Bibliografie

La 5 august 1922, în comuna Siliştea Gumeşti, plasa Balaci, judeţul Teleorman, se naşte Marin Preda, fiu al lui Tudor Călăraşu (de profesie plugar) şi al Joiţei Preda. Copilul va purta numele mamei, întrucât părinţii nu încheiaseră o căsătorie legală, numai astfel Joiţa Preda putea primi pensie în continuare ca văduvă de război. Joiţa venea cu două fete din prima căsătorie: Maria (poreclită Alboaica – după numele bărbatului) şi Miţa (Tita). Tudor Călăraşu avea şi el trei băieţi cu prima soţie care-i murise: Ilie (Paraschiv), Gheorghe (Achim) şi Ion (Nilă). În familia celor doi se mai nasc: Ilinca, Marin şi Alexandru. Copilul Marin Preda îşi petrece copilăria în această familie numeroasă care, în ciuda celor două loturi de pământ (primite la împroprietărire) nu este lipsită de griji.

Învăţătorul Ionel Teodorescu îl înscrie pe Marin Preda în clasa I, însă tatăl, care şi-a dat copiii la şcoală numai la vârsta de 8 ani, nu-l lasă să frecventeze. Este reînscris în clasa I, la Şcoala primară din satul natal. Dar, ca în orice familie de la ţară, copilul participă şi la treburile gospodăreşti (păzitul vitelor, munca la câmp etc.), ceea ce face ca în primele clase să absenteze adesea de la şcoală. Dar treptat se dovedeşte printre elevii cei mai buni din seria sa, obţinând premiul cu coroniţă (scenă evocată de altfel in romanul Moromeţii).

Anul şcolar 1933 – 1934 (clasa a IV-a) este unul dintre cei mai grei din viaţa şcolarului: tatăl nu-i mai poate achiziţiona cărţile necesare studiului şi se îmbolnăveşte de malarie. Învăţătorul îi arată multă bunăvoinţă, îl ajută să termine anul şcolar şi-i împrumută cărţi. Când nu găseşte cărţi noi în sat, merge să împrumute în comunele vecine: “Cum adică – exclamase odată tatăl surprins – să faci treizeci de Km până la Recea, după o carte, domnule?! Dar ce, e aurită? Şi să-l fi pus la o treabă mai mică decât asta, ar fi ieşit gălăgie mare ...”.

În clasa a IV-a, cu rugăminţi repetate şi insistenţe, obţine de la mama sa promisiunea că îl va convinge pe tatăl său să-l dea la şcoala de învăţători.

În perioada 1934 – 1937 urmează clasele V – VII având ca învăţător pe Ion Georgescu din Balaci, un sat vecin. Dascălul îşi va reaminti la bătrâneţe că elevul Marin Preda „era un visător în clasă” dar „se descurca bine, la scris”, la o temă dată despre Unirea Principatelor realizând o „lucrare senzaţională”.

Termină clasa a VII-a cu media generală 9,78. Examenul pentru obţinerea certificatului de absolvire a şapte clase îl susţine la şcoala de centru din Ciolăneşti (o comună situată la 10 Km de Siliştea Gumeşti). Elevului Marin Preda i se eliberează certificatul nr. 71 de absolvire a şapte clase primare, cu media generală pe obiecte 9,15.

Evitând şcoala normală din Turnu – Măgurele (capitala judeţului Teleorman), unde taxele erau prea mari, se prezintă la Şcoala Normală din Câmpulung Muscel, dar este respins la vizita medicală din cauza miopiei. Tatăl intenţionează acum să-l dea la o şcoală de meserii. Întervine însă salvatorul librarul Constantin Păun din Miroşi, de la care elevul Marin Preda îşi procura cărţi, şi îl duce la şcoala normală din Abrud, unde reuşeşte la examenul de bursă cu nota 10.

1

Se integrează vieţii de normalist internist, este mulţumit de profesori, se împacă bine cu colegii ardeleni, ba chiar vacanţa de iarnă a anului 1939 şi-o petrece la un coleg din Abrud. Vacanţele de vară şi le petrece în satul natal, de unde vizitează pe învăţătorul Ion Georgescu şi pe librarul Constantin Păun, care nu era altul decât nepotul lui Din Vasilescu, cel care în Moromeţii, în poiana fierăriei lui Iocan, modelează în lut, chipul lui Ilie Moromete (alias Tudor Călăraşu).

În toamnă este transferat la şcoala normală din Cristur Odorhei, unde îşi continuă studiile încă un an. Ca şi la Abrud, a manifestat un înteres deosebit pentru istorie, română şi chiar matematică. La şedinţele Societăţii literare din şcoală este remarcat de profesorul Justin Salanţiu, care îi prezice că „Va ajunge un mare scriitor”. În cadrul societăţii scrie şi citeşte câteva schiţe. O compunere care avea ca erou chiar pe tatăl său, aleasă pentru a fi publicată în revista şcolii; rămâne nepublicată, revista preconizată nu mai apare datorită evenimentelor dramatice care vor urma.

Cei trei ani de viaţă transilvăneană vor fi evocaţi ulterior în romanele „Viaţa ca o pradă” şi „Cel mai iubit dintre pământeni”.

În anul 1940, în urma Dictatului de la Viena, Marin Preda primeşte o repartiţie pentru o şcoală similară din Bucureşti. În septembrie Tudor Călăraşu îşi conduce fiul la gară, dându-i de înţeles că nu-l va putea ajuta să continue şcoala şi va trebui să se descurce singur: „... tatăl vorbea cu o insistenţă în care vocea groasă se ferea să mă sperie, dar nu şovăia să mă facă totuşi să înţeleg că începând din clipele acelea mă aflam pe un drum pe care trebuia să merg singur”.

Tânărul care intrase în cel de-al nouăsprezecelea an de viaţă se îndreaptă printr-o „imprevizibilă legătură de generaţie” spre tărâmul literaturii. Citeşte multă literatură, filosofie, şi scrie febril.

Asistă la tulburele evenimente ale rebeliunii legionare şi ale reprimării ei de către Ion Antonescu. Întră în conflict cu refugiaţii ardeleni şi se întâlneşte cu siliştenii lui stabiliţi în Bucureşti. Toate acestea vor fi evocate peste trei decenii în „Delirul” şi „Viaţa ca o pradă”.

Primul număr din revista „Albatros” condusă de Geo Dumitrescu este citit de Marin Preda, care instinctiv se simte atras de revistă şi de directorul ei: „La ăsta mă duc”, mi-am zis. Am citit adresa pe coperta revistei şi m-am înfiinţat pe Calea Griviţei, numărul 257. Ei bine: la postul lui se găsea un băiat ca şi mine, un mărunţel foarte vioi, ai fi zis că mă aştepta”. Cunoaşte şi pe ceilalţi tineri din cercul Albatrosului.

Tânărul este hotărât să debuteze neîntârziat: se adresează „Gândirei”, dar fără rezultate. La Albatros trimite „De capul ei ...” care nu se tipăreşte.

La sfârşitul anului şcolar 1940 – 1941 susţine examenul de capacitate, însă datorită greutăţiilor financiare se hotărăşte să renunţe la şcoală. În timpul verii nu mai revine în sat „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereuşind să publice nimic şi nici săşi găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu „Mi-e imposibil să-mi amintesc şi să înţeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna şi toată iarna lui 41 – 42. Doar lucruri fără legătură, nefireşti ... N-aveam unde dormi, era lapoviţă în tot Bucureştiul, şi umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara N la Gara E. Toată ziua şi toată noaptea”.

În volumul colectiv de versuri „Sârmă ghimpată”, G. Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul nu primeşte viză pentru tipărire. Este angajat la ziarul „Timpul” prin intermediul lui Geo Dumitrescu.

Debutează cu schiţa „Pârlitul” în ziarul Timpul în anul 1942, tot aici publică ulterior şi povestirile: „Strigoaica, Calul, Salcâmul, Noaptea, La câmp”. Recomandat de E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de redacţie la Evenimentul Zilei.

Publică în 1943 „Colina” în ziarul Vremea războiului, iar în Evenimentul Zilei schiţa „Rotila”. Participă la şedinţele cenaclului Sburătorul, fiind remarcat de Lovinescu, care exclamă „Are talent! Are talent!”.

2

Între 1943 – 1945 îşi face stagiul militar la Turnu Măgurele, dar nu încetează să publice diferite schiţe şi povestiri.

În 1947 lucrează la Societatea Scriitorilor Români, dar este demis după scurt timp. Revista literară îi publică „Salcâmul”, schiţa preludiu a romanului Moromeţii. Spre sfârşitul anului trimite manuscrisul volumului „Întâlnirea din Pământuri” la concursul pentru debut instituit de Editura Cultura Naţională, dar este respins. „Întâlnirea din Pământuri” constituie debutul în volum al scriitorului Marin Preda care va declara mai târziu „Aceasta a fost a doua luminiţă decisivă în debutul meu”. De acum „biografia vieţii se revarsă în biografia operei”.

În 1949, la Bălceşti şi la Sinaia începe să scrie prima versiune a Moromeţiilor, axată în jurul schiţei „Salcâmul”, pe care scriitorul intenţionat nu o include în volumul de debut, „De ce nu inclusesem eu în volumul de debut schiţa Salcâmul ... Aşa! Era secretul meu ... Acest salcâm doborât era singura întâmplare din ceea ce scrisesem la douăzeci de ani care avea legătură adâncă, neştearsă cu familia mea ... Salcâmul era însă un cod care nu trebuia divulgat ... Am pus mâna pe stilou şi am început să scriu”. Între timp apare „Ana Roşculeţ” şi „O adunare liniştită”.

În 1952 câştigă Premiul de Stat pentru literatură cu nuvela „Desfăşurarea”. În 1955 apare romanul „Moromeţii”, iar un an mai târziu i se decernează Premiul de Stat pentru literatură. Apare nuvela „Ferestre întunecate”. Întreprinde în 1957 o călătorie în Vietnam, iar la întoarcere se opreşte la Pekim.

În 1959 apare în volum nuvela „Îndrăzneala”. În Romanul românesc contemporan 1944 – 1959, Dumitru Micu întreprinde prima încercare de sinteză asupra operei lui Marin Preda. În 1960 Marin Preda publică o severă analiză a romanului „Scrinul negru” de G. Călinescu (era într-un fel un răspuns la afirmaţia academicianului: „Scriitori tineri nu trebuie să emită opinii despre cei maturi”.

Citeşte şi aprofundează opera marilor romancieri străini, fiind fascinat de W. Faulkner. În 1961 îi apare volumul de publicistică, intitulat Dosarul Berlin – Vest. În 1962 apare romanul „Risipitorii”, la care începuse să lucreze încă din 1953, după terminarea volumul I din Moromeţii. În acest roman scriitorul încearcă să abordeze un stil nou, abordând şi un alt domeniu de investigaţie literară: „Mă simţeam stăpânit de dorinţa imperioasă de a vorbi eu, şi nu personajele mele ţărăneşti, de a gândi cu mintea”, va mărturisi mai târziu scriitorul. Anul 1962 reprezintă anul decesului tatălui său. Apariţia romanului „Risipitorii” este primit de critica literară cu elogii.

În 1963 îi apare in Scânteia tineretului, nuvela „Friguri”, care are la bază călătoria scriitorului în Vietnam. În acest ziar susţine rubrica „Să discutăm despre tinereţe, educaţie, răspundere”, în aceste scrisori găseşte materialul pentru viitorul roman „Intrusul”.

În 1965 traduce împreună cu Eta romanul „Ciuma” de A. Camus, şi publică în Contemporanul articolul polemic „Problematica umană veritabilă şi făcătorii de cuvinte”.

Apare volumul II din romanul Moromeţii (1967). În 1968 apare romanul „Intrusul”, „N-am avut intenţia să creez un personaj inadaptabil ... Încercarea mea, pentru a vorbi sincer, avea şi un subtext, avea un conţinut polemic la adresa acelor membri ai societăţii noastre care au un comportament romantic, idilic, faţă de realităţile brutale”. Este ales Vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor.

În 1970, odată cu înfiinţarea editurii Uniunii Scriitorilor, Cartea Românească, Marin Preda este numit primul ei director, funcţie în care va rămâne până la sfârşitul vieţii. La 24 februarie se naşte Nicolae, primul fiu al scriitorului.

Se naşte al doilea fiu al scriitorului, Alexandru în 1971. Apare „Imposibila întoarcere”. Un an mai târziu apare romanul „Marele singuratic”, care se înscrie în ciclul moromeţian.

În 1973 începe documentarea pentru romanul „Delirul”. Apare, la Editura Albatros, volumul „Convorbiri” cu Marin Preda, realizat de Florin Mugur, care cuprinde elemente semnificative cu privire la

3

geneza operei scriitorului. La festivalul literar artistic „Primăvara arădeană”, romanul „Marele singuratic” câştigă premiul de popularitate. Este ales membru al Academiei în 1974. În 1975 apare primul volum din romanul „Delirul”. Marin Preda dorea ca romanul „Delirul” împreună cu „Moromeţii” să facă parte dintr-o tetralogie.

Amână scrierea romanului „Delirul” pentru a scrie romanele „Viaţa ca o pradă” şi „Cel mai iubit dintre pământeni”. În 1979 apare romanul „Viaţa ca o pradă”.

În februarie 1980 apare romanul în trei volume „Cel mai iubit dintre pământeni”, care cunoaşte un extraordinar succes la public. La o întâlnirea cu studenţii şi profesorii de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, Marin Preda declară cu privire la noul său roman „Am scris romanul destul de repede, în trei ani, înspăimântat şi conştient în acelaşi timp că face parte din cărţile care dacă nu sunt scrise într-un anumit moment, nu se mai pot scrie niciodată. Am simţit că dacă nu o scriu, cu toată sinceritatea şi cu toată experienţa, acum, mai târziu va apărea mai puţin închegată – dacă va mai apărea ... Da, am avut sentimentul că nu există încă aşa ceva în literatura noastră, şi de asemenea, că în ea pot pune tot ceea ce ştiu. Există în viaţa oricărui scriitor un moment de criză în care simte că trebuie să spună tot. Pe când, dacă scriam „Delirul” – nu puteam să scriu tot ceea ce ştiam. Acesta e răspunsul”. Iar în final scriitorul adăuga cuvintele care i-au caracterizat activitatea sa literară şi de editor „Nu se scrie cu voie de la poliţie; acest drept al scriitorilor de a scrie este un drept câştigat prin luptă de scriitorii români în societatea noastră şi pe care nu-l mai poate lua nimeni”.

Pe 16 mai 1980 se stinge din viaţă fulgerător, la Casa de creaţie a scriitorului de la Mogoşoaia, înainte de a împlini vârsta de 58 de ani. Sicriul cu corpul neînsufleţit al lui Marin Preda este expus în rotonda Muzeului Literaturii Române. Mii şi mii de bucureşteni şi de oameni veniţi din întreaga ţară vin să-şi ia rămas bun de la acela care fusese prezenţa cea mai vie în scrisul românesc din ultimele patru decenii.

Pe 21 mai este înmormântat la Cimitirul Belu, în Aleea marilor scriitori ai neamului.

4