metodica predarii voleiului_anii, semi_curs_.docx
DESCRIPTION
alexandraTRANSCRIPT
Cuprins
I. Consideraţii generale privind jocul de volei. Istoricul jocului …………….............4
II. Tehnica şi metodologia acţiunilor individuale în atac ……….............................23
III. Tehnica şi metodologia acţiunilor individuale în apărare …..............................31
IV. Tehnica şi metodologia acţiunilor colective în atac …........................................38
V. Tehnica şi metodologia actiunilor colective în apărare …..................................47
VI. Voleiul în lecţia de educaţie fizică la ciclul gimnazial …....................................52
VII. Modele operaţionale la ciclul gimnazial ………………....…...............................64
VIII. Planificarea instruirii la ciclul gimnazial ..............................................................69
IX. Particularităţile organizării de competiţii şi elemente de întrecere în lecţia de
educaţie fizică cu sarcini din volei ……………………………………..................72
X. Tactica jocului de volei ………………………......................................................75
XI. Voleiul în lecţia de educaţie fizică la ciclul liceal. Planificarea instruirii la ciclul
liceal …………………………………...................................................................87
XII. Voleiul la echipa reprezentativă şcolară ............................................................94
XIII. Sistemul de joc cu jucătorul din zona 6 retras ...................................................98
XIV. Planificarea instruirii la echipa reprezentativă ………………………...............101
Biliografie generală ..........................................................................................103
Legenda ...........................................................................................................105
3
Capitolul I. Consideraţii generale privind jocul de volei. Istoricul jocului
I.1. Ce este voleiul?
Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de joc
împărţită în două terenuri egale printr-un fileu. Există diferite versiuni ale jocului care în
funcţie de circumstanţe, oferă fiecăreia posibilitatea să se bucure de multilateralitatea
lui.
Scopul jocului este de a face să cadă mingea în suprafaţa de joc a terenului
advers, trimiţând-o pe deasupra fileului şi de a o împiedica să atingă suprafaţa
propriului teren. Fiecare echipă dispune de trei atingeri pentru a trimite mingea (în plus
faţă de contactul blocajului care nu este numărat).
Mingea este pusă în joc printr-un serviciu: jucătorul la serviciu loveşte mingea
pentru a o trimite pe deasupra fileului în terenul advers. Faza de joc continuă până
când mingea atinge solul în terenul de joc, este trimisă „afară” sau până când o echipă
nu reuşeşte să o retrimită corect.
În jocul de volei echipa care câştigă faza de joc câştigă un punct. Când echipa
la primirea serviciului câştigă faza, ea va câştiga un punct şi dreptul de a servi, iar
jucătorii acelei echipe efectuează o rotaţie, deplasându-se cu o poziţie în sensul acelor
de ceasornic.
Pentru desfăşurarea jocului de volei componenţii celor două echipe execută
acţiuni individuale şi acţiuni colective specifice – tehnico-tactice – denumite acţiuni
de joc. Jucătorii efectuează aceste acţiuni de joc în condiţii corelative: de colaborare
(fiecare cu coechipierii săi) – şi de adversitate (determinate de lupta pentru victorie) cu
partenerii de joc constituiţi în echipa adversă.
Acţiunile de joc, individuale şi colective, au un caracter specific jocului de volei,
constituind conţinutul acestuia.
Acţiunile individuale constau în procedee tehnice integrate, deci au o structură
specifică, care se desfăşoară sub egida unui proces diferenţiat de gândire şi care le
conferă totodată dinamismul.
Procedeele tehnice constau din structuri specifice de acte motrice integrate –
tipice pentru jocul de volei, care permit jucătorului să manevreze mingea, să se
deplaseze şi execute alte mişcări (sărituri, deplasări, opriri etc.) în vederea atingerii
scopului acţiunilor individuale.
Pentru oprirea acţiunilor adversarilor şi asigurarea succesului propriilor acţiuni,
componenţii fiecărei echipe îşi coordonează reciproc acţiunile individuale. Această 4
coordonare se face în baza unor principii şi reguli. În acest caz acţiunile de joc
individuale devin acţiuni colective şi poartă numele de combinaţii tactice sau acţiuni
tactice colective, care se desfăşoară atât în atac cât şi în apărare.
Jocul de volei poate fi considerat ca un proces organizat de cooperare realizat
prin coordonarea acţiunilor jucătorilor unei echipe – desfăşurat în condiţii de luptă cu
adversarii – adversari care la rândul lor îşi coordonează acţiunile pentru a dezorganiza
cooperarea jucătorilor primei echipe.
Datorită organizării, coordonării şi raţionalizării acţiunilor individuale şi colective,
echipa poate fi considerată ca un sistem complex şi dinamic.
O echipă de volei este un sistem deoarece acţiunile jucătorilor săi sunt
integrate într-o anumită structură , după un anumit model, conform unor principii şi
reguli. Este un sistem dinamic deoarece are capacitatea de autoreglare – de a se
adapta la anumite situaţii din timpul jocului fără a se dezorganiza cu uşurinţă. Echipa
are valoare datorită sumei valorilor individuale.
I.2. Caracteristicile jocului de volei
Fără a minimaliza celelalte discipline sportive, se poate afirma cu certitudine că
jocul de volei este un joc tehnic la cel mai înalt grad. Spre deosebire de celelalte jocuri
sportive,care presupun alergare, săritură, aruncare şi prindere, păstrarea mingii pentru
un timp, în jocul de volei acţiunea de joc se desfăşoară într-un mod deosebit, de lovire
şi respingere a mingii.
Voleiul, datorită răspândirii, practicării în diferite instituţii sociale şi
caracteristicilor sale, constituie un mijloc important de atragere a oamenilor în
practicarea exerciţiilor fizice.
Jocul de volei este considerat un joc sportiv. Pentru a înţelege noţiunea de joc
sportiv, Tărchilă şi Şerban (1975) au identificat următoarele caracteristici jocurilor
sportive, în general, (...):
existenţa unui obiect de joc (mingea);
întrecerea este complexă (individuală, colectivă, corelată);
existenţa unor reguli de joc unitare şi obligatorii;
prezenţa obligatorie a arbitrajului;
limitarea duratei jocului (punctaveraj - setaveraj);
standardizarea inventarului de joc (mingi, echipament etc.) şi a dimensiunilor
terenului;
caracterul organizat al competiţiilor (sisteme competiţionale);5
organizarea activităţii pe plan naţional şi internaţional;
existenţa unor teorii şi practici cu privire la tehnica, tactica antrenamentului şi
metodica acestora.
Analizând caracteristicile jocului vom putea înţelege în ce constă valoarea
practică, igienică şi formativă (educativă) a voleiului. Principalele caracteristici sunt:
1. Accesibilitatea – manifestată prin următoarele coordonate:
mărimea terenului şi componenţa echipelor pot varia;
necesită materiale puţine; o minge, un fileu şi doi stâlpi (se poate juca şi
cu o frânghie întinsă între doi copaci);
număr redus de elemente şi reguli şi simplitatea acestora; începătorii pot
avea satisfacţia jocului chiar din primele lecţii cu condiţia de a-şi însuşi
cât mai repede posibil prima lovitură – preluarea mingii venită de la
adversar;
este un joc colectiv, putând fi practicat în acelaşi timp de bărbaţi, femei,
tineri şi copii (echipe mixte), afară sau în sală;
este un joc ideal pentru petrecerea timpului liber, în vacanţe, weeck-end,
excursii, concedii, tabere etc.
2. Spectaculozitatea jocului este dată de:
capacitatea de creativitate a jucătorilor în joc (complexitate şi varietate
mai mare a acţiunilor colective în atac);
nivel ridicat al motivaţiei extrinseci şi intrinseci (angrenare totală în luptă,
indiferent de evoluţia scorului şi de cantitatea de energie consumată);
execuţii tehnice la un înalt nivel de perfecţionare;
existenţa relaţiilor de colaborare, întrajutorare, respect şi încredere între
jucători.
3. Dinamismul constând în:
cele două echipe îşi desfăşoară disputa (lupta) pentru minge fără a intra
în contact direct (fiind despărţiţi de plasă);
sincronizarea între acţiunile ridicătorilor şi trăgători;
specializarea jucătorilor pe zone;
viteza acţiunilor individuale şi forţa în atac sunt mari (tendinţe de
verticalitate a atacului;
rapiditate în execuţia acţiunilor colective în atac (jocul în viteză este
apreciat prin durata deplasării jucătorului pe teren şi prin durata mingii de
la preluare la ridicare şi în continuare până la lovirea mingii în atac);6
tendinţa de „echilibrare” a acţiunilor din atac cu cele din apărare
(ofensive-defensive);
flexibilitatea arbitrajului (noile prevederi regulamentare oferă prelungirea,
continuitatea fazei de joc).
4. Variabilitatea în solicitare la efort. În funcţie de gradul de pregătire tehnică a celor ce
practică voleiul (în joc sunt efectuate atât mişcări ciclice, cât şi aciclice), efortul poate fi
redus, făcându-l accesibil tuturor simpatizanţilor, iar pentru cei care vor să se
perfecţioneze , este necesară o pregătire temeinică cerută de nivelul de desfăşurare a
jocului. Deci, în acelaşi timp voleiul este un mijloc de dezvoltare fizică multilaterală, cât
şi un mijloc de odihnă activă la îndemâna tuturor.
5. Multilateralitatea pregătirii jucătorilor este dată de:
obligativitatea rotaţiei;
necesită o bună pregătire fizică multilaterală din partea jucătorilor.
practicarea sistematică a voleiului contribui la:
dezvoltarea fizică armonioasă (sunt implicate în joc toate segmentele
corpului);
influenţa pozitivă a marilor funcţiuni ale organismului (circulaţia, respiraţia
etc.);
dezvoltarea calităţilor motrice atât sub aspectul lor general, cât şi
specific:
- viteza prezentă cu toate formele ei de manifestare: de deplasare,
de reacţie şi de execuţie; aplicarea în joc a diferitelor procedee
tehnice, dezvoltă totodată unele forme ale vitezei de reacţie pe
care nu le întâlnim în alte sporturi, cum ar fi viteza de începere
sau intrare în acţiune,de oprire bruscă din acţiune şi de începere
fără pauză a unei noi acţiuni, în continuarea acţiunii precedente ,
care a fost întreruptă.
- îndemânarea este cerută de complexitatea execuţiilor tehnice, dar
mai pregnant apare în pasarea mingii, element tehnic de bază, şi
în coordonarea acţiunilor atunci când se execută simultan mai
multe mişcări (pase din săritură, blocaj, preluare cu plonjon etc.);
- forţa în braţe necesară lovirii mingii şi forţa în picioare (calitatea
motrică combinată forţă-viteză –detenta) cerută de executarea
multiplelor sărituri în joc (punct înalt de lovire (jucare) a mingii
deasupra fileului);7
- rezistenţa constituind fondul pe care se manifestă celelalte calităţi
motrice (rezistenţa în regim de forţă, de viteză, de forţă-viteză, de
tehnică).
dezvoltarea deprinderilor motrice de bază (alergarea, săriturile, mersul);
dezvoltarea calităţilor psihice (dezvoltarea şi formarea personalităţii
multilaterale a omului): dezvoltarea spiritului de echipă, de apartenenţă la
grup, spirit de colaborare, întrajutorare, integrare socială a individului,
spirit de organizare şi de disciplină, conştientă şi benevolă, iniţiativa,
voinţa, combativitatea, dezvoltarea gândirii practice (analizând,
comparând, concluzionând în timp foarte scurt), atenţia distributivă,
anticiparea acţiunilor în condiţii de tensiune fizică şi afectivă etc.
6. Caracterul formativ se referă la faptul că practicarea jocului colectiv realizează
cumulativ influenţe şi efecte pozitive sanotrofice ale sportului şi exerciţiului fizic – în
general – cu influenţe şi efecte educative deosebite. Spiritul de organizare,
disciplină conştientă şi liber consimţită – sunt educate prin acceptarea benevolă a
regulilor de joc, arbitrajului, a disciplinei tactice şi de antrenament. Se mai remarcă
contribuţia jocului de volei la dezvoltarea iniţiativei de joc, a combativităţii şi voinţei
necesare învingerii greutăţilor.
7. Valoarea educativă a jocului colectiv este remarcabilă prin acţiunea lui multilaterală
asupra personalităţii. Rezultă spiritul asociativ, de colaborare şi întrajutorare prin
subordonarea intereselor personale acelora ale colectivului (ale echipei).
8. Activitatea din joc îl face pe tânăr să analizeze situaţiile, să le compare şi să tragă
concluzii practice cu foarte mare seriozitate. Concluziile se transformă în acţiuni;
toate aceste procese ale gândirii se caracterizează în afară de rapiditate, prin
corelarea situaţiilor analizate şi conduc în final la dezvoltarea capacităţii de
anticipare a acţiunilor, toate acestea petrecându-se în condiţii de puternica
tensiune fizică şi afectivă.
Cunoscându-se caracteristicile şi structura jocului, se pot stabili priorităţile,
modelele de joc şi căile de evitare a factorilor limitativi, cele de creştere a eficienţei şi
calitatea procesului de instruire.
I.3. Direcţii de dezvoltare a jocului de volei
Voleiul este un joc cu mare priză la public, prin conţinutul emoţional pe care-l
oferă, prin impulsionarea capacităţii creatoare a jucătorilor, marea cantitate de energie
8
consumată, precum şi prin caracterul de angrenare totală în luptă, indiferent de
evoluţia scorului.
Dezvoltarea voleiului, cu pondere la copii şi juniori şi selecţionarea tinerelor
talente la vârste timpurii, alături de organizarea pregătirilor centralizate şi a unor
programe competiţionale corespunzătoare, este un deziderat major al etapei actuale.
Voleiul actual pune ca o problemă foarte importantă elaborarea unor noi
metode de antrenament în scopul lărgirii posibilităţilor funcţionale ale organismului.
Acestea se manifestă prin:
Creativitatea în desfăşurarea jocului;
Noi strategii şi sisteme de modelare a antrenamentelor şi concursurilor;
Apariţia unor noi acţiuni motrice în cadrul acţiunilor de joc;
Priorităţile în voleiul modern sunt:
Viteză şi varietatea jocului;
Punctul înalt de lovire a mingii deasupra fileului;
Perfecţionarea acţiunii de joc;
Starea mentală şi socială;
Exigenţă competiţională corespunzătoare.
Ca noutăţi în antrenamentul sportiv menţionăm:
Componenţa conducerii echipei (antrenori, medic, maseur, psiholog,
cameraman etc.);
Creşterea calităţii antrenamentelor;
Învăţarea motrică ca un proces bio-psiho-motric.
Principalele direcţii de dezvoltare a jocului de volei sunt:
Creşterea flexibilităţii în strategia şi tactica echipei;
Dezvoltarea pregătirii mentale;
Apropierea conţinutului de joc la fete şi băieţi.
Evoluţia voleiului la vârf se caracterizează prin:
O accelerare a jocului;
O mărire a numărului de simulări de atac;
O modificare a repartiţiei atacurilor de-a lungul fileului pentru a crea mai
multă incertitudine în joc şi de a întârzia astfel al maximum luarea de
decizii a adversarului în privinţa blocajului ce-l va utiliza.
Reconsiderarea metodologiei pregătirii la nivelul copiilor şi juniorilor trebuie
pornită chiar cu începătorii, secvenţă a procesului de pregătire căreia specialiştii i-au
acordat o mai mică importanţă. Iată câteva aspecte demne de menţionat:9
În instruire trebuie să se acopere premisa că jucătorul este antrenabil;
Antrenamentul trebuie considerat ca un proces specializat de dezvoltare
şi formarea personalităţii jucătorului;
„Modelarea” pregătirii de bază a componenţei performanţei biologice,
biomecanice, motrice, psihice;
Creşterea ponderii pregătirii în condiţii de concurs.
Aceste orientări implică unele condiţii obligatorii:
Obţinerea unor disponibilităţi continue pentru performanţă, pe al cărei
fond superior să se realizeze etapa de formă maximă;
Utilizarea unui număr redus de exerciţii, cu eficienţă selectivă şi
cumulativă (mijloace de bază), selecţionarea şi raţionalizarea ca
structuri;
Respectarea principiului gradării efortului, cu folosirea eforturilor
maximale în antrenament;
Refacerea rapidă, fizică şi psihică, imediat după efort ca parte integrantă
a autoantrenamentului.
Folosirea aparaturii, a elementelor de cibernetică şi matematizare, în
programarea şi dirijarea dinamicii pregătirii şi competiţiei;
Supravegherea ştiinţifică, interdisciplinară a reacţiei organismului la
solicitări şi adecvarea obiectivă a măsurilor strategice ce se impun;
Adoptarea principiilor şi metodelor de antrenament la specificul echipei;
Creşterea importanţei pregătirii psihologice şi teoretice;
Ridicarea la rang de principiu a individualizării pregătirii.
3.1. Direcţii de dezvoltarea a tehnicii jocului de volei
Dezvoltarea tehnicii jocului de volei, noutăţile tehnice trebuie să îndeplinească
cerinţele competiţiei. Îmbunătăţirea şi perfecţionarea tehnicii este necesar să fie legate
dinamic de trăsăturile fizice şi psihologice, pentru că îmbunătăţirea vitezei de execuţie
poate conduce la uşoare modificări tehnice.
Tehnica jocului de volei va continua să se dezvolte şi în viitor pe seama
următorilor factori:
- Ridicarea continuă a măiestriei tehnice individuale şi armonizarea ei în
angrenajul de acţionare a echipei;
- Cunoaşterea şi amplificarea unui număr tot mai mare de elemente şi procedee
tehnice, asocierea lor cu particularităţile individuale şi a priceperii de utilizare a
lor în condiţii de joc;10
- Creştere de asociere liberă şi creativă a procedeelor tehnice care înlesnesc
acţiuni individuale surprinzătoare, variate şi cu valorificarea tuturor
disponibilităţilor fizice şi psihice;
- Creşterea stabilităţii tehnice în condiţii mereu schimbătoare sau în momente de
mare responsabilitate pentru desemnarea câştigătorului;
- Tendinţa către măiestrie tehnică universală, însă fără diminuarea importanţei
meciurilor şi elementelor tehnice specifice postului pe care funcţionează în
echipă;
- Apariţia unor variante noi de execuţie a procedeelor tehnice cunoscute pe baza
unor însuşiri somatice şi calităţi motrice deosebite;
- Modificarea structurii motrice şi a ritmului de execuţie a procedeelor tehnice, în
funcţie de situaţia de joc;
- Creşterea procedeelor tehnice de finalizare, fie prin forţa de lovire a mingii, fie
prin creşterea preciziei motrice, fie prin asocierea acestora.
Criteriile după care se poate aprecia măiestria tehnică sunt:
- Numărul de procedee tehnice de atac şi apărare achiziţionate şi uşurinţa cu
care sunt aplicate în rezolvarea sarcinilor de joc;
- Acurateţea, virtuozitatea , precizia şi eficienţa cu care le execută în condiţii grele
de concurs;
- Stabilitatea cu care execută procedeele tehnice în condiţiile unor factori
perturbatori: opoziţia adversarului, încărcarea nervoasă, stresul, războiul
psihologic etc.
- Priceperea de a alege, regla şi schimba structura motrică a procedeelor tehnice
a fazelor de execuţie în funcţie de reacţiile adversarului;
- Încadrarea şi siguranţa constantă cu care execută procedee tehnice care
necesită mult „sânge rece” în finalul de set sau de meci.
3.2. Direcţii de dezvoltarea a tacticii jocului de volei
Factorii stimulatori ai dezvoltării tacticii sunt:
- Premeditarea sau anticiparea reciprocă (de către antrenor şi jucători) a
comportamentului tehnico-tactic, în funcţie de părţile puternice şi slabe. Strategia
constă aici, în alegerea acţiunilor tactice care să „acopere” cerinţele şi să „impună
părţile puternice” pe care le are fiecare combatant. De obicei rezultatul este
favorabil echipei care a ales şi a mânuit cel mai bine „armele” de luptă alese;
- Impunerea unei maniere de joc inconvenabilă pentru adversar (cu pase mai rapide
mai joase etc.);11
- Dezvoltarea capacităţii sportivului de a gândi şi rezolva orice situaţie de joc, sau
formarea inteligenţei operaţionale;
- Creştere capacităţii executantului de a „masca” adevăratele intenţii de acţionare
(fente de pasare, atac pe direcţie diferită faţă de elan) în stare să surprindă
adversarul;
- Inteligenţa operaţională sau capacitatea universală a fiecărui jucător în parte de a
rezolva cu uşurinţă şi eficienţă orice situaţie de joc şi pe orice post s-ar afla;
Nouă calitate şi eficienţă vor căpăta acţiunile tactice individuale fundamentale pe
suportul înaltei măiestrii tehnice, aptitudinilor motrice, somatice şi capacităţii
psihice.
B. Elemente esenţiale de progres:
Utilizarea mijloacelor specifice, prin metode şi procedee moderne de
antrenament, specifice altor discipline sportive;
Prognozarea şi interpretarea conţinutului antrenamentului cu ajutorul
informaticii;
Utilizarea tehnicilor audio vizuale în:
- orientarea şi interpretarea pregătirii individuale
- analiza şi interpretarea optimizării antrenamentelor;
- pregătirea jocurilor oficiale;
- analiza şi interpretarea evoluţiei individuale şi a echipei în
jocurile oficiale;
Creşterea numărului jocurilor de verificare înaintea competiţiilor interne
şi internaţionale prin:
- Jocuri bilaterale;
- Organizarea şi participarea la turnee.
Optimizarea raporturilor între pregătirea şi jocurile oficiale.
C. Factorii care limitează sau favorizează creşterea nivelului
performanţelor echipelor de volei:
Minimul jucătorilor de valoare formaţi, permanenţi şi afirmaţi in
competiţiile interne;
Numărul echipelor de valoare în cadrul fiecărui nivel de pregătire şi
categorie de vârstă competiţională;
Condiţiile de participare;
Echipamentul de joc şi materialele de pregătire;
Calendarul competiţional intern şi internaţional;12
Metodologia utilizată în pregătire;
Motivaţia jucătorului şi antrenorului;
Nivelul performanţelor în activitatea internă şi internaţională.
I.4. Elementele de bază ale jocului de volei
Terenul de joc – este o suprafaţă netedă (acoperită cu parchet, duşumea etc.),
dreptunghiulară cu laturile de 18 m lungime şi de 9 m lăţime, despărţit în două la
jumătate de o linie de centru. Fiecare jumătate având dimensiunile de 9x9 m
reprezintă terenul de joc al fiecărei echipe, şi care mai prezintă o linei trasată al 3 m de
linia de centru (zona de atac). Linia de 3m este prelungită în ambele părţi cu 3 linii a
câte 25 cm cu acelaşi interval între ele. Două linii de 15 cm fiecare se trasează în
continuarea liniilor laterale, pentru a marca spaţiul de serviciu. Toate liniile ce
marchează terenul au lăţime de 5 cm.
Plasa (fileul) şi stâlpii. Fileul este plasat între cei doi stâlpi deasupra liniei de
centru, preferabil de culoare închisă cu o lungime de 9,5 m şi o lăţime de 1m, fiind
confecţionat din sfoară, reprezintă o plasă cu ochiuri de 10x10 cm. Capetele plasei
sunt delimitate de două tije din fibră de sticlă colorate în roşu şi alb cu o lungime de
180 cm. Banda de deasupra fileului precum şi cele laterale au o lăţime de 5 cm. Prin
banda superioară se introduce un cablu care să poată întinde fileul între cei doi stâlpi
(de preferinţă metalic). Stâlpii trebuie să se afle la cel puţin 1 m de marginile laterale
ale terenului. Înălţimea regulamentară a fileului este 2,24 m pentru fete şi 2,43 m
pentru băieţi, şi poate avea o variaţie de maxim 2 cm.
Mingea – este din piele, uniformă cu o bună elasticitate, în trei culori (alb,
galben, albastru), sau albă.
Caracteristicile mingii sunt:
Circumferinţa - 62-68 cm
Greutatea - 260-280 g
Presiunea internă - 40-45 Kg/cm.
Mingea se joacă prin lovire neexistând un timp limitat de posesie a acesteia,
acesta fiind permanent modificat de la un contact la altul. Voleiul este deci un joc de
ricoşeu, astfel încât legile fizicii şi proprietăţile mingii trebuie bine cunoscute şi înţelese.
Echipa şi jucătorii. O echipă are 12 sau mai puţini jucători, din care 6 sunt
aleşi să joace în teren pentru o perioadă nelimitată din punct de vedere al timpului.
Sextetul de început, titularii cum se foloseşte uzual, dar nu necesar, trebuie să fie cea
mai bună combinare a echipei. Ceilalţi jucători rămaşi se numesc rezerve. Toţi jucătorii 13
trebuie să aibă echipament uniform cu numere pe spate şi pe piept. Un singur jucător
poate să aibă echipament de altă culoare, acela este numit jucător libero. Schimbarea
jucătorilor se face conform regulamentului, adică 3 schimbări duble sau 6 schimbări
simple.
Aşezarea jucătorilor şi ordinea rotaţiei. Terenul este împărţit teoretic în 6
zone, începând cu zona care este dreapta spate care este zona 1 (zona de la serviciu)
şi continuând cu dreapta faţă (la plasă) – zona 2, centru fată – zona 3, stânga fată –
zona 4, stânga spate – zona 5, centru spate – zona 6.
Sextetul de început se aşează în teren după zonele specifice terenului
numerotate de la 1 la 6 , începând din zona serviciului (Z1), continuând cu zonele de la
fileu din faţa liniei de 3 m. jucătorii din zonele 2,3,4, sunt în linia I, iar cei din zonele
1,6,5sunt în linia a-II-a. Înaintea momentului în care mingea este lovită de cel care
serveşte, toţi jucătorii din ambele echipe, trebuie să fie în locul în care au ajuns în
urma rotaţiei, dar nu pe aceeaşi linie, adică cei din linia I , să nu fie pe aceeaşi linie cu
cei din linia a-II-a.
Fig. nr. 1. Aşezarea în teren pe zone Fig. nr. 2 Ordinea rotaţiei
14
În ultimele decenii, pot fi observate o serie de tendinţe ale jocului. Acestea vizează:
dispare diferenţa dintre jocul practicat de fete şi cel al băieţilor;
jocul este elaborat până în cele mai mici detalii, lipsind improvizaţiile de moment şi
iniţiativele „necenzurate” de idee tactică;
valorificarea ideilor bune, vechi şi uitate;
echipele valoroase etalează un joc de regularitate eliminând oscilaţiile din execuţia
acţiunilor de joc şi din evoluţia socrului;
calităţile somato-motrice, nivelul măiestriei tehnice şi aptitudinile de concurs ale
jucătorilor se înscriu în cote valorice superioare;
travaliul motric şi funcţional alături de uzura nervoasă sunt ridicate;
jocul are aspectul unei lupte acerbe, nici p echipă nu mai intră învinsă în teren
dinainte, execuţia componentei tehnice tinde să se echilibreze;
hotărâtoare în balanţa victoriei devine strategia tactică şi suportul bio-psiho-motric;
în ceea ce priveşte talia jucătorilor, se manifestă tendinţa de creştere la nivelul
întregii echipe, iar prezenţa jucătorilor ridicători de înălţime mai mică (1,74m fete şi
1,90 băieţi) reduce media taliei sub limitele gigantismului;
formula de echipă consacrată este 5T+1R;
valorificarea jucătorilor de superclasă şi creşterea importanţei coordonatorilor în
condiţii de maximalizare a ponderii atacului combativ şi a sporirii vitezei de
finalizare etc.
I.5. Problematica teoriei şi metodicii voleiului cuprinde:
aspecte referitoare la apariţia şi dezvoltarea acestui joc în lume;
voleiul în ţara noastră şi contribuţia României la dezvoltarea acestui joc sportiv;
analiza conţinutului din volei: acţiuni individuale şi colective, caracteristici, aspecte
tactice, tehnice şi biomecanice, fizic şi psihologice, actualităţi şi tendinţe;
stabilirea modelelor intermediare şi finale de joc şi eşalonarea optimă a acţiunilor în
fiecare din acestea;
metodica predării voleiului în şcolile de toate gradele, particularităţile instruirii în
lecţia de educaţie fizică, ora de activităţi sportive, la echipa reprezentativă a şcolii;
metodica în domeniul voleiului de masă – particularităţi ale instruirii;
recomandări privind succesiunea metodică, planificarea, programarea şi
cantificarea în diferite sectoare de activităţi sportive;
15
reguli pentru selecţionarea mijloacelor şi organizarea exersării, etapizarea învăţării
acţiunilor individule, colective şi a ansamblului de joc cu exemplificări de mijloace
grupate în structuri şi operaţii.
I.6. Istoricul jocului de volei
În 1995, jocul de volei a sărbătorit 100 de ani, un moment important care a
reprezentat şi o schimbare în strategiile forurilor responsabile la nivel mondial.
Original din Statele Unite ale Americii, jocul de volei a atins o popularitate în
S.U.A care îi oferă o recunoaştere la nivel global, plasându-l alături de celelalte
sporturi numai în spatele fotbalului. Astăzi, mai mult de 46 de milioane de americani
joacă volei. 800 de milioane de jucători din toată lumea au jucat volei cel puţin o dată
pe săptămână.
În 1895, William G.Morgan, un instructor de la Asociaţia Tinerilor Creştini
(Y.M.C.A.) în Holyoke, Massachusetts, a decis să îmbine elementele din baschet,
tenis şi handbal, să creeze un joc pentru clasele de oameni de afaceri care au dorit
să joace un joc în care contactul fizic să fie mai redus decât la baschet. El a creat
jocul de volei (la acel moment denumindu-se mintonette). Morgan a împrumutat
fileul de la tenis, l-a ridicat la 6 picioare şi 6 inch deasupra podelei, chiar deasupra
mediei capului unui bărbat. În timpul jocului demonstrativ cineva a remarcat că
jucătorii păreau să joace mingea înapoi şi a 4-a minge peste fileu, şi probabil că
denumirea de volei ar fi mai potrivit pentru acest sport. La 7 iulie 1896 la Colegiul
Springfield a avut loc primul joc de volei.
În 1900 a fost concepută o minge specială pentru volei.
În 1916 în Insulele Filipine a fost introdus un nou stil de pasare a mingii cu
traiectorie înaltă care să fie lovită de alt jucător. În 1917 jocul a fost schimbat de la 21
la 15 puncte. În 1920 s-a instituit organizarea celor trei lovituri şi regulile atacului în
linie dreaptă.
În perioada 1900-1920 voleiul s-a răspândit în Canada, America de sud, Asia
şi Europa.
În 1928 a devenit clar că rotaţiile şi regulile erau necesare, înfiinţându-se
Asociaţia de Volei a S.U.A. S-a organizat primul turneu al U.S.A. fără echipele
YMCA.
În 1930 s-a jucat primul joc de 2x2 masculin.
În 1934 au fost aprobaţi şi recunoscuţi arbitrii naţionali de volei.
16
În 1937 Convenţia A.A.U. de la Boston; acţiunea s-a orientat pe recunoaşterea
Federaţiei (Asociaţiei) S.U.A. de volei ca şi instituţie naţională oficială în S.U.A.
În 1947 s-a fondat Federaţia Internaţională de Volei (FIVB) în Franţa, la Paris,
14 ţări fondatoare, între care şi România.
În 1948 s-a desfăşurat primul turneu de volei pe plajă şi primul Campionat
European la masculin în Italia (Roma).
În 1949 a avut loc primul Campionat Mondial masculin şi primul Campionat
European de volei feminin la Praga (Cehoslovacia).
În 1952 are loc primul Campionat Mondial feminin
În 1964 a fost introdus voleiul al Jocurile Olimpice (JO) de la Tokyo (au
participat 10 echipe masculine şi 6 feminine).
În 1965 s-a constituit Asociaţia de Volei pe plajă din California. S-a desfăşurat
prima Cupă Modnială pentru bărbaţi
În 1973 s-a desfăşurat prima Cupă Mondială la feminin.
În 1974 Campionatul Mondial din Mexic a fost televizat în Japonia. După acest
campionat, numărul federaţiilor naţionale a început să crească, azi existând peste
200.
În 1983 s-a constituit Asociaţia Profesioniştilor de Volei.
În 1984 echipa S.U.A. a câştigat primele sale medalii la JO din Los Angeles
(echipa masculină – aur, iar echipa feminină - argint). FIVB îşi mută reşedinţa la
Lausanne, Elveţia.
În 1986 s-a format Asociaţia Profesionistă de volei (fete).
În 1987 Federaţia Internaţională de Volei a admis seriile Campionatului
Mondial de volei pe plajă.
În 1988 echipa S.U.A. (masculină) a recâştigat aurul la JO în Coreea, la Seul.
În 1989 s-a creat programul de ajutor al sportivilor pe lângă F.I.V.B.
În 1990 s-a creat Liga Mondială .
În 1992 s-a dat startul Ligii de Volei-Beach (4 persoane) în U.S.A.
În 1994 s-a creat Lumea deschisă a voleiului.
În 1995 jocul de volei a împlinit 100 de ani.
În 1996 s-a introdus la J.O. voleiul pe plajă în 2 jucători.
În 2001 218 federaţii naţionale sunt afiliate la Federaţia Internaţională de Volei
(FIVB), iar în 2013 sunt afiliate 220 de ţări sub umbrela celor 5 confederaţii
continentale (56 din Europa, 65 din Asia, 53 din Africa, 12 din America de Sud, 34
din America Centrală, de Nord şi Caraibe).17
În 2011 FIVB şi Naţiunile Unite semnează un acord de partenerial global de
dezvoltare.
În anii 90 ai secolului XX, o serie de modificări ale regulamentului de joc au
determinat influenţe asupra tehnicii şi tacticii jocului, dar şi în procesele de selecţie şi
pregătire ale jucătorilor, urmărindu-se spectaculozitatea jocului.
1994 – în Grecia , Adunarea Generală a FIVB hotărăşte:
- acordarea libertăţii serviciului pe toată linia de fund a terenului;
- atingerile consecutive ale mingii în timpul blocajului;
- mingea trebuie lovită, ea nu poate fi nici prinsă nici aruncată.
- mingea poate intra în contact cu orice parte a corpului.
1996 - linia de trei metri se prelungeşte în afara terenului de joc
1997 – prima minge venită de la adversar poate fi lovită de două ori de
acelaşi jucător sau preluată cu două mâini de sus, aprecierea
arbitrilor fiind mai largă;
1998 – se introduce regula tie-break-ului pentru toate seturile;
- seturile sunt până la 25 puncte, în caz de egalitate la 24, prelungindu-
se până la o diferenţă de 2 puncte;
- setul 5 se joacă până la 15 puncte(la o diferenţă de două în caz de
egalitate la 14)
1999 – serviciul poate atinge fileul fără a fi considerată greşeală:
- timpul de efectuarea serviciului este de 8 secunde în loc de 5;
- a dispărut tentative de serviciu;
- antrenorul are voie să se mişte şi să dea indicaţii jucătorilor pe toată
lungimea terenului după linia de 3 m şi nu mai aproape de 1,5 m de
linia laterală.
VOLEIUL ÎN ROMÂNIA
Începând din anul 1920 voleiul se joacă şi în ţara noastră. La început se
practica cu studenţii şi elevii din oraşele Bucureşti, Braşov, Constanţa, Iaşi, Ploieşti,
Sibiu, Timişoara etc.
Voleiul în România cuprinde 3 etape:
ETAPA I – ÎNTRE ANII 1920-1950
Pe plan naţional:
1931 – se înfiinţează Federaţia Română de Basket şi Volleyball care organizează
primul campionat naţional masculin de volei al capitalei.18
1943 – se organizează la Ploieşti un concurs la care participă 8 echipe (masculin);
- se organizează un campionat inter-şcolar al Capitalei şi un turneu universitar.
Din 1944 se organizează cu regularitate competiţii.
În 1948 se înfiinţează Comisia centrală de Volei, iar în 1958 se revine la F.R.Volei,
separată complet de cea de baschet. Tot din 1948 se organizează competiţii de
masă: Cupa Unităţii Tineretului, Spartachiadele etc.
Din 1948 se organizează primul campionat naţional al elevilor.
În 1949 se organizează primul campionat naţional de seniori la care participă 20 de
echipe din toată ţara.
Pe plan internaţional:
În 1927 se organizează un joc internaţional amical între echipa A.N.E.F.S.
Bucureşti şi o echipă de turişti turci pe plaja de la Eforie; meciul se încheie la scorul
de 3-1 pentru echipa noastră.
În 1946 se organizează prima ediţie a Balcaniadei, la Bucureşti; echipele României
(masculin şi feminin) cuceresc titlurile de campioni balcanici.
În 1947 Balcaniada se organizează în Albania, echipele noastre clasându-se pe
locurile secunde.
În 1948 se organizează în Italia prima ediţie a Campionatului European (echipa
naţională nu participă).
În 1949 echipa masculină participă la primul campionat Mondial de la Praga,
ocupând locul IV. Tot aici, la Praga, echipa feminină, participantă la campionatul
european ocupă locul IV.
ETAPA A II-A - ÎNTRE ANII 1950-1980
Se obţin cele mai mari performanţe sportive, atât cu echipele de club, cât, mai ales,
cu echipele naţionale, în marile competiţii internaţionale.
A. Activitatea la nivelul seniorilor
Echipe de club:
Pentru cucerirea titlului de campion naţional au concurat, în general, 4 echipe:
Rapid, Dinamo, Steaua din Bucureşti (fiecare câştigând de 10 ori titlul de
campioană) şi Explorări Baia Mare.
Echipa Rapid Bucureşti a cucerit de 3 ori Cupa Campionilor Europeni
(1961,1963,1965) şi de 4 ori s-a clasat pe locul II (1960,1962,1966,1967).
Echipa Dinamo Bucureşti a câştigat de 2 ori Cupa campionilor Europeni
(1966,1967), s-a clasat de 3 ori pe locul II (1968,1974,1977) şi o dată pe locul III
(1975). În Cupa Cupelor s-a clasat pe locul I în anul 1979.19
Echipa Steaua Bucureşti s-a clasat pe 2 ori pe locul II în Cupa Campionilor
Europeni (1969,1979) şi o dată pe locul II (1977) în Cupa Cupelor.
Între anii 1966 şi 1967 finala masculină din Cupa Campionilor Europeni s-a
disputat între Dinamo şi Rapid Bucureşti.
Echipa naţională (41 de participări):
Locul I şi titlul de Campioană a Europei în 1963.
Locul II şi titlul de vicecampioană mondială la Campionatul Mondial din 1956.
Locul II la Campionatul European de la Praga din 1958.
Locul III la Campionatele Mondiale din 1960 şi 1962.
Locul III la Campionatul European din 1971, 1977.
Locul III la jocurile Olimpice în 1980.
B. Activitatea la nivelul juniorilor
Pe plan intern, campionatul se desfăşoară atât cu faze preliminarii, cât şi cu
turneu final. După anul 1969 sistemul competiţional se modifică, el devenind divizionar.
Echipa naţională de juniori între 1965-1980 participă la 27 de concursuri
internaţionale:
Locul I la turneul „Speranţe-Prietenia” (1968);
Locul I la Balcaniada din 1980;
Locul II la două turnee „Speranţe-Prietenia” (1964,1969) şi la alte trei ediţii ale
Balcaniadei (1972,1975,1978).
Locul III la Campionatul European din 1969.
C. Activitatea la nivelul senioarelor
Echipe de club:
Echipa Dinamo Bucureşti a câştigat de 15 ori titlul de campioană naţională,
participând de mai multe ori în Cupa campionilor Europeni. În Cupa Cupelor s-a
clasat pe locul III în anul 1974.
Echipa Rapid Bucureşti a cucerit de 7 ori titlul de campioană naţională, a
participat în Cupa Campionilor Europeni.
Echipa Penicilina Iaşi a cucerit de 2 ori titlul de campioană naţională în anii
1970,1971. a participat în Cupa Campionilor Europeni, în Cupa Cupelor clasându-
se pe locul II în 1973 şi pe locul IV în anii 1978 şi 1979.
Echipa Ştiinţa-ICF Bucureşti cucereşte titlul de campioană naţională în 1954.
Echipa naţională (33 de participări):
Locul II la Campionatul Mondial din 1956 (Franţa).
Locul II la Universiada (1954,1965) şi la Balcaniadă în anii 1972, 1976, 1979, 1980.20
Locul III la Universiada din 1955, 1957, 1961.
Locul IV la Olimpiada din 1964, la Campionatul Mondial 1962, Campionate
Europene (1955, 1958), Universiade din 1953 şi 1973.
B. Activitatea la nivelul junioarelor
Pe plan intern, campionatul se desfăşoară atât cu faze preliminarii, cât şi cu
turneu final. După anul 1969 sistemul competiţional se modifică, el devenind divizionar.
Echipa naţională de junioare între 1965-1980 participă la 24 de concursuri
internaţionale:
Locul I la Balcaniade (1972, 1974, 1975, 1976), o dată la turneul internaţional
„Speranţe - Prietenia” (1966) şi la turneul „Cupa Junioare” (1969).
Locul II la Campionatul european de junioare din 1971.
Locul III la două ediţii ale Balcaniadei (1977, 1979) şi o dată la „Cupa Junioare”
(1975).
ETAPA A III-A - DIN 1980
Rezultatele obţinute se situează la un nivel inferior etapei anterioare.
Pe plan intern campionatele se desfăşoară cu regularitate la seniori şi juniori, atât
la feminin cât şi la masculin.
Pe plan internaţional echipa naţională de volei masculin – seniori a obţinut titlul de
Campioană Mondială universitară la Bucureşti în 1981. Echipa de juniori a obţinut
locul II la Campionatul European din 1986.
Echipa naţională feminină a obţinut locul II la universiadele din 1991, titlul de
Campioană Mondială Universitară în 1993. Echipa naţională de junioare s-a clasat
pe locul II la Campionatul European din 1988 şi locul V în 1990 la Campionatul
European.
Echipa naţională masculină s-a calificat în 1995 la Campionatul Mondial de la
Atena.
Echipa naţională feminină a obţinut calificarea în 1997 la turneul final al
Campionatului European.
Echipa “U” Ardaf Cluj-Napoca a ajuns până în faza optimilor Cupei Cupelor la nivel
European în ediţia 1996.
Timp de lucru (recomandat)
2 ore
Rezumat Voleiul este un joc sportiv care opune două echipe pe o suprafaţă de joc împărţită în două terenuri egale printr-un fileu. Există diferite
21
versiuni ale jocului care în funcţie de circumstanţe, oferă fiecăreia posibilitatea să se bucure de multilateralitatea lui.Pentru desfăşurarea jocului de volei componenţii celor două echipe execută acţiuni individuale şi acţiuni colective specifice – tehnico-tactice – denumite acţiuni de joc.Acţiunile individuale constau în procedee tehnice integrate, deci au o structură specifică, care se desfăşoară sub egida unui proces diferenţiat de gândire şi care le conferă totodată dinamismul.Sunt identificate o serie de caracteristici al jocului de volei: accesibilitate, spectaculozitate, dinamism, variabilitate în soolicitarea la efort, multilateralitatea pregătirii jucătorilor, caracterul formativ.Pentru practicarea jocului de volei sunt necesare câteva elemente de baţă: terenul de joc, plasa (fileu), mingea, echipa şi jucătorii, aşezarea acestora în teren şi ordinea rotaţiei.Apariţia voleiului este legată de W. Morgan, din SUA, 1895. După acest moment, jocul a evoluat atât în ceea ce priveşte conţinutul şi regulile de joc, dar şi în dezvoltarea pe plan mondial.În România, voleiul a „prins” foarte repede, instituţionalizarea mergând paralel cu dezvoltarea voleiului la nivel european şi mondial. Se disting 3 etape în evoluţia jocului la nivel naţional: între 1920-1950, între 1950-1980 şi după 1980.
Concluzii Voleiul, datorită răspândirii, practicării în diferite instituţii sociale şi caracteristicilor sale, constituie un mijloc important de atragere a oamenilor în practicarea exerciţiilor fizice.Voleiul actual pune ca o problemă foarte importantă elaborarea unor noi metode de antrenament în scopul lărgirii posibilităţilor funcţionale ale organismului.
Teme 1. Prezentaţi cu date istorice rezultatele unei echipe de club sau naţionale, la alegere
2. Precizaţi tendinţele de dezvoltare ale jocului de volei pe plan mondial/naţional. Argumentaţi!
3. Argumentaţi includerea jocului de volei în programa de educaţie fizică
Surse bibliografice - http://www.fivb.org/EN/FIVB/FIVB_History.asp - Tărchilă, N.; Şerban, M. – Volei pentru juniori, editura Sport-
Turism, Bucureşti, 1975- www.frv.ro - Rusu F. - Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca,
2007- Iacob, I., Păcuraru, A. - “Curs de volei”, ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi,
2004
22
A. Acţiuni individuale în
atac
A.1. ServiciulA.2. Ridicarea pentru atacA.3. Lovitura de atac
Capitolul II. Tehnica şi metodologia acţiunilor individuale în atac
II.1. Particularităţi şi sistematizare
Voleiul, ca şi celelalte jocuri sportive de altfel, desfăşurat în condiţiile existenţei
a două echipe, se realizează prin efectuarea de acţiuni individuale şi colective.
Manifestarea jucătorilor celor două echipe, alternarea acţiunilor individuale şi
colective specifice jocului de volei constituie conţinutul său.
Acţiunile jocului, exprimate pe baza însuşirii unui stereotip dinamic, având în
desfăşurare: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţia finală şi pregătirea pentru
altă acţiune în funcţie de situaţiile concrete, sunt executate cu variaţii de ritm,
intensitate şi amplitudine.
În succesiunea lor logică, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, se
conturează principalele acţiuni:
1. SERVICIUL
2. PRELUARE DIN SERVICI
3. RIDICARE PENTRU ATAC
4. LOVITURA DE ATAC
5. BLOCAJUL
6. PRELUARE DIN ATAC
7. PRELUARE DIN PLASĂ
8. PLONJONUL
Sistematizarea acţiunilor individuale de joc
Având în vedere contribuţia acţiunilor individuale în desfăşurarea jocului, în
cele două faze, când echipa se află în posesia mingii sau când ea este la adversar,
putem sistematiza conţinutul acestora în:
Fig. nr. 3. Acţiuni individuale în atac
23
II.2. Tehnica, greşeli de execuţie şi corectarea greşelilor de execuţie a
acţiunilor individuale în atac
A1. Pasa cu două mâini de sus înainte
Este cel mai des procedeu întâlnit în jocul de volei. Se execută în mod frecvent
din poziţie medie, de pe loc sau precedată de o deplasare şi oprire, printr-o mişcare de
întâmpinare a mingii, care constă într-o uşoară întindere a articulaţiei gleznelor,
genunchilor şi coatelor. Lovirea propriu-zisă are loc în dreptul frunţii cu primele falange
în special ale primelor patru degete, degetul mic atingând tangenţial mingea, formând
o cupă după care mişcarea de întindere continuă cu trecerea greutăţii corpului spre
înainte şi în sus. Este de reţinut faptul că după pasarea mingii braţele îşi continuă
mişcarea până ajung aproape întinse. Corpul este în uşoară extensie privirea
urmăreşte mingea în permanenţă.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de execuţie
Mişcarea de întâmpinare a mingii nu
este efectuată corect şi la timp cu
braţele şi picioarele (lipsa coordonării)
- simularea pasării mingii cu accent pe
execuţia corectă, plecând din poziţia
fundamentală;
- simularea pasării prin aruncarea de mingi
mai grele (de baschet, medicinală de
0,5kg, 1kg, 2 kg);
- din aşezat pe bancă – pasarea mingii
odată cu ridicarea de pe bancă;
- pase din mingi oferite de partener; pase
executate la minge suspendată la diferite
înălţimi
Lipsa mişcării finale a antebraţelor şi
palmelor care trebuie să imprime
viteza şi direcţia necesară zborului,
mai ales pentru pasele lungi
- pase din mingi suspendate;
- pase executate între paralele de
gimnastică pentru determinarea apropierii
coatelor în timpul împingerii mingii;
- pase cu mingi mai mari;
- pentru verificarea corectitudinii lovirii
mingii cu degetele (cupei) se unge
mingea cu cretă multă iar după câteva
pase controlăm palmele jucătorului; astfel
vom constata care degete şi cu care
24
parte a acestora execută lovirea mingii,
pentru a da indicaţii precise de corectare
Neaprecierea corectă a traiectoriei
mingii, deplasare greoaie
- perfecţionarea poziţiei fundamentale de
pe loc şi din deplasare;
- deplasări scurte, schimbări de direcţie, în
poziţie joasă, centrul de greutate în faţă,
greutatea pe ambele picioare;
- aruncarea mingii de către profesor pe
direcţii şi distanţe diferite, la început mai
înalte apoi mai joase; executantul
pasează mingea după ce a efectuat
deplasarea
Pasarea mingii cu greşeli de ţinere,
alunecarea sau trecerea printre palme
– insuficientă cunoaştere a poziţiei
palmelor în momentul pasării;
degetele sunt lipsite de elasticitate sau
necoordonarea braţelor.
- exerciţii de repetare corectă a poziţiei
palmelor (cupei) la perete, la podea, pase
de control;
- exerciţii pentru mărirea flexibilităţii
degetelor: pase alternative cu mingi de
volei, baschet, handbal;
- strângerea repetată a unei mingi de tenis
între degete
Traiectoria incorectă a paselor - pase peste o plasă sau o frânghie la
diferite înălţimi;
- pase la perete peste diferite linii;
- pase la coşul de baschet;
- pase la fileu unde este ataşat un cerc
(pase prin cerc)
- mingea este ţinută sau împinsă -
intrarea incorectă sub minge: prea
în faţă, în spate sau în lateral;
- aprecierea inexactă a locului de
contact cu mingea;
- braţele şi picioarele întinse, lipsa
flexiei dorsale a palmelor;
- coatele prea apropiate sau prea
depărtate;
- exerciţii pentru coordonarea braţelor şi
picioarelor;
- pasă de sus precedată de deplasare din
minge aruncată (oferită);
- pasare succesivă a două mingi oferite de
coechipieri;
- preluare de sus; pasare în triunghi cu
trecerea mingii peste fileu;
- pasare a mingii în două triunghiuri
25
- degetele prea apropiate, policele
îndreptat spre înainte;
- lipsa unei cupe elastice, urmare a
contracţiei prea pronunţate a
degetelor sau poziţiei greşite;
- punctul de lovire a mingii prea
coborât;
- acţiunea fragmentată a corpului;
- lovirea inegală a mingii;
- flexia palmară prea pronunţată sau
dimpotrivă;
- neurmărirea traiectoriei mingii sau
deplasarea corpului în direcţie
aşezate de o parte şi alta a fileului;
- preluare de sus din minge servită de la
distanţă mică, ridicare, trecerea mingii
peste fileu;
- preluare de sus, ridicare din zona 3 şi
atac din zona 4;
- imitarea pasei cu două mâini de sus,
peste cap, cu împingerea unor mingi
medicinale, de baschet etc.;
- exerciţii de pasare a mingii peste cap cu
direcţie precisă; cerc desenat pe perete,
coş de baschet, din mingi aruncate în
faţă şi din lateral stânga
A2. Serviciul de jos din faţă
Se execută pe întreaga lungime a liniei de fund a terenului de volei, jocătorul
este orientat cu faţa către plasă, cu linia umerilor paralelă cu aceasta.
Tălpile sunt paralele, depărtate aproximativ la lăţimea umerilor, piciorul opus
braţului îndemânatic (care loveşte mingea) este la o lungime de talpă înaintea celuilalt.
Picioarele sunt uşor flexate din articulaţia genunchilor, trunchiul uşor înclinat înainte,
privirea înainte. Greutatea este repartizată egal pe ambele picioare. Mingea este ţinută
în palma braţului neîndemânatic cu palma în sus, flexat din articulaţia cotului, oblic
înainte, la nivelul centurii şi spre partea braţului care execută lovirea. Braţul de lovire
cade liber în jos pe lângă coapsă.
Din poziţia de execuţie (descrisă mai sus), jucătorul aruncă cu mâna stângă
(pentru dreptaci) mingea, în sus, aproximativ 20-30 cm, la o lungime de braţ înainte şi
în faţa umărului drept. Braţul drept execută o mişcare de pendulare înapoi, timp în care
genunchii se îndoaie mai mult, iar greutatea corpului trece pe piciorul din spate. Apoi,
braţul îndemânatic, uşor îndoit din articulaţia cotului, printr-o mişcare energică de
pendulare dinapoi-înainte, loveşte mingea de jos în sus şi spre înainte – cu palma
blocată din articulaţia pumnului. Odată cu acţiunea de lovire a mingii, piciorul din spate
împinge în sol, trecând greutatea corpului pe piciorul din faţă, executând totodată şi o
păşire înainte. Mingea se loveşte sub linia mediană.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de execuţie26
- aruncarea mingii prea înainte, la
dreapta sau la stânga;
- nearuncarea mingii din mână ceea
ce este greşeală şi se
sancţionează de arbitru.
- umărul braţului îndemânatic se
încordează înainte de lovirea
mingii
- mingea este lovită cu o jumătatea
de palmă sau numai cu vârful
degetelor;
- cotul se îndoaie în timpul lovirii
mingii;
- braţul îndemânatic pendulează în
lateral nu pe direcţia dinapoi spre
înainte şi de sus în jos;
- lovirea mingii nu este la nivelul
„punctului ideal de lovire” ci în
cădere, astfel mingea are mari
şanse să nu treacă în ternul
advers;
- poziţie prea joasă a braţului cu
mingea sau a celui care loveşte,
mingea coborând până acesta se
ridică;
- articulaţia pumnului relaxată,
palma acoperă mingea la lovire,
punct de lovire prea jos faţă de
planul superior al fileului;
- pendularea laterală a braţului
lovitor, flexia articulaţiei pumnului
după lovire.
- executarea serviciului la o minge ţinută
de antrenor sau suspendată cu accent
pe menţinerea braţului întins în lovire;
- lovirea mingii cu palma spre podea cu
degetele răsfirate, flexate, încheietura
pumnului moale, degetele şi palma iau
forma mingii;
- executarea serviciului, la perete pe care
este trasată o linie paralelă cu solul, la 2
m înălţime;
- doi executanţi faţă în faţă – se execută
serviciul de la unul la altul, cu corectări
reciproce;
- serviciu la perete distanţă 4 - 5 metri,
deasupra unei linii;
- serviciu de sus precedat de 2-3 aruncări
ale mingii pentru verificarea înălţimii,
poziţiei corpului;
- pe perechi serviciu cu accent pe blocare
prin lovirea de 2-3 ori a mingii înaintea
execuţiei;
- serviciu peste fileu de la diferite distanţe;
- serviciu în condiţii regulamentare sub
formă de concurs;
- serviciu dirijat pe o anumită parte a
terenului: apoi pe diagonală;
- joc cu penalizarea serviciilor greşite;
- serviciu dirijat spre ultimii metri ai
terenului;
- serviciu dirijat spre anumite zone.
27
A3. Lovitura de atac
Este elementul tehnic care se învaţă şi se perfecţionează după o mai lungă
perioadă de timp de la începerea pregătirii fiind legată de calităţile fizice specifice şi
particularităţile jocului. Sub aspectul mişcărilor necesare efectuării loviturii de atac se
deosebesc, mai multe componente: elanul, bătaia, zborul, lovirea mingii şi aterizarea.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor
Mărimea necorespunzătoare a
ultimului pas – nu se ia contact
corect cu solul (pe călcâi-pingea-
vârf)
- executarea elanului la o minge ţinută sau
suspendată;
- execiţiile multiple de elan cu minge şi fără
minge sunt singurele mijloace în măsură să
consolideze deprinderea motrică corectă (se
lucrează individualizat).
Bătaia concomitentă pe ambele
picioare – efectuarea săriturii pe
ambele picioare
- învăţarea descompusă a elanului cu accent
pe ultimul pas;
- executarea unui număr cât mai mare de
desprinderi la diferite semnale;
- elan – ultimul pas (mai mare) pe o bancă de
gimnastică după care se alătură celălat –
săritură cu extensie – aterizare;
Greşeli la lucrul braţelor –
acţiunea insuficientă – limitată a
braţelor în timpul bătăii, a zborului
şi a lovirii mingii
- coordonarea lucrului braţelor cu cea a
picioarelor;
- genuflexiuni cu elan de braţe;
- elan, bătaie, zbor – lovirea mingii ţinută,
suspendată, aruncată de profesor, pasată de
coechipier;
- pentru însuşirea corectă a loviturii de atac
aceasta trebuie exersată la o distanţă de 1-
1,5 m de plasă.
28
II.3. Aspecte din metodologia acţiunilor individuale
Selecţionarea şi pregătirea acţiunilor individuale trebuie efectuată în funcţie de
modelul final al jocului şi, în special, de amprenta celui intermediar (pe clase, pe
semestre).
II.3.1. Etapizarea unei acţiuni individuale
Cele mai importante etape privind însuşirea unei acţiuni individuale sunt:
- Explicarea – demonstrarea cât mai apropiată de condiţiile jocului şi cu
sublinierea momentelor mai importante.
- Exersarea ansamblului acţiunii în condiţii uşurate (atac spre perete din minge
oferită, servici de la distanţă mai mică de 9m etc.).
- Repetarea ansamblului cu accent pe aspectele mai importante din execuţie
(punct înalt de lovire la atac, cupă adâncă la ridicare, poziţie joasă la preluarea
din atac etc.).
- Exersarea acţiunii în condiţii apropiate de joc (preluare – atac, atac – blocaj).
- Repetarea acţiunii în condiţii de joc şi care depăşesc jocul.
II.3.2. Eşalonarea acţiunilor din atac
La începutul ciclului al doilea al instruirii apare transmiterea mingii pentru a
treia lovitură (pasa) şi trecerea mingii peste plasă cu două şi cu o mână, care
treptat se transformă în ridicare pentru atac şi atac.
Dacă folosim organizarea atacului cu ridicătorul pe zona 2 se învaţă ridicarea
înainte înaltă din zona 2 spre zona 3 şi apoi spre zona 4 (începători), ulterior
introducându-se ridicarea peste cap, scurtă, întinsă, cu fentă (avansaţi).
La început se introduce atacul pe direcţia elanului, atacul întors, din ridicare
înaltă, scurtă, întinsă etc.
Serviciul poate apărea de la începutul instruirii sau după însuşirea preluării de
sus şi a jocului cu efectiv redus. Se poate utiliza un singur procedeu de serviciu sau în
etapa a II-a se poate introduce şi un alt procedeu (servici de sus din faţă).
29
Capitolul III. Tehnica şi metodologia acţiunilor individuale în apărare
III.1. Particularităţi şi sistematizare
Voleiul, ca şi celelalte jocuri sportive de altfel, desfăşurat în condiţiile existenţei
a două echipe, se realizează prin efectuarea de acţiuni individuale şi colective.
Manifestarea jucătorilor celor două echipe, alternarea acţiunilor individuale şi
colective specifice jocului de volei constituie conţinutul său.
Acţiunile jocului, exprimate pe baza însuşirii unui stereotip dinamic, având în
desfăşurare: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţia finală şi pregătirea pentru
altă acţiune în funcţie de situaţiile concrete, sunt executate cu variaţii de ritm,
intensitate şi amplitudine.
În succesiunea lor logică, determinată de desfăşurarea fazelor jocului, se
conturează principalele acţiuni:
1. SERVICIUL
2. PRELUARE DIN SERVICI4
3. RIDICARE PENTRU ATAC
4. LOVITURA DE ATAC
5. BLOCAJUL
6. PRELUARE DIN ATAC
7. PRELUARE DIN PLASĂ
8. PLONJONUL
Sistematizarea acţiunilor individuale de joc
Având în vedere contribuţia acţiunilor individuale în desfăşurarea jocului, în
cele două faze, când echipa se află în posesia mingii sau când ea este la adversar,
putem sistematiza conţinutul acestora în:
Fig. nr. 4. Acţiuni individuale în apărare
30
B. Acţiuni individuale în
apărare
B.1. Preluarea din servici
B.2. Preluarea din atac
B.3. Preluarea din plasă
B.4. Blocajul
B.5. Plonjonul
III.2. Tehnica, greşeli de execuţie şi corectarea greşelilor de execuţie a
acţiunilor individuale în atac
B1. Preluarea mingii de jos cu două mâini
Din poziţie fundamentală medie, picioarele depărtate aproximativ la lăţimea
umerilor şi chiar mai mult, aproape pe aceeaşi linie, braţele uşor flexate din articulaţia
coatelor, depărtate mai mult de trunchi, cu palmele la înălţimea centurii. Din această
poziţie, braţele se apropie, se apucă palmă peste palmă, cu coatele mult apropiate şi
întinse. Contactul cu mingea se face pe treimea inferioară a antebraţelor, puţin
răsucite înafară, în supinaţie pentru a forma o suprafaţă mai mare de lovire, palmele
sunt orientate în sus. Mişcarea de lovire (pasare), în perioada de învăţare se face
uşor, numai din articulaţia umerilor, de jos în sus şi spre înaite, fiind ajutată de toate
segmentele corpului şi se termină cu extensia tuturor articulaţiilor, picoare, trunchi,
braţe.
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de execuţie
Pase imprecise, viteza mingii
prea mare, traiectoria prea
întinsă – poziţia incorectă şi
acţiunea necorespunzătoare a
braţelor în timpul execuţiei,
poziţia picioarelor prea înaltă
- exerciţii de simulare a lovirii fară minge, cu
accent pe lucrul braţelor;
- din stand pe o bancă de gimnastică ridicare
simultană cu lovirea mingii cu două mâini de jos
înainte;
- pase de jos, la perete, cu accent pe fandări;
- pase de jos la perete peste o linie la 1 m de sol;
- pase de jos precedate de deplasare la minge
Mingea este trimisă pe o
direcţie greşită atunci când vine
din lateral, poziţia greşită a
braţelor
- pase cu două mâini de jos la perete, lucrând
mult din lateral, braţele fiind cât mai întinse
(trăgând pumnii în jos);
- pase cu două mâini de jos la un panou de 2x2
m cu figuri geometrice (mingea ricoşează în
direcţii neprevăzute);
- pe perechi, un jucător aruncă mingea celuilalt
în partea dreaptă - deplasare, lovirea mingii din
lateral dreapta, apoi în partea stângă,
deplasare, lovire cu două mâini de jos din lateral
stânga
31
Preluarea mingii din servici
Tehnica de execuţie a preluării din servici este asemănătoare preluărilor de sus
şi de jos cu două mâini. Se impun următoarele precizări:
În cazul preluării de sus cu două mâini:
- poziţia fundamental este medie;
- toată musculature jucătorului, inclusive cea a degetelor este mai încordată
decât la pasa de sus cu două mâini, cu participarea concomitentă la preluarea
şi pasarea mingii.
În cazul preluării de jos cu două mâini:
- poziţia este mai joasă decât la pasa de jos cu două mâini;
- contactul cu mingea se realizează în momentul când braţele sunt aproape de
orizontală;
- la lovire, participă întregul corp, lent, de jos în sus şi spre direcţia ridicătorului;
- braţele sunt întinse la nivelul articulaţiei cotului.
Preluarea mingii din atac reprezintă, de asemenea, un element tehnic
important, rezolvându-se situaţii specific şi foarte dificile, apărute ca urmare a
eficacităţii ridicate a loviturilor de atac. Acest element tehnic presupune:
- poziţia corpului este mult mai joasă decât la pasa de jos cu două mâini;
- în acţiunea de lovire, picioarele se întind foarte puţin pentru a nu trimite mingea
cu o traiectorie foarte înaltă sau la adversar;
- jucătorul amortizează preluarea atacurilor puternice prin contactul scurt al mingii
cu antebraţele;
- la primirea atacului, poziţia trunchiului jucătorului este mai aproape de verticală,
picioarele fiind îndoite mai mult din articulaţia genunchiului.
Greşeli frecvente
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de execuţie
- poziţie înaltă în momentul
efectuării preluării;
- efectuarea unei sărituri în
momentul efectuării preluării
imprimând astfel o viteză prea
mare mingii şi o traiectorie
greşită;
- efectuarea pe pumni a
- simularea preluării mingii cu accent pe
execuţia corectă, plecând din poziţie
fundamentală;
- pase (preluare) la perete "de la" şi "peste" o
anumită linie trasată pe perete;
- perfecţionarea poziţiei fundamentale de pe
loc şi din deplasare;
- deplasări scurte, schimbări de direcţie, în
32
preluării;
- neaprecierea corectă a
traiectoriei mingii, deplasare
greoaie;
- imprimare unei traiectorii
incorecte a preluărilor;
- mişcarea de întâmpinare a
mingii nu este efectuată corect
şi la timp cu braţele şi
- picioarele (lipsa coordonării)
poziţie joasă, centrul de greutate în faţă,
- greutatea pe ambele picioare;
- aruncarea mingii de către profesor pe direcţii
şi distanţe diferite, la început mai înalte
- apoi mai joase; executantul pasează mingea
după ce a efectuat deplasarea;
- preluări peste o plasă sau o frânghie la
diferite înălţimi;
- preluări la perete peste diferite linii;
- preluări în doi, un elev atacă celălalt face
preluare
Preluarea mingii din plasă poate rezolva două situaţii diferite:
- când mingea este preluată din lovitura a doua, se poate executa ridicarea mingii
pentru atac;
- când mingea este preluată din a treia lovitură, trebuie trecută peste plasă.
Date fiind traiectoriile diferite ale mingilor ricoşate, mingea poate lovi fie fileul în
partea inferioară (mingea este respinsă mai departe), fie în partea superioară (mingea
va cădea în apropierea liniei de centru).
În execuţia acestui procedeu, jucătorul trebuie să aibă în vedere unghiul sub
care vine mingea, forţa cu care zboară, gradul de întindere al plasei etc.
B4. Bocajul individual
Din poziţia fundamentală înaltă, tălpile paralele, depărtate la lăţimea umerilor,
genunchii uşor flexaţi, trunchiul puţin aplecat înainte, braţele îndoite din cot, palmele
orientate înainte în dreptul bărbiei. Cu elan lateral, ultimul pas corespunzător direcţiei
de deplasare, este mai mare decât ceilalţi şi foarte energic, având ca rol în prima fază
oprirea vitezei de deplasare, contactul cu solul făcându-se cu toată talpa, articulaţia
gleznei blocată. În acest moment centrul de greutate rămâne în urmă, în partea opusă
direcţiei de deplasare, palmele la înălţimea bărbiei orientate spre înainte, privirea
urmăreşte mingea. Se îndoaie accentuat piciorul de sprijin, odată cu apropierea
celuilalt picior (care se aşează pe sol cu toată talpa), tălpile paralele, greutatea corpului
repartizată pe ambele picioare. În acest moment se accentuează flexia articulaţiilor
picioarelor, centrul de greutate coboară mai mult. În continuare se realizează rularea
33
talpă-vârf, după care urmează desprinderea energică pe verticală, realizată prin
întinderea puternică şi rapidă a articulaţiilor picioarelor, odată cu îndreptarea energică
a trunchiului şi ducerea braţelor şi a palmelor prin faţă înainte şi în sus, deasupra
plasei (peste plasă), orientate înainte spre terenul advers.
Blocarea sau lovirea mingii se realizează cu palmele, uneori cu antebraţele
printr-o mişcare de sus în jos pe direcţia de zbor a mingii sau chiar pe minge, dacă
aceasta este foarte aproape de plasă.
Greşeli frecvente
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de execuţie
- neaprecierea corectă a
traiectoriei mingii, deplasare
greoaie;
- poziţie incorectă a braţelor
înaintea efectuării blocajului,
adică ţinerea lor jos pe lângă
corp;
- atingere fileului în timpul
efectuării blocajului şi/sau
aterizarea în terenul advers,
depăşind linia de mijloc a
terenului ceea ce este greşeală
şi se sancţionează de arbitru
- braţele nu se întind complet; între
braţe şi fileu rămâne o distanţă
prea mare; la fel şi între palme;
- retragere prea târzie a palmelor,
aterizare dezechilibrată
- imitarea blocajului din stând, din săritură de
pe loc, cu sau fără deplasare;
- pe perechi faţă în faţă, se imită blocajul, cu
lovirea palmelor sus; se execută din stând,
din deplasare cu săritură, fără plasă, la
plasă;
- deplasarea de-a lungul plasei, cu sărituri
succesive la blocaj;
- aceleaşi exerciţii, pe perechi faţă în faţă de-
o parte şi de alta a plasei: lovirea palmelor
peste plasă;
- săritura la blocaj cu mingea în mâini -
aruncarea sa peste plasă, cât mai aproape,
în zona de atac (3 m);
- exerciţii de blocaj la minge ţinută de
coechipier deasupra fileului;
- exerciţii de blocaj la minge care apare pe
fileu;
- exerciţii de blocaj la minge atacată uşor de
un coechipier aflat în terenul advers urcat
pe o bancă;
- exerciţii de blocaj la atac efectuat din terenul
advers (din zone diferite).
34
B5. Plonjonul
Este elementul tehnic care se foloseşte atunci când cu celelalte procedee
tehnice nu se pot rezolva fazele de joc. Se întâlnesc două categorii mari de procede:
a) de bază (plonjonul pe spate, lateral, înainte); b) speciale (pe spate cu rostogolire,
lateral cu rostogolire). Însuşirea acestor procedee nu ar trebui sa ridice probleme
deosebite, mai laes că se execută separat de joc, fără minge. Dificultăţile apar în
condiţiile de execuţie cu mingea şi, mai ales, în condiţii de joc.
Fazele fiecărui procedeu vizează:
- deplasarea spre minge (jucătorul pleacă din poziţie fundamentală, deplasându-
se cât mai rapid spre minge, coborând progresiv centrul de greutate şi
împingerea corpului spre înainte);
- oprirea şi luarea poziţiei joase (oprirea se realizează pe ambele picioare);
- contactul cu mingea (lovirea mingii – pasarea cu două sau cu o mână, funcţie
de procedeu);
- contactul cu solul (rularea sau rostogolirea pe spate – spatele este rotunjit;
membrele inferioare îndoite, bărbia în piept; în cazul plonjonului lateral, după
lovire, cotul braţului dinspre partea deplasării se apropie de trunchi);
- revenirea în poziţia fundamentală de bază (procedeul trebuie să se realizeză
într-un timp foarte scurt pentru ca jucătorul să reintre în sistemul de atac sau de
apărare).
Corectarea greşelilor
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor
- execuţia plonjonului mai departe de
locul de cădere a mingii;
- depăşirea locului de cădere a mingii;
- lovirea mingii în momentul în care
trunchiul nu se găseşte în afara
suprafeţei de sprijin;
- neconcordanţa executantului cu
traiectoria mingii şi poziţia prea înaltă
- execuţii cu mingea suspendată la
punct fix;
- execuţii cu aruncarea mingii de către
antrenor într-o direcţie dinainte
cunoscută
35
III.3. Aspecte din metodologia acţiunilor individuale
Selecţionarea şi pregătirea acţiunilor individuale trebuie efectuată în funcţie de
modelul final al jocului şi în special de amprenta celui intermediar (pe clase, pe
semestre).
III.3.1. Etapizarea unei acţiuni individuale
Cele mai importante etape privind însuşirea unei acţiuni individuale sunt:
- Explicarea – demonstrarea cât mai apropiată de condiţiile jocului şi cu
sublinierea momentelor mai importante.
- Exersarea ansamblului acţiunii în condiţii uşurate (atac spre perete din minge
oferită, servici de la distanţă mai mică de 9m etc.).
- Repetarea ansamblului cu accent pe aspectele mai importante din execuţie
(punct înalt de lovire la atac, cupă adâncă la ridicare, poziţie joasă la preluarea
din atac etc.).
- Exersarea acţiunii în condiţii apropiate de joc (preluare – atac, atac – blocaj).
- Repetarea acţiunii în condiţii de joc şi care depăşesc jocul.
III.2.3. Eşalonarea acţiunilor din apărare
La început se foloseşte preluarea de sus cu două mâini pentru rezolvarea primei
lovituri. În lecţia la clasă acţiunea poate fi utilizată în continuare. La echipa
reprezentativă se învaţă în etapa a II-a preluarea de jos cu două mâini. Aceasta este
etapa în care se separă ridicătorii de trăgători. După însuşirea preluării de jos cu două
mâini se trece la adaptarea acestuia, la preluarea serviciului, a atacului, la preluarea
din blocaj, din plasă etc.
Blocajul apare în circuitul instruirii după învăţarea loviturii de atac. Se învaţă mai
întâi blocajul individual fie efectuat de jucătorul 3 peste tot, fie de jucătorul
corespondent, apoi se învaţă blocajul colectiv; în continuare se perfecţionează cel
individual şi apoi blocajul în doi jucători (la echipă).
Specificul apărării din volei impune orientarea în principal spre o pregătire
colectivă a fiecărui element de preluare sau de blocaj (la atac înalt, din ridicare scurtă,
întinsă).
Plonjonul se învaţă în următoarea succesiune metodică: plonjonul pe spate,
lateral, cu rostogolire.
36
Timp de lucru (recomandat)
4 ore
Rezumat Acţiunile jocului, exprimate pe baza însuşirii unui stereotip dinamic, având în desfăşurare: poziţia iniţială, execuţia propriu-zisă, poziţia finală şi pregătirea pentru altă acţiune în funcţie de situaţiile concrete, sunt executate cu variaţii de ritm, intensitate şi amplitudine.Au fost prezentate acţiunile individuale în atac (pasa cu două mâini de sus, serviciul de jos din faţă şi lovitura de atac) şi acţiunile individuale în apărare (preluare de jos cu două mâini – din servici, din atac, din plasă, blocajul individual şi plonjonul) respectând algoritmul: descriere tehnică, greşeli de execuţie – cauzele apariţiei acestor greşeli, metodica corectării greşelilor apărute, o serie de aspecte metodologice – etapizarea şi eşalonarea acţiunilor individuale.
Concluzii Voleiul, ca şi celelalte jocuri sportive de altfel, desfăşurat în condiţiile existenţei a două echipe, se realizează prin efectuarea de acţiuni individuale şi colective. Manifestarea jucătorilor celor două echipe, alternarea acţiunilor individuale şi colective specifice jocului de volei constituie conţinutul său.
Temă Prezentaţi la alegere o succesiune de 8 exerciţii pentru corectarea greşelilor în învăţarea unei acţiuni individuale în apărare
Prezentaţi la alegere o succesiune de 8 exerciţii pentru corectarea greşelilor în învăţarea unei acţiuni individuale în atac
Surse bibliografice - Balaiş, F., Păcuraru, A. – Volei de la selecţie la performanţă, ed. Academica, Galaţi, 1997
- Volei - Orientare metodică unitară. Bucureşti, FRV, Colegiul Central al Antrenorilor, 1991
- Rusu Flavia Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
- Păcuraru A, Balaiş, F, Iacob, I,Braharu, O. - “Manualul profesorului de volei”, ed. Helios, Iaşi, 2000
- Braharu, O., Ştirbu, C. – Volei pentru toţi, ed. Casa de Editură Venus, Iaşi, 2002
- Ştirbu, I.C.; Puni, R. – Tehnica jocului de volei, ed. Tehnopress, Iaşi, 2009
- Iacob, I.; Păcuraru, A: - Curs de volei, ed. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, Iaşi, 2004
37
Capitolul IV. Tehnica şi metodologia acţiunilor colective în atac
IV.1. Conţinutul şi analiza tacticii colective în atac
La baza tacticii colective în atac stau acţiunile individuale cu şi fără minge:
atacul propriu-zis;
ridicarea;
deplasarea;
poziţia.
Din cadrul conţinutului tacticii colective în atac fac parte:
sistemul ofensiv (de atac);
acţiunile colective cu mingea – combinaţiile tactice în atac;
acţiunile colective fără minge – dublarea şi plasamentul.
A. Sistemul ofensiv este schema generală de dispunere a trăgătorilor şi a
ridicătorilor pe cele şase zone, în funcţie de posibilităţile şi calităţile fiecărui jucător.
Locul pe care îl ocupă în sistem determină sarcinile, acţiunile jucătorilor şi legătura cu
ceilalţi coechipieri.
În cadrul tacticii colective în atac, la începători, se pot folosi mai multe sisteme
de atac, între care:
1. Sistem cu 1T (trăgător) şi 5R (ridicători).
Fig. nr. 5. Sistemul de atac cu 1T+5R
2. Sistem cu 2T şi 4R.
Fig. nr. 6. Sistemul de atac cu 2T+4R
38
3. Sistem cu 3T şi 3R.
Fig. nr. 7. Sistemul de atac cu 3T+3R
4. Sistem cu 4T şi 2R şi o variantă a acestuia cu 2T (trăgători principali), 2S
(trăgători secunzi) şi 2R (ridicători).
Fig. nr. 8. Sistemul de atac cu 4T+2R Fig. nr.9. Sistemul de atac cu 2T+2S+2R
În afară de aceste tipuri de sisteme de atac mai există şi alte variante ale
sistemului 4T – 2R: sistemul 5T şi 1R şi variante ale acestuia; sunt folosite mai ales de
către echipele de mare performanţă.
Pot fi formulate câteva observaţii:
- sistemele cu 1 şi 2 trăgători se folosesc de către echipele de începători în
primul ciclu al pregătirii;
- sistemele 1T – 5R şi 2T – 4R se folosesc în mai mică măsură la echipele de
începători;
- sistemul 3T – 3R este utilizat de unele echipe de nivel începători-avansaţi şi
chiar de către cele de performanţă în situaţii speciale (de exemplu, când unul
din cei patru trăgători nu este disponibil sau când echipa foloseşte în principal
atac din ridicare înaltă);
- cel mai utilizat sistem ofensiv de către echipele de începători-avansaţi şi de
către unele de performanţă este cel cu 5T şi 1R, permiţând folosirea unei game
variate de combinaţii, având şi o eficienţă crescută, mai ales dacă trăgătorii sunt
şi buni apărători.
39
B. Combinaţiile tactice în atac
Literatura de specialitate pune în evidenţă o serie de criterii de clasificare a
combinaţiilor tactice în atac. Astfel, există combinaţii după cum urmează:
a. după distanţa şi direcţia ridicării:
- combinaţii cu atac din ridicare la distanţă mică;
- combinaţii cu atac din ridicare la distanţă mare (peste zona 3);
- combinaţii cu atac din ridicare înainte şi peste cap.
b. după traiectoria ridicării:
- combinaţii cu atac din ridicare înaltă;
- combinaţii cu atac din ridicare scrută şi întinsă;
c. după modul de participare a jucătorilor din linia I:
- combinaţii cu atac simultan (simularea atacului de doi jucători);
- combinaţii cu schimb de locuri.
d. după numărul jucătorilor care participă la organizarea şi efectuarea atacului:
- combinaţii cu jucători din linia I;
- combinaţii cu „intrarea” ridicătorului din linia a II-a;
- combinaţii cu finalizarea de către trăgătorii din ambele linii.
Alte combinaţii tactice utilizate, clasificate după:
- distanţa şi locul de efectuare a atacului faţă de plasă;
- numărul de lovituri (cu 2,3,4 lovituri) etc.
Combinaţii cu atac din ridicare înainte înaltă şi peste cap înaltă (la distanţă
mică)
În cadrul acestora, preluarea se trimite la ridicătorul din linia I, iar ridicarea
(pasa) se efectuează la cel mai apropiat trăgător.
Exemple de combinaţii:
combinaţia 4-3-4;
combinaţia 3-2-3;
combinaţia 5-2-3;
combinaţia 1-4-3;
combinaţia 4-2-3;
combinaţia 4-3-2;
combinaţia 2-3-4;
combinaţia 2-3-2.
Sunt cele mai simple şi cele mai uşor de aplicat, dar întâmpină unele greutăţi:40
- modul cum vine mingea de la adversar;
- distanţa preluării;
- unghiul (format de direcţia preluării şi ridicării) sub care vine preluarea spre
ridicător; cu cât unghiul este mai mare, cu atât ridicarea este mai dificilă.
Combinaţii cu atac din ridicare lungă (peste zona 3)
Exemple de combinaţii cu pasă lungă:
combinaţia 6-2-4 (cea mai frecventă);
combinaţia 3-2-4;
combinaţia 4-2-4;
combinaţia 1-2-4;
combinaţia 5-2-4.
Combinaţii cu atac simultan (combinaţii la care participă la atac 2 până la
5 jucători)
În cadrul acestora, doi jucători simulează atacul, urmând ca unul să-l şi
efectueze. Când ridicătorul se află pe zona 3, ridică fie înainte cu traiectorie scurtă –
întinsă, fie peste cap (semiînalt). Dacă se găseşte pe zona 2, va ridica scurt la 3 sau
cu traiectorie întinsă la jucătorul din zona 4.
Fig. nr. 10 şi 11 Combinaţii cu atac simultan cu ridicătorul în zona 3, repsectiv 2
O serie de avantaje se evidenţază:
se măreşte ritmul atacului;
se execută relativ uşor;
creşte spectaculozitatea jocului;
se poate deruta blocajul dacă sunt în linia I trăgători care să atace eficace din
ridicare cu traiectorie scurtă şi semiîntinsă (întinsă);
constituie o etapă importantă pentru trecerea la combinaţiile cu „intrare” (foarte
eficace);
se pot folosi cu mai mare eficacitate când adversarul trimite mingea uşor peste
plasă.
41
În acelaşi timp, acest tip de combinaţii au si o serie de dezavantaje:
necesită timp mai mult pentru învăţare;
sincronizarea acţiunilor celor 3 jucători se efectuează destul de greu la început;
preluarea din serviciul şi atacul advers trebuie bine însuşită (precizie -
constanţă).
Combinaţii cu intrare din zona 1
Sunt foarte eficace, în special la echipele de performanţă.
Cea mai folosită combinaţie cu intrare (şi cea mai uşoară) este cea efectuată
din zona 1.
În general, echipele care utilizează intrarea trebuie să aibă în formaţie 2R şi 4T,
iar pe plasă 3 atacanţi.
Fig. nr. 12 Combinaţie în atac cu intrarea ridicătorului din zona 1
Reguli pentru eficienţa combinaţiilor cu intrare (la începători):
preluarea serviciului va fi efectuată de către cei 5 jucători;
jucătorul care efectuează intrarea se va deplasa şi după preluările imprecise
până la limita zonelor 2 şi 3;
trăgătorii să nu intervină la lovitura a doua decât în cazuri extreme;
ridicătorul să-şi anunţe de fiecare dată intrarea, iar în situaţiile confuze să
semnalizeze intervenţia (semn cu mâna, strigăt);
preluarea să fie trimisă cu precizie, lângă plasă între zonele 2 şi 3;
ridicătorul să distribuie mingile în funcţie de calităţile şi particularităţile
trăgătorului, de felul preluării (precizie), de scor etc.
Avansaţii folosesc combinaţiile cu intrare atât la primirea serviciului, cât şi în
timpul jocului şi alte variante: cu intrare din zonele 6 şi 5.
Aceste combinaţii au următoarele avantaje:
- creşte numărul trăgătorilor disponibili pe plasă;
42
- creşte numărul combinaţiilor posibile (se poate folosi o gamă variată de
combinaţii);
- atacul se utilizează în condiţii avantajoase, ridicarea vine din dreapta, de lângă
plasă, se atacă de obicei împotriva unui blocaj individual;
- ridicarea se efectuează într-un unghi favorabil, mai ales dacă ridicătorul din linia
a II-a se deplasează totdeauna din zona 1.
Câteva dezavntaje pot fi observate:
- necesită o preluare din servici foarte bine pregătită (constanţă, precizie);
- ridicătorii trebuie să-şi perfecţioneze diferite acţiuni de pasare cu traiectorie
scurtă–semiîntinsă, întinsă, cu fentă etc. majoritatea jucătorilor sau chiar toţi
trebuie să fie trăgători eficace (inclusiv ridicătorii), în caz contrar se uşurează
sarcina blocajului advers (2 trăgători disponibili pe plasă).
C. Acţiuni colective în atac fără minge – dublare şi plasament
Dublarea în atac este acţiunea prin care jucătorii se deplasează în zona de
atac pentru a asigura spaţiul din imediata apropiere a trăgătorului.
Scopul dublării în atac: preluarea mingilor ricoşate din blocajul advers în
apropierea atacantului propriu. Aceasta trebuie asigurată de cel mai apropiat jucător
din linia I (participă totdeauna) şi de către extrema din linia a II-a corespunzătoare
atacului, dacă se foloseşte sistemul defensiv cu 6 retras (fig.13) sau de către jucătorul
din zona 6 dacă se foloseşte sistemul defensiv cu jucătorul 6 avansat (fig.14)
Fig.nr.13 Dublarea atacului cu Z6 retras Fig.nr.14 Dublarea atacului cu Z6 avansat
Plasamentul în atac este acţiunea prin care jucătorii ocupă zonele mai
depărtate de locul atacului (în afară de zona şi jucătorii dublării). Când se atacă simplu
(ridicare înaltă) în cadrul plasamentului participă 3 jucători. Participarea anumitor
jucători din zone diferite în efectuarea plasamentului depinde de sistemul de apărare
(fig.15, fig.16, fig.17).
43
Fig.nr.15 Plasament pentru Z4 Fig. nr. 16 Plasamanet pentru Z4
Fig.nr.17 Plasament pentru Z2
Dublarea şi plasamentul în atac prezintă aspecte diferite şi în funcţie de
combinaţiile din atac. În cazul combinaţiilor cu atac simultan şi cu „intrare” sunt scoşi
parţial sau total din joc 2 sau mai mulţi jucători, dublarea şi plasamentul prezentând
aspecte diferite: jucătorul care execută atacul, cei care simulează, uneori chiar şi
ridicătorul pot participa în mică măsură sau deloc la acţiunile de dublare şi plasament
(fig.18, fig.19, fig.20).
Fig.nr. 18 Dublare şi plasament fără ridicătorul din Z2
44
Fig.nr.19 Plasament fără ridicătorul din Z3 Fig.nr.20 Plasament fără ridicătorul din Z1
IV.2. Aspecte din metodologia acţiunilor colective
În cadrul învăţării-perfecţionării acţiunilor colective se întâmpină dificultăţi mari
datorită specificului acestora, mai ales la echipele de începători.
IV.2.1. Eşalonarea conţinutului acţiunilor colective
În general, se pregătesc mai întâi acţiunile colective de atac şi apoi cele de
apărare.
Învăţarea dispozitivelor la efectuarea şi primirea serviciului se poate realiza în
acelaşi timp (prima etapă). La începători se utilizează aşezarea cu 5 jucători la
preluare, cu ridicătorul din zona 3, apoi pe zona 2 (eventual şi pe zona 4) lângă plasă.
La avansaţi se pune accent pe pregătirea aşezării cu mai puţini jucători la primire, iar
ca dispozitiv predomină formaţia în semicerc.
În ceea ce priveşte eşalonarea pregătirii combinaţiilor tactice se învaţă mai întâi
cele cu ridicare înainte înaltă, apoi cele cu ridicare înaltă peste cap. În etapa
următoare se învaţă combinaţiile cu ridicare înaltă de pe zona 2 spre zona 3 şi 4,
urmează combinaţiile cu atac simultan, cu încrucişare, apoi se trece la pregătirea
combinaţiilor cu intrare, care sporesc eficacitatea tacticii în atac (echipă).
IV.2.2. Indicaţii privind etapizarea pregătirii unei acţiuni tactice colective
Fiecare acţiune tactică colectivă trebuie pregătită şi separat, dar cu preocupări
permanente pentru încadrarea în jocul bilateral. Pentru aceasta se recomandă:
Explicarea, demonstrarea pe teren, la plasă (cu schiţe, machete) în condiţiile
modelului de joc.
Exersarea globală cu toţi jucătorii incluşi în acţiunea tactică respectivă (condiţii
uşurate).
Repetarea aspectului mai important din acţiunea tactică colectivă cu includerea
numărului strict necesar de jucători (permite volum mare de repetări).
45
Paralel se exersează şi acţiunea tactică colectivă, global şi în condiţii apropiate
de joc.
Exersarea globală a acţiunii în joc cu temă, de verificare, împreună cu acţiunea
de asigurare (condiţii de joc şi care depăşesc jocul).
IV.3. Indicaţii metodice pentru pregătirea tacticii colective în atac
De la început trebuie bine alese combinaţiile de bază, variantele acestora,
încadrarea lor în modelul de atac şi pregătirea corespunzătoare a acestora.
Paralel cu învăţarea-perfecţionarea combinaţiilor ofensive se perfecţionează şi
acţiunile individuale (preluare-ridicare-atac), care îmbracă aspecte specifice
combinaţiilor.
Pe tot parcursul pregătirii trebuie să fie prezente condiţiile de joc. perfecţionarea
acţiunilor ofensive depinde în mare măsură de realizarea unui număr mare de
repetări, care se realizează prin organizarea exersării în circuit continuu, prin
exersare pe linii, cupluri etc.
46
Capitolul V. Tehnica şi metodologia actiunilor colective în apărare
V.1. Conţinutul tacticii colective în apărare
Sistemul de apărare se referă la:
sistemele defensive colective;
încadrarea jucătorilor în sistem;
sarcinile acestora pe posturi.
Sistemul de apărare cuprinde:
dispozitivul;
organizarea;
efectuarea precisă a acţiunilor pe linii şi pe zone.
Denumirea sistemului de apărare se efectuează în funcţie de poziţia jucătorului
din zona cea mai importantă (dominantă) şi anume zona 6.
În cadrul tacticii colective din apărare se folosesc următoarele sisteme:
sistem de apărare cu jucătorul din zona 6 retras (cel mai des utilizat);
sistem de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat;
sistem de apărare cu jucătorul din zona 6 intermediar.
În cadrul fiecărui sistem de apărare există mai multe acţiuni care au căpătat
denumirea proprie şi specifică voleiului:
- blocajul (în 1, 2, 3 jucători);
- dublarea;
- plasamentul;
- autodublarea (specifică avansaţilor).
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras (sistemul 6R)
Acest sistem îl vom detalia într-unul din capitolele următaore. Prin urmare, vom
discuta despre celelalte sisteme de apărare utilizate în jocul de volei la echipe de
nivele de pregătire şi vârstă diferite.
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat
În cadrul acestui sistem jucătorii 1 şi 5 ocupă colţurile terenului, iar jucătorul din
zona 6 se află în apropierea liniei de 3m. Jucătorii din linia I se află în apropierea plasei
(dispozitiv de bază).
Extremele 1 şi 5 apără partea a II-a a terenului, iar jucătorul 6 acoperă mijlocul
terenului sau dublează blocajul dacă se efectuează.
47
Variante ale sistemului de apărare cu 6 avansat:
a) sistem cu jucătorul 6 avansat fără blocaj
(fig.21)
Fig.nr. 21
Sistem de apărare cu
Z6 avansat, fără blocaj
b) sistem cu jucătorul 6 avansat la blocaj individual efectuat cu jucătorul 3
peste tot (fig.22) sau de către corespondent (fig.23).
Fig.nr.22 Sistem de apărare cu Z6
avansat, cu Z3 la blocaj peste tot
Fig.nr.23 Sistem de apărare cu Z6
avansat, cu blocaj la corespondent
c) sistem de apărare cu jucătorul 6 avansat la blocaj în doi jucători (fig.24).
Fig.nr. 24 Sistem de apărare cu Z6 avansat, cu blocaj colectiv în 2jucători
Între avantajele acestui sistem cu jucătorul 6 avansat enumerăm:
jucătorii au sarcini bine precizate, fie în apărare în linia a II-a, fie numai de
asigurare a blocajului;
favorizează acoperirea jucătorilor mai puţin pregătiţi în apărare (sunt trimişi
în apropierea blocajului);
necesită mai puţină mişcare în teren;
este util dacă echipa posedă un blocaj colectiv înalt şi foarte eficace.
48
Printre dezavantajele acestui sistem se evidenţiază:
se adaptează mai greu tacticii cu un jucător la blocaj şi fără utilizarea
blocajului;
punctul forte al sistemului este blocajul, ori în jocul actual acesta este
deseori depăşit;
diminuează într-o oarecare măsură dezvoltarea jucătorului complet;
nu este eficace la atacul de la distanţă de plasă, din linia a II-a şi la cel rapid;
la începători, unde apărarea se efectuează de cele mai multe ori cu un
jucător la blocaj sau fără blocaj (în primul ciclu) sistemul blochează prea
mulţi jucători în spaţiul de 3m şi mai puţini în jumătatea a doua a terenului
foarte des solicitată de atacul advers (fig. 25).
Fig.nr.25 Plasarea deficitară a jucătorilor pe linii în funcţie de efectuarea blocajului
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 intermediar
În cadrul acestuia jucătorul 6 acţionează între cele două linii, având rol de a
efectua dublarea dar şi acoperirea primei părţi a zonei 6 de atacul lobat peste blocaj.
Ceilalţi jucători primesc sarcini asemănătoare sistemului cu jucătorul 6 avansat (fig.
26).
Fig.nr. 26 Sistemul de apărare cu Z6 intermediar
Împărţirea sarcinilor de apărare în cazul folosirii blocajului colectiv se
efectuează mai greu (delimitarea zonelor este mai complicată). De aceea, este folosit
de către echipele de performanţă într-o mai mică măsură.
49
Acest sistem poate fi eventual folosit şi de către începători mai ales în etapa
apărării fără blocaj (fig.27). Poate fi considerat ca o variantă a sistemului cu centrul II
avansat.
Fig.nr. 27 Sistemul de apărare cu Z6 intermediar, fără blocaj
V.2. Indicaţii metodice pentru tactica colectivă în apărare
Utilizarea sistemelor de apărare pot favoriza:
Deficienţe ce apar în sistemul de apărare:
în cadrul preluării;
joc static – acţionare mecanică;
greşeli de întrajutorare;
lipsă de decizie etc.
În cadrul exersării se îmbină lucrul global cu cel parţial al sistemului de apărare.
Se recomandă luarea unor măsuri de asigurare a continuităţii în exersare şi
realizării unei cantificări mari (echipa).
Condiţiile de joc pe parcursul instruirii trebuie îngreuiate treptat în sensul că
atacul devine tot mai variat.
Eficienţa pregătirii acţiunilor tactice colective din apărare depinde şi de
selecţionarea mijloacelor şi folosirea lor grupată în structuri. Un rol important îl
are jocul cu temă, cu minge aruncată, de verificare etc.
Timp de lucru (recomandat)
4 ore
Rezumat Conţinutul şi analiza tacticii colective în atac include prezentarea sistemelor ofensive (au fost prezentate mai multe sisteme ofensive, adaptate nivelului de pregătire al jucătorilor), combinaţiile tactice în atac (de asemenea, au fost prezentate cele mai utilizate, dar şi cele mai eficiente combinaţii în atac), acţiunile colective fără minge – dublare şi plasament. O serie de aspecte metodologice au fost descrise privind: eşalonarea conţinutului (etapizarea acţiunilor colective în atac), dar şi indicaţii metodice privind pregătirea tacticii colective în atac.În ceea ce priveşte conţinutul şi analiza tacticii colective în apărare în
50
capitol sunt prezentate informaţii despre sistemele de apărare (cu Z6 avansat, cu Z6 retras sau cu Z6 intermediar), dar şi o serie de indicaţii metodice pentru tactica colectivă în apărare.
Concluzii În procesul de antrenament, tacticile colective în atac şi apărare trebuie să ţină cont de o serie de factori: niveul de pregătire al jucătorilor, stadiul de instruire, dar şi de adversar. Pregătirea echiepi pentru diferite situaţii de joc o poate conduce către obţinerea performanţei.
Temă Prezentaţi la alegere o succesiune de 6 exerciţii pentru corectarea greşelilor în învăţarea acţiunilor collective în atac
Prezentaţi la alegere o succesiune de 6 exerciţii pentru corectarea greşelilor în învăţarea unui sistem de apărare
Surse bibliografice - Braharu, O., Ştirbu, C. – Volei pentru toţi, ed. Casa de Editură Venus, Iaşi, 2002
- Iacob, I.; Păcuraru, A: - Curs de volei, ed. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, Iaşi, 2004 Iacob, I.; Păcuraru, A: - Curs de volei, ed. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, Iaşi, 2004
- Balaiş, F., Păcuraru, A. – Volei de la selecţie la performanţă, ed. Academica, Galaţi, 1997
- Volei - Orientare metodică unitară. Bucureşti, FRV, Colegiul Central al Antrenorilor, 1991
- Rusu Flavia Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
- Păcuraru A, Balaiş, F, Iacob, I,Braharu, O. - “Manualul profesorului de volei”, ed. Helios, Iaşi, 2000
- Braharu, O., Ştirbu, C. – Volei pentru toţi, ed. Casa de Editură Venus, Iaşi, 2002
- Păcuraru, A. – Volei – tehnică şi tactică, ed. Fundaţiei Universitare, Galaţi, 2002
51
Capitolul VI. Voleiul în lecţia de educaţie fizică la ciclul gimnazial
VI.1. Voleiul în şcoală (în lecţia de educaţie fizică, la opţional, în ora de activităţi
sportive)
Jocul de volei apare în programa şcolară la nivelul clasei a V-a, dar elemente
pregătitoare pentru toate jocurile sportive pot fi introduse de la clasa a IV-a.
Obiectivele acesui joc sportiv sunt:
în cadrul lecţiei de educaţie fizică realizarea obiectivelor educaţiei fizice;
însuşirea principalelor acţiuni şi a jocului apar ca obiective secundare;
în cadrul lecţiei – opţional să satisfacă nevoia de practicare a voleiului, plăcerea
de a juca etc.;
în cadrul activităţilor sportive obţinerea unor performanţe specifice vârstei şi
nivelelor de pregătire.
Pentru a putea învăţa voleiul, în şcoală trebuie să se înceapă cu înlăturarea
factorilor limitativi:
însuşirea necorespunzătoare a preluării de sus (pasa) fără de care nu se
poate desfăşura jocul bilateral;
alegerea voleiului fără a exista preocupări pentru materiale sportive;
nu se folosesc mijloace speciale în însuşirea organizării şi efectuării celor trei
lovituri;
folosirea insuficientă a mijloacelor pentru însuşirea globală a jocului;
folosirea în lecţia de educaţie fizică numai a elementelor din volei fără
utilizarea jocului bilateral;
planificarea unor modele de joc greoaie, iar unele incomplet precizate (cele
intermediare);
folosirea insuficientă a jocului cu efectiv redus, cu efective inegale şi chiar
mixte;
utilizarea unor exerciţii, forme de organizare puţin eficiente.
VI.2. Cerinţe pentru optimizarea instruirii
VI.2.1. Structurarea modelelor de joc, raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic
Structurarea modelului final de la ciclul gimnazial şi liceal trebuie efectuată în
funcţie de: condiţiile din şcoală, timpul foarte scurt la dispoziţie, elevi mulţi şi de nivel
eterogen etc. Astfel, structurarea modelului va fi orientată pe linia simplificării şi a 52
asemănării dintre structurile de joc din cadrul aceluiaşi model şi chiar din modele
diferite. În acest fel se va uşura şi selecţia elevilor pentru echipa reprezentativă şi
pentru voleiul de performanţă.
Modelul de joc pentru clasa a VI-a: joc 4x4 pe teren redus (în funcţie de
cerinţele programei – 9/7m, de spaţiul disponibil, de nivelul de pregătirea al elevilor
etc.).
Modelul de joc pentru clasa a IX-a: joc 6x6 cu blocaj individual la
corespondent, dublează cel mai apropiat jucător din linia I, sistem de apărare cu
jucătorul din zona 6 avansat, servici de jos din faţă, aşezarea la primirea serviciului
se va efectuat cu jucătorul din zona 2 lângă plasă.
Modelele de joc 4x4 şi 6x6x este bine să fie folosite pe linia practicării globale
a jocului de volei. Utilizarea modelului de joc preconizat favorizează raţionalizarea
conţinutului tehnico-tactic.
III.2.2. Extinderea jocului cu efectiv redus
Se recomandă utilizarea jocului cu efective reduse atât la nivelul lecţiei, cât şi
la orele de activităţi sportive (echipa reprezentativă) şi opţional. Pentru aceasta este
necesară cunoaşterea jocului în ansamblu, a apărării în semicerc etc. Jocul cu
efectiv redus pe teren redus, peste plasă regulamentară sau improvizate, pe teren
regulamentar (2x2, 3x3, 4x4) creează posibilitatea organizării de întreceri când nu
sunt 12 elevi disponibili. De asemenea, jocurile cu efective inegale (2x4, 3x6) pe
teren redus sau regulamentar sunt stimulative atât pentru elevii mai buni, cât şi
pentru ceilalţi.
VI.2.3. Operativitatea maximă în cadrul exersării
Timpul afectat în lecţie pentru realizarea obiectivelor din volei fiind relativ mic
(aprox. 15 minute) se impun măsuri pe linia organizării colectivului (pe grupe, echipe
stabile un semestru sau an şcolar, formarea unor instructori fie dintre jucătorii cei mai
buni, fie din cei scutiţi) cât şi a optimizării instruirii (oferirea de explicaţii, demonstraţii
în timp scurt, utilizarea de exerciţii simple grupate în structuri – 1 exerciţiu de bază şi
2-3 variante, organizarea de competiţii la nivelul grupelor de elevi).
VI.2.4. Autopregătirea şi stimularea activităţii independente
Datorită condiţiilor din lecţie (număr mare de elevi, timp redus de lucru,
obiective multe, spaţii reduse, mingi puţine, nivele eterogene de pregătire etc.) se
recomandă organizarea colectivului pe grupe, ateliere. În cadrul acestora este foarte
utilă autooeganizare, autoconducerea şi autoinfluenţarea cu ajutorul instructorilor la
exersarea elementelor (corectări, cantificare, arbitraj etc.).53
Se insistă pe linia formării deprinderii prin autopregătire. Se recomandă
extinderea în lecţie şi la echipa reprezentativă a lucrului independent prin exersare în
ritm propriu cu toată clasa, pe grupe, cu sau fără instructor, a formării deprinderilor
de autoorganizare şi autoconducere, să se stimuleze participarea conştientă a
acestora.
În volei, se pot utiliza cu eficienţă exerciţiile şi jocurile pregătitoare, în special
cele care nu necesită mult spaţiu, instalaţii şi materiale deosebite. În cadrul acestora
să fie prezent permanent elementul de întrecere cu sau fără partener. Pot fi astfel
folosite exerciţii individuale, elemente de întrecere pe perechi, jocuri ajutătoare etc.
VI.2.5. Dublarea exersării statice cu acţiuni dinamice
Aceasta constituie cea mai importantă cerinţă, deoarece fără aplicarea ei
voleiul nu-şi justifică locul în lecţia de educaţie fizică. Trebuie urmărit ca în timpul
exersării momentele statice să fie dublate cu acţiuni dinamice.
VI.2.6. Sistem de acţionare eficient
În lecţia de educaţie fizică şi ora de activităţi sportive trebuie să se pună
accent pe însuşirea, consolidarea preluării de sus fără de care nu se poate desfăşura
jocul bilateral. Celelalte acţiuni (elemente) pot fi însuşite parţial: lovitura de atac,
blocajul, serviciul. Ridicarea, preluarea din serviciu şi din atac pot fi rezolvate prin
adaptarea preluării de sus, mai ales dacă se serveşte din apropierea plasei (circa
4m) şi se joacă peste plasă mai înaltă (în prima etapă).
Pe măsura însuşirii preluării de sus (a pasării) se poate trece la învăţarea
organizării-efectuării celor 3 lovituri, după aprox. 6 lecţii. Având însuşită această
secvenţă după alte 6 lecţii se poate trece la organizarea jocului şi învăţarea
modelului de joc 4x4.
În continuare, pentru învăţarea rapidă a modelului final de joc se recomandă
includerea în traseul instruirii a preluării din minge aruncată, a atacului cu minge
împinsă, apoi însuşirea serviciului şi a preluării din servici. Învăţarea serviciului şi a
preluării din serviciu este deosebit de importantă pentru jocul bilateral.
După însuşirea jocului 4x4 se trece la însuşirea modelului 6x6x fără blocaj.
Paralel cu jocul 6x6 continuăm însuşirea atacului şi apare blocajul individual ce ne
interesează mai mult ca mijloace pentru dezvoltarea detentei, a ambidextriei decât ca
mijloc de oprire a atacului.
VI.2.7. Metode, procedee metodice, forme de organizare în lecţie
Demonstrare-explicare. Se va insista mai mult pe demonstrare, cu accent pe
ansamblul acţiunii şi punctări ale momentelor dominante din execuţie. Demonstrarea-54
explicarea se va efectua în condiţii apropiate de joc şi cu durată scurtă (10-15
secunde), cu reveniri pe parcursul exersării în funcţie de necesităţi.
Exersarea frontală cu toată clasa se va folosi mai ales dacă sunt suficiente
mingi.
Lucrul pe ateliere, pe grupe valorice presupune disciplină şi folosirea de
instructori.
Exersarea în circuit pentru preluare (pasare), blocaj la minge care apare
deasupra unei plase improvizate.
Forme de autopregătire şi autoconducere
Se pot introduce pe fondul unei discipline a colectivului, cu ajutorul unor
instructori special pregătiţi şi prin preocupări continue pentru formarea unor
cunoştinţe şi deprinderi în acest sens. Pe baza acestora se poate aplica tratarea
diferenţiată, putându-se pregăti astfel şi în lecţie elevii pentru echipa reprezentativă.
Exersarea globală – se foloseşte în mare măsură, punându-se accent pe
exersare în condiţii uşurate (preluare din minge oferită, atac spre perete din minge
aruncată, servici de la mică distanţă de plasă etc.) şi în condiţii apropiate de joc.
Lucrul pe părţi se utilizează în secundar şi mai ales la exersarea aspectelor
importante (dominante) din tehnica execuţiei.
Repetarea multiplă se va folosi în special la fixarea şi consolidarea preluării de
sus şi a ridicării pentru atac. Repetarea multiplă sugerează creşterea treptată a
numărului de repetări de la 30-40 la 90-160 pe elev într-o lecţie.
Exersarea grupată a unor acţiuni (servici-preluare, atac-preluare din atac,
servici-preluare-organizarea celor trei lovituri) aspect ce duce la economie de timp, la
însuşirea mai rapidă a ansamblului de joc.
Este utilă organizarea întregii clase pe grupe (echipe) stabile toată lecţia,
inclusiv în cadrul realizării obiectivelor din programă şi al participării la minicompetiţii.
VI.3. Obiectivele şi conţinutul jocului de volei la ciclul gimnazial
Ciclul gimnazial cuprinde două cicluri curriculare:
ciclul de dezvoltare — cuprinde elevii claselor a V-a şi a VI-a. având ca obiectiv
major, formarea capacităţii de bază, necesare pentru continuarea studiilor;
ciclul de observare şi orientare — cuprinde elevii claselor a VII- a şi a VlII-a,
întinzându-se până la clasa a IX-a, având ca obiectiv major, orientarea în
vederea optimizării şcolare şi profesionale ulterioare.55
Programa de Educaţie Fizică şi Sport pentru clasele V-VIII prevede
următaorele aspecte:
Competenţe generale:
1. Utilizarea limbajului de specialitate în relațiile de comunicare
2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice
armonioase
3. Utilizarea cunoştințelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea dezvoltării capacităţii motrice
4. Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării şi practicării activităților de
educaţie fizică şi sport şi adoptarea unui comportament adecvat în cadrul
relaţiilor interpersonale şi de grup
5. Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea ți înțelegerea ideilor, stărilor
afective şi a esteticului
Valori şi atitudini
- Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate
- Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii
- Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii
- Respect faţă de regulile impuse de organizarea ți desfățurarea activităților de
educație fizică şi sport
- Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de
activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu
refacerea, timpul ocupat cu timpul liber
- Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice
- Spirit competitiv şi fair-play
- Interes constant pentru fenomenul sportiv
- Simţ estetic, deschidere pentru frumos
CLASA A V-A
A. Predarea voleiului la clasa a V-a
Obiectivul cadru 1 - dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor,
necesară pentru desfăşurarea activităţilor sportive.
Obiectivele de referinţă:
să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi diferite;
56
Obiectivul cadru 2 - să aplice procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
specifice, în şcoală şi în afara ei
Obiectivele de referinţă:
să aplice procedeele tehnice şi acţiunile tactice însuşite în structuri simple;
să realizeze acţiuni motrice specifice ramurilor de sport şi să le integreze în
activităţile desfăşurate sub formă de întrecere.
Obiectivul cadru 3 - favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate
conform particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor
Obiectivele de referinţă:
să cunoască principalii indici morfologici şi funcţionali şi să-şi determine indicii
morfo-funcţionali proprii;
să cunoască şi să respecte regulile de igienă personală şi să utilizeze
echipamentul adecvat pentru activitatea de educaţie fizică:
să evite pericolele de accidentare, respectând regulile stabilite.
Obiectivul cadru 4 - dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile
integrării sociale
Obiectivele de referinţă:
să se integreze şi să acţioneze eficient într-un grup prestabilit;
să-şi depăşească inhibiţia şi să execute structurile motrice stabilite.
Competenţe specifice
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea mesajelor specifice
1.3. Înţelegerea principalelor prevederi regulamentare ale disciplinelor sportive
practicate
2.3. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate
3.2. Realizarea de acţiuni motrice simple
4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit
4.2. Colaborarea cu ceilalţi membri ai grupului, în vederea constituirii diferitelor
formaţii de adunare, de deplasare, de exersare
4.3. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor
din lecţie
5.1. Identificarea aspectului estetic al gesturilor motrice]
Conţinut
Anul I de instruire
- pasa cu două mâini de sus, de pe loc
- pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare57
- serviciul de jos din faţă
- poziţia fundamentală şi deplasările specifice
- variante de joc cu temă
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: atingerea fileului, lovire dublă, minge
ţinută
CLASA A VI-A
B. Predarea voleiului la clasa a VI-a
Obiectivul cadru 1 - dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor,
necesară pentru desfăşurarea activităţilor sportive.
Obiectivele de referinţă:
să adopte în toate împrejurările poziţia corcctă a corpului;
să cunoască principalele procedee pentru dezvoltarea musculaturii şi să le
utilizeze sistematic;
să realizeze acţiuni motrice cu grad progresiv de complexitate şi solicitare la
efort.
Obiectivul cadru 2 - asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara ei.
Obiectivele de referinţă:
să aplice acţiunile tehnico-tactice însuşite respectând regulile cunoscute;
să se integreze în activităţi de practicare a ramurilor de sport la nivelul clasei,
şcolii şi în timpul liber.
Obiectivul cadru 3 - favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate
conform particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor.
Obiectivele de referinţă:
să cunoască formele de manifestare ale funcţiilor organismului în efort şi să le
determine;
să desfăşoare activităţi practice iară a periclita activitatea corporală a
partenerilor şi adversarilor;
Obiectivul cadru 4 - dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile
integrării sociale
Obiectivele de referinţă:
să se integreze şi să acţioneze eficient într-un grup constituit spontan;
să manifeste iniţiativă şi perseverenţă în ameliorarea capacităţii proprii.
Competenţe specifice58
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea mesajelor specifice
1.3. Înţelegerea principalelor prevederi regulamentare ale disciplinelor sportive
practicate
2.3. Recunoaşterea diferitelor reacţii ale organismului la eforturi variate
3.2.Realizarea de acţiuni motrice simple
3.3. Aplicarea sub formă de întrecere a deprinderilor fundamentale şi a celor
sportive de bază
4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit sau constituit
spontan
4.2. Colaborarea cu ceilalţi membri ai grupului, în vederea constituirii diferitelor
formaţii de adunare, de deplasare, de exersare
4.3. Îndeplinirea rolurilor şi respectarea regulilor specifice organizării activităţilor
din lecţie
5.1. Identificarea aspectului estetic al gesturilor motrice
5.2. Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi expresivitate]
Conţinut
a) Anul I de instruire
- pasa cu două mâini de sus, de pe loc
- pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare
- serviciul de jos din faţă
- poziţia fundamentală şi deplasările specifice
- variante de joc cu temă
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: atingerea fileului, lovire dublă, minge
ţinută
b) Anul II de instruire
- pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare şi oprire
- serviciul de sus din faţă
- elanul pentru lovitura de atac
- *trecerea mingii peste fileu, din săritură, fără elan
- preluarea cu două mâini de jos
- trecerea mingii în terenul advers precedată de două/ trei lovituri
- dispunerea pe două linii în cadrul jocului 4x4/ 6x6
- aşezarea pe culoare cu dispunerea unui jucător în zona II/ III
- variante de joc cu temă
59
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: rotaţia jucătorilor, acordarea
punctului, greşeli la serviciu, greşeli la fileu
- informaţii sportive
CLASA A VII-A
C. Predarea voleiului la clasa a VII-a
Obiectivul cadru 1 - dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor, necesară
pentru desfăşurarea activităţilor sportive.
Obiectivele de referinţă:
să adopte postura corectă a corpului în activităţi statice şi dinamice şi să
recunoască deficienţele generate de activitatea şcolară şi cotidiană;
să utilizeze eficient tehnicile de acţionare pentru dezvoltarea tonicităţii
musculaturii segmentelor corpului;
să realizeze acţiuni motrice cu structuri şi eforturi variate.
Obiectivul cadru 2 — asimilarea deprinderilor tehnice şi a acţiunilor tactice
specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara ei
Obiectivele de referinţă:
să integreze acţiunile tehnice învăţate în acţiuni tactice cunoscute;
să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile în practicarea globală a ramurilor şi
probelor sportive cu respectarea principalelor reguli;
Obiectivul cadru 3 - favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate
conform particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor
Obiectivele de referinţă:
să aplice procedeele de călire a organismului specifice factorilor de mediu;
să cunoască valorile optime ale indicilor morfologici şi funcţionali pentru vârsta
respectivă şi să-i compare cu indici proprii.
Obiectivul cadru 4 - dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării
sociale
Obiectivele de referinţă:
să manifeste voinţă în îndeplinirea programului stabilit pentru perfecţionarea
capacităţii proprii.
Competenţe specifice
1.2. Folosirea corectă a terminologiei de specialitate
1.3. Aplicarea principalelor prevederi regulamentare ale disciplinelor sportive
practicate60
2.3. Compararea reacţiilor organismului, în eforturi de tip diferit
3.2. Identificarea mijloacelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice
3.3. Utilizarea adecvată a deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe
3.4. Aplicarea, în forme de întrecere/ concurs, a procedeelor tehnice de bază,
respectând prevederile regulamentare
4.1. Integrarea şi acţionarea eficientă într-un grup prestabilit sau constituit
spontan
4.2. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a
întrecerilor/ concursurilor
5.1. Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi expresivitate
5.2. Conştientizarea şi abordarea constanta a ţinutei estetice
5.3. Identificarea modelelor de reuşită din lumea sportului
Conţinut
a) Anul I de instruire
- pasa cu două mâini de sus, de pe loc
- pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare
- serviciul de jos din faţă
- poziţia fundamentală şi deplasările specifice
- variante de joc cu temă
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: atingerea fileului, lovire dublă, minge
ţinută
b) Anul II de instruire
- pasa cu două mâini de sus, precedată de deplasare şi oprire
- serviciul de sus din faţă
- elanul pentru lovitura de atac
- *trecerea mingii peste fileu, din săritură, fără elan
- preluarea cu două mâini de jos
- trecerea mingii în terenul advers precedată de două/ trei lovituri
- dispunerea pe două linii în cadrul jocului 4x4/ 6x6
- aşezarea pe culoare cu dispunerea unui jucător în zona II/ III
- variante de joc cu temă
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: rotaţia jucătorilor, acordarea
punctului, greşeli la serviciu, greşeli la fileu
- informaţii sportive
61
CLASA A VIII-A
D. Predarea voleiului la clasa a VIII-a
Obiectivul cadru 1 - dezvoltarea capacităţii motrice generale a elevilor,
necesară pentru desfăşurarea activităţilor sportive.
Obiectivele de referinţă:
să adopte reflex postura corectă a corpului în orice împrejurare şi să acţioneze
pentru prevenirea instalării viciilor de postură;
să acţioneze independent pentru menţinerea şi ameliorarea propriei dezvoltări
fizice;
să rezolve adecvat posibilităţilor proprii solicitările motrice impuse de practicarea
exerciţiilor fizice şi de activităţile cotidiene.
Obiectivul cadru 2 - asimilarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
specifice practicării diferitelor sporturi de către elevi, în şcoală şi în afara ei.
Obiectivele de referinţă:
să folosească adecvat procedeele tehnice şi acţiunile tactice în condiţii de
întrecere;
să aplice eficient cunoştinţele şi deprinderile în practicarea globală a ramurilor şi
probelor sportive cu respectarea regulamentului oficial.
Obiectivul cadru 3 - favorizarea întreţinerii şi îmbunătăţirii stării de sănătate
conform particularităţilor de vârstă şi sex ale elevilor
Obiectivele de referinţă:
să sesizeze relaţiile dintre indicii morfologici şi funcţionali;
să sesizeze starea igienică a bazei sportive, a instalaţilor şi a materialelor utilizate
şi să ia măsuri de igienizare a acestora;
să aplice tehnici de autoapreciere şi să acorde sprijin şi ajutor colegial în
efectuarea acţiunilor cu grad ridicat de dificultate.
Obiectivul cadru 4 - dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării
sociale.
Obiectivele de referinţă:
să se integreze şi să acţioneze eficient în echipe constituite valoric, conform
regulilor şi sarcinilor stabilite;
să manifeste dorinţă de afirmare într-un cadru organizat şi capacitate de
apreciere obiectivă a rezultatelor proprii în raport cu cele ale colegilor.
Competenţe specifice
62
1.1. Utilizarea corectă a noţiunilor specifice domeniului şi a terminologiei de
specialitate
1.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate
2.3. Selectarea informaţiilor de specialitate, prin utilizarea mijloacelor electronice
3.1. Aplicarea regulilor specifice dezvoltării calităţilor motrice
3.2. Stabilirea corectă a raporturilor dintre solicitare şi refacere
3.3. Aplicarea, în forme de întrecere/ concurs, a procedeelor tehnice de bază,
respectând prevederile regulamentare
3.4. Evaluarea propriilor indici de dezvoltare a calităţilor motrice
4.1. Integrarea activă în grupuri diferite
4.2. Rezolvarea de sarcini diferite în cadrul lecţiilor de educaţie fizică şi a
întrecerilor/ concursurilor
5.1. Efectuarea gesturilor motrice cu corectitudine şi expresivitate
5.2. Conştientizarea şi abordarea constantă a ţinutei estetice
5.3. Selectarea modelelor de reuşită din lumea sportului]
Conţinut
Anul III de instruire
- acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de atac cunoscut
- acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de apărare cunoscut
- variante de joc cu temă, de joc cu efectiv redus, pe teren redus
- integrarea acţiunilor tehnico-tactice în jocul bilateral, în condiţii regulamentare
- cunoştinţe teoretice despre arbitraj, organizare şi conducere a jocului de volei
- informaţii sportive
63
Capitolul VII. Modele operaţionale la ciclul gimnazial
VII.1. Conturarea modelelor intermediare de joc
Stabilirea clară, precisă a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a
performanţei în volei la orice nivel. Modelul de joc trebuie să cuprindă dispozitivele,
acţiunile de bază şi cele secundare pe linii, zone în atac, apărare, la primirea şi
efectuarea serviciului.
În conturarea modelelor intermediare de joc trebuie să se plece de la
conţinutul modelului final. Important este că acţiunile de bază sunt mai des folosite,
acordându-li-se astfel o atenţie sporită în pregătire comparativ cu acţiunile
secundare.
Modelul final la ciclul gimnazial
Model de joc pentru clasa a VIII - a (model final):
- Sistem de atac: toţi jucătorii devin ridicători atunci când ajung în zona 2 şi
atacanţi în zonele 2 şi 3joc 6x6 cu blocaj individual la corespondent şi dublarea
blocajului de către jucătorul cel mai apropiat.
- Organizarea celor 3 lovituri: preluarea serviciului spre ridicător în zona 2,
ridicarea înainte scurtă şi lungă, trecerea mingii peste fileu de către jucătorii din
zonele 2 şi 3 cu lovitură de atac sau cu două mâini din săritură.
- Organizarea apărării: apărarea cu blocaj individual efectuat pe jucătorul
corespondent, dublat de jucătorul cel mai apropiat, cu jucătorul 6 retras, jucătorii
din zonele 1 şi 5 aşezaţi mai înainte şi în lateral, la circa 6 m faţă de fileu
- Dispozitiv la efectuarea serviciului: la efectuarea serviciului – de sus din faţă,
jucătorii din linia I aşezaţi lângă fileu pentru blocaj Dispozitiv la primirea
serviciului: preluarea serviciului în cinci jucători în formaţie de „W” cu jucătorul
din zona 2 lângă fileu (ridicător)
Modele intermediare de joc la ciclul gimnazial
Model intermediar 1 – joc 3x3 şi 4x4 pe teren redus (clasa a VI-a)
- Dispozitivul la primirea serviciului - 3 jucători în semicerc, al 4 lea în fileu
serviciu de jos sau lovire de sus cu două mâini
Model intermediar 2 (începători până la aprox. 12 ani) – joc 6x6 fără blocaj
64
- Sistem de atac: toţi jucătorii efectuează ridicare şi atac prin trimiterea mingii
peste plasă cu două şi cu o mână.
- Organizarea atacului şi acţiuni de bază: plasarea jucătorului din zona 3 lângă
plasă, combinaţii cu ridicare înaltă înainte (de bază) şi combinaţii cu ridicare
înaltă peste cap (cu jucătorii îndemânatici).
- Organizarea apărării: fără blocaj, cu jucătorul 3 lângă plasă, jucătorii 2 şi 4 în
spatele liniei de 3m; cu jucătorul 6 intermediar (mijlocul terenului) şi extremele
din linia a II-a mai retrase decât acesta (jucătorul 6); preluare de sus cu
apărarea tuturor zonelor.
- Dispozitiv la efectuarea serviciului: asemănător cu cel din apărare.
- Dispozitiv la primirea serviciului: participă 5 jucători aşezaţi în spatele linie de
3m pe două linii paralele şi intercalaţi. Trebuie folosit sistemul cu jucătorul 6
intermediar (corespunde dispozitivului din linia I).
Model intermediar 3 (începători-avansaţi 13-14 ani) – joc 6x6 cu blocaj
individual
- Sistem de atac: toţi jucătorii devin ridicători când ajung pe zona 2.
- Organizarea atacului şi acţiuni de bază: combinaţii cu ridicare înaltă înainte de
la jucătorul 2 la jucătorul 3 sau 4, atac pe direcţia elanului (drept), cu plasare.
- Organizarea apărării: cu blocaj individual efectuat de jucătorii din linia I la
corespondentul atacului (în principal) şi blocaj efectuat de jucătorul 3 peste tot
(secundar), dublare cu jucătorul cel mai apropiat din linia I; sistemul de
apărare cu jucătorul 6 retras (în princila) şi intermediar (în secundar), preluare
de jos din atac cu apărarea culoarului, a diagonalei scurte şi lungi.
- Dispozitiv la efectuarea serviciului: jucătorii din linia I sunt aşezaţi lângă plasă
(pentru blocaj individual la corespondent) sau cu extremele retrase şi când
folosim blocajul individual, cu jucătorul din zona 3 peste tot; jucătorul 6 stă la
mijlocul terenului pentru intervenţie la plasarea din prima sau a doua lovitură,
după care se retrage în dispozitiv cu centrul 2 retras: jucătorul 5 este aşezat
mai în faţă şi lateral.
- Dispozitiv la primirea serviciului: participă 5 jucători aşezaţi pe două linii
paralele şi intercalaţi, iar al 6-lea jucător aşezat lângă plasă în zona 2
(ridicător).
65
VII.2. Conturarea modelelor operaţionale de joc la ciclul gimnazial
În continuare, sunt prezentate o serie de exemple a modelelor operaţionale de
joc pentru ciclul gimnazial.
Model operaţional pentru însuşirea preluării de sus cu două mâini
Operaţia 1. Ansamblul acţiunii (alergare, oprire în poziţie fundamentală, lovirea
mingii, intrarea în acţiunea următoare) în condiţii uşoare sau foarte uşoare
Operaţia 2. Ansamblul preluării cu accent pe fixarea-consolidarea cupei înainte,
în timpul şi după execuţie
Operaţia 3. Ansamblul acţiunii în condiţii de deplasare-oprire
Operaţia 4. Ansamblul acţiunii în condiţii apropiate de joc (mingi venite de la
adversar)
Model operaţional pentru însuşirea organizării celor trei lovituri
Operaţia 1. Organizarea celor trei lovituri în condiţii uşoare sau foarte uşoare, cu
accent pe pasare spre dreapta şi mişcare amplă a extensiei membrelor inferioare şi
superioare
Operaţia 2. Organizarea celor trei lovituri cu accent pe mişcare premergătoare,
oprire cu întoarcere spre dreapta şi pasare
Operaţia 3. Organizarea celor trei lovituri în condiţii apropoate de joc
Model operaţional pentru însuşirea serviciului de jos din faţă
Operaţia 1. Servici spre un partener sau spre perete (5-6m distanţă), cu accent
pe ansamblul traiectorii asecendentă – descendentă, în condiţii uşoare
Operaţia 2. Servici cu accent pe blocarea articulaţiei pumnului şi alegerea
punctului optim de lovire
Operaţia 3. Servici în condiţii apropiate de joc
Operaţia 4. Servici în condiţii de dificultate (la zonă fixă redusă ca dimensiune
sau la punct fix)
Model operaţional pentru însuşirea preluării de jos din servici
Operaţia 1. Ansamblul preluării de jos din minge aruncată, cu traiectorie
asemănătoare serviciului de la aproximativ 6 m
Operaţia 2. Preluare de jos cu două mâini cu accent pe fandare, pendularea
amplă a membrelor superioare întinse şi lovirea mingii cu treimea inferioară a
antebraţelor (porţiunea manşetelor) – volum mare de repetări
Operaţia 3. Preluare din servici în condiţii apropiate de joc
Operaţia 4. Preluare din servici în condiţii de dificultate (sarcini precise în ceea
ce priveşte traiectoria şi direcţia mingii – locul unde trebuie să ajungă mingea)66
Model operaţional pentru însuşirea loviturii de atac
Operaţia 1. Lovitura de atac cu accent pe ansamblu în condişii uşoare –
conturarea stereotipului mişcării
Operaţia 2. Lovitura de atac cu accent pe ultimul pas lung al elanului şi punct
înalt de lovire
Operaţia 3. Lovitura de atac în condiţii apropiate de joc
Operaţia 4. Lovitura de atac în condiţii de dificultate (cu precizarea locului de
cădere a mingii)
Model operaţional pentru însuşirea preluării dejos a atacului
Operaţia 1. Preluare din atac uşor „împins”, din aruncare cu traiectorie întinsă –
de sus în jos
Operaţia 2. Preluare din atac uşor, cu accent pe fandare, pendulare şi lovire pe
treimea inferioară a antebraţelor (pe „manşete”)
Operaţia 3. Preluare din atac în condiţii apropiate de joc
Operaţia 4. Preluare din atac în condiţii de dificultate (sarcini precise în ceea ce
priveşte traiectoria şi direcţia mingii – locul unde trebuie să ajungă mingea)
Model operaţional pentru însuşirea ridicării pentru atac
Operaţia 1. Ridicare cu accent pe ansamblul acţiunii în condiţii uşoare
Operaţia 2. Ridicare cu accent pe oprire cu piciorul drept mai în faţă şi pe
menţinerea cupei în poziţie finală
Operaţia 3. Ridicare în condiţii apropiate de joc
Operaţia 4. Ridicare în condiţii de dificultate (sarcini precise în ceea ce priveşte
combinaţiile în atac)
Model operaţional pentru însuşirea blocajului
Operaţia 1. Exersarea ansamblului acţiunii în condiţii uşoare şi foarte uşoare
Operaţia 2. Exersarea ansamblului cu accent pe consolidarea aspectelor
dominante din componenta tehnică (apropierea antebraţelor şi acţiunea agresivă a
palmelor pe minge la contactul cu aceasta)
Operaţia 3. Exersarea blocajului în condiţii apropiate de joc
Model operaţional pentru însuşirea plonjonului pe spate, lateral, cu intervenţie
de sus şi de jos, cu una, cu două mâini şi cu alte segmente
Operaţia 1. Plonjon pe spate-lateral în condiţii uşoare
Operaţia 2. Plonjon cu accent pe ghemuire pronunţată – intervenţie la minge şi
rulare pe spate cu relaxarea articulaţiilor coloanei şi menţinerea bărbiei în piept
Operaţia 3. Plonjon pe spate şi lateral în condiţii apropiate de joc67
Model operaţional pentru însuşirea dublării şi a plasamentului
Operaţia 1. Dublare-plasament cu accent pe ansamblu în condiţii uşoare în
situaţiile principale ale jocului
Operaţia 2. Dublare-plasament cu accent pe acţiunea celui mai apropiat jucător
Operaţia 3. Dublare-plasament în condiţii apropiate de joc
Model operaţional pentru însuşirea preluării din plasă
Operaţia 1. Preluare din plasă din minge aruncată cu precizarea direcţiei şi
locului
Operaţia 2. Preluare din plasă, cu traiectorie înaltă pentru atacu sau cu efect
spre adversar
Operaţia 3. Preluare din plasă în condiţii apropiate de joc
Model operaţional pentru însuşirea combinaţiilor în atac
Operaţia 1. Combinaţii în atac cu participarea întregii echipe la primirea
serviciului şi din situaţii de apărare fără blocaj şi, apoi, cu blocaj individual, din minge
venită uşor de la adversar – jucătorii efectuează preluare, ridicare şi atac cu intensitate
mică spre instructor, care serveşte sau atacă uşor din autoaruncare
Operaţia 2. Exersarea combinaţiilor cu accent pe includerea numai a jucătorilor
solicitaţi direct
Operaţia 3. Exersarea combinaţiei în condiţii apropiate de joc
Model operaţional pentru însuşirea sistemului de apărare
Operaţia 1. Exersarea ansamblului sistemului de apărare în condiţii uşoare
Operaţia 2. Exersarea ansamblului sistemului de apărare cu accent pe
consolidarea acţiunii jucătorilor din linaa a II-a
Operaţia 3. exersarea sistemului de apărare în condiţii de adversitate
68
Capitolul VIII. Planificarea instruirii la ciclul gimnazial
Un bun antrenor şi nu numai (educator, profesor de educaţie fizică, instructor
pentru pregătire fizică, trebuie să cunoască metodologia de lucru atât din punct de
vedere teoretic cât ţi practic, capacitatea specialiştilor de a le defini, de a le
sistematiza, şi de a cunoaşte tendinţele evolutive), asigură succesul în alcătuirea unei
echipe performante.
Tehnica are un caracter dinamic, ţînându-se cont în procesul de instruire de mai
multe particularităţi (anatomice, psihologice, biomecanice etc.) ale elevilor.
Caracterul individual al tehnicii este dat de executarea actului motric, specific
fiecărui individ, caracterizat de:
- constituţia fizică, constituţia morfologică;
- poziţia centrului de greutate;
- nivelul de motricitate;
- structura psihică; toate aceste caracteristici rezultând din profilul tehnic
individual al fiecărui jucător.
Tactica de joc reprezintă sistemul de acţiuni selecţionate, aplicate şi pregătite
anticipat utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi condiţii de concurs, în scopul
obţinerii victoriei.
Dacă o echipă este foarte bine pregătită fizic, psihic, teoretic, tehnic, tactica va fi
hotărâtoare în desemnarea câştigătorului, dar nici ea nu se poate construi pe un fond
sărac în ceea ce priveşte pregătirea fizică şi tehnică, deci se condiţionează reciproc.
Tactica adoptată de o echipă trebuie să se caracterizeze prin:
- accesibilitate – să corespundă nivelului tehnic, particularităţilor fizic şi psihice
ale jucătorilor;
- elasticitate – posibilitatea jucătorilor de a se adapta la situaţiile problemă
apărute în joc, de a acţiona creator şi cu spirit de responsabilitate în favoarea
proprie echipei.
Pregătirea fizică asigură fondul energetic al performanţei, contribuind la
creşterea indicilor funcţionali şi morfologici (întărirea articulaţiilor, ligamentelor,
dezvoltarea musculaturii şi prepararea ei pentru efectuarea lucrului mecanic) şi, în
consecinţă, a calităţilor motrice, deci sporirea capacităţii generale de efort a
organismului, care va permite obţinerea bagajului tehnico-tactic prevăzut în
regulamentul de concurs.69
La copii şi juniori pregătirea fizică generală este prezentă în modelul de
pregătire a antrenamentului sportiv.
Pregătirea psihică este şi ea una din componentele de bază ale
antrenamentului în sine, de valoarea ei depinzând reuşitele în competiţii. Această
componentă a jocului nu poate fi limitată doar la factorii morali şi volitivi pentru că ei îi
angrenează şi pe cei intelectuali şi atitudinali, alcătuind manifestări ale psihicului uman.
Indiferent de vârstă, valoarea sportului, experienţa de concurs, elevul trebuie
pregătit psihic în funcţie de aceste particularităţi, de nivelul concursurilor (zonale,
naţionale, internaţionale) în mod gradat.
Pregătirea teoretică reprezintă „ansamblul informaţiilor însuşite de sportiv în
vederea cunoaşterii şi explicării principiilor, regulilor şi metodelor care determină
creşterea capacităţii sale de efort şi de performanţă, ca şi anticiparea concursului
următor pentru abordarea lui adecvată”
Antrenorul are un rol important aici, el este supervizorul şi programatorul întregii
pregătiri, pentru că are rolul de a transmite cunoştinţe jucătorului pentru a determina
participarea acestuia conştientă în procesul de antrenament şi să optimizeze
randamentul în instruire şi în concurs.
Componentele de bază ale pregătirii teoretice:
cunoştinţele teoretice aferente înţelegerii biomecanicii tehnicii sportive, a
unor legităţi fiziologice şi igienice, a naturii efortului;
cunoaşterea regulamentului de joc şi interpretarea lui tactică;
noţiuni privitoare la înţelegerea cerinţelor, concepţiei de joc, a sistemului şi
modului lor de funcţionare;
cunoştinţe privitoare la autoeducarea în procesul complex al pregătirii
psihologice;
cunoştinţe privitoare la alimentaţia corectă, refacerea după efort şi
recuperarea după accidentări.
Timp de lucru (recomandat)
6 ore
Rezumat Jocul de volei apare în programa şcolară la nivelul clasei a V-a, dar elemente pregătitoare pentru toate jocurile sportive pot fi introduse de la clasa a IV-a.Obiectivele acesui joc sportiv sunt diferite funcţie de cadrul formal: lecţie de educaţie fizică, lecţia-opţional sau activităţi sportive. Cerinţele pentru optimizarea instruirii urmăresc: structurarea modelelor de joc, raţionalizarea conţinutului tehnico-tactic; extinderea
70
jocului cu efectiv redus; operativitatea maximă în cadrul exersării; autopregătirea şi stimularea activităţii independente; dublarea exersării statice cu acţiuni dinamice; sistemul de acţionare eficient; metodele, procedeele metodice, formele de organizare în lecţie. Formele de autopregătire şi autoconducere vizează exersarea globală, lucrul pe părţi, repetarea multiplă, exersarea grupată a aunor acţiuni. Programa Naţională de Educaţie Fizică şi Sport pentru clasele V-VIII prevede următoarele aspecte: competenţe generale, valori şi atitudini, obiective cadru, obiective de referinţă specifice fiecărui obiectiv cadru. A fost porezentat conţinutul jocului de volei pentru fiecare clasă şi an de instruire. Stabilirea clară, precisă a modelului de joc constituie o cerinţă de bază a performanţei în volei la orice nivel. Modelul de joc trebuie să cuprindă dispozitivele, acţiunile de bază şi cele secundare pe linii, zone în atac, apărare, la primirea şi efectuarea serviciului. În conturarea modelelor intermediare de joc trebuie să se plece de la conţinutul modelului final. Au fost prezentate 3 modele intermediare de joc pentru ciclul gimnazial, dar şi modelele operaţionale pentru însuţirea acţiunilor tehnico-tactice la acest nivel.
Concluzii Practicarea jocului de volei la acest nivel în cadru formal (lecţiile de educaţie fizică) presupune identificarea obiectivelor (în conformitate cu programa de educaţie fizică), alegerea metodelor şi mijloacelor de instruire în concordanţă cu modelul final de joc.
Temă Prezentaţi la alegere structuri de 6 exerciţii pentru fiecare operaţie din cadrul modelului operaţional pentru însuşirea unei acţiuni tehnice/tactice individuale sau colective
Surse bibliografice - Programa de educaţie şifică şi sport, Ministerul educaţiei şi Cercetării, 2013
- Grapă, F., Mârza, D. – Volei în învăţământ, ed. Plumb, Bacău, 1996- Scarlat, E. - “Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace”, ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1981 - Balaiş, F. - “Îndrumar practico-metodic -volei”, ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1975 - Ghenadi, V., Gârleanu, D., Ciuhureanu, I., Grapă, F., Ene, G.,
Steribaum, P., Mârza, D. – Volei - obiectivizarea instruirii, ed. Plumb, Bacău, 1995
- Tărchilă, N.; Şerban, M. – Volei pentru juniori, editura Sport-Turism, Bucureşti, 1975
71
Capitolul IX. Particularităţile organizării de competiţii şi elemente de întrecere în
lecţia de educaţie fizică cu sarcini din volei
IX.1. Particularităţile organizării de competiţii şi alte elemente de întrecere în
lecţie şi în ora de activităţi sportive
De la început trebuie precizat că organizarea unor competiţii trebuie să
contribuie la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare. Astfel, se recomandă:
fixarea celor mai buni căpitani de echipă (cunoştinţe de regulament,
prestanţă);
alegerea echipelor fie echilibrate, fie pe 1,2 categorii valorice de la începutul
lecţiei sau pe parcursul acesteia;
competiţia poate fi organizată fie cu toată clasa (frontal), fie pe două ateliere
dar este indicat să se folosească seturi de până la 6 sau 11 puncte;
profesorul are rol de supraveghere, organizare atât a bazei materiale cât şi a
competiţiei; conducerea directă se realizează de către elevi, iar centralizarea
de către profesor;
arbitrajul va fi asigurat de către căpitanii de echipă de echipă, care trebuie să
posede cunoştinţe de regulament.
IX.2. Organizarea de competiţii
Competiţiile pot avea un caracter oficial sau pot fi amicale. Cele oficiale sunt
organizate de către federaţiile de specialitate, de către comisiile judeţene din
subordinea sa, de către alte foruri (inspectorate şcolare) şi departamente. Aceste
competiţii se desfăşoară sub formă de campionate (pe diferite categorii), cupe,
întâlniri etc.
Competiţiile amicale se pot organiza de către cluburi în scop de verificare,
pregătire, comemorarea unor date festive.
Organizarea concretă a unei competiţii trebuie să aibă un regulament. Acesta
trebuie să cuprindă toate problemele legate de desfăşurarea sa şi se referă la:
- denumirea competiţiei (campionat, cupă);
- scopul pentru care se face;
- cine organizează (F.R.V., Clubul etc.);
- durata;
- dreptul de participare (categorii de jucători, legitimaţii, taxe etc.);
- sistemul de disputare;
72
- modul de alcătuire a clasamentului;
- termen de înscriere;
- titluri;
- premii.
Pentru buna desfăşurare este necesar să fie mai multe comisii care să ducă la
îndeplinire o serie de probleme specifice conform regulamentului întocmit: comisia
tehnică, comisia de publicitate, comisia administrativă etc. În cazul competiţiilor mari
(internaţionale, de anvergură) se poate alcătui şi un juriu de onoare, un juriu de
organizare şi un juriu de apel.
IX.3. Sistemul de disputare
Sunt cunoscute două sisteme de programare: turneu ciclic, conform căruia
fiecare echipă se întâlneşte pe rând cu toate celelalte, şi eliminatoriu, atunci când
echipa învinsă părăseşte competiţia.
În unele cazuri se pot aplica ambele sisteme (de exemplu, un campionat se
poate desfăşura în primele faze după sistemul turneu, iar în fazele superioare după
cel eliminatoriu, sau invers).
Avantajele şi dezavantajele sistemelor:
- sistemul turneu: fiecare echipă întâlneşte toate echipele din campionat,
aprecierea efectuându-se după disputarea mai multor meciuri; dezavantaje:
durată mare;
- sistemul eliminatoriu: participare la competiţie a unui număr mai mare de
echipe, timp de desfăşurare mai redus; dezavantaj: număr mic de jocuri
(meciuri) efectuate de o echipă.
În continuare, sunt prezentate câteva formule ale Tabelei Berger, utilizată în
competiţiile de tip turneu, în funcţie de numărul echipelor şi de tragerea la sorţi de la
începutul competiţiei.
Formula pentru 4(3) echipe:
I II III1-4 4-3 2-42-3 1-2 3-1
Formula pentru 6(5) echipe:
I II III IV V1-6 6-4 2-6 6-5 3-62-5 5-3 3-1 1-4 4-23-4 1-2 4-5 2-3 5-1
73
Formula pentru 8(7) echipe:
I II III IV V VI VII1-8 8-5 2-8 8-6 3-8 8-7 4-82-7 6-4 3-1 7-5 4-2 1-6 5-33-6 7-3 4-7 1-4 5-1 2-5 6-24-5 1-2 5-6 2-3 6-7 3-4 7-1
Formula pentru 10(9) echipe:
I II III IV V VI VII VIII IX1-10 10-6 2-10 10-7 3-10 10-8 4-10 10-9 5-102-9 7-5 3-1 8-6 4-2 9-7 5-3 1-8 6-43-8 8-4 4-9 9-5 5-1 1-6 6-2 2-7 7-34-7 9-3 5-8 1-4 6-9 2-5 7-1 3-6 8-25-6 1-2 6-7 2-3 7-8 3-4 8-9 4-5 9-1
Formula pentru 12(11) echipe:
I II III IV V VI VII VIII IX X XI1-12 12-7 2-12 12-8 3-12 12-9 4-12 12-10 5-12 12-11 6-122-11 8-6 3-1 9-7 4-2 10-8 5-3 11-9 6-4 1-10 7-53-10 9-5 4-11 10-6 5-1 11-7 6-2 1-8 7-3 2-9 8-44-9 10-4 5-10 11-5 6-11 1-6 7-1 2-7 8-2 3-8 9-35-8 11-3 6-9 1-4 7-10 2-5 8-11 3-6 9-1 4-7 10-26-7 1-2 7-8 2-3 8-9 3-4 9-10 4-5 10-11 5-6 11-1
Timp de lucru (recomandat)
2 ore
Rezumat Organizarea unor competiţii contribuie la rezolvarea sarcinilor educaţiei fizice şcolare. Competiţiile pot avea un caracter oficial sau pot fi amicale, desfăşurate după un regulament dinainte stabilit şi cunoscut de către toate echipele. Două sisteme de desfăşurare a competiţiilor în volei sunt folosite: sistem turneu şi sistem eliminatoriu, fiecare dintre acestea cu avantaje şi dezavantaje. Au fost prezentate o serie de formule de joc, funcţie de numărul de echipe.
Concluzii Participarea în competiţii oferă posibilitatea fiecărei echipe de a evolua, dar şi de autoevaluare a nivelului de pregătireîntrecerile sunt foarte bine primite de către elevi de toate vârstele, indiferent de tipul competiţiei, amical sau oficial.
Teme Prezentaţi modul de organizare a unei competiţii (număr de echipe, sistem de joc la alegere)
Surse bibliografice - www.frv.ro - Scarlat, E. - Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace, ed.
Sport-Turism, Bucureşti, 1981- Rusu F.- Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca,
2007- Iacob I, Braharu, O., Ştirbu, C. - Volei – caiet de lucrări practice, ed.
74
Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi,1997Capitolul X. Tactica jocului de volei
X.1 Tactica – delimitări conceptuale
Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi
pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi condiţiile
de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii
obiectivelor de performanţă stabilite. (Colibaba, Bota, 1998)
În lucrările de specialitate, tactica este definită ca fiind în general „învăţarea
conducerii luptei sportive”, „sistem de planuri, de atitudini şi alternative de decizie
pentru un succes sportiv optim”, „totalitatea acţiunilor colective prin care, punând în
valoare capacităţile proprii şi deficienţele adversarului, rezolvăm sarcinile de joc”, sau
„folosirea unor forme raţionale ale metodelor şi mijloacelor de conducere a jocurilor cu
scopul de a obţine victoria”.
Putem spune că tactica cuprinde totalitatea aptitudinilor individuale şi colective,
acţiuni ale sportivului şi echipei, în baza respectării regulamentului de joc, al
coechipierului şi comportamentul acestuia, precum şi a condiţiilor obiective, în scopul
eficientizării la maximum a propriilor posibilităţi de performanţă în sensul unui rezultat
cât mai bun sau a unei performanţe optime.
În evoluţia jocului de volei, creşterea măiestriei tehnice a jucătorilor, ca şi unele
schimbări ale regulamentului au făcut ca în unele perioade una din cele două
componente – apărarea sau atacul – să depăşească obişnuitul etapei respective,
atrăgând după sine schimbări importante atât în forma cât şi în structura jocului. Toate
aceste schimbări au pus probleme destul de serioase de ordin tehnico-tactic în faţa
specialiştilor şi a sportivilor, care, împreună, printr-o muncă asiduă, au reuşit să
găsească soluţii şi metode de rezolvare şi echilibrare a situaţiilor respective. Pe scurt
se poate afirma că tactica reprezintă busola tuturor sportivilor indiferent de gradul de
dificultate al competiţiei şi caracterul ei (de pregătire sau oficială).
Noţiunile de strategie şi tactică definesc ideea de planificare, inteligenţă, efect,
comportament specific şi sunt frecvent folosite în limbajul sportivului. Strategia provine
de la cuvintele greceşti – „stratos” – armată şi „agein” – a conduce, iar tactica
înseamnă „parte din educaţie a tineretului privind arta şi modul de a folosi armele”.
Strategia însemnă un plan de acţiuni şi atitudini în cadrul regulamentului
competiţiei, în care s-au luat în considerare propriile slăbiciuni şi calităţi.
75
Strategia – poate fi definită ca fiind planul de ansamblu, tactica – modalitatea de
executare sau îndeplinire a planului. Strategia înseamnă să câştigi în final, tactica, să
câştigi mai multe puncte, mai multe seturi.
Strategia şi tactica sunt legate într-un raport temporal în care strategia
înseamnă un contact de acţiune de lungă durată, iar tactica unul cu finalizare pe o
durată mai scurtă. În timp ce strategia ţine seamă de planul de acţiune şi de
posibilităţile de decizie ale adversarului, fără a le influenţa însă, tactica urmăreşte
aplicarea şi realizarea planificată a acţiunilor impuse de strategie. Tactica urmăreşte
influenţarea (specularea ) situaţiilor de joc sau dictate de adversar, prin măsuri ce se
pot schimba dar cu efect imediat şi care impune cunoştinţele necesare domeniului.
Ceea ce caracterizează acţiunile şi atitudinile „strategului” sau „tacticianului”
este că ele sunt de el însuşi astfel structurate, încât să respecte regulile eficienţei, ale
câştigului maxim, al pierderilor minime.
Este limpede că importanţa strategiei şi tacticii în jocul de volei are un rol
deosebit, dat fiind specificul acesteia. Stăpânirea tacticii şi strategiei în sport este un
fenomen în continuă evoluţie. Metodele descoperite prin experienţă şi cercetare
contribuie substanţial la progresul cunoştinţelor tehnice şi tactice. În sporturile unde
calităţile motrice complexe sunt importante pentru performanţă – deci în jocul de volei
– se pot lua în considerare următorii factori:
- Creaţi şi stabiliţi un model adecvat, pe măsura tehnicii şi strategiei eficiente;
- Indicaţi direcţia şi căile cele mai eficace pentru stăpânirea tehnicii şi strategiei;
- Folosiţi abordarea cea mai raţională pentru perfecţionarea tehnicii şi strategiei,
pentru a produce cel mai bun model de măiestrie în domeniu.
Prin cunoaştere şi gândire tehnico-strategică, pot fi valorificate premise
importante de performanţă şi folosite în situaţii favorabil, astfel încât „cel mic” să poată
câştiga în faţa „celui mare”, „cel slab” fizic să poată avea succes în faţa celui puternic,
„cel în vârstă ”, cu experienţă să-l învingă pe cel „tânăr”.
X.2 Componentele tacticii
Spre deosebire de alte sporturi, în jocul de volei tactica are un rol determinant.
De aceea, în sfera tacticii jocului de volei sunt cuprinse „atât laturi ale pregătirii
teoretice concretizate în principii, noţiuni, concepte şi reguli, cât şi acţiuni practice sub
forma exerciţiilor şi combinaţiilor tactice” (Dragnea, 1996, citat de Iacob şi Păcuraru,
2004, p. 98).
76
Tactica presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii voleibaliştilor
în joc, realizat prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul
obţinerii victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică, fizică,
teoretică, psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi factorul principal care
caracterizează concepţia şi intenţiile tactice.
Tehnica şi tactica formulează o unitate dialectică, ele condiţionându-se şi
influenţându-se reciproc. În condiţiile activităţii reale ale jocului de volei, tehnica este
practic inseparabilă de tactică şi îşi găseşte expresia în noţiunea „acţiuni tehnico-
tactice” şi chiar se poate sublinia faptul că „tehnica condiţionează tactica”.
Majoritatea autorilor sunt unanim în aprecierea faptului că asimilarea tehnicii şi
tacticii trebuie să devină obiectivul principal al instruirii încă din etapa de iniţiere .
Fig. nr. 34 Componentele tacticii (după Wieneck 1980,
citat de Dragnea, 1996, p. 152)
Sistemul de joc – este propriu sporturilor de echipă, el presupunând
dispunerea jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi de apărare
77
în vederea obţinerii superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se
stabileşte în funcţie de concepţia tactică şi planul tactic.
Sistemul ideal este acela în care jucătorii pe care îi avem sunt aşezaţi în teren
şi acţionează astfel încât se valorifică la maximum potenţialul lor.
Acest concept este sinonim cu concepţia de joc prin care se înţelege modul de
exprimare a componenţilor unei echipe, individual şi colectiv, privind organizarea
tehnico-tactică, în mod general, precum şi în tactica specială folosită în jocul de volei în
trei situaţii: în apărare, în atac şi la serviciu în funcţie de fiecare adversar.
Concepţia de joc variază în funcţie de adversar, pe când sistemul de joc este
relativ constant. Relaţia dintre cele două concepte este asemănătoare cu cea stabilită
între strategie şi tactică, strategia stabilind linii generale, directoare ale pregătirii, iar
tactica evidenţiază modul concret de aplicare în condiţii de joc. Între cele două
concepte există o strânsă relaţie de interdependenţă. În ultima vreme se foloseşte şi
conceptul de ştiinţă a jocului, care le include pe toate celelalte, alcătuind un schelet
închegat.
Planul tactic reprezintă ansamblul acţiunilor stabilite în vederea rezolvării
problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunii de atac şi de
apărare.
Planul tactic este inclus în concepţia de joc şi este elaborat pentru o situaţie
concretă şi poate avea următoarele scopuri:
- Informarea sportivilor despre locurile, instalaţiile şi condiţiile specifice în care se
va organiza concursul;
- Cunoaşterea şi analiza viitorilor adversari: analiza trebuie să ia în considerare
punctele forte ale fiecărui factor de pregătire;
- Folosirea performanţei anterioare a echipei (sportivului) ca bază pentru a-i
consolida încrederea. Fără a trece cu vederea slăbiciunea echipei (sportivului),
se pune accentul pe punctele forte pe care se va construi cu optimism dar şi cu
realism.
- Stabilirea unor obiective realiste pentru competiţii, folosind toate aceste date de
referinţă.
Planificarea jocului şi gândirea tactică se manifestă în următoarele faze:
- Organizarea preliminară a planului de joc;
- Aplicarea planului de joc şi a obiectivelor lui tactice în situaţii de joc;
- Analiza aplicării planului de joc
78
Stilul de joc însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor
unei echipe.
Sarcinile pregătirii tactice se rezolvă prin acţiuni, cunoştinţe şi deprinderi.
Acţiunea tactică este componentă de bază a factorului pregătire tactică, care se
manifestă într-o formă combinată întrucât este alcătuită în egală măsură din calităţi
fizice, psihice şi deprinderi motrice şi include un sistem de structuri care se rezolvă mai
întâi mental şi apoi motric.
Acţiunile tactice sunt instrumente practice de realizarea a planului tactic şi
concepţiei tactice. De fapt sunt componentele concrete ale tacticii. „Acţiunile tactice” se
reprezintă ca structuri înlănţuite, denumite combinaţii, scheme şi iniţiative individuale,
efectuate în scopuri tactice şi bine determinate.
Rezolvarea unor acţiuni tactice este dependentă de o serie de factori favorizanţi
cum ar fi:
- puterea şi calitatea priceperii evenimentelor tactice (aria câmpului, dinamica
acţiunilor, anticiparea cunoştinţelor);
- acuitatea vederii periferice;
- nivelul receptorilor specializaţi (simţul tactil);
- valorificarea experienţei de concurs;
- sesizarea detaliilor dintr-o anumită situaţie tactică;
- raportarea unei situaţii tactice la posibilităţile proprii de acţionare cu şansa de
reuşită;
- capacitatea de alegere a momentului favorabil de acţionare.
79
Acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a sarcinii tacticii.
Rezolvarea motrică reprezintă în sine o activitate complexă care cere jucătorului de
volei o manifestare adecvată a capacităţii psihice şi fizice. Aceasta presupune o
activitate mentală productivă creatoare, legată de o bună folosire a capacităţilor fizice
şi a deprinderilor tehnice. Percepând şi analizând situaţia de joc, voleibalistul decide
acţiunea tactică care trebuie luată, la început mental apoi executoriu. În jocul de volei
acţiunile tactice se desfăşoară pe mai multe faze dintre care unele sunt de natură
psihologică iar altele de natură motrică, concrete de rezolvare a situaţiei tactice.
După Dragnea (1996, p.159) acţiunile tactice se desfăşoară pe mai multe faze
dintre care mai multe sunt de natură psihologică şi una motrică:
- perceperea şi analiza situaţiei competiţionale care favorizează o anumită
acţiune tactică, sau informarea senzorială, după care urmează prelucrarea
datelor culese;
- rezolvarea mentală prin elaborarea unei strategii adecvate şi a deciziei;
- aplicarea practică concretă a deciziei;
- analiza efectelor acţiunii tactice.
Pentru succesul deciziei motrice este necesar ca în cel mai scurt timp, pe
baza percepţiei şi analizei situaţiei de joc, jucătorul de volei să găsească cel mai scurt
drum de aplicarea al acesteia. Mai mult, el trebuie să aleagă întotdeauna cea mai
bună decizie privind situaţia tactică, care poate fi rezolvată datorită bagajului de
procedee tactice pe care-l posedă. Dacă acţiunea tactică a fost rezolvată, atunci
jucătorul va opta în viitor, în situaţii similare, pentru aceeaşi soluţie. In caz de
nereuşită, este necesară cunoaşterea cauzelor care au generat o analiză grăbită,
insuficientă sau superficială a situaţiei, gândire slab dezvoltată, memorizare inexactă,
execuţie tehnică eronată, calităţi motrice şi psihice necultivate.
Acţiunile tactice ale jucătorului de volei se pot considera acte de anticipare la
apariţia excitantului. Plasamentul preliminar la minge sau alegerea precisă a locului în
teren, sunt acţiuni posibile ca rezultat al perceperii şi prelucrării rapide a informaţiilor
care sosesc fie de la excitanţii externi, fie de la memorie, care acumulează date din
activitatea tactică anterioară. Sunt multe situaţii de joc când cele mai rapide acţiuni de
răspuns ale sportivului sunt insuficiente pentru deplasările preliminare necesare, când
viteza de zbor a mingii depăşeşte de câteva ori viteza de deplasare a jucătorului de
volei. În această situaţie in ajutorul voleibalistului vine aptitudinea de anticipare a
81
acţiunilor adversarului şi ocuparea din timp a poziţiei optime de acţiune. Această
anticipare a situaţiilor complexe de joc este determinată de gândirea tactică.
Cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale şi speciale
furnizate de competiţie, care reprezintă premisele dezvoltării capacităţii tactice şi
creativităţii sportivilor. Aceste informaţii rezultă din cunoaşterea regulamentului de
concurs, a condiţiilor organizatorice şi a datelor cu privire la metodica instruirii tactice,
care urmăreşte valorificarea raţională şi eficientă a potenţialului de joc în funcţie de
anumiţi parametri (calitatea adversarului, slăbiciunile lui, condiţiile exterioare de
concurs – temperatura, umiditatea, luminozitatea, fusul orar, ora jocului, calitatea
arbitrajului, reacţia suporterilor echipei gazda etc.).
Deprinderea tactică – reprezintă ansamblul mişcărilor automatizate,
structurate într-o anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică, se
caracterizează prin precizie, ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare.
Automatizarea este o condiţie a formării deprinderilor tactice. De aceea este nevoie de
un număr de repetări conştientizat pentru eventuale adaptări la situaţiile imprevizibile
sau limită.
Procedeele tactice – cuprind sisteme de joc care se subîmpart în combinaţii şi
variante tactice. Mijloacele tacticii cuprind tot arsenalul acţiunilor motrice ale jucătorului
de volei: deplasări în teren, pasa, lovitura de atac, blocajul, serviciul etc.
Calitatea tactică – este capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic,
motric, psihic, şi intelectual în concordanţă cu realităţile jocului, care, deşi pot fi
anticipate, poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune
adaptarea unor soluţii de moment.
Fără a nega sau neglija contribuţia celorlalte componente ale pregătirii, afirmăm
că jocul de volei se caracterizează şi constă din tehnică şi ceea ce denumim
convenţional gândire tactică. Ea este aceea care dă conţinut tactic procedeelor
tehnice , are un caracter activ, favorizând creaţia în joc, fiind inclusă în orice acţiune
motrică. În jocul de volei, gândirea tactică acţionează eficace atunci când dispune de
un fond bogat de procedee tehnice, experienţă competiţională şi pregătire tactică.
Gândirea tactică se educă şi se dezvoltă cu ajutorul materialelor abstracte şi
concrete intuitive, acumulate în procesul de antrenament prin exerciţii practice. După
Bompa (2001) gândirea tactică cuprinde următoarele capacităţi:
Evaluarea realistă şi concretă a adversarului, ca şi a propriului sportiv;
Rememorarea instantanee a deprinderilor şi combinaţiilor tactice ce pot fi
folosite în anumite situaţii specifice de joc;82
Anticiparea şi contraatacarea acţiunilor tactice ale adversarilor;
Disimularea sau deghizarea intenţiilor tactice pentru a împiedica adversarii să
descopere şi să contracareze planul de atac;
Coordonarea perfectă a acţiunilor individuale cu tactica echipei.
Formele tacticii presupun executarea acţiunilor tehnico-tactice individual
(tactica individuală), pe grupe de jucători sau pe ansamblul echipei (tactica colectivă).
Această diferenţiere permite o mai clară înţelegere a executării sarcinilor tactice,
individual sau pe grupe de jucători. În principiu, toate acţiunile din cadrul unui joc de
volei se desfăşoară în cadrul sarcinilor tactice ale echipei.
Pregătirea tactică se realizează cu mijloacele tehnice şi deci profilul efortului şi
structura tehnică a jocului de volei determină natura mijloacelor necesare formării şi
automatizării acţiunilor de joc şi deprinderilor tactice.
În jocul de volei pregătirea tactică cuprinde:
Stabilirea direcţiilor valorificării - în condiţii de joc – potenţialului somatic,
funcţional, motric şi tehnic al echipei dobândit prin selecţie şi antrenament;
Elaborarea sistemelor de acţionare ce vor sta la bază organizării, pregătirii şi
evoluţiei sportivilor în concurs, în funcţie de particularităţile adversarilor şi de
nivelul obiectivelor de performanţă;
Automatizarea execuţiei în condiţii asemănătoare celor din competiţii, ţinând
seamă de situaţii anticipate sau neprevăzute în jocurile oficiale.
Măiestria tactică se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe
capacitatea de a aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei.
Pregătirea tactică poate include aceste sarcini:
studierea principiilor strategiei sportive;
studierea legilor şi regulamentelor competiţiilor din sportul sau proba respectivă;
investigarea şi cunoaşterea calităţilor tactice ale celor mai buni sportivi din
sportul considerat;
cercetarea strategiei viitorilor adversari şi a potenţialului lor fizic şi psihologic;
studierea specificului instalaţiilor şi a cadrului unde va avea loc viitoarea
competiţie;
dezvoltarea tacticilor individuale pentru competiţia următoare, pe bază punctelor
forte şi slabe, în lumina ultimilor două aspecte;
analiza performanţelor trecute în vederea confruntării cu viitorii adversari;
învăţarea şi repetarea acestui model la antrenamente până când devine un
stereotip dinamic.83
Prin prisma celor arătate până acum, acţiunile tactice colective specifice jocului
de volei se caracterizează prin următoarele:
fazele de atac şi apărarea se succed rapid şi cu ritmicitate variabilă, impunând
atenţiei stabilitate şi capacitate de distribuţie;
adaptabilitatea tacticii se concretizează prin capacitatea de rezolvare a unor
situaţii de joc, rezultat din stilul diferit de la o echipă la alta , de la jucător la
jucător;
tactica colectivă trebuie să fie rezultanta capacităţilor tehnice şi fizice ale
componenţilor echipei care să acţioneze conform cerinţelor teoretice ale
sistemului de joc pe baza unei pregătiri psihologice adecvate.
X.3. Greşeli frecvente şi metodica corectării greşelilor de tactică
A. Tactica la efectuarea serviciului
Greşeli frecvente
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de
execuţie
- efectuarea greşelii „zonă” -
schimbarea aşezării în teren între
jucători înainte de efectuarea
serviciului;
- poziţie înaltă la jucătorii ce
efectuează preluarea din serviciu;
- schimbarea aşezării prea lentă a
jucătorilor în linia I sau a II-a pentru
aşezarea în dispozitivul de apărare
sau atac, ceea ce ar duce la o
ineficientă în rezolvarea corectă a
fazei de joc
- exerciţii de atenţie;
- jocuri dinamice;
- comunicarea directă între antrenor şi
jucători;
- exerciţii din preluarea mingii din
serviciu;
- explicarea poziţiei fundamentale pentru
efectuarea preluării din serviciu de către
antrenor
- prezentarea unor exemple concrete prin
folosirea unor fotografii, kinograme,
filme pentru corectarea greşelilor tactice
84
B. Tactica colectivă în atac
Greşeli frecvente
Cauzele greşelilor Metodica corectării greşelilor de
execuţie
- plasament greşit (nerespectarea
sarcinilor tactice învăţate);
- poziţie înaltă la jucătorii ce efectuează
preluarea din atac;
- preluare defectuoasă din atac, ceea ce
conduce la efectuarea unui atac slab,
previzibil;
- ridicarea (pasarea) greşită a mingii
pentru atac;
- atac ratat din diverse motive: o
preluare defectuoasă, o pasă greşită;
- ineficienţa sau neefectuarea dublajului
în atac;
- lipsa sau o slabă comunicare între linii
şi / sau jucători pentru eficientizarea
acţiunilor din faza de atac
- exerciţii din preluarea mingii din atac;
- jocuri dinamice;
- exerciţii de pasare mingii cu două
mâini de sus;
- exerciţii de pasare mingii cu două
mâini jos;
- comunicarea directă între antrenor şi
jucători;
- prezentarea unor exemple concrete
prin folosirea unor fotografii,
kinograme, filme pentru corectarea
greşelilor tactice;
- exerciţii pentru lovirea mingii în atac
din diferite zone;
- exerciţii de preluare a mingii din atac
Timp de lucru (recomandat)
2 ore
Rezumat Tactica reprezintă un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite anticipat spre a fi utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi condiţiile de concurs, pe o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp în scopul îndeplinirii obiectivelor de performanţă stabilite.Componentele tacticii sunt:- sistemul de joc (propriu sporturilor de echipă) - presupune
dispunerea jucătorilor în teren şi valorificarea lor diferită în fazele de atac şi de apărare în vederea obţinerii superiorităţii şi a concretizării ei prin acumularea de puncte. Se stabileşte în funcţie de concepţia tactică şi planul tactic.
- planul tactic - ansamblul acţiunilor stabilite în vederea rezolvării problemelor tactice ridicate de pregătirea şi desfăşurarea acţiunii de atac şi de apărare.
- stilul de joc - însumează caracteristicile somatice, fizice şi tehnice ale jucătorilor unei echipe.
- acţiunea tactică se manifestă în rezolvarea motrică a sarcinii tacticii. Rezolvarea motrică reprezintă în sine o activitate complexă care cere jucătorului de volei o manifestare adecvată a capacităţii
85
0psihice şi fizice.- pentru succesul deciziei motrice este necesar ca în cel mai scurt
timp, pe baza percepţiei şi analizei situaţiei de joc, jucătorul de volei să găsească cel mai scurt drum de aplicarea al acesteia.
- cunoştinţele tactice – se bazează pe informaţiile generale şi speciale furnizate de competiţie, care reprezintă premisele dezvoltării capacităţii tactice şi creativităţii sportivilor.
- deprinderea tactică –ansamblul mişcărilor automatizate, structurate într-o anumită succesiune, prin care se rezolvă o sarcină tactică, se caracterizează prin precizie, ritmicitate şi similitudine a mişcărilor la fiecare reluare.
- procedeele tactice – includ sisteme de joc care se subîmpart în combinaţii şi variante tactice.
- calitatea tactică –capacitatea sportivului de a-şi valorifica potenţialul fizic, motric, psihic, şi intelectual în concordanţă cu realităţile jocului, care, deşi pot fi anticipate, poartă în sine un oarecare procent de neprevăzut, ceea ce impune adaptarea unor soluţii de moment.
- jocul de volei se caracterizează şi constă din tehnică şi ceea ce denumim convenţional gândire tactică. Ea este aceea care dă conţinut tactic procedeelor tehnice , are un caracter activ, favorizând creaţia în joc, fiind inclusă în orice acţiune motrică. În jocul de volei, gândirea tactică acţionează eficace atunci când dispune de un fond bogat de procedee tehnice, experienţă competiţională şi pregătire tactică.
- formele tacticii - presupun executarea acţiunilor tehnico-tactice individual (tactica individuală), pe grupe de jucători sau pe ansamblul echipei (tactica colectivă).
- măiestria tactică - se bazează pe o cunoaştere teoretică profundă şi pe capacitatea de a aplica tactica în funcţie de particularităţile competiţiei.
Au fost prezentate greşelile frecvente întâlnite, dar şi metodica corectării acestora pentru acţiunile tactice la efectuarea serviciului şi a celor în atac.
Concluzii Tactica presupune o concepţie unitară de desfăşurare a activităţii voleibaliştilor în joc, realizat prin acţiuni individuale şi colective, organizate şi coordonate în scopul obţinerii victoriei. Realizarea tacticii este condiţionată de pregătirea tehnică, fizică, teoretică, psihologică, tehnica asociată cu gândirea fiind totuşi factorul principal care caracterizează concepţia şi intenţiile tactice.
Teme - Prezentaţi de scurt componentele tacticii- Prezentaţi, la alegere, o succesiune metodică de 8 exerciţii pentru
corectarea greşelilor de tactică colectivă (în atac sau apărare)
Surse bibliografice - Dragnea, A. – Antrenamentul sportiv, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
- Iacob, I., Păcuraru, A. - Curs de volei, ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi, 2004
- Rusu F. - Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
86
Capitolul XI. Voleiul în lecţia de educaţie fizică la ciclul liceal. Planificarea
instruirii la ciclul liceal
XI.1. Indicaţii metodice privind jocul de volei în lecţiile de la ciclul liceal vizează:
utilizarea exersării globale a acţiunilor cu finalizare, interesând mai puţin
execuţiile tehnice;
exersarea în structuri de acţiuni după modelul jocului cu dominantă pe
continuitate: organizarea celor trei lovituri, cu trecerea mingii peste plasă;
accent deosebit în lecţie pe elementele de întrecere şi organizarea de
minicompetiţii în care să se realizeze solicitare diferenţiată; jocuri cu efectiv
redus şi cu efective inegale;
dublarea exersării statice cu acţiuni dinamice.
XI.2. Formele de organizare ale activităţilor sportive includ:
lucrul global cu toată clasa;
lucru diferenţiat pe grupe valorice ce asigură un progres mai rapid. Pentru unii
elevi din grupele valorice se va urmări fixarea mai amănunţită a acţiunilor de
bază, pentru alţii consolidarea a 2-3 acţiuni de bază (preluare de sus, servici,
preluare din servici), iar pentru cei din grupa valorică 1 consolidarea acţiunilor
anterioare la care se adaugă lovitura de atac, ridicarea, blocajul individual;
minicompetiţii cu echipe cu efectiv redus sau 6x6, mixte, echipe inegale de
jucători.
Metodele şi procedeele metodice menţionate pentru lecţia de educaţie fizică
vor fi prezente şi în cadrul lecţiei de educaţie fizică, cu accent mai mare pe exersarea
globală şi cea grupată în structuri de acţiuni, oferind avantajul câştigului de timp şi al
însuşirii mai rapide a ansamblului de joc.
XI.3. Obiectivele şi conţinutul jocului de volei la ciclul liceal
Ciclul liceal cuprinde trei cicluri curriculare:
1. ciclul de observare si orientare - cuprinde elevii claselor a IX-a, având ca
obiectiv major, orientarea în vederea optimizării şcolare şi profesionale
ulterioare;
2. ciclul de aprofundare - cuprinde elevii claselor a X- a şi a Xl-a, având ca
obiectiv major adâncirea studiului în specialitatea aleasă, asigurându-se
concomitent o pregătire generală pe bază opţiunilor din celelalte arii curriculare;88
3. ciclul de specializare - cuprinde elevii claselor a XII-a având ca obiectiv major
pregătirea în vederea integrării eficiente în învăţământul universitar sau pe
piaţa muncii.
Obiectivele cadru pentru învăţământul liceal urmăresc:
dezvoltarea capacităţii motrice generale şi a celei specifice ramurilor de sport;
menţinerea stării de sănătate şi creşterea capacităţii de adaptare la condiţii
variate;
stimularea interesului pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice;
dezvoltarea spiritului de echipă şi de întrajutorare, precum şi a celui competitiv,
în scopul integrării sociale a elevilor.
Standarde curriculare de performanţă specifice învăţământului liceal
pentru disciplina - educaţie fizică şi sportivă sunt:
- realizarea indicilor optimi ai vitezei de deplasare, ai rezistenţei la efort aerob şi
al forţei principalelor grupe musculare;
- folosirea corectă şi eficienţă a deprinderilor motrice de bază şi aplicativ utilitare
în activităţi motrice complexe;
- aplicarea eficienţă a cunoştinţelor şi a tehnicilor de exersare în desfăşurarea
activităţilor respective;
- menţinerea atitudinii corporale corecte, globale şi segmentare;
- respectarea regulilor de joc pe parcursul desfăşurării activităţilor sportive.
Programa de Educaţie Fizică şi Sport pentru clasele IX-XII prevede
următaorele aspecte:
Competenţe generale:
1. Utilizarea limbajului de specialitate în relațiile de comunicare
2. Valorificarea informaţiilor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea optimizării stării de sănătate şi a dezvoltării fizice
armonioase
3. Utilizarea cunoțtințelor, metodelor şi mijloacelor specifice educaţiei fizice şi
sportului, în vederea dezvoltării capacităţii motrice
4. Aplicarea sistemului de reguli specifice organizării ți practicării activităților de
educaţie fizică şi sport şi adoptarea unui comportament adecvat în cadrul
relaţiilor interpersonale şi de grup
5. Valorificarea limbajului corporal pentru exprimarea ți înțelegerea ideilor, stărilor
afective ți a esteticului89
Valori şi atitudini
- Interes pentru îmbogăţirea vocabularului cu terminologia de specialitate
- Disponibilitate pentru colaborare în relaţiile cu profesorul şi colegii
- Preocupare pentru dezvoltarea capacităţii motrice proprii
- Respect faţă de regulile impuse de organizarea ți desfățurarea activităților de
educație fizică şi sport
- Opţiune pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim de
activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual, solicitarea cu
refacerea, timpul ocupat cu timpul liber
- Disponibilitate pentru practicarea independentă a exerciţiilor fizice
- Spirit competitiv şi fair-play
- Interes constant pentru fenomenul sportiv
- Simţ estetic, deschidere pentru frumos
CLASA A IX-A
Competenţe specifice
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în transmiterea mesajelor
3.1. Aplicarea mijloacelor specifice dezvoltării calităţilor motrice
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe
3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de bază în forme adaptate de
întrecere/concurs
4.1. Relaţionarea optimă în grupuri diferite, preconstituite sau constituite
spontan
4.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate în
forme adaptate de întrecere/concurs
4.3. Rezolvarea diferitelor sarcini în cadrul acțiunilor tactice de atac şi apărare
5.1. Exprimarea estetică a atitudinii corporale
5.2. Selectarea modelelor de reuțită din lumea sportului]
Conţinut
Procedee tehnice folosite în atac:
- poziţii şi deplasări specifice
- pasarea mingii înainte şi * peste cap
- ridicarea mingii pentru atac
- lovitura de atac procedeu drept
- serviciu de jos şi de sus, din faţă90
Procedee tehnice folosite în apărare:
- poziţii şi deplasări specifice
- preluarea cu două mâini de sus, cu două mâini de jos
- *plonjonul înapoi şi lateral
Acţiuni tactice folosite în atac:
- aşezarea pe teren pentru primirea mingii din serviciu
- * combinaţii în atac cu 2-3 loviri ale mingii, din două zone apropiate
Acţiuni tactice folosite în apărare:
- sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 avansat
- blocajul individual
Joc bilateral:
- 3 x 3, 4 x 4 pe terenuri de dimensiuni reduse
- 6 x 6 pe teren normal
Regulile jocului: atingerea fileului, călcarea liniei de centru şi la serviciu, spaţiul de
serviciu, minge ţinută, dublă sau condusă, rotaţia jucătorilor, punct realizat, încheierea
setului şi a jocului
Informaţii din volei.
CLASA A X-A
Competenţe specifice
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în relaţionarea cu partenerii de
activitate
3.1. Aplicarea mijloacelor specifice dezvoltării calităţilor motrice
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice în acţiuni motrice complexe
3.3. Aplicarea procedeelor tehnice de bază în forme adaptate de
întrecere/concurs
4.1. Relaţionarea optimă în grupuri diferite, preconstituite sau constituite
spontan
4.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate în
forme adaptate de întrecere/concurs
4.3. Rezolvarea sarcinilor metodice şi organizatorice din cadrul activităţilor de
educaţie fizică și sport
5.1. Exprimarea estetică a atitudinii corporale
5.2. Selectarea modelelor de reușită din lumea sportului
91
Conţinut
- Procedee tehnice folosite în atac
- Procedee tehnice folosite în apărare
- Acţiuni tactice individuale şi colective simple, folosite în atac
- Acţiuni tactice individuale şi între doi jucători, folosite în apărare
- Un sistem de joc în atac
- Un sistem de joc în apărare
- Regulamentul de joc
- * Informaţii locale, naţionale şi internaţionale, din volei.
CLASA A XI-A
Competenţe specifice
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în relaţionarea cu partenerii de
activitate
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice şi a procedeelor tehnice în acţiuni motrice
complexe şi în forme adaptate de întrecere/concurs
4.1. Relaţionarea optimă în grupuri diferite, preconstituite sau constituite
spontan
4.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate
4.3. Rezolvarea sarcinilor metodice şi organizatorice din cadrul activităţilor de
educaţie fizică şi sport
5.1. Selectarea modelelor de reuşită din lumea sportului
5.2. Aprecierea obiectivă a nivelului estetic si valoric al unor competiţii la care
participă sau asistă ca spectator, al comportamentului sportivilor, al antrenorilor,
al arbitrilor şi al spectatorilor
Conţinut
- variante de procedee tehnice de serviciu
- variante de procedee tehnice ale loviturii de atac
- structuri tehnico-tactice care să cuprindă 2-3 procedee tehnice de bază
- sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras
- sistemul de atac cu jucătorul-ridicător în zona 2
- regulamentul de joc
- informaţii locale, naţionale şi internaţionale, din volei
92
CLASA A XII-A
Competenţe specifice
1.2. Utilizarea terminologiei de specialitate în diferite situaţii de comunicare
2.2. Dozarea activităţii motrice în funcţie de reacţiile propriului organism la efort
3.2. Utilizarea deprinderilor motrice şi a procedeelor tehnice în acţiuni motrice
complexe şi în forme adaptate de întrecere/concurs
4.1. Relaţionarea optimă în grupuri diferite, preconstituite sau constituite
spontan
4.2. Aplicarea prevederilor regulamentare ale disciplinelor sportive practicate
4.3. Rezolvarea sarcinilor şi rolurilor de orice tip din cadrul activităţilor de
educaţie fizică şi sport
5.1. Abordarea permanentă a unei atitudini corporale corecte
5.2. Raportarea la modelele de reuşită din lumea sportului
5.3. Aprecierea obiectivă a nivelului estetic şi valoric al unor competiţii la care
participă sau asistă ca spectator, al comportamentului sportivilor, al antrenorilor,
al arbitrilor şi al spectatorilor
Conţinut
nespecificat
XI.4. Aplicarea sistemului de evaluare pentru jocul de volei
Metodele de evaluare au la bază o serie de criterii de evaluare, dintre care
enumerăm:
progresul realizat de elevi;
cantitatea şi, mai ales, calitatea elementelor însuşite în raport cu prevederile
programei de specialitate, cu obiectivele generale, de referinţă şi operaţionale
ale educaţiei fizice;
capacitatea elevilor de aplicare şi generalizare a elementelor însuşite;
capacitatea de practicare independentă a exerciţiilor fizice;
nivelul cunoştinţelor teoretice privind exerciţiilor fizice şi prevederilor
regulamentare a diferitelor probe şi ramuri sportive;
atitudinea elevului faţă de disciplina „educaţie fizică";
nivelul dezvoltării fizice a elevului.
Evaluarea procesului instructiv - educativ cuprinde trei etape:
93
verificarea - este prima etapă a evaluării în cadrul cărei elevul este supus unei
probe. Unele probe sunt completate de norme sau baremuri, care reprezintă
scale valorice de efectuare a probelor;
aprecierea - este a două etapă a evaluării procesului de predare şi constă în
reflectarea realităţii în conştiinţa cadrului didactic, în emiterea de judecăţi de
valoare, în luarea unor decizii optime şi oportune, fiind dependentă de natura
probei. Dacă aprecierea se realizează pe baza unor norme atunci ea este
măsurabilă, deci obiectivă, iar dacă acest lucru nu este posibil, aprecierea este
subiectivă;
notarea - este dependentă de primele două etape ale evaluării şi constă în
acordarea de note sau calificative. Nota reprezintă o cifră de la 10, iar
calificativele sunt: nesatisfacător, satisfăcător, bine şi foarte bine (se aplice doar
în ciclul de învăţământ primar).
94
Capitolul XII. Voleiul la echipa reprezentativă şcolară
În vederea unei activităţi continue se recomandă formarea a două echipe
reprezentative, în caz contrar la absolvirea ciclului gimnazial sa liceal de către elevi,
echipa se poate descompleta, cu urmările în consecinţă. Totodată, ca o variantă, se
recomandă formarea echipei în trepte, pe categorii de clasă.
Aspecte favorizante din lecţie şi din activitatea extraşcolară pentru echipa
reprezentativă. Pentru uşurarea activităţii la echipa reprezentativă se recomandă o
anumită orientare în cadrul metodicii de la lecţia de educaţie fizică. Dintre aspectele
favorizante menţionăm:
organizarea în lecţie a unor grupe, echipe stabile pe un semestru sau an
şcolar;
organizarea lecţiei de educaţie fizică pe opţiuni;
utilizarea unor forme de autoorganizare şi autoconducere care se pot extinde
şi la echipele reprezentative;
folosirea în lecţie a unor modele de joc asemănătoare cu cele utilizate la
echipa reprezentativă;
amplificarea activităţilor sportive de masă favorizează selecţia elevilor pentru
echipele reprezentative;
necesitatea de a avea un campionat al şcolii, interşcoli.
XII.1. Metode, procedee metodice pentru instruirea echipelor reprezentative
Metodele, procedeele metodice şi formele de organizare utilizate în pregătirea
echipelor reprezentative sunt asemănătoare celor utilizate în lecţia de educaţie fizică,
fiind adaptate:
demonstraţia-explicaţia detaliilor (de tehnică şi tactică) acţiunilor vizate;
lucrul pe ateliere speciale cu ridicători, cu trăgători, eventual cu jucătorii de
centru (blocaj peste tot);
repetarea multiplă cu toţi jucătorii la preluare de jos şi mai mult cu ridicătorii la
pasare (specializare în ridicători şi trăgători);
exersarea grupată a unor acţiuni, unde apar des fragmente din modelul jocului
(preluare-atac-blocaj) etc.;
forme de întrecere organizate între ridicători şi trăgători; joc cu efectiv redus,
servici sau preluare la punct fix etc.
95
Metode, procedee şi forme de organizare specifice:
pregătirea pe linii presupune exersarea cu doi trăgători şi un ridicător (linia
echipei) a unor acţiuni de atac (preluare din servici-atac-apărare-atac) sau a
unor acţiuni de apărare în linia a II-a cu trei jucători potrivit apărării fin formaţie;
după mai multe reprize pleacă din grupul de 3 un jucător şi vine altul potrivit
rotaţiei efectuată de echipă;
pregătirea pe cupluri presupune exersarea câte doi (de obicei T+R) a unor
acţiuni (fragmente) din jocul echipei: atac-ridicare-preluare din servici-atac
(plasare) spre anumite zone vulnerabile din jocul adversarului etc.;
antrenament pe intervale cu reprize de lucru intens cu pauze corespunzătoare
atât pentru dezvoltarea unor calităţi motrice cât şi pentru pregătirea tehnico-
tactică;
antrenamentul în condiţii analoge jocului presupune exersarea grupată a
acţiunilor potrivit specificului din joc în funcţie de ce precede sau succede,
acţiunea ce trebuie pregătită (preluare din servici-atac; atac-blocaj; servici-
preluare din atac);
competiţia poate fi utilizată cu succes nu numai prin jocuri amicale, oficiale că şi
prin jocuri cu efective reduse sau inegale (joc 6x4, 6x3, 3x3 pe teren redus sau
normal etc.).
XII.2. Aspecte din planificarea şi programarea instruirii la echipa reprezentativă
Instruirea trebuie efectuată pe baza operaţiilor (din cadrul modelelor
operaţionale) deoarece astfel se urmăreşte succesiunea precisă şi calea optimă în
instruire. Acest gen de instruire corespunde recomandărilor metodicii moderne din
volei:
metoda globală;
acţionare de la general la particular, de la joc la acţiune tactică şi de aici la
componentele acesteia.
Pentru însuşirea unei tehnici de lucru şi a unor aspecte privind învăţarea pe
operaţii pot fi folosite modelele operaţionale prezentate la capitolul VII, cu privire la
primele semestre ale instuirii în volei la echipa reprezentativă.
Un model operaţional trebuie să cuprindă conţinutul pregătirii şi eşalonarea
acesteia, operaţiile necesare însuşirii acţiunilor planificate, grupajul de mijloace pentru
fiecare operaţie şi indicaţiile metodice.
96
Modelul operaţional din fiecare semestre trebuie să cuprindă şi un grafic cu
obiectivele de instruire, eşalonarea operaţiilor şi cantificarea precisă.
XII.3. Indicaţii metodice pentru jocul de volei din ora de activităţi sportive
Din activitatea practică se desprind o serie de indicaţii metodice, după cum
urmează:
lecţia de activităţi sportive are afectat aprox. 70% din timp pregătirii generale
şi apox. 30% învăţării elementelor de conţinut ale jocului. Obiectivele
instrucitve privind voleiul se vor armoniza cu cele privind pregătirea generală,
urmărindu-se să se realizeze:
dezvoltarea capacităţii motrice generale, calităţile motrice de bază şi
dezvoltarea fizică armonioasă;
învăţarea principalelor acţiuni de joc şi a componentelor acestora în vederea
aplicării şi acţionării organizate în condiţiile jocului bilateral;
atragerea şi selecţionarea copiilor cu aptitudini pentru practicarea organizată a
voleiului (echipa reprezentativă a şcolii sau în cadrul unităţilor de
performanţă).
pentru lecţia de activităţi sportive desfăşurată cu întreaga clasă (aici pot fi
incluse şi orele de la opţional) obiectivele instructive legate de volei pot fi o
continuare a obiectivelor realizate în lecţia de educaţie fizică cu intenţia de a
îmbogăţi bagajul deprinderilor pentru volei, de a uniformiza colectivul clasei;
pentru lecţia desfăşurată cu grupele de pregătire sportivă prin tratarea
individualizată se urmăreşte progresul rapid al copiilor.
Timp de lucru
(recomandat)
4 ore
Rezumat Jocul de volei apare în programa şcolară la nivelul ciclului liceal, în concordanţă cu ciclul anterior - gimnazial.Obiectivele acesui joc sportiv sunt diferite funcţie de cadrul formal: lecţie de educaţie fizică, lecţia-opţional sau activităţi sportive. Formele de organizare includ: lucrul global, lucru diferenţiat pe grupe valorice, minicomeptiţii. De asemeena, sunt vizate şi criteriile de evaluare la acest nivel. Programa Naţională de Educaţie Fizică şi Sport pentru clasele IX-XII prevede următoarele aspecte: competenţe generale, valori şi atitudini, obiective cadru, obiective de referinţă specifice fiecărui obiectiv cadru. A fost porezentat conţinutul jocului de volei pentru fiecare clasă şi an de instruire. Voleiul la echipa reprezentativă vizează: aspectele favorizante ale practicării jocului la această formă de organizare, metodele,
97
procedeeele metodice în cadrul procesului de instruire, aspectele de planificare şi programare a instruirii, dar şi indicaţii metodice.
Concluzii Practicarea jocului de volei la acest nivel în cadru formal (lecţiile de educaţie fizică) presupune identificarea obiectivelor (în conformitate cu programa de educaţie fizică), alegerea metodelor şi mijloacelor de instruire în concordanţă cu modelul final de joc.
Temă Prezentaţi o succesiune de 5 exerciţii pentru însuşirea acţiunilor tehnico-tactice individuale şi colective ale modelului opraţional la echipa reprezentativă (gimnaziu)
Surse bibliografice - Scarlat, E. - Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981
- Rusu F. - Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
- Grapă, F., Mârza, D. – Volei în învăţământ, ed. Plumb, Bacău, 1996
98
Capitolul XIII. Sistemul de joc cu jucătorul din zona 6 retras
Sistemul de apărare cu jucătorul din zona 6 retras (sistemul 6R)
Denumirea este dată de faptul că jucătorul din zona 6 se află plasat în spatele
jucătorilor 1 şi 5 în plan paralel cu linia de fund a terenului.
Echipele de începători folosesc de obicei următoarele variante:
1. sistemul de apărare cu jucătorul 6 retras fără blocaj (fig.21);
este sistemul folosit în primul ciclu de
învăţare şi de către avansaţi când
adversarul trimite mingea uşor sau cu atac
de la mare distanţă de plasă.
Fig.nr. 21 Sistem de apărare cu Z6 retras,
fără blocaj
2. sistemul de apărare cu jucătorul 6 retras la blocaj individual.
Se foloseşte sub două variante:
- cu efectuarea blocajului individual de către
jucătorul din zona 3 peste tot (fig.22);
Fig.nr. 22 Sistem de apărare cu Z6 retras,
cu Z3 la blocaj peste tot
- cu blocaj individual executat de către jucătorul corespondent (fig.23, fig.24);
Fig.nr.23 Sistem de apărare cu Z6
retras, cu blocaj la corespondent
Fig.24 Sistem de apărare cu Z6 retras,
cu blocaj la corespondent
În cadrul acestor variante jucătorii din linia I efectuează blocaj individual,
dublarea acestuia şi apărarea diagonalei scurte, iar cei din linia a II-a apără
99
diagonala lungă şi culoarul. Jucătorii din lina a II-a se vor aşeza la aproximativ
7m de plasă.
3. sistemul de apărare cu jucătorul 6 retras la blocaj în doi jucători. Variante:
- cu dublare de către extrema din linia I care nu participă
la blocaj (fig.25). în cadrul acestei
variante linia I răspunde de blocaj şi
dublare, iar linia a II-a răspunde de
preluarea atacului pe diagonală scurtă
(jucătorul 5), diagonală lungă (jucătorul
6), pe culoar (jucătorul 1).
Fig.nr.25 Sistem de apărare cu Z6
retras, cu blocaj colectiv în 2, cu
dublare de către extrema din LI
- cu dublare de către extrema din linia a II-a
corespunzătoare blocajului (fig.26).
Fig.nr. 26 Sistem de apărare cu
Z6 retras, cu blocaj colectiv în 2,
cu dublare de către extrema din LII
- sistem de apărare cu blocaj în doi - folosirea
autodublării şi participare la dublare pe limita
culoarelor (fig.27). acesta este folosit mai mult
de către avansaţi.
Fig.nr. 27 Sistem de apărare cu
Z6 retras, cu blocaj colectiv în 2,
cu autodublare
O serie de avantaje ale sistemului cu jucătorul 6 retras se desprind din
activitatea practică:
eficienţă mare împotriva atacului în forţă;100
are eficienţă mai mare când echipa este forţată să se apere numai cu un jucător
la blocaj;
asigură o acoperire mai judicioasă a terenului;
este util împotriva oricăror combinaţii ale atacului advers inclusiv a atacului din
linia a II-a;
se adaptează mai uşor tacticii fără blocaj în apărare.
În acelaşi timp, sunt puse în evidenţă şi o serie de dezavantaje ale acestui
sistem:
necesită multă mişcare în teren şi jucători compleţi;
jucătorii deficitari în linia a II-a devin uneori o ţintă a atacului advers;
se învaţă ceva mai greu mai ales dacă jucătorii au aptitudini reduse de
îndemânare, viteză.
Timp de lucru (recomandat)
2 ore
Rezumat Sistemul de joc cu jucătorul din zona 6 retras se referă la poziţionarea acestui jucător în spatele jucătorilor 1 şi 5 în plan paralel cu linia de fund a terenului. Este un sistem care este folosit la echipele de avansaţi, dar şi echipele de începători îl folosesc, în mai multe variante. Utilizarea acestui sistem presupune o serie de avantaje şi dezavantaje.
Concluzii Alegerea sistemului de joc trebuie să ţină cont de nivelul de pregătire, de adversar, dar şi de evoluţia jocului. Acest sistem poate fi folosit pe parcursului întregului meci sau doar pe segemente de timp, chiar în cadrul aceluiaşi set.
Teme Prezentaţi avantajele şi dezavantajele sistemului de apărare cu Z6 retras (prin comparaţie la începători şi avansaţi)
Surse bibliografice - Iacob, I.; Păcuraru, A: - Curs de volei, ed. Universităţii “Al.I.Cuza” Iaşi, Iaşi, 2004
- Balaiş, F., Păcuraru, A. – Volei de la selecţie la performanţă, ed. Academica, Galaţi, 1997
- Păcuraru, A. – Volei – tehnică şi tactică, ed. Fundaţiei Universitare, Galaţi, 2002
101
Capitolul XIV. Planificarea instruirii la echipa reprezentativă
Activitatea profesorului în pregătirea echipei reprezentative şcolare
Organizarea şi conţinutul lecţiilor de activităţi sportive trebuie să asigure
posibilităţile tehnico-tactice de practicare a jocului de volei, în vederea depistării
ulterioare a celor mai talentate elemente şi implicit generarea permanentă a eşalonului
bazei de masă a sportului de performanţă.
Acest proces de instruire, ca orice activitate ce-şi propune să realizeze anumite
obiective, trebuie să primească o organizare şi o planificare progresivă, parcurgându-
se etape sistematizate, impuse în primul rând de particularităţile de vârstă şi sex ale
copiilor.
Iniţiativa, atitudinea activă de participare la diferite acţiuni, cooperarea şi
conlucrare, optimismul şi entuziasmul, cinstea şi corectitudinea, spiritul de disciplină,
dorinţa de afirmare şi de continuă autodepăşire, sunt cerinţe ce revin sistemului
educaţional în ansamblul său şi, respectiv, educaţiei fizice şi sportive în cadrul
organizat al şcolii.
Procesul de instruire din cadrul orelor de activităţi sportive se desfăşoară sub
forma lecţiilor de antrenament, organizate pe clase sau grupe valorice de pregătire,
având drept scop participarea la competiţii.
Grupele – reprezentând unităţi instructive ce au în vedere nivelul de pregătire,
particularităţile de vârstă şi se – se alcătuiesc după criteriul valoric, grupa de bază
constituind-o echipa reprezentativă.
Cerinţa de bază a activităţii sportive de performanţă la nivelul şcolii generale, ca
eşalon al bazei de masă a sportului de performanţă, o reprezintă selecţia şi depistarea
elevilor talentaţi în vederea formării echipei reprezentativei şcolare.
Activitatea de pregătire a echipelor şi chiar participarea la unele întreceri se
poate realiza prin activitatea independentă a elevilor. În general se recomandă ca
instruirea echipelor reprezentative şcolare să fie realizată prin lecţii speciale de
antrenamentul sportiv, ele fiind îndrăgite de elevi şi ar trebui să fie organizate în număr
cât mai mare la nivelul şcolilor de toate gradele.
Pe lângă activitatea de selecţie şi de instruire a elevilor care fac parte din echipa
reprezentativă a şcolii, profesorul de educaţie fizică trebuie să desfăşoare şi alte
activităţi specifice pregătirii şi participării la competiţii.
Aceste activităţi sunt legate de momente diferite ale desfăşurării competiţiilor:
înainte de meci, în timpul meciului şi după încheierea meciului.102
Pentru fiecare joc, înainte cu o zi sau două, profesorul va organiza o discuţie cu
componenţii echipei în care, împreună cu aceştia va analiza la un nivel accesibil,
concepţia de joc a viitorului adversar , sistemul de atac şi de apărare, punctele forte şi
cele vulnerabile ale acestuia. În funcţie de aceste aspecte va stabili tactica echipei,
formaţia de bază şi sarcinile de joc pentru fiecare jucător.
Se va anunţa locul şi ora de disputare a jocului, echipamentul de joc şi eventual
alte aspecte organizatorice: locul de adunare, actele de identitate etc.
În şedinţa de pregătire a jocului, profesorul mai poate da indicaţii legate de
alimentaţie, odihnă şi alte aspecte ale refacerii.
De asemenea, această întâlnire poate fi un bun prilej de întărire a pregătirii
psihologice, de dezvoltare a spiritului de echipă şi a dorinţei de victorie.
Înainte de începerea meciului, profesorul rezolvă problemele organizatorice
(prezentarea actelor de legitimare pentru completarea foilor de arbitraj), organizează şi
supraveghează pregătirile echipei.
Încălzirii i se va acorda atenţie deosebită, pentru că efectuarea ei în condiţii
improvizate sau într-un timp insuficient poate compromite din start şansele echipei.
În timpul meciului profesorul conduce echipa în conformitate cu regulamentul în
vigoare. El are posibilitatea de a transmite indicaţii verbale în timpul partidei, care
trebuie să fie constructive şi încurajatoare pentru jucători. Poate cere întreruperea
jocului prin „timpii de odihnă” la care are dreptul fiecare echipă în anumite momente
când acest lucru i se pare necesar: pentru a odihni jucătorii, pentru a da indicaţii tactice
concrete sau pentru a întrerupe jocul adversarilor. Pentru ca aceste întreruperi să fie
benefice, indicaţiile vor fi clare, precise, nu prea multe la număr, iar tonul folosit va fi
unul calm, încurajator.
Tot în limita regulamentului, profesorul poate de asemenea să ceară
schimbarea jucătorilor în anumite situaţii cerute de evoluţia jocului. La nivelul echipelor
şcolare, pentru a stimula dorinţa de joc a elevilor, este recomandat ca profesorul să
ofere posibilitatea tuturor componenţilor echipei să ia parte activă la joc.
După terminarea meciului, profesorul va aprecia comportarea echipei, în acelaşi
spirit constructiv indiferent de rezultat, iar la prima întâlnire de după meci va analiza
obiectiv modul în care echipa şi jucătorii şi-au îndeplinit sarcinile de joc. Este bine ca la
această analiză să fie angrenaţi toţi jucătorii care să-şi poată expune şi ei părerile, iar
soluţiile de rezolvare a problemelor care apar să fie găsite împreună.
103
Bibliografie generală:
Bachmann, E., Bachmann, M. - 1000 exercices et jeux de volley-ball, ed. Vigot,
Paris, 1992
Balaiş, F. - Îndrumar practico-metodic -volei, ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1975
Balaiş, F., Păcuraru, A. – Volei de la selecţie la performanţă, ed. Academica,
Galaţi, 1997
Braharu, O., Ştirbu, C. – Volei pentru toţi, ed. Casa de Editură Venus, Iaşi, 2002
Dragnea, A. – Antrenamentul sportiv, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1996
Ghenadi, V.- Volei sub formă de joc, ed. Stadion, Bucureşti, 1971
Ghenadi, V., Gârleanu, D., Ciuhureanu, I., Grapă, F., Ene, G., Steribaum, P.,
Mârza, D. – Volei - obiectivizarea instruirii, ed. Plumb, Bacău, 1995
Ghibu, V. - Minivolei, ediţia a II-a, ed. Sport-Turism, Bucureşti,1980
Grapă, F., Mârza, D. – Volei în învăţământ, ed. Plumb, Bacău, 1996
Iacob I, Braharu, O., Ştirbu, C. - Volei – caiet de lucrări practice, ed. Univ.
“Al.I.Cuza”, Iaşi,1997
Iacob, I., Păcuraru, A. - Curs de volei, ed. Univ. “Al.I.Cuza”, Iaşi, 2004
Murafa N, Stroie, Ş.. - Jocul de volei, ed. U.C.F.S., Bucureşti, 1967
Păcuraru A, Balaiş, F, Iacob, I,Braharu, O. - Manualul profesorului de volei, ed.
Helios, Iaşi, 2000
Păcuraru, A. – Volei – tehnică şi tactică, ed. Fundaţiei Universitare, Galaţi, 2002
Rusu F. - Curs de volei, ed. Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj-Napoca, 2007
Scarlat, E. - Volei – pregătirea echipelor şcolare, ed. Stadion, Bucureşti, 1973
Scarlat, E. - Lecţia de educaţie fizică – metode şi mijloace, ed. Sport-Turism,
Bucureşti, 1981
Ştirbu, C., Puni, R. - Tehnica jocului de volei, ed. Tehnopress, Iaşi, 2009
Stroie, Ş., Şerban, M.H., Croitoru, D., Dina, G., Volei. - Îndrumar metodic.
Bucureşti, A.N.E.F.S., 1994
104
Surugiu V, Tărăchilă N - Antrenament, exerciţii, jocuri, ediţia a II-a, ed.
C.N.E.F.S., Bucureşti 1969
Tărchilă, N.; Şerban, M. – Volei pentru juniori, editura Sport-Turism, Bucureşti,
1975
Volei - Orientare metodică unitară. Bucureşti, FRV, Colegiul Central al
Antrenorilor, 1991
www.fivb.org
www.frv.ro
* * * Regulamentul jocului de volei – F.I.V.B 2011
xxx – Programa de educaţie fizică şi sport, Ministerul Educaţei şi Cercetării,
2013
105