Matei Cazacu – Dracula (recenzie Adrian Andrei Rusu)

Datoram aceste rânduri de câtva timp, în aşa fel încât să-mi arăt reacţia la o distanţă mai scurtă de la tipărirea volumului de la care ele pleacă. Dar pentru că este o monografie care a cunoscut reluări într-un răstimp de aproape două decenii, voi avea prima scuză a întârzierii. Este la fel de adevărat că, primele ediţii, publicate în străinătate, au ajuns greu în România ori în orice caz mult mai greu în inima Transilvaniei, decât la Bucureşti.

O sinteză asupra unei personalităţi istorice medievale are şanse puţine de a se modifica esenţial foarte repede. Amorţirea noastră ştiinţifică este motivul următor pentru care aceleaşi şanse se reduc şi mai mult.

Varianta românească a istoriei lui Vlad Ţepeş, publicată la Editura „Humanitas”, stă sub semnul prestaţiei de traducere îndoielnică a Danei-Ligia Ilin. Există mai ales o joacă nepermisă cu onomasticoanele, la care se adaugă transferul lingvistic nefericit al unor instituţii (voievodat = principat, voievod = guvernator ori regent). Din păcate, nici autorul nu se poate deroba de responsabilitatea acestei variante depărtate de formele corecte, în calitatea sa de român nativ.

În continuare voi urmări sistematic câteva aspecte evidenţiate în volum care mi-au stimulat observaţii. Nu au fost sistematizate, ci ele urmează, în general, derularea paginilor. Importanţa lor este inegală.

La p. 15, autorul vorbeşte despre strategia habsburgică de 100 de ani care avusese drept scop „scurgerea resurselor din ţările lor [Cehia şi Ungaria] spre vistieria imperială”. O asemenea realitate nu a existat, fiind vorba despre una viitoare epocii cu care cartea se ocupă, care a demarat din secolul al XVI-lea. Vrem să mai scriem că nicio parte a Sfintei Coroane a Ungariei nu datează de la papa Silvestru (p. 16), ci doar vag din secolele XI-XII. Se scrie că Ioan de Hunedoara s-a căsătorit cu o aristocrată maghiară (p. 16), deşi Elisabeta Szilágy aparţinuse unei foarte modeste familii nobiliare. Acelaşi personaj nu a murit „glorios”, pentru că un asemenea final nu poate fi aplicat vreunui doborât de ciumă. Chiar şi moartea „în plină glorie” i-ar fi contestabilă până la un punct, deoarece partida adversă avea un control incontestabil asupra tânărului rege Ladislau al V-lea, iar atribuţiile sale politice fuseseră drastic diminuate.

Dependenţa teritoriului de la sud de Carpaţi, de regatul Ungariei, numai de la Carol Robert (p. 29) este contrazisă de actele secolului al XIII-lea, în care aceeaşi realitate subordonată este constată. Acelaşi rege este dus de către autor la înţelegere cu Basarab, „dar iată” că imediat va urma bătălia de la posadă (p. 30).

Ioan de Hunedoara nu a ajuns niciodată „mare-vistiernic al regatului” (p. 116). Tot aşa cum personajul Anton Verancsics nu a fost niciodată „diac regal şi episcop de Transilvania” (p. 43).

Tulbure pare a fi şi înţelesul conceptului de „natio” (p. 28). Ori, poate, este vorba doar despre „contribuţia” traducerii. Pentru că „nobilimea unui grup etnic” la secui sau saşi este în afara realităţii istorice. Bibliografia citată de către autor privitoare la evoluţia elitelor româneşti din regatul maghiar (p. 48) este provenită doar din pene exersate în afara Transilvaniei. Autorul se contrazice singur când contrapune pe saşii „scutiţi de obligaţia de a da oameni pentru trupele regale ungureşti” (p. 62), cu cererea lui Ioan de Hunedoara care „le-a cerut sibienilor să-i furnizeze pe dată oşteni pentru înfruntarea cu turcii” (p. 119).

Problematica catolici-ordodocşi este tratată paradoxal. Vlad I (Uzurpatorul) „se temea mai presus de toate de prozelitismul catolic” (p. 38), în timp ce adversarul său, Mircea cel Bătrân, marele aliat al ungurilor, ridica mănăstirile de la Cozia ori Cotmeana. La fel de catolic este, fără îndoială, Vlad Dracul.

Nu am înţeles de ce a fost nevoie de atât de extinsă discuţie asupra altor poveşti legate de originea cognomenului tatălui lui Ţepeş, Vlad „Dracul”. Deţinerea ordinului Dragonului şi afişarea sa, de la ornate personale, la podoabe arhitectonice, stabileşte fără niciun fel de dubiu sorgintea sa, iar legătura cu „dracul”-diavol abia dacă mai era necesară.

Descrierea utilizării ţepei (p. 19) este, din păcate, de-a dreptul caraghioasă. Suntem de acord că era unsă, dar nu ca să prelungească supliciul (ca în cazul vârfului rotunjit, nu ascuţit), ci să lunece doar mai uşor în măruntaiele condamnatului (vezi comparaţia cu rana glonţului sferic, contrapusă aceleia provocată de proiectilul cu vârf ascuţit). Iar a-ţi închipui că o ţeapă poate face slalom printre organele vitale, ca să fie scoasă riguros prin gura nenorocitului, fără să ucidă, iar moartea survenea în luciditate şi de sete, este de-a dreptul contrar oricărei culturi anatomice sau medicale.

Autorul socoteşte că Vlad Ţepeş este autor al unor „găselniţe” de execuţie (p. 20, „torturi născocite de principele român”, p. 39). Este surprinzător cum de nu se cunosc ori se invocă spre comparaţie exemplele din istoria biblică sau religioasă, în care absolut toate metodele de execuţie practicate de către Ţepeş se regăsesc, ca tehnică şi proporţie. Tragerea în ţeapă în grup – martirul celor 10.000 de sfinţi; uciderea pruncilor – masacrul lui Irod de la Bethlen; arderi de vii – de la Vechiul Testament, la numeroşi alţi sfinţi; fierberea în ulei – martiriul mai multor sfinţi; tăierea sânilor – scena din martiriul Sf. Agata etc. Parcă făcând parte din alt volum, mult mai departe, în economia paginilor (p. 269) se dovedeşte că arhetipurile cruzimilor sunt cunoscute pentru alţi sfinţi martiri. Comparaţiile cu prevederiile legislaţiei punitive săseşti, întreprinse de către Radu Constantinescu (p. 270-271), nu-l disculpă pe voievodul medieval de comportament inadecvat. Adevărul ce trebuia subliniat era doar acela că Vlad nu era un „inovator”, ci doar un excesiv. Introducerea ideii unei drame cu amputare de dragoste maternă (p. 96), care să explice deformările personajului, este prea speculativă şi psihanalistă. Oricum pare că se acceptă voalat existenţa unei probleme mintale la personaj.

În opinia noastră, itinerariile anterioare preluării domniei sunt mult prea complicate (p. 41-42) ori prea sigur redate. Adevărul este acela că nimeni nu poate scrie despre ele în afara unor presupuneri generale. Chiar dacă izvoarele latine menţionează candidaţi la domnie pribegiţi, apelativele lor sunt atât de dubioase, încât nu putem avea vreo certitudine asupra identităţii lor precise. Mai mulţi Vlazi sunt astfel posibil de regăsit în acelaşi timp, ca să nu menţionăm despre alţi indivizi care şi-au ales, în scaune ori ca pretendenţi, nume diferite, iar înregistratorii faptelor lor aveau toate posibilităţile să le aleagă şi ei numele de identificare diferite.

Deşi foarte sensibil la problematica economică rezultată din analize numismatice, funcţionarea şi uzufructul monetăriei sighişorene pare a-i scăpa autorului. Vom contrazice în primul rând ideea de deţinere directă a vreunei monetării, la Sighişoara ori în altă parte. În tot regatul maghiar, nu existau decât concesionări de monetării oferite unor oameni care se pricepeau la aşa ceva. Drept urmare, Vlad Dracul era doar beneficiatul venitului unei monetării, singurul lucru de admis la concesionare. Iar baterea monedelor în chiar casa în care se locuia, fără să se recurgă la vreun dat arheologic, este de respins. Este deajuns dacă ne-am imagina cum s-ar fi simţit un nobil cu familia sa în casa în care ar fi răsunat zilnic câteva zeci de lovituri de ciocan pe o nicovală.

Avem serioase rezerve la modul în care baterea de monedă şi devalorizările au fost manevrate şi cum s-au transpus ele în politică (p. 49, 87). Comparaţia impozitărilor existente în Orientul turc şi în Franţa (p. 34) este tulburătoare. Cu taxele cele multe ale feudalilor, este de mirabil cum de sistemul din Occident a supravieţuit, a debordat, în timp ce acela oriental, mult mai liberal, s-a prăbuşit.

O altă „noutate” pe care am citit-o este aceea a transportului pe apă de râuri a cărbunelui! (p. 47) Nimic asemănător nu a existat nici în Evul Mediu, nici în epoca premodernă.

Un alt detaliu trecut prea uşor este acela de „păzitor de hotar” al Transilvaniei sudice acordat unor munteni în aşteptarea domniei (p. 43, 55, 67). Ar trebui să se ştie că o asemenea funcţie/slujbă ori misiune nu se cunoaşte nici înainte, nici după Vlad Dracul. Transilvania avea voievod, vicevoievozi, comiţi ai secuilor sau de comitate, juzi regali

pentru scaunele săseşti şi castelani care funcţionau, de câteva zeci de ani, cu atribuţii desemnate. Într-un asemenea aranjament administrativ şi militar, nu se poate face loc uşor unui extraneu şi pentru un teritoriu foarte greu precizabil, fără o istorie începută mai devreme.

Pentru Matei Cazacu, presupusul mormânt al lui Vlad Dracul a conţinut „o cunună de învingător la turnir şi un inel feminin ataşat la degetul mic, identificat de specialişti ca inel de turnir!” (p. 101, 241). Am vrea să-i dăm dreptate, dar nu o putem face. Nimenidintre potentaţii vremii nu se îngropa cu „podoabe de turnir”. Ar fi fost în contradicţie cu uzanţele funerare creştine şi, din punctul de vedere ar ornatelor, de-a dreptul caraghios. Dacă cununa putea fi una mai curând funerară, în schimb inelul a devenit feminin doar pentru că era destinat unui deget mai mic de la o mână masculină.

„Nobilul ungur” Nicolae de Ocna Sibiului care se presupune că a plănuit pervers prinderea lui Ţepeş (p. 108, menţionat ca atare doar la p. 114-115, nota 30), la 1448, nu era altul decât vicevoievodul sas al Transilvaniei. Iar, mai departe, a judeca precum că principele muntean „n-a putut răbda să se înfăţişeze celui care îi asasinase tatăl” (p. 113), în condiţiile în care beneficia de protecţia sa în exilul transilvan, este cel puţin subiectiv redactat. Iar apoi, jocul de-a v-aţi ascunselea, prin Transilvania, fugind şi de saşi şi de oamenii vicevoievozilor, „spre apus” (p. 114), adică adâncindu-se în presupusul teritoriu ostil, este foarte dificil de motivat. Iar, imediat, refuzul unei slujbe „într-o poziţie subalternă” (p. 115) este de-a dreptul de neimaginat în condiţiile relaţiilor de subordonare pe care le-am putea numi vasalice (Occident) ori de „familiaritate” (Ungaria), de care nu se puteau deroba nici domnitorii transcarpatici.  

Este pentru noi neverosimil ca doi voievozi munteni, succesivi, să fi construit două biserici diferite la Târgşor (p. 120-121). Este mult mai plauzibil ca cel de-al doilea să fi încheiat ceea ce începuse primul. Şi în adevăr, acolo există o singură biserică, cu o pisanie mişcată aiurea de vremuri ulterioare.    

Mobilitatea sfatului domnesc este definită drept „dozaj” între oameni vechi şi cei noi (p. 136). Nouă ni se pare că ea este însă foarte exagerată pentru scurtimea perioadei la care se referă, dovedind mai curând o criză profundă în a descoperi oameni potriviţi şi loiali; ori poate o maladivă neîncredere în proprii săi colaboratori.

A crede că Ţara Românească dispunea de registre de impozitare concepute pe judeţe (p. 137), mi se pare exagerat. Asemenea acte fiscale nu s-au descoperit decât doar la finele perioadei premoderne. După felul în care o scrie (p. 137) autorul pare a sugera că lipsa unui anume vistiernic (Pahulea) ar fi lăsat slujba neocupată o anume vreme, fapt ce ar fi generat probleme. Or, este cert vorba doar despre felul în care izvoarele s-au strecurat până la noi, domnul nu putea să rămână fără titularul de funcţie.

Este surprinzător cum s-a tradus „fortezze murate” prin „cetăţi fortificate” (p. 139). Iarăşi numai o problemă de traducere românească? În fapt, cel mai corect ar fi fost „forturi înzidite” ori pur şi simplu, „cetăţi”. Îndoielnică este toată „urbanistica” principatului. Dacă se poate invoca doar dreptul de târg pentru a defini un oraş, iar dreptul de depozit pare a fi aplicat doar la trei aşezări, atunci cu siguranţă este prea lejeră accepţiunea „oraşelor”. Mai amintim apoi cât de senin Tg. Jiului şi Tg. Gilortului sunt făcute oraşe (p. 141-142). Este destul de ciudat că se scrie despre „mine de aur” în Ţara Românească (p. 143). Ne îndoim de asemenea că vinul muntean ar fi fost un important articol de comerţ.

Cum altfel trebuia să fie reacţia ungară, decât ostilă (p. 149), după ce Ţepeş a reluat cu mână armată Făgăraşul? Viziunea autorului despre ruperea tratatelor este de-a dreptul ciudată. Vlad plătise tribut turcilor, atacase posesiunile din Transilvania, dar, totuşi, ungurii (care nu au judecat corect închinarea şi mesajul tributului!) erau responsabili de încălcarea convenţiilor prin protejarea unor pretendenţi noi la domnie (p. 150). Baterea de monedă este privită ca un fel de partidă sportivă, în care Ungaria a reacţionat la o monedă curată a Ţării Româneşti.

Ca istoric, nu este prea greu de observat că pornirea războiului cu turcii a fost făcută concomitent cu agravarea conflictelor cu saşii ardeleni. Ceea ce, din punct de vedere politic şi militar a fost o gravă eroare de care Vlad Ţepeş nu se împărtăşeşte în analiza din volum. Iar oprirea comerţului transcarpatic a lipsit ţara de principalele

arsenale militare din care se aproviziona. A fost într-adevăr astfel? Ultimul lucru ar trebui socotit de-a dreptul o mare prostie. Pe fundalul în care ostilitatea de la nordul Carpaţilor este evidentă, nu se prea înţelege cum vodă Vlad mai putea avea speranţe să primească ajutoare de la regele Matia. Dacă aspiraţia era îndreptăţită, atunci tot ceea ce însemna raporturi conflictuale cu părţile Ungariei ar trebui regândit ori rescris. S-au păstrat doar aparenţele relaţiilor, a fost un simplu conflict indigen ori contradicţiile au fost rezolvate imediat? Cu o asemenea diplomaţie (să-i spunem doar deficitară), care nu are resurse pentru nici un vecin prieten, de ce doar politica curţii regale ar fi atunci plină de „tendinţe contradictorii” (p. 203)? După înfrângerea suferită din partea fratelui său, aliat cu bună parte de ţară, refugiul a fost tot în Ungaria, ca şi când cel puţin relaţiile cu regele Matia erau socotite a fi rămas intacte ori măcar conciliabile. Nici cu Moldova raporturile nu se arătau fericite. Iar în urma acestor grave erori politice, domnitorul a reacţionat prin masacrarea celor din interior care încercau să-i ofere alternative mai realiste. Explicaţia cea mai „sănătoasă”, atât de plăcută istoriografiei comuniste, este (şi se pare că a rămas) că atunci numai boierii au fost vinovaţi?

O clară neglijenţă de redactare este repetarea citatului de la p. 193-194 şi la p. 195-196, reprezentând bilanţul uciderilor de la sudul Dunării.

Cu totul nepotrivit se concepe un comerţ secuiesc alăturat celui săsesc (p. 213-214), la fel cum eronat este a se scrie despre o „nobilime secuiască” (p. 216).

Discutând documentele prezentate regelui Matia drept mărturii ale trădării lui Vlad Ţepeş, se califică ca textul motivaţiei ar fi fost „fără cap şi coadă” (p. 221). Totuşi aceleaşi documente inconsistente au fost asimilate de către partenerii politici, care numai naivi nu pot fi socotiţi. Este cazul lui Piccolomini (Pius al II-lea), care s-a îngrijit chiar să copieze motivaţia de bază şi s-o transmită posterităţii.

Suntem de acord că vestea despre amănuntele cruzimilor lui Ţepeş s-a propagat prin intermediul Ungariei. Doar că ele nu erau hiperbolizări, ci fapte pe care le-au povestit în termeni apropiaţi şi cronici greceşti sau otomane. Deci, indiferent cât de viteaz ar fi fost, vodă avea grave probleme psihice.

Revolta ardeleană din 1467 nu a fost consecinţa adjudecării Fărăraşului, Almaşului şi Rodnei de către rege (p. 231). Este elementar să respingi o mişcare poltică internă pe baza recuperării unor ţinuturi care nu avuseseră nimic comun cu revoltaţii. Dacă suntem părtinitori, am mai putea scrie că ea s-ar fi datorat manevrelor lui Ştefan cel Mare. Ea are însă motivaţii complexe, ca şi o bibliografie de ultimă oră care merită asociată oricărei interpretări colaterale.  

Formele de captivitate ungurească merită a fi detaliate. Visegrád-ul conţine, într-adevăr o cetate, în care era păzit tezaurul regal şi Sfânta Coroană, dar şi un palat regal ori un întreg oraş aliniat la Dunăre. Practic, vodă se putea căuta în oricare dintre aceste locaţii esenţiale. Dacă lui Ţepeş i s-a cedat o casă în Pesta, aceasta însemna, că i s-a dat o bună libertate de mişcare. Reşedinţa regală era peste Dunăre, în Pesta. Graţie îndelungatelor sale stagii din regatul maghiar, se poate cu deplin temei presupune că voievodul avea de la câteva noţiuni, până la cunoştiinţe avansate de limbă maghiară ori măcar de latină.

A-i pune în seamă direct cucerirea a două oraşe balcanice (p. 236), este de asemenea exagerat, din moment ce el, un simplu protejat regal din exil, cu un stipendiu de 200 de florini, era incapabil să-şi menţină oşteni proprii.  

Este, în opinia noastră, prea facil de susţinut că Ştefan cel Mare a intervenit în favoarea scoaterii din captivitate a lui Vlad Ţepeş (p. 234). Ar fi doar o presupunere, care nu ţine seama de evidenta ostilitate cu care voievodul Moldovei l-a înconjurat în toată perioada anterioară. Nu există semn mai bun pentru faptul că Ţepeş nu era socotit un partener de încredere, indiferent de câtă strădanie a arătat căsăpindu-i pe turci. O asemenea relaţie nu putea aduce o turnură radicală.

O clară contradicţie este în afirmaţiile aşezate aproape în continuare, în care ambasadorul Veneţiei se străduie „în zadar” ca să-l convingă pe regele Matia să-l sprijine pe Ştefan cel Mare, urmată de pregătirea unei „oşti puternice”, de 30.000 de oameni, pusă sub comanda voievodului Ştefan Batori, care urma să-i vină în ajutor celui pentru care se socotea că ar fi fost îndreptate zadarnic rugile de ajutor (p. 237).

Este de neînchipuit ca aceeaşi oaste ar fi avut la comandă şi pe Vlad Ţepeş. Nici un singur izvor nu sugerează că ardelenii trimişi în ajutor ar fi avut două căpetenii, din care una era a candidatului la tronul Munteniei. Nu ne putem prea lesene imagina o asemenea formulă, pe care n-au aplicat-o nici turcii care aduceau „în bagajele” armatei lor pe alţi pretendenţi, fără ca vreodată să le fi îngăduit comanda directă a vreunui corp de ieniceri, spahii ori achingii. Doar reinstalat în Ţara Românească, vodă putea conta pe o comandă în nume propriu.

Ajungem la discuţia privitoare la capul-scalpul lui Vlad Ţepeş, aflat la Snagov, în perioada interbelică (p. 241). A duce capul lui Ţepeş la Istambul înseamă, în viziunea autorului volumului, a jupui întreaga piele de la un craniu, pentru că „a scalpa” este doar operaţiunea de jupuire a ţestei, practicată de amerindieni. Aşa cum se imaginează însă jupuirea craniului este aproape o imposibilitate anatomică. Din acest motiv scheletul cu craniu de la Snagov rămâne foarte incert. Arheologii care l-au descoperit trebuie să fi fost foarte miopi în a nu observa dacă vertebrele gâtului au fost ori nu retezate. La fel, cum deja am observat, şi interpretarea particulară a unora dintre podoabele sale (inel feminin, cunună de turnir) este de contestat.

Soţia fiului lui Ţepeş, nu a fost „foarte probabil transilvăneancă”, iar emblema heraldică acordată de Ferdinand de Habsburg nu era „identică cu cea a familiei Báthory” (p. 245), de care se deosebea prin sabia suplimentară. Genealogia urmaşilor ar putea fi încă corectată. „Czege” este Ţaga, iar Bandul nu era stăpânire secuiască, cum nici comitatul „Doboka” (= Dăbâca) nu fusese.

Din toată problematica care-l priveşte pe voievod, credinţa sa religioasă este cel mai puţin urmărită în adâncime. Eticheta de „creştin ortodox” (p. 272), vine prea repede. Suresele ruseşti îi atribuie egalitarism în tratarea supuşilor. Ctitoriile sale sunt însă doar „atribuite”, iar întăririle de moşii mănăstireşti sunt întâi de toate acte patrimoniale pe care orice suveran era chemat să le acorde privilegiaţilor săi. Selecţia atacării catolicilor din preajma Braşovului, este iarăşi o simplă concluzie prea uşor asumată. Mai departe, exemplele date de „Poveşti” îi privesc şi pe clerici fără identitate cultică. Alte cazuri privesc călugări girovagi, condamnaţi de toate autorităţile ecleziastice superioare. Printre ei, autorul nu remarcă ciudăţenia „cistercienilor”, care nu prea aveau de unde să ajungă, cu atât mai mult cu cât mănăstirea cea mai apropiată, de la Cârţa, fusese desfiinţată de către regele Matia, după mulţi ani de părăsire. Partizanatul ortodox este prea evident, iar concluziile privitoare la ortodocşii din Transilvania, strecurate în două fraze („Aceste presiuni erau mai vizibile în Transilvania, unde adesea inchizitorii îi sileau pe ţăranii care depindeau de seniori catolici să îmbrăţişeze confesiunea stăpânilor. Au existat clerici ortodocşi care au fost întemniţaţi sau alungaţi din satele lor manu militari, mai ales în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea” – p. 275), sunt nu doar prea drastice, ci şi prea lipsite de multe nuanţe. Să mai amintim încă cu câtă uşurinţă s-a trecut peste întâietatea cronologica a episcopiei catolice (Cumania-Milcovia), faţă de cea ortodoxă.Cu toate acestea, sunt numeroase semne de întrebare ori contradicţii asupra căruia se cereau opinii. Gama merge de la o convertire creştină, la catolicism şi dovezi de ortodoxie provenite doar indirect. Nici practicarea arderilor pe rug nu este provenită din arsenalul ortodocşilor. Nici catolicismul părintelui nu mai este invocat, nici căsătoriile cu doamne catolice, nici bizareria „cununii de turnir” din mormânt nu par să fi maculat aceeaşi imagine de prea bun ortodox.

Nu ne-am propus să urmărim pervertirea „mitului Dracula”, la dimensiunile făcute de Matei Cazacu. 

 Orice fel de text are, de obicei, câteva concluzii. Fără îndoială, ceea ce Matei

Cazacu a redactat şi publicat este un text dens, amplificat aproape la dublu prin luminarea posterităţii personajului central ori doar a posibilei sale inspiraţii pentru „vampiri” istorici ori literari. A fost, trebuia spus pe undeva, cel mai „mediatizat” român al Evului Mediu târziu. Informaţia istorică directă care-l priveşte este foarte săracă şi, tocmai din acelaşi motiv, frustrantă pentru orice monograf. Vlad Ţepeş este prea umplut

de culoare istorică încât să nu genereze lunecări către zone obscure care, fără a avea legături directe, i-ar face timpurile mai greu de perceput.

Problemele istoriei Transilvaniei şi Ungariei sunt cele care dobândesc nu analize, ci simple afirmaţii care, în context, ar putea fi apreciate de către cititor drept aspecte comune, demult stabilizate sau acceptate. Se întâmplă însă, cum am văzut, să fie nevoie de corecţii. Importanţa lor rezidă din aceea că, teritoriul desemnat a fost cel care l-a educat, l-a găzduit, l-a ajutat, l-a nemulţumit pe Vlad Ţepeş. Altfel spus, el a trăit mai mult în acea ambianţă decât în propria sa patrie. Tuşa istorică de la nordul Carpaţilor a fost sigur mai fermă şi mai modelatoare. 

Adrian Andrei Rusu

Scrisoare deschisa adresata domnului Adrian Andrei Rusu

Domnule Adrian Andrei Rusu,

Ma numesc Liviu Stoica, sunt arhitect si initiatorul proiectului "Castele si cetati din Transilvania" inceput in anul 2008. Am citit, in site-ul www.cetati.medievistica.ro, recenzia pe care o faceti cartii "Castele si cetati din Transilvania: judetul Brasov", al carei coautor sunt si, fiindca respectivul articol contine inexactitati, pentru a restabili adevarul, apelez la dreptul la replica si va raspund punctual.

1. Locatia cetatii de la Tabla Butii se afla in judetul Prahova, asa cum rezulta atat din textul destinat obiectivului (pagina 39), cat si din harta de la pagina 5 (in care denumirea este trecuta, la sud-est, in exteriorul conturului judetului Brasov). Cetatea a fost inclusa in acest volum datorita importantei sale istorice, nefiind nicidecum efectul unui accident, asa cum insinuati. 2. Sumarul cartii este reprezentat de 11 trasee (pagina 4) menite sa usureze orientarea vizitatorilor si se reflecta, cu strictete, pe intregul parcurs al cartii. Asadar, cuprinsul nu promite mai mult decat tot ceea ce este prezentat in paginile volumului. 3. In textele referitoare la cetatile de pe Dealul Sprenghi (pagina 11), de la Ungra (pagina 57) si de la Halmeag (pagina 59) este inclusa descrierea starii lor actuale. Ramane la latitudinea calatorului sa decida daca, intr-adevar, ele merita efortul vizitarii, mai ales ca, referitor la ultimele doua, noi consideram ca acestea pot fi destinatii turistice.4. Aceleasi considerente sunt valabile pentru cetatea de la Apata (pagina 27), chiar daca a mai ramas doar o parte dintr-un turn, dar si pentru fortificatia de pe Dealul Lempes (pagina 37), redusa la cateva valuri de pamant, insa amplasata intr-un decor natural deosebit.5. Ca principiu general, pentru a veni in ajutorul cititorului, am acordat acelasi spatiu tuturor obiectivelor, pe care l-am amplificat doar acolo unde am considerat ca materialul prezentat depaseste limitele autoimpuse. Astfel au fost tratate cetatile de la Brasov si de la Fagaras, pentru care am adaugat pagini.6. Varianta folosirii ordinii alfabetice nu poate fi acceptata pentru ca intregul proiect a fost conceput pe baza unor trasee care au drept scop urmarirea pe harta a acestora.7. Afirmati, fara a aduce argumente, ca desenele ar fi desuete. Ne intrebam oare ce ati fi considerat in pas cu moda, deci corespunzator actualitatii - reconstituiri tridimensionale? Noi am considerat ca, dimpotriva, in plina era digitala, desenele de mana, executate in tus, reprezinta tot ce poate fi mai potrivit cu profilul acestei carti. Pe de alta parte, desenele imprima un puternic caracter personal, transformand materialul intr-un mic album de arta.8. Legendele nu sunt "aruncate la urma", asa cum apreciati, ci grupate intr-un capitol separat si incluse voit in ultima parte a cartii. Ele reproduc multe informatii culese de la locuitori, in care exista si adevaruri istorice, si absolut toate au legatura cu locatiile incluse in spatiul geografic abordat in aceasta lucrare: Schei, Piata Sfatului, Biserica Neagra, Rasnov, Dealul Tampa, Apata, Sambata.9. Glosarul de termeni nu a avut drept scop epuizarea alfabetului, iar oprirea la litera "p" nu reprezinta o scapare. Daca ati fi parcurs textul cu atentie, ati fi aflat ca despre cistercieni vorbim in paginile 23 si 37, despre dieta in paginile 62-63, iar despre Junii Brasovului la pagina 7.

Recitind textul dumneavoastra destinat cartii noastre, observam ca acesta nu contine nicio apreciere pozitiva. Mai mult, navigand putin in site-ul www.cetati.medievistica.ro, constatam ca v-ati facut un adevarat obicei din a "demola" aparitii editoriale pe care noi le consideram notabile, exercitand un soi de atac permanent la tot ceea ce pare a va nemultumi (si va nemultumeste aproape tot). In felul acesta aratati ca va considerati proprietarul domeniului care trateaza patrimoniul medieval cladit din Transilvania si, in acest sens, orice aparitie editoriala ar trebui sa fie insotita de permisunea dumneavoastra. Mai mult, dati impresia ca va considerati deasupra tuturor celor care indraznesc sa abordeze acest subiect.

Personal, noi v-am vazut numele trecut pe o singura carte din anul 2005. Nu stim daca ati mai publicat ceva in ultima vreme, iar cartea "Castelarea carpatica", pe care am mentionat-o in bibliografie pentru ca o consideram utila, am cumparat-o intamplator de la un anticariat din Bucuresti. Vizitand multe din obiectivele cuprinse in repertoriul fortificatiilor prezent in cartea dumneavoastra (dezvoltat cam tot in acelasi numar de pagini ca si castelele Brasovului), am descoperit atatea inadvertente in comparatie cu situatia reala, intalnita pe teren, incat ele au constituit dovezi clare pentru noi ca ati scris despre multe obiective faca macar a le vizita, preluand informatie eronata de la predecesorii dumneavoastra. Pe de alta parte, insinuand in recenzie, chiar de la inceput, ca nu am sta

bine cu orientarea geografica, in "Castelarea carpatica", pentru a vizita cetatile de la Almasu, ne trimiteti in judetul Cluj (si nu in Salaj), iar pentru Breaza, de langa Lisa, ne indicati judetul Sibiu (si nu Brasov).

"Castele si cetati din Transilvania", aflate la al treilea volum, au insemnat activitate asidua, intinsa pe durata multor ani, si au implicat mari eforturi umane si materiale. Nu am primit ajutor de nicaieri, singura calauza fiindu-ne propriul discernamant. Mai mult, pe teren, in situri devenite adevarate capcane, am simtit ca ne punem viata in pericol. Dupa publicarea cartilor, satisfactiile au fost insa imense, pentru ca reactiile cititorilor - din tara si strainatate - au fost extrem de pozitive si ne-am simtit astfel mai impliniti stiind ca am imbogatit bibliotecile din mii de case.

Proiectul "Castele si cetati din Transilvania", rezultatul unei activitati interdisciplinare, reprezinta o premiera romaneasca si echivaleaza cu un mic act de cultura. Acestea sunt motive suficiente pentru a lua pozitie acum si a apara astfel ceea ce am realizat exclusiv prin forte proprii.

Asadar, tot ceea ce am invocat in aceste randuri constituie destule argumente pentru a sustine ca recenzia dumneavoastra este nefondata, rau intentionata, defaimatoare si chiar dusmanoasa. Mai mult, consideram ca actiunea dumneavoastra aduce prejudicii imaginii noastre si, de aceea, va invitam sa retrageti, de urgenta, afirmatiile facute, cerandu-ne totodata scuzele de rigoare. Astfel veti restabili adevarul si veti informa corect cititorii.

Sa auzim numai de bine!

Liviu Stoica27 octombrie 2011, Bucuresti

Domnule Stoica,

Opinia Dvs a fost exprimata si împartasita la fel ca si a noastra. Noi am fi acceptat textul si pe site-ul nostru. Evident, fara vreo trimitere la impresiile pe care le aveti despre autorul recenziei si insinuarile de ganduri neexprimate. În acest caz, poate ca unele detalii ale proiectului Dvs ar fi fost mai atent privite si comentate, într-un dialog. Nu dorim sa îngrosam aici ceea ce nu a fost comentat ori se mai putea judeca non-laudativ.

Între cititori ar trebui sa se gaseasca adepti ai ambelor "tabere" de opinii. Cum aveti toata libertatea de a publica tot ceea ce doriti, la fel cum altii au libertatea opiniei sa-si spuna parerea despre ceea ce citesc. Daca Dvs ati descoperit doar anumite lucruri din activitatea D-lui Adrian Andrei Rusu, este tot o simpla problema de informare personala. Noi v-am trimite doar catre "Bibliografia fortificatiilor medievale ale Transilvaniei", aparuta deja din anul 1996. În rest, nu aveti decat sa va< informati singuri cine s-a aplecat asupra textului Dvs. Oricum, nu este vorba despre un "cartitor" de ocazie... Glumind, este vorba despre un MARE cartitor!

Aveti un lucru facut, care este un fel de "produs comercial", supus aprecierilor. Nimeni nu va contesta erfortul de a face "ceva". Este pacat ca acest efort nu a fost conjugat cu cine chiar putea sa va ajute. De pilda, un referent de specialitate, consultat înainte de publicare. Cam asa se procedeaza cu orice lucrare de specialitate restransa. Mai departe, ar fi nedrept sa sustineti ca cineva (noi!) doreste sa monopolizeze vreun domeniu. Desi, fie vorba între noi, nu stim daca cineva din Romania - incluzandu-va - are idee despre "castelologie". Sunt, chiar pe site-ul Cetatilor, semne numeroase care erau îndreptate catre o deschide: colaborari cu semnaturi diverse, un Forum liber, tipuri diferite de a privi obiectivele, o invitatie de a forma o Societate de castelologie în Romania. Ce v-a împiedicat sa ne contactati pana acum? La urma-urmei, existam deja de peste cinci ani si tot dam semne ca ne intereseaza SI cetatile, într-un fel în care nu credem ca mai exista comparatii, în aceeasi Romanie. A fost dorinta de a demonstra ca faceti mai mult si mai bine, într-un grupuscul separat? Iata unde am ajuns: ne furnizati o sursa de critici! Procedand cum o faceti, s-ar parea ca deschidem din nou o pagina de desolidaritate între cei care "mai fac ceva". Suntem convinsi ca nu este o cale productiva.

Nu va scriem aceasta ca sa ne "iubiti" în continuare, ci sa ajungem a ne respecta între noi prin cunoastere, prin atenuarea asperitatilor si prin dobandirea unui "respect" reciproc. De aceea, dupa o asemenea "ciocnire", tot noi va întindem o mana (chiar si "brate") si va scriem: haideti sa construim ÎMPREUNA!

Daca veti întelege corect cele scrise, vom avea placerea de a continuadiscutiile

Red. Med.

Domnule Stoica,

As fi realmente interesat sa aflu care dintre randurile scrise de mine le-ati socotit defaimatoare. Personal, mi se pare ca termenul este exagerat. Pe de alta parte, recunosc ca realitatile din jurul meu m-au determinat a nu ma mai purta cu manusi. Dar aceasta este doar o nuanta a expresiei, nu o alterare de conținut. Repet, site-ul unde a aparut recenzia va este in continuare deschis pentru a va apara cartea si opiniile.

Din cele scrise de catre Dvs constat ca avem, in continuare, divergente serioase de abordare. Pledati, printre altele, la un soi de amestec al formelor si adreselor celor scrise. Din punct de vedere istoriografic, maniera se apropie consistent de romantism (mijloc de sec. XIX). Cum si peste aceasta etapa istoriografia romaneasca a sarit, intr-un fel, recuperarea ar fi necesara, dar foarte tardiva. In aceleasi vremuri, despre cetati scriau cam toti intelectualii cu condei: medici, preoti, profesori. Merita sa aflati si acest lucru. Lipsa de profesionalism si insatisfactia lecturilor oferite este si astazi scuza celor care doresc reforma in agricultura, fotbal sau politica, chiar daca, ei sunt doar niste foarte buni bucatari.

As putea sa va explic si cum de stam atat de prost la capitolul literatura istorica tematica. Ar fi insa mult. Destul sa va exprim faptul ca Transilvania se impartaseste de istoriografii paralele (romana, maghiara si germana), din care tocmai literatura romaneasca este cea mai necajita. "Segregarea" s-a produs lingivstic (si Dvs intrati in acest capitol) si a fost incurajata tampit pe criteriul non-romanesc al monumentelor. "Foamea" romaneasca ar fi de suplinit primordial prin asimilarea corecta a ceea ce exista deja scris, in limbile paralele. Scoala istorica s-a pliat pe aceasta strategie: Evul Mediu este ceva dubios, românii au fost doar tarani etc. Concomitent, la scoala de arhitectura, toate cursurile de istoria arhitecturii nu v-au incurajat cercetarea pe aceasta directie. Cursurile, pana la Virgil Pop (la Cluj), s-au dat pe mana profesorilor cei mai modesti, iar lucrarile de licenta pe istoria arhitecturii se depunctau din start pe motiv ca nu au originalitate. Ca sa dezvoltati subiectul ati fost silit a deveni autodidact. Gresesc? In acelasi timp, la nivel managerial, nici sefii scolilor de istorie, nici cei de la arhitectura (hai sa-i includem si pe cei din geografia turismului) nu constientizau ca piata duce lipsa acuta de carnatie pentru monumente de vazut.

Cum v-am mai scris, tintele de lectura nu pot fi luate la gramada. Ele pot fi pentru copii, pentru absolventi de liceu, pentru straini, pentru elite intelectuale ori doar cei cu ochi pentru forme. Amestecand totul, nu iese decat ceva inform, fara o adresa si cu impact redus.

Un istoric v-a recenzat. Dupa mult timp in care, se pare, nici un altul nu v-a bagat de seama eforturile. Publicand, trebuia sa stiti ca lucrul se va putea petrece. Mai neasteptat in amortita noastra cultura. Pe langa mesajele pe care le-ati primit, incurajante, de la cine-o fi, aveti acum si o opinie alternativa, dar nu de la un simplu gura-casca. Nu aveti decât sa cumpaniti intre lauda si critica si sa trageti ce concluzii puteti, spre binele si succesul proiectelor care vor urma. Oricum, sper, veți deveni mai atent la produsul final.

Va doresc spor in toate,

AAR

Stimate Domnule Arhitect,

Initiativa Dvs a fost demna de toata lauda. Va apreciez munca, insotind-o adesea de regretul de va vedea pe Dvs si colegii Dvs de bresala facand lucruri de istorici. Desi pretind ca as cunoaste ceva arhitectura istorica, nu m-as incumeta sa furnizez domeniului pe care-l ilustrati prin atestare universitara, nici un text care sa fie de referinta.

Aceste randuri amare sunt insotite de parcurgerea unora dintre randurile pe care mi le-ati scris. Daca ati fi vrut sa scadeti valoarea criticilor, descalificandu-ma ca profesionist intr-ale cetatilor, probabil ca ati savarsit una dintre cele mai mari greseli posibile. Nu ati facut decat sa-mi aratati cat de bine stati cu informarea documentara in domeniul in care ati intrat.

In afara acestui lucru, cartea pe care ati publicat-o nu a fost vreodata analizata prin prisma CV-urilor autorilor ei. Este o modalitate de "analiza de dosar" care face bine unor vremuri desuete. Si orice fel de continuare a criticilor ori a apararii textului nu are ce face cu asemenea maniere de analiza. Nimeni nu produce texte perfecte. Pare ca va linisteste faptul ca si cel care v-a criticat a savarsit greseli, nu in recenzie, ci in alte pagini. Imi asum acele greseli, dar relevarea lor nu va spala pe cele proprii! Nu exista nici un fel de compensare in acest mod.

Sunt destule lucruri pe care nu le-am scris despre cartea Dvs. Nu favorabile, de asemenea! De pilda, calitatea grafica a volumului si maniera de tehnoredactare; preluarea tale quale a bibliografiei, fara vreo analiza serioasa a informatiilor, lipsa unei tinte clare a cercului de lectura (turisti? consumatori de una anume nivel de istorie?), conjunctia dintre texte aparent curate din punct de vedere istoric, cu desene de secol XIX-XX, lipsa de legatura a unor asa-zise legende cu substanta majora a cartii etc. Aveti evidente contradictii de conceptie: daca oferiti trasee turistice, nu are rost sa conduceti catre locuri unde nu mai este nimic de vazut; daca tot turismul este pe primul plan, ce rost ar avea desenele grafice, care sunt expresii subiective? Daca ati fi dorit doar o carte frumoasa despre cetati, atunci da, mergeau texte lejere, cu desene grafice. Doar ca si in domeniu aveti ceva precedente cu care trebuia sa va comparati (va citez doar realizarile d-nei Fabricius-Dancu). Fata de ele, comparatia este departe de a va fi favorabila.

V-as putea raspunde punctual la tot ceea ce mi-ati scris (ex.: daca o carte se numeste "Cetati din judetul Brasov", nimic nu justifica prezenta unei singure cetati din judetul Prahova, indiferent de frumusetea ei; atunci de ce nu si Podul Dambovitei, Oituzul? - toate care au tinut odinioara de sistemul de aparare din interiorul arcului carpatic, nu exterior, si doar din conjuncturi istorice noi au ajuns acum administrate de judete transcarpatice). As fi putut face o comparatie a seriei de trei carti publicate pana acum, sa va arat evolutia; nu am facut nici acest lucru. Si asa mai departe. Observ, totusi, ca la unele dintre observatii nu ati avut replica. Deci, am avut dreptate?

Cum am transmis si colegilor mei mai tineri din "trustul" Medievisticii, mesajul pe care ar trebui sa-l primiti nu ar fi acela ca vi se declara un "razboi". Este doar opinia unui cerc de oameni care realmente stiu multe despre cetati. Care oameni doresc sa se ia act ca subiectul este de interes si trebuie tratat calitativ macar la standarde europene.

La nivelul opiniei de rand - va rog sa cititi pe site-ul Cetatilor "impresiile" recoltate de la vizitatorii cetatii Rasnov - cartea Dvs va fi cumparata sau nu, fara ca vreodata acei cumparatori sa-si faca probleme de ceea ce a scris AAR despre ea. Sunt si vor fi nivele diferite de perceptie. Este aproape sigur ca recenziile cartii nu vor fi aglomerate. Deci va trece prin istoria tiparului simplu, fara valuri, aproape neobservata, cu impact major doar la autorii volumasului si la cercul lor de prieteni, eventual va conta la argumentarea vreunui proiect la care ati dori sa participati in calitate de expert in domeniu.

Ca autor, stiu ca aveti orgoliul ranit, mai mult ori mai putin. Imi pare sincer rau pentru acest inconfort pe care vi l-am produs. Ati savarsit insa un produs de cultura care este public si, drept urmare, va fi receptat astfel. Persoana Dvs, ca si a ea mea, nu conteaza: numai cartile care raman in biblioteci publice conteaza.

Cu urari de bine, AAR

Pentru Cititorii de la info@clujonline.com

Raspunsul meu este la fel de transant: NU! Asa cum ati procedat, publicand scrisoripersonale, v-ati pus într-o postura complet anormala. Chiar nu pricepeti deloc cum stau treburile. Ne scriem cu autorul Stoica, ca doi oameni normali, si ma trezesc ca am randurile puse afis pentru o lume întreaga! Nu faceti deloc deosebirea dintre spatiul public si cel privat, nici între ceea ce ar fi legal si moral dintr-o relatie epistolara.

Multumiti-va cu postarile neautorizate pe care le aveti deja. Orice replica de o asemenea factura, în care recurgeti la interpretabile CV-uri de autori si formulati concluzii si motivatii paratextuale, va fi urmata de replici si mai dure, apopos de textul pe care l-ati produs, fara ca sa va urmam exemplul de atac la persoana. Tot acolo vi se va arata si care ar fi temeiurile potrivit carora calcati în strachini,sub pretext ca va aparati un bun comercial, cu o anume valoare, discutabila.Adevarul este ca sunteti complet în afara cunoasterii formei si continutului "recenziei" si, pe cale de consecinta, a "replicii la recenzie". Ceea ce ati initiat, ar fi mai curand o galceava publica.

Pot sa va promit de asemenea, ca la o asemenea maniera de a privi lucrurile, ma pot gandi deja la o recenzie mult mai elaborata, publicata pe hartie, într-o revista de specialitate, în care sa va arat si mai precis calitatea prestatiei editoriale pe care o aparati ca pe o nestemata nepretuita. Opiniile proprii se apara nu atacand recenzentii pentru ca au bunici prea batrane. Daca ati umblat prin strainataturi, cum o afirmati, ati fi facut bine sa mai observati si ce anume presupune acolo o viata normala de receptie de carte.

Sa va pastrati bine imaginile adunate si sa le folositi tot pentru iubirea de tara pe care pretindeti ca o urmati publicand asa cum o faceti (adica substituindu-le cu desene copilaresti).