arate

frumuseţea părului şi a pieptenăturii. Idealul pictorilor Renaşterii italiene era femeia

blondă. În consecinţă, unele femei recurgeau la vopsirea părului, uneori chiar în ton cu

nuanţa rochiei, aşa cum se întâmpla în Franţa. La Veneţia, femeile îşi decolorau părul cu

un fel de leşie-şampon, expunându-se apoi la soare un timp cât mai îndelungat pentru a

deveni cât mai blonde. Când nu voiau să-l vopsească, femeile îşi puneau peruci. Moda

perucilor era atât de tiranică, încât părul natural se vindea foarte scump: la Veneţia,

ţărăncile şi-l vindeau chiar în piaţa San Marco. În ceea ce priveşte obiceiul de a se farda,

acesta era menţionat în scrierile satirice din secolele al XIII-lea şi al XIV-lea în legătură

cu femeile uşoare, care abuzau de un machiaj violent. Dar în Republica Serenissimă,

toate femeile se fardau foarte accentuat, iar unele veneţiene îşi pictau sânii descoperiţi de

decolteu cu alb şi în nuanţe de roşu.

51

Însă cel mai important element vestimentar din evoluţia costumului feminin care

şi-a făcut apariţia în această perioadă a fost corpul cu balene. La mijlocul secolului al

XVI-lea, în Italia, apare un corset din benzi de metal, formând o piesă cu mici balamale

în aşa fel încât să dea bustului o formă ideală. Această armătură va deveni o piesă

independentă, ea închizând bustul ca într-o pâlnie, lungind talia şi ridicând pieptul. Pentru

a accentua subţirimea astfel obţinută, deasupra şoldurilor fusta va lua volum. Amploarea

ei va fi susţinută nu doar de jupe voluminoase, ci şi de armături ale căror forme s-au

modificat de-a lungul secolelor. Întinsă de balene, de tije de lemn, fildeş, răchită sau stuf,

ea a rămas o haină incomodă, ce dădea siluetei feminine o linie de clepsidră, strangulată

la mijloc. Bărbaţii au acceptat cu plăcere imaginea acestei femei fragile, al cărei costum îi

înterzicea orice activitate fizică. Ea era un obiect preţios ce corespundea ideii pe care

bărbaţii occidentali o aveau despre femeie: femeia ca obiect al dorinţei nu mai exista

pentru sine, ci pentru dorinţa celuilalt.

Ce se întâmpla însă cu aceste femei „galante” după vârsta de treizeci de ani, când

se considera că încep să-şi piardă din frumuseţe şi din farmec? Unele dintre ele îşi puteau

asigura bătrâneţea, devenind intermediare pentru o nouă generaţie de tinere curtezane.

Altele, ieşite de sub protectoratul amanţilor lor, ajungeau în mizerie, nevoite să cerşească,

sau la spital. În aceste condiţii, ele reveneau la practicarea prostituţiei clandestine,

pierzându-şi titlul de cortiggiane honeste pentru cel ordinar de puttane. Dar, multe dintre

ele puteau să se reintegreze în societate şi, având cunoştinţe printre jurişti şi prelaţi,

găseau, fără prea mare greutate, un soţ. Camilla Griffo, una dintre puttane sontuose –

curtezanele foarte bogate – ale Republicii Serenissime, s-a şi căsătorit cu un nobil

veneţian. Altele îşi luau un soţ doar ca să pară femei respectabile şi să nu mai plătească

dările datorate municipalităţii pentru practica meseriei lor. Astfel, deşi trecute de vârsta

primei frumuseţi, curtezanele mai norocoase se lansează în viaţa galantă cu o strategie

eficientă, păstrând în acelaşi timp aparenţa unor femei respectabile. Renumele şi succesul

celor mai celebre curtezane cinstite nu pot face însă uitate necazurile care le pândesc pe

cele nefericite, iar acestea nu sunt puţine. Uneori bătrâneţea spiritului – forţată de sărăcie

să facă lucruri umilitoare, ajunsă obiect al dispreţului şi al batjocurii, chiar pentru aceia

care au cunoscut-o tânără şi frumoasă – reprezintă un rău mai mare decât bătrâneţea

trupului pentru curtezana destituită.

52

Prostituate de lux, curtezanele au reprezentat un fenomen cu implicaţii

semnificative în viaţa culturală a Renaşterii italiene. O faimă întrucâtva asemănătoare au

cunoscut şi curtezanele din Franţa Renaşterii. Chiar dacă se ţine seama de diferenţa dintre

mediile culturale ale celor două ţări, nu se poate afirma că oraşele franceze nu au

cunoscut curtezane de lux. Memoriile abatelui Brantôme83 ilustrează gradul de corupţie al

înaltei societăţi franceze din timpul domniei ultimilor regi din dinastia de Valois84:

Francisc I85, Henric al II-lea86, Carol al IX-lea87 şi Henric al III-lea88. Gradul de incredibilă

depravare este asociat cu rolul influent în societatea vremii al unor renumite curtezane,

uneori chiar aparţinând unor familii nobile. Francisc I – persoană de o moralitate cel

puţin dubioasă, cunoscută la nivelul tuturor curţilor regale ale Europei – avea obiceiul de

a trece de la curtezanele distinse la prostituatele străzii, obicei ce îl va costa în ultimii ani,

când suferă de pe urma unei boli venerice. De altfel, încă din secolul al XV-lea prinţii

ofereau, în mod ritual, o sumă de bani prostituatelor care serveau la curte. În fiecare an, în

luna mai, „stareţa” prostituatelor ce însoţesc curtea regelui oferă, în prezenţa curtezanelor

reunite, buchetul de flori de primăvară şi cel al Sfântului Valentin, în schimbul unor

daruri în bani pentru acoperirea cheltuielilor necesare pentru a însoţi curtea. Regele

Francisc I pune numai condiţia ca aceste femei să fie „foarte îngrijite, curate şi

sănătoase”, astfel încât să nu răspândească sifilisul printre gentilomii de la curte.

Rezultatul a fost că „prostituţia distinsă” a categoriei curtezanelor de lux a fost investită

cu un rol important, cu o influenţă şi cu o pondere considerabilă la nivelul cel mai înalt al

ierarhiei sociale.

83 Memorialist francez (1540-1614), a descris în operele sale viaţa la curtea franceză cu originalitate şi în mod captivant: „Vieţile oamenilor celebri şi ale marilor comandanţi de oşti”, „Vieţile doamnelor celebre”.84 Ramură colaterală a dinastiei de regi ai Franţei, Capet85 1515-154786 1547-155987 1560-157488 1574-1589

53

Fig. 9. Leonardo da Vinci, Frumoasa Ferronière

Se crede că titlul acestui opere, ce i s-a dat încă din secolul al XVII-lea, identificând-o pe frumoasa tânără ca soţia sau fiica unui fierar (ferronnier), reprezintă o aluzie discretă la o faimoasă amantă de-a lui Francisc I, căsătorită cu un anume Le Ferron. Legenda vorbeşte despre un plan de răzbunare, în care soţul încornorat s-a infectat în mod intenţionat cu sifilis, pe care l-a transmis regelui prin soţia sa.

54

Mecanismul şi eficienţa modelului francez de prostituţie elegantă au fost dovedite

şi de către Caterina de Medici89, văduva lui Henric al II-lea şi regentă a Franţei în timpul

minoratului fiilor săi, Carol al IX-lea şi Henric al III-lea, care a avut ideea să o aplice în

sectorul politicii. Caterina, „italianca”90, deloc frumoasă, dar inteligentă şi apreciată de

Francisc I ca o excelentă călăreaţă, poate una dintre cele mai bune ale secolului, a

constituit la curtea sa un grup de domnişoare de onoare, cultivate şi bine instruite, pentru

ca la nevoie acestea să poată deveni – asemenenea unei curtezane profesioniste obişnuite

– un instrument cât mai eficient al planurilor sale politice.

De altfel, curtea familiei de Valois, aşa cum a fost descrisă de Brantôme, nu

ducea lipsă de manifestări ale erotismului monden. Autorul înregistrează mărturia unui

curtean, care remarcă indignat că: „Aici, nu femeile sunt cele rugate de bărbaţi, ci bărbaţii

de femei91”. Competiţia sexuală ce se desfăşoară la Curtea Franţei implică reprezentanţii

ambelor sexe. Bărbaţii nu mai au aici privilegiul iniţiativei, precum cel al autorităţii.

Curtezanele pun la bătaie complicate tehnici fizice şi trucuri învăţate din lectura unor

opere considerate licenţioase, ca Metamorfozele sau Arta de a iubi ale lui Ovidiu92,

romanul la modă Amadis de Gaula sau comediile şi ilustraţiile pornografice ale lui

Aretino93, supranumit „Biciul Principilor”. Astfel, plăcerea simţurilor este abordată cu o

libertate fără complexe, atât de femei – care pot să satisfacă un bărbat, dar să şi guste

conversaţii şi dezbateri despre literatură şi poezie – cât şi de bărbaţi.

Prin educaţia şi cultura lor, curtezanele Renaşterii, fie ele franceze sau italiene, îşi

vor marca prezenţa în epocă, sfidând dubla convenţie a „castităţii şi a tăcerii feminine”94.

Descrierile pe care ele le fac95 - sau care le sunt făcute96 - despre propria poziţie socială şi

sexuală constituie punctul de sprijin al mesajului lor. Însă această poziţie socială aproape

unică serveşte totodată să le şi îngrădească: aşa cum soţia preia o identitate formulată în 89 1519-1589, politica sa duplicitară faţă de hughenoţi a urmărit consolidarea monarhiei absolute şi a dus la tragicul masacru din Noaptea Sfântului Bartolomeu (1572)90 Era fiica lui Lorenzo de Medici, nepotul papei Leon al X-lea, şi a Madeleinei de La Tour91 M. Lazard, Eva în oglindă. Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O., Bucureşti, 2007., p. 7992 Publius Ovidiu Naso (43 î.e.n – c. 17 e.n.), poet latin, care şi-a închinat majoritatea lucrărilor sale din tinereţe sentimentului iubirii, văzut ca o artă, ca un joc subtil şi spiritual.93 Pietro Aretino (1492-1556), scriitor satiric italian din epoca Renaşterii, a scris comedii cu vervă şi umor, dar şi în spirit licenţios (Curtezana, Ipocritul, Filosoful), demascând moravurile corupte ale societăţii aristocratice din vremea sa, în frunte cu papii şi monarhii.94 E. Garin, Omul Renaşterii, cap. Femeia Renaşterii de Margaret L. King, Ed. Polirom, Iaşi, 2000, p.28095 „Anume însuşiri în mine-ascunse/ voi arăta-n dulceaţă nesfârşită” este un exemplu de vers din Terze Rime, scrise de Veronica Franco96 Precum Memoriile lui Brantôme

55

raport cu soţul, aşa şi curtezanele, în încercarea de a-şi realiza ambiţiile, depindeau de

admiraţia, de atenţia şi de disponibilitatea bărbaţilor. Deşi se revoltă împotriva

proprietăţii sexuale care o izolase pe femeie în căminul familial, ele continuă să depindă

de nişte bărbaţi cu o poziţie socială înaltă. Preţul pentru libertatea de care se bucură sub

patronajul masculin este plătit cu vârf şi îndesat odată ce – cu sau fără voia lor – ies de

sub acest protectorat: sărăcia, mizeria sau o căsătorie de faţadă, care să ascundă practica

prostituţiei clandestine.

Un motiv al acestei libertăţi a „profesiei” curtezanei s-a datorat şi contextului

urban în care activa. Postulând ca trăsătură fundamentală a Renaşterii trecerea de la

expresia colectivă la expresia individuală, Élie Faure conclude că avântul arhitectural a

precedat avântul plastic şi literar: „El a coincis cu marele moment al energiei colective a

unui popor construind mai întâi locaşurile în care se va desfăşura energia indivizilor

eliberaţi97”. Oraşele sunt „oaze de lumină în mijlocul unui ocean de tenebre”, va spune

Jean Delumeau98, în interiorul cărora va înflori cultura, operele de artă şi unde omul va

învăţa să se depăşească. Italienii au arătat în artă, şi mai ales în arhitectură, mult interes

pentru proporţii99. Multe elemente arhitectonice sunt create, indiferent de destinaţia şi

semnificaţia lor, astfel încât să încânte ochiul prin raportul dintre dimensiunile lor. Cum,

începând din secolul al XV-lea, în marile oraşe se acumulaseră averi uriaşe, fiecare

meşteşugar sau negustor îmbogăţit, fiecare tiran sau cuceritor dorea să îşi afişeze condiţia

elevată.Deşi palatele din quattrocento şi-au păstrat aspectul sever şi impunător, faţada

palatului reprezenta latura de paradă pe care bogătaşii o înfăţişau concetăţenilor lor100.

Astfel se naşte ideea că oraşul trebuie să fie şi frumos.

Distanţa crescândă dintre cei bogaţi şi cei săraci se va reflectă într-o mentalitate

ce gândeşte distincţiile morale, religioase şi sociale şi în termeni de spaţiu. Leonardo da

Vinci imaginase un plan de oraş pe două nivele, cu străzile de sus rezervate „persoanelor

de calitate”101, în timp ce străzile joase reveneau „treburilor poporului”. Aşa iau naştere

cartierele rezidenţiale, dar şi străzile rezervate femeilor de moravuri uşoare - carreria

calida, castelletto – sau ghetourile pentru evreii marginalizaţi. La răscrucea dintre secolul

97Elie Faure, Istoria artei, vol III – Arta Renaşterii, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970, p. 163 98 Civilizaţia Renaşterii, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1995, p 1599 Mihail V. Alpatov, Istoria artei, vol II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965, p. 26100 Idem, p. 28101 J. Delumeau, op. cit., p. 15

56

al XV-lea şi secolul al XVI-lea, oraşele de reşedinţă ale marilor principate italiene au

devenit focare de cultură, unde se adunau poeţi, gânditori, artişti, tot felul de oameni

instruiţi, şi pentru a căror împodobire se cheltuiau sume importante. Oraşele capătă şi

noţiunea de voluptas102 în Renaştere – oraşul este locul unde se întrupează frumuseţea. Nu

este de mirare că prostituţia elegantă este prin excelenţă un fenomen citadin. Spre

exemplu, întreaga viaţă a Veneţiei se desfăşura în public. Veneţienii iubeau serbările

populare fastuoase, care aveau loc în piaţa principală a oraşului, din faţa bazilicii San

Marco. Aici puteau fi admirate frumoasele femeile veneţiene, renumite pentru veşmintele

viu colorate, pentru părul lor vopsit blond-auriu, pentru purtarea degajată şi pentru

moravurile lor libere.

Curtezanele, aceste femei galante, celebre, popularizate într-un alt fel decât

celălalte profesioniste pentru preocupările şi calităţile lor intelectuale, vor acredita prin

statutul social singular mitul Renaşterii ca epoca de aur a curtezanelor.

102 J. Delumeau, op. cit, p. 16

57

58

CONCLUZII ŞI SEMNIFICAŢII

Renaşterea desemnează o istorie, o realitatea a vieţii cotidiene în care prevalează

mentalităţi şi aspiraţii noi. Însă efervescenţa materială şi spirituală care a propagat aceste

transformări va dicta, în acelaşi timp, şi comportamente ce se exprimă încă prin

diferenţieri morale, religioase şi sociale. Renaşterea este totuşi expresia unei culturi a

elitelor, iar modelul renascentist se aplică mai degrabă unui cerc închis de intelectuali, cu

o rază mai mare, poate, decât în epocile anterioare. În timp ce orizontul cunoaşterii

umane se lărgeşte continuu, accesul la educaţia elevată este restricţionat pentru elementul

feminin. Reabilitarea demnităţii femeii se realizează numai în contextul unei tiranice

negocieri între colectivitate şi persoană, proces în care cea dintâi triumfă. Noua demnitate

dobândită îi este acordată numai cu condiţia de a se conforma cu modelul acceptat al

femeii – de soţie şi mamă – care garantează stabilitatea celulei familiale, necesară

stabilităţii statului. Cu toate acestea, discursul oficial asupra femeii – ce invocă

inferioritatea feminină ca status quo – nu numai că este contrazis în practică, dar există şi

excepţii de la el, rezervate reprezentantelor nobilimii şi burgheziei. Ele sunt însă

constrânse de rangul lor să dobândească calităţi şi aptitudini care nu le trădează

feminitatea, ci reclamă adoptarea unui model identitar masculin. Iar cele care se revoltă,

se mulţumesc doar să pună în discuţie condiţia feminină.

Cadrul de referinţă de neocolit pentru societatea vremii rămâne patriarhatul –

evidenta dominaţie masculină asupra femeilor şi copiilor, la fiecare palier al întregului

social. Soţia este izolată pe domeniul familiei, închisă solicitărilor celorlalţi bărbaţi, ţinută

la adăpost de tentaţia căreia – datorită naturii sale slabe – îi cade uşor în plasă, pentru a-şi

îndeplini datoria de procreaţie. Această situaţie nu face decât să întărească vechiul dublu

standard masculin: bărbaţii vor căuta în braţele prostituatelor plăceri mai voluptuoase

decât îmbrăţişările castelor lor soţii. Mai mult, retragerea din viaţa socială a elementului

feminin va reclama o alternativă care să anime frecventele întruniri ale sociabilităţii

masculine. Cum homosexualitatea – viciul tuturor celor ce trăiesc într-un mediu unde

sunt numai bărbaţi – era puternic combătută la nivelul autorităţile religioase, dar şi laice –

guvernele insistând cu ameninţările cele mai teribile, precum spânzurătoare sau arderea

pe rug – prostituţia se vede favorizată. Exigenţelor acestor reuniuni mondene le vor face

59

faţă curtezanele, întreţinutele unor amanţi şi protectori care le asigurau o viaţă de mare

somptuozitate. Prin educaţia şi vastele lor cunoştiinţe, ele animă viaţa culturală a

Renaşterii, îmbinând într-un singur obiect propus dorinţei tuturor bărbaţilor cultura

elitelor şi luxul elitelor. Prin aceasta, curtezanele se vor converti însă în fiinţe distruse ca

scop pentru sine. Ele depind de disponibilitatea bărbaţilor care le întreţin şi servesc

dorinţelor acestora. Curtezanele sunt descrise cel mai bine de verbe precum posedare,

achiziţie, conservare. Atunci când nu mai sunt capabile să suscite prin farmec şi

frumuseţe interesul protectorilor lor, cele mai multe îşi pierd demnitatea şi respectul

deţinut, recăzând în domeniul vulgarului. Astfel, prin figura curtezanei se stabileşte

diferenţa dintre libertatea femeii şi independenţa femeii în Renaştere.

Statutul lor va decădea progresiv în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Din

această perioadă nu ne-a rămas niciun nume de curtezană celebră, spre deosebire de

popularizarea pe care o cunoscuseră Imperia, Tullia d’Aragona sau Veronica Franco.

Libertatea de moravuri a bărbaţilor, îngăduinţa arătată femeilor publice, vor scădea

încetul cu încetul, în timp ce polemicile religioase între catolici şi protestanţi vor provoca

o lentă ameliorare a condiţiei femeilor şi o revalorizare a cuplului: alături de soţii lor,

acestea încep să participe la sărbători şi uneori la viaţa cetăţii. În acelaşi timp, reacţiile

sociale faţă de prostituate se modifică. Reforma, apoi Contrareforma, condamnă desfrâul

masculin şi, prin urmare, casele de toleranţă nu se mai justifică. Aproape peste tot în

Franţa şi Italia comunităţile urbane încearcă să respingă prostituţia. Bordelurile închise

unul după altul, prostituţia nu avea să dispară de tot. Ea a devenit un lucru mai ruşinos,

mai scump, dar şi mai periculos, atât practicantele, cât şi clienţii lor, riscând pedepse din

ce în ce mai stricte. În timpul marii închideri, de la sfârşitul secolului al XVII-lea,

spitalele şi închisorile găzduiau laolaltă săraci, bolnavi, delincvenţi şi prostituate.

Aşadar, reflecţia asupra reprezentărilor feminine din imaginarul Renaşterii a

evidenţiat că nu a existat o imagine autosuficientă a femeii în epocă, construirea

identităţii ei ţinând de raportarea la tipologii recunoscute de o societate în care elementul

masculin şi autoritatea acestuia prevala. Exclusă din lumea determinării individuale a

identităţii sexuale, femeia ca avatar al erotismului legitimat social nu se va mai manifesta

pregnant decât odată cu transformările aduse de anii şaizeci ai secolului XX, când

relaţiile dintre cele două jumătăţi ale genului uman se vor vedea irevocabil renegociate.

60

LISTA ILUSTRAŢIILOR

Pagina de titlu, Argument – Francesco Guardi, Podul Rialto cu Palatul dei

Camerlenghi, 1763, Colecţie privată

Pagina 3 – Leonardo da Vinci, Cap de tânără femeie, 1490, Schiţe

Pagina de titlu, Capitolul I – Hans Baldung Grien, Cele trei vârste ale femeii şi

moartea, 1510, Viena, Kunsthistoriches Museum

Pagina 8 – Leonardo da Vinci, Capul Sfintei Ana, 1510, Schiţe

Fig.1. Domenico Ghirlandaio, Portret de tânără, cca 1485, Lisabona, Museo Caloyste

Gulbenkian

Fig.2. Jean Clouet, Marguerite d’Angoulême, cca 1527, Liverpool, Walker Art Gallery

Fig.3. Tiţian, Portretul Isabellei d’Este, cca 1534-1536, Viena, Kunsthistoriches Museum

Fig.4. Bernadino Licinio, Portretul lui Arrigo şi al familiei sale (detaliu), 1535, Roma,

Galleria Borghese

Pagina 19 – Leonardo da Vinci, Cap de femeie, Schiţe

Pagina de titlu, Capitol II – Viziunea marii curtezane (Apocalipsa 17), Tapiseria

Apocalipsei, sec. XIV, Angers, Castelul regelui René

Pagina 29 – Leonardo da Vinci, Testa di Giovinetta, Schiţe

Fig.5. Bartolomeo Veneto, Flora, cca 1507-1510, Frankfurt, Städelsches Kunstinstitut

Pagina de titlu, Capitol III – Tiţian, Amorul sacru şi Amorul profan, 1514, Roma,

Galleria Borghese

Pagina 35 – Leonardo da Vinci, Leda, Studiu, 1505-1507, Schiţe

Pagina de titlu, Capitol IV - Tiţian, Amorul profan – Vanitatea, 1514-1515, München,

Alte Pinakothek

61

Fig.6. Veronese, Veronica Franco, cca 1575, Worcester Massachusetts USA, Worcester

Art Museum

Fig.7. Rafael, Parnasul, detaliu din Stanza della Segnatura, 1511, Roma, Palatul

Vaticanului

Fig.8. Bonvicino Alessandro detto Moretto, Tullia d’Aragona ca Salomé, 1500, Brescia,

Musée civique

Fig.9. Leonardo da Vinci, Frumoasa Ferronière, 1490-1495, Paris, Musée du Louvre

Pagina 49 – Leonardo da Vinci, La Scapigliata, 1508, Schiţe

Pagina de titlu, Concluzii şi Semnificaţii – Tiţian, Flora, 1515-1517, Florenţa, Galleria

degli Uffizi

62

BIBLIOGRAFIE

Mihail V. Alpatov – Istoria Artei, volum II, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1965

Phillipe Aries, Georges Duby – Istoria vieţii private, volum IV, V, VI, Ed.

Meridiane, Bucureşti, 1995

Georges Bataille – Istoria Erotismului, Ed. Trei, Bucureşti, 2005

Hans Biedermann – Dicţionar de simboluri, volum I, II, Ed. Saeculum I.O.,

Bucureşti, 2002

Cecilia Caragea – Istoria vestimentaţiei europene, Ed. Teora, Bucureşti, 1999

Jean Delumeau – Civilizaţia Renaşterii, volum I, II, Ed. Meridiane, Bucureşti,

1995

Ovidiu Drimba – Istoria culturii şi civilizaţiei, volum IX, X, Ed. Saeculum I.O.,

Bucureşti, 1998

Umberto Eco – Istoria Frumuseţii, Ed. RAO, Bucureşti, 2005

Élie Faure – Istoria Artei, volum III, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1970

Eugenio Garin – Omul Renaşterii, Ed. Polirom, Iaşi, 2000

Madeleine Lazard – Eva în oglindă. Viaţa femeii în Renaştere, Ed. Saeculum I.O.,

Bucureşti 2007

Robert Muchembled – Orgasmul şi Occidentul. O istorie a plăcerii din secolul al

XVI-lea până astăzi, Ed. Cartier, Chişinău, 2006

Andrei Oţetea (coord.) – Istoria lumii în date, Ed. Enciclopedică Română,

Bucureşti, 1972

Erwin Panofski – Renaştere şi Renaşteri în arta occidentală, Ed. Meridiane,

Bucureşti, 1974

≈ ≈ – Dicţionar Enciclopedic Român, Ed. Politică, Bucureşti, 1962

63

RESURSE UTILIZATE

http://www.nortonsimon.org

http://commons.wikimedia.org

http://renaissanceitaly.net

http://www.drawingsofleonardo.org

64