misiune - viitorul astăziviitorulastazi.ro/viitorulastazi-nr5.pdf · aceea talantul de la el şi...

3

MISIUNE

Viitorul Astăzi este o comunitate de credincioși Adventiști de Ziua a Șaptea ce are ca scop proclamarea ultimei solii de har din partea lui Dumnezeu pentru poporul advent. Aceasta este Solia Adevărului Prezent. În fiecare generație, Dumnezeu a trimis un mesaj care să descopere poporului Său timpul cercetării lui. Noi trăim în ultima generație, în cele mai solemne timpuri din istoria sacră. Venirea Celui Preaînalt în slavă și mărire este chiar la ușă. Astăzi Dumnezeu are o Solie specială pentru poporul Său. Această Solie are menirea de a ne pregăti pentru criza legii duminicale ce ne stă în față și de a ne ajuta să vedem mai clar pericolele care ne amenință.

Acum, chiar înainte de venirea Sa, se petrec evenimente despre care Spiritul Profetic spune că „sunt puncte de cotitură în istoria popoarelor și în cea a bisericii. În providența lui Dumnezeu, când aceste crize neobișnuite sosesc, este dată lumina pentru acel timp. Dacă este primită, atunci are loc un progres pe plan spiritual; dacă este respinsă, urmarea este declinul și ruina spirituală.” (Ellen White, The Bible Echo, 26 august 1895). După cum observați, a primi sau a nu primi Lumina despre aceste puncte de cotitură este o chestiune ce ține de viață veșnică sau de moarte veșnică. Este un lucru teribil a desconsidera Lumina pe care Cerul o trimite pentru timpul prezent și a neglija privilegiile date pentru o înțelegere mai profundă a planului de Mântuire. Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea i-a fost oferită cea mai mare cantitate de lumină în privința profețiilor, a planului de mântuire și a Legii lui Dumnezeu. De aceea, noi suntem cei mai răspunzători înaintea lui Iehova pentru folosirea acestei Lumini. Dacă vom neglija să o folosim și să o cercetăm stăruitor, atunci vom primi același răspuns pe care l-a primit și ispravnicul necredincios: „Rob stricat şi leneş, ai ştiut că secer de unde nu am semănat şi adun de unde nu am vânturat; De aceea trebuia să dai banii Mei schimbătorilor de bani şi Eu venind, aş fi primit ce este al Meu cu dobândă. Luaţi de aceea talantul de la el şi daţi-l celui ce are zece talanţi;” (Matei 25:26-28).

Așadar, scopul acestei reviste este de a extrage din comorile Bibliei și Spiritului Profetic bijuterii pentru timpul prezent. Cercetând istoriile sacre ale Bibliei, vom înțelege cum acestea ilustrează experiențele prin care noi vom trece. Astfel vom pricepe mai bine modul de lucru și principiile caracterului lui Dumnezeu!

Domnul să vă binecuvinteze, iar Duhul Său să vă dea multă înțelepciune și perseverență în studiu!

Revista Viitorul Astăzi este distribuită gratuit! Costul de tipărire și expediere al unei reviste este de aproximativ 6 RON. Donațiile dvs. vor susține în continuare costurile de publicare. Pentru donații sau oricare alte întrebări, nu ezitați să ne contactați:

• Editor:Edelin Filip Iordan

• Telefon: +40773 948 283

• Email: [email protected]

• Website: viitorulastazi.ro

4

CUPRINS

O ÎMPLINIRE REMARCABILĂ A UNEI PREZICERI PROFETICE _________________________ 5

CU UN PICIOR PE MARE ȘI UNUL PE USCAT _______________________________________ 36

5

O ÎMPLINIRE REMARCABILĂ A UNEI PREZICERI

PROFETICE

În numărul trecut al revistei Viitorul Astăzi am înțeles că din perioada reformei millerite până în anul 1850 s-a așezat temelia doctrinară a credinței Advente. Această temelie este imuabilă, iar Ellen White o aseamănă cu Stânca Veacurilor. Ea ne avertizează să nu ne dăm jos picioarele de pe platforma pe care au fost plasate începând cu 1841, 1842 și 1843. De asemenea, am văzut că un alt martor important pentru imuabilitatea platformei doctrinare a Adventismului sunt cele două Hărți profetice. Prima a fost publicată în 1842, iar a doua în 1850. Prin inspirație divină, Ellen White ne spune despre ambele hărți că au fost conduse de mâna lui Dumnezeu și că nu ar trebui schimbate. Deși în prima Hartă a existat o greșeală, aceasta s-a datorat faptului că „mâna Sa a fost deasupra și a ascuns o greșeală în unele cifre, greșeală pe care să n-o poată vedea nimeni până nu avea să-Și ia El mâna.” (Scrieri Timpurii, 74). Greșeala a fost elucidată în anul 1844, când Milleriții au realizat că profețiile despre care ei credeau că se termină în cursul anului ebraic 1843, se vor termina de fapt în cursul anului ebraic 1844. Mâna Domnului care a acoperit cifrele de pe Hartă pentru a încerca credincioșia poporului, „a fost îndepărtată de pe cifrele ascunse și greșeala a fost explicată. Ei au văzut că perioadele profetice ajungeau până în 1844 și că aceeași dovadă pe care o aduseseră pentru a arăta că perioadele profetice se încheiau în 1843 dovedea că acestea se vor termina în 1844.” (Scrieri Timpurii, 236). Mai mult, despre prima Hartă se spune că nu ar trebui schimbată sau corectată „fără inspirație”. Deși mulți din poporul nostru se aventurează să corecteze învățăturile de pe această hartă, majoritatea o fac „fără inspirație”. Corectarea și înnoirea Hărții 1843 prin inspirație a fost făcută în anul 1850, prin publicarea celei de-a doua Hărți profetice. Am văzut că prin inspirație, serva Domnului dă poporului nostru instrucțiuni pentru publicarea unei noi Hărți, care „va avea mult efect și va aduce suflete la cunoașterea Adevărului.”

Noi avem toate dovezile să considerăm doctrinele de pe aceste documente millerite ca fiind adevărate. În numărul trecut al revistei am văzut cum Hărțile profetice sunt prefigurate de Tablele profetice din Habacuc 2. De asemenea, am văzut că cele două Table profetice de la începutul Israelului spiritual sunt prefigurate de cele două Table ale Legii de la începutul Israelului literal. După cum primele Table erau temelia credinței iudaice, Tablele reformei millerite sunt temelia credinței Advente.

METODOLOGIA DE STUDIU MILLERITĂ Însă doctrinele de pe cele două Table profetice sunt rezultatul unei metodologii speciale de studiu Biblic. Această metodologie este exprimată prin cele 14 reguli ale lui William Miller pentru interpretarea Bibliei despre care s-a discutat în primul număr al revistei. Să ne amintim că Ellen White susține metodologia millerită de studiu:

O Î M P L I N I R E R E M A R C A B I L Ă A U N E I P R E Z I C E R I P R O F E T I C E

6

„Aceia care sunt angajaţi în proclamarea Soliei celui de-al treilea înger cercetează necontenit Scripturile după acelaşi plan de studiu pe care Părintele Miller l-a adoptat. În cărticica intitulată „Opinii asupra profeţiilor şi cronologiei profetice”, Părintele Miller dă următoarele reguli simple, dar inteligente şi importante pentru studiul Bibliei şi a interpretării ei:” Review and Herald, 25 Noiembrie, 1884.

Planul de studiu pe care Părintele Miller l-a adoptat a fost inspirat de Dumnezeu. În scrierile Spiritului Profetic avem dovezi abundente cu privire la autenticitatea lucrării Duhului Sfânt la mintea lui William Miller în timpul studiului său:

Dumnezeu Și-a trimis îngerul pentru a mișca inima unui fermier, care nu crezuse în Biblie,

și pentru a-l conduce să cerceteze profețiile. Îngeri ai lui Dumnezeu l-au vizitat în mod repetat pe cel ales pentru a-i călăuzi mintea și pentru a deschide înțelegerii lui profeții care au fost întotdeauna acoperite de întuneric pentru poporul lui Dumnezeu. I-a fost dat începutul lanțului Adevărului și a fost condus mai departe să caute verigă după verigă, până când a privit minunat și cu admirație asupra Cuvântului lui Dumnezeu. A văzut acolo un lanț perfect al Adevărului. Acel Cuvânt pe care îl privise ca neinspirat i s-a deschis acum înaintea ochilor în frumusețea și slava lui. A văzut că un pasaj din Biblie îl explică pe altul, iar când un pasaj era închis pentru priceperea lui, el găsea în altă parte a Cuvântului ceea ce îi oferea explicația. A privit Cuvântul sacru al lui Dumnezeu cu bucurie și cu cel mai profund respect și teamă.” Scrieri Timpurii, 229.

Miezul metodologiei de studiu a lui William Miller era Sola Scriptura – o continuare a metodologiei de studiu a părinților reformatori. El credea că Biblia este atotsuficientă pentru înțelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel, „a văzut că un pasaj din Biblie îl explică pe altul, iar când un pasaj era închis pentru priceperea lui, el găsea în altă parte a Cuvântului ceea ce îi oferea explicația.” Regulile lui sunt formularea acestei mentalități și metodologii de studiu. A cincea regulă de studiu spune:


7

"Scriptura trebuie să fie propriul interpret, deoarece este o regulă în ea însăşi. Dacă depind de un învăţător care să mi-o prezinte, iar el ar trebui să bănuiască semnificaţia ei, sau doreşte să o interpreteze pe baza crezului lui sectar, ori pentru a fi considerat înţelept, atunci bănuiala lui, dorinţa, crezul sau înţelepciunea lui vor fi regula mea, şi nu Biblia."

Însă la acea vreme, străjerii de pe zidurile Sionului nu au văzut nicio lumină în metodologia și doctrina millerită. Ei credeau că profețiile din Daniel și Apocalipsa nu pot fi înțelese, iar simbolurile nu pot fi explicate:

„Dar bisericile, în general, n-au primit avertizarea. Slujitorii lor, care erau străjeri „asupra casei lui Israel” și care ar fi trebuit să fie primii în cunoașterea semnelor venirii lui Isus, n-au învățat Adevărul nici din Mărturia profeților și nici din semnele timpurilor. Pentru că nădejdile și ambițiile pământești le umpluseră inimile, iubirea față de Dumnezeu și credința în Cuvântul Său s-au răcit. Iar când a fost prezentată doctrina Adventă, ea n-a făcut decât să trezească prejudecățile și necredința lor. Faptul că Solia era, într-o mare măsură, predicată de laici a fost folosit ca argument împotriva ei. Ca și în vechime, Mărturia lămurită a Cuvântului lui Dumnezeu a fost întâmpinată cu întrebarea: „A crezut vreunul din conducători sau farisei?” Și văzând cât de grea era sarcina de a combate argumentele scoase din perioadele profetice, mulți descurajau studiul profețiilor, învățând că aceste Cărți profetice erau pecetluite și nu puteau fi înțelese. Mulțimile, încrezându-se orbește în pastorii lor, au refuzat să asculte avertizarea; și alții, deși convinși de Adevăr, nu îndrăzneau să-l mărturisească spre a nu fi „scoși afară din Sinagogă”. Solia pe care Dumnezeu o trimisese pentru încercarea și curățirea bisericii a descoperit cu toată siguranța cât de mare era numărul acelora care își lipiseră sentimentele de acest pământ, mai mult decât de Cristos. Legăturile care-i țineau prinși de pământ erau mai puternice decât atracțiile cerului. Ei au ales să asculte de glasul înțelepciunii omenești și s-au îndepărtat de Solia Adevărului venită să cerceteze inima.” Tragedia Veacurilor, 380.

Prin respingerea soliei millerite, ei respingeau implicit și metodologia de studiu a părintelui William Miller. Ei credeau că nu trebuie să căutăm asocieri în alte părți ale Scripturii pentru a înțelege un simbol. De asemenea, ei credeau că nu este corect să aducem interpretarea simbolurilor la timpul prezent, prin găsirea unui eveniment sau a unei puteri care să împlinească literal caracteristicile simbolice ale profeției. Ei aveau tendința de a arunca profețiile Bibliei în coșul de gunoi al istoriei, crezând că acestea se împlinesc și sunt relevante


8

doar pentru poporul și generația din vremea când au fost scrise. William Miller era ironizat pentru crezul său „puieril” că profețiile Vechiului Testament s-ar împlini în generația noastră.

„Acest mod de a prezenta Scriptura a fost folosit ca ultimă măsură împotriva apelurilor mele către inima și conștiința păcătoșilor - pentru a se pregăti să Îl întâlnească pe Dumnezeu la judecată. Orice pasaj aș folosi din Scripturi, fie din Vechiul sau Noul Testament, acești nelegiuiți, măgulitori desfrânați ai oamenirii, sunt gata, cu o armată de comentarii erudite învățate, să arate că se aplică numai și numai Iudeilor; iar ei mă ironizează cu zicala lor ascuțită – „Ce? Tu, un neînvățat, te gândești să ne înveți pe noi, împotriva comentatorilor noștri mari și învățați!” Acesta, prieteni, este singurul argument care a fost vreodată adus împotriva avertizărilor mele și a dovezilor cu privire la apropiata judecată în neprihănire a lui Dumnezeu. Și aici, de asemenea, mă angajez să arăt că mulți și în multe cazuri, o parte majoră din acești comentatori sunt de partea mea a problemei. Știu că în subiectul ce va fi prezentat, va fi adus următorul argument – „O! Aceasta se referea doar la Evrei;” și tu vei așeza în depărtare ziua cea rea, întocmai ca Iudeii nelegiuiți, până ești prins în laț, și pieri în groapă. Evreii în zilele profeților spuneau: „Viziunea pe care el o vede este pentru multe zile ce au să vină şi el profeţeşte despre timpuri îndepărtate.”(Ezechiel 12:27) Vezi tu, în exemplul ce ne este dat despre Evrei, că același caracter imoral, plin de pervertire nelegiuită, aruncând asupra altora ceea ce ne aparține în viziunile și amenințările lui Dumnezeu împotriva păcatului, a fost caracterul Evreilor din acea vreme, așa cum este și în vremea noastră. Diferența este doar circumstanțială. Ei o amână un timp îndelungat, noi o așezăm într-un trecut îndepărtat. Ei o aruncau înainte pe seama Neamurilor; noi o aruncăm înapoi pe seama Evreilor. Aceasta este dispoziția rea a omului în starea sa naturală – fățarnic și auto-justificativ. Prin urmare, folosește această armă dacă dorești; nu va face decât să descopere îngerilor și oamenilor caracterul tău adevărat, și dreptatea lui Dumnezeu în condamnarea ta. „Cel ce îşi acoperă păcatele nu va prospera, dar oricine le mărturiseşte şi se lasă de ele va primi milă.” (Proverbe 28:13.)” - Lucrările lui Miller – Dovezi din Scriptură și Istorie pentru a doua Venire a lui Cristos în preajma Anului 1843, 251-252.

De exemplu, milleriții credeau că profețiile despre eliberarea Israelului literal din captivitatea Babiloniană s-au împlinit doar parțial în acel eveniment. Ei credeau că împlinirea deplină a acelor pasaje profetice va fi atunci când Israelul spiritual va fi adunat din exilul Babilonulului spiritual, când Domnul va reveni cu slavă pe norii cerului, pentru a aduna la Sine în noul


9

Ierusalim poporul Său împrăștiat printre neamuri. Gerard Damsteegt, în cartea sa despre istoria millerită, vorbește despre raționamentul de interpretare al Scripturii folosit de William Miller și citează un paragraf din scrierile acestuia:

"În interpretarea profetică Miller folosea și principiul tipologiei, utilizându-l pentru a arăta semnificația mai deplină a unui text. El a gândit o asemenea metodologie prin următorul raționament:

'Profeția este câteodată tipologică, adică, împlinită parțial într-un eveniment, dar complet numai în ultimul. Așa era profeția despre Isaac, parțial împlinită în el, deplin în Cristos; tot așa profețiile legate de captivitatea evreilor în Babilon, și întoarcerea lor, sunt numai în parte împlinite în istoria acestor evenimente; descrierea acestor lucruri în profetii este așa de augustă și magnifică, încât dacă se aplică doar la întoarcerea evreilor, expunerea ar fi slabă, ineficientă și stearpă. De aceea cred cu umilință că împlinirea exactă poate fi căutată doar în robia bisericii, distrugerea Babilonului mistic și glorificarea finală a sfinților în statul noului Ierusalim.'

În acest context el a arătat spre relația intimă între Vechiul și Noul Testament, referindu-se în mod special la un simbolism continuu între aceste două Cărți." P. Gerard Damsteegt, Foundations of The Seventh Day Adventist Message and Mission, 19-20.

Un alt principiu important care a a condus dezvoltarea doctrinară millerită a fost principiul zi-an. Așa cum este el exprimat în regula a zecea a lui William Miller, el spune că o zi în profeție poate semnifica un an literal istoric. Gerard Damsteegt scrie despre George Bush, unul dintre teologii vremii ce simpatiza cu millerismul, care explică logica lui pentru validitatea principiului zi-an:

"Bush, 'Prophetic Designation of Time,' Advent Herald, 6 Martie, 1844, p 34. Aici el a spus: 'Marele principiu prin care folosirea unei zile pentru un an trebuie rezolvată, este acela al simbolismului în miniatură. Pe măsură ce evenimentele sunt reduse economic în acest fel, perioadele trebuie reduse în aceeași proporție relativă. Care este proporția, nu putem determina cu claritate fără niște informații antecedente despre rata sau scara de reducere.' Această informație i-a fost dată lui în Ezechiel 4:4-6 și Numeri 14:34. Despre Ezechiel 4, el a spus că 'Lui Ezechiel i-a fost poruncit să 'se culce pe partea stângă 390 de zile, pentru a purta fărădelegea casei lui Israel.' Aceasta era o acțiune tipologică ce constituia o profeție simbolică și, din punct de vedere al


10

susținerii cronologice, însuși Iehova adaugă: 'Ți-am rânduit fiecare zi pentru un an.' În această acțiune Ezechiel este chiar o hieroglifă în miniatură a lui Israel; un om pentru o națiune. Așadar, după cum omul reprezenta națiunea în miniatură, tot așa cele 390 de zile reprezentau o perioadă a celor 390 de ani în miniatură.' Despre Numeri 14 el a afirmat că 'cei 12 spioni aleși constituiau împreună un simbol în miniatură al întregii națiuni. În conformitate, termenul prezis pentru pribegia națională a fost și el în mod analog reprezentat în miniatură.' Bush a concluzionat că aceste exemple 'trebuie să fie considerate ca oferindu-ne un indiciu pentru principiul general de interpretare. Aici sunt două sau trei exemple izbitoare de preziceri construite pe planul unei reprezentări simbolice în care perioadele de timp implicate sunt reduse la scară proporțională cu aceea a însăși evenimentelor. Ce poate fi atunci mai natural sau mai legitim, decât că atunci când ne întâlnim cu alte profeții, construite pe exact același principiu, să interpretăm perioadele lor cronologice prin aceeași regulă?' (ibid).' P. Gerard Damsteegt, Foundations of The Seventh Day Adventist Message and Mission, notița de subsol nr 3, pagina 71.

Principiul zi-an este un principiu de bază în temelia credinței Advente. Dumnezeu, începând cu anul 1798, a desigilat cartea lui Daniel și odată cu venirea timpului sfârșitului cunoașterea profețiilor a crescut. Atunci a început o nouă dezvoltare a Adevărului pentru acea generație. Era normal ca noile Adevăruri profetice pe care Divinitatea urma să le dezvăluie omenirii în acel timp să fie descoperite prin niște noi principii de interpretare. Deși principiul zi-an și unele din regulile de studiu ale Milleriților au fost folosite și înainte în mod izolat de unii comentatori Biblici, ele nu au fost prezentate lumii într-o formă completă, clară și urgentă decât în Reforma Millerită. Aceste principii, așa cum am văzut, au fost întâmpinate cu scepticism în general de conducătorii poporului lui Dumnezeu din acea vreme – protestantismul.

Însă Dumnezeu urma să dea Lumină suficientă în această situație. Toți urmau să aibă dovezi suficiente că principiile de interpretare ale Milleriților erau corecte. Cum a demonstrat Dumnezeu acest lucru în fața tuturor?

Josiah Litch, unul dintre cei mai de frunte predicatori ai Mesajului Millerit, a publicat în anul 1838 o expunere cu privire la cele șapte Trâmbițe din Apocalipsa. Acolo, el folosește regulile lui William Miller pentru a arăta împlinirea Trâmbițelor atât în trecut, cât și în prezent și în viitorul foarte apropiat.

Această expunere se găsește în cartea sa „Prophetic Expositions” (Expuneri Profetice), volumul 2, capitolul 2, „The Sounding of The Seven Trumpets” (Sunetul Celor Șapte Trâmbițe). El notează că primele patru Trâmbițe au fost judecățile armate pe care Dumnezeu le-a trimis asupra Imperiului Roman de Apus prin popoarele de barbari, iar următoarele Trâmbițe sunt lucrarea Islamului de a chinui puterile ce au susținut papalitatea în timpurile mai recente. Cu ajutorul Domnului, în continuare vom înțelege mai bine rolul Trâmbițelor


11

din Apocalipsa în planul de Mântuire. Apoi vom vedea rolul important pe care această interpretare l-a avut în confirmarea Metodologiei de studiu millerite.

APOSTAZIA NAȚIONALĂ ȘI RUINA NAȚIONALĂ Până în secolul IV, Imperiul Roman de Apus fusese leagănul păgânismului. Însă odată cu introducerea creștinismului ca religie oficială a statului, pompa și superstițiile care odată caracterizau păgânismul, au început să caracterizeze creștinismul.

„Aproape pe nesimțite, obiceiurile păgânismului și-au găsit intrarea în Biserica Creștină. Spiritul de compromis și conformismul au fost reținute pentru o vreme de persecuțiile crude, pe care biserica le-a suferit sub păgânism. Dar când persecuția a încetat, iar Creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, a fost lăsată la o parte simplitatea umilă a lui Cristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni; în locul cerințelor lui Dumnezeu au fost puse teoriile și tradițiile omenești. Convertirea cu numele a lui Constantin, în prima parte a secolului IV, a produs o mare bucurie iar lumea, îmbrăcată cu o formă a neprihănirii, a pătruns în Biserică. Atunci lucrarea de corupție a înaintat repede. Păgânismul, care părea că fusese învins, deveni biruitor. Spiritul lui stăpânea Biserica. Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost introduse în credința și închinarea pretinșilor urmași ai lui Cristos.

Acest compromis între păgânism și Creștinism a dat naștere la „omul fărădelegii”, prevestit în profeție ca unul care se împotrivește și se înalță pe sine mai presus de Dumnezeu. Acel sistem uriaș de religie falsă este capodopera puterii lui Satana — un monument al eforturilor lui de a se așeza pe tron pentru a conduce pământul după voia lui.” Tragedia Veacurilor, 49-50.

Așadar, în acea vreme s-a născut „capodopera puterii lui Satana”, sau „acel sistem uriaș de religie falsă”, care este papalitatea. Însă pentru crearea acelui sistem extraordinar de promovare și impunere a apostaziei a fost nevoie de o cheie. Această cheie a fost unirea Bisericii cu statul. În pasajul de mai sus am citit că „spiritul de compromis și conformismul au fost reținute pentru o vreme de persecuțiile crude, pe care Biserica le-a suferit sub păgânism.” Cu alte cuvinte, atâta vreme cât religia oficială a statului era păgânismul, biserica a rămas curată și sinceră datorită persecuției crâncene pe care o suferea. Însă atunci „când persecuția a încetat, iar Creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților, a fost lăsată deoparte simplitatea umilă a lui Cristos și a apostolilor Lui, în schimbul pompei și mândriei preoților și conducătorilor păgâni”. Astfel, numai atunci când „Creștinismul a intrat în curțile și palatele împăraților”, iar Biserica s-a unit cu statul, compromisul păgân a început


12

să învăluie Biserica. Ar fi greșit să credem că Biserica Domnului Cristos nu trebuie să lucreze și pentru convertirea celor din „curțile și palatele împăraților”, însă atunci când se face compromis de dragul sprijinului economic și militar pe care acești oameni puternici îl oferă, Biserica lucrează în același chip cu papalitatea. Tot în cartea Tragedia Veacurilor, Spiritul Profetic explică și mai bine legătura dintre unirea Bisericii cu statul și formarea papalității:

„Atunci când prima Biserică a decăzut, depărtându-se de simplitatea Evangheliei, și a primit riturile și obiceiurile păgâne, a pierdut Spiritul și puterea lui Dumnezeu; dar, pentru a stăpâni totuși conștiințele oamenilor, a căutat sprijinul puterii pământești. Astfel a rezultat papalitatea, o biserică ce a subjugat chiar și puterea statului și a folosit-o pentru realizarea planurilor ei, mai ales pentru pedepsirea „ereziei”. Pentru ca Statele Unite să facă un chip fiarei, puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăși autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-și ajunge scopurile ei.

Oriunde biserica a câștigat putere pământească, ea a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuți de la învățătura ei. Și bisericile protestante care au călcat pe urmele Romei, încheind alianță cu puterile lumești, au dat pe față aceeași dorință de a restrânge libertatea de conștiință. Un exemplu de felul acesta este dat de persecuția Bisericii Anglicane asupra unor disidenți, care a durat mult timp. În secolele XVI și XVII, mii de slujitori care nu s-au supus au fost constrânși să plece din bisericile lor și mulți, atât pastori, cât și laici au fost supuși la amendă, închisoare, tortură și martiriu.” Tragedia Veacurilor, 443.

Așadar, putem observa că apostazia bisericii a fost impusă asupra minților oamenilor prin puterea statului. De asemenea, în citatul de mai sus Ellen White vorbește despre faptul că ori de câte ori biserica „a câștigat putere pământească, ea a folosit-o pentru pedepsirea celor abătuți de la învățătura ei.” Apoi, ea explică cum bisericile protestante mai apoi au călcat pe urmele bisericii Romei.

Tot în pasajul de mai sus ni se spune că aceeași istorie se va repeta în Statele Unite ale Americii. În țara care a fost odată leagănul libertății de conștiință, „puterea religioasă trebuie să stăpânească asupra guvernului civil, astfel încât însăși autoritatea statului să fie folosită de biserică pentru a-și ajunge scopurile ei.” Ellen White ne spune că atunci când se va întâmpla acest lucru, America protestantă va face un chip, sau „o icoană bisericii Romei”:

„Atunci când bisericile principale din Statele Unite se vor uni asupra unor puncte de doctrină care le sunt comune, vor influența statul pentru a impune decretele lor și pentru a susține instituțiile lor, atunci America protestantă va face o icoană bisericii


13

Romei, iar aplicarea pedepselor civile asupra disidenților va fi rezultatul inevitabil al acestor acțiuni.” - Tragedia Veacurilor, 445.

Ce reprezintă chipul fiarei? Un chip este o copie a înfățișării unui lucru. Chipurile cioplite ale popoarelor păgâne erau niște copii ale înfățișării închipuite ale zeităților. Tot așa, atunci când America va face un chip al apostaziei Romane, ea practic va copia modul de lucru al papalității în vremea întemeierii ei. Ea va face o imagine, o copie a acestei uniuni dintre biserică și stat, iar rezultatul va fi același ca cel din veacurile trecute – persecuția asupra acelora care nu își vor supune conștiințele ereziilor ei.

Despre acest chip sau icoană a fiarei Biblia ne vorbește în Apocalipsa capitolul 13. În primele zece versete se descrie Roma Papală ce este înfățișată ca „o fiară ridicându-se din mare, având şapte capete şi zece coarne, şi pe coarnele ei zece coroane şi pe capetele ei numele blasfemiei”, a cărei gură „vorbea lucruri mari și blasfemii.” Ei „i-a fost dat să facă război cu sfinţii şi să îi învingă; şi i-a fost dată putere peste toate rasele şi limbile şi naţiunile”. Papalității „i-a fost dată putere să continue patruzeci și două de luni”, sau 1260 de ani literali, până în anul 1798, când „unul dintre capetele ei” a fost „rănit de moarte”.

Însă în a doua parte a capitolului se înfățișează privirii noastre o altă fiară, care „avea două coarne asemănătoare unui miel”. Spiritul Profetic ne explică foarte clar că această fiară cu o înfățișare aparent nevinovată reprezintă Statele Unite:

„Și ea avea două coarne ca ale unui miel.” Coarnele ca de miel arată tinerețe, nevinovăție și blândețe, care reprezintă exact caracterul Statelor Unite, arătate profetului ca „ieșind” în anul 1798. Printre creștinii exilați, care au fugit în America și au căutat adăpost de persecuția regală și de intoleranța preoților, erau mulți care s-au hotărât să întemeieze o guvernare pe temelia solidă a libertății religioase și civile. Vederile lor și-au găsit întruchiparea în Declarația de Independență, care a stabilit marele adevăr că „toți oamenii sunt creați egali” și înzestrați cu dreptul inalienabil la „viață, libertate și căutarea fericirii”. Iar Constituția le-a garantat oamenilor dreptul la autoguvernare, dând asigurarea că reprezentanții aleși prin votul poporului sunt împuterniciți și pot să aplice legea. Libertatea credinței religioase a fost de asemenea garantată, fiecărui om fiindu-i îngăduit să se închine lui Dumnezeu după glasul conștiinței lui. Principiile republicane și cele protestante au devenit principiile fundamentale ale țării. Aceste principii sunt secretul puterii și prosperității ei. Toți cei persecutați și asupriți din întreaga creștinătate s-au îndreptat către această țară cu interes și cu nădejde. Milioane de oameni au căutat țărmurile ei, iar Statele Unite au ajuns curând printre cele mai puternice națiuni ale pământului.” - Tragedia Veacurilor, 441.


14

Este important de observat în pasajul dinainte că fiara cu coarne ca de miel apare „în

anul 1798”, în același an în care fiara dinaintea ei – papalitatea – primește rana de

moarte. Însă la un moment dat, această fiară pașnică, „vorbea ca un dragon”:

„Dar fiara cu coarne ca de miel „vorbea ca un balaur/dragon. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; și făcea ca pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată....

Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie și trăia” (Apocalipsa 13, 11-14).

Coarnele ca de miel și glasul de balaur/dragon, din punct de vedere simbolic, indică o contradicție flagrantă între mărturisirile și practicile națiunii reprezentate în felul acesta. Vorbirea acestei națiuni reprezintă acțiunile puterilor ei legislative și juridice. Prin astfel de acțiuni vor fi contrazise principiile liberale și pașnice pe care le pusese odinioară la temelia politicii ei. Profetizarea că va vorbi „ca un balaur/dragon” și va folosi „toată puterea fiarei dintâi” prevestește în mod clar dezvoltarea unui spirit de intoleranță și persecuție, pe care l-au dat pe față națiunile reprezentate prin balaur și prin fiara care semăna cu un leopard. Iar declarația că fiara cu două coarne „făcea pământul și locuitorii lui să se închine fiarei dintâi” arată că autoritatea acestui popor urmează să fie folosită pentru impunerea unei respectări care va constitui un act de închinare, de respect față de papalitate.” Tragedia Veacurilor, 441-442.

„Vorbirea acestei națiuni reprezintă acțiunile puterilor ei legislative și juridice”. Așadar, atunci când Statele Unite vor vorbi ca un dragon, ele vor da legi asemănătoare dragonului. Ele vor face un chip (icoană) al apostaziei Romane, și în zilele noastre se va instaura aceeași supremație ca în veacurile Evului Mediu întunecat. Din nou bisericile vor controla statul pentru a impune crezul lor eretic, iar urmarea va fi persecuția și prigoana.

„În mișcările care se dezvoltă acum în Statele Unite, cu scopul de a asigura sprijinul statelor în favoarea instituțiilor și a practicilor bisericii, protestanții merg pe calea papalității. Ba mai mult, ei deschid ușa ca papalitatea să-și recâștige, în America protestantă, supremația pe care a pierdut-o în Lumea Veche. Și ceea ce dă o mai mare însemnătate acestei mișcări este faptul că principala țintă care se urmărește este impunerea păzirii duminicii — o practică ce-și are originea în Roma și pe care ea o


15

pretinde ca semn al autorității sale. Acesta este spiritul papalității — spiritul de conformare la practicile lumești, venerarea tradițiilor omenești mai presus de Poruncile lui Dumnezeu — care pătrunde în bisericile protestante și le conduce să facă aceeași lucrare de înălțare a duminicii, lucrare pe care papalitatea a făcut-o înaintea lor.

Dacă cititorul vrea să înțeleagă mijloacele ce vor fi folosite în lupta care se apropie cu grăbire, nu are decât să revadă raportul despre mijloacele pe care Roma le-a folosit pentru același scop în veacurile trecute. Dacă vrea să cunoască modul în care papistașii și protestanții uniți vor proceda cu aceia care leapădă dogmele lor, să cerceteze spiritul pe care Roma l-a manifestat față de Sabat și apărătorii lui.

Edictele regale, conciliile generale și rânduielile bisericii, susținute de puterea pământească, au fost treptele prin care sărbătoarea păgână a atins poziția de cinste în lumea creștină. Prima măsură publică ce impune păzirea duminicii a fost legea emisă de Constantin (anul 321 d.Hr.; vezi notele suplimentare). Acest edict le cerea orășenilor să se odihnească în „venerabila zi a soarelui”, dar le îngăduia țăranilor să-și continue lucrările agricole. Cu toate că inițial era o instituție păgână, a fost impusă de împărat după primirea, cu numele, a creștinismului.

Deoarece mandatul regal nu se dovedea destul de puternic pentru înlocuirea autorității Divine, Eusebiu, un episcop care căuta favoarea prinților și care era un prieten deosebit și un lingușitor al lui Constantin, a formulat susținerea că Hristos a schimbat Sabatul în duminică. Nu s-a adus nici măcar o singură mărturie din Scripturi, ca dovadă în favoarea învățăturii noi. Însuși Eusebiu, fără să vrea, recunoaște falsitatea ei și arată către adevărații autori ai schimbării. „Toate lucrurile”, spunea el, „care trebuiau să fie făcute în Sabat au fost transferate în Ziua Domnului.” (Robert Cox, Sabbath Laws and Sabbath Duties, p. 538). Însă argumentul cu privire la duminică, în ciuda lipsei lui de temeinicie, a slujit la încurajarea oamenilor pentru a călca Sabatul Domnului. Toți aceia care doreau să fie onorați de lume au primit sărbătoarea populară.

Când papalitatea s-a statornicit temeinic, lucrarea de înălțare a duminicii a continuat. Pentru o vreme, oamenii se ocupau cu lucrările agricole atunci când nu veneau la biserică, dar ziua a șaptea era încă privită ca Sabat. Dar schimbarea s-a produs fără întrerupere. Celor implicați în slujbele sfinte le era interzis să se amestece într-o judecată, în vreo discuție particulară cu privire la duminică. La scurtă vreme după aceea, tuturor persoanelor, de orice rang, li s-a poruncit să se oprească de la munca


16

obișnuită, sub pedeapsa unei amenzi pentru oamenii liberi și a loviturilor în cazul robilor. Mai târziu, s-a decretat ca cei bogați să fie pedepsiți cu pierderea a jumătate din avere; și, în cele din urmă, dacă stăruie, să fie făcuți robi. Clasele de jos aveau să sufere o exilare definitivă.

S-a făcut apel și la minuni. Printre altele, s-a spus că un gospodar care tocmai voia să-și are ogorul duminica și-a curățat plugul cu un fier, iar fierul i s-a lipit de mână și timp de doi ani l-a purtat, „spre marea lui durere și rușine”. (Francis West, Historical and Practical Discourse on the Lord’s Day, p. 174)

Mai târziu, papa a dat îndrumări ca preoții de parohie să-i mustre pe călcătorii duminicii, să-i invite să meargă la biserică și să-și spună rugăciunile, ca să nu aducă vreo calamitate asupra lor și asupra vecinilor. Un conciliu ecleziastic a emis un alt argument, de atunci folosit pe scară largă și de către protestanți, și anume că, dacă au fost lovite de trăsnet persoane care lucrau duminica, acesta trebuie să fie adevăratul Sabat. „Este clar”, spuneau prelații, „cât de neplăcută Îi este lui Dumnezeu călcarea acestei zile. Atunci s-a făcut o chemare ca preoții și pastorii, regii și prinții și toți oamenii credincioși să depună toate eforturile și toată grija pentru ca această zi să fie repusă în cinste, iar pentru bunul nume al creștinătății, să fie păzită cu mai multă evlavie în vremea care vine.” (Thomas Morer, Dicourse in Six Dialogues on the Name, Notion, and Observation of the Lord’s Day, p. 271)

Deoarece decretele conciliilor se dovedeau nesatisfăcătoare, autoritățile pământești au fost rugate să emită un edict care să răspândească groaza în inimile oamenilor și să-i oblige să se oprească de la lucru duminica. La un sinod ținut la Roma, toate hotărârile anterioare au fost reafirmate cu o putere și cu o solemnitate mai mare. Ele au fost introduse chiar în legile bisericești și impuse de autoritatea civilă în aproape întreaga creștinătate. (Vezi Heylyn, History of the Sabbath, p. 2, cap. 5, sec. 7.)” - Tragedia Veacurilor, 573-575.

Trebuie să observăm repetarea istoriei în această situație. În primele secole, mișcarea de schimbare a adevăratului Sabat și impunere a duminicii a luat amploare treptat și a fost susținută de puterea civilă. Statul Imperiului Roman de Apus a susținut minunile false și decretele eretice ale unei biserici apostaziate. Primul pas către impunerea duminicii a fost unirea bisericii cu statul. Apoi, biserica a început să controleze decretele statului pentru a-și servi propriile interese.

Motivul pentru care Ellen White face referire la această istorie în pasajul de mai sus este că ea se va repeta în America Protestantă. Protestanții și papistașii din Lumea Nouă se vor uni pentru a controla statul în decretele lui. Atunci America va face o icoană sau un chip al


17

apostaziei și al sistemului de guvernare Roman. Decretul duminical va fi impus, iar America va „avea putere să dea viaţă icoanei fiarei, pentru ca icoana fiarei deopotrivă să vorbească şi să facă să fie ucişi atâţia câţi nu se închină icoanei fiarei.” (Apocalipsa 13:15). Chipul fiarei este unirea dintre biserică și stat, cu biserica în controlul relației. Rezultatul chipului fiarei este impunerea păzirii duminicii, care este „semnul fiarei”. Atunci „apostazia națională va fi urmată de ruina națională”:

„Când naţiunea noastră va decreta, în consiliile ei legislative, legi care să constrângă conștiinţa oamenilor cu privire la privilegiile religioase, impunând respectarea duminicii și folosind forţa împotriva celor care ţin Sabatul zilei a șaptea, Legea voinţei lui Dumnezeu va fi, practic, îndepărtată din ţara noastră și apostazia naţională va fi urmată de ruină naţională.” - Comentariul Biblic AZȘ, vol 9, 977.

„Când bisericile protestante se vor uni cu autoritățile civile pentru a susține tocmai religia falsă împotriva căreia strămoşii lor au luptat suferind persecuția cea mai nemiloasă, atunci sabatul papal va fi impus prin autoritatea asociată a bisericii şi a statului. Va fi o apostazie națională care va duce doar la o ruină națională.” - Manuscrisul 51.

În urma unirii dintre biserică și stat, America Protestantă va fi dusă în ruină națională. Însă unirea dintre biserică și stat și impunerea semnului fiarei nu se va opri doar în Statele Unite. Fiara cu două coarne ca de miel „înşală pe cei ce locuiesc pe pământ prin mijlocirea acelor miracole pe care ea avea putere să le facă înaintea fiarei, spunând celor ce locuiesc pe pământ să facă o icoană fiarei care a avut rana de sabie şi trăia.” Spiritul Profetic ne spune că și celelate națiuni „vor urma pilda Statelor Unite”:

„Naţiunile străine vor urma pilda Statelor Unite. Deşi ea stă în frunte, ca exemplu, totuşi aceeaşi criză va veni asupra poporului nostru din toate părţile lumii.” - Mărturii, vol 6, 395.

În consecință, ruina națională va veni asupra tuturor națiunilor pământului. Ceea ce se va întâmpla în curând pe pământ este repetarea la o scară mai mare a scenariului petrecut acum cincisprezece veacuri în Imperiul Roman. Atunci biserica a controlat statul și păzirea duminicii a fost impusă, rezultatul fiind ruina națională a Imperiului Roman de Apus.

Oare despre ce ruină națională vorbim în cazul Imperiului Roman de Apus sau în cazul Americii?


18

CELE ȘAPTE TRÂMBIȚE Dumnezeu a prezis în Cuvântul Său ruina națională ce urma să vină în ambele situații. Prin cele șapte Trâmbițe din Apocalipsa este înfățișată judecata militară pe care Dumnezeu a trimis-o statelor care au susținut ridicarea papalității.

Primele patru Trâmbițe sunt un simbol al popoarelor de barbari care au contribuit la ruina Imperiului Roman de Apus între secolele IV și VI. Apoi, ultimele trei Trâmbițe, de asemenea numite „vaiuri”, ilustrează lucrarea Islamului de a chinui statele susținătoare ale papalității în veacurile mai recente.

Această interpretare a Trâmbițelor a fost introdusă în Reforma Millerită, fiind apoi perpetuată o perioadă în istoria Adventistă. Vom vedea că Spiritul Profetic susține interpretarea Millerită a Trâmbițelor. Este important ca noi să înțelegem foarte bine această interpretare.

După cum am amintit, Josiah Litch a fost persoana pe care Dumnezeu a folosit-o pentru explicarea celor șapte Trâmbițe în Reforma Millerită. Totuși, pentru că expunerea lui asupra acestui subiect este destul de lungă (aproximativ 70 de pagini), vom reda aceeași interpretare, însă mult mai concisă, a unui comentator contemporan – P. G. Temple.

„‘Şi cei şapte îngeri, care aveau cele şapte Trâmbiţe, s-au pregătit să trâmbiţeze. Şi primul înger a trâmbiţat şi au urmat grindină şi foc amestecat cu sânge şi au fost aruncate peste pământ; şi a treia parte a copacilor a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă.’ (Apocalipsa 8:6-7)

Acum încep cuvintele figurate pe care Domnul Isus le folosește să descrie anumite războaie și evenimente care se petrec din timpul lui Ioan până la venirea Sa. Este important să ne amintim că aceste lucruri sunt simboluri, așadar ele înseamnă ceva mai mult decât ceea ce par a spune. O Trâmbiță este un simbol al avertizării și al războiului.

Toate aceste șapte Trâmbițe vorbesc despre forțele care au afectat Imperiul Roman, prima dată Roma Păgână iar apoi Roma Papală. Aceasta este cea de-a treia grupă de șapte din cartea Apocalipsei. Scrisorile arătau evenimentele legate de poporul lui Dumnezeu; Pecețile au arătat interacția dintre pretinsul popor al lui Dumnezeu cu lumea; aceste șapte Trâmbițe arată modul cum evenimentele lumii afectează poporul lui Dumnezeu.

Timpul peste care se întinde această primă profeție este de la 395 la 419 E.N. Este timpul când Barbarii au început să vină de la nord și să atace zone din Imperiul


19

Roman. „Grindina” din această profeție arată că au venit din zonele reci ale nordului. Tot așa cum grindina distruge grădinile, acești războinici au distrus totul în calea lor.

Veți observa că aceste cuvinte simbolice tot repetă „a treia parte din...”; aceasta este pentru că existau trei părți principale ale Imperiului Roman după ce Constantin și-a împărțit tronul între cei trei fii ai săi.

Goții, sub liderul lor Alaric, care se autointitula „flagelul lui Dumnezeu”, a atacat imperiul Roman Păgân în destrămare, din vest. Focul și sângele de care se vorbește aici fac referire la măcelul teribil pe care acele hoarde sălbatice l-au adus asupra zonelor pe care le-au pustiit. Ei au ars orașe întregi și au distrus zone fermiere bune, lăsându-le pustiite. În final, Alaric a fost cucerit în 403.

Însă s-au revărsat mai multe hoarde de barbari de la nord pentru a ataca Imperiul roman conduse de trufașul Rhodogast, care a ajuns cu armatele sale aproape până la porțile Romei însăși. După aceasta, Alaric s-a întors, a invadat Italia în 408 și în 410 a asediat, a cucerit și a jefuit Roma, murind apoi în același an. În 412 Goții au părăsit în mod voluntar Italia. Solia Trâmbiței îngerului a fost o imagine foarte clară a ceea ce s-a petrecut.

‘Şi al doilea înger a trâmbiţat şi ceva ca un munte mare arzând cu foc a fost aruncat în mare; şi a treia parte a mării a devenit sânge. Şi a murit a treia parte a creaturilor care erau în mare şi aveau viaţă; şi a treia parte dintre corăbii a fost distrusă.’ (Apocalipsa 8:8-9)

Aici vedem mai multe atacuri asupra unei „a treia părți” din Imperiul Roman. Perioada acoperită de această Trâmbiță este de la 428 la 476; iar profeția a fost îndeplinită prin teribilul Genseric, împăratul Vandalilor, și „Monarhul Mărilor” ale cărui ravagii ne oferă în limbajul uman termenul „vandalism”, însemnând o distrugere voită, desfrânată și ignorantă.

De această dată forța a venit din sud, din Africa, așa că profeția ne vorbește despre un „munte mare arzând cu foc”, aruncat în mare. El a format o flotă mare cu multe vase de război și a atacat pe neașteptate, luând sclavi și comori din zonele Imperiului Roman.

În 455, chiar la vremea când poporul din Roma s-a ridicat împotriva împăratului Maximus, ucigându-l cu pietre și aruncându-i trupul în râu, Genseric a sosit cu vasele sale de război. A intrat în cetate și a devastat-o, luând toată bogăția pe care a putut-o găsi, incluzând lucrurile din Templul din Ierusalim care au fost aduse acolo de Titus atunci când Ierusalimul a fost distrus în anul 70 e.n.


20

În final, împăratul Romei a decis să-și facă o flotă mare și să încerce să învingă vasele de război ale lui Genseric. Au fost adunați cu greu bani și s-a construit o flotă militară uriașă. Ei au navigat până în Cartagina, unde se găsea flota lui Genseric. Ar fi putut să o cucerească, însă inteligentul Genseric a spus că se va supune și a cerut cinci zile să se gândească la condiții.

Tot ceea ce a făcut a fost să își adune forțele pentru a ataca flota împăratului. În timpul luptei, Genseric lua bărci pline cu material inflamabil, le aducea aproape de vasele Romane și le dădea foc, iar apoi le lăsa să navigheze către alte vase, dându-le și lor foc de asemenea. Cât de adevărată a fost de fapt ideea că „munte mare arzând cu foc a fost aruncat în mare”. Genseric a distrus flota Romană și, înainte de moartea sa, a văzut partea de vest a Imperiului Roman total ruinată.

Atunci când studiezi istoria în lumina profeției Biblice, vei vedea că acelora care fac acțiuni nelegiuite și crude li se întâmplă la rândul lor acțiuni crude , mai devreme sau mai târziu.

‘Şi al treilea înger a trâmbiţat şi a căzut din cer o stea mare, arzând ca o făclie; şi a căzut peste a treia parte a râurilor şi peste izvoarele apelor; Şi numele stelei este chemat Pelin; şi a treia parte a apelor a devenit pelin; şi mulţi oameni au murit din cauza apelor, pentru că au fost făcute amare.’ (Apocalipsa 8:10-11).

Încă o forță teribilă vine acum asupra Imperiului Roman muribund. Unii oameni devin confuzi pentru că textul spune că ‘steaua’ a căzut din cer, însă trebuie să ne amintim că aceste cuvinte figurate sunt simboluri pentru a descrie forțele care au atacat Roma și au adus la împlinire profeția care spune că va fi împărțită și va face loc pentru ca ciudata împărăție a „Cornului Mic”, papalitatea, să fie întemeiată. Profeția ne spune că acest flagel va fi scurt însă dramatic, precum un meteorit ce apare pe cer și dispare curând. Perioada acoperită de această Trâmbiță a fost scurtă ca o stea arzând, 451-453.

Prin această profeție suntem îndreptați către acea calamitate îngrozitoare, trufașul Atilla împreună cu Hunii săi teribili, care, în timpul domniei sale, au devenit „teroarea lumii”. Atilla de fapt s-a autointitulat „Flagelul lui Dumnezeu, Strănepotul lui Nimrod crescut în Enghedi, prin harul lui Dumnezeu, Împăratul Hunilor, Goților, Danilor și Mezilor, teroarea lumii.” „Este o vorbă demnă de mândria feroce a lui Attila că iarba niciodată nu a mai crescut prin locul pe unde calul său a călcat.” El „a insultat și a invadat atât Estul cât și Vestul, și a grăbit căderea rapidă a Imperiului Roman.”


21

„Fântânile de apă” se referă la zona în care el a atacat cel mai mult, adică locul de unde izvorau majoritatea râurilor, în regiunile Alpilor și pe porțiunile imperiului în care râurile curg înspre majoritatea Europei în toate direcțiile. Într-adevăr, era zona „fântânilor de ape”. Pelinul este o iarbă foarte amară; Attila era oribil de crud.

În final, el a cerut-o pe Honoria, fiica împăratului, să fie mireasa lui. Prima dată aceasta i-a fost refuzată, însă în final, pe măsură ce atacurile lui feroce au venit din nou, ea i-a fost dată. A fost un mare ospăț cu băutură la nuntă, iar următoarea zi, când Attila nu a ieșit din camera lui, oamenii lui l-au lăsat singur pentru o vreme, crezând că nu dorește să fie deranjat. În final, atunci când nu a răspuns la strigăte puternice, ei au intrat să vadă ce nu era în regulă. El a fost găsit mort, ca rezultat al spargerii unei artere din gât, care l-a înecat cu propriul sânge.

Aceasta este ceea ce poate face alcoolul. Vă amintiți de alt cuceritor care a murit ca rezultat al unui ospăț cu băutură? A fost Alexandru cel Mare.

‘Şi al patrulea înger a trâmbiţat şi a treia parte a soarelui a fost lovită şi a treia parte a lunii şi a treia parte a stelelor, în aşa fel că a treia parte a lor a fost întunecată; şi ziua nu a strălucit cu a treia parte din ea şi noaptea la fel.’ (Apocalipsa 8:12)

Această Trâmbiță ne arată stingerea guvernării Imperiului Roman Păgân. Soarele, luna și stele sunt folosite aici ca simboluri pentru puterile stăpânitoare în govern: împăratul, consulii și senatorii. De la 476 la 479 e.n. Soarele este un simbol bun pentru Împăratul Roman, așa cum unii dintre ei au pretins că reprezintă zeul soare pe pământ.

Împărăția s-a dus din Roma și un împărat Ostrogot a condus acolo, dar a rămas ceva putere în partea de Est, Constantinopolul, unde fuseseră așezate simbolurile imperiale și încă domnea un împărat.

Puterea Romană imperială, care a avut ca tron fie Roma fie Constantinopolul, fie în vest fie în est, nu a mai fost recunoscută în Italia, iar cea de-a treia parte din soare a fost lovită, până când nu a mai emis nici cele mai slabe raze. Puterea Cezarilor nu mai era recunoscută în Italia, iar un împărat Gotic domnea peste Roma.

Dar deși cea de-a treia parte a soarelui fusese lovită, iar puterea imperială Romană era la final în cetatea Cezarilor, totuși luna și stelele încă străluceau, sau au pâlpâit mai mult în partea de vest. Consulatul și senatul [luna și stelele] nu au fost abolite de către împăratul Teodoric.

Apoi generalul și împăratul din Est, Belisarius, a atacat și i-a învins pe Goți (552 e.n.). Chiar în ordinea dată de profeție, consulatul s-a încheiat și în final și senatul.


22

Justinian a transferat puterea din Roma către Episcopul Romei, și a lucrat să promoveze puterea crescândă a Papalității. Aceasta a împlinit o profeție pe care o vom studia mai târziu. „Și dragonul (aici însemnând Roma Păgână) i-a dat (Papalității) puterea sa şi tronul său (cetatea Romei) şi mare autoritate.” - Apocalipsa 13:2.

Este uimitor cum evenimente istorice lungi și complicate sunt spuse în câteva cuvinte în profeții.

„Și cele zece coarne din această împărăţie sunt zece împăraţi care se vor ridica; şi un altul se va ridica după ei; şi va fi diferit de primul şi va supune trei împăraţi.” - Daniel 7:24.

A fost doar o privire rapidă la modul în care Daniel se potrivește cu Apocalipsa; ele sunt de fapt un singur întreg profetic, deși sunt scrise la secole distanță.

Profeția a spus că Roma va fi divizată în zece părți. Nu urma să fie cucerită de altă împărăție lumească, și chiar așa s-a întâmplat. Dar prima dată când Imperiul roman a început să se prăbușească, au existat mai mult decât zece „împărați” care l-au atacat. Au fost optsprezece. Însă în timpul primelor trei Trâmbițe, unii au dispărut, s-au mutat, s-au unit cu alte națiuni sau au fost nimiciți, până ce au rămas doar zece.

De la limitele de nord până în sudul Imperiului Vestic, acești zece, așa cum erau în anul 476 la stingerea imperiului, au fost după cum urmează:

1. Anglii și Saxonii în Britania 2. Francii în Galia (Franța) 3. Alemanni în Elveția de nord 4. Burgunzii în Elveția de vest și sud-estul Galiei. 5. Vizigoții în sudvestul Galiei și în Spania 6. Suevii în acea parte a Spaniei care este acum Portugalia 7. Ostrogoții în ceea ce este acum Austria 8. Lombarzii în Noricum 9. Herulii în Italia 10. Vandalii în Nordul Africii, cu capitala la Cartagina.

Înainte ca Roma Papală să poată să dețină pe deplin puterea, trei din aceste națiuni au trebuit să fie „dezrădăcinate”. Cele trei care au fost îndepărtate au fost Vandalii, Ostrogoții și Heruli. Ei au fost distruși până în 538 iar Papalitatea a stăpânit de atunci din locul de unde Cezarii stăpâneau înainte.


23

Profeția Biblică se împlinește întotdeauna cu exactitate.” - P. G. Temple, Understanding Daniel and Revelation, 218-223.

Acesta este începutul ruinei naționale ce a rezultat din unirea bisericii cu statul în primele veacuri ale erei creștine. Dumnezeu a trimis popoarele de barbari pentru a duce la cădere Imperiul Roman Păgân din vest, datorită faptului că a promovat apostazia papală. Acțiunile popoarelor de barbari asupra Imperiului Roman din vest sunt prezentate simbolic în primele patru Trâmbițe. Însă în veacurile următoare, întunericul apostaziei s-a răspândit cu și mai mare repeziciune. Armatele lui Justinian, Împăratul Roman din răsărit, a îndepărtat obstacolele ce stăteau în calea exercitării puterii papale în anul 538. Tot el, cu ceva timp înainte, a decretat că Papa urma să fie corector suprem al ereticilor, având putere de viață

și de moarte asupra supușilor Imperiului Roman. Cu ajutorul brațelor Imperiului de Răsărit, puterea spirituală a Papalității s-a întemeiat. Atunci au început cei 1260 de ani de supremație despre care vorbesc profețiile din Daniel și cele din Apocalipsa. Această și mai adâncă apostazie a imperiului cerea o mai hotărâtă judecată din partea

lui Dumnezeu. El a ridicat o putere ce urma să fie un bici pentru religia apostaziată a Romei și pentru brațele statelor ce au susținut ridicarea ei. Islamul a fost instrumentul prin care Dumnezeu a judecat puterea Papală. Acțiunile Islamului asupra susținătorilor Papalității sunt prezentate simbolic în următoarele trei Trâmbițe, care sunt numite și „vaiuri”. În timp ce primele două vaiuri s-au împlinit până în anul 1840, al treilea vai se împlinește chiar acum, sub ochii noștri. În continuare ne vom uita cu mai multă atenție la împlinirea istorică a primelor două vaiuri, dar și impactul solemn pe care interpretarea corectă a acestora l-a avut în progresul reformei millerite.

P. G. Temple, în cartea lui numită "Understanding Daniel and Revelation" exprimă într-un limbaj concis și accesibil interpretarea profetică a pionierilor adventiști. Acolo, el expune vederea lui Josiah Litch despre Trâmbițele din Apocalipsa:

„Ultimele trei Trâmbițe sunt de asemenea numite trei vaiuri. De ce? Pentru că ele au fost chiar și mai teribile decât cele patru dinaintea lor și de asemenea diferite pentru că a fost introdusă o nouă religie în lume, o religie a întunericului, aproape exact opusă învățăturilor Domnului Isus. Ravagiile acestor războinici ai Islamului urmează să fie văzute în vaiurile acestor ultime trei Trâmbițe.


24

Partea de vest a fostului Imperiu Roman a fost doborâtă în primele patru Trâmbițe. Nu mai există niciun împărat pe tronul orașului Roma. În locul lui, episcopul de Roma stă pe tron și conduce atât biserica cât și guvernul. Așadar, acum a cincea și a șasea Trâmbiță aduc atacul asupra părții de est, acolo unde încă mai există un împărat roman care conduce. Până la sfârșitul celei de-a șasea Trâmbițe, partea de est a Imperiului Roman a fost și ea distrusă complet.

Cuvântul „vai” de aici este un strigăt de durere. Căile nelegiuite ale oamenilor aduc suferință și mizerie asupra lor înșile și asupra altora. Numai iubindu-L și ascultându-L pe Iisus putem găsi adevărata bucurie.

‘Şi al cincilea înger a trâmbiţat şi am văzut că o stea a căzut din cer pe pământ; şi lui i-a fost dată cheia gropii fără fund. Şi a deschis groapa fără fund; şi a urcat un fum din groapă ca fumul unui mare cuptor; şi soarele şi văzduhul au fost întunecate din cauza fumului gropii.’ - (Apocalipsa 9:1-2).

Dacă ne uităm înapoi la primul capitol din Apocalipsa, vom vedea acolo că Isus avea șapte stele în mâna Lui, și am învățat că acestea erau solii pentru biserici. Aici noi vedem o stea căzută, un mesager religios, dar unul căzut sau fals. El are o cheie pentru a elibera ceva pe pământ. Aceasta este o cheie a circumstanțelor; lungi războaie în alte zone din lume au permis dezvoltarea acestei puteri întunecate.

Aici noi îl vedem deschizând o groapă, și din ea iese fum așa de gros încât Soarele și aerul sunt înnegrite. Acum să ne amintim că toate acestea sunt simboluri, deci ce înseamnă ele? Acestea ne vorbesc despre timpul când religia Mahomedanismului a fost inventată de omul care a susținut că este un profet. Numele lui era Mohamed și, deși nu putea să scrie, învățăturile sale au fost ținute minte și scrise de alții, iar mai târziu, după ce a murit, aceste porțiuni au fost adunate împreună într-o nouă biblie, numită Coran.

Groapa fără fund aici poate să semnifice elementele întunecate și rele ale lumii, sau orice zonă sălbatică și pustie. Mahomedanismul s-a revărsat asupra lumii din ținuturile deșertice ale Africii de Nord. Tot așa cum Evanghelia lui Isus este bine descrisă ca o Lumină a lumii, această religie este bine descrisă ca fiind întuneric. Domnul Isus ne-a învățat să căutăm pacea și să ne iubim vrăjmașii; însă acest întuneric îi învață pe oameni că războiul și omorârea vrăjmașilor lor este cel mai înalt și cel mai bun lucru pe care îl pot face pentru dumnezeul lor.


25

Creștinismul niciodată nu a fost impus oamenilor; Dumnezeu nu poate să accepte decât un serviciu de bunăvoie. Însă Mahomed învăța că toți ar trebui să fie forțați să asculte religia sa ori ei vor fi omorâți. Acești oameni erau învățați că a muri în bătălie în timp ce îi forțau pe oameni să se închine lui Mahomed sau Allah, așa cum ei își numeau Dumnezeul, era cel mai bun lucru pe care îl puteau face vreodată.

Lor li se spunea că atunci ei merg direct într-un loc minunat unde vor avea tot felul de femei frumoase, vin să bea și mâncare delicioasă pentru a mânca totdeauna. Așa că ei erau fericiți pentru a face război și nu se supărau dacă erau omorâți în lupta pentru credința lor. Acest fum făcea aproape imposibil pentru oamenii învățați așa să vadă Lumina Evangheliei lui Isus sau să respire aerul curat al Adevărului Bibliei. Domnul Isus tânjește ca acești oameni care sunt orbiți de fum să vină la El și să fie salvați.

‘Şi din fum au ieşit lăcuste pe pământ; şi le-a fost dată putere aşa cum au putere scorpionii pământului.’ (Apocalipsa 9:3)

Aici vedem încă două simboluri care ne fac să ne gândim la deșert; lăcustele care veneau din deșerturi în anumite vremi și mâncau toate grânele. Și scorpionul, o creatură mizerabilă și otrăvitoare precum un păianjen cu coadă lungă și cu un țepuș, care lovea cu țepușul din coada sa și rănea foarte tare.

‘Şi li s-a poruncit să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, decât numai pe acei oameni care nu au sigiliul lui Dumnezeu pe frunţile lor.’ (Apocalipsa 9:4)

Aici ‘verdeața’ îi semnifică pe adevărații copii ai lui Dumnezeu care nu au fost atacați de această putere; iar aceia care nu aveau sigiliul lui Dumnezeu se referă la Roma papală. Amintiți-vă că deja ei nu mai aveau sigiliul lui Dumnezeu, adevăratul Său Sabat. Ei întemeiaseră și împuterniciseră un Sabat fals.

‘Şi le-a fost dat să nu îi ucidă, ci să fie chinuiţi cinci luni; şi chinul lor era ca şi chinul scorpionului când înţeapă un om. Şi în acele zile oamenii vor căuta moartea şi nu o vor găsi; şi vor dori să moară şi moartea va fugi de la ei.’ (Apocalipsa 9:5-6)

Această putere a chinuit Imperiul Roman de răsărit dar nu a reușit să îl distrugă complet. De aceea, versetul spune ‘să nu îi ucidă’.

Observați cele cinci luni; acesta este timp profetic, așa că o zi este egală cu un an real. Înseamnă că timp de 150 de ani această forță urma să iasă din deșerturi și să lovească partea de răsărit a fostului Imperiu Roman. Vremea aceasta a început pe 27 iulie 1299


26

așa că cei 150 de ani ajung până în anul 1449. Bineînțeles că Mahomedanii au început cu mult timp înainte de vremea aceea, însă cele cinci luni aveau loc atunci când au un împărat peste ei.

Puterea chinuitoare a acestor invadatori făceau viața o povară pentru Imperiul din est, care era atacat de ei; mai degrabă ar fi dorit să fie cuceriți de ei și astfel să se oprească chinul.

‘Şi înfăţişarea lăcustelor era asemănătoare cailor pregătiţi pentru bătălie; şi pe capetele lor erau ca nişte coroane asemănătoare aurului şi feţele lor erau ca feţele oamenilor. Şi aveau păr ca părul femeilor şi dinţii lor erau ca dinţii leilor. Şi aveau platoşe ca platoşele de fier; şi sunetul aripilor lor era ca sunetul carelor cu mulţi cai, alergând spre luptă. Şi aveau cozi asemănătoare scorpionilor şi erau ace în cozile lor; şi puterea lor era să vatăme oamenii cinci luni.’ (Apocalipsa 9:7-10)

Aici avem o descriere a înfățișării acestor războinici ai deșertului. Ni se vorbește despre caii lor de bătălie. Caii de deșert arabi erau niște animale uimitoare. Erau crescuți de stăpânii lor în corturi chiar lângă familie și erau tratați cu multă simpatie, astfel că erau foarte bine antrenați. La un cuvânt sau o atingere a stăpânului lor ei alergau ca vântul în bătălie sau zburau de-a lungul nisipului.

Coroanele de aur erau turbanele galbene pe care acești oameni le purtau. Ei aveau părul lung, fie legat fie dezlegat și dinții de leu semnifică ferocitatea lor în bătălie.

De asemenea, ni se vorbește despre mulți cai, alergând spre luptă. Războinicii arabi nu mărșăluiau în rânduri sau coloane precum soldații greci sau romani; ei năvăleau asupra vrăjmașilor pe caii lor rapizi, aproape așa de repede ca și cum ar fi zburat. Înainte ca sângele să se scurgă în pământ, ei dispăreau, galopând ca vântul.

Ce este cu cozile lor? Isaia 9:15 – "Pe bătrânul și pe cel demn de cinste, el este capul; și pe profetul care învață pe alții minciuni, el este coada.” Învățăturile profeților lor într-adevăr aveau o țepușă în ele!

‘Şi aveau peste ele un împărat, care este îngerul gropii fără fund, al cărui nume în evreiește este Abadon, iar în greacă are numele Apolion.’ (Apocalipsa 9:11)

Ridicarea lui Mahomed a fost în anul 606 e.n. și, pentru mult timp după moartea lui, nu a existat niciun împărat central asupra lor. Proverbe 30:27 – ‘Lăcustele nu au împărat, totuși merg înainte în cete.’ Fiecare trib își avea propriul conducător. Însă pe 27 iulie 1299 Othman a devenit împărat peste ele, și atunci s-a întemeiat ceea ce noi numim Imperiul Otoman. Noi știm că cele cinci luni încep în acea vreme pentru că


27

profeția spune că lăcustele au un împărat. Numele date aici sunt simbolice, pentru că ambele semnifică ‘distrugător’ arătând spre atacurile distrugătoare ale acestei puteri. Acest vai se încheie în anul 1449, când începe cel de-al doilea vai.

‘Şi al şaselea înger a trâmbiţat şi am auzit o voce din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu, spunând celui de al şaselea înger care avea Trâmbiţa: Dezleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare, Eufrat. Şi au fost dezlegaţi cei patru îngeri, care erau pregătiţi pentru o oră şi o zi şi o lună şi un an, să ucidă a treia parte din oameni. Şi numărul armatei călăreţilor era de două sute de mii de mii; şi am auzit numărul lor.’ (Apocalipsa 9:13-16)

Acum noi vedem aceeași putere religioasă întunecată, fanatică, însă de această dată venind dinspre râul Eufrat, care se referă la zona țării Turciei. Cei patru îngeri se referă la cele patru mari sultanate: Bagdad, Damasc, Iconium și Aleppo, din care puterea mahomedană era formată în acea vreme.

Observați această perioadă de timp uimitoare; o oră, o zi, o lună și un an, iar atunci când toate acestea sunt adunate în ordine, ajungem de la sfârșitul celei de-a cincea Trâmbițe, 27 iulie 1449, până la 11 august 1840. Atunci această perioadă de o oră, o zi, o lună și un an se va sfârși. Pentru această perioadă de timp, și până la această dată, puterea Imperiului Otoman urma să continue. Și-a pierdut acest imperiu puterea în acel timp? Da, și-a pierdut-o.

Pe 11 august 1840, la bordul unui vas britanic, liderul turc a semnat un document care a îndepărtat independența și puterea sultanului turcesc pentru totdeauna. Unde a fost supremația turcească după 11 august 1840? S-a dus. Cine avea acum puterea? Cele patru mari națiuni ale Europei.

Până în acel timp, ei au continuat să atace partea de est a Imperiului Roman, până ce ultimele rămășițe ale acestuia s-au dus și națiunile moderne au început să-l stăpânească.

Această profeție uimitoare a fost punctată și publicată în ziare de Josiah Litch înainte de 11 august 1840 , iar atunci când evenimentul s-a petrecut chiar la timp, mulți oameni, chiar foști atei și sceptici, au crezut Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind adevărat și că profeția putea fi interpretată corect folosind regula că o zi profetică este egală cu un an literal.

‘Şi astfel am văzut în viziune caii şi pe cei ce şedeau pe ei, având platoşe de foc şi de hiacint şi de pucioasă; şi capetele cailor erau precum capetele leilor; şi din gurile lor


28

ieşea foc şi fum şi pucioasă. Prin acestea trei a fost ucisă a treia parte a oamenilor, prin focul şi prin fumul şi prin pucioasa care ieşea din gurile lor. Fiindcă puterea lor este în gurile lor şi în cozile lor; deoarece cozile lor erau asemănătoare şerpilor şi aveau capete şi cu acestea vătămau.’ (Apocalipsa 9:17-19)

Ce este aceasta? Cai care respiră foc? Aceasta este prostesc.

O, nu, nu este; la acea vreme praful de pușcă și armele erau folosite pentru prima dată împotriva oamenilor din Europa de Est. Atunci când pistoalele erau ținute aproape de cai în timp ce alergau către atac, părea că foc și pucioasă iese din gurile cailor. În acea vreme, cavalerii în armură nu mai aveau mult folos, deoarece armura nu putea să oprească gloanțele.

Aici spune că a treia parte dintre oameni au fost omorâți, iar înainte a spus că au fost doar chinuiți. Această putere a adus Imperiul Roman de răsărit în final la sfârșitul său politic. În acest vai noi vedem forțele Islamului atacând din nou, brusc, și fără avertizare, însă acum cu explozivi.

Având platoșe de foc și de hiacint și de pucioasă. Aceste trei culori, roșu, galben și albastru, erau cele pe care le purtau războinicii turci. De asemenea, putem privi caii de război uimitori pe care acești oameni ai deșertului îi aveau. Chiar și caii lor erau antrenați să atace și să fie feroce.

Ei de asemenea fabricau tunuri mari și, folosind puterea aceasta, au reușit să doboare Constantinopolul, locul unde împăratul roman din răsărit își avuse tronul pentru atât de mult timp.

Și ce este cu gurile și cu cozile lor ? Din nou Biblia poate fi folosită pentru a se interpreta singură: Isaia 9:15 – ’Pe bătrânul și pe cel demn de cinste, el este capul; și pe profetul care învață pe alții minciuni, el este coada.’

Aici este vorba despre lideri religioși, și despre oameni care pretind a fi învățători și profeți în moscheile lor. Aceștia sunt aceia care conduc bătăliile și dau instrucțiuni violente războinicilor.

Şi ceilalţi oameni, care nu au fost ucişi prin aceste plăgi, totuşi nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se mai închine dracilor şi idolilor de aur şi de argint şi de aramă şi de piatră şi de lemn, care nu pot nici vedea, nici auzi, nici umbla; și nu s-au pocăit nici de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furturile lor. (Apocalipsa 9:20,21)


29

Din păcate, puterea ecleziastică Romană nu și-a învățat lecțiile din aceste vaiuri. Dacă avem timpuri grele, sau atunci când necazul vine în viețile noastre, este bine să ne gândim dacă sunt niște lecții pe care Dumnezeu vrea ca noi să le învățăm.” - P. G. Temple, Understanding Daniel and Revelation, 223-229.

Așa cum s-a amintit, Josiah Litch a publicat înainte de împlinirea profeției prezicerea despre pierderea supremației Otomane. Înainte de 11 August 1840, încă din anul 1838, el a scris că supremația Otomană va fi zdrobită „în anul 1840, în luna August.” Cu doar zece zile înainte de împlinire, el declară că perioada de o oră, o zi, o lună și un an, sau 391 de ani și 15 zile, „se va termina la 11 August 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aștepta ca să cadă.”

În cartea Tragedia Veacurilor, Ellen White vorbește despre împlinirea remarcabilă a acestei profeții chiar la data precizată:

„În anul 1840, o altă împlinire remarcabilă a profeției a produs un interes larg răspândit. Cu doi ani mai înainte, Josiah Litch, unul dintre pastorii conducători ai predicării celei de a doua veniri, a publicat o expunere cu privire la Apocalipsa capitolul 9, prezicând căderea Imperiului Otoman. După calculele sale, această putere urma să fie zdrobită „în anul 1840, în luna August”; cu doar câteva zile înainte de împlinire, el scria: „Punând deoparte prima perioadă de 150 de ani, care s-a împlinit exact înainte ca Deacozes să se urce pe tron cu îngăduința turcilor, și ținând seamă că cei 391 de ani și cincisprezece zile au început la încheierea acelei prime perioade, ea se va termina la 11 August 1840, când puterea otomană din Constantinopol se aștepta ca să cadă. Și lucrul acesta cred că se va produce.” (Josiah Litch, in The Signs of the Times, and Expositor of Prophecy, 1 august 1840)

Chiar la data fixată, Turcia, prin ambasadorii ei, a acceptat protecția puterilor aliate ale Europei, așezându-se în felul acesta sub controlul popoarelor creștine. Evenimentul a împlinit profeția cu exactitate. Când s-a aflat, mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller și colaboratorii săi și un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente. Bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.” Tragedia Veacurilor, 334-335.

Așa cum am spus la începutul capitolului, Milleriții foloseau o metodologie de interpretare deosebită de cea a protestanților din acea vreme. Am înțeles că în anul 1798 a sosit prima


30

Solie îngerească. Tot atunci a venit timpul sfârșitului (Daniel 11:35,40; 12:4,9,10), cartea lui Daniel a fost desigilată și cunoașterea profețiilor a crescut. Această nouă dezvoltare a Evangheliei Veșnice a existat datorită unei dezvoltări în metodologia de studiu. Dumnezeu a luminat mintea lui William Miller și a colaboratorilor săi pentru a-i face să vadă că simbolurile din Scriptură pot fi înțelese cu ajutorul altor pasaje din Scriptură, și că ele au o aplicație istorică în vremea prezentă. Însă, așa cum am amintit mai devreme, era nevoie ca Dumnezeu să confirme în fața lumii protestante corectitudinea principiilor de interpretare adoptate de Milleriți. Prezicerea profetică făcută de Josiah Litch era întemeiată pe metodologia specifică millerită. În Tragedia Veacurilor, citim că „evenimentul a împlinit profeția cu exactitate.” Care a fost rezultatul? „Când s-a aflat, mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller și colaboratorii săi”. Mulțimile au înțeles că metodologia de studiu a Milleriților era corectă. Au înțeles că cele paisprezece reguli de studiu ale lui William Miller erau valide și că, folosindu-le cu grijă, profeția se putea interpreta corect. "Dacă", spuneau ei, "prezicerea lui Josiah Litch s-a împlinit și metodologia millerită este corectă, atunci înseamnă că și profețiile care arată spre anul 1843-1844 se vor împlini la fel, deoarece sunt interpretate folosind aceeași metodologie". Astfel, „un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente. Bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.”

Din păcate, sunt foarte mulți teologi adventiști de ziua a șaptea care, la 176 de ani după această împlinire remarcabilă a profeției, îndrăznesc să nege corectitudinea acestei interpretări millerite. Acești oameni se înalță până acolo încât să creadă că Spiritul Profetic a greșit atunci când a scris că „evenimentul a împlinit profeția cu exactitate”. Ei nu mai folosesc demult metodologia millerită de studiu, iar concluziile lor în studiul profețiilor din Daniel și Apocalipsa sunt diferite de concluziile millerite pe care Dumnezeu Își pune sigiliul de aprobare prin penița Ellenei White. Din nefericire, aceste persoane s-au îndepărat de la temelia credinței Advente și nu au dat ascultare avertizării pe care profetul a rostit-o:

„Avertizarea a venit: Nimic nu trebuie să fie introdus care să strice temelia Credinței pe care am tot construit de când Solia a venit în 1842, 1843 și 1844. Am fost în această Solie, și de atunci tot stau înaintea lumii, fidelă Luminii pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Nu ne propunem să ne dăm jos picioarele de pe platforma pe care au fost plasate în timp ce zi de zi L-am căutat pe Domnul cu rugăciune stăruitoare, cerând Lumină. Credeți că aș putea să renunț la Lumina pe care Dumnezeu mi-a dat-o? Ea stă ca Stânca Veacurilor. M-a tot ghidat încă de când a fost dată.” - Review and Herald, 14 Aprilie, 1903.

Aplicarea vaiurilor la Islam și confirmarea remarcabilă a metodologiei millerite este clar susținută de Spiritul Profetic. Cum? În primul rând prin citatul din Tragedia Veacurilor de care tocmai ne-am ocupat. În al doilea rând, prin susținerea inspirației celor două Hărți


31

Profetice, întrucât pe ambele este ilustrată aplicația vaiurilor la Islam și încetarea supremației otomane pe 11 August 1840.

Totuși, acești oameni necredincioși, aceste călăuze oarbe, argumentează că nu există destule dovezi istorice pentru a arăta că supremația otomană s-a sfârșit pe 11 August 1840. Oare o carte publicată în anul 1888, despre care noi, adventiștii, credem că este inspirată de Dumnezeu, numită Tragedia Veacurilor, nu este o dovadă istorică suficientă? Dacă nu, vom citi dintr-un izvor istoric și mai apropiat de evenimentul cercetat, scris chiar de persoana cea mai interesată în observarea acelui eveniment de pe 11 August 1840 – Josiah Litch. În cartea sa din anul 1842, Prophetic Expositions, volumul 2, la finalul capitolului 2, se găsește un subcapitol cu titlul „Când s-a Sfârșit Independeța Mahomedană în Constantinopol?”, care spune așa:

„Pentru a răspunde pe înțeles la această întrebare, este necesar să revedem pe scurt istoria acestei puteri din ultimii câțiva ani.

De câțiva ani sultanul a fost încurcat într-un război cu Mehemet Ali, Pasha Egiptului. În anul 1838 a existat un pericol de război între Sultan și vasalul său egiptean. Mehemet Ali Pasha, într-o scrisoare adresată consulilor străini, a declarat că în viitor el nu va plăti tribut Porții, considerându-se suveran independent al Egiptului, Arabiei și Siriei. Sultanul, în mod natural s-a înfuriat la această declarație și ar fi început imediat ostilitățile, dacă nu ar fi fost oprit de influența ambasadorilor străini și obligat să întârzie. Acest război totuși, a fost în final evitat prin anunțul lui Mehemet, că el era gata să plătească 1 milion $ penalități de tribut pe care el le datora porții, și o plată actuală de 750.000 $, în luna august a acelui an.

În 1839 au început din nou ostilitățile și au fost continuate până când, într-o bătălie generală între armatele Sultanului și ale lui Mehemet, armata Sultanului a fost în întregime răvășită și distrusă, iar flota lui a fost luată de Mehemet și dusă în Egipt. Atât de mult a fost redusă flota Sultanului că, atunci când ostilitățile au început în august, el avea doar două vase de rang întâi și trei fregate, ca ultime rămășițe ale flotei turcești odată puternice. Mehemet a refuzat să renunțe și să returneze această flotă la sultan și a declarat că, dacă puterile încercau să o ia de la el, el o va arde.

Așa stăteau lucrurile atunci când, în 1840, Anglia, Rusia, Austria și Rusia au intervenit și au provocat rezolvarea dificultăților; pentru că era evident că Mehemet, dacă era lăsat în pace, ar fi devenit curând stăpân peste tronul Sultanului.

Următorul extras dintr-un document oficial, care a apărut în Moniteur Ottoman, 22 august 1840, ne va da o idee cu privire la cursul acțiunilor la acest punct de cotitură.


32

Conferința despre care se vorbește a fost formată din cele patru puteri menționate mai devreme și a fost susținută în Londra, pe 15 iulie 1840:

‘După ce au avut loc disputele despre care s-a discutat și după întorsăturile experimentate, așa cum toată lumea știe, ambasadorii marilor puteri din Constantinopol, într-o scrisoare colectivă și oficială, au declarat că guvernele lor sunt de acord în mod unanim să ia măsuri pentru a rezolva diferențele despre care am vorbit. Poarta Sublimă, din dorința de a opri vărsarea de sânge musulman, și datorită diferitelor rele care ar apărea din reînnoirea ostilităților, a acceptat intervenția marilor puteri.’

Aici avem cu siguranță o supunere voluntară a chestiunii în mâinile marilor puteri. Dar continuă:

‘Excelența Sa, Șeicul Effendi Bey Likgis, a fost trimis ca plenipotențiar pentru a reprezenta Poarta Sublimă la Conferința care a avut loc în Londra, pentru scopul despre care am vorbit. Simțind că toate eforturile zeloase ale conferințelor din Londra pentru mulțumirea pretențiilor Pașei erau fără folos, și că singura cale publică era să recurgă la măsuri coercitive pentru a-l reduce la ascultare, în caz că insista în a nu asculta de propuneri pacifiste, puerile, împreună cu plenipotențiarul otoman, au formulat și semnat un tratat prin care Sultanul îi oferă lui Pasha guvernarea ereditară a Egiptului și a acelei părți din Siria care se extinde de la Golful Suez la lacul Tiberiada, împreună cu provincia Acra, pe viață; Pasha, de partea lui, trebuia să evacueze toate celelalte părți ale stăpânirii Sultanului care erau ocupate de el și să returneze flota otomană. I-a fost oferită o anumită perioadă de timp pentru a adera la aceste condiții; iar dacă propunerile Sultanului și ale aliaților săi, cele patru puteri, nu vor oferi nicio schimbare sau corecție, dacă Pasha refuză să adere la ele, este evident că consecințele rele care vor cădea asupra lui vor fi atribuite numai lui însuși.

Excelența lui, Rifaat Bey Muleshar, a fost trimis într-un vapor al Guvernului către Alexandria, pentru Afaceri Externe, să îi comunice ultimatumul Pașei.’

Din aceste extrase, concluzionam că:

1. Sultanul, conștient de slăbiciunea sa, a acceptat în mod voluntar intervenția marilor puteri creștine ale Europei pentru a rezolva dificultățile sale, pe care nu le putea rezolva singur.

2. Ele (marile puteri) au acceptat să ia măsuri pentru a rezolva dificultățile.


33

3. Ultimatumul de la Conferința din Londra a lăsat la latitudinea Sultanului să își rezolve problema cu Mehemet, dacă putea. Sultanul urma să îi ofere condiții pentru rezolvare. Dacă Mehemet accepta condițiile, nu ar fi existat nicio intervenție din partea puterilor între Sultan și Pasha.

4. Dacă Mehemet respingea oferta Sultanului, ultimatumul rămânea valabil; marile puteri s-au jurat să îl constrângă la ascultare. Așadar, atâta vreme cât Sultanul ținea ultimatumul în propriile sale mâini, el încă menținea independența tronului său. Dar, odată ce acel document a fost pus în mâna lui Mehemet, controlul chestiunii urma să fie pentru totdeauna în afara influenței lui. De Mehemet depindea dacă puterile vor interveni sau nu.

5. Sultanul l-a trimis pe Rifat Bey, într-un vapor al guvernului care a plecat din Constantinopol pe 5 august către Alexandria, pentru a-i comunica lui Mehemet ultimatumul.

Aceasta a fost o acțiune guvernamentală voluntară a Sultanului.

Se ridică acum întrebarea, când a fost pus acel document oficial sub controlul lui Mehemet Ali?

Următorul extras dintr-o scrisoare a unui corespondent a lui London Morning Chronicle din 18 septembrie, 1840, datat ‘Constantinopol, 27 august, 1840’, va răspunde la această întrebare:

‘De la vaporul Francez din data de 24, avem informații din Egipt din data de 16. Ele nu arată vreo schimbare în decizia Pashei. Încrezându-se în valoarea armatei sale arabe și în puterea fortificațiilor care îi apără capitala, el pare hotărât să rămână la ultima alternativă; și după cum recursul acesteia este inevitabil acum, toată speranța noastră este în sfârșirea chestiunii fără vărsare de sange. Imediat la sosirea vaporului Ciclops cu veștile convenției celor patru puteri, s-a scris că Mehemet Ali a părăsit Alexandria pentru a face un tur prin Egiptul inferior. Scopul lipsei sale într-un asemenea moment era în parte să evite conferințele cu consulii europeni, dar în principal să încerce, prin propria sa prezență, să stârnească fanatismul triburilor de beduini și să ajute la inițierea unor noi înrolări. În timpul absenței sale, vaporul guvernamental turcesc, care a ajuns la Alexandria în ziua de 11, cu reprezentantul Rifat Bey la bord, a fost pus din ordinele sale în carantină, și nu a fost eliberat până pe 16. Totuși, înainte de plecarea Porții, și chiar în ziua în care vasului i-a fost dat liber, funcționarul menționat mai sus a avut o audiență cu Pasha și i-a comunicat porunca sultanului legată de evacuarea provinciilor siriene, programând încă o


34

audiență în următoarea zi, când, în prezența consulilor puterilor europene, el urma să primească răspunsul său definitiv, și să îl informeze de alternativa în cazul în care refuză să asculte; i-au fost date 10 zile de către Convenție pentru a decide asupra cursului pe care îl crede potrivit să îl adopte.’

Conform afirmațiilor precedente, ultimatumul a fost în mod oficial pus în puterea lui Mehemet Ali și a fost abandonat din ordinele sale, sau trimis în carantină, în a 11-a zi a lunii august, 1840.

Dar avem noi vreo dovadă, în afara faptului că Rifat Bey a ajuns în Alexandria cu ultimatumul pe 11 august, că supremația otomană a încetat sau a fost moartă în acea zi?

Citiți următoarele scrise de același scriitor de mai sus, datate ‘Constantinopol, 12 august, 1840’:

‘Nu pot adăuga decât puțin ultimei mele scrisori despre subiectul planurilor celor patru puteri; și eu cred că detaliile pe care vi le-am dat atunci compun tot ceea ce s-a decis deocamdată. Partea Pashei, așa cum am spus atunci, nu se va extinde dincolo de linia Acrei și nu include nici Arabia nici Candia. Numai Egiptul urma să fie moștenire ereditară în familia sa, iar provincia Acra urma să fie considerată ca pașalâc, pentru a fi guvernată de fiul său în timpul vieții sale, însă după aceea să depindă de voința porții; chiar și aceasta urmează să îi fie oferită cu condiția să accepte aceste clauze, și să returneze flota otomană în 10 zile. În cazul în care nu va face așa, acest pașalâc îi va fi retras. I se va oferi Egiptul, cu încă 10 zile de gândire, înainte să fie folosită forța împotriva lui.

Totuși, modul în care urma să fie aplicată forța, în cazul în care refuză să se supună acestor condiții, fie că urmează să fie stabilită o simplă blocadă pe coastă, fie că orașul capitală urmează să fie bombardat și armatele sale atacate în provinciile siriene, este punctul care încă rămâne să fie lămurit; nicio scrisoare livrată ieri de către cei patru ambasadori, ca răspuns la întrebarea pusă de către poartă cu privire la planul adoptat într-o asemenea situație, nu aruncă vreo lumină asupra acestui subiect. Ea afirmă pur și simplu că s-au făcut pregătirile necesare și că nu este necesar ca Divanul să se alarmeze datorită oricărui eveniment neprevăzut care ar putea apărea după aceea.’

Haideți să analizăm acum această mărturie.

1. Scrisoarea este datată. ‘Constantinopol, 12 august.’


35

2. Ieri, pe 11 august, Sultanul a apelat, în propria sa capitală, la ambasadorii celor patru națiuni creștine, pentru a ști măsurile care urmau să fie luate în legătură cu circumstanțele ce afectau în mod vital imperiul său; nu i s-a spus decât că ‘s-au făcut pregătirile necesare’, însă el nu putea să știe ce pregătiri s-au făcut; și că el nu trebuia să se alarmeze ‘datorită oricărui eveniment neprevăzut care ar putea apărea după aceea.’ Din acea vreme, rezultă că ei, și nu el, se vor ocupa de problemă.

Unde era independența Sultanului în acea zi? Se terminase. Cine avea supremația Imperiului Otoman în mâinile lor? Marile puteri.

Așadar, conform calculelor anterioare, supremația otomană a fost transferată pe 11 august în mâinile marilor puteri creștine ale Europei.”

În paginile anterioare s-au prezentat destui martori care arată atât validitatea principiilor de interpretare millerite, cât și împlinirea remarcabilă a profeției Biblice pe 11 August 1840, dând "un impuls minunat Mișcării Advente.

36

CU UN PICIOR PE MARE ȘI UNUL PE USCAT

În fiecare mișcare de reformă, sosește un moment în care solia este confirmată și împuternicită prin coborârea unui simbol divin. În reforma lui Noe, Îngerul Domnului coboară să îi dea reformatorului instrucțiuni pentru construirea corăbiei. În reforma lui Moise, tot Îngerul Domnului este acela care dă putere soliei lui Moise, atunci când coboară și îl constrânge să săvârșească ritualul circumciziunii pentru fiul său. Simbolul Divin pentru reforma lui Ilie sunt corbii, care coboară și îl hrănesc pe mesagerul Domnului în timpul secetei. Vom vedea că acești corbi prefigurează Îngerii însărcinați de Dumnezeu să hrănească poporul său cu Cuvântul Adevărului în vremurile de pe urmă. În vremea celor trei decrete de reconstruire a Ierusalimului, reforma a fost împuternicită prin coborârea Arhanghelului Mihail, care îl ajută pe Gabriel să îl convingă pe Cirus să arate favoare exilaților evrei în lucrarea de reconstruire a cetății. În Daniel capitolul 10, ni se vorbește despre această lucrare măreață din lumea nevăzută. Reforma Domnului Cristos a fost împuternicită și confirmată la botezul Său, atunci când „o voce din cer a spus: Acesta este Fiul meu preaiubit, în care îmi găsesc toată plăcerea.” (Matei 3:17). Atunci, „Duhul lui Dumnezeu coborând ca un porumbel şi aşezându-se uşor pe El”, a confirmat că lucrarea Domnului Isus era lucrarea Cristosului, lucrarea lui Mesia.

ÎNGERUL DIN APOCALIPSA 10 În Reforma Millerită, Însuși Isus Cristos, sub chipul Îngerului din Apocalipsa 10, a coborât pentru a împuternici și a confirma Solia Adventă. În următoarea parte a studiului nostru vom înțelege mai bine caracteristicile și misiunea acestui Înger.

„Şi am văzut un alt Înger puternic, coborând din cer, îmbrăcat cu un nor; şi avea un curcubeu peste capul Lui şi faţa Lui era ca soarele şi picioarele Lui ca nişte stâlpi de foc; Şi avea în mâna Sa o cărticică deschisă; şi şi-a pus piciorul drept pe mare şi stângul pe pământ, și a strigat cu voce tare, precum rage un leu; şi când a strigat El, cele şapte tunete au rostit cu vocile lor. Şi când cele şapte tunete au rostit cu vocile lor, eram gata să scriu; şi am auzit o voce din cer, spunându-mi: Sigilează lucrurile pe care cele şapte tunete le-au rostit şi nu scrie acestea. Şi Îngerul pe care l-am văzut stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna spre cer, și a jurat pe Cel ce trăieşte pentru totdeauna şi întotdeauna, care a creat cerul şi lucrurile care sunt în el, şi pământul şi lucrurile care sunt pe el, şi marea şi lucrurile care sunt în ea, că timp nu va mai fi; Ci în zilele vocii celui de al şaptelea înger, când va începe să trâmbiţeze, va fi terminat misterul lui Dumnezeu, aşa cum a făcut El cunoscut robilor săi, profeţii. Şi vocea pe care am auzit-o din cer, a vorbit din nou cu mine şi a spus: Du-te, ia

C U U N P I C I O R P E M A R E Ș I U N U L P E U S C A T

37

cărticica ce este deschisă în mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ. Şi m-am dus spre înger şi i-am spus: Dă-mi cărticica. Iar el mi-a spus: Ia-o şi mănânc-o; şi ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Şi am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi în gura mea a fost dulce ca mierea; şi imediat ce am mâncat-o pântecele mi s-a amărât. Şi el mi-a spus: Tu trebuie să profeţeşti din nou înaintea multor popoare şi naţiuni şi limbi şi împăraţi.” - Apocalipsa 10.

În „Gânduri despre Cartea Apocalipsa”, paginile 58-59, Ellen White explică semnificația misiunii acestui Înger. Vă recomandăm să citiți acel pasaj în întregime. Aici vom reda pasajele care ating cele mai semnificative aspecte cu privire la acest capitol din Apocalipsa.

CINE ESTE ACEST ÎNGER? „Îngerul puternic care l-a instruit pe Ioan n-a fost altcineva decât Isus Cristos. Punându-şi piciorul Său drept pe mare şi cel stâng pe uscat, El a arătat partea pe care o îndeplineşte în scenele finale ale marei controverse cu Satana. Această poziţie denotă puterea şi autoritatea Sa asupra întregului pământ. Controversa a crescut din ce în ce mai mult, de la un veac la altul, şi va continua să o facă până la scenele finale, când capodopera lucrării puterilor întunericului va atinge punctul ei culminant. Satana, în unire cu oamenii răzvrătiţi, va înşela întreaga lume precum şi bisericile care nu au primit dragostea de Adevăr. Îngerul puternic pretinde atenţie. El strigă cu o voce tare. Trebuie să-Și arate puterea şi autoritatea vocii Sale celor ce s-au unit cu Satana pentru a se opune Adevărului.” - Gânduri despre Cartea Apocalipsei, 59.

De asemenea, pionierii adventiști au identificat Îngerul din Apocalipsa 10 cu primul Înger din Apocalipsa 14, care duce lumii solia judecății:

„Cronologia evenimentelor din Apocalipsa 10 este confirmată și de faptul că acest i nger este identic cu primul înger din Apocalipsa 14. Punctele de asemănare dintre ei sunt văzute ușor: (1) Amândoi au o solie specială de proclamat; (2) amândoi își vestesc solia cu voce tare; (3) ama ndoi folosesc un limbaj similar, referindu-se la marele Creator ca fiind fa cătorul cerului și al pământului, al mării și al lucrurilor care sunt în ea; și (4) că amândoi proclamă un timp, unul jurând că nu va mai fi timp, și celălalt proclamă că a venit ora judecății lui Dumnezeu.” Uriah Smith, Gânduri despre Daniel și Apocalipsa, 521.


38

Astfel, putem să conchidem că în timp ce Îngerul din Apocalipsa 10 “n-a fost altcineva decât Isus Cristos”, el face aceeași lucrare cu primul Înger din Apocalipsa 14. Vom înțelege faptul că Îngerul din Apocalipsa 10 coboară pentru a împuternici prima solie îngerească.

CE SUNT CELE ȘAPTE TUNETE? După ce Îngerul coboară și Se așează cu un picior pe mare și unul pe uscat, El „a strigat cu voce tare, precum rage un leu; şi când a strigat El, cele şapte tunete au rostit cu vocile lor.” Ioan dorește să scrie cuvintele spuse de cele șapte tunete, însă îi este poruncit să le sigileze. Semnificația lor nu avea să fie înțeleasă decât după multe veacuri. Noi suntem generația privilegiată căreia i-a fost dată lumina asupra celor șapte tunete prin mărturiile Spiritului Profetic:

„După ce cele șapte tunete s-au făcut auzite, porunca ce i s-a dat lui Ioan, asemenea lui Daniel în legătură cu cărticica, a fost: «Sigilează aceste lucruri pe care le-au rostit cele șapte tunete». Acestea arată spre evenimente viitoare care vor fi descoperite în succesiunea lor. Daniel va sta în mormântul său până la sfârșitul zilelor. Ioan a văzut cărticica desigilată. Astfel, profețiile lui Daniel au avut locul lor potrivit în primul, al doilea și al treilea mesaj îngeresc pentru a fi date lumii. Desigilarea cărții era un mesaj în legătură cu timpul.

Cărțile Daniel și Apocalipsa sunt una. Una este o profeție, cealaltă o descoperire; una o carte sigilată, cealaltă o carte deschisă. Ioan a auzit tainele rostite de tunete, dar i s-a poruncit să nu le scrie.

Lumina specială dată lui Ioan, care era exprimată în cele șapte tunete, conținea o descriere a evenimentelor ce s-au desfășurat sub prima și a doua Solie Îngerească. Nu era însă spre binele poporului să cunoască aceste evenimente, pentru că credința lor trebuia să fie testată. În planul lui Dumnezeu trebuiau să fie proclamate adevăruri cu mult mai minunate și pătrunzătoare. Urmau să fie proclamate Soliile primului și celui de-al doilea înger și nu avea să se dea altă lumină înainte ca aceste mesaje să-și împlinească lucrarea lor specifică. Ea este reprezentată de Îngerul care stă cu un picior pe mare, proclamând cu o solemnitate deosebită că nu va mai fi timp.” - Gânduri despre Cartea Apocalipsa, 58 / Comentariul Biblic AZȘ, vol 7, 971.

Din pasajul de mai sus aflăm două lucruri semnificative despre cele șapte tunete. În primul rând, aceste tunete „arată spre evenimente viitoare care vor fi descoperite în succesiunea lor”. În al doilea rând, „lumina specială dată lui Ioan, care era exprimată în cele șapte tunete conținea o descriere a evenimentelor ce s-au desfășurat sub prima și a doua Solie


39

Îngerească.” Aparent, cele două informații sunt în contradictoriu. În timp ce cele șapte tunete arată spre evenimente viitoare față de timpul sorei White, ele conțin istoria primei și a celei de-a doua Solie Îngerești. Care este istoria primelor două Solii Îngerești? Aceasta nu este alta decât Istoria Millerită, din anul 1798 până pe 22 octombrie 1844. Am înțeles că în anul 1798 sosește prima Solie Îngerească și vom vedea că pe 22 Octombrie 1844 sosește cea de-a treia Solie Îngerească. Așadar, perioada dintre anul 1798 și 22 Octombrie 1844 este istoria primelor două Solii Îngerești – Istoria Millerită. Dar cum se poate ca aceeași istorie să arate în același timp și „spre evenimente viitoare care vor fi descoperite în succesiunea lor”? Răspunsul este simplu. Reforma Millerită se repetă la literă în Reforma din vremea noastră. Cele trei Solii Îngerești se vor repeta, și odată cu ele și cele șapte tunete.

"În activitatea veghetorilor este prea puţin din puterea Duhului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt, care a caracterizat acea întâlnire minunată din Ziua Cincizecimii, aşteaptă să-şi manifeste puterea asupra oamenilor care stau acum între vii şi morţi ca ambasadori sau trimişi ai lui Dumnezeu. Puterea care i-a trezit pe oameni atât de tare în Mişcarea de la 1844 se va manifesta iarăşi. Întreita Solie Îngerească va merge înainte nu într-un ton şoptit, ci cu voce tare." Mărturii, volumul 5, 252.

TIMP NU VA MAI FI După ce Ioan încearcă să scrie cuvintele celor șapte tunete și este oprit de către Înger, Acesta Își ridică solemn mâna spre cer „și a jurat pe Cel ce trăieşte pentru totdeauna şi întotdeauna, care a creat cerul şi lucrurile care sunt în el, şi pământul şi lucrurile care sunt pe el, şi marea şi lucrurile care sunt în ea, că timp nu va mai fi.” (Apocalipsa 10:6). Oare la ce se referă acest jurământ? Ce semnifică faptul „ că timp nu va mai fi ” ?

„Acest timp, la care se referă Îngerul în jurământul Lui solemn, nu este timpul sfârşitului istoriei acestui pământ, nici a timpului de har, ci a timpului profetic, care trebuie să preceadă venirea Domnului nostru. Aceasta înseamnă că poporul nu va mai primi o altă solie care să se refere la o perioadă definită de timp. După această perioadă, ce se întinde de la 1842 până la 1844, nu mai există un timp profetic definit. Cea mai lungă perioadă profetică se întinde până în toamna anului 1844.” - Gânduri despre Cartea Apocalipsei, 59.

Cât de lămurit ar trebui să fie acum pentru noi faptul că „poporul nu va mai primi o altă solie care să se refere la o perioadă definită de timp”! În vremurile noastre, sunt mulți fanatici care încearcă să aplice din nou timp profetic. Acești oameni încearcă să stârnească entuziasmul celor neîntemeiați în Cuvânt cu diferite date viitoare pentru evenimentele profetice ce urmează să se întâmple. Din păcate, ei nu realizează, sau nu doresc să vadă că „cea mai


40

lungă perioadă profetică se întinde până în toamna anului 1844.” Domnul Cristos a jurat „că timp nu va mai fi” și că "poporul nu va mai primi o altă solie care să se refere la o perioadă definită de timp."

MÂNCAREA CĂRTICICĂI Apoi, Ioan este invitat de vocea pe care a auzit-o din cer să meargă să ia cărticica din mâna îngerului și să o mănânce. El se duce, o cere, și o mănâncă. În gura lui este dulce ca mierea, însă în pântecele îi este amărât de ea. Atunci când un profet face parte din profeție, el este un simbol al experienței poporului lui Dumnezeu. Acțiunea lui Ioan de a mânca cărticica este o prefigurare a experienței Millerite:

„Înţelegerea Adevărului, bucuria primirii Mesajului, este simbolizată prin mâncarea cărţuliei. Adevărul cu privire la timpul venirii Domnului nostru a fost un mesaj preţios pentru sufletele noastre.” Gânduri despre Cartea Apocalipsei, 59.

Hrana pe care Ioan o digeră aici nu este una fizică. Cărticica pe care a mâncat-o este un simbol al Cuvântului lui Dumnezeu.

Încă din cele mai vechi timpuri, Dumnezeu a încercat să ilustreze înaintea ochilor Israeliților acest simbol al hranei spirituale. La sfârșitul anilor de pribegie prin pustiu, Domnul le spune prin Moise:

"Luați seama să împliniţi toate poruncile pe care ţi le poruncesc astăzi, ca să trăiţi și să vă înmulţiţi și să intraţi și să stăpâniţi ţara pe care a jurat-o DOMNUL părinţilor voștri. Și să îţi amintești de tot drumul pe care te-a condus DOMNUL Dumnezeul tău în acești patruzeci de ani în pustiu, ca să te umilească și să te încerce, ca să cunoască ce este în inima ta, dacă vei păzi poruncile lui sau nu. Și te-a umilit și a suferit să flămânzești, și te-a hrănit cu mana pe care nu ai cunoscut-o și nici părinţii tăi nu au cunoscut-o, ca să te facă să cunoşti că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu fiecare cuvânt care iese din gura DOMNULUI." - Deuteronomul 8:1-3.

În timpul celor patruzeci de ani de umblare în deșert, Domnul a încercat să îl învețe pe poporul Său o lecție spirituală importantă: "omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu fiecare Cuvânt care iese din gura DOMNULUI." Aici, copiii lui Israel trebuiau să învețe faptul că hrana spirituală, sau "fiecare Cuvânt care iese din gura DOMNULUI" este pentru minte și spirit ceea ce este hrana fizică pentru trup. Iar după cum calitatea vieții fizice depinde de hrana fizică, tot așa calitatea vieții spirituale depinde de hrana spirituală. Și care


41

este această hrană spirituală? Așa cum am văzut, nu este altceva decât Cuvântul lui Dumnezeu.

În veacurile ce au urmat, profeții credincioși pe care Iehova îi trimitea cu mesaje de avertizare și îndemn la poporul Său neascultător au trecut prin aceeași experiență. Ei se hrăneau cu Cuvintele Domnului. Profetul Ieremia scrie:

„Cuvintele Tale au fost găsite şi eu le-am mâncat; şi Cuvântul Tău a fost pentru mine veselia şi bucuria inimii mele, pentru că eu sunt chemat după Numele Tău, DOAMNE Dumnezeul oştirilor.” -Ieremia 15:16.

Ieremia vestea poporului Cuvintele pe care le mânca. Ele erau veselia și bucuria inimii sale. Însă cei ale căror caractere erau degradate de vicii și pasiuni diavolești, Cuvântul Domnului le provoca mânia și disprețul. Gusturile lor spirituale erau pervertite, așa că hrana pe care Domnul le-o oferea prin Ieremia nu era gustoasă pentru ei, ci din contră, le provoca dureri și vărsături.

"În loc să ducă la mărturisire şi pocăinţă, cuvintele prorocului au trezit mânia acelora cu înaltă autoritate şi, ca urmare, a fost privat de libertate. Cu toate că a fost întemniţat şi pus în lanţuri, prorocul a continuat să rostească Solia Cerului către aceia care stăteau în jurul lui. Glasul lui n-a putut fi adus la tăcere prin persecuţie. Cuvântul Adevărului, spunea el, „în inima mea este ca un foc mistuitor, închis în oasele mele. Caut să-l opresc, dar nu pot” (Ieremia 20, 9)." - Profeți și Regi, 432.

Deși Solia pe care o vestea provoca împotrivire și i-a adus multe necazuri, predicatorul neprihănirii a continuat să facă lucrarea pe care Cerul i-o încredințase. El însuși explică motivul energiei sale misionare - Cuvântul Domnului în inima sa era ca un foc mistuitor, închis în oasele sale. Dacă ar fi încercat să îl oprească, nu ar fi putut. Aici este ilustrat efectul hranei spirituale pe care profetul o servea. Această hrană devenise o parte din inima și trupul său, iar acțiunea de vestire a Soliei Adevărului prezent era partea principală a existenței sale.

Atunci când a fost învestit pentru misiunea sa importantă pentru captivii de pe malurile Chebarului, Ezechiel a trecut prin aceeași experiență:

"ŞI El mi-a spus: Fiu al omului, stai pe picioarele tale și Eu voi vorbi cu tine. Şi duhul a intrat în mine când El a vorbit cu mine şi m-a pus pe picioare încât L-am auzit pe Cel ce îmi vorbea. Şi mi-a spus: Fiu al omului, te trimit la copiii lui Israel, la o naţiune răzvrătită, care s-a răzvrătit împotriva Mea; ei şi părinţii lor au încălcat Legea


42

împotriva Mea, până în această zi. Fiindcă ei sunt copii nerușinaţi și cu inimă îndărătnică. Eu te trimit la ei și tu să le spui: Astfel spune Domnul DUMNEZEU. Şi ei, fie că vor asculta, fie că se vor feri, (pentru că ei sunt o casă răzvrătită), totuși vor ști că a fost un profet printre ei. Şi tu, fiu al omului, nu te teme de ei, nici nu te teme de cuvintele lor, deşi mărăcini şi spini sunt cu tine și locuiești printre scorpioni; nu te teme de cuvintele lor, nici nu te descuraja din cauza privirilor lor, deși ei sunt o casă răzvrătită. Şi tu să le vorbeşti cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că se vor feri; fiindcă ei sunt foarte răzvrătiţi. Dar tu, fiu al omului, ascultă ce Eu îţi spun: Nu te răzvrăti ca această casă răzvrătită; deschide-ţi gura și mănâncă ce îţi dau. Şi când m-am uitat, iată, o mână era trimisă la mine; și, iată, în ea era un sul de carte; Şi El l-a desfăşurat înaintea mea; şi acesta era scris pe dinăuntru și pe dinafară; și erau scrise în el plângeri și jelire și vaiet.

Mai mult, El mi-a spus: Fiu al omului, mănâncă ceea ce găsești; mănâncă acest sul și du-te să vorbești casei lui Israel. Astfel, mi-am deschis gura și El m-a făcut să mănânc acel sul. Şi mi-a spus: Fiu al omului, fă pântecele tău să mănânce şi umple-ţi adâncurile cu acest sul pe care ţi-l dau. Atunci l-am mâncat; și în gura mea a fost dulce ca mierea. Şi mi-a spus: Fiu al omului, du-te, mergi la casa lui Israel şi vorbeşte-le cuvintele Mele. Pentru că nu ești trimis la un popor cu o vorbire străină și cu o limbă grea, ci la casa lui Israel; Nu la multe popoare, cu o vorbire străină și cu o limbă grea, ale căror cuvinte nu le poţi înţelege. Într-adevăr, dacă te-aș fi trimis la ele ţi-ar fi dat ascultare. Dar casa lui Israel refuză să îţi dea ascultare, pentru că ei refuză să Îmi dea ascultare, pentru că toată casa lui Israel este nerușinată și cu inima împietrită. Iată, ţi-am făcut faţa tare împotriva feţelor lor și fruntea tare împotriva frunţilor lor. Ca un diamant mai tare decât cremenea ţi-am făcut fruntea; nu te teme de ei, nici nu te descuraja din cauza privirilor lor, deși ei sunt o casă răzvrătită. Mai mult, El mi-a spus: Fiu al omului, primește în inima ta toate cuvintele Mele pe care ţi le voi vorbi și ascultă-le cu urechile tale. Şi du-te, mergi la cei din captivitate, la copiii poporului tău şi vorbeşte-le şi spune-le: Astfel spune Domnul DUMNEZEU; fie că vor asculta sau fie că se vor feri."- Ezechiel 2:1 - 3:11.

În pasajul de mai sus Domnul îi poruncește profetului să mănânce "un sul de carte." Experiența lui este în mod deosebit asemănătoare cu cea a lui Ioan, căci spune că sulul a fost dulce ca miere în gura sa. Însă ce conținea acest sul? "Acesta era scris pe dinăuntru și pe dinafară; și erau scrise în el plângeri și jelire și vaiet". Mesajul acestuia nu era unul de pace și siguranță, ci unul plin de "plângeri și jelire și vaiet". Misiunea profeților nu s-a oprit la înțelegerea intelectuală și spirituală a Soliei pe care Dumnezeu le-a dat-o. Mâncarea


43

Cuvintelor Domnului, a cărticicăi și a sulului de carte implică mai mult decât atât. Ieremia a vestit cuvintele Domnului casei lui Israel. În pasajul de mai sus, Domnul îi spune de șapte ori lui Ezechiel să meargă cu această Solie de "plângeri și jelire și vaiet" la casa lui Israel "fie că vor asculta, fie că se vor feri." Deși profetului îi este descris câmpul de lucru nepromițător în care urma să intre, Domnul îi făgăduiește tărie pentru a duce la bun sfârșit lucrarea încredințată - "Iată, ţi-am făcut faţa tare împotriva feţelor lor și fruntea tare împotriva frunţilor lor."

În vremea Reformei Domnului Cristos, tema simbolică a hranei spirituale a fost continuată. Prima ispită cu care diavolul a venit la Mântuitorul a fost cea a apetitului. Vrăjmașul a încercat să Îi îndrepte atenția către cele pământești și lumești, pentru aL face să piardă din vedere hrana spirituală prin care Tatăl Îl susținea în mod supranatural:

"Și când ispititorul a venit la el, i-a spus: Dacă ești Fiul lui Dumnezeu poruncește ca aceste pietre să se facă pâini. Dar El a răspuns și a zis: Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu fiecare Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu." - Matei 4:3-4.

Răspunsul Fiului lui Dumnezeu a fost chiar cuvintele pe care El Însuși le rostise prin Moise cu mii de ani în urmă. El aplica acum acel principiu pe care poporul Israel trebuia să îl învețe în timpul pribegiei în pustie.

"Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Cristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie ... te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura Domnului trăieşte omul” (Deuteronom 8, 2.3; KJV). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer; li se dădea în fiecare zi hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Isus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-i aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi El nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa Universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi de Dumnezeu cât de puţin." -Hristos Lumina Lumii, 121.


44

Tema hranei spirituale și a manei din pustie este pe deplin adusă în prim-plan în predica Mântuitorului din Sinagoga din Capernaum. Întreaga relatare se găsește în Ioan capitolul 6.

După ce a înmulțit pâinile pentru cinci mii de bărbați, afară de femei și copii, Mântuitorul, "ştiind că sunt gata să vină să Îl ia cu forţa să Îl facă împărat, s-a dus din nou pe munte, numai El singur". Apoi, se arată ucenicilor pe mare și potolește în mod miraculos vânturile. Ajungând împreună cu ei la Capernaum, Domnul intră în sinagogă unde începe să le explice oamenilor natura Împărăției și a Misiunii Sale.

Între timp, vestea despre minunea înmulțirii pâinilor s-a răspândit peste tot. Oameni mânați de diferite motive Îl căutau deja pe Domnul Isus, și Îl găsesc în final în sinagoga din Capernaum. Însă Domnul Cristos le demască adevăratele motive și le spune: "Voi Mă căutaţi nu pentru că aţi văzut miracolele, ci pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat."

"Ei nu-L căutau din cauză că Îl preţuiau în mod deosebit, ci, întrucât fuseseră hrăniţi cu pâine, sperau să mai primească şi alte bunuri trecătoare, dacă I s-ar fi alăturat. Mântuitorul le-a zis: „Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămâne, pentru viaţa veşnică”. Nu căutaţi numai bunuri trecătoare. Nu căutaţi numai îndestularea pentru viaţa aceasta, ci gândiţi-vă la hrana spirituală, şi anume la înţelepciunea aceea care rămâne în viaţa veşnică. Aceasta o poate da numai Fiul lui Dumnezeu; „căci Tatăl, adică Însuşi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui”. [...]

Dar oamenii au preferat să respingă aceste Cuvinte ale Adevărului divin. Isus săvârşise chiar lucrarea pe care profeţia arăta că o va face Mesia, dar ei n-au văzut ceea ce aşteptările lor egoiste zugrăviseră ca Lucrare a Lui. Într-adevăr, Cristos hrănise o dată mulţimea cu pâine, dar, în zilele lui Moise, Israel fusese hrănit cu mană patruzeci de ani, iar de la Mesia se aşteptau binecuvântări şi mai mari. Inimile lor nemulţumite se frământau cu întrebarea: Pentru ce, dacă Isus era în stare să săvârşească atâtea minuni cum văzuseră ei, n-ar fi fost El în stare să dea sănătate, tărie şi bogăţie întregului Său popor, să-l elibereze şi să-l înalţe în putere şi onoare? Faptul că El pretindea că este trimisul lui Dumnezeu şi totuşi refuza să fie împăratul lui Israel era o taină pe care ei n-o înţelegeau. Refuzul Lui era greşit interpretat. Mulţi au ajuns la concluzia că nu îndrăznea să-şi susţină pretenţiile, pentru că El Însuşi Se îndoia de caracterul divin al misiunii Sale. În felul acesta, îşi deschideau inima pentru necredinţă şi seminţele pe care le semăna Satana şi-au adus roadele: înţelegere greşită şi necredinţă.


45

Cu un aer dispreţuitor, un rabin a întrebat: „Ce semn faci Tu, deci, ca să-l vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi Tu? Părinţii noştri au mâncat mană în pustie, după cum este scris: «Le-a dat să mănânce pâine din cer»”.

Iudeii îl onorau pe Moise ca fiind cel care a dat mana, aducând laudă uneltei prin care fusese săvârşită minunea şi trecând cu vederea pe Acela care era Autorul ei. Părinţii lor murmuraseră împotriva lui Moise, puseseră la îndoială şi negaseră misiunea lui dumnezeiască. Acum, în acelaşi spirit, copiii lor Îl lepădau pe Acela care le aducea Solia lui Dumnezeu. „Isus le-a zis: «Adevărat, adevărat vă spun că Moise nu v-a dat pâinea din cer».” Cel care dăduse mana Se afla între ei. Cristos Însuşi era Acela care îi condusese pe evrei prin pustie şi-i hrănise zilnic cu pâine cerească. Hrana aceasta era un simbol al adevăratei pâini din cer. Spiritul dătător de viaţă, pornind de la nemărginita plinătate a lui Dumnezeu, este adevărata mană. Isus a zis: „Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa.” (Ioan 6, 33.)

Socotind că Isus Se referea tot la hrana trecătoare, câţiva dintre ascultătorii Lui au exclamat: „Doamne, dă-ne totdeauna această pâine”. Atunci Isus a vorbit lămurit: „Eu sunt Pâinea vieţii”. - Hristos Lumina Lumii, 384-385.

Iudeii disprețuiau darurile pe care Domnul Cristos venise să li le ofere. Dorințele lor egoiste căutau ceva palpabil, care să le satisfacă pasiunile pământești. Priveau la minunea înmulțirii pâinilor ca la o dovadă că Domnul Cristos putea să le aducă prosperitate lumească. Ei Îl urmau nu pentru că Îl iubeau în mod deosebit, ci pentru că iubeau avantajele pe care le puteau dobândi fiind ucenicii Lui. La începutul capitolului "Criza din Galileea", sora White spune că "dintre aceia care acum se aflau în jurul Lui, mulţi erau atraşi de nădejdea unei împărăţii pământeşti. Ei nu trebuiau să rămână înşelaţi în aşteptările lor. Învăţătura spirituală profundă din minunea cu pâinile nu fusese înţeleasă. Trebuia să fie acum explicată. Și această nouă descoperire să aducă după sine o încercare mai mare."

De aceea, El "a vorbit lămurit: „Eu sunt Pâinea vieţii!”. În continuare Ellen White scrie despre cuvintele simbolice folosite de Mântuitorul:

Ilustraţia aceasta pe care o folosise Isus era cunoscută de iudei. Moise spusese prin inspiraţia Duhului Sfânt: „Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu fiecare Cuvânt care iese din gura DOMNULUI”. Iar prorocul a scris: „Cuvintele Tale au fost găsite şi eu le-am mâncat; şi Cuvântul Tău a fost pentru mine veselia şi bucuria inimii mele, ” (Deuteronom 8, 3; Ieremia 15, 16.) Rabinii înşişi aveau obiceiul să spună că mâncau pâine; în înţeles spiritual, însemna studierea Legii şi practicarea faptelor bune; şi se spunea adesea că, la venirea lui Mesia, tot Israelul avea să fie hrănit.


46

Învăţătura profeţilor lămurea lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile. Isus căuta să facă înţeleasă această lecţie pentru ascultătorii Săi în Sinagogă. Dacă ei ar fi înţeles Scripturile, ar fi înţeles şi Cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieţii”. Numai cu o zi înainte, mulţimea, slăbită şi obosită, fusese hrănită cu pâinea pe care El o dăduse. După cum primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Cristos putere spirituală pentru viaţa veşnică. „Cine vine la Mine”, a zis El, „nu va flămânzi niciodată şi cine crede în Mine nu va înseta niciodată”. Dar a adăugat: „Voi M-aţi văzut şi tot nu credeţi”." -Hristos Lumina Lumii, 384-385.

Este interesant că vorbele simbolice, hrana spirituală ale Mântuitorului puteau fi explicate printr-o înțelegere corectă a profeților. Am citit că "învăţătura profeţilor lămurea lecţia spirituală profundă din minunea cu pâinile". Dacă ar fi înțeles modul corect în care să interpreteze profețiile, atunci aceste cuvinte figurate ar fi fost clare și pline de înțeles. "Dacă ei ar fi înţeles Scripturile, ar fi înţeles şi Cuvintele Lui, când zicea: „Eu sunt Pâinea vieţii”." Nicio acțiune a Domnului Cristos nu a fost întâmplătoare. În mod special prin înmulțirea pâinilor, El dorea să îi învețe pe iudei că "după cum primiseră din pâinea aceea putere şi reînviorare fizică, tot aşa puteau primi de la Cristos putere spirituală pentru viaţa veşnică." Dar ei și-au împietrit în continuare inimile. Totuși, Domnul Cristos încearcă să îi lămurească cu privire la natura darului pe care a venit să li-l ofere.

"Oamenii I-au amintit lui Cristos de mana pe care părinţii lor au mâncat-o în pustie, ca şi cum asigurarea acelei hrane ar fi fost o minune mai mare decât aceea săvârşită de Isus, dar El arătă cât de mic era darul acela în comparaţie cu binecuvântările pe care venise să le reverse. Mana putea să susţină numai viaţa aceasta pământească; ea nu putea să prevină moartea, nici să asigure nemurirea, dar Pâinea Vieţii urma să hotărască sufletul pentru viaţa veşnică. Mântuitorul a zis: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de aşa fel, ca cineva să mănânce din ea şi să nu moară. Eu sunt Pâinea vie, care S-a pogorât din cer. Dacă mănâncă cineva din Pâinea aceasta, va trăi în veac”. La această figură de stil, Cristos a mai adăugat una. Numai murind putea El să dea viaţă oamenilor şi în cuvintele ce urmează arată spre moartea Sa ca fiind mijlocul de salvare. El zice: „Pâinea pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii”.

Iudeii se pregăteau să serbeze Paştele la Ierusalim, în amintirea nopţii în care a fost eliberat Israel, când îngerul nimicitor a lovit casele Egiptului. În mielul pascal,


47

Dumnezeu voia ca ei să-L vadă pe Mielul lui Dumnezeu şi, prin acest simbol, să-L primească pe Acela care Se dăruia pentru viaţa lumii. Dar iudeii ajunseseră să dea simbolului toată importanţa, în timp ce însemnătatea lui o treceau cu vederea. Ei nu puteau să deosebească trupul Domnului. Adevărul simbolizat prin serviciul pascal era prezentat acum în Cuvintele lui Cristos. Dar era încă neînţeles.

De astă dată, rabinii au exclamat cu mânie: „Cum poate omul acesta să ne dea trupul Lui să-l mâncăm?” Ei se făceau că înţeleg Cuvintele lui Cristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?” (Ioan 3, 4.) Până la un anumit punct, ei înţeleseseră ce voia să zică Isus, dar nu voiau să recunoască pe faţă. Dând o greşită interpretare Cuvintelor Lui, ei sperau să producă în oameni prejudecăţi împotriva Lui.

Cristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice. El a repetat Adevărul printr-un limbaj şi mai puternic: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el”." -Hristos Lumina Lumii, 388-389.

Domnul Cristos face legătura dintre moartea Sa și frângerea pâinii înainte de masă. După cum pâinea este frântă înainte să fie mâncată, tot așa și trupul Fiului Omului, care " este cu adevărat o hrană" trebuie frânt înainte de a fi mâncat. Iar acest trup se frânge "pentru viaţa lumii." Însă care este reacția poporului Său? "Ei se făceau că înţeleg cuvintele lui Cristos în sens literal, ca şi Nicodim, când a întrebat: „Cum se poate naşte din nou un om bătrân?” (Ioan 3, 4.)". Vedem că în spatele respingerii soliei Domnului Cristos se află o orbire voită în fața metodologiei corecte de interpretare a Cuvintelor Sale. Ei erau orbi, cu sau fără voie, cu privire la modul corect de a interpreta Cuvintele Mântuitorului. Școlile rabinice nu favorizau metoda corectă de interpretare a profețiilor, iar modul în care Domnul Cristos folosea simbolurile era pentru ei ceva nou și nemaiauzit. “De aceea mulţi dintre discipolii Lui, când au auzit, au spus: ”Greu este Cuvântul acesta; cine îl poate asculta?” Însă “Cristos n-a îndulcit reprezentările Lui simbolice”. El evidențiază și mai mult dorința Sa de unire a Divinității cu umanitatea: ”Cine carnea Mea o mănâncă şi bea sângele Meu locuieşte în Mine, şi Eu în el.”

A mânca carnea și a bea sângele Domnului este un simbol al mâncării Cuvântului Domnului. El a spus că ”cel ce mănâncă din Pâinea aceasta va trăi pentru totdeauna.”, dar și ”Cuvintele pe care vi le spun Eu, sunt duh şi sunt viaţă.”. De aici rezultă că ”Pâinea aceasta”, sau trupul Său, este același lucru cu Cuvintele pe care El ni le spune, căci au același efect - ”sunt duh și viață”. Mai mult, în primul capitol din Ioan se vorbește despre natura Domnului Cristos:


48

"Și Cuvântul a fost făcut carne şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr (şi noi am privit gloria Lui, glorie ca a singurului-născut din Tatăl)." Ioan 1:14.

Domnul Cristos este ”Cuvântul ... făcut carne”. Carnea sau trupul Lui este un simbol al pâinii spirituale. Iar prin Moise inspirația ne spune că ”omul nu trăieşte numai cu pâine, ci omul trăieşte cu fiecare Cuvânt care iese din gura DOMNULUI”. Așadar, trupul Domnului este Cuvântul făcut carne, sau Pâinea spirituală, care la rândul ei este un simbol al Cuvântului Domnului. Așadar, atunci când Mântuitorul ne îndeamnă să mâncăm trupul Său, de fapt ne îndeamnă să mâncăm Solia Sa.

În același capitol în care Ellen White comentează despre discursul Domnului din sinagoga din Capernaum, “Criza din Galileea”, dumneaei clarifică semnificația vieții despre care Mântuitorul vorbește:

"Viaţa lui Cristos, care dă viaţă lumii, este în Cuvântul Său. Prin Cuvântul Său, Cristos a vindecat bolile şi a alungat demonii; prin Cuvântul Său, a liniştit marea şi a înviat morţii; iar oamenii mărturiseau că în Cuvântul Său era putere. El a rostit Cuvântul lui Dumnezeu aşa cum a vorbit prin toţi proorocii şi prin învăţătorii din Vechiul Testament. Întreaga Biblie este o manifestare a lui Cristos şi Mântuitorul dorea să lege de Cuvânt credinţa urmaşilor Săi. Atunci când prezenţa Sa vizibilă urma să se retragă, Cuvântul avea să fie izvorul puterii lor. Asemenea Domnului lor, ei trebuiau să trăiască „prin orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” (Matei 4, 4.)

După cum viaţa fizică este susţinută prin hrană, tot aşa şi viaţa spirituală este susţinută prin Cuvântul lui Dumnezeu. Și orice om trebuie să primească viaţă din Cuvântul lui Dumnezeu. După cum trebuie să mâncăm noi înşine ca să fim hrăniţi, tot astfel trebuie să primim şi Cuvântul pentru noi înşine. Noi nu trebuie să-l primim numai prin mijlocirea altei minţi. Trebuie să studiem Cuvântul lui Dumnezeu cu atenţie, cerând de la Dumnezeu ajutorul Duhului Sfânt pentru ca să înţelegem Cuvântul Său. Trebuie să luăm un verset şi să ne concentrăm mintea, ca să înţelegem gândul pe care Dumnezeu l-a pus acolo pentru noi. Trebuie să stăruim asupra acelui gând până când ni-l însuşim şi ştim „ce zice Domnul”." Hristos Lumina Lumii, 390.

Cât de clare ar trebui să fie acum pentru noi Cuvintele Mântuitorului! Prin cuvinte simbolice, El încerca să le explice iudeilor importanța înțelegerii Adevărului. Discursul Domnului din acea ocazie a provocat o zguduire, chiar și în rândul ucenicilor Săi. ”De atunci mulţi dintre discipolii Lui au mers înapoi şi nu mai umblau cu El.” Ei au realizat că dorința lor de cucerire


49

glorioasă a popoarelor asupritoare nu se va împlini literal. Ambițiile lor egoiste au fost dezamăgite și au refuzat să ia parte la darul ceresc ce le-a fost oferit.

Însă cei 11 ucenici credincioși au beneficiat de învățătura spirituală pe care El le-a prezentat-o. Ei au înțeles importanța hranei spirituale din Cuvânt. Rugăciunea Domnului înainte de înălțare - ”Sfinţeşte-i prin Adevărul Tău; Cuvântul Tău este Adevăr.” - s-a împlinit în dreptul lor.

În acest scurt studiu am observat că imaginea simbolică a hranei spirituale din Cuvânt parcurge istoria planului de mântuire ca un fir aurit. Încă de la început testul cuplului din Eden a fost cu privire la hrană. Evreilor li s-a oferit mana în pustie ca un simbol al Cuvântului făcut trup - Mesia. Ieremia a mâncat cu bucurie Cuvintele Domnului, iar Ezechiel a mâncat sulul de carte și a mers cu Solia Adevărului prezent la casa lui Israel. Ucenicii au mâncat Pâinea spirituală a Cuvântului Domnului, sau trupul și sângele Domnului Cristos și, întocmai ca Ezechiel și Ieremia, au mers cu o Solie specială la poporul lui Dumnezeu.

Spre sfârșitul istoriei mântuirii, Cuvântul Domnului prezintă simbolic un grup de oameni care au aceeași experiență ca evreii în pustie, Ieremia, Ezechiel sau ucenicii Domnului. Experiența lor este ilustrată prin figura din Apocalipsa capitolul 10:

”Şi vocea pe care am auzit-o din cer a vorbit din nou cu mine şi a spus: Du-te, ia cărticica ce este deschisă în mâna îngerului care stă în picioare pe mare şi pe pământ. Şi m-am dus spre înger şi i-am spus: Dă-mi cărticica. Iar el mi-a spus: Ia-o şi mănânc-o; şi ea îţi va amărî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Şi am luat cărticica din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi în gura mea a fost dulce ca mierea; şi imediat ce am mâncat-o pântecele mi s-a amărât.” Apocalipsa 10:8-10.

Întocmai ca și înaintașii lor, Milleriții au înțeles intelectual și spiritual Solia Adevărului prezent, și au mers cu ea la casa lui Israel din acel timp - bisericile protestante.

O altă învățătură importantă din mâncarea hranei spirituale este unirea dintre divin și uman. Atunci când mâncăm hrana fizică, după ce este digerată, corpul nostru o asimilează și devine o parte din noi. Am auzit cu toții expresia “ești ceea ce mănânci”, și înțelegem adevărul din aceste vorbe. Însă de ce a ales Inspirația să identifice asimilarea intelectuală și spirituală a Cuvântului Domnului cu digestia și asimilarea hranei fizice? De ce se folosește figura mâncării hranei fizice pentru a vorbi despre hrana spirituală? Răspunsul este foarte logic și simplu. După cum hrana fizică ne modelează trupul, hrana intelectuală ne modelează mintea. Lupta dintre bine și rău se dă în mintea oamenilor. Dintotdeauna, omul a fost confruntat cu două tipuri de hrană intelectuală: bucatele și vinul ales al Babilonului, și hrana simplă, sănătoasă a lui Dumnezeu. În timp ce prima este o hrană satanică, a doua este o hrană divină. Dumnezeu dorește să ne hrănim întotdeauna cu hrana divină. După cum hrana fizică devine una cu trupul nostru, tot așa și hrana intelectuală devine una cu mintea noastră. Astfel, mâncând hrana divină, în mintea noastră se realizează o combinație a


50

divinului cu umanul. Despre această combinație vorbea Mântuitorul când le explica oamenilor despre trupul Său sau Pâinea vieții:

“Căci carnea Mea este într-adevăr mâncare, şi sângele Meu este într-adevăr băutură. Cine carnea Mea o mănâncă şi bea sângele Meu locuieşte în Mine, şi Eu în el.”-Ioan 6:55-56.

După cum după mâncare, hrana fizică locuiește în noi, tot așa carnea și sângele Mântuitorului locuiesc în noi după ce le mâncăm. De aceea El a spus: “Cine carnea Mea o mănâncă şi bea sângele Meu locuieşte în Mine, şi Eu în el.” Astfel se realizează o unire dintre Divinitate și umanitate, care are ca scop sfințirea noastră.

DULCE - AMAR Atunci când Ioan a mâncat cărticica, el a experimentat o senzație de dulce-amar. El spune: “în gura mea a fost dulce ca mierea; şi imediat ce am mâncat-o pântecele mi s-a amărât.” Oare ce reprezintă tranziția dintre dulce și amar la mâncarea cărticicăi? Desigur că este vorba de experiența milleriților. Pe 11 August 1840, cărticica a fost dulce în gura lor. Atunci au văzut că prezicerea profetică pe care au făcut-o s-a împlinit. Ei au realizat că folosesc metodologia corectă și atunci „un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente”. Tot atunci începe “o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu“, când “bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.“ Însă după câțiva ani, speranțele lor au fost înșelate. Dezamăgirile prin care au trecut corespund cu amărăciunea din pântecele lui Ioan.

Profetul Ieremia a trecut și el printr-o experiență asemănătoare. După ce mâncă Cuvintele Domnului, experimentează o durere neîncetată și o rană incurabilă.

„Cuvintele Tale au fost găsite şi eu le-am mâncat; şi cuvântul Tău a fost pentru mine veselia şi bucuria inimii mele, pentru că eu sunt chemat după Numele Tău, DOAMNE Dumnezeul oştirilor. Eu nu am şezut în adunarea batjocoritorilor, nici nu m-am bucurat; am şezut singur din cauza mâinii Tale, pentru că m-ai umplut cu indignare. De ce este durerea mea neîncetată şi rana mea incurabilă şi refuză să fie vindecată? Vei fi Tu în întregime pentru mine ca un mincinos şi ca ape care lipsesc? De aceea astfel spune DOMNUL: Dacă te întorci, atunci te voi aduce înapoi şi vei sta în picioare înaintea Mea; şi dacă scoţi ce este preţios din ce este nemernic, vei fi precum gura Mea; să se întoarcă ei la tine, dar tu să nu te întorci la ei.” Ieremia 15:16-19.


51

Ezechiel, când mănâncă sulul care este dulce în gura sa, află despre experiența amară prin care va trece atunci când va duce la îndeplinire Misiunea divină:

“Şi tu, fiu al omului, nu te teme de ei, nici nu te teme de cuvintele lor, deşi mărăcini şi spini sunt cu tine şi locuieşti printre scorpioni; nu te teme de cuvintele lor, nici nu te descuraja din cauza privirilor lor, deşi ei sunt o casă răzvrătită.” -Ezechiel 2:6.

“Dar casa lui Israel refuză să îţi dea ascultare, pentru că ei refuză să Îmi dea ascultare, pentru că toată casa lui Israel este neruşinată şi cu inima împietrită.” - Ezechiel 3:7.

De asemenea, ucenicii, când au intrat triumfător cu Mesia pe un măgăruș în Ierusalim, se bucurau de dulceața pâinii pe care o mâncaseră. Ea era dulce în gura lor. Însă atunci când L-au văzut pe iubitul lor Învățător crucificat, cărticica le-a amărât pântecele.

Astfel, experiența dulce-amară este strâns legată de mâncarea cărticicăi, și a fost experimentată de solii lui Dumnezeu în toate veacurile. Sub conducerea lui Isus Cristos, reprezentat prin îngerul din Apocalipsa 10, milleriții au trecut prin aceeași experiență.

TIMPUL ÎNGERULUI DIN APOCALIPSA 10 Se naște acum o altă întrebare. Când coboară acest Înger în Reforma Millerită? Atunci când coboară, Îngerul ia o anumită poziție. El pune „piciorul drept pe mare şi stângul pe pământ”. Înțelegând ce reprezintă poziția Îngerului, vom înțelege și timpul în care El ia această poziție sau timpul în care coboară.

„Poziţia Îngerului, cu un picior pe mare şi altul pe uscat, simbolizează vastitatea proclamării Mesajului. Ea va străbate oceanele şi va fi vestită în alte ţări, chiar până la marginile pământului.” Gânduri despre Cartea Apocalipsei, 59.

Așadar, în momentul în care Îngerul coboară și ia această poziție, solia Millerită „străbate oceanele”, este „vestită în alte țări, chiar până la marginile pământului”. Mesajul advent nu a avut dintotdeauna o răspândire așa de bogată. Însă a venit un moment în care „prima Solie Îngerească a fost dusă la toate stațiunile misionare din lume”. În capitolul 38 din cartea Tragedia Veacurilor se vorbește despre ultima avertizare a celui de-al treilea Înger de la încheierea istoriei acestui pământ. Sora White aseamănă acea lucrare cu Reforma Millerită, despre care spune:


52

„Mișcarea Adventă din anul 1840-1844 a fost o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu; prima Solie Îngerească a fost dusă la toate stațiunile misionare din lume, iar în câteva țări s-a arătat cel mai mare interes religios care s-a văzut în vreo țară de la Reforma secolului XVI;” -Tragedia Veacurilor, 611.

Acest pasaj descrie în alte cuvinte „vastitatea proclamării Mesajului”, sau timpul în care Îngerul din Apocalipsa 10 pune „piciorul drept pe mare şi stângul pe pământ”. Însă în ce perioadă a avut loc această răspândire deosebită a Mesajului? În perioada „1840-1844”. Așadar, Îngerul din Apocalipsa 10 nu putea coborî înainte de anul 1840, căci înainte de acel an prima Solie Îngerească nu a fost dusă la toate stațiunile misionare din lume. Începând cu acel an însă, Reforma capătă amploare și devine „o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu”.

Oare ce s-a întâmplat în anul 1840 care să provoace răspândirea rapidă a Mesajului Advent? Bineînțeles că este vorba despre împlinirea remarcabilă a prezicerii profetice de pe 11 August 1840. Ce s-a întâmplat când s-a aflat despre împlinirea prezicerii?

„Când s-a aflat, mulțimile s-au convins de corectitudinea principiilor de interpretare profetică adoptate de Miller și colaboratorii săi și un impuls minunat a fost dat Mișcării Advente. Bărbați de cultură cu poziție s-au unit cu Miller atât în predicarea, cât și în publicarea vederilor sale, astfel că, de la 1840 la 1844, lucrarea s-a întins cu repeziciune.” -Tragedia Veacurilor, 335.

Putem acum să afirmăm cu siguranță că începând cu 11 August 1840,

ü „Lucrarea s-a întins cu repeziciune”

ü Îngerul din Apocalipsa 10 coboară și pune „piciorul drept pe mare şi stângul pe pământ”

ü Atunci începe „o manifestare glorioasă a puterii lui Dumnezeu”

ü Prima Solie îngerească este împuternicită

ü Cărticica a fost dulce în gura Milleriților

CE SIMBOLIZEAZĂ ÎNGERII? Am studiat până acum despre Îngerul din Apocalipsa 10. Am înțeles că El Își începe lucrarea pe 11 August 1840. Am văzut și că primul înger din Apocalipsa 14 și-a început lucrarea în 1798. De asemenea, vom vedea că în primăvara anului 1844 coboară cel de-al doilea înger, iar în toamna aceluiași an coboară cel de-al treilea înger. Oare vorbim despre niște ființe


53

îngerești literale, care coboară din ceruri pentru a vesti oamenilor Solia Adevărului prezent? Sau este vorba de niște simboluri? În Spiritul Profetic această chestiune este clarificată:

„Am avut ocazii prețioase de a câștiga experiență. Am trecut prin perioadele Soliilor celor trei îngeri. Ei sunt reprezentați zburând prin mijlocul cerului, proclamând o Solie de avertizare pentru lume și având o misiune specială pentru oamenii care trăiesc în ultimele zile ale istoriei acestui pământ. Nimeni nu aude glasul acestor îngeri, deoarece ei sunt un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucrează în armonie cu cerul. Bărbați și femei, iluminați de Duhul lui Dumnezeu, sunt sfințiți prin Adevăr și proclamă cele trei Solii în ordinea lor.” Schițe din Viața Mea, 429.

Îngerii “sunt un simbol al poporului lui Dumnezeu, care lucreaza în armonie cu cerul”. Despre ultima lucrare glorioasă a Îngerului din Apocalipsa 18, sora White scrie:

„Ioan a văzut ‘alt înger coborând din cer, având putere mare; şi pământul a fost luminat cu gloria lui.’ Apocalipsa 18:1. Această lucrare este vocea oamenilor lui Dumnezeu proclamând o Solie de avertizare lumii” - Materialele 1888, 926.

Ce lucrare importantă a fost efectuată în Reforma Millerită, încât este reprezentată prin puritatea și puterea îngerilor cerești! Aceeași lucrare glorioasă, se va repeta în timpul nostru. Depinde de noi dacă vom fi dispuși să mâncăm cărticica și să vestim cu putere și înțelepciune Solia pe care Dumnezeu ne-o dă pentru poporul Său.

CONCLUZIE În acest număr am mai înțeles un aspect esențial în Reforma Millerită, ce are semnificații profunde pentru noi ca popor al lui Dumnezeu la sfârșitul lumii. Am văzut modul glorios în care Dumnezeu a descoperit pionierilor credinței noastre niște principii de interpretare ale Scripturii care i-au condus să interpreteze corect profețiile care se împlineau chiar în vremea lor. Este important să înțelegem principiile după care Dumnezeu a lucrat în istoria millerită pentru că El lucrează la fel și în timpul nostru. Ca și în vremea milleriților, Islamul joacă un rol profetic important în vremea noastră. Folosind aceleași principii de studiu ca și ei, noi trebuie să înțelegem dezvoltarea adevărului profetic pe care Dumnezeu ne-o oferă în timpul acesta, spre folosul și mântuirea noastră.

“Toate soliile date din 1840 în 1844 trebuie să fie în vigoare acum; pentru că sunt mulți oameni care au devenit confuzi.” - Scrisoarea 54, 30 Ianuarie 1906.

S C H E M A L I N I E I D E R E F O R M Ă A M I L L E R I Ț I L O R

54

misiune - viitorul astăziviitorulastazi.ro/viitorulastazi-nr5.pdf · aceea talantul de la el şi...

Documents