MIHAI EMINESCU

Numit de Constantin Noica „omul deplin al culturii romanesti” sau de George Calinescu „poetul nepereche”, Mihai Eminescu ramane pana astazi poetul national ce intruchipeaza armonios gandul si glasul poporului.

La 16 ani, Eminescu debuteaza in revista „Familia” condusa de Iosif Vulcan cu poezia „ De-as ave’ ”. Perioada de debut este o perioada a cautarilor caracterizata de optimism si pe plan stilistic de o abundenta a figurilor de stil in textele lirice.

Poezii de inceput precum „Epigonii”, „Venere si Madona”, „Mortua est” sau basmul „Calin”, dezvaluie influente pasoptiste si accente populare, incadrandu-se prin teme, tonalitate in traditia liricii pasoptiste.

A doua etapa a liricii eminesciene corespunde cu momentul colaborarii petului la ziarul „Timpul”. Optimismul primei perioade scade capatand tonul ironiei si revoltei.

Limbajul textului liric este scuturat de podoabele artistice excesive si devine filosofic. Tonul reflexiv- filosofic se observa in „Scrisori” sau in „Luceafarul”. In 1883, sub ingrijirea lui Titu Maiorescu se editeaza primul si unicul volum de poezii antume ale poetului – „Poezii”.

In ultimii ani ai vietii, Eminescu acorda o nota tragica liricii sale prin acceptarea ideii ca linistea si intregirea fiintei sale se pot implini prin moarte.

Sursele de inspiratie care stau la baza creatiei eminesciene: mitologia, folclorul autohton, poezia si filosofia europeana, precum si din filosofia antica au generat marile teme si motive ale creatiei eminescciene.

Timpul, tema favorita a autorului, apare in aproape toate poeziile. Cosmicul cu elementele: infinitul, cerul, soarele, luna, stelele, luceferii, zborul intergalactic, haosul, geneza, extinctia apar in poezii precum „La steaua”, „Luceafarul”, „Scrisoarea I”.

Istoria este a treia mare tema eminesciana care atinge pe rand ideea de patrie – „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie! ”; misterul etnogenezei – „Strigoii”, „Decebal”; meditatia patriotica – „Scrisoarea III”; inechitatea sociala – „Imparat si proletar”; societatea corupta – „Junii corupti”.

Natura reprezinta pentru poet un cadru fizic, fundal pentru reveria romantica – „Melancolie”, un paradis terestru propice idilei – „Dorinta”, „Sara pe deal”, precum si un personaj mitic – „Revedere”.

Si cum iubirea nu putea lipsi din registrul tematic abordat de „eternul indragostit”, aceasta a fost inteleasa si cultivata pe rand fie precum o chemare, un vis – „Dorinta”, „Floare albastra” etc, fie precum o dureroasa dezamagire sau eterna asteptare – „Pe langa plopii fara sot”, „Te duci”, „De cate ori, iubito”.

Considerand ca arta este menita sa reflecte aspiratiile spre frumos si perfectiune a umanitatii, Eminescu a privit creatia artistica drept o truda continua, „poezia nu e gata ca o fotografie, ci devine gata prin aceea ca sunt puteri constructive in noi”. De asemenea, ideologia eminesciana concepea textul liric drept armonie a frumosului cu morarul si esteticul.

Ca si Titu Maiorescu, Eminescu va critica „simplii fabricanti de rime”: „E usor a scrie versuri / Ce nimic nu au a spune / Insirand cuvinte goale / Ce din coada au sa sune” – „Criticilor mei”.

Incadrarea in ideologia romantica a fost marturisita de insusi Mihai Eminescu in poezia „Eu nu cred”:

„Eu raman ce-am fost: romantic”. Cu toate acestea, opera eminesciana a demonstrat afinitati clasice: promovarea idealului de bine, frumos, adevar. Stilul limpede, armonios, reflexiv, ironic atesta atitudinea clasica a marelui poet.

~ GLOSSA ~

Poezia „Glossa”, poezie gnomica ( care contine maxime, aforisme ) a fost publicata in anul 1883 in prima editie de „Poezii” ingrijita de Titu Maiorescu.

Zoe Dumitrescu Busulenga caracteriza poezia „un dudreros si amar indemn la despartire de lume, mic manual de morala, de invatare a indiferentei cu care omul superior trebuie sa raspunda egoismului orb stapanitor al lumii ... ”.

Din dorinta de a lamuri raportul dintre legile generale ale universului si vointa si cugetul uman, poetul a construit in „Glossa” „o lectie superioara pentru candidatul la initiere” – Z. D. Busulenga.

„Glossa” este o poezie cu forma fixa care are atatea strofe cate versuri cuprinde strofa initiala sau strofa tema. Acestora li se adauga strofa initiala si, ca strofa finala, reluarea strofei – tema , insa cu versurile dispuse in ordine inversa. O alta particularitate a acestei poezii este aceea ca fiecare vers al strofei tema devine concluzia si versul final al fiecarei strofe.

Tematica poeziei o constituie conditia omului de geniu. Tema este cultivata si in alte poezii de factura filosofica precum „Luceafarul”, „Scrisoarea I”, „Scrisoare a III-a”. In „Glossa”, lumea este privita drept un „teatru mundi”, un spectacol al vietii.

Pe scena acestei piese numite „Viata” apar pe rand diverse masti. Potentialul candidat la initiere intruchipeaza conditia omului de geniu ce aminteste de viziunea filosofului german Arthur Schopenhauer. Acesta considera faptul ca menirea omului superior este aceea de a descoperi, intelege si intepreta lumea, ramanand insa obiectiv si distant fata de elementele pasagere ale acesteia.

Prima strofa sau strofa tema - contine toate ideile filosofice ale textului. Primul vers, „Vremea trece, vremea vine” puncteaza ideea timpului ireversibil caruia omul i se supune neputiincios. Recomandarea eului liric, „Nu spera si nu ai teama” fumndamenteaza ideea ruperii decisive a omului de geniu de iluzoria lume a realului. Strofa intai, o octava cu rima incrucisata, valideaza prin pronumele si verbele de persoana a II-a singular candidatul la initiere. Prezenta enuntatorului, a eului liric este sesizabila in spatele cuvintelor celui care din experienta sa de viata incearca sa livreze invataturi.

Echilibrul acesta strofic este oferit de armonizarea unor judecati de valoare opuse „ce e rau si ce e bine”, „nu spera si nu ai teama” etc.

In cea de-a doua strofa, in versul „In auz ne suna multe”, pronumele personal de persoana I plural, demonstreaza ca eul liric se solidarizeaza conditiei umane pentru a spori obiectivitatea. Discursul liric al strofei este organizat in jurul maximei „nosce te ipsum” (cunoaste-te pe tine insuti). Viata omului este o continua desfasurare de evenimente nesemnificative si interpretari relative cu care omul nu trebuie sa isi incarce memoria.

Cel care vrea sa se detaseze de conditia omului comun trebuie sa aleaga calea de a se cunoaste pe sine si prin sine lumea. Tema cunoasterii apare la inceputul procesului de initiere semn ca initiatul trebuie sa se salveze de la pierire printr-o permanenta truda.

Timpul este cel care il preocupa insa cel mai mult pe poet. In strofele trei si cinci eul liric subliniaza faptul ca acesta isi urmeaza nestingherit traiectul, punand in calea omului bucurii ieftine, care nu reprezinta decat surogate ale fericirii: „Toate-s vechi si noua toate” aminteste de conceptul antic „nimic nu este nou sub soare, totul se repeta.” Omul nu trebuie nici sa dispere in fata zadarniciei sau a esecurilor din viata dar nici sa traiasca fara sa descopere adevarul.

A patra strofa are in subtextul sau maxima „dupa unul invata sa-i cunosti pe toti”: „Joace unul si pe patru / Totusi tu ghici-vei chipu-i”. In aceasta strofa este prefigurat motivul lumii ca teatru. Omul superior trebuie sa priveasca spectacolul lumii si sa invete sa distinga raul de bine.

Strofa a cincea aduce in discutie ideea potrivit careia omul este dator sa cunoasca trecutul pentru o garantie a viitorului. Chiar daca istoria se repeta omul superior trebuie sa mediteze asupra desertaciunii ei ( motivul vanitas vanitatum ): „Tot ce-a fost ori o sa fie / In prezent le-avem pe toate / Dar de-a lor zadarnicie / Te intreaba si socoate”. Soarta schimbatoare ( fortuna labilis ) este prefigurata in strofa a saptea: „Ce e val ca valul trece”. Constient de un astfel de destin supus pieirii, omul de geniu nu trebuie sa se amestece in competitii meschine, dorindu-si castiguri imediate. Lumea zugravita de poet este una a compromisului in care doar „nataraii” pot ajunge sus.

Valorificarea miturilor antice a reprezentat o preocupare constanta a poetului. In strofa a opta a poeziei, poetul aduce in comparatie „ca un cantec de sirena” legenda lui Ullyse care pentru a rezista cantecelor ademenitoare ale sirenelor a ordonat matrozilor sa il lege de catarg. Aceasta comparatie accentueaza tentatiile, ispitele vietii. Omul superior nu trebuie sa se abata de la drumul sau, de la principii.

Starea de spirit pe care omul de geniu trebuie sa o castige este ataraxia sau detasarea senina de framantarile lumesti. Versurile strofei a IX-a au in subtext maxima latina „margaritas ante porcas” ( a arunca margaritare porcilor ). Omul nu trebuie sa le ofere celor care nu apreciaza efortul invataturii, suflet sau experienta. Efortul unui asemenea demers este redundant si inutil.

Ceea ce impresioneaza in „Glossa” este faptul ca enuntul nu mai este interesat de podoabele verbale care sa creeze sensibilitatea receptorului. Lirismul poeziei este unul reflexiv – gnomie ce puncteaza adevaruri esentiale definitive. Starea de spirit este una de melancolie grava, limbajul fiind simplu dar biciuitor.

Cele trei campuri semantice: al timpului implacabil, al omului ca fiinta fragila si al societatii efemere construiesc o relatie de opozitie intre individul uman si lume precum si intre individul uman si timpul implacabil.

Zicerile tipice: „taci din gura”, „a fi cu stea in frunte”; proverbele: „ce e val ca valul trece”, precum si meditatia amara asupra evolutiei societatii umane construiesc un stil clasic, armonios, ce ofera senzatia de supunere naturala, tipica folclorului.

~ FLOARE ALBASTRA ~

Poezia este publicata in anul 1873 in revista „Convorbiri literare”.

Zoe Dumintrescu Busulenga o numea „un fel de premisa la marea problematica a „Luceafarului” si a „Scrisorilor” inchinate dragostei.”

Pentru prima data in poezia eminesciana, tinand cont de faptul ca „Floare albastra” face parte din prima etapa de creatie a poetului, numita „perioada cautarilor”, este cultivata tema incompatibilitatii dintre geniu si iubire.

Ca specie lirica, „Floare albastra” este o idila cu dialog – egloga.

Titlul este o sintagma epitet ce poate beneficia de mai multe interpretari. Privit drept un epitet cromatic, titlul valorifica motivul florii albastre preluat de la romanticul german Novalis si de la romanticul italian Leopardi. In viziunea celor doi mari romancieri europeni, motivul reprezenta atat puritatea iubirii, care prin intermediul iubitei ii va conferi poetului viata vesnica, cat si infinitul sau fascinatia departarilor. Pentru Eminescu, floarea albastra este simbolul iubirii, insa aceasta este privita drept incident tranzitoriu in viata omului de geniu, care nu va rezolva tristetea existentei.

A doua interpretare a titlului ar fi aceea a unui epitet oximoronic sau antitetic care armonizeaza substantivul floare a carui semnificatie trimite la ideea vegetalului, inducand implicit in mintea cititorului culoarea verde cu adjectivul albastru, asociat in mod automat cerului, boltii ceresti.

La alt nivel de interpretare, titlul se valideaza drept o sintagma simbol ce sintetizeaza ideea incompatibilitatii teluricului – a iubirii terestre cu astralul, infinitul sau geniul.

Poezia este construita pe patru tablouri sau patru secvente poetice in care alterneaza cele doua voci: a iubitei si a poetului, aceastea fiind cele doua ipostaze ale eului liric.

Din punct de vedere prozodic, textul este alcatuit din 14 catrene cu o rima imbratisata si un ritm trohaic.

Prima secventa ce constituie incipitul textului este structurata pe primele trei catrene. Tabloul deschide un schimb de replici intre cei doi indragostiti. Vocea lirica pe care o identificam in prima secventa poetica prin intermediul pronumelor de persoana I singular: „m”, „mele”, apartine fetei. Persoana a II-a ce reiese din adresarea directa a fetei este autenticul „eu” poetic a carui voce va fi recuperata in secventa aII-a.

Tipul de lirism ce transpare in baza schimbului de replici este unul dramatizat, narativ ce poarta denumirea de „lirism al mastilor”. Replica fetei reprezinta reprosul iubitei, expresie a intuitiei feminine care simte in diversitatea preocuparilor abstracte ale iubitului pericolul instrainarii.

Metaforele simbol „rauri in soare”, „campiile asire” si „intunecata mare” sunt spatii ale cunaosterii absolute la care se raporteaza omul superior. Versurile „Nu cata in departare, / Fericirea ta, iubite! ” creeaza opozitia „departe- aproape” prezenta pe intreg parcursul discursului liric intre cei doi indragotiti.

A doua secventa este reprezentata de strofa a IV-a. Verbele la perfectul simplu „zise”, „spuse” plaseaza povestea intr-un timp trecut, semn ca eul liric rememoreaza narativ un scenariu de iubire. Diminutivul „mititica” sintetizeaza ironia la adresa fetei, reprezentanta a omului banal, de rand, axat doar pe trairea imediata a clipei. Totusi, in versul ultim al secventei, eul liric mediteaza asupra adevarului rosttit de fata, fiind constient de faptul ca iubirea fericeste indragostitii dar si de aspiratiile sale care nu coincid cu o existenta bazata pe trairi imediate, fizice.

A treia secventa a textului contine laitmotivul chemarii la iubire prezent in mai toata lirica eminesciana. Fata lanseaza o provocare inocenta, un act de seductie. Cadrul natural perfect idil pe care fata il proiecteaza in vis este cadrul cu valoarea de „centrum mundi”, exprimand ideea unui spatiu armonios ce recompune intr-un mod autohton gradina raiului, ca spatiu protector al perechii biblice ideale.

Scenariul erotic imaginat de fata este construit din elemente ludice: povestile, minciunile specifice eroticii populare. Acest scenariu beneficiaza de elemente de stereotipic ca multe alte scenarii imaginate de poet: chemarea in codru, formarea perechii, jocurile inocente. Tabloul al III-lea contureaza un pastel insufletit in care luna, stapana noptii vegheaza asura celor doi indragostiti.

Limbajul pe care fata il foloseste este unul popular, semn ca nu numai spatiul este unul autohtonizat, ci si modalitatea de a comunica a iubitei, dovada a incadrarii acesteia in categoria omului comun, de rand. Proiectul ei reprezinta o varianta efemera, nascuta dintr-un simt comun, a carei unica deviza este: carpe diem!

Ultimele doua catrene coincid cu secventa finala a poeziei, recuperand vocea poetului. Versul „Inc-o gura si dispare ...” marcheaza finalul povestii de dragoste, rezultat al deciziei iubitului de a-si urma calea catre cunoastere si autodepasire. Comparatia „ca un stalp eu stam in luna” defineste inflexibilitatea omului superior in decizia luata.

In ciuda deciziei, omul superior resimte regretul si tristetea fata de clipele fericite petrecute alaturi de iubita. Ca orice muritor, omul de geniu constientizeaza micimea individului uman ( in raport cu universul ) si efemeritatea acestuia. Rostul pe care si-l asuma este fara indoiala unul apasator i trist deoarece, concluzia ultima la care va ajunge este aceea ca omul este predispus pieirii si nu va putea niciodata sa descopere tot ceea ce isi doreste. Acel „Mare Anonim” despre care va vorbi, ulterior, Lucian Blaga in lirica sa, se va opune unei cunoasteri totale, absolute.

Ltimul vers al poeziei a beneficiat de doua variante – „totul” si „totusi”, ultimul termen fiind ales pentru muzicalitatea sa si caracterul de concluzie dureroasa pe care il stabileste.

Temei erotice i se suprapune in poezie si supratema timpului, poezia nefiind doar o poezie de dragoste, ci si o meditatie asupra conditiei omului. Raportul om-timp este perceput dureros, intrucat trecerea ireversibila a timpului conduce individul catre o finalitate asumata, dar sfasietoare.