luptătorii români din siberia – de cristian negrea

5/9/2018 Lupt torii rom ni din Siberia de Cristian Negrea. http://www.cristiannegrea....

http://slidepdf.com/reader/full/luptatorii-romani-din-siberia-de-cristian-negrea-httpwwwcris

Luptătorii români din Siberia – de Cristian

Negrea.

Legiunea română de vânători transilvăneni-bucovineni

O Anabasis românească, aşa a numit istoricul român ConstantinKiriţescu această campanie fără egal în istoria militarăromânească. Spre comparaţie, în actuala campanie din

Afghanistan, armata română a avut până la 2000 de militari la unmoment dat, în schimb, românii din campania din Siberia au fostde cinci ori mai mulţi, mult mai departe, şi ani de zile au fost totalrupţi de legăturile cu ţara. Într-adevăr, poate fi comparată cuepopeea celor zece mii de greci pierduţi în Persia, descrisămagistral de Xenofon în opera numită chiar Anabasis.Românii aceştia au îndurat mizeria, foamea şi frigul, luptând

printre troienele de zăpadă la geruri de minus patruzeci de grade prin întinderile nesfârşite ale pustiului siberian. S-au acoperit deglorie, fiind botezaţi de inamici „Dikaia divizia”, divizia sălbatică.Au pus steagul românesc în locuri unde nu a ajuns vreodată, subfaldurile lui au luptat cu un eroism care i-a impresionat pe aliaţi şii-a îngrozit pe inamici. Au stăpânit o bună parte din calea feratătranssiberiană şi spre finalul aventurii, au fost singura trupă pe

care aliaţii s-au putut bizui. Pe un ger năpraznic, în noapteasiberiană, au făcut zid din piepturile lor oprind ofensiva bolşevică,silindu-i pe aceştia să ceară armistiţiu.

http://www.ziaristionline.ro/2011/08/02/luptatorii-romani-din-siberia-de-cristian-negrea/marasesti-2/



Nu sunt exagerări, sunt fapte, aceşti români de legendă chiar auexistat, cunoscuţi sub numele Corpul voluntarilor români dinSiberia sau Legiunea română de vânători transilvăneni-

bucovineni din Siberia, după numele strămoşilor romani. Şi asta

este pe scurt povestea lor.Premize

Anul 1914 a însemnat începutul celui mai sângeros şi extins război pe care-l cunoscuse omenirea până atunci. Două blocuri militareantagoniste, Antanta şi Puterile Centrale, care de ani buni se priveau cu suspiciune, s-au aruncat sălbatic unul asupra celuilalt.Războiul se întinse rapid din Europa pe mările şi oceanele lumii şi

în colonii, cuprinzând aproape întregul glob pământesc într-ovâltoare de foc.Furtuna cumplită a războiului i-a prins pe români împărţiţi în trei.Pe de-o parte, românii din Transilvania, Banat şi Bucovina,înrolaţi în armata austro-ungară şi trimişi ca şi carne de tun în primele rânduri împotriva ruşilor şi sârbilor. Era o politică clară aungurilor de a extermina şi pe această cale, a războiului, populaţia

românească majoritară din Transilvania, la fel şi austriecii gândeaudespre românii bucovineni. Iar românii serviseră cum nu se poatemai bine interesele războinice ale habsburgilor în conflictele precedente, dovedind reale calităţi de luptători, atât împotriva lui Napoleon în numeroase campanii, mai cu seamă la Arcole (veziRomânii care l-au oprit pe Napoleon), cât şi în alte războaie, cumar fi în bătălia de la Sadowa sau Kronigretz (1866), chiar şi în

timpul revoluţiei de la 1848-1849, când românii lui Avram Iancuau rămas neînvinşi contra ungurilor lui Kossuth. Pentru a-i motivaîn luptă, stăpânii unguri şi austrieci le-au permis românilor să poarte la rever tricolorul românesc, creându-le iluzia că luptă pentru neamul lor, culmea ipocriziei, din moment ce cu câteva luniîn urmă, doar purtarea unui simbol tricolor îi putea trimite latemniţă grea pentru mulţi ani de zile.De partea cealaltă, românii basarabeni au fost înrolaţi în armataţaristă, şi aici ei dând dovadă de mari calităţi militare. Pe lângămulţi români care s-au evidenţiat în decursul timpului ca şi soldaţi

http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/01/romanii-care-l-au-oprit-pe-napoleon.html

http://cristiannegrea.blogspot.com/2010/01/romanii-care-l-au-oprit-pe-napoleon.html



de excepţie, e suficient să-l amintim pe Mihail Frunze, basarabean,de la numele căruia îşi trage numele Academia Militară sovieticăde mai târziu. În luptele din Galiţia, s-a ajuns poate la cea maimare tragedie a poporului român, români în tabere adverse să

lupte unul împotriva celuilalt, pentru interese străine de propriulneam. Ardeleni şi bucovineni încrucişau baionetele cu basarabeni, puteau vorbi între ei în limba română înainte de a se ucide unul pealtul, deoarece luptau sub steaguri străine. Sânge românesc vărsatde români, pentru gloria vulturului imperial rus sau pajurii bicefaleaustro-ungare.A treia parte o reprezenta regatul României, care s-a ridicat

economic, politic şi militar de la unirea din 1859, sub AlexandruIoan Cuza şi s-a consolidat mai mult, devenind o forţă în regiuneîn timpul regelui Carol I. Cucerirea independenţei în războiul din1877-1878 a însemnat renaşterea puterii militare a României,combativitatea şi eroismul soldatului român smulgând admiraţiacorespondenţilor de presă occidentali, iar campania din 1913contra Bulgariei impunând statului României ca şi arbitru politic

în Balcani (vezi Noi şi bulgarii). Dar în tragicul an 1914, Românianu se putea hotărî de partea cui să intre în război. Avea derevendicat teritorii istorice româneşti, populate majoritar deromâni, atât de la ruşi, parte a Antantei, cât şi de la austro-ungari, parte a centralilor. Regele Carol I, respectat de întregul popor,înclina de partea centralilor, atât datorită ascendenţei salegermanice din neamul Hohenzollern, cât şi din credinţa inoculată

de educaţia germanică că soldatul german nu va putea fi învins.Totuşi, majoritatea politică, guvernul şi opinia publică înclina pentru o intervenţie de partea Antantei, legăturile spirituale cuFranţa, sora latină, fiind preponderente. A urmat indecizia, care aavut drept consecinţă neutralitatea pe moment.Referitor la acest aspect, al oportunităţilor şi ocaziilor pierdute,este important să amintim scrierile lui Octav Codru Tăslăuanu,mobilizat pe front ca şi locotenent român în armata austro-ungară.Observând faptul că la 1914, toate garnizoanele din sudulArdealului erau ocupate de români mobilizaţi pentru a fi trimişi pe

http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/04/noi-si-bulgarii.html

http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/04/noi-si-bulgarii.html



front, remarca oportunitatea ca România să intre în războiinvadând Ardealul chiar atunci. Toată suflarea militară, preponderent românească, s-ar fi alăturat armatei române, ocupândfără vreo opoziţie peste jumătate din Transilvania. Cu trupele

reunite ar fi ocupat defileul Mureşului de unde ar fi putut rezistaani în şir atacurilor centralilor, care ar fi fost după aceea prinşi înalte lupte, Transilvania trecând ca şi front secundar. Dar este ovariantă de istorie alternativă, românii fiind expediaţi rapid în primele linii din Galiţia şi Serbia, la 1916, când trupele românedin regat au intrat găsind aici doar inamici, singurii lor aliaţi fiindlocalnicii. Despre această stare de spirit din 1914 Tăslăuanu

vorbeşte amănunţit în amintirile sale (Trei luni pe câmpul derăzboi, Hora obuzelor ). Dar n-a fost să fie, astăzi putem face doar presupuneri.Războiul s-a încins pe frontul oriental, cu victime imense pentruromâni şi alte naţionalităţi aruncate în prima linie ca şi carne detun de stăpânii unguri şi austrieci. Românii au căzut, dar unii aufost luaţi prizonieri de către ruşi. Au fost trimişi în imensitatea

imperiului rus, în lagăre de prizonieri, alături de alte neamuri,cehoslovaci, croaţi, polonezi, sloveni, italieni şi bineînţeles,unguri, austrieci şi germani.Primul corp de voluntari români din Rusia

Curtată de ambele părţi, de multe ori în mod agresiv, România sedecide să intre în război în august 1916. Regele Carol murise încădin 1914, iar regele Ferdinand a mers alături de voinţa populară,

spre Ardeal. Promisiunile aliaţilor de susţinere s-au dovedit vorbegoale, atât cea a continuării ofensivei lui Brusilov, care deja sestinsese, cât şi cea de ofensivă a lui Sarrail, de pe frontul balcanic.Dimpotrivă, chiar generalul Sarrail avea nevoie de ajutor împotriva ofensivei preconizate a lui Mackensen din Bulgaria.Impactul intrării României în război a fost imens pentru PuterileCentrale. Doar pentru a ne da seama de aceasta, putem menţionaschimbarea imediată a Şefului Statului Major german, generalulvon Falkenhayn şi înlocuirea sa cu tandemul victorios până atunciHindemburg – Luddendorf, biruitorii de la Tannemberg.



Falkenhayn a ajuns comandantul frontului transilvan împotrivaromânilor, dornic de răzbunare în urma înlocuirii sale din funcţietocmai din cauza faptului că nu a prevăzut intrarea României înrăzboi împotriva Puterilor Centrale.

Impactul a fost major, poate cel mai important eveniment al anului1916. Mackensen renunţă la ofensiva sa împotriva armateigeneralului Sarrail, dirijându-şi cei o sută de mii de germani, bulgari şi turci spre Dunăre, împotriva românilor. Germaniirenunţă la ofensiva de la Verdun, scoţând divizii de aici, inclusivcele bavareze de elită, îndreptându-le spre Transilvania invadatăde români. Luptele au fost cumplite, a căzut aici chiar prinţul

Henric de Bavaria în faţa diviziei conduse de generalul TraianMoşoiu. Dar românii nu aveau cum să facă faţă unui front mailung decât întregul front de vest. Au pierdut bătălii, dar nu aucedat decât cu sânge şi jertfe în faţa atacatorilor. Lipsa dearmament modern şi experienţă, precum şi atitudinea duplicitară aruşilor şi-au spus cuvântul. Abia când frontul s-a stabilizat lasfârşitul anului pe Carpaţii Orientali şi sudul Moldovei, când două

treimi din ţară şi capitala erau ocupate de vrăşmaşi, ruşii şi-au datarama pe faţă. Au avut curajul să spună că de fapt aici trebuia săajungem, să avem linia de front mai scurtă. De fapt ne împingeauîn război, dar ne sileau să ne retragem pentru a avea o linie maiscurtă de apărat. Considerentele strategice erau altele, trebuia caRomânia să iasă cât mai slăbită din război, în aşa fel încât Rusia să poată să ocupe o bucată cât mai mare care să-i aducă stăpânirea la

gurile Dunării şi spre Constantinopol, visul de veacuri al ţarilor ruşi. Iar o Românie întărită după război le-ar fi dejucat planurile.Se repeta episodul din 1877-1878, când i-am salvat pe ruşi, iar eine-au luat sudul Basarabiei drept mulţumire, ocupând ţara şiameninţând cu desfiinţarea armatei române.A existat o idee şi un proiect de înrolare a doritorilor românitransilvăneni şi bucovineni dintre prizonierii din Rusia, ca şivoluntari în armata română, dar până în 1917 nu a putut fi aplicatdin aceleaşi motive. Dar ţinând cont de pierderile suferite în 1916,ruşii şi-au dat acordul cu jumătate de gură şi sfert de măsură, cam



în acelaşi mod în care conlucrau la recuperarea transporturilor dearmament trimise de francezi pentru armata română şi pierdute prin gările ruseşti, sau pur şi simplu rechiziţionate de către ruşi.Ofiţerii francezi alergau pe tot cuprinsul Rusiei să recupereze acest

armament şi să-l trimită românilor, izbindu-se permanent deindolenţa şi reaua voinţă a ruşilor.Revoluţia rusească din martie 1917 şi instalarea guvernuluiKerenski a ajutat cumva formarea primului corp de voluntaritransilvăneni şi bucovineni. Necesarul de trupe pe front care săînlocuiască cele ruseşti din ce în ce mai permeabile la ideilerevoluţionare a făcut ofiţerii români recrutori din lagărele din

Rusia să aibă acces mai uşor şi voluntarii au început să se scurgăspre lagărul de Darniţa, de lângă Kiev. Aici erau înarmaţi şiîndrumaţi spre frontul românesc.Înainte de a pleca primul contingent, ofiţerii şi soldaţii de laDarniţa au redactat o declaraţie manifest, în care, ca şireprezentanţi ai teritoriilor româneşti stăpânite de Austro-Ungaria,„în numele dreptului fiecărei naţiuni capabile de viaţă şi în stare

de a-şi hotărî singură soarta, de a-şi alege singură statul şi forma prin care voieşte să se guverneze”, decide a „uni tot poporul, totteritoriul românesc din monarhia austro-ungară în una şinedespărţită Românie liberă şi independentă” (13/26 aprilie 1917).Această proclamaţie a fost numită mai târziu „Prima Alba Iulia” ,iar ecoul ei în lume a fost deosebit. A fost tradus în rusă şifranceză şi expediat Guvernului Provizoriu al Rusiei şi sovietelor

din Petrograd, Moscova şi Kiev, precum şi guvernului românrefugiat la Iaşi şi reprezentanţelor aliate din capitala Rusiei. Deasemenea a fost expediat presei din ţările aliate, inclusiv înAmerica, fiind înmânat misiunii române din SUA formată dinVasile Lucaciu, Vasile Stoica şi Ioan Moţa. Petre Nemoianu, fost prizonier în Rusia şi participant la evenimente, spune în memoriilesale că aviaţia aliată a lansat sute de ziare ce cuprindeau textulmanifestului de la Darniţa şi informaţii despre Corpul Voluntarilor Români din Rusia peste poziţiile austro-ungare de pe frontulitalian, încadrate cu mulţi soldaţi români.



Primul eşalon de voluntari transilvăneni şi bucovineni, format din116 ofiţeri şi 1200 de soldaţi a plecat spre Iaşi, oprind la Chişinăula 4 iunie 1917, unde au fost întâmpinaţi sărbătoreşte. Acestetreceri ale voluntarilor prin capitala Basarabiei, care vor continua,

şi-au adus şi ele aportul la redeşteptarea naţională a basarabenilor. Nu trebuie uitat că unul dintre ultimele transporturi, cel din 6ianuarie 1918, a fost momentul declanşării evenimentelor care augrăbit intrarea armatei române în Basarabia, pentru alungarea bolşevicilor (vezi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia).

Eşalonul a ajuns la Iaşi la 7 iunie, trenul fiind împodobit cu ramuriverzi şi cu mulţime de steaguri tricolore. Li s-a făcut o primire

entuziastă de către populaţie, în frunte cu ministrul de războiVintilă Brătianu, generalii Prezan, Cristescu, Petala, Vlădescu,Vasilescu şi Herescu, precum şi din fruntaşi transilvăneni în fruntecu Octavian Goga. Un regiment de vânători români şi fanfaramilitară le-a dat onorul. Discursuri înflăcărate, aclamaţii, aplauze,atmosferă sărbătorească de neuitat.

A doua zi, 8 iunie, în cadrul unei mari adunări organizate pecâmpul de instrucţie de pe Dealul Şorogarilor din apropiereaoraşului, voluntarii au depus jurământul solemn faţă de patrie, defaţă cu întreaga familie regală, guvernul în frunte cu I. I. C.Brătianu, generalii Prezan, Petala, Scerbaceev (comandantultrupelor ruse de pe frontul românesc), generalul Berthelot (şefulMisiunii Franceze în România), ofiţeri români, francezi, englezi,ruşi, membrii misiunilor diplomatice şi militare străine şi multă,

multă lume.„Jurăm credinţă regelui nostru Ferdinand, supunere legilor ţării şi îndatoririlor militare în toate împrejurările, în timp de pace, ca şi în timp de război. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”.Festivităţile au continuat în centrul Iaşiului, la statuia luiAlexandru Ioan Cuza, domnul unirii de la 1859. Au ţinutdiscursuri regele, primul ministru, Nicolae Iorga şi alţii, dar cel

mai impresionant a fost cuvântul lui Victor Deleu, conducătorulvoluntarilor. „De ieri, de când am călcat pământul acesta scump,

http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/06/curatirea-basarabiei-ii-batalia.html

http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/06/curatirea-basarabiei-ii-batalia.html



care a fost pururi visul nostru, emoţiunea ne stăpâneşte pe toţi. Ne-a răpit aproape graiul (…) ne cheamă sângele şi neamul (…)dragostea de această ţară liberă la care zburau zilnic visurilenoastre. Noi am pornit din ţară străină cu un singur gând: să

mergem acasă. De aceea drumul nostru este unul singur, înainte!(…) Nu sunt aşa de înalţi Carpaţii cât ne sunt de inimile deînălţate. Azi am devenit cetăţeni ai României Mari. Avem datoria să ne răzbunăm tot trecutul plin de suferinţe şi pentru aşa cevacred că se cuvine să murim”.Într-adevăr, mulţi vor muri, mulţi voluntari ardeleni şi bucovineni plătind cu viaţa alături de fraţii lor din regat în cumplitele bătălii

ce vor urma în această vară, în triunghiul de sânge şi foc marcat deMărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.Al doilea corp de voluntari

După cum spuneam, voluntarii au continuat să sosească de laDarniţa până în februarie 1918, când noua situaţie din Rusia, înurma preluării puterii de către bolşevici şi ocuparea Ucrainei decătre austro-germani a dus la desfiinţarea taberei de la Kiev.

Dar între timp recrutările continuau, mai ales în lagărele dinSiberia, în teritoriile scăpate de sub controlul guvernului bolşevic.Şi alte naţionalităţi dornice de libertate din cadrul imperiuluidualist se organizează în corpuri de voluntari, cum ar ficehoslovacii, polonezii, iugoslavii, italienii, chiar şi letonii şilituanienii. Cei mai numeroşi erau cehii, care se predaseră pe frontruşilor în masă, este celebru cazul unui regiment care trimis spre

front, a trecut direct în rândurile ruşilor în pas de marş, cu muzicaîn frunte. Pentru organizarea lor depunea eforturi supraomeneşti profesorul Masaryk, viitorul preşedinte.În această perioadă Rusia bolşevică încheiase pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale, lăsând singură România pe frontul deest, înconjurată de duşmani. În aceste condiţii, România a fost şiea nevoită să încheie pacea de la Buftea-Bucureşti, paceneratificată niciodată de regele Ferdinand.Voluntarii rămaşi în Siberia au refuzat să depună armele, şi au jurat să continue lupta. Iniţial, ideea aliaţilor era trecerea tuturor



voluntarilor, de toate naţionalităţile, pe frontul francez, la fel cums-a reuşit în 1917 trecerea a 1800 de voluntari cehoslovaci prin portul Arhangelsk. Dar Lenin se opunea categoric, la cerereagermanilor. Aşa că o nouă idee se înfiripa, cea de reconstituire a

frontului oriental din armatele ruşilor albi la care să se adauge şicontingentele naţionale ale voluntarilor, după ce ruşii albi îi vor învinge pe bolşevicii care trădaseră cauza aliată, mai mult, pactizaseră cu austro-germanii oferindu-le accesul la grânarulucrainean şi la rezervele de minereuri ruseşti.Voluntarii români s-au organizat cum au putut, beneficiind desuport din punct de vedere al subzistenţei şi aprovizionării de la

corpul cehoslovac, mult mai bine dotat şi aprovizionat. Româniiîşi organizează primele două regimente, „Horia” şi „Alba-Iulia” , bine înzestrate, inclusiv cu câte un tren blindat fiecare, şi auînceput organizarea celui de-al treilea regiment, „Mărăşeşti” .Comandant militar al corpului este numit colonelul ceh Kadletz,dar se aflau în subordinea Consiliului Naţional Român (constituitla 3 august 1918) condus de Voicu Niţescu. Motivul pentru care un

colonel ceh a fost numit la comanda corpului românesc nu trebuiesă ne mire. În primul rând, corpul român depindea din punct devedere al aprovizionării de cel cehoslovac, mult mai bineorganizat şi mai numeros, datorită demersurilor lui Masaryk şitrecerii acestuia pe lângă autorităţile ruseşti antibolşevice dinregiune şi sprijinului direct al misiunilor aliate din Siberia, dar şi asprijinului de care s-a bucurat în trecut în rândul autorităţilor

ţariste şi mai apoi a celor ale lui Kerenski. În plus, românii care aufost luaţi prizonieri erau în mare parte grade inferioare şi simplisoldaţi, spre deosebire de cehoslovaci care se predau în corpore,cu tot cu ofiţerii lor superiori. Mai era şi politica austro-ungară, dea nu promova prea mulţi români în grade militare superioare, deteamă că influenţa acestora să nu ducă la dezertări în masă spreRomânia, mai ales că nu se ştia pe ce cale o va apuca România.După 1916, cu atât mai puţin. În schimb, cehoslovacii nu aveauspre cine să-şi îndrepte privirile, întregul lor teritoriu fiind înglobatîn imperiul austro-ungar.


http://slidepdf.com/reader/full/luptatorii-romani-din-siberia-de-cristian-negrea-httpwwwcrist

O mare parte dintre prizonierii austrieci, unguri şi germani dinlagărele de prizonieri s-au încadrat voluntari în armata bolşevică, omotivaţie în plus pentru români şi celelalte naţiuni oprimate să lise opună în cadrul corpurilor de voluntari naţionale, româneşti,

cehoslovace, iugoslave sau poloneze. Desigur, au fost din cadrulacestor prizonieri care s-au înrolat în armata bolşevică, dar numărul lor, mai ales al românilor, a fost foarte redus. Cât despre gradul de încadrare în corpurile naţionale, după statistici, româniierau preponderenţi, cu 16% voluntari din totalul prizonierilor români din Rusia. Cifrele comparative, de exemplu pentrucehoslovaci, cei mai numeroşi, era de 12% voluntari din totalul

prizonierilor cehoslovaci din Rusia. Scopul comisiilor derecrutare, respectiv al Consiliului Naţional Român, era să-iîncadreze în aceste corpuri sau să-i convingă să nu se întoarcă încăacasă, unde ar fi fost recrutaţi de autorităţile austro-ungare şitrimişi urgent pe front împotriva aliaţilor. Demn de menţionatfaptul că unii români s-au integrat destul de bine în Rusia, uniichiar stabilindu-se şi întemeindu-şi familii acolo. Ce s-a întâmplat

cu ei mai târziu, greu de menţionat.Vorbeam de ideea iniţială de a trimite corpurile de voluntari pefrontul de vest, în Franţa. Pentru a evita trecerea lor prin zonacontrolată de bolşevici, percepuţi ca şi aliaţi ai austro-germanilor,s-a decis expedierea lor pe calea cea mai lungă, prin Siberia petrenul transsiberian până la Vladivostok, apoi îmbarcarea lor cudestinaţia finală frontul francez. Dar la începutul lunii mai a anului

1918, sub presiunile crescânde ale germanilor, guvernul de laKremlin a cerut expedierea voluntarilor prin porturile nordiceMurmansk şi Arhanghelsk, ce aveau dezavantajul că accesul spreele trecea prin zona controlată de bolşevici. Temându-se de otrădare, mai ales că trupele germane nu erau departe de aceste căide acces, marea masă a voluntarilor cehoslovaci a refuzat, într-uncongres ţinut la Celiabinsk. La 25 mai 1918, Corpul Voluntarilor Cehoslovaci a decis să continue drumul spre est, iar dacă vaîntâmpina rezistenţă (o parte din staţiile de pe parcursultranssiberianului erau deja bolşevice) să treacă prin forţă. Românii



erau atunci parte a eşalonului cehoslovac, puţin mai târziu îşi vor constitui regimentele proprii.Conflictul s-a declanşat aproape imediat, au început atacurileArmatei Roşii şi a bandelor de bolşevici, la care se adăugau

detaşamentele organizate de generalul german von Taube,responsabil în zonă, la care voluntarii au ripostat. În trei luni dezile, voluntarii erau stăpâni pe întregul traseu feroviar cuprins întreVolga şi Vladivostok. Astfel, în aceste regiuni ale Rusiei,apăruseră deja două fronturi de luptă. Unul principal pe Volga,între Armata Roşie şi unităţile ruşilor albi conduşi de amiralulKolceak şi atamanul Dutov şi altul, de-a lungul căii ferate

transsiberiene, între bandele de partizani bolşevici şi voluntariajutaţi de ruşii albi. Aici apare şi intervenţia aliaţilor, care debarcătrupe în extremul orient, la Vladivostok, şi în porturile din nord, pentru a lichida regimul bolşevic şi a salva armatele voluntarilor.Din păcate, şi se va vedea mai târziu, unităţile debarcate erau totalinsuficiente, iar voinţa politică inexistentă, un mic efort atunci ar fidistrus regimul bolşevic, scutind omenirea de hecatombele de

morţi în numele comunismului în secolul XX.Între timp, românii se adunau tot mai mulţi în punctele deconcentrare de la Samara, Celeabinsk, Irkutsk şi Vladivostok. Îşiformează regimentele independente, sub steag naţional, şi intră înmisiune. Încă de când erau parte a corpului ceh, românii voluntariau luat parte la primele lupte împotriva bolşevicilor. Acum, ca şicorp naţional şi independent, li se dau misiuni specifice, iar cea

mai mare răspundere era paza căii ferate a transsiberianului, arterade care depindea existenţa armatelor naţionale şi a celei populare aruşilor albi din Siberia.Stăpânire românească în Siberia

Voluntarii români cu sediul la Kinel sunt poziţionaţi până aproapede Ufa, şi resping prin luptă atacurile bolşevice. În apropiere deUfa, un atac puternic bolşevic reuşeşte să rupă legătura pe caleaferată dintre frontul de pe Volga şi cel interior, dar după o zi deluptă, beneficiind şi de ajutorul unui corp cehoslovac, legătura esterefăcută. Unităţi româneşti sunt trimise în urmărirea bandelor



bolşevice în pădurile din împrejurimi pe care le risipesc, punându-le în imposibilitatea de a mai ataca calea ferată.La Celiabinsk, trupa cea mai puternică şi mai bine organizată estecea românească. Treptat, în paza şi stăpânirea lor intră întreg

oraşul. Fabrica de oţel, depozitele militare, administraţiafinanciară, gara, podurile de cale ferată, clădirile publice, lagărulde prizonieri, toate sunt păzite şi apărate de români. Chiar şiclădirea în care se află statul major rus este păzită de voluntariromâni. Instrucţia recruţilor ruşi se face de către români, la fel şistrăzile oraşului sunt patrulate zi şi noapte de voluntarii români.Doar garnizoana Celiabinskului este rusească, pe motiv de orgoliu,

deoarece aici este instalat comandamentul suprem al armatelor naţionale. Dar practic întreaga forţă militară este în mânavoluntarilor români. Necesitatea apărării transsiberianului a făcut ca românii să-şiextindă mai mult raza de acţiune, cuprinzând în stăpânirea lor şioraşele Kurgan şi Petropavlosk, în răspunderea lor revenind 700de verste (aproape 1200 de kilometri) din calea ferată

transsiberiană. Comandanţi (primari) ai celor două oraşe suntnumiţi locotenent doctor I. Sabo (pentru Kurgan), iar pentruPetropavlosk locotenent Cornel Vaida, cu puteri discreţionare.Impresionat de disciplina şi combativitatea voluntarilor români,comandantul brigăzii ruse spunea: „dacă Rusia ar dispune numaide două divizii româneşti, acestea ar valora mai mult decâtdouăzeci de divizii ruse şi regimul bolşevic ar aparţine deja

istoriei”. Nu greşea prea mult, pe frontul de pe Volga se înfruntauarmata roşie şi cea albă condusă de atamanul Dutov şi amiralulKolceak, câte 120 000 de luptători de fiecare parte. Dar erau atâtde dezorganizaţi şi indisciplinaţi, încât, conform relatărilor observatorilor şi trimişilor militari aliaţi, două divizii europene bine organizate le-ar fi spart frontul şi ar fi avansat până laMoscova fără probleme. Din nou, un mic efort aliat ar fi rezolvat problema comunismului care a răvăşit istoria secolului XX. Dar războiul în Europa se termina prin capitularea Germaniei, puţinmai târziu, şi după mai bine de patru ani de lupte aliaţii erau sătui



de război. Ei au decis mai târziu să lase Rusia de capul ei, pe principiul neamestecului în treburile interne. Şi au lăsat-o,deschizând cale liberă lui Lenin, şi apoi lui Stalin, spre dominareaunei bune părţi a lumii, cu preţul a milioane de vieţi omeneşti.

Românii nu ştiau şi nu aveau cum să ştie ce va fi în viitor. Eistăpâneau o bună parte din linia transsiberiană şi îşi făcea datoria.Aproape o sută de ani mai târziu, soldaţii români stăpânesc o provincie din Afghanistan, provincia Zabul, cu puţin mai micădecât Dobrogea, şi îşi fac datoria.Lupte cu bolşevicii pentru transsiberian

Bandele bolşevice, alungate de către voluntari, au rămas în satele

şi pădurile din apropiere şi au început atacurile pe frontul intern.În grupuri de la câteva zeci la câteva sute atacă pazatranssiberianului, încercând să întrerupă această arteră vitală.Printre cele mai greu încercate este zona din responsabilitateavoluntarilor români.Dar aceştia nu se mulţumesc doar să se apere, ci pornesc înurmărirea bandiţilor, din care o mare parte, pe lângă bolşevici ruşi,

se află şi foşti prizonieri unguri şi germani, convertiţi la nouaideologie sau luptând împotriva ideii voluntarilor de a-şi constitui propriile state naţionale pe ruinele Austro-Ungariei. Voluntariiromâni îi urmăreau zile în şir, pe distanţe şi de trei sute dekilometri de o parte şi de alta a magistralei feroviare, prin nămeţişi geruri de minus 45 grade, sau pe arşiţă toridă, pentru a seasigura că îi distrug şi că nu vor ataca din nou. Era o apărare

activă, agresivă, care dădea rezultate. În sectorul românesc toateatacurile au fost respinse cu pierderi grele pentru atacatori.Spre exemplificare, câteva extrase din jurnalul de operaţii păstratşi predat de către locotenentul Elie Bufnea, împreună cunumeroase fotografii, hărţi şi liste cu voluntari, Muzeului Naţionalal Unirii Alba Iulia şi apărute în premieră anul trecut într-un albumintitulat „Corpul Voluntarilor Români din Siberia (1918-1920)” :1919, septembrie, 23: La ora 14.30 a sosit în Taişet detaşamentul sub conducerea lt. Moga, care a fost plecat în 10 septembrie în



expediţie. După cum raportează lt. Moga… în 14 septembriedetaşamentul se împarte în două companii şi jumătate, 2mitraliere, 3 cazaci pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Djoghin, la Tremina, o jumătate de companie, 1 puşcă mitralieră,

3 cazaci, pleacă din Buzicanovo prin satul Klinci, Lagaşet laCernigaşet. În 15 septembrie 1919 detaşamentul din Cernigaşet, prin satul Cercet soseşte la Tremina la orele 12. Aici s-au primit ştiri că bolşevicii sunt în două grupe, una sub conducerea lui Bici,iar a doua sub conducerea lui Gruzin… Auzindu-se în Cercet că conducătorul bolşevicilor Bici, în zilele de 15 – 16 sept. s-a aflat în sat după vite, producte şi oameni, şi se spunea că el este ascuns

în apropierea satului Cercet s-au trimis din Cercet în toatedirecţiile mai multe grupe. Patrula ofiţerească, la care s-a cerut şi sublocotenentul Roşca, a fost prins pe conducătorul Bici lahutarul Pepel. Patrula s-a reîntors cu el la Cercet. Pe drum însă patrula aceasta cu Bici a fost atacată de o grupă de 20-25 debolşevici, care trăgând salve a împuşcat pe soldatul Ciocală Svetazar şi vânătorul Bota Petru, ambii de la compania de

mitraliere, iar răniţi au fost de partea noastră sublocotenentul Roşca Alexandru şi vânătorul Epureş Ioan, de la compania demitraliere. Într-aceasta Bici le-a fost scăpat, însă ajutorul de 2 plutoane care le-a sosit la timp din Cercet, l-a prins iarăşi şi apoitoţi se întorc la Cercet, după ce bolşevicii au fost împrăştiaţi. În19 septembrie 1919, întreg detaşamentul la oarele 6 dimineaţa a plecat din Cercet la Tremina, unde a fost cantonament, iar la

oarele 17 s-au înmormântat morţii noştri, vânătorul Bota Petru şivânătorul Ciocală Svetazar. În 20 sept.1919, la oarele 6 dimineaţaîntreg detaşamentul pleacă spre Buziranovo, puţin înaintea satului Klinci, detaşamentul este atacat de banda roşilor de subconducerea lui Savinovski Ivan, care însuşi cade mort, iar bandalui e împrăştiată. Din partea roşilor 8 morţi şi mai mulţi răniţi. De la noi e rănit uşor vânătorul Ianuţescu din compania a 2-a,după aceea detaşamentul soseşte la Buzikanovo undecantonează……



1919, oct. 1. Azi la oarele 6 dimineaţa a fost executat în garaTaişet propagandistul bolşevic prins de Compania a 2-a înexpediţie, Bici.Despre acest episod, al rănirii sublocotenentului Roşca,

locotenentul Ghişa Simion, în memoriile sale, povesteşte că acestaa fost împuşcat în gât şi cu toate acestea a reuşit să arunce ogrenadă înspre bolşevicii care se apropiau de el să-l ia în baionete, provocând mai mulţi morţi şi răniţi. Mai menţionează că alături deBici au fost spânzuraţi şi ceilalţi bolşevici capturaţi în luptă, la felcum şi aceştia ucideau în chinuri orice voluntar ceh, polonez sauromân ce le cădea în gheare.

Atât Simion Ghişa, cât şi locotenentul Elie Bufnea, în memoriilelor, povestesc despre aceste lupte şi campanii. Primul a participatcu compania sa la înăbuşirea revoltei bolşevice din oraşul miner Ceremkovo, alături de unitatea rusă naţionalistă condusă decolonelul Bognatov, basarabean de origine. Aici vânătorii româniau avut rolul decisiv, însufleţind cu disciplina şi eroismul lor şiunităţile ruse destul de temătoare. Pentru a-i motiva, ofiţerii lor le-

au comunicat că românii au ordin să întoarcă mitralierele spre ei încaz că dau bir cu fugiţii. Locotenentul Elie Bufnea descriecampaniile de săptămâni prin codrii de nepătruns ai taigalei de o parte şi de alta a liniei transsiberianului.S-au pomenit nişte nume de ofiţeri români aici, Moga, Roşca,Ghişa, Bufnea. Dar cine sunt ei şi cum au ajuns în Siberia?Povestea fiecărui voluntar poate fi subiect de roman, dar povestea

acestor ofiţeri şi a altor câţiva, înfăţişaţi în fotografie, ar face să pălească imaginaţia oricărui romancier. Spuneam că voluntariiromâni din Siberia duceau lipsă de ofiţeri, astfel s-a ajuns ca întregcorpul voluntarilor români să fie condus de colonelul ceh Kadletz.Ştiind aceasta, ofiţerii români menţionaţi s-au decis să facă ceva.Toţi erau originari din Ardeal, fugiseră din armata austro-ungară înRomânia pentru a lupta pentru ţara lor. Au luptat în vara lui 1917la Mărăşeşti şi în alte lupte, iar la încheierea păcii de la Buftea-Bucureşti au demisionat din armata şi au pornit în grupuri de trei-şase oameni, incognito, mare parte pe jos, spre Siberia, să se



alăture Corpului Voluntarilor Români. Au traversat întreaga Rusiefrământată de război civil, au îndurat lipsuri, au fost capturaţi de bolşevici şi au reuşit să scape, şi într-un final au reuşit să ajungă înteritoriul controlat de ruşii albi, traversând linia instabilă a

frontului şi ajungând acolo unde era nevoie de ei pentru a preluacomanda plutoanelor şi companiilor româneşti şi a le conduce dinnou în luptă. Roşca şi încă cinci români au fost înrolaţi timp decâteva luni în Armata Roşie, şi erau foarte apreciaţi, primii în atacşi ultimii în retragere, de fapt ei căutau ocazia să treacă dincolo, laalbi. Până la urmă au reuşit, iar Roşca va fi rănit în împrejurăriledescrise mai sus.

Merită reţinute numele acestor ofiţeri români, cu adevărat eroi, lafel ca şi întregul Corp al Voluntarilor Români din Siberia. Iatănumele lor, după cum apar în fotografie: în rândul de sus, lt. Laza,slt. med. Iana, lt. Bufnea, lt. Ghişa, slt. Cojocariu, slt. Roşca junior (Alexandru), în rândul de jos, slt. Roşca senior, lt. Moga, slt.Moldoveanu, cpt. Băleanu, lt. Gâşteanu, slt. Furtună.Românii, ultima redută

După asasinarea ţarului Nicolae al II-lea şi a familiei sale laEcaterinburg, a apărut concurenţa pentru succesiune în rândulconducătorilor ruşilor albi. Visurile lor de a ocupa tronul ţarilor rămas vacant prin stingerea dinastiei Romanovilor (la tron din1613) au făcut un rău extrem eforturilor de război antibolşevice. Înlocul unei ofensive hotărâte, concentrice, spre Moscova, generalii

http://www.ziaristionline.ro/2011/08/02/luptatorii-romani-din-siberia-de-cristian-negrea/fata-corpul-vol/



albi au început să-şi saboteze unul altuia acţiunile. De exemplu,atunci când armata albă din Siberia se afla în ofensivă, generalulDenikin, cu armata sa din sudul Ucrainei, a stat pe loc, dându-lerăgaz bolşevicilor să concentreze suficiente forţe pentru a opri

atacul. Mai mult, în teritoriile ocupate de albi, pământul era datînapoi nobililor, îndepărtând astfel sprijinul ţăranilor pentrumişcarea antibolşevică. Mai târziu, acelaşi pământ va fi luat de bolşevici pentru crearea colhozurilor, ţăranul rus rămânând şi pemai departe total lipsit de pământ, iar dacă nu-şi îndeplinea normasau crâcnea, Gulagul îl aştepta.Ideile generoase ale revoluţiei din martie 1917 au fost uitate pe

drum. Bolşevicii care au preluat puterea au venit cu propriul program, iar generalii albi şi-au impus un regim forte în zonelecontrolate de ei. Astfel, Kolceak, în Siberia, a impus o dictatură personală cu nimic mai prejos decât vechea autocraţie a ţarului,autonumindu-se Regent. Dar nici în Siberia lucrurile nu erau preaclare, de exemplu regiunea Transbaikalia era stăpânită deatamanul Semionov, care refuza orice ajutor lui Kolceak împotriva

trupelor roşii, doar din cauza rivalităţii ce domnea între cei doi.Între timp, Armata Roşie, reorganizată de Lev Trotski (pe numelereal Leon Davidovici Bronstein), inclusiv prin aşezareamitralierelor în spatele trupelor care atacau şi secerarea celor caredădeau înapoi, a început să aibă succes după succes în faţa ruşilor albi, din ce în ce mai demoralizaţi.Aliaţii au renunţat la ideea creării unui nou front oriental, mai ales

după capitularea Germaniei în noiembrie 1919. Decizia lor ulterioară a fost cea a neimplicării în problemele interne aleRusiei, deşi puterea bolşevică îşi anunţa sus şi tare viitoareaimplicare în problemele interne ale tuturor statelor de pemapamond, pentru a declanşa revoluţia bolşevică mondială.Imperialismul regional al Rusiei ţariste devenea mondial sub noua putere bolşevică, în numele ideologiei comuniste. Un mic efortatunci ar fi scutit lumea de un coşmar totalitar de mai bine deşaptezeci de ani, cu peste o sută de milioane de morţi. Dar şi aliaţiierau epuizaţi după patru ani de război, şi popoarele lor nu ar fi



înţeles motivaţia de a trimite soldaţi în Rusia, atât de departe, pentru nişte motive nu prea clare în mintea lor. Dar copiii şinepoţii lor le-ar fi fost recunoscători.Totuşi, în Siberia Orientală, la Vladivostok, erau debarcate divizii

japoneze şi unităţi americane, precum şi câteva batalioanecoloniale engleze şi franceze, în ideea menţinerii unui cap de pod pentru asigurarea cu cele necesare a armatelor de voluntari şi aevacuării lor când va fi necesar. Aceste debarcări au fost făcute şicu scopul de a asigura transportul lor pe frontul francez, dar aliaţiiaveau şi alte interese, în ideea că se va decide intervenţia contrasovietelor. Mai ales japonezii nu-şi ascundeau interesul pentru

Siberia bogată în resurse. Cel puţin este clar că ei îl susţineaumaterial pe atamanul Semionov în disputa cu Kolceak. Când însfârşit, armata lui Semionov, o bandă de tâlhari, a recunoscutautoritatea lui Kolceak împotriva inamicului comun, era deja preatârziu. Invidia şi ura reciprocă a făcut ca şi şansa ruşilor albi să sedestrame. Când Denikin l-a recunoscut comandant pe Kolceak, la30 septembrie 1919, bolşevicii se aflau deja prea aproape de

victorie. „Kolceak era convins că salvarea va veni de la sud cu Denikin sau de la nord-vest cu Judenici, iar aceştia au crezut întotdeauna contrariul” spunea Elie Bufnea în memoriile sale.În aceste condiţii, nu este de mirare că frontul contra bolşevicilor începea să cedeze. Nici voluntarii nu mai aveau prea mareentuziasm, din moment ce idealul lor naţional se împlinise în1918. Cehoslovacia, Polonia, România Mare, Iugoslavia, Ţările

Baltice apăruseră pe hartă, iar voluntarii doreau să plece acasă, nuînţelegeau pentru ce să mai rămână să lupte în Rusia. Româniirămăseseră cei mai disciplinaţi, în primul rând datorită ofiţerilor care au ştiut să-i motiveze şi să le explice scopul luptei lor contra bolşevicilor, din moment ce armata română se afla în războideschis cu sovietele pe Nistru. Dar nici Kolceak nu recunoscuseunirea Basarabiei cu România, el visând la refacerea sub mâna saa imperiului ţarilor, chiar dacă ofiţerii francezi îi asigurau peromâni că Basarabia va fi recunoscută ulterior ca şi parte aRomâniei.



Pe front, evenimentele se succed cu repeziciune. Cehoslovaciideclară că nu vor mai lupta şi predau sectoarele de front trupelor siberiene. Rând pe rând cad în mâinile bolşevicilor Tobolskul şiPetropavloskul, vechea garnizoană românească, părăsită de

aceştia, ei fiind retraşi pentru paza transsiberianului. Partizanii dininterior devin din ce în ce mai agresivi, şi trupele voluntarilor români din regiunea Nijneudinsk-Kansk sunt nevoite să facă oserie de incursiuni reuşite, nimicind puterile roşilor din aceastăregiune. În spatele frontului, partidele socialiste se agită, sperândîntr-o înţelegere cu bolşevicii, pe când aceştia, prin propagandişti,îndeamnă populaţia la răscoală. Chiar şi unii dintre fidelii lui

Kolceak se revoltă, cum ar fi generalul Gaida, fost în armatacehoslovacă şi trecut în rândul ruşilor albi. Mişcarea lui Gaida esteînăbuşită la Vladivostok cu concursul japonezilor. Cehoslovaciicer imperios întoarcerea lor acasă.Kalinsk cade în decembrie 1919, înaintarea roşilor nu mai poate fioprită, armata lui Kolceak dezertează în masă. Un detaşamentromânesc este atacat lângă Şipkina de trupe roşii bine înarmate.

Românii s-au bătut eroic, respingându-i cu pierderi simţitoare. Cadoraşele Semipalatinsk şi Barnaul la 16 decembrie, două zile maitârziu e rândul Novonikolaevskului, Marinsk cade în primele zileale lui ianuarie 1920.Trupele armatei siberiene a lui Kolceak se retrag în dezordine spreest. Voluntarii sunt nevoiţi să formeze ariergărzi pentru apărarea proprie. Cehoslovacii se retrag repede, de multe ori abandonându-

şi trenurile şi materialele, fără să încerce vreo rezistenţă maiserioasă. Spre a exemplifica, comandantul Legiunii Române,colonelul Kadletz (ceh!), trimite o telegramă generalului francezJanin la 12 ianuarie 1920, comandantul tuturor trupelor aliate dinSiberia, în care spune că Marele Cartier General Cehoslovac îilasă pe români într-o poziţie fără scăpare. Şi asta o spune uncolonel ceh, chiar dacă era comandant al trupelor române.Rând pe rând, cad corpurile voluntarilor iugoslavi, polonezi,letoni, lituanieni, prinşi şi ambuscaţi de-a lungul retragerii. Cei3000 de iugoslavi au fost înfrânţi lângă Nijne-Udinsk, o parte au



reuşit să scape în retragere. 10000 de polonezi se retrag şi ei, precedaţi de letoni şi lituanieni, cele 50 de trenuri sunt prinse înambuscade din trei părţi, lipsite de cărbuni, apă şi lemne, hărţuiţide partizani, pierderile sunt îngrozitoare. O parte din prizonieri

sunt împuşcaţi, alţii spânzuraţi de-a lungul căii ferate şi şoselei.Revolta izbucneşte la Irkutsk, iar generalul Kolceak este arestat decătre cehoslovaci la Nijne-Udinsk unde social-revoluţionarii au pus mâna pe putere. Este predat la Irkutzk Consiliului Politic şimai târziu va fi executat de bolşevici. Gestul aliaţilor esteinexplicabil.Pe o iarnă cumplită, cu geruri de minus 45 de grade, printre

troiene ce mărginesc drumurile, se retrage ce a mai rămas dinarmata siberiană a lui Kolceak, condusă de viteazul general Kapel.Familiile lor degerate în sănii, femei şi copii, urmărite de armata bolşevică şi hărţuite de partizani, neputând să iasă de pe drum dincauza troienelor, un prohod de oameni disperaţi, flămânzi şidegeraţi. Nu există decât două căi de retragere, şoseaua şi caleaferată. Şoseaua este plină de ei, pe calea ferată nu mai este loc de

trenurile voluntarilor cehoslovaci, polonezi, români şi lituanieni. Numai trenul lui Kolceak a putut pleca până la Nijne-Udinsk undea fost arestat.Au mai rămas între 35000 şi 40000 de oameni din armata de sutede mii de oameni, din care mare parte a trecut de partea bolşevicilor odată ce sorţii s-au schimbat. Alţii, zeci de mii, aucăzut în luptă sau au fost luaţi prizonieri pentru a-şi sfârşi zilele în

minele şi lagărele din Siberia. Mii, multe mii, au rămas înţepeniţide frig pe marginea şoselei transsiberiene. Supravieţuitorii setârăsc spre est, rebegiţi de ger, flămânzi, hărţuiţi de bandele roşiide partizani şi urmăriţi îndeaproape de Armata Roşie regulată.Generalul Kapel aleargă călare de-a lungul coloanei,îmbărbătându-şi oamenii, asigurând femeile şi copii din sănii căsunt în siguranţă, sănii trase de câte un căluţ scheletic, restul fiinddeja sacrificaţi şi mâncaţi pe drum, organizând detaşamente deapărare pe flancuri.În final, generalul Kapel, eroul din luptele de pe Volga şi din Urali,



soseşte lângă trenul blindat „Mărăşeşti”, în mijlocul batalionuluiromânesc cu acelaşi nume. Încearcă să descalece, dar nu mai poate. Medicinistul Cornel Daneţiu îi dă ajutor şi constată căgeneralul avea toată partea de jos îngheţată, până la nivelul

inferior al stomacului. Transportat la infirmerie, moare dupăcâteva minute în mijlocul românilor.Ofensiva bolşevică se apropie de români, ultima trupă disciplinatăcare putea opune vreo rezistenţă.Şeragul şi Kuitun, bătăliile ultimei şanse

Corpul român deţinea spre pază sectorul Reşoti – Taişet – Zamzor – Suetiha – Razgon, având în linie două batalioane, Horia şi

Mărăşeşti, o companie de pionieri, un escadron de lăncieri(cavalerişti), o companie de stat major şi două trenuri blindate,cam 3000 de baionete. La Irkutzk staţiona un batalion de rezervăşi centrul de triere pentru voluntari. Întrebarea persistă de ceromânilor li s-a dat doar un sector intern, dar răspunsul apare chiar în documentele comandamentului cehoslovac, care menţioneazăcă românii au fost până acum trupa pe care s-a putut conta cu

încredere în cazul menţinerii sau restabilirii ordinii interneîmpotriva partizanilor sau potenţialelor revolte din oraşele degarnizoană. Disciplina lor era admirată de localnici, care ezitau săse alăture unei revolte provocate de agitatori bolşevici în oraşelede garnizoană româneşti. Voicu Niţescu, comandantul român alcorpului, menţionează astfel de cazuri, când zvonurile unei revolteiminente ajungeau la ei, românii instalau mitralierele în punctele

cruciale şi ieşeau în patrule numeroase prin oraş, în pas cadenţat,zi şi noapte, şi lucrurile se linişteau de la sine.Iar acum, Armata Roşie se apropia de corpul românesc rămas înariergardă. La sfârşitul lui ianuarie 1920, trenul blindat„Mărăşeşti” românesc şi „Kurganetz” cehoslovac, cedat românilor,sunt în gara Şeragul, împreună cu batalionul românesc„Mărăşeşti”, escadronul de lăncieri un detaşament din companiade pionieri. Restul se află mai la răsărit, la Kuitun. La sudul căiiferate sunt mici avanposturi, două companii mai la vest, pe caleaferată şi o alta pe direcţia nord-estică a gării, pe o cărare ce leagă



Şeragul cu şoseaua. La nord de gară, în satul Traktovaia, un batalion cehoslovac. Poziţiile sunt întărite de imensele troiene dezăpadă greu de trecut.Spre Şeragul avansează diviziile 27 şi 30 din armata a 5-a

bolşevică, fiecare cu câte 9 batalioane de infanterie, treiescadroane de cavalerie şi ceva artilerie. Mai au un batalion decale ferată şi două trenuri blindate. Avangarda e formată din douăregimente de câte trei batalioane fiecare, trei escadroane decavalerie şi cele două trenuri blindate, aproximativ 3000 decombatanţi.La 3 februarie 1920, avangarda bolşevică ajunge cu capul coloanei

la halta Azei, câţiva kilometri de Şeragul. Plutonierul Rus Crăciuneste trimis în recunoaştere în pădure în fruntea unei patrule decălăreţi din escadronul de lăncieri, pentru a supraveghea halta.Instalează un post de observaţie, dar decide să continuerecunoaşterea în fruntea a 11 lăncieri. Se împotmolesc în troiene şisunt surprinşi de bolşevici. Patru dintre ei cad în luptă, restul suntluaţi prizonieri şi torturaţi pentru a da informaţii despre efectivele

şi dispunerea românilor. Plutonierul Rus Crăciun şi camarazii săirefuză să vorbească şi sunt spintecaţi de baionete. Primele jertfeale românilor în lupta cu armata roşie regulată vor fi în curândrăzbunate.Se lasă noaptea de 3 spre 4 februarie 1920 peste gara Şeragul.Majoritatea soldaţilor se adăpostesc în vagoanele trenurilor blindate pentru a se încălzi şi proteja de muşcătura gerului pe

lângă sobele de tinichea. Într-unul dintre vagoane, sergentul Hodiştărăgăna din fluier un cântec din Bihor, când primele gloanţe începsă şuiere. Santinela de lângă vagon, Alexandru Hopşitar, cadefulgerat.Bolşevicii s-au strecurat în cursul nopţii pe şosea până la satulTraktovaia, de unde cehoslovacii s-au retras fără să-i anunţe peromâni, descoperindu-le flancul drept şi îi atacă pe români prinsurprindere, siguri de victorie. Dar românii reacţionează rapid.Coboară de-a valma din vagoane, de la căldura relativă a sobelor de tinichea, împrăştiindu-se în lanţuri de trăgători, sub comanda



autoritară a ofiţerilor. Grindini de gloanţe se întretaie deasupratroienelor îngheţate. Trăgătorii români formează un semicerc defier şi foc în faţa inamicului.„Când de pe linia avanposturilor se auzi repetat: Pe ei, feciori!…,

linia voluntarilor se ridică în strigăte nebune şi năvăli înainte.Mâinile s-au ferecat pe arme şi omul cu baioneta sunt dintr-o bucată. (…) … voluntarii trec totuşi nestăviliţi înainte peste liniade unde îi împroşcase focul şi plumbul. Pete mari de sângemurdăresc albul zăpezii alături de cadavre aproape îngheţate, iar drumul de retragere al inamicului e semănat cu arme şi culuptători bolşevici muribunzi.” (Elie Bufnea – Cruciaţi, tirani şi

bandiţi)Ordin de zi pe unitate: „Neluând în seamă situaţia foartecomplicată care s-a creat prin faptul că o unitate aliată fără prevenire a părăsit poziţia de pe flancul drept al ordinii de luptă (reg 12 cehoslovac) în acţiuni de noapte, unităţile de mai sus şi-auîndeplinit tema de luptă dată lor, ireproşabil şi cauzând bolşevicilor pierderi foarte serioase, în deplină ordine s-au întors

în eşaloane, la gara Kuitun, unde din nou au avut parte de luptă.”Într-adevăr, lupta a continuat la Kuitun, prin poienile din taigauade la sud de calea ferată şi de-a lungul acesteia, iar aici au intrat înacţiune tunurile şi mitralierele de pe trenurile blindate „Horia”,„Mărăşeşti” şi „Kurganetz”. După respingerea cu pierderi grele a bolşevicilor, românii aruncă în aer uzina de apă, cantoanele,semafoarele, calea ferată pe o distanţă apreciabilă, incendiază

sutele de vagoane părăsite, apoi se retrag spre est după o victoriedeplină.În ziua următoare, un grup de bolşevici încearcă să se apropiefluturând steaguri albe. Sunt goniţi cu mitralierele, dar insistă,trimiţând doi delegaţi pentru armistiţiu. Colonelul Kadletz, un cehajuns prin forţa împrejurărilor să comande câteva mii de soldaţiromâni, a ajuns mai român decât mulţi alţi români. Delegaţilor bolşevici care cereau armistiţiu, le-a răspuns ferm:„Legiunea Română de Voluntari Transilvăneni – Bucovineni este parte integrantă a armatei regale române, cu care după câte ştim,



sunteţi în stare de război. În această situaţie, noi, aici în Siberia,nu înţelegem să încheiem cu dvs nici un fel de armistiţiu, pentrucă nu vrem să jignim trupele româneşti care luptă pe linia Nistrului! Adresaţi-vă pentru armistiţiu cehoslovacilor!”

Şi i-a expediat la Statul Major Cehoslovac al diviziei a III-a,singura rămasă mai în urmă, în gara Zima. Armistiţiul se încheie şi prevede o distanţă minimă de 50 de kilometri între voluntarii carese retrag şi bolşevicii care avansează, iar voluntarii se vor abţinede la distrugeri asupra căii ferate. La vreme aceea, generalul Janin,comandantul suprem al trupelor aliate din Siberia, telegrafia săîntrebe dacă mai există trupele române!

Cum era firesc, voluntarii români au fost păstraţi în ariergardă până la sosirea în Transbaikalia, de acolo la Vladivostok. Eranormal, realizaseră ceea ce nu au reuşit 35000 de cehoslovaci,10000 de polonezi sau alte trupe. Trei mii de români au respinsdouă divizii bolşevice silindu-le să ceară armistiţiu, câştigândastfel calea liberă pentru întreg corpul de voluntari aliat, precum şirespectul tuturor aliaţilor, chiar şi pe cel al inamicilor.

De la Vladivostok, românii au fost îmbarcaţi în douătransatlantice, „Tras-os-Montes” şi „Huntsgreen”, la 26 mai 1920,după ce au incendiat trenurile blindate pentru a nu le lăsa înmâinile bolşevicilor. Lăsau în urmă ani de lagăr, de chinuri, delupte, dar şi de încredere şi speranţă. Iar la sosirea în Constanţa, nueste de mirare că mulţi au sărutat pământul sfânt al patriei pentrucare au luptat şi de care au fost despărţiţi, unii mai bine de şase

ani. Au plecat din imperiul austro-ungar şi s-au întors în RomâniaMare, cu gândul datoriei împlinite pentru neam şi ţară.Elie Bufnea, un simplu erou român

S-a născut în comuna Runc, judeţul Alba, la 22 august 1896. Îndecembrie 1914 trece în România pentru a nu fi încorporat înarmata austro-ungară. Aici se înscrie voluntar în armata română,după ce România intră în război, în regimentul 13 Dorobanţi, încadrul căruia luptă în cumplitele bătălii de apărare din Moldovaverii lui 1917. După pacea de la Buftea-Bucureşti se hotărăşte să plece în Siberia, la Corpul Voluntarilor Români de acolo. Pleacă



incognito, deghizat, alături de ofiţerii români Ion Centea,Laurenţiu Teglaru, Ilie Lana, Cornel Cosmuţa şi Augustin Seleş.După nenumărate peripeţii, reuşeşte să ajungă la voluntariiromâni, alături de care trăieşte drama şi eroismul epopeii lor în

ţinuturile îndepărtate şi îngheţate ale Siberiei.Amintirile lui din această perioadă vor fi publicate, împreună cualte cărţi şi studii, în perioada interbelică, atunci când a profesat caavocat. Pentru faptele şi scrierile sale va fi „răsplătit” de regimulcomunist împotriva căruia luptase cu şase ani de închisoare, petrecuţi la Jilava, Aiud şi canalul Dunăre – Marea Neagră, întreanii 1948-1955. A murit la 26 martie 1987.

Meritul său, pe lângă ceea ce a făcut pentru România Mare, a fostşi faptul că a păstrat numeroase fotografii, jurnale de operaţii, hărţioriginale din timpul acestei campanii unice în istoriografianoastră, inclusiv un tabel cu membrii Casei Voluntarilor, formatădin foştii camarazi ce au luptat acolo, la mii de kilometri de ŢaraMamă. Mai mult, a scris despre asta, a scris mult, deşi ştia căscrierile sale nu vor mai putea fi publicate prea curând, atâta

vreme cât va dura regimul comunist. Dar ştia că vor fi publicate şivor fi aduse la cunoştinţa românilor, de aceea le-a lăsat în păstrareMuzeului Naţional al Unirii Alba Iulia. Şi au fost publicate, dar abia în 2010. Noi, românii, am mâncat coliva multor imperii, spunea cineva. Şiam mâncat şi coliva imperiului comunist, chiar dacă cu sânge şilacrimi. Iar meritul marilor eroi a fost acela că ei au ştiut că

românii vor trece şi vor învinge şi imperiul comunist ce-şi lăsasearipa grea asupra României. Au avut încredere în poporul român,în puterea sa de renaştere dovedită de-a lungul secolelor. Şi deaceea au vrut să lase mărturii, şi le-au scris şi ni le-au transmis dedincolo de mormânt, dovezi ale luptei noastre perpetue pentruneam şi ţară. Au crezut în noi, au crezut că vom învinge prinrezistenţa noastră şi hidra comunistă, vom trăi ca neam şi dincolode ideologia lui Lenin ce se dorea a fi realizarea supremă aomenirii. Şi să ştim ce au făcut românii, în ciuda minciunilor şidezinformărilor care ne-au marcat şi încă ne marchează existenţa.



Ei şi-au făcut datoria, ne-au lăsat mărturiile. Întrebarea este, cevom face noi? Le vom cunoaşte?Poate de acest răspuns depinde soarta generaţiilor următoare.Cristian Negrea

Bibliografie:Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol I, În Rusia sovietelor ,editura Marist, 2008Elie Bufnea, Cruciaţi, tirani şi bandiţi, vol II, În Siberia lui Kolceak , editura Marist, 2008Simion Ghişa, Luptele românilor cu bolşevicii în Siberia, 1918 – 1920, editura Marist, 2009

Ioana Rustoiu şi colectiv, Corpul Voluntarilor Români dinSiberia, 1918-1920, album de fotografii, editura Marist, 2010Elie Bufnea, Revoluţia de eliberare naţională a Transilvaniei,Unirea (1914 – 1918), editura Marist, 2010Ioan I. Şerban, Voluntarii transilvăneni şi bucovineni din Rusiaîn războiul pentru întregirea neamului (1916 – 1919), edituraAeternitas, 2003

http://cristiannegrea.blogspot.com/2011/08/luptatorii-romani-din-siberia.html

http://cristiannegrea.blogspot.com/



http://cristiannegrea.blogspot.com/



luptătorii români din siberia – de cristian negrea

Documents