mihaela neacsu abstract
TRANSCRIPT
1
UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT „ION CREANGĂ” DIN
CHIŞINĂU
Cu titlu de manuscris
C.Z.U. : 37.013.42 (043.3)
NEACŞU MIHAELA GABRIELA
CONSTITUIREA PARADIGMEI PEDAGOGIEI SOCIALE DIN
PERSPECTIVA PEDAGOGIEI ROMÂNE INTERBELICE
13.00.01. – PEDAGOGIE GENERALĂ
Autoreferatul tezei de doctor în pedagogie
CHIŞINĂU
2010
2
Teza a fost elaborată la Catedra de Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”din Chişinău
Conducător ştiinţific: Cristea Sorin, doctor în pedagogie, profesor universitar; Consultant ştiinţific: Papuc Ludmila, doctor în istorie, conferenţiar universitar. Referenţi oficiali: 1. Nicolescu Viorel, doctor în pedagogie, profesor universitar, Bucureşti, România; 2. Şleahtiţchi Mihai, doctor în pedagogie, conferenţiar universitar Membrii Consiliului Ştiinţific Specializat: 1. Guţu Vladimir, dr. hab., prof. univ., Universitatea de Stat din Moldova, preşedinte; 2. Dandara Otilia, dr., conf.univ., Universitatea de Stat din Moldova, secretar ştiinţific; 3. Bodrug-Lungu Valentina, doctor habilitat în pedagogie, conferenţiar universitar; 4. Cheianu Diana, doctor în sociologie, conferenţiar universitar; 5. Cara Angela, doctor în pedagogie, conferenţiar universitar. Susţinerea publică a tezei va avea loc la 7.06. 2010, ora 15.00 în şedinţa Consiliului Ştiinţific Specializat DH 30–13.00.01 de pe lîngă Universitatea de Stat din Moldova, str. A. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2010. Teza de doctorat / Autoreferatul pot fi consultate la biblioteca Universităţii de Stat din Moldova, str. A. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009 şi pe site-ul www.cnaa.acad.md Autoreferatul a fost expediat la 7.05. 2010. Secretar ştiinţific al Consiliului Ştiinţific Specializat, Dandara Otilia, dr. ped, conf. univ. Conducător ştiinţific, Cristea Sorin, dr. ped., prof. univ. Consultant ştiinţific, Papuc Ludmila, dr. ist., conf. univ. Autor Neacşu Mihaela Gabriela
© Neacşu Mihaela Gabriela, 2010
3
REPERELE CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII
Actualitatea temei reiese din importanţa pe care o are paradigma pedagogiei sociale româneşti
interbelice în contextul evoluţiei pedagogiei contemporane. Valorificarea în sens istoric şi
epistemologic a gândirii pedagogice româneşti din perioada interbelică, angajată în elaborarea
paradigmei pedagogiei sociale stabileşte importante puncte de convergenţă şi previzionează direcţii
de continuitate în cercetările pedagogice actuale.
Cercetarea s-a focalizat pe analiza în sens sincronic şi diacronic a principalelor opere socio-
pedagogice din perioada interbelică în calitate de fundament al constituirii paradigmei pedagogiei
sociale (D.Gusti, Petre Andrei, I.C.Petrescu, S.Stoian), dar şi pe recursul la importante surse de
istoria pedagogiei româneşti, pedagogie comparată, sociologia educaţiei, filosofia educaţiei
(G.G.Antonescu, C.Narly, Şt. Bârsănescu, S.Stoian, Şt.Costea, I.Gh.Stanciu, J.G.Garido, T.Kuhn,
G.Văideanu, C.Cucoş, I.Albulescu, S.Cristea ).
Gradul de cercetare a problemei este identificat printr-o analiză de profunzime a lucrărilor
consacrate pedagogiei sociale interbelice. Cronologic, evidenţiem aportul unor cercetări pedagogice
care au avut ca obiect pedagogia socială românească interbelică.
Exegeţii O. Bădina şi O. Neamţu, coordonatorii lucrării „Pedagogie socială - concepţii,
preocupări şi experienţe în România dintre cele două războaie mondiale” (1970) valorifică critic
unele concepţii teoretice lansate de Şcoala Sociologică de la Bucureşti şi analizează realizările
practice din domeniul pedagogiei sociale româneşti interbelice.Aceşti autori consideră că pedagogia
socială a apărut „…ca o reacţie la limitele educaţiei realizate în şcoală şi ca o accentuare a necesităţii
de pregătire a tinerei generaţii în vederea integrării ei, activ şi creator, în ansamblul vieţii
sociale”.[4, pg.16]
B. Suchodolski (1970, Pedagogia şi marile curente filosofice) urmăreşte conflictul dintre
„pedagogia esenţei” şi „pedagogia existenţei” sub aspectul istoric al problemei şi surprinde
tangenţial concepţia lui Durkheim şi a lui Tönnies despre pedagogia socială.
E. Zaharian (1971, Pedagogia românească interbelică.O istorie a ideilor educative) a
realizat o sinteză a istoriei ideilor educative ante- şi postbelice, a analizat momentul trecerii spre un
punct de vedere social în educaţie, a încadrat pedagogia socială între principalele curente interbelice
şi a subliniat faptul că pedagogia socială „…vine cu un element nou:…crearea teoriei educative şi
înnoirea numai în şi prin praxisul educativ.”, iar acesta „….este în primul rând un praxis social şi
4
naţional…”.[24, pg.174]. Autorul a marcat scurt contribuţia lui I.C.Petrescu la afirmarea „curentului
teoretico-practic al pedagogiei sociale” [24, pg.96-99], dar a insistat pe aportul sistemului sociologic
al lui D.Gusti la constituirea pedagogiei sociale interbelice, ca rezultat al unui deceniu de
experimentări socio-pedagogice. E. Zaharian a prezentat, de asemenea, concepţia modernă de
factură sociologică a lui Stanciu Stoian care apropie pedagogia socială de praxisul educativ.
S. Stoian (1976, Pedagogia modernă română şi contemporană) a surprins principalele note
caracteristice ale pedagogiei româneşti interbelice şi a urmărit emergenţa curentului socio-pedagogic
începând cu G.G.Antonescu, I.C.Petrescu, I.Gabrea, Gh.Comicescu, D.Todoran, C.Narly,
Şt.Bârsănescu, D.Gusti şi S.Stoian. El a explicat influenţele condiţiilor socio-economice şi politice
din acea vreme asupra politicii şcolare interbelice. De un interes special se bucură evidenţierea
contribuţiei personale (din anii 30’) la constituirea paradigmei pedagogiei sociale interbelice prin
promovarea localismului pedagogic ca principiu integrator activ, care apropie individul şi şcoala de
viaţa reală. Pentru Stanciu Stoian fenomenul educativ este de esenţă socială, socialul fiind prioritar
în formarea omului ca om.
Gh. T. Dumitrescu, A. Manolache, M. Roşianu (1972, Pedagogia socială-ştiinţa educaţiei
permanente a maselor de adulţi) conferă pedagogiei sociale un loc aparte între pedagogiile speciale
şi analizează raportul existent între pedagogia generală şi pedagogia socială, între pedagogia socială
şi pedagogiile speciale, sistemul ştiinţelor cu care colaborează pedagogia socială, metodologia
ştiinţifică proprie pedagogiei sociale, acţiunea culturală cu masele, laturile principale ale activităţii
culturale, pedagogul social ca educator al maselor de adulţi şi sistemul instituţional al activităţii
cultural-educative cu masele de adulţi.
S. Stoian, coordonatorul lucrării „Domenii ale pedagogiei” (1983) dedică pedagogiei sociale
un capitol întreg. Mai întâi, autorul face consideraţii generale, de ordin istoric, semantic,
terminologic asupra pedagogiei sociale pentru ca, apoi, să prezinte în detaliu metodologia cercetării
fenomenelor socio-educaţionale, raportul de interdependenţă existent între educaţie şi dezvoltarea
socială. Autorii atrag atenţia asupra procesualităţii formării continue a educatorilor şi explică
raportul dialectic complex între ştiinţa conducerii la nivel social global şi ştiinţa conducerii
învăţământului.
A. Neculau, autorul lucrării „Pedagogia socială-experienţe româneşti”(1994), fundament
pentru „Educaţia adulţilor” (2004) realizează o incursiune în „Pedagogia socială de ieri, astăzi,
mâine” [19] şi prezintă evoluţia pedagogiei sociale universale (P.Natorp, G.Kerschensteiner,
5
E.Durkheim, J.Dewey) şi în spaţiul românesc (C.Narly, I.CPetrescu, G.G.Antonescu, I.P.Teiuşan,
S.Stoian, Şt.Bârsănescu, D.Gusti, P.Andrei, C.Rădulescu Motru, S.Mehedinţi). Autorul aduce
însemnate contribuţii la elucidarea domeniului de cercetare al pedagogiei sociale.Lucrarea propune
noi abordări paradigmatice (de la pedagogia socială la educaţia adulţilor) şi deschideri actuale ca
rezultat al confruntării pedagogiei sociale cu problematica lumii contemporane, ce ţin mai degrabă
de „acţiunea de conexare la valorile social-culturale pe parcursul întregii vieţi a individului ca
problemă majoră a sistemelor educaţionale contemporane”[18, pg.40].
E. Surdu (1995, Prelegeri de pedagogie generală.O viziune sociopedagogică) are în vedere
determinarea social-istorică a educaţiei punctând succint contribuţia a trei reprezentanţi ai
pedagogiei sociale universale (Kerschensteiner, Durkheim, Dewey) şi atrage atenţia asupra
reconcilierii şcolii cu viaţa, subliniază funcţiile şcolii ca instituţie socială, nevoia de reînnoire a
raporturilor şcolii cu societatea.
I. Gh. Stanciu (2006, Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX, ediţia a III-a revăzută)
explică geneza pedagogiei sociale, sursa metodologică a acestei orientări pedagogice interbelice care
stă în sociologie şi prezintă contribuţia promotorilor la afirmarea acestui domeniu pedagogic
(Natorp, Durkheim şi Kerschensteiner, D.Gusti, P.Andrei, I.C.Petrescu). Autorul încadrează această
nouă orientare pedagogică în sistemul de gândire pedagogic interbelic căruia îi dedică un capitol
amplu (cap.11) evidenţiind încercările din acea perioadă de constituire a unei pedagogii
naţionale.[21]
L. Drobot. (2008, Pedagogie socială) propune în introducere o scurtă incursiune în istoria
pedagogiei sociale româneşti şi argumentează că educaţia permanentă este o categorie principală a
pedagogiei sociale. Autoarea aduce în discuţie câteva modele pedagogice şi andragogice explicând
echivalenţele şi deosebirile dintre acestea şi prezintă raportul actual între munca socială şi pedagogia
socială. Este analizată succint „pedagogia socială ortodoxă” din Rusia prin angajarea bisericii în
opera de modelare socio-educaţională a întregii societăţi ruseşti şi surprinde prin prezentarea unor
aspecte practice ale muncii socio-pedagogice într-o parohie rusească. Centrul de greutate al lucrării
cade însă pe fundamentele educaţiei adulţilor şi pe prezentarea unor aspecte psihosociale în
formarea actuală a cadrelor didactice.[6]
I. Albulescu (2009, Doctrine pedagogice) subliniază trecerea de la individualism la abordarea
socială a educaţiei şi marchează aportul promotorilor pedagogiei sociale (Natorp şi Durkheim) la
6
explicarea dimensiunii sociale a educaţiei şi la fundamentarea domeniului pedagogiei sociale
(cap.VIII).
G. Albu (2009, Educaţia, profesorul şi vremurile : eseuri de pedagogie socială) propune o serie
de eseuri de pedagogie socială (fără a se raporta direct la izvoarele pedagogiei sociale româneşti
interbelice) prin abordarea unor probleme stringente ale educaţiei în societatea „hipermodernă”:
şcoala şi noile sale dileme, educaţia şi televiziunea, cultura mahalalei, educaţia ca relaţie
interumană, educaţia şi societatea de hiperconsum, profesorul şi societatea hipermodernă.Lucrarea
provoacă apetitul specialiştilor pentru cercetare în domeniul pedagogiei sociale şi lansează noi
căutări, noi întrebări în direcţia explicitării raportului dintre educaţie şi dinamica schimbărilor
sociale.
Deşi procesul constituirii paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice a făcut obiectul
cercetărilor pedagogilor români amintiţi, elucidarea emergenţei pedagogiei sociale în gândirea
pedagogică interbelică continuă să creeze motive de reflecţie.
Cercetarea noastră s-a concentrat pe cele mai importante surse de pedagogie socială interbelică
(Regionalismul educativ-1933, Un an de activitate la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor-
1934, Cursul de pedagogie socială a lui I.C.Petrescu-1935, Sociologia şi pedagogia satului-1943
s.a.) furnizoare de idei forţă şi substanţă pedagogică pentru paradigma actuală a pedagogiei sociale.
Ideile pedagogice au fost organizate, sistematizate şi prelucrate, a fost elaborat modelul pedagogic
interbelic de constituire a paradigmei pedagogiei sociale româneşti, a fost avansată ideea posibilităţii
valorificării paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în praxisul educaţional actual.
Pe de altă parte, cercetarea a radiografiat la nivel constatativ cadrul actual al paradigmei
pedagogiei sociale în diferite ţări sub aspectul avantajelor şi limitelor existente în praxisul
activităţilor cu caracter socio-educaţional.
Până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, într-un număr de ţări europene, pedagogia socială
a fost asociată într-o mai mare măsură cu educaţia şi activitatea socială. De pildă, în Germania,
Danemarca, Olanda, Suedia, Norvegia, Marea Britanie, Scoţia s-a dezvoltat o concepţie unitară
potrivit căreia pedagogia socială reflectă modul în care o anumită societate concepe relaţia ei cu
educaţia, dar şi sprijinul educaţional acordat de societate celor dezavantajaţi, marginalizaţi, aflaţi în
nevoie. Această concepţie s-a dezvoltat în timp plecând de la izvoarele istorice universale comune la
care se raportează doctrinar pedagogia socială. În majoritatea ţărilor amintite, pedagogia socială este
7
înţeleasă ca un domeniu esenţial al praxisului educaţional şi al muncii sociale, în general, care
vizează dezvoltarea integrală a fiinţei umane.[15]
Pedagogia socială „funcţionează ca un organism viu care are la bază principiul educaţiei sociale
articulat la sferele sociale de intervenţie şi care are puterea de a influenţa circumstanţele sociale şi de
a induce vizibil schimbarea socială”. [15, pg.64]
Comunitatea de practică din domeniul pedagogiei sociale este astăzi foarte diversă. Finalităţi ca
starea de bine, de fericire sau de bunăstare a individului sunt considerate deziderate pentru
pedagogia socială actuală, dar şi pentru praxisul muncii sociale, în general. Kornbeck (2006)
ilustrează relaţia strânsă dintre pedagogia socială şi asistenţă socială şi consideră că, astăzi
pedagogia socială este principalul furnizor de asistenţă socială pe bază de principii pedagogice
specifice.[26] Literatura de specialitate din ultimii ani oferă multe exemple cu privire la promovarea
asistenţei sociale prin practici educaţionale. Aceasta ţine în primul rând de educarea copiilor în sens
holistic, de prevenirea sau atenuarea problemelor sociale prin mijloacele educaţionale specifice. [25,
26, 27, 29]
Hämäläinen (2003) explică faptul că, prin pedagogia socială se pot influenţa în mod decisiv
circumstanţele sociale şi se poate induce schimbarea socială.[25] Pedagogia socială prin acţiunile
sale de intervenţie la nivel societal are forţa de a modifica societatea acţionând sistematic asupra
indivizilor, moravurilor şi, în ultimă instanţă asupra culturii sociale.
În opinia lui W.Lorentz „pedagogia socială este conştiinţa critică a pedagogiei, subiectul cel mai
dificil, un program de emancipare pentru procesele de învăţare auto-direcţionate în interiorul şi în
exteriorul sistemului de educaţie acţionând pentru transformarea societăţii”.[27, pg.93]
Astăzi paradigma pedagogiei sociale este valorificată în comunitatea de practici educaţionale sub
cele mai diverse activităţi: de la sprijin socio-educaţional acordat tinerilor sau adulţilor (asistaţi la
domiciliu sau în centrele de îngrijire), la activităţi cu delicvenţii (infractori tineri/adulţi), de la
activităţile ludoterapeuţilor şi ergoterapeuţilor, la activităţile de dezvoltare comunitară. În praxis
primează filosofia că, atitudinea adoptată de specialişti (pedagogi/educatori sociali) faţă de
bunăstarea şi fericirea individului este foarte importantă pentru succesul intervenţiilor socio-
educaţionale. Acest lucru înseamnă mai întâi de toate, reflecţie continuă asupra tehnicilor de lucru
adoptate în practica socio-educaţională în direcţia optimizării permanente.
Aşadar, teoria şi practica socio-educaţională este destul de contradictorie: pe de o parte, se
resimte nevoia dezvoltării paradigmei pedagogiei sociale româneşti, pe de altă parte, constructele
8
teoretico-metodologice proprii paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice, nu şi-au găsit
încă aplicaţiile adecvate în praxisul educaţional actual.
Această contradicţie conturează şi problema cercetării: analiza căilor de constituire a
paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în plan sincronic şi diacronic şi perspectivele
valorificării acesteia în dezvoltarea teoriei şi practicii socio-educaţionale actuale.
Scopul cercetării: Identificarea fundamentelor pedagogice care au stat la baza constituirii
paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice.
Obiectivele cercetării:
• analiza retrospectivă a studiilor privind evoluţia paradigmei pedagogiei sociale universale şi
a cercetărilor privind constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice;
• analiza şi sistematizarea teoriilor şi concepţiilor pedagogice ale gânditorilor români din
perioada interbelică care au adus contribuţii pedagogice, sociologice şi filosofice însemnate
la constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice;
• construirea modelului structural al paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice;
• evidenţierea posibilităţilor de valorificare a unor elemente paradigmatice din pedagogia
socială românească interbelică în praxisul educaţional actual.
Metodologia cercetării este de tip istoric şi hermeneutic angajând metode de cercetare specifice:
lectura ştiinţifică, analiza documentelor, metoda cronologică, metoda analizei sincronice şi
diacronice a studiilor şi orientărilor fundamentale de pedagogie socială din perioada interbelică,
metoda analizei de conţinut, metoda analizei şi sintezei, metoda comparaţiei, metoda observaţiei,
metoda reflecţiei epistemice.
Noutatea şi originalitatea cercetării ştiinţifice este obiectivată în :
• Valorificarea istorică a gândirii pedagogice din perioada interbelică, angajată în elaborarea
paradigmei pedagogiei sociale româneşti;
• Construirea matricei paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice ca rezultat al
analizelor pedagogice asupra operelor socio-pedagogice ale lui Dimitrie Gusti, Petre Andrei,
I.C.Petrescu şi Stanciu Stoian;
• Valorificarea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în praxisul educaţional
actual prin proiectarea curriculară avansată la nivel preuniversitar şi universitar.
9
Semnificaţia teoretică a cercetării este vizibilă la nivel de :
• interpretare şi de actualizare a principalelor teorii, concepţii universale despre pedagogia
socială şi a unor opere reprezentative pentru pedagogia socială românească interbelică;
• elaborare a modelului pedagogic de analiză a principalelor experienţe, orientări şi studii de
pedagogie socială românească lansate şi susţinute de importanţi pedagogi, sociologi şi
filosofi români din perioada interbelică;
• proiectare curriculară ce valorifică în praxisul educaţional actual paradigma pedagogiei
sociale româneşti interbelice.
Valoarea praxiologică a cercetării rezultă din realizarea obiectivelor cercetării. Constructele
teoretice şi metodologice realizate dintr-o perspectivă istorică, sincronică şi diacronică facilitează
transferul axiologic dinspre paradigma pedagogiei sociale româneşti interbelice înspre praxisul
educaţional actual.Valoarea practică a cercetării este vizibilă la nivel de:
• proiectare şi experimentare a unor modele curriculare în vederea implementării ulterioare la
nivelul procesului de formare continuă a profesorilor diriginiţi şi la nivelul formării
specialiştilor în educaţie socială.
• valorificare a paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în predarea cursurilor din
domeniul ştiinţelor educaţiei incluse în programul de studii psihopedagogice din România.
Aprobarea şi implementarea rezultatelor ştiinţifice:
Rezultatele cercetării au fost examinate şi aprobate la şedinţele catedrei de Ştiinţe ale Educaţiei
din cadrul Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”din Chişinău şi la şedinţele
Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Universităţii din Piteşti,
România. De asemenea rezultatele ştiinţifice au fost implementate într-un şir de 5 publicaţii de autor
şi 2 publicaţii co-autor; au fost prezentate la 2 conferinţe internaţionale: Edu World „Educaţia faţă
în faţă cu problematica lumii contemporane” (5-8 iunie 2008), organizată de către Universitatea din
Piteşti, România şi „Further Education in the Balcan Countries” (23-26 oct.2008), organizată sub
egida Societăţii Balcanice de Pedagogie (BASOPED), de către Universitatea Selçuc din Konya,
Turcia. Rezultatele cercetării au fost validate în mod direct şi în sens metodologic şi în cadrul
activităţilor didactice curente pe care autoarea le desfăşoară în cadrul Universităţii din Piteşti,
România, sub forma prelegerilor şi activităţilor practice (cursuri de formare iniţială, cursuri de
formare continuă a cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar).
10
Publicaţiile la tema tezei
I. Articole în reviste de circulaţie internaţională :
1. Neacşu Mihaela Gabriela (2007)- „Social pedagogy: a moment for ...reflection”.In:
Scientific Bulletin – Education Sciences Series, No. 2, University of Piteşti Publishing House,
pg.217-229, ISSN 1584-5915.
2. Neacşu Mihaela Gabriela (2010)- „Social Education through Mass Media-between
Necesity and Possibility”.In: Petroleum-Gas University of Ploieşti, Bulletin Educational
Sciences Series No. 1A/2010, pg.50-55.
II. Articole în culegeri naţionale:
1. Neacşu Mihaela Gabriela (2008)-„Contribuţii la dezvoltarea pedagogiei sociale
româneşti: I.C.Petrescu”, In: Revista de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Ed.Universităţii
Transilvania din Braşov, vol.III, nr.1, p.93-101, ISSN 1841-9224.
2. Neacşu Mihaela Gabriela (2008)-„Coordonate actuale ale profesiei de pedagog social”, In
Revista ştiinţifică Studia Universitatis, Seria Ştiinţe ale Educaţiei, nr. 9(19)/2008, Chişinău,
Universitatea de Stat Moldova, p.60-64, ISSN 1857-2103.
3. Neacşu A. Mihaela Gabriela (2009)-„Analiza socială particulară: Localismul pedagogic
(Stanciu Stoian)", publicat în Revista de Ştiinte Socioumane, nr. 1(11) / 2009, Universitatea
Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinau, p.97-101, ISSN 1857-0119
III. Materiale ale comunicărilor ştiinţifice (co-autor):
1. Ezechil L., Neacşu Mihaela Gabriela (2008)-„Mentoring Social Education Through Mass
Media for Young People", International Conference on Further Education in the Balkan
Countries, 23rd-26th, October, Konya, Turkey http://tef.selcuk.edu.tr/febc.
2. Ezechil L., Neacşu A. Mihaela Gabriela (2008)- „Social education through mass media",
International Conference Edu-World 2008 With the Main Theme „Education Facing
Contemporary World Issues" Piteşti, June 05th-08th ,Volumul II, p.96-106, ISSN 1844-
6264, http://www.upit.ro/ew2008
Volumul şi structura tezei
Teza de doctor prezintă următoarea structură: introducere, 3 capitole, concluzii şi recomandări,
bibliografie din 187 numiri, 8 anexe, 185 pagini de text de bază, 4 figuri, 1 ilustraţie, 12 tabele.
Cuvintele-cheie: pedagogia socială, paradigma pedagogiei sociale, educaţie socială, învăţare
socială, socializare, valori sociale, pedagog social, educator social.
11
CONŢINUTUL TEZEI
În „Introducere” se argumentează actualitatea temei de cercetare, se expune gradul de
cercetare a problemei, se determină problema, scopul şi obiectivele cercetării. De asemenea, se
precizează metodologia cercetării, noutatea şi originalitatea cercetării ştiinţifice, importanţa teoretică
şi valoarea praxiologică a cercetării, modalităţile prin care rezultatele cercetării au fost validate,
aprobate şi implementate, sumarul compartimentelor tezei.
În „Analiza evoluţiei paradigmei pedagogiei sociale în sistemul ştiinţelor educaţiei” se
tratează despre dimensiunea istorică şi epistemologică a pedagogiei sociale, despre pedagogia
socială în sistemul ştiinţelor educaţiei, despre direcţiile de cercetare specifice pedagogiei sociale.
Din perspectivă istorică, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea s-a
conturat o nouă orientare pedagogică: pedagogia socială. Aceasta era înţeleasă ca „teorie şi
concepţie pedagogică ce propunea explicarea procesului educativ în funcţie de fundalul istoric,
social şi cultural în care se desfăşoară acesta”.[18, pg.7]
Din perspectivă epistemologică, pedagogia socială marchează o anumită evoluţie în plan
conceptual, metodologic şi praxiologic. Dintru început, pedagogia socială a abordat educaţia din
perspectiva exigenţelor sociale aşezând realitatea socială în prim planul cercetărilor sale. Pedagogia
socială îşi explica tezele proprii pornind de la factorul principal al dezvoltării fiinţei umane,
societatea. Pedagogia socială a apărut ca „o replică la individualizarea exagerată a educaţiei, la
întemeierea sa exclusiv pe cunoştinţele psihologice şi pe experiment”.[18, pg.21]
Adepţii pedagogiei sociale au încercat să fundamenteze ştiinţific acest domeniu pedagogic bazat
pe cunoaşterea vieţii sociale, pe resursele sale multiple, determinate în mod obiectiv în plan istoric,
cultural, socio-politic, economic şi comunitar. În acest mod, a devenit posibilă mai târziu asigurarea
corespondendenţei dintre expectanţe sociale şi educaţie pentru integrarea socială a indivizilor.
Ca tradiţie de gândire şi acţiune, pedagogia socială este mai veche decât conceptul în sine. În
timp ce filozofii antici (Platon şi Aristotel) au analizat modalitatea în care educaţia contribuie la
dezvoltarea socială, premisele teoretice pentru afirmarea pedagogiei sociale ca domeniu pedagogic
s-au cristalizat mai târziu. Ca teorie şi practică educaţională, pedagogia socială a apărut sub
înrâurirea filosofiei sociale prin influenţele exercitate de gândirea modernă din timpul Renaşterii şi a
epocii Luminilor.
12
De la început s-a considerat că pedagogia socială poate oferi soluţii educaţionale la probleme
sociale. Astfel, primii pedagogi care au cercetat sărăcia şi alte forme de dezavantaj social în relaţie
cu educaţia au fost: J. L. Vives, J. A.Comenius, J.H. Pestalozzi, Fr. Diesterweg, Fr. Fröbel. Fără a
folosi explicit termenul de pedagogie socială, aceştia sunt consideraţi discipolii pedagogiei sociale.
Lor li se alătură şi alţi pedagogi, filosofi şi sociologi confirmaţi de-a lungul istoriei pedagogiei ca
reprezentanţi ai pedagogiei sociale: Frederich Schleiermacher (1768-1834), Frederich Karl Mager
(1810-1858), Otto Willmann (1839-1920), Paul Natorp (1854-1924), Paul Barth (1854-1924), Georg
Kerschensteiner (1854-1932), Emilé Durkheim (1858-1917), John Dewey (1859-1952), Johannes
Tews (1860-1937), Gerturd Bäumer (1873-1954), Herman Nohl (1879-1960), Aloys Fischer (1880-
1937) s.a
Karl Mager (1810-1858), editorul german al revistei „Pedagogia”, a uzat pentru prima dată
(1844) de conceptul de pedagogie socială, „folosindu-l în scrierile sale ca alternativă la pedagogia
colectivă, în contrast cu pedagogia individuală”.[16, p.219]
Paul Natorp a promovat acest nou concept în lucrarea sa „Sozialpädagogik” (1899). Iniţial, prin
pedagogie socială, Natorp înţelegea o teorie despre educaţia întregului popor.[12] Ulterior el a
definit pedagogia socială ca „ştiinţa despre educaţie întemeiată pe ştiinţa despre viaţa socială”.[12,
pg.31]
Dincolo de geneza conceptului, un interes deosebit îl prezintă evoluţia şi constituirea paradigmei
pedagogiei sociale de-a lungul sistemelor de gândire filosofico-pedagogice.
Istoria pedagogiei relevă o galerie de iluştri filosofi şi pedagogi, care şi-au exprimat convingerea
că, educaţia a avut întotdeauna un caracter social.Aceşti reprezentanţi ai pedagogiei sociale au
acordat prioritate factorului social în educaţie şi au evidenţiat rolul societăţii în dezvoltarea fiinţei
umane în raport cu finalităţile educaţionale: pregătirea individului pentru integrarea sa socială,
pentru viaţa activă în societate.De asemenea a fost semnalată nevoia de educaţie socială realizată în
afara celor două instituţii consacrate educaţiei (şcoala şi familia) şi s-a raportat şcoala la valorile
sociale ca valori formative superioare.
Tot în plan evolutiv se înscriu cele mai multe accepţiuni puse în legătură cu paradigma
pedagogiei sociale, care în timp au condus la o imprecizie terminologică ce continuă să persiste.Este
vorba de mai mulţi termeni consideraţi de unii specialişti mai mult sau mai puţin potriviţi pentru a
desemna aria semantică a pedagogiei sociale: pedagogie sociologică, sociologie pedagogică,
sociologia educaţiei, sociopedagogie, educaţie socială, educaţie de bază, educaţie permanentă,
13
educaţia adulţilor, educaţie populară sau a maselor, dezvoltare comunitară, cultură de masă. Cei
mai mulţi pedagogi contemporani consideră pedagogia socială o teorie a educaţiei în şi pentru
societate, în fapt, o teorie generală a educaţiei sociale.[5, 6, 15, 18, 27]
În condiţiile amplificării continue a unităţii dintre psihocentrism şi sociocentrism generată de
fundamentarea psihologică şi sociologică a curriculumului, paradigma pedagogiei sociale actuale
„defineşte şi analizează educaţia din perspectiva cerinţelor sociale, având ca funcţie generală
optimizarea raporturilor dintre şcoală şi comunitate, cu aplicaţii la nivelul familiei (pedagogia
familiei); activităţilor de muncă (pedagogia muncii), mass mediei (pedagogia mass mediei), grupului
şcolar (pedagogia grupului şcolar)” [5, pg.53, 9, 10, 17]
În „Analiza constituirii paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice” se tratează
despre relaţia pedagogiei sociale cu principalele curente ale pedagogiei româneşti interbelice, despre
căile de constituire a paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice şi importanţa valorificării
în sens istoric şi epistemologic a principalelor opere socio-pedagogice româneşti din perioada
interbelică (D.Gusti, P.Andrei, I.C.Petrescu, S.Stoian).
Modelul pedagogic interbelic general corespunde următoarei structuri: - proiectarea idealului educaţiei din două perspective: ca ideal cultural şi ca ideal naţional; - reconceptualizarea esenţei educaţiei din perspectivă predominant socială; - adaptarea educaţiei la realităţile sociale, locale şi naţionale; - unificarea sistemului de educaţie şcolară cu cel al culturii populare în perspectiva educaţiei
permanente; - prelungirea şcolarităţii obligatorii ca resursă a egalizării şanselor de reuşită într-o societate
democratică; - diversificarea învăţământului şi întemeierea lui pe orientarea şi selecţia profesională; - consolidarea sistemului naţional de educaţie şi învăţământ.
Sub aspect pedagogic, unii exegeţi ai perioadei interbelice [24] consideră dominante două etape
distincte:
- 1919-1930- perioada de asimilare- „pedagogia de catedră” (pedagogia filosofică);
- 1930-1944 - perioada de creaţie- curentele noi pedagogice (pedagogia experimentală, pedagogia socială, pedagogia culturii)
Către sfârşitul secolului al XIX-lea s-au manifestat reacţii faţă de pedagogia filosofică, care îşi deducea normele, tezele, principiile din filozofie. Schimbarea de paradigmă s-a produs atât în direcţia amplificării interesului pentru cunoaşterea individualităţii copilului (pedagogia
14
experimentală), cât şi în direcţia cercetării realităţilor sociale în care se desfăşoară procesul educativ şi a impactului social asupra educaţiei (pedagogia socială).
Pedagogia socială a interacţionat cu aceste orientări pedagogice din perioada interbelică şi s-a constituit ca o replică la întemeierea educaţiei exclusiv pe cercetări de natură psihologică.
Pe baza analizelor efectuate în sens istoric şi epistemologic asupra principalelor opere socio-pedagogice româneşti din perioada interbelică s-a cristalizat modelul structural al paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice pe următoarele dimensiuni pedagogice: conceptul de pedagogie/educaţie din perspectivă socială, funcţia generală a educaţiei, alte funcţii ale educaţiei corelate cu funcţia socială a educaţiei; relaţia educaţie – societate din diferite perspective; finalităţile educaţiei la nivel macro- şi microstructural (ideal, scopuri, obiective), formele educaţiei; metodologia cercetării în câmpul socio-educaţional, normativitatea, procesul de învăţământ, sistemul de învăţământ.
Analiză socială monografică a oferit deschidere spre formularea tezelor pedagogiei sociale
româneşti interbelice:
- activitatea socială a lui D.Gusti a fost focalizată pe problemele specifice societăţii româneşti
interbelice, pe educaţia socială a maselor, în sensul ridicării nivelului cultural al satelor, al
creării unor şcoli naţionale şi mai ales al dezvoltării învăţământului practic adaptat la nevoile
societăţii;
- cercetarea concretă a realităţii sociale prin metoda monografică, a generat o serie de legităţi,
principii, norme, care astăzi pot fi reconceptualizate în contextul afirmării domeniului
pedagogiei sociale şi pot constitui un arsenal metodologic deosebit de util în cercetarea şi
acţiunea socială;
- ideea de Serviciu Social ca prim experiment de educaţie socială din România interbelică a fost
valorificată în contemporaneitate în cadrul politicilor sociale (serviciile de asistenţă socială).
Gândirea socio-pedagogică a lui Petre Andrei despre societate, despre funcţia socială a valorilor,
despre şcoala pusă în slujba societăţii a generat implicaţii la nivelul paradigmei pedagogiei sociale
româneşti interbelice:
- pedagogia socială a fost înţeleasă ca privire sociologică a educaţiei ;
- raportul sociologie-pedagogie a fost evidenţiat prin latura social-educativă a personalităţii
umane;
- rolul şi responsabilitatea socială a statului erau îndreptate spre dezvoltarea culturii şi a
educaţiei sociale;
15
- rolul şcolii viza democratizarea societăţii prin acţiuni sociale conştiente;
- asigurarea unui fond comun de cunoştinţe, priceperi, deprinderi, abilităţi pentru membrii
societăţii astfel încât procesul de ascensiune socială să fie evolutiv;
- principiul descentralizării şi regionalismului a fost valorificat la temelia şcolii primare;
- caracterul aplicativ al cunoştinţelor transmise a fost evidenţiat ca temei al unei învăţări
susţinute dublate de o motivaţie puternică a învăţării;
- valorile sociale au fost promovate ca sursă de formare a personalităţii libere integrate într-un
complex de instituţii sociale;
- principiile şcolii româneşti au condus la o abordare integralistă a disciplinelor şi a
conţinuturilor pe unităţi de viaţă.
O etapă importantă în evoluţia paradigmei pedagogiei sociale româneşti a constituit-o opera şi
activitatea pedagogică lui I. C. Petrescu. [14] În mod sistematic, I. C. Petrescu a elaborat
constructele pedagogice, sociologice, filosofice ale paradigmei pedagogiei sociale româneşti în
Cursul de pedagogie socială (1935) şi a anticipat unele teze actuale specifice domeniului pedagogiei
sociale:
- idealul pedagogiei sociale se raportează la construcţia personalităţii morale a individului.
- obiectul de studiu al pedagogiei sociale îl constituie fenomenul educaţional analizat din
perspective interdisciplinare (pedagogice, psihologice, sociologice, filosofice)
- scopul pedagogiei sociale este acela urmări fenomenul educativ în toate determinantele
sale sociologice şi psihologice;
- metoda educaţiei sociale a individului şi a comunităţii este utilă în studiul interdependenţei
dintre şcoală şi factorii de mediu social;
- funcţia socială a şcolii este aceea de a realiza educaţie socială prin metoda comunităţilor de
muncă şi prin cultivarea comportamentelor prosociale la nivelul grupului şcolar;
- la baza raportului şcoală-mediu social stă metoda regionalistă completată de metoda
monografică şi a comunităţilor de muncă.
- concepţia despre şcoala activă integrală se bazează pe principiile şcolii active.
Analiza socială particulară (localismul pedagogic) a vizat studiul operelor reprezentative ale lui
Stanciu Stoian [13] aportul său pedagogic la constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti
interbelice, fiind considerabil în raport cu:
- formularea idealului pedagogic în spiritul activismului şi localismului educaţional;
16
- finalităţile pedagogiei sociale rurale prin raportare la pedagogia comunităţii şi pedagogia
culturii satului;
- scopul pedagogiei sociale: formarea omului pentru societatea în care trăieşte.
- concepţia despre şcoala unitară a satului ca şcoală a muncii;
- proiectarea unităţilor de viaţă, dezvoltarea unor centre de interes adaptate comunităţii locale;
- sugestiile metodologice de cercetare a domeniului pedagogiei sociale prin recursul
deopotrivă la metodele de cercetare pedagogice şi sociologice.
În „Valorificarea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în praxisul educaţional
actual” se prezintă mai multe modele praxiologice actuale de pedagogie socială şi se valorifică
paradigma pedagogiei sociale româneşti interbelice prin construcţie curriculară; modelele proiectate
fiind posibil de implementat în praxisul educaţional actual (la nivel preuniversitar-program de
formare continuă destinat profesorilor diriginţi şi la nivel universitar- program de master în
pedagogie socială). Proiectarea curriculară vine în întâmpinarea nevoilor actuale de formare în
domeniul pedagogiei sociale şi este în acord cu tendinţele actuale de profesionalizare a
pedagogului/educatorului social. Studiile şi analizele cercetării au condus în final la derivarea unui
profil profesional dezirabil: educatorul social (studii superioare).
În praxisul actual, paradigma pedagogiei sociale afirmă un program pedagogic emancipator
bazat pe educaţie şi bunăstare holistică, în sensul conştientizării posibilităţilor reale ale copiilor,
tinerilor şi adulţilor de a deveni persoane autonome responsabile, care pot participa activ la propria
lor bunăstare şi fericire.[25] Este vorba despre existenţa unui cadru conceptual şi procedural
favorizant, deschis de paradigma pedagogiei sociale, care este orientat în direcţia promovării
bunăstării umane, prevenirii şi/sau atenuării problemelor sociale. Considerată de unii pedagogi ca
fiind cel mai important domeniu al experimentării pedagogice, paradigma pedagogiei sociale actuale
este orientată mai ales pe soluţionarea cu ajutorul metodologiei socio-educaţionale a unor probleme
şi obstacole diverse care la un moment dat frânează dezvoltarea şi integrarea socială a
tinerilor/adulţilor.[29] Paradigma pedagogiei sociale actuale transpune în plan operaţional mai multe
modele practice accesibile care descriu modalităţi diverse de intervenţie socio-educaţională: modelul
arborelui-pentru a conceptualiza elementele constitutive ale pedagogiei sociale, modelul
diamantului-pentru o prezentare a scopurilor globale ale pedagogiei sociale, modelul acţiunilor
comune-pentru utilizarea activităţilor care dezvoltă relaţiile pozitive, modelul zonei de învăţare-
pentru a ilustra situaţiile în care are loc învăţarea, modelul zona proximei dezvoltări-pentru a
17
înţelege mecanismul învăţării sociale şi pentru a explica de ce învăţarea împreună cu alţii ajută la
dezvoltarea personală ulterioară, modelul 3P (profesionist, personal şi privat)- pentru a oferi un mod
de conceptualizare a rolului actual al pedagogului social.
Ca profesie, pedagogia socială comportă dimensiuni şi valenţe multiple legate embrionar de
raporturile actuale ale educaţiei cu societatea actuală bazată pe cunoaştere şi pe dezvoltare durabilă.
Astăzi în Europa, pedagogul se bucură de o largă recunoaştere profesională, iar pedagogia nu
priveşte doar domeniul strict teoretic al fundamentelor ştiinţelor educaţiei, ci are în vedere şi o arie
importantă a politicii sociale. Pedagogul lucrează într-o piaţă a muncii foarte variată, de la sănătate
la mediile educaţionale publice sau private. Activitatea pedagogului urmăreşte în general, sprijinirea
copiilor în vederea dezvoltării lor generale. [15]
La nivel european există o tendinţă de evidenţiere a unui dualism accentuat între asistenţa socială
şi pedagogia socială. Din anul 1995, fiinţează două organisme europene importante, care
coordonează strategic şi supervizează formarea specialiştilor în aceste două domenii de activitate:
Asociaţia Europeană a Şcolilor de Asistenţă Socială (EASSW – European Association of Schools of
Social Work) şi Asociaţia Europeană a Centrelor de Instruire pentru Activitatea de Îngrijire Socio-
Educaţională (FESET-European Association of Training Centres for Socio-Educational Care
Work).Ultimul organism european trasează liniile strategice de dezvoltare şi reglementare
profesională a activităţilor pedagogilor sociali din Europa, încurajează schimbul şi înţelegerea între
centrele de instruire europene care promovează educaţia şi instrucţia în scopuri socio-educaţionale
Exercitarea profesiei de pedagog social prezintă diferenţe la nivelul politicilor sociale statale şi
este asociată de cele mai multe ori cu munca de asistenţă şi/sau de educaţie socială.[15]
De pildă, în Germania, profesiunea de pedagog (erzeiter) implică sensul holistic avându-se în
vedere toate aspectele creşterii şi dezvoltării copilului. Astăzi, pedagogia socială germană este o
orientare educaţională în cadrul căreia indivizii (şi problemele lor sociale) sunt observaţi prin
„lentile social-pedagogice”(Böhnisch, 2005).Metodele socio-educaţionale sunt utilizate în
strategiile de prevenire şi ameliorare ale dificultăţilor şi disfuncţiilor sociale. Pedagogia socială atât
în teorie, cât şi mai ales în practică se centrează pe problematica integrării individului în societate şi
ţinteşte la reducerea excluderii sociale.Sub inspiraţia modelului german de pedagogie socială,
praxisul socio-educaţional din Anglia pune accent pe construirea relaţiilor prin angajament practic şi
pe oferirea de servicii de educaţie socială mai ales tinerilor. Totodată principiile pedagogiei sociale
stau la baza educaţiei comunitare. În Italia activităţile pedagogilor sociali se circumscriu animaţiei
18
socio-educaţionale.În Franţa, activitatea educatorilor sociali se structurează în funcţie de domeniile
principale de intervenţie: educatorii specializaţi (educator specialise) instruiţi special pentru a lucra
cu copiii, adolescenţii şi adulţii, aflaţi în situaţii dificile (pe fondul unei dizabilităţi sau a unor
probleme din viaţa familială/personală), educatorii din sistemul de justiţie specializaţi în delicvenţă
juvenilă, educatorii specializaţi în lucrul cu copiii cu vârste cuprinse între 0 -7 ani. Aproximativ o
treime din forţa de muncă din domeniul asistenţei maternale din Danemarca are pregătire
pedagogică şi/sau în asistenţa socială. Activităţile pedagogilor sociali din Danemarca presupun
lucrul cu copiii/tinerii/adulţii într-o diversitate de medii (sociale, extraşcolare).În Suedia, pedagogii
sociali sunt angajaţi la scară largă în mediile educaţionale de tip servicii preşcolare, servicii
extraşcolare, servicii de asistenţă familială şi de îngrijire la domiciliu, servicii de asistenţă pentru
rezidenţi. Profesiunea de educator social în Norvegia îşi are originea în grija faţă de persoanele cu
handicap mental. Sarcina educatorului social este aceea de a sprijini persoanele şubrezite, oferind
celor asistaţi abilităţi necesare în viaţa de zi cu zi, o atmosferă de lucru organizată, programe
specifice de optimizare a comunicării.
Actualmente, profesia de pedagog social în România este complementară profesiei de asistent
social, sfera de intervenţie a celor două profesii suprapunându-se uneori, prin raportare la o serie de
sarcini şi obiective comune. Sistemul de învăţământ din România nu pregăteşte, în mod expres
pedagogi sociali, fiind axat doar pe formarea asistenţilor sociali (studii medii şi superioare).În mare
parte, pedagogii sociali au nivel de instruire mediu şi sunt formaţi pentru sfera privată a serviciilor
sociale prin module specializate autorizate ale unor organisme tip ONG. Un astfel de exemplu îl
oferă astăzi, Fundaţia Pestalozzi-România cu sediul în Bucureşti. Congruentă în acţiune cu
Universitatea „Avram Iancu” din Cluj, Fundaţia Pestalozzi-România şi-a concentrat eforturile (mai
bine de 14 ani) în direcţia sensibilizării principalelor instituţiilor publice ale statului direct
responsabile pentru a statua în nomenclatorul ocupaţiilor din România profesia de pedagog social.
Aceste inţiative din domeniul privat sunt activităţi de pionerat în praxisul educaţiei sociale din
România.Ele constituie însă premise importante pentru afirmarea şi dezvoltarea ulterioară a
profesiei de pedagog social, profesie care are rădăcini adânci în istoria şi gândirea pedagogiei
româneşti interbelice.
Proiectarea curriculară avansată la nivelul cercetării noastre valorifică modelul interbelic de
pedagogie socială şi răspunde nevoilor actuale de formare în acest domeniu.
Pentru nivelul preuniversitar s-a construit un model de realizare a educaţiei sociale în 3 paşi:
19
- infuzarea curriculumul şcolar existent (pentru aria curriculară Consiliere şi Orientare) cu
noi teme, „noi educaţii” inspirate de paradigma pedagogiei sociale româneşti interbelice:
Educaţia pentru comunitate, Educaţia părinţilor, Pedagogia de sprijin şi într-ajutorare,
Educaţia socială prin mass media, Comportamentele adictive şi efectele lor sociale,
Pedagogia timpului liber, Egalitatea de şanse egale în educaţie, Comportamentele
prosociale versus comportamentele antisociale, Parteneriat şcoală - familie – comunitate
s.a.
- realizarea unor sinteze interdisciplinare/transdisciplinare care pot completa demersul
infuzional sau pot constitui activităţi didactice de sine stătătoare (module
interdisciplinare/transdisciplinare);
- elaborarea unui program de formare continuă în pedagogia socială (destinat în speţă
profesorilor diriginţi).
Pentru nivelul universitar s-a proiectat un posibil model de master în pedagogie socială, care
vizează cumulativ 3 dimensiuni: cognitiv-exploratorie (identificarea rolului paradigmei pedagogiei
sociale actuale în structurarea/destructurarea/restructurarea unor comportamente ale indivizilor
astfel încât ei să se manifeste în mod dezirabil în raport cu valorile perene ale umanităţii);
atitudinal-axiologică (dezvoltarea unei concepţii moderne asupra paradigmei pedagogia sociale şi
centrarea pe achiziţionarea şi/sau dezvoltarea de competenţe specifice); pragmatic-instrumentală
(dobândirea unui ansamblu complex de cunoştinţe, abilităţi şi competenţe profesionale necesare în
munca pedagogului social, utilizarea arsenalului metodologic şi strategic pentru intervenţie socio-
pedagogică).
Proiectul de master în pedagogie socială a fost gândit pentru formarea specialiştilor (educatori
sociali cu studii superioare) într-un domeniu absolut nou, cu un standard ocupaţional încă neelaborat
şi cu o deschidere profesională largă.
CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI
În cadrul cercetării s-au produs valori teoretice şi praxiologice relevante pentru
fundamentarea constituirii paradigmei pedagogiei sociale din perspectiva pedagogiei româneşti
interbelice. Rezultatele cercetării au confirmat ipoteza, scopul a fost atins, obiectivele cercetării s-au
realizat.
20
Sub aspect istoric, pedagogia socială s-a cristalizat ca domeniu pedagogic la începutul secolului
al XX-lea prin aportul sistemelor de gândire filosofico-pedagogice universale şi naţionale, care
abordau educaţia din perspectiva exigenţelor sociale şi o aşezau în prim planul cercetărilor privind
realitatea socială. Paradigma pedagogiei sociale include în general accepţiuni variate de ordin
ontologic, epistemologic, metodologic şi axiologic asupra individului şi asupra societăţii.
Reprezentanţii cheie ai pedagogiei sociale germane (K.Mager, O.Willmann, P.Natorp,P.Barth,
G.Kerschensteiner, J.Tews, G.Bäumer, H.Nohl, A.Fischer s.a.) acordau prioritate factorului social în
educaţie.Ei au manifestat un puternic interes pentru afirmarea paradigmei pedagogiei sociale în
praxisul educaţional. Au fost stabilite obiectivele pedagogiei sociale practice, s-a marcat importanţa
resurselor formative ale mediului social, s-a inclus educaţia adulţilor în catalogul de sarcini social-
pedagogice, a fost propus studiul pedagogiei sociale la nivel universitar. Unii pedagogi sociali
(Kerschensteiner, Makarenko) au sesizat forţa educativă şi valoarea psihologică a muncii. Alţii au
semnalat nevoia de educaţie socială, realizată în afara celor două instituţii consacrate educaţiei
(şcoala şi familia) şi au raportat şcoala la valorile sociale ca valori formative superioare.
Procesul evolutiv al paradigmei pedagogiei sociale se întemeiază axiomatic pe faptul că,
educaţia a devenit o dimensiune permanentă a vieţii sociale. Educaţia socială este cea care asigură
formarea/dezvoltarea unor comportamente sociale dezirabile, recurgând la mijloacele specifice
educaţiei sistematice. În acest sens, s-a operat distincţia între conceptul de pedagogie socială, ca
domeniu teoretic centrat pe modelarea comportamentelor umane sub acţiunea factorilor cu efect
socializator, în acord cu valori sociale dezirabile şi/sau acceptabile şi conceptul de educaţie socială
(pe care îl considerăm relevant pentru pragmatica domeniului relevat de conceptul anterior). În
accepţiunea actuală, conceptul de pedagogie socială, desemnează „domeniul care vizează integrarea
socială a persoanei umane şi accesul acesteia la diferite valori şi modele acţionale promovate de
societate”.[9, p.607] Iar educaţia socială reflectă „un proces de asimilare, de ataşare la grupul social
şi de disciplinare a individului, în sensul pregătirii lui pentru respectarea regulilor de conduită fixate
de grupul social”.[10, pg.97] O serie de manifestări ale instituţiilor, organismelor, indivizilor pot fi
integrate în acest concept de educaţie socială, în sensul că „aceste acţiuni directe/indirecte,
conştiente/inconştiente pot determina la un moment dat schimbări la nivelul comportamentelor
indivizilor unei societăţi”.[10, pg.98]
Efervescenţa abordărilor, interpretărilor şi accepţiunilor pedagogice în plan istoric şi
epistemologic au marcat etape importante în evoluţia paradigmei pedagogiei sociale actuale.[16]
21
Istoria pedagogiei româneşti încadrează paradigma pedagogiei sociale la nivel de curent socio-
pedagogic legat în principal de Şcoala Sociologică de la Bucureşti.Semnificative pentru constituirea
paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice sunt contribuţiile pedagogice ale lui Dimitrie
Gusti, Petre Andrei, I.C.Petrescu, S.Stoian. Pentru a evidenţia modelul paradigmatic interbelic al
pedagogiei sociale româneşti s-a generat o matrice cadru care reuneşte nodal elementele structurale
ale constituirii paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice.
În esenţă, paradigma pedagogiei sociale româneşti interbelice se raportează la înţelegerea
educaţiei sociale ca operă sistematică de culturalizare a maselor (îndeosebi a celor din mediul rural)
prin aportul intelectualilor acelor timpuri care au adus flacăra culturii în lumea satului şi de formare
a unor personalităţi active, creatoare, responsabile din punct de vedere social.
Gândirea socio-pedagogică gustiană este indisolubil legată de teoria culturii naţionale.Tezele
pedagogiei sale sociale se întemeiază pe concepţia sa sociologică vizibilă la nivel de: pedagogie a
voinţei şi a acţiunii sociale, a individului şi a poporului; de organizare a culturii naţionale cu o largă
deschidere formativă în plan social; de orientare a caracterului prospectiv al educaţiei; de ridicare
culturală a maselor prin legarea şcolii de nevoile satului, de particularităţile regiunii şi ale locului; de
creare a Serviciului Social ca model de educaţie socială instituţionalizată şi a Căminelor culturale
pentru educaţia adulţilor acelor timpuri.
Petre Andrei marchează contribuţia sa la constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti
interbelice prin idei forţă de mare actualitate: promovarea valorilor sociale perene ca sursă de
formare a personalităţii libere şi autonome a individului; accesul individului la diferite valori sociale
şi modele acţionale promovate de societate; formarea conştiinţei sociale prin educaţie; conceperea
şcolii ca laborator de învăţare a democraţiei; accentuarea rolului şcolii în democratizarea societăţii
prin acţiuni sociale mai mult sau mai puţin conştiente s.a.
Analiza socială particulară realizată prin prisma regionalismului (I.C.Petrescu) şi localismului
pedagogic (Stanciu Stoian) a constituit un alt pas important în constituirea paradigmei pedagogiei
sociale româneşti interbelice. I. C. Petrescu a manifestat un interes deosebit pentru paradigma
pedagogiei sociale. De mare valoare pedagogică este impresionatul său Curs de pedagogie socială
din 1935.[14] I.C.Petrescu a explicat- în spiritul pedagogiei sociale- rolul familiei în formarea
personalităţii tinerilor şi funcţionalitatea metodei educaţiei sociale în cercetarea fenomenelor socio-
educaţionale.De asemenea a lansat principalele direcţii de cercetare în pedagogia socială: pedagogia
familiei, pedagogia muncii şi pedagogia comunităţii.Stanciu Stoian a trasat finalităţile pedagogie
22
sociale rurale prin raportare la pedagogia comunităţii şi la pedagogia culturii satului şi a pus bazele
metodologiei de cercetare a pedagogiei sociale explorând simultan metodologia cercetării
sociologice şi pedagogice.
Pentru a surprinde posibilele implicaţii pe care paradigma pedagogiei sociale româneşti
interbelice le poate avea la nivelul paradigmei curriculumului s-a proiectat iniţial un model de
realizare a educaţiei sociale prin infuzarea curriculumului şcolar existent (pentru aria curriculară
Consiliere şi orientare). Proiectarea curriculară valorifică paradigma pedagogiei sociale româneşti
interbelice în praxisul educaţional actual.Modelele curriculare sunt posibil de implementat la nivel
preuniversitar (program de formare continuă destinat profesorilor diriginţi) şi la nivel universitar
(master în pedagogie socială).
Recomandări
1. Pentru cercetătorii din domeniul ştiinţelor educaţiei/al ştiinţelor socio-umane:
• de a dezvolta direcţiile de cercetare specifice pedagogiei sociale dintr-o perspectivă
pragmatică, de optimizare a unor comportamente sociale relevante pentru echilibrul social
şi pentru sănătatea socială ;
• de lărgire a perspectivelor de abordare a educaţiei sociale prin antrenarea în cercetare a
diferite categorii de cercetători şi lucrători sociali;
• de a transfera conceptele cheie, tezele, principiile pedagogiei sociale în practicile
educaţionale curente;
• de a elabora standardul ocupaţional al profesiei de educator social.
2. Pentru factorii decizionali responsabili cu implementarea programelor educaţionale
• de a crea oportunităţi privind implementarea proiectelor curriculare: formare iniţială
avansată prin studii universitare de masterat în pedagogie socială şi formare continuă a
profesorilor în pedagogie socială
• de a asigura coerenţa funcţională şi metodologică a proiectelor curriculare propuse: centrarea
întregului proces pe competenţe, atingerea cel puţin a nivelului mediu de generalitate şi
complexitate a obiectivelor fixate iniţial, aplicarea etapizată a cadrului managerial, strategic
şi de evaluare a programului de master, validarea programelor de studii prin rezultatele
obţinute, receptarea feed-back-ului în activitatea concretă, sensibilizarea pieţii muncii pentru
inserţia rapidă a specialiştilor în pedagogie socială.
23
3. Pentru formatori
• Privind proiectarea: parcurgerea fazelor: scop-obiective generale-competenţe vizate-rezultate
aşteptate-arsenal metodologic-conţinuturi-materiale suport;
• Privind predarea: centrarea pe educabil prin corelarea sistemului gnoseologic, praxiologic şi
axiologic cu metodele activ-participative şi interactive, prin structurarea conţinutului pe
module/submodule, prin promovarea modalităţilor inovatoare de organizare a conţinuturilor
învăţării pe baza multi-, pluri-, inter-, transdisciplinarităţii;
• Privind învăţarea: crearea oportunităţilor de învăţare, respectarea principiului sistematizării
şi continuităţii în învăţare, promovarea unei învăţări predominant active, reflexive şi critice;
ghidarea procesului de învăţare pe baza evaluărilor formative, dezvoltarea capacităţilor de a
învăţa în jurul a 4 piloni ai învăţării (recomandaţi de Raportul Delors, UNESCO pentru
educaţia în secolul al XXI-lea): a învăţa să ştii, a învăţa să faci, a învăţa să trăieşti
împreună cu ceilalţi, a învăţa să fii;
• Privind evaluarea: aplicarea formelor de evaluare iniţială, curentă şi finală, corelarea
obiectivelor evaluării cu rezultatele aşteptate şi cu competenţele vizate, creşterea ponderii
aplicării metodelor de evaluare complementare, alternative.
4. Pentru cursanţi/masteranzi: seriozitate, implicare în studiul disciplinelor, al produselor
curriculare(suporturi de curs, ghiduri metodologice, lucrări de specialitate, etc.) în cercetări specifice
generate de practica de specialitate.
5. Pentru alţi factori interesaţi (persoane, instituţii, organisme etc.): consultarea literaturii de
specialitate, a publicaţiilor internaţionale de profil, a manifestărilor ştiinţifice axate pe problematica
pedagogiei sociale.
24
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE
1. Acriş C., Dumitru A.C. Pedagogie socială aplicată. Intervenţie în munca socială. Bucureşti:
Cartea Universitară, 2005. 372 p.
2. Andrei P. Filosofia valorii. Iaşi: Polirom, 1997. 238 p.
3. Andrei P. Sociologia generală. Iaşi: Polirom, 1997. 392 p.
4. Bădina O., Curticăpeanu V., Krasnaseschi V. Pedagogie socială - concepţii, preocupări şi
experienţe în România dintre cele două războaie mondiale. Bucureşti: Didactică şi
Pedagogică, 1970. 207 p.
5. Cristea S. Fundamentele ştiinţelor educaţiei: teoria generală a educaţiei. Chişinău: Litera
Educaţional, 2003. 240 p.
6. Drobot. L. Pedagogie socială. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 2008. 156 p.
7. Dumitrescu Gh. T., Manolache A., Roşianu M. Pedagogia socială-ştiinţa educaţiei
permanente a maselor de adulţi. Bucureşti: Politică, 1972. 433 p.
8. Durkheim E. Educaţie şi sociologie. Bucureşti: Didactică şi Pedagogică, 1980. 112 p.
9. Ezechil L., Neacşu M. G. Mentoring Social Education Through Mass Media for Young
People. În: Volum I International Conference on Further Education in the Balkan Countries,
23rd-26th, October, Turkey, Konya: Akademi, 2008, p.605-612.
10. Ezechil L., Neacşu M.G. Social education through mass media. În: Volum II International
Conference Edu-World 2008 With the Main Theme „Education Facing Contemporary World
Issues 05th-08th, June, Piteşti: University of Piteşti, 2008, p.96-106
11. Gusti D. şi al. Un an de activitate la Ministerul Instrucţiei, Cultelor şi Artelor, 1932 –1933.
Bucureşti: Bucovina, 1934. 1562 p.
12. Narly C. Pedagogia socială şi personalitatea. Bucureşti Casa Şcoalelor, 1928. 72 p.
13. Neacşu M.G. Analiza socială particulară: Localismul pedagogic (Stanciu Stoian). În:
Revista de Ştiinte Socioumane a Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă”din
Chişinău, 2009, nr. 1(11) , p.97-101.
14. Neacşu M.G. Contribuţii la dezvoltarea pedagogiei sociale româneşti: I.C.Petrescu. În:
Revista de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţie a Universităţii Transilvania din Braşov, vol.III,
2008, nr.1, pg.93-101.
25
15. Neacşu M.G. Coordonate actuale ale profesiei de pedagog social.În: Revista ştiinţifică
Studia Universitatis, Seria Ştiinţe ale Educaţiei a Universităţii de Stat Moldova din Chişinău,
2008, nr. 9(19), pg.60-64.
16. Neacşu M.G. Social pedagogy:a moment for ...reflection. In: Scientific Bulletin-Education
Sciences, 2007, nr.2, p.217-229.
17. Neacşu M.G. Social Education through Mass Media-between Necesity and Possibility.In:
Petroleum-Gas University of Ploieşti, Bulletin Educational Sciences Series No. 1A/2010,
pg.50-55.
18. Neculau A. Educaţia adulţilor. Iaşi: Polirom, 2004. 219 p.
19. Neculau A. Pedagogie socială (experienţe româneşti). Iaşi: Universitatea „A.I.Cuza”. Iaşi,
1994. 201 p.
20. Petrescu I.C. Curs de pedagogie socială. Bucureşti, 1934-1935. 425 p.
21. Stanciu I. Gh. Şcoala şi doctrinele pedagogice în secolul XX. Iaşi: Institutul European, 2006.
304 p
22. Stoian S. Educaţie şi societate. Bucureşti: Politică, 1971. 304 p
23. Şleahtiţchi M. şi al. Clasic şi modern în psihopedagogia socială. Chişinău: Ştiinţa, 1996. 245
p.
24. Zaharian E. Pedagogia românească interbelică.O istorie a ideilor educative. Bucureşti:
Didactică şi Pedagogică,1971. 215 p.
25. Hämäläinen J. The Concept of Social pedagogy in the Field of Social Work. În: Journal of
Social Work, 2003, 3(1), p.69-80.
26. Kornbeck J. Reflections on the Exportability of Social Pedagogy and its Possible Limits. În:
Social Work in Europe, 2006, 9(2), p.37–4.
27. Lorenz W. Social work in a Changing Europe. Routledge, London and New York, 1994.
206 p.
28. Buchkremer H. Einführung in die Sozialpädagogik Darmstadt: Wissenschaftliche
Buchgesellschaft, 1982. 166 p.
29. Rauschenbach Th., Thole, W. Sozialpädagogische Forschung. Weinheim und München:
Juventa Verlag , 2001. 286p.
30. Reyer Y. Kleine Geschichte der Sozialpädagogik, Schneider Verlag Hohengehren GmbH,
2002. 279 p.
26
ADNOTARE
Autor: Neacşu Mihaela Gabriela Tema: „Constituirea paradigmei pedagogiei sociale din perspectiva pedagogiei române interbelice”, teza de doctor în pedagogie, Chişinău, 2010. Cercetarea este expusă pe 185 pagini de text de bază şi constă din introducere, trei capitole, concluzii generale şi recomandări, bibliografia din 187 numiri, 4 figuri, 1 ilustraţie, 12 tabele, 8 anexe. Conţinutul de bază al tezei este prezentat în 7 lucrări ştiinţifice. Cuvinte cheie: paradigmă, pedagogia socială, paradigma pedagogiei sociale, educaţie socială învăţare socială, socializare, valori sociale, pedagog social, educator social Domeniul de studiu: Pedagogie generală.
Scopul cercetării constă în identificarea fundamentelor socio-pedagogice care au stat la baza constituirii paradigmei pedagogiei sociale interbelice româneşti.
Obiectivele cercetării: analiza retrospectivă a studiilor privind evoluţia paradigmei pedagogiei sociale universale şi a cercetărilor privind constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice; analiza şi sistematizarea teoriilor şi concepţiilor pedagogice ale gânditorilor români din perioada interbelică care au adus contribuţii pedagogice, sociologice şi filosofice însemnate la constituirea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice; construirea modelului structural al paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice; evidenţierea posibilităţilor de valorificare a unor elemente paradigmatice din pedagogia socială românească interbelică în praxisul educaţional actual.
Noutatea ştiinţifică a cercetării rezidă în valorificarea istorică a gândirii pedagogice din perioada interbelică, angajată în elaborarea paradigmei pedagogiei sociale româneşti; în construcţia matricei paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice pe baza analizelor pedagogice asupra operelor socio-pedagogice studiate: Dimitrie Gusti, Petre Andrei, I.C.Petrescu şi Stanciu Stoian; în valorificarea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în praxisul educaţional actual prin proiectarea curriculară avansată la nivel preuniversitar şi universitar.
Valoarea teoretică a cercetării constă în interpretarea şi actualizarea principalelor teorii, concepţii universale despre pedagogia socială, în valorificarea unor opere reprezentative ale pedagogiei sociale româneşti interbelice; elaborarea modelului pedagogic de analiză a primelor experienţe, orientări şi studii de pedagogie socială lansate şi susţinute în perioada interbelică de importanţi pedagogi şi sociologi români; cercetarea locului pedagogiei sociale în sistemul ştiinţelor educaţiei; proiectarea curriculară care valorifică în praxisul educaţional actual paradigma pedagogiei sociale interbelice.
Valoarea aplicativă a cercetării este determinată de proiectarea curriculară şi experimentarea în vederea implementării ulterioare în praxisul educaţional actual a unor idei valoroase conţinute în paradigma pedagogiei sociale româneşti interbelice (la nivelul procesului de formare continuă a profesorilor diriginiţi şi la nivelul formării specialiştilor în educaţie socială); valorificarea paradigmei pedagogiei sociale româneşti interbelice în predarea cursurilor din domeniul ştiinţelor educaţiei incluse în programul de studii psihopedagogice-formare iniţială şi formare continuă a personalului didactic din România.
27
АННОТАЦИЯ
Автор: Някшу Микаэла Габриэла
Тема диссертации: "Формирование парадигмы социальной педагогики на основе работ румынских
авторов 20-х – 40-х годов". Исследование изложено на 185 страницах и включает: введение, три
главы, общие выводы и рекомендации, библиографический список, включающий 187 наименований,
4 фигуры, 1 иллюстрация, 12 таблиц, 8 приложений. Основное содержание диссертации освещено в
семи научных публикациях по теме диссертации.
Ключевые понятия: социальная педагогика, социальное образование, парадигма, социальное
воспитание, социальный педагог, социальное обучение, социализация, социальные ценности.
Специальность: Общая педагогика.
Целью научного исследования является обоснование парадигмы социальной педагогики с
точки зрения работ румынских авторов 20-х 40.х. годов.а также с точки зрения переоценки
состояния текущего образования.
Задачи исследования: изучение эволюции развития концепции социальной педагогики в
системе педагогических и смежных наук, анализ и систематизация педагогической теории и
практики с точки зрения социальной педагогики; выявление гносеологических и методологических
аспектов социальной педагогики в системе образования а также переоценивание социальной
педагогики с точки зрения состояния текущего образования.
Научная новизна исследования заключается в использовании педагогической мысли
межвоенного периода, являющейся основой для разработки модели социальной педагогики, в
формировании модели социальной педагогики на основе открытий и достижений известных
представителей социальной педагогики межвоенного периода Димитрия Густи, Петре Андрей, И. К
Петреску, Станчу Стоян, использование разработок данных авторов в процессе организации
среднего и высшего образования.
Научная ценность исследования заключается в интерпритации и актуализации научных
теорий, определяющих направления исследований в области образования; в разработке
педагогической модели анализа передового опыта, принципов и исследований в области
социальной педагогики в период 20-х – 40-х годов; в разработке учебных программ (куррикулумов)
с использованием современной образовательной практики социальной педагогики.
Практическая значимость исследования определяется применением социальной педагогики
20-х – 40-х годов в подготовке учителей, в процессе неприрывного образования педагогов
формирование у классныс руководителей набора специальных компетенций необходимых для
социального воспитания.
28
ANNOTATION
Author: Neacşu A. Mihaela Gabriela Theme: „Institution of the social pedagogy paradigm from the Romanian inter-war pedagogy perspective”, pedagogy Phd. Thesis, Chişinău, 2010. The research is exposed in 185 basic text pages and includes the introduction, 3 chapters, conclusions and recommendations, bibliography from 187 titles, 3 charts, 1 picture, 8 annexes. The basic content of the thesis is presented in 7 scientific papers. Key words: paradigm, social pedagogy, social education, social pedagogy paradigm, social learning, socialization, social values, social pedagogue, social educator Study domain: General pedagogy
The purpose of the research consists in the identification of social and pedagogical foundations on which the establishment of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm was based.
The research objectives are: the retrospective analysis of the studies regarding the evolution of the universal social pedagogy paradigm and of the researches regarding the establishment of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm; the analysis and systematization of pedagogical theories and concepts of Romanian thinkers in the inter-war period who brought important pedagogical, sociologic and philosophic contributions to the establishment of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm; the building up of the structural model of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm; the highlight of the possibilities to capitalize certain paradigmatic elements in the Romanian inter-war social pedagogy in the current educational praxis.
The scientific novelty of the research consists in: the historical valorization of the pedagogical thinking in the inter-war period, engaged in the preparation of the Romanian social pedagogy paradigm; in the building up of the matrix of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm based on the pedagogical analyses of the studied social and pedagogical works: Dimitrie Gusti, Petre Andrei, I.C.Petrescu and Stanciu Stoian; in the valorization of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm in the current educational praxis through advanced curricular projection at a university and pre-university level.
The scientific value of the research consists in the interpretation and update of the main theories, universal concepts about social pedagogy and valorization of representative works of the Romanian inter-war social pedagogy; the preparation of the pedagogical model for the analysis of the first experiences, orientations and social pedagogy studies launched and supported in the inter-war period by important Romanian pedagogues and sociologists; the research of the social pedagogy place in the system of education sciences; the curricular projection valorizing the inter-war social pedagogy paradigm in the current educational praxis.
The applicative value of the research is determined by the curricular projection and experimentation in view of subsequent implementation in the current educational praxis of certain valuable ideas contained in the Romanian inter-war social pedagogy paradigm (at the level of the process related to the continuous training of form teachers and at the level of the training of social education experts); the valorization of the Romanian inter-war social pedagogy paradigm in teaching courses in the field of education sciences included in the program of psychopedagogical studies – initial training and continuous training of the Romanian didactic personnel.
29
NEACŞU MIHAELA GABRIELA
CONSTITUIREA PARADIGMEI PEDAGOGIEI SOCIALE DIN
PERSPECTIVA PEDAGOGIEI ROMÂNE INTERBELICE
13.00.01. – PEDAGOGIE GENERALĂ Autoreferatul tezei de doctor
Aprobat spre tipar: data Formatul hârtiei 60x84 1/16
Hârtie ofset. Tipar ofset. Tirajul 50 ex.
Coli de tipar.: 1,5 Comanda Nr.57/10
Centrul Editorial-Poligrafic al Universităţii de Stat din Moldova Str. Alexei Mateevici, 60, Chişinău, MD-2010