modele de comerŢ internaŢional - liceul-spiru-haret.ro · procesele de globalizare, începute cu...

GHEORGHE POPESCU

MODELE DE

COMERŢ INTERNAŢIONAL

EDITURA CORVIN DEVA, 2001

2

MODELS OF INTERNATIONAL TRADE

MODELES DE COMMERCE INTERNATIONAL

MODELLE DES INTERNATIONALEN HANDELS

MODELLI DEL COMMERCIO INTERNAZIONALE

МОДЕЛИ МЕЖДУНАРОДНЫХ ТОРГОВЫХ ОТНОШЕНИЙ

Concepţia, elaborarea, culegerea textului, tehnoredactarea computerizată,

corectura întregii lucrări şi listarea laser a matriţelor au fost realizate de autor.

© Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin autorului.

EDITURA CORVIN, DEVA 2001 ISBN 973–8192–16–1

3

Dedicăm această lucrare memoriei

academicianului NICOLAE N. CONSTANTINESCU (27.03.1920 – 14.12.2000)

şi profesorilor universitari MIHAI TODOSIA (20.11.1927–14.12.1996)

CONSTANTIN A. OLAH (03.10.1930–15.12.2000) NECULAI CLIPA (28.04.1950–19.12.2000).

5

N. N. Constantinescu (1920-2000) Mihai Todosia (1927-1995)

Constantin A. Olah (1930-2000) Neculai Clipa (1950-2000)

7

Ideea acestei lucrări mi–a fost sugerată de fiul meu TUDOR POPESCU, student în anul II la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii “Babeş–Bolyai” din Cluj–Napoca, specializarea Relaţii Economice Internaţionale (2000/2001). Cu ajutorul lui am reuşit să clarific, cred, mai bine, unele noţiuni ale domeniului investigat. Sper ca atât el, cât şi colegii lui, ceilalţi studenţi, s–o găsească utilă în pregătirea lor ca specialişti în activitatea economică.

Cuprins

9

CUPRINS

Introducere

13

1. Probleme metodologice generale

17

2. Modelul mercantilist. Balanţa comercială excedentară

25

2.1. Balanţa bănească excedentară

25

2.2. Balanţa comercială excedentară

30

3. Modelul fiziocrat. Balanţa comercială echilibrată

35

4. Adam Smith (1723–1790). Modelul avantajului absolut

41

5. David Ricardo (1772–1823). Modelul costurilor comparative şi al avantajelor relative

55

5.1. Costurile comparative şi avantajele relative

59

5.1.1. Câştigurile Angliei şi Portugaliei sunt egale !?

59

5.1.1.1. Echilibrarea automată a balanţei comerciale

67

5.1.2. Portugalia câştigă mai mult decât Anglia !?

70

5.1.2.1. Analiza costurilor de oportunitate

77

5.1.3. Numai Anglia câştigă !!!???

84

6. John Stuart Mill (1806–1873). Modelul valorilor internaţionale

90

6.1. Consideraţie personală 99

Gheorghe Popescu – Modele de comerţ internaţional

10

7. Friedrich List (1789–1846).

Modelul protecţionismului educator temporar

102

7.1. Filosofia sistemului listian

102

7.2. Economia cosmopolită şi economia naţională

114

7.3. Forţele productive naţionale

119

7.4. Protecţionismul educator şi dezvoltarea forţelor productive naţionale

124

7.5. Misiunea civilizatoare a ţărilor continentale

133

8. Mihail Manoilescu (1891–1950). Forţele naţionale productive şi comerţul exterior. Modelul protecţionismului permanent.

138

8.1. Concluzii parţiale

148

8.2. Concluzii generale

150

8.3. Paralelă concluzivă între modelul ricardian şi modelul manoilescian

151

9. Heckscher – Ohlin – Samuelson (HOS). Modelul proporţiei factorilor de producţie şi al egalizării preţurilor în ţările partenere

152

9.1. Alocarea resurselor şi specializarea economică internaţională

157

9.2. Egalizarea preţurilor factorilor de producţie şi a veniturilor acestora în ţările partenere

160

9.3. Mecanismul de desfăşurare, formarea preţurilor pe piaţa mondială şi rezultatele imediate ale comerţului internaţional

162

Cuprins

11

9.4. Rezultatele comerţului internaţional pe termen lung

163

9.5. Politica comercială liberală este optimă

164

9.6. Concluzii generale

165

10. Paradoxul Leontief

167

11. Glosar

175

Indicele autorilor

217

Contents

220

Table des matieres

223

Inhaltsverzeichnis

225

Sommario

228

Содержание

232

Alte lucrări de acelaşi autor

235

Bibliografie selectivă 238


12

Introducere

13

INTRODUCERE

e parcursul mai multor ani, am putea spune chiar decenii, dacă nu pare, cumva, prea pretenţios, ne–am dedicat

eforturile de cercetare studierii evoluţiei gândirii economice, cu scopul, prestabilit, de a oferi tinerilor din România (lipsiţi, păgubitor, de a lungul mai multor generaţii, de accesul la patrimoniul imens de efort şi rezultate, al reflecţiei asupra economiei reale de pretutindeni) o lucrare închegată şi unitară. Cu o mare şansă, pe care o considerăm chiar de excepţie, am reuşit în întreprinderea noastră. Suntem pe deplin conştienţi că eforturile noastre nu ar fi fost încununate de succes fără sprijinul colegilor de la Catedra de Economie politică a Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii “Babeş–Bolyai” din Cluj–Napoca, al cadrelor didactice şi cercetătorilor de la celelalte catedre ale facultăţii, încurajările conducerii facultăţii şi universităţii clujene, amabilitatea altor magiştri şi cercetători din ţară, sprijinul material al unor sponsori iubitori de cultură. Dar, mai presus de toate, am beneficiat de încurajarea permanentă a studenţilor cu care am lucrat, cei mai fideli, mai constanţi, mai atenţi şi mai fini observatori ai procesului educativ universitar. Lor, studenţilor români, le–am adresat, în primul rând, toate lucrările de până acum, cu speranţa că le vor găsi utile în formarea lor ca specialişti şi oameni. Tuturor celor cu care am colaborat şi fiecăruia dintre ei în parte, le aducem, astăzi, încă o dată, mulţumirile noastre cele mai profunde. În demersul nostru general şi integrator, fiecare din temele abordate are propria ei dinamică şi propria ei istorie. Într–o lucrare de sinteză nu pot fi surprinse, din păcate, toate aspectele care dau conţinut fiecărui subiect. Mai mult, considerăm că chiar în efortul de abordare punctuală a uneia dintre probleme, sau a alteia, cercetătorul, oricât de erudit ar fi el, nu poate emite pretenţii de exhaustivitate, ori de adevăr definitiv. Astăzi, în prezenta lucrare, încercăm să ne aplecăm, mai atent asupra uneia dintre temele care au generat şi generează aprige dispute în teoria şi practica economică universală din ultimele două secole, aceea a comerţului internaţional. Simţim această nevoie, deoarece trăim într–o lume interdependentă, în care nici o ţară – mare, mijlocie sau mică, avansată sau rămasă în urmă – nu se poate manifesta şi nu evoluează separată, izolată de marile tendinţe de pe plan mondial.

Procesele de globalizare, începute cu mult timp în urmă, se accentuează şi se accelerează odată cu înaintarea pe spirala evoluţiei şi

P


14

fiecare entitate economică este tot mai mult influenţată în propria–i devenire de modul cum participă la aceste realităţi, cât de mult se implică în ele şi – mai ales – cu ce rezultate. A devenit un truism cotidian faptul că, în perioada care urmează după cel de al doilea război mondial, comerţul internaţional a înregistrat şi înregistrează ritmuri superioare comparativ cu creşterea producţiei interne a statelor lumii. Aceasta înseamnă – între altele – că o parte crescândă a produsului brut al fiecărei ţări se realizează prin participarea la fluxurile economice internaţionale. Mai mult decât atât. În perioada postbelică s–au produs modificări semnificative în chiar structura fluxurilor economice internaţionale. Au crescut mai rapid fluxurile de capital (investiţii directe, credite externe şi investiţii de portofoliu) comparativ cu fluxurile de mărfuri. S–a accentuat tendinţa de polarizare a schimburilor economice internaţionale pe axa “Washington – Bruxelles – Tokio”, ceea ce înseamnă că mai mult de 80% dintre ele au loc între ţările dezvoltate ale lumii. Totodată, relaţiile economice internaţionale fac obiectul preocupărilor de instituţionalizare şi regionalizare, prin formarea şi consolidarea unor structuri interstatale (Uniunea Europeană; CEFTA; OPEC; NAFTA; OUA; CEPAL; OMC; etc.). De asemenea, trebuie remarcat faptul real că mecanismele comerciale internaţionale se constituie în importante instrumente ale redistribuirii valorilor între ţările partenere, ca şi ale perpetuării decalajelor de dezvoltare pe planeta Pământ. Iată, credem, suficiente argumente în sprijinul îndemnului nostru de a reflecta, încă odată, toţi împreună şi fiecare separat, cu mintea şi cu inima, asupra mecanismelor interne de funcţionare a schimburilor economice internaţionale, cu speranţa că le vom înţelege mai profund şi – mai mult decât atât – vom şti mai bine să ne integrăm cu folos în diviziunea internaţională a muncii. Înainte de a încheia această introducere, vă atenţionăm, dragi cititori, că veţi găsi, între coperţile acestei cărţi, multe lucruri care răstoarnă sau pun la îndoială unele din “tiparele” cu care ne–am obişnuit, sau cu care am fost obişnuiţi. Vă rog să aveţi înţelegere faţă de autor şi să nu–i puneţi, sub nici o formă, la îndoială bunele intenţii sau încercarea de a conferi întregului său demers axiologie ştiinţifică integrală. Cu speranţa că aşa vor sta lucrurile, vă încredinţăm reflecţiile noastre, care pot părea unora chiar deplasate. Ne asumăm în întregime acest risc şi suntem deschişi oricărui dialog ştiinţific, cu condiţia ca el să

Introducere

15

nu opereze cu idei preconcepute. În definitiv, îndoiala permanentă constituie unul din principalele “motoare” ale progresului cunoaşterii. Cluj–Napoca, 1 Ianuarie 2001 Gheorghe Popescu


16

1.Probleme metodologice generale

17

1. PROBLEME METODOLOGICE GENERALE

elaţiile economice internaţionale desemnează totalitatea legăturilor, schimburilor şi tranzacţiilor economice

dintre statele lumii. Ele cuprind:

circulaţia internaţională a mărfurilor corporale; circulaţia internaţională a serviciilor; fluxurile internaţionale de credit şi financiare; cooperarea şi specializarea în producţie; fluxurile internaţionale ale rezultatelor cercetării ştiinţifice;

fluxurile internaţionale ale resurselor umane. Geneza relaţiilor economice internaţionale se poate explica şi

înţelege în strânsă legătură cu evoluţia forţelor productive, adâncirea diviziunii sociale a muncii şi extinderea producţiei de mărfuri. Pe măsura dezvoltării economice şi sociale generale, a adâncirii diviziunii sociale a muncii, s–a produs extinderea progresivă a relaţiilor economice, de la spaţii geografice restrânse, mai întâi, spre altele, din ce în ce mai largi. Economia locală (dominantă în Antichitate şi începuturile Evului Mediu) a făcut loc, treptat, celei regionale şi – apoi – economiei naţionale (o dată cu maturizarea societăţii capitaliste). Paralel cu formarea statelor naţionale şi încheierea procesului formării naţiunilor, în a doua jumătate a secolului al XIX–lea, s–a trecut la piaţa naţională, la economia naţională unitară1.

Pe măsura extinderii relaţiilor marfare pe arena internaţională, se poate aprecia că, spre sfârşitul secolului al XIX–lea, procesul de maturizare al relaţiilor economice internaţionale a intrat într–o nouă etapă a devenirii sale, aceea a formării economiei mondiale unitare şi a pieţei mondiale unice.

Paralel cu dezvoltarea şi maturizarea relaţiilor economice internaţionale, obiectul acestora parcurge – şi el – un proces dinamic şi complex. La început obiectul principal al tranzacţiilor internaţionale l–a constituit, pentru o lungă perioadă istorică, schimbul de mărfuri obiectuale, cu diferite grade de prelucrare (începând cu cele primare agricole, de extracţie etc. şi continuând cu cele manufacturate). 1 Procesul de formare a economiei naţionale unitare în România a intrat într–o nouă etapă, decisivă, începând cu anul 1918, după făurirea României Mari, prin revenirea la patria mamă a provinciilor Ardeal, Basarabia şi Bucovina.

R


18

În secolele al XVIII–lea şi al XIX–lea, pe măsura apariţiei şi dezvoltării maşinismului, în arena internaţională se intensifică, treptat, comerţul cu tehnologie de producţie.

O dată cu sporirea dimensiunilor producţiei şi capitalului (prin concentrare şi centralizare) apare şi se dezvoltă în mod logic (şi chiar legic) fluxurile de capital.

În secolul al XX–lea – mai ales în a doua jumătate a lui – dinamica fluxurilor internaţionale de capital a fost mai rapidă, comparativ cu dinamica fluxurilor internaţionale de mărfuri.

După cel de al doilea război mondial în exportul de capital s–a produs o structurare semnificativă, de fond. Dacă în perioada anterioară era preponderent exportul de capital bănesc, în ultimele decenii a căpătat o importanţă tot mai mare exportul tehnologiilor şi rezultatelor cercetării ştiinţifice („know–how”). În ultima perioadă a secolului al XX–lea tehnicile informaţionale şi de telecomunicaţie şi–au sporit – şi ele – ponderea în cadrul tranzacţiilor internaţionale.

În privinţa structurii geografice a raporturilor economice internaţionale, s–au produs, de asemenea, schimbări importante şi semnificative. Până în a doua jumătate a secolului al XIX–lea principalele direcţii ale fluxurilor internaţionale erau între metropole şi colonii. În secolul al XX–lea, pe măsura dispariţiei sistemului colonial şi apariţia de noi state independente, structura geografică a schimburilor internaţionale s–a modificat treptat. Astfel, raporturile dintre ţările dezvoltate au devenit predominante în totalul comerţului internaţional. Peste 80% din comerţul mondial actual se derulează între America de Nord, Europa Occidentală şi Japonia. Totodată, în perioada 1945–1990, ţările din Europa Centrală şi de Est (foste „socialiste”) au realizat cea mai mare parte a schimburilor externe într–un sistem închis, între ele, în cadrul C.A.E.R.

În perioada 1945–2000 Oceanul Atlantic a fost, am putea spune, zona cea mai importantă a schimburilor internaţionale. Începând cu ultimele două decenii ale secolului al XX–lea, creşte ponderea Oceanului Pacific, ca al doilea centru de putere economică (deocamdată), în principal datorită influenţei Japoniei, Coreei de Sud, Australiei, Taiwanului, iar în ultima perioadă sporirii aportului Chinei şi Indiei.

Prin trecerea la mecanismele economiei concurenţiale a fostelor ţări „socialiste” din centrul şi estul Europei, ca şi a celor aparţinând


19

spaţiului fostei U.R.S.S., extinderea Uniunii Europene, este de presupus că va creşte rolul Europei ca centru de putere economică.

O caracteristică esenţială şi permanentă a conţinutului schimburilor internaţionale, în lunga lor istorie, o constituie caracterul asimetric al raporturilor economice dintre ţările cu niveluri diferite de dezvoltare. Astfel, de regulă, ţările avansate exportă spre cele rămase în urmă mărfuri cu grad superior de manufacturare, importând de la acestea, în principal, produse primare şi materii prime. Această împrejurare are influenţe importante asupra raporturilor de schimb, balanţelor comerciale şi balanţelor de plăţi externe. Raportul de schimb evoluează în favoarea ţărilor avansate şi în defavoarea celor rămase în urmă. Această dinamică produce redistribuirea internaţională de valori în favoarea ţărilor dezvoltate. Explicaţia este simplă. Pe piaţă se schimbă diferite cantităţi de muncă. Ţările dezvoltate reuşesc, datorită productivităţii superioare, să schimbe cantităţi de muncă naţională mai mici contra unor cantităţi mai mari de muncă din ţările cu productivitate inferioară. Prin acest mecanism se menţin şi se alimentează decalajele dintre nivelurile de dezvoltare ale statelor lumii. Sigur, la aceasta contribuie şi alte realităţi, decurgând din structurile tehnologice şi de producţie interne specifice fiecărei ţări, modelele instituţionale, dotarea cu factori de producţie etc.

În scopul promovării unor relaţii economice internaţionale tot mai eficiente se acţionează pe mai multe căi şi prin diferite mijloace. Prima dintre ele – şi cea mai importantă – este dezvoltarea internă, sporirea puternică a eficienţei şi productivităţii muncii naţionale. În acelaşi sens, asistăm, mai ales în perioada postbelică, după 1945, la formarea unor blocuri economice internaţionale, integraţioniste, cu caracter închis şi de monopol (Uniunea Europeană, NAFTA, OPEC, OUA, Pactul Andin etc.). Din aceeaşi dorinţă şi vizând aceleaşi scopuri, s–au intensificat politicile protecţioniste (tarifare şi netarifare).

Importanţa schimburilor economice internaţionale sporeşte continuu, statele lumii fiind tot mai puternic interdependente, mai implicate în fluxurile mondiale de valori. Această tendinţă este reliefată, printre altele, prin extinderea numărului partenerilor de afaceri, cât mai ales prin faptul că o parte tot mai însemnată din Produsul Brut al ţărilor lumii se realizează în arena internaţională, mergând de la câteva procente (pentru ţările slab dezvoltate) până la 1/3 sau chiar mai mult (pentru cele mai avansate economii naţionale).


20

Din motivele arătate mai sus, dar şi din altele, poate mai relevante şi mai semnificative, se impune, cu necesitate, studierea continuă şi profundă a mecanismelor schimburilor internaţionale şi a influenţelor acestora asupra economiilor naţionale.

Baza teoretică a studierii raporturilor economice internaţionale, aşa cum este ea cunoscută astăzi, s–a format într–un proces îndelungat şi greoi, presărat cu reuşite, dar şi cu eşecuri îndelung repetate.

Începuturile le găsim poate în Antichitatea grecească, în operele lui Aristotel, dar şi ale altora, Platon sau Xenofon. În general, anticii se împotriveau marelui comerţ, pronunţându–se pentru o economie închisă. Caracterul închis al producţiei naturale de autoconsum (care a dominat structurile din Antichitate şi Evul Mediu până la sfârşitul secolului al XV–lea) nu a fost de natură să genereze şi să încurajeze studii profunde şi constante despre comerţul internaţional. În asemenea condiţii, nu este întâmplător că teoreticienii Antichităţii, dar şi ai Evului Mediu (scolasticii) preamăreau producţia (în principal pe cea agricolă) şi se pronunţau împotriva „artei de a face bani”, a chrematisticii pure (aşa cum o numea Aristotel, „patriarhul ştiinţelor sociale”).

O dată cu începuturile Epocii Moderne (secolul al XVI–lea),vom întâlni şi primele încercări de analiză mai ordonată şi cu caracter sistematic a raporturilor economice internaţionale.

Fără îndoială, primul model este cel mercantilist, dezvoltat pe parcursul unei perioade de circa 250 de ani (secolele XVI–XVIII). Substanţa lui esenţială o constituie balanţa comercială excedentară. Criticată vehement şi chiar respinsă timp de aproape trei secole, doctrina mercantilistă şi–a luat din plin revanşa în a doua jumătate a secolului al XX–lea, prin succesul obţinut în dezvoltarea lor de unele dintre economiile al căror mecanism a fost de tip neomercantilist (Japonia, Coreea de Sud, Taiwanul etc.) sau de realizările tuturor ţărilor care au reuşit să menţină o balanţă comercială excedentară.

A venit, apoi, modelul fiziocrat, al balanţei comerciale echilibrate, care s–a dovedit mai puţin generos în comparaţie cu cel mercantilist şi – chiar mai mult – greşit şi infirmat de evoluţiile ulterioare din economia reală.

Cel de al treilea scenariu de analiză a comerţului internaţional îl constituie fascinantul model clasic. Avantajul absolut, costurile comparative şi avantajele relative, sau teoria valorilor internaţionale, formează esenţa şi conţinutul acestui model, ale cărui ecouri în timp nu s–au stins niciodată. Contribuţiile gânditorilor Adam Smith (1723–


21

1790), David Ricardo (1772–1823) şi John Stuart Mill (1806–1873) au dăruit lumii modelul cel mai cunoscut, cel mai larg acceptat şi aplicat în teoria şi practica schimburilor economice internaţionale. Teoria obiectivă despre valoarea determinată de muncă, politica liberală şi concurenţa perfectă, formează cadrul general al funcţionării modelului clasic de comerţ internaţional.

Economistul german Friedrich List (1789–1846) a dat lumii un nou model a cărui esenţă o formează protecţionismul educator temporar. Modelul listian denunţă politica liberală şi concurenţa perfectă, considerând că ele favorizează – totdeauna şi pretutindeni – doar economiile avansate, cele rămase în urmă înregistrând pierderi. Ridicând reflecţia teoretică la nivel de practică, teoria la nivelul politicii, interesul individual la cel naţional, Friedrich List a considerat că saltul hotărâtor în devenirea oricărei naţiuni, spre civilizaţie avansată, se realizează în etapa agricolă–industrială. Obiectivul central al acestei etape este formarea industriei şi – cu deosebire – a industriei construcţiilor de maşini2. Ţările „chemate” să se industrializeze, dar a căror industrie nu este încă suficient dezvoltată, pot atinge un asemenea obiectiv numai printr–o politică economică protecţionistă. În perioada de trecere de la etapa agrară spre cea agrar–industrială şi apoi spre cea agrară–industrială–comercială, politica economică cea mai potrivită este protecţionismul educator, capabil „să educe forţele productive naţionale” şi apoi să facă loc, din nou, liberalismului.

Gânditorul liberal român Mihail Manoilescu (1891–1950) a reuşit să înscrie – în perioada interbelică – o contribuţie de excepţie în analiza mecanismelor comerţului internaţional. Esenţa modelului manoilescian o formează protecţionismul economic permanent. Fiecare ţară trebuie să–şi orienteze resursele de care dispune în direcţia ramurilor cu cea mai ridicată productivitate a muncii naţionale. De aceea, politica economică trebuie să încurajeze dezvoltarea tuturor activităţilor care au o productivitate superioară productivităţii medii naţionale (şi anume direct proporţional cu nivelul productivităţii). La aceasta se adaugă o protecţie externă, în cazul în care activitatea naţională are o productivitate inferioară concurenţei străine. Nivelul protecţiei vamale va fi astfel stabilit încât să pună în condiţii de egalitate 2 Gânditorul german Friedrich List (1789–1846) aprecia „ramura construcţiilor de maşini” drept „ramura cea mai importantă a producţiei” (Friedrich List, Sistemul naţional de economie politică, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1973, p. 301).


22

producţia naţională cu concurenţa externă. Totodată, ramurile cu productivităţi inferioare mediei naţionale vor fi descurajate (şi anume invers proporţional cu nivelul productivităţii lor). Această politică este independentă de poziţia pe care respectiva ţară sau activitate o ocupă în cadrul schimburilor economice cu străinătatea. Chiar mai mult decât atât. Economistul român a demonstrat că – totdeauna şi pretutindeni – în comerţul dintre ţări, nivelul productivităţii muncii naţionale este determinant în obţinerea câştigului sau înregistrarea pierderii. În comerţul internaţional vor câştiga ţările industriale (care au o productivitate naţională superioară) şi vor pierde ţările agrare (care au o productivitate a muncii naţionale mai mică).

În perioada interbelică şi primul deceniu postbelic s–a dezvoltat modelul HOS despre comerţul internaţional. Autorii lui, suedezii Bertil Gothard Ohlin (1899–1979), Eli Filip Heckscher (1879–1952), americanul Paul Anthony Samuelson (n. 1915) şi germano–americanul Wolfgang Friedrich Stolper (1911–2002), au „prelucrat” modelul ricardian dintr–o perspectivă neoclasică, utilizând instrumentarul marginalist al teoriei subiective a valorii determinată de utilitate. Din aceste eforturi s–a „plămădit” teoria proporţiei factorilor şi a egalizării preţurilor în comerţul internaţional. Modelul clasic avea la bază perfecta mobilitate a factorilor de producţie în interiorul fiecărei economii, dar şi imobilitatea perfectă a factorilor de producţie între ţările partenere. Noutatea adusă de modelul HOS decurge din ideea mobilităţii perfecte a factorilor de producţie şi pe plan mondial. Fiecare ţară exportă „factori abundenţi” şi importă „factori rari”, astfel că prin mişcarea liberă a factorilor de producţie între ţările partenere (în condiţiile unei politici comerciale liberale) preţurile lor şi ale mărfurilor tind să se egalizeze.

Ultimele patru decenii ale secolului al XX–lea au consemnat dezvoltări şi verificări ale modelelor anterioare (studiindu–se situaţia în condiţiile concurenţei imperfecte (Paul Krugman), Paradoxul Leontief, teoria neo–factorilor (nivelul calificării forţei de muncă şi inovaţia), teoria neo–tehnologiilor (decalajul tehnologic, Raymond Vernon)), ca şi perfecţionări ale aparatului ştiinţific de analiză a tehnicilor de comerţ internaţional (de măsurare a efectelor schimburilor, de fundamentare a politicilor economice, de stabilire a nivelului protecţiei vamale etc.).

În teoria şi practica schimburilor economice internaţionale se operează cu numeroase noţiuni şi categorii specifice, printre care: „avantajul absolut”, „avantajul relativ”, „avantajul comparativ”,


23

„avantajul competitiv”, „costurile comparative”, „costurile de oportunitate”, „dezavantajul absolut”, „dezavantajul comparativ”, „dezavantajul competitiv”, „ecuaţia schimburilor internaţionale”, „frontiera posibilităţilor de producţie”, „frontiera posibilităţilor de consum”, „optimul consumatorului”, „raportul de schimb”, „rata marginală de substituire”, „rata marginală de transformare”, „surplusul consumatorului”, „surplusul producătorului” etc. Pentru explicarea lor se folosesc, cel mai adesea, maniere diferite de abordare şi exemplificări cifrice dintre cele mai diverse. Asemenea împrejurări induc anumite dificultăţi de înţelegere, inconsecvenţe, inexactităţi şi – am îndrăzni să afirmăm – uneori, chiar erori.

De aceea, eforturile noastre s–a concentrat, în primul rând, spre tratarea unitară a numeroaselor noţiuni şi categorii folosite de teoria şi practica schimburilor internaţionale, cu dorinţa explicită de a surprinde mai bine conţinutul lor, de a evidenţia diferenţa specifică dintre ele, corelaţiile reciproce etc., pentru a oferi studenţilor şi celor interesaţi un aparat operaţional cât mai clar şi mai logic. Ţinem să amintim că demersul nostru este unul esenţialmente doctrinar şi nu – neapărat – de natură tehnică, referindu–se, în primul rând, la dinamica modelelor comerţului internaţional şi nu – în mod explicit – la tehnica operaţiunilor de comerţ exterior.

Pentru a reuşi (atât cât am putut) în eforturile noastre, am folosit exclusiv exemplul cifric ricardian, pe care l–am „prelucrat” prin prisma tuturor modelelor mai semnificative abordate şi analizate. Credem că, în felul acesta, demersul nostru prezintă o mare unitate de tratare, iar concluziile sunt (ne place să sperăm) pertinente.

Din dorinţa de a uşura urmărirea şi înţelegerea demonstraţiei, ca şi în scopul măririi clarităţii expunerii din textul de bază, anumite definiţii, calcule, aprecieri, ca şi toate sursele bibliografice etc., au fost tratate şi trecute în notele din subsolul fiecărei pagini. Este important să precizăm că aceste note de subsol fac parte integrantă din lucrare, iar pentru înţelegerea mai exactă a poziţiei noastre, ele au o însemnătate cu totul deosebită. Importante explicaţii am inclus în Glosarul din final.

Fără îndoială, unele din concluziile la care am ajuns pot părea „şocante”, pentru că ele ridică semne de întrebare asupra unora dintre „tiparele” cu care ne–am obişnuit sau a tiparelor cu care am fost obişnuiţi. Din această perspectivă, s–ar putea declanşa anumite controverse şi chiar negarea multora dintre ideile exprimate aici. Dorim să afirmăm, încă o dată, că asemenea eventualităţi nu ne sperie şi că


24

suntem deschişi, în orice împrejurări, criticii şi dialogului constructiv, cu condiţia să nu opereze cu idei preconcepute. Chiar dacă concluziile personale s–ar dovedi întrutotul false şi vor fi infirmate de evoluţiile viitoare (eventualitate pe care, evident, n–o dorim), considerăm că înţelegerea va progresa, deoarece se va dovedi – cu fiecare infirmare a aserţiunilor noastre – că pe acest drum şi în această direcţie nu trebuie mers. Ştiinţa nu se închină majorităţii, ci numai adevărului, iar îndoiala permanentă constituie unul din elementele esenţiale (şi – am spune – absolut necesare) ale progresului, atât în teorie cât şi în practică.

În speranţa că întreprinderea noastră se va dovedi cumva utilă celor interesaţi, îndrăznim să facem publice, acum, rezultatele reflecţiilor noastre.

Cu privire la „soarta” celor scrise de noi nu putem prevedea nimic şi – prin urmare – ne „apărăm” cu afirmaţiile scriitorului latin Terentianus Maurus3: „Pro captu lectoris, habent sua fata libelli” („încăpute pe mâna cititorului, cărţile îşi au soarta lor”).

3 Poetul latin Terentianus Maurus (100–200), autorul acestui vers, a avut el însuşi o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul de mai sus a fost atribuit altor scriitori latini. Prozodia reprezintă o parte a poeticii care studiază versificaţia şi normele ei sub raportul structurii versurilor, al numărului accentelor sau al lungimii silabelor unui vers.


25

2. MODELUL MERCANTILIST. BALANŢA COMERCIALĂ EXCEDENTARĂ

„Esenţa mercantilismului o constituie

balanţa comercială excedentară”

laborată în perioada destrămării feudalismului şi a economiei naturale, a trecerii la capitalism şi la economia

de mărfuri generalizată, gândirea mercantilistă a fost, totodată, prima încercare de explicare laică şi de integrare a studiului comerţului internaţional într–o paradigmă coerentă de analiză a realităţii economice. Întregul demers mercantilist de analiză a comerţului internaţional se integrează perfect cadrului general al rolului circulaţiei în crearea şi sporirea bogăţiei naţionale. Axul principal de analiză a schimburilor economice internaţionale îl constituie, în modelul mercantilist, raportul dintre veniturile şi cheltuielile legate de comerţ. În evoluţia gândirii şi practicii mercantiliste cu privire la comerţul exterior se disting două etape.

2.1. BALANŢA BĂNEASCĂ EXCEDENTARĂ

n secolul al XVI–lea gândirea şi practica mercantilistă s–au ridicat la nivelul înţelegerii conţinutului esenţial al

„balanţei băneşti”. În economia naturală dimensiunile producţiei erau determinate în mod hotărâtor de dimensiunile consumului propriu al producătorilor înşişi. Mărimea şi întinderea producţiei de bunuri nu puteau depăşi nevoile de consum ale fiecărui producător, întrucât rezultatele obţinute aveau ca unică (oricum ca principală) destinaţie autoconsumul. Într–o astfel de economie, circulaţia mărfurilor şi a banilor – se presupune – erau sporadice şi de mică amploare. De asemenea, bunurile pentru autoconsum se prezentau în primul rând (şi chiar exclusiv) numai ca utilităţi, şi nu ca valori. În asemenea condiţii, acumularea (economisirea şi investirea) nu exista sau nu avea o semnificaţie deosebită. Rezervele de producţie, de dimensiuni mici, nu urmăreau în primul rând dezvoltarea, ci, mai degrabă, acoperirea consumului între recoltele succesive ori în cazul producerii unor riscuri (secetă, incendii, recolte slabe etc.).

E

Î


26

O dată cu trecerea de la economia naturală spre economia de mărfuri s–a constatat că, în noile condiţii, dimensiunile producţiei sunt determinate de nevoile schimbului, ale pieţei. Ca urmare, pentru a reuşi cât mai bine în lupta de concurenţă, producătorii au înţeles rapid că posibilităţile adaptării ofertei la cerere, acumularea şi lărgirea producţiei etc., devin esenţiale. Mai mult, s–a evidenţiat foarte rapid că deţinerea unei puteri de cumpărare cât mai mari oferea participanţilor la activitatea economică avantaje enorme referitoare în adaptarea operativă la condiţiile pieţei şi schimbului de mărfuri. Agenţii economici au înţeles că nu puteau să înmagazineze această reprezentare a valorii de schimb în mărfurile corporale, deoarece realizarea lor economică prezenta numeroase riscuri şi întâmpina dificultăţi legate de transport, depozitare, asigurare etc. De asemenea, ei au conştientizat destul de repede că banii sunt cele mai fungibile bunuri–marfă4 şi semnul cel mai general al valorii, acceptat de toţi. În asemenea împrejurări toţi participanţii la schimb au considerat că tezaurizarea reprezintă funcţia cea mai importantă a banilor (sub forma metalelor preţioase, aşa cum se prezentau ei în secolul al XVI–lea).

De aceea, cu toţii, au încercat să adune o cantitate cât mai mare posibil din această „marfă miraculoasă şi universală”, numită bani, prin două mişcări simultane:

maximizarea vânzărilor, adică a încasărilor băneşti şi minimizarea cumpărărilor, adică a cheltuielilor băneşti.

Această acţiune reprezintă chiar esenţa principiului fundamental al balanţei băneşti. Prin urmare, politica economică a fost orientată corespunzător.

Mercantilismul secolului al XVI–lea este apreciat ca fiind „mercantilismul timpuriu”. Primele probleme studiate de mercantilişti au fost cele monetare. Există în secolul al XVI–lea un prim aspect empiric al politicii (spunem „politică” şi nu „doctrină”) mercantiliste, reprezentat prin ceea ce se poate numi „bullionismul” spaniol. Acesta nu era explicat în nici o teorie economică. Conchistadorii spanioli5 aduceau metale preţioase din America în Spania şi de aici ele pătrundeau în alte ţări europene. Guvernele considerau acumularea de aur şi argint nu 4 Banii sunt cele mai fungibile bunuri–marfă pentru că – în economia marfară – pot reprezenta (înlocui) celelalte mărfuri şi – la rândul lor – pot fi înlocuiţi de toate celelalte bunuri–marfă. 5 Dintre ei cel mai vestit a fost Hernando Cortez (1485–1547), conducătorul expediţiei în care i–a învins pe azteci şi a cucerit Mexicul (1519–1521).


27

numai o dovadă a îmbogăţirii, ci şi o sursă de îmbogăţire. Ele au interzis – mai ales în Spania – ieşirea de metale preţioase şi au organizat sistemul „balanţei contractelor” (ţara „A” putea cumpăra de la ţara „B” numai atât cât ţara „B” cumpăra de la ţara „A”6). Putem, oare, afirma că în felul acesta autorii spanioli au confundat bogăţia cu banii ? Mai degrabă înclinăm să credem că ei apreciau că abundenţa monetară facilita producerea de bogăţie şi – de aceea – căutau mijloacele de împiedicare a scurgerii banilor spanioli spre alte state. În felul acesta, au apărut primele elemente ale teoriei cantitative a banilor. Unii economişti spanioli au avut – se pare – anumite indicii ale influenţei cantităţii de bani asupra preţurilor.

Dezvoltarea comerţului cerea sporirea masei monetare în circulaţie. Dar nu era suficient ca banii să fie abundenţi; ei trebuiau – totodată – să fie buni, adică să aibă o putere de cumpărare constantă pe perioade lungi. Adică – în epoca respectivă – piesele

metalice trebuiau să–şi conserve, în mod constant, greutatea iniţială. La sfârşitul Evului Mediu au avut loc discuţii numeroase asupra efectelor „alterării” banilor, prin diminuarea cantităţii de metal conţinută în ei, decisă de puterea publică. În secolul al XIV–lea mai mulţi autori anonimi au formulat legea după care „banii răi îi alungă din circulaţie pe cei buni” (între ei, Nicolas Oresme (1325–1382)). Ea este, însă, cunoscută sub numele de „Legea Gresham“ („Bad money drives out good money”) (de la autorul ei, englezul Sir Thomas Gresham (1519–1579) – unul dintre fondatorii Bursei din Londra). După 1560 preţurile în Europa au început să crească. Această evoluţie nu era cauzată doar de mutaţiile monetare, deoarece creşterea preţurilor era mai mare decât scăderea cantităţii de metal preţios reprezentată de o unitate monetară, ea era şi rezultatul abundenţei de aur după cucerirea Americii. După descoperirea „Lumii Noi” fenomenul

6 Ideea aceasta va fi preluată, într–o oarecare măsură, de John Stuart Mill în faimoasa sa „teorie a valorilor internaţionale”.


28

care s–a impus atenţiei în Europa a fost creşterea preţurilor. Numeroşi specialişti au explicat această realitate prin mutaţiile monetare, ce au redus conţinutul metalic al banilor.

Dar, în anul 1568 Jean Bodin (1530–1597) (celebru jurist din Anjou) a combătut ideea în lucrarea Răspunsuri la paradoxurile domnului M. Malestroit referitoare la scumpirea tuturor lucrurilor. El a atribuit creşterea preţurilor în principal afluenţei de metale preţioase din Lumea Nouă şi a încercat să formuleze legea după care puterea de cumpărare a banilor este invers proporţională cu cantitatea de aur şi argint existentă într–o ţară. Acesta a fost punctul de plecare al unei lungi

controverse, care a condus – în secolele al XIX–lea şi al XX–lea – la ceea ce se numeşte „Teoria cantitativă a banilor”, conform căreia:

Nivelul preţurilor este direct proporţional cu cantitatea de bani existentă în circulaţie;

Puterea de cumpărare a unităţii monetare este invers proporţională cu cantitatea de bani din circulaţie.

Se pare că mercantiliştii au înţeles relaţia

Mercantiliştii l–au considerat pe M drept „motor” al dinamicii

economice şi au arătat că: Dacă M creşte, creşte şi P; Creşterea lui P antrenează creşterea veniturilor

producătorilor (Y) (aici ei au confundat banii cu veniturile);

Creşterea veniturilor (Y) antrenează creşterea volumului tranzacţiilor (T);

Creşterea lui T antrenează sporirea producţiei, a productivităţii şi reducerea costurilor, mărirea numărului locurilor de muncă şi a bogăţiei naţionale.

MV = PT, unde:

M - masa monetară; V - viteza de rotaţie a banilor (numărul de rotaţii pe care masa monetară îl face într-un interval de timp); MV - oferta de bani; P - nivelul preţurilor mărfurilor şi tarifurilor serviciilor; T - volumul tranzacţiilor; PT - cererea de bani.


29

Pe de altă parte: Creşterea lui M antrenează scăderea ratei dobânzii (d’)

(deci se promovează politica „banilor ieftini”, „politique économique de monnaie à bon marché”, sau „cheap money policy”);

Scăderea ratei dobânzii (d’) conduce la creşterea producţiei (ofertei) de bunuri şi servicii şi, deci, a tranzacţiilor (T).

Jean Bodin şi–a sprijinit demonstraţia pe studiul cifrelor, ceea ce îl face unul dintre îndepărtaţii precursori ai statisticienilor de astăzi. Aurul şi argintul erau asimilate mărfurilor obişnuite şi valoarea lor celei a celorlalte mărfuri, considerată ca variind invers proporţional cu cantităţile existente. În istoria ştiinţei economice descoperirea lui Jean Bodin are o mare importanţă. Jean Bodin a avut doar parţial dreptate, explicând creşterea preţurilor prin creşterea cantităţii de bani. El n–a observat, însă, că raportul de schimb între metalele preţioase şi alte mărfuri este determinat de costul lor de producţie. Metalele preţioase devin mai abundente când se descopăr noi zăcăminte şi deci, costul lor de producţie scade, ceea ce duce la modificarea raportului dintre valoarea banilor şi aceea a mărfurilor (în favoarea celor din urmă). Cu toate efectele negative ale creşterii preţurilor, mercantiliştii au continuat să creadă că abundenţa banilor este de preferat, pentru că ea asigură lichidităţile necesare derulării unui volum mare de afaceri, ca şi pentru dezvoltarea creditului ori pentru umplerea trezoreriei. Iată de ce statele au încurajat importul şi au inhibat exportul de metale preţioase.

Printre măsurile cu care au încercat să pună în aplicare asemenea idei, amintim:

atribuirea unei puteri de cumpărare superioare – faţă de conţinutul lor metalic – banilor străini, comparativ cu cei naţionali;

impunerea obligaţiei ca negustorii şi industriaşii să–şi plătească impozitele cu bani şi de a repatria valuta încasată din exporturi;

limitarea importului produselor manufacturate străine; rezervarea comerţului pe teritoriul naţional numai

naţionalilor, interzicând străinilor să facă comerţ în interiorul unei ţări sau să scoată moneda peste graniţă;


30

dezvoltarea industriei prelucrătoare naţionale, pentru a oferi produse scumpe la export;

instituirea monopolului la transportul mărfurilor, exclusiv pentru mijloacele de transport naţionale (Actele de navigaţie din Anglia din anii 1651 şi 1660).

Este imposibil să se creadă simultan în teoria cantitativă şi în ideile care asimilează – total – bogăţia cu banii. Politica bullionistă apare – în totalitate – inoportună, dacă se admite teoria cantitativă. De ce să acumulezi aur şi argint într–o ţară, dacă aceasta antrenează numai creşterea preţurilor ? Acumularea de bani nu putea dura, deoarece urcarea preţurilor naţionale va provoca o scădere a exporturilor, o creştere a importurilor şi, deci, un deficit al balanţei comerciale şi de plăţi externe, care nu se poate regla decât prin export de metal!

2.2. BALANŢA COMERCIALĂ EXCEDENTARĂ

ercantilismul secolului al XVII–lea este considerat „matur”. Politica mercantilistă a depăşit, treptat, teoria

cantitativă a banilor. O lungă perioadă – chiar în ciuda deprecierii lor – metalele preţioase şi–au menţinut statutul de mărfuri privilegiate. Se credea că – deşi metalele preţioase nu sunt bogăţie în sine – abundenţa lor, facilitând creditul şi afacerile, permite, în timp, o mai rapidă dezvoltare a producţiei. Treptat, mercantilismul s–a aşezat pe noi fundamente teoretice, foarte diferite de vechiul „chrysohedonism” depăşit, transformându–se în doctrină productivă. În acest sens, prima dovadă a fost Traité de l’économie politique a lui Antoine de Montchrestien7, publicată în anul 1615, cu o dedicaţie pentru regele Ludovic al XIII–lea. Autorul respinge, încă de la început, prejudecata chrysohedonistică. „Nu abundenţa de aur şi argint, cantitatea de perle şi de diamante face statele bogate şi opulente, ci bunurile necesare vieţii. Este adevărat că noi am devenit mai abundenţi în aur şi argint decât părinţii noştri, dar nu mai înstăriţi sau mai bogaţi”. Concluzia: bogăţia este masa produselor consumabile şi o ţară este mai bogată cu cât produce mai multe.

7 Antoine de Montchrestien (1576–1621), Traité de l’économie politique, 1615. Ludovic al XIII–lea (1610–1643), rege al Franţei tutelat în actele de autoritate monarhică de către mama sa Maria de Medici (1573–1662), şi cardinalul de Armand Jean du Plessis de Richelieu (1585–1642).

M


31

Se pare că mercantiliştii „maturi” au intuit destul de bine „Cererea globală” (D):

„Fericirea omului – scria Montchrestien – constă în bogăţie şi

bogăţia în muncă... omul s–a născut pentru a trăi în continuu exerciţiu şi preocupare”. Conform acestei teorii dezvoltarea producţiei naţionale devine scopul politicii economice. În acest context a apărut o nouă problemă. Există meserii sau forme particulare de activitate mai productive decât altele şi, deci, mai recomandate ? Fiziocraţii vor răspunde – şi o dată cu ei şi Adam Smith: „aceasta este agricultura”. Asemenea problemă nu se mai pune astăzi, dar ea a stat în centrul cercetărilor economice mai mult de două secole. După ce a apreciat că „aratul trebuie considerat începutul tuturor facultăţilor sau bogăţiilor”, Montchrestien a consacrat restul lucrării sale industriei şi comerţului. Antoine de Montchrestien era de părere că cele mai productive activităţi sunt „industria” şi „comerţul”.

Chiar mai mult, mercantiliştilor li se părea că: sporirea muncii agricole nu poate produce decât un

randament descrescând; sporirea muncii în industrie şi comerţ aduce un randament

crescând. Au apărut – astfel – încă în secolul al XVII–lea, unele elemente ale faimoasei „legi a randamentelor neproporţionale”. În economia mercantilistă dirijată s–a dezvoltat mica industrie, fie în cadrul constituit de asociaţiile meseriaşilor (breslele8) dotate cu privilegii sau monopol, fie datorită „manufacturilor regale” create prin aportul capitalului regal ori beneficiind de privilegiile acordate de suverani: subvenţii, favoruri fiscale, rezervări pe anumite pieţe etc. Privilegiile acestea şi înţelegerile de tip monopolist n–au fost condamnate la vremea respectivă, ci, dimpotrivă, recomandate ca cele mai potrivite pentru a asigura dezvoltarea industrială.

8 Breaslă, de la cuvântul de origine slavă „bratstvo” = frăţie.

D = C + G + I + E, unde: C = consumul privat (familial); G = consumul public (bunuri şi servicii pentru stat, pensii, întreţinerea funcţionarilor); I = investiţiile (brute şi nete); E = exportul.


32

Mercantilismul matur priveşte balanţa plăţilor externe de pe poziţiile capitalismului. Înţelegând că „banii nasc pui”, mercantiliştii au apreciat că banii nu trebuie să staţioneze, ci să se afle într–o mişcare continuă. Ei trebuie aruncaţi mereu în circulaţie, de unde să se întoarcă tot mai mulţi. Mercantiliştii secolului al XVI–lea absolutizau formula: „să vinzi cât mai mult şi să cumperi cât mai puţin”. Mercantiliştii maturi relativizează această formulă. Acum, în secolul al XVII–lea, „se poate cumpăra oricât, cu condiţia ca încasările din vânzare să fie mai mari”. Gândirea mercantilismului timpuriu s–a ridicat până la nivelul de înţelegere a balanţei băneşti. În timpul mercantilismului matur gândirea se ridică la înţelegerea balanţei comerciale. În primul caz se punea problema de a cheltui cât mai puţin pentru a se putea acumula. În această perioadă – a acumulării primitive a capitalului –, principala funcţie a banilor a fost cea de mijloc de tezaurizare. În al doilea caz – când începe trecerea capitalului din circulaţie spre producţie –, principala funcţie a banilor devine cea de mijloc de circulaţie. Agenţii economici au înţeles că banii imobilizaţi sub forma tezaurului nu produc nici o modificare în economia reală. Ba mai mult, masa monetară riscă să–şi reducă puterea de cumpărare în lipsa sporirii producţiei, a ofertei. Ei au ajuns la conştientizarea faptului că banii trebuie să se afle continuu în circulaţie, să fie continuu aruncaţi în această sferă a economiei, de unde trebuie să se întoarcă înmulţiţi. Banii şi mărfurile se alungă reciproc şi continuu unii pe alţii din sfera circulaţiei. Prin vânzare mărfurile sunt aruncate în circulaţie, iar banii sunt retraşi din această sferă. Prin cumpărare mărfurile sunt alungate din circulaţie spre consum, iar banii sunt aruncaţi în circulaţie. Atât timp cât banii şi mărfurile se află în mişcare continuă, lucrurile decurg normal. Agenţii economici câştigă utilitate prin schimbul mărfurilor diferite şi câştigă bani prin activităţile rentabile. Prin aceste descoperiri, spiritul capitalist îşi dezvăluie esenţa sa cea mai profundă: a cumpăra şi a vinde cât mai mult, oriunde şi oricând, cu condiţia ca încasările să fie mai mari decât plăţile.

Aceasta este esenţa balanţei comerciale. Teoria „balanţei băneşti” şi cea a „balanţei comerciale” sunt – de fapt – două trepte ale dezvoltării mercantilismului, care reflectă – la rândul lor – două etape în dezvoltarea economiei şi politicii economice. Trebuia să se răspundă la întrebarea: cum poate o naţiune să se îmbogăţească, să vândă mai mult decât cumpără, cum poate exporta mai mult decât importă ? De aceea sistemul „balanţei contractelor” a fost


33

abandonat şi au dispărut restricţiile la exportul banilor, politica balanţei comerciale favorabile fiind urmată şi de alte măsuri:

taxe la importul produselor finite; prime la exportul produselor naţionale fabricate; interzicerea exportului materiilor prime naţionale; stimularea prin liberalizare a importului de materii prime; dezvoltarea marinei comerciale naţionale şi investirea ei cu

monopolul transportului între metropole şi colonii (crearea sistemului „Pactul colonial”);

dezvoltarea companiilor de navigaţie şi comerţ cu exteriorul (Compania Indiilor Orientale9 în Anglia, Comercianţii Aventurieri, Companie coloniale sau Compania Mississippi în Franţa);

intervenţia pe piaţa naţională pentru a menţine preţurile la nivel scăzut şi cu scopul de a favoriza exportul;

controlul riguros al calităţii produselor vândute; menţinerea salariilor la niveluri scăzute; menţinerea la nivel scăzut a preţurilor cerealelor pentru a

împiedica creşterea costului vieţii; stimularea invenţiilor tehnice etc. După convingerea mercantiliştilor, „comerţul este un joc cu sumă pozitivă”.

Dinamica gândirii mercantiliste a fost următoarea:

9 Compania Indiilor Orientale (East India Company) – companie comercială engleză, care a fiinţat din 1600 până în 1858 şi a fost un instrument al politicii coloniale a Angliei în India, China şi alte ţări din Asia. La jumătatea secolului al XVIII–lea, Compania – care dispunea de armată şi flotă – a devenit o mare forţă militară. Sub steagul ei colonialiştii englezi au cucerit India. Compania a deţinut timp îndelungat monopolul comerţului cu India şi principalele funcţii ale administraţiei acestei ţări. Răscoala naţională din 1857–1858 („Revolta Şipailor”) din India i–a silit pe englezi să schimbe formele dominaţiei lor coloniale. Compania a fost desfiinţată, iar India a fost declarată dominion al coroanei britanice.

Încurajarea comerţului

exterior

Excedentul balanţei

comerciale

Sporirea veniturilor bugetare

Creşterea puterii naţiunii

Intrări nete

de aur


34

From The English Navigation Act of 1660: “From and after the first day of December one thousand six hundred and sixty, and from thenceforward, no goods or commodities whatsoever shall be imported into or exported out of any lands, islands, plantations or territories to his Majesty belonging or in his possession, or which may hereafter belong unto or be in the possession of his Majesty, his heirs and successors, in Asia, Africa or America, in any other ship or ships, vessel or vessels whatsoever, but in such ships or vessels as do truly and without fraud belong only to the people of England”10.

10 For more details see: English Navigation Act, 1651, English Navigation Act, 1660 and English Navigation Act, 1663.


35

3. MODELUL FIZIOCRAT. BALANŢA COMERCIALĂ ECHILIBRATĂ

„Balanţa în bani e cel mai rău lucru în comerţul exterior pentru

naţiunile care nu vor putea să raporteze în schimb producţii pentru această întrebuinţare. Şi comerţul exterior este el însuşi un rău pentru naţiunile cărora comerţul interior nu le ajunge pentru a debita în mod

avantajos produsele ţării lor. E destul de ciudat ca să se fi dat atâta importanţă acestei balanţe în bani, care nu–i decât nenorocirea

comerţului” (François Quesnay).

„Ei bine ! oarbă şi stupidă politică, voi îndeplini dorinţele tale ! Iţi dau întreaga cantitate de bani care circulă la naţiunile cu care făceai

comerţ: iat–o adunată în mâinile tale ! Ce vrei să faci cu dânsa ? În ultimă analiză, ce aţi câştigat oare căutând să vindeţi străinilor fără a

mai cumpăra nimic din mărfurile lor ! Banii pe care nu–i veţi putea conserva şi care trec prin mâna voastră fără a vă fi putut fi de folos !

Cu cât se înmulţesc banii, cu atât mai mult ei pierd din valoarea lor negociabilă, pe când celelalte mărfuri sporesc în raport cu ei”

(Pierre Paul Merciér de la Rivière).

ercantiliştii şi–au derulat paradigma de gândire în jurul schimbului neechivalent. După ei, „a vinde mai

mult şi a cumpăra mai puţin” în scopul creşterii cantităţii de bani, era sinonim cu a spori bogăţia. La început – în secolul al XVI–lea – credeau că şi schimburile inegale din interiorul ţării măresc bogăţia. Apoi – în secolele următoare – considerau că numai comerţul exterior creează bogăţie şi au cerut intervenţia statului pentru promovarea unei balanţe comerciale externe favorabile. Spre deosebire de ei, fiziocraţii îşi întemeiază întreaga doctrină pe schimbul echivalent. Schimbul nu poate crea bogăţie, pentru că – prin definiţie – presupune echivalenţa valorilor schimbate. Chiar şi în cazul tranzacţiilor neechivalente – apreciază fiziocraţii – nu se poate vorbi de sporirea bogăţiei, deoarece „câştigul unuia este egal cu pierderea celuilalt”. „Schimbul este un contract de egalitate, care se face de la valoare pentru valoare egală. Nu–i un mijloc de a se îmbogăţi, deoarece se dă atât cât se primeşte, ci e un mijloc de a–şi împlini

M


36

nevoile şi a–şi varia plăcerile”11. Banii reprezintă doar un instrument de schimb al diferitelor mărfuri, nu un semn al bogăţiei şi – în nici un caz – nu sunt sinonimi cu bogăţia. Fiziocraţii tratează banii – exclusiv – ca pe un „lubrifiant” al circulaţiei, conform formulei (Marfă – Bani – Marfă). Conform gândirii neoclasice fiecare dintre coschimbişti – primind un bun care–i satisface o nevoie mai mare, comparativ cu bunul cedat – măreşte utilitatea bunurilor. Sporirea – pe baze subiective ? – utilităţii prin schimb, măreşte bogăţia ! Iată o idee – prezentă mereu în gândirea franceză – care va face carieră începând cu ultima treime a secolului al XIX–lea.

Comerţul exterior – la fel ca şi cel intern – nu produce o bogăţie reală, ci numai un câştig (!) pentru unii, egal cu pierderea celorlalţi. După convingerea fiziocraţilor „comerţul este un joc cu sumă nulă”.

„Toate naţiunile comerciale se mândresc la fel de a se îmbogăţi prin comerţ, dar lucru de mirare! ele cred toate să se îmbogăţească, câştigând unele de la altele. Trebuie convenit că acest pretins câştig, aşa cum îl concep dânsele, trebuie să fie un lucru miraculos, căci după această părere, fiecare câştigă şi nimeni nu pierde”12. Merciér de la Rivière13 consideră comerţul exterior „un rău necesar”, acceptat în cazul importării bunurilor necesare, dar imposibil de produs în interior, sau pentru exportarea producţiei naţionale superflue. François Quesnay numeşte comerţul exterior „cel mai rău lucru”. „Balanţa în bani e cel mai rău lucru în comerţul exterior pentru naţiunile care nu vor putea să raporteze în schimb producţii pentru această întrebuinţare. Şi comerţul exterior este el însuşi un rău pentru naţiunile cărora comerţul interior nu le ajunge pentru a debita în mod avantajos

11 După Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 46. Dar ce înseamnă „a–şi împlini nevoile şi a–şi varia plăcerile” dacă nu „a–şi mări bogăţia”? 12 Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 47. 13 Comercianţii sunt comparaţi cu „acele oglinzi dispuse să reflecteze în acelaşi timp şi–n diferite sensuri aceleaşi obiecte. Ca şi dânsele, par să le înmulţească şi înşeală astfel ochii celor care le văd numai superficial. Comercianţii, cei care se numesc astfel, nu sunt decât traficanţi. Or, cel care trafichează nu–i decât un fel de salariat care, prin industria sa, ajunge să–şi apropie o parte din bogăţiile altor oameni”.


37

produsele ţării lor. E destul de ciudat ca să se fi dat atâta importanţă acestei balanţe în bani, care nu–i decât nenorocirea comerţului”14. Studiul concepţiei fiziocrate cu privire la comerţ şi bani pune în evidenţă câteva aspecte foarte interesante: 1. Bogăţia comercială (mărfurile, bunurile şi serviciile economice) se poate schimba pe bani. Dar, atenţie ! Fiziocraţii acceptă că prin schimb utilitatea mărfurilor schimbate creşte !? Deci, formula M – B – M devine, prin schimb, M – B – M’, unde, M’ > M !? De unde provine acest plus de utilitate, dacă schimbul este „steril” ? Deşi acceptă că schimbul măreşte utilitatea mărfurilor, fiziocraţii resping comerţului însuşirea de a „crea” „produs net” ! Acelaşi tratament rezervă gânditorii fiziocraţi industriei, transporturilor şi profesiunilor libere, care … doar „adaugă o valoare la alta”, deşi măresc utilitatea bunurilor „create de Natură” (prin agricultură) ! 2. Mărfurile au, pe de o parte, „valoare uzuală” (utilitate), iar pe de altă parte, „valoare venală” (de schimb). 3. Preţul reprezintă expresia bănească a valorii de schimb. 4. Valoarea de schimb nu este o funcţie a utilităţii. Preţul şi utilitatea sunt noţiuni independente una de alta. Utilitatea este determinată de nevoile oamenilor. Preţul este determinat de factori independenţi de voinţa umană15 (costuri, concurenţă etc.). 5. Nu toate bunurile constituie bogăţie. Bunurile „oarecare”16 (aerul, lumina zilei, întunericul nopţii etc.) au utilitate, dar n–au valoare de schimb, pentru că nu sunt „rare” (şi nu devin mărfuri). Deci, bogăţia comercială este formată – în concepţia fiziocraţilor – din „bunurile economice”.

14 Vezi Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 48. 15 „La valeur usuelle est toujours la même, et toujours plus ou moins intéressante pour les hommes, selon les rapports qu’elle a avec leurs besoins, avec leur désir d’en jouir. Mais le prix au contraire varie et dépend de différentes causes aussi inconstantes qu’indépendantes de la volonté des hommes” (François Quesnay, „Hommes”, apărut în Enciclopedia franceză. Noi am citat după Jacques Nagels, Histoire de la pensée économique, tome 1, ULB, Bruxelles, 1ère édition, 1991, p. 138). 16 Vezi Carl Menger (1840–1921) şi distincţia între „bunurile oarecare” (cele care se află într–o cantitate mai mare comparativ cu nevoile) şi „bunurile economice” (se găsesc în cantitate mai mică faţă de nevoi).


38

Fiziocraţii au militat pentru libertatea comerţului, întrucât este „conformă naturii umane”, „contribuie la împlinirea nevoilor şi variază plăcerile”. Argumentele invocate în promovarea liberschimbismului au fost următoarele: a. Ordinea Naturală – care transcende toate societăţile şi timpurile – asigură omului şi libertatea de acţiune în economie. b. Libertatea comerţului asigură „cel mai bun preţ”. Iată ce afirma Quesnay: „Abundenţă şi

ieftinătate nu–i bogăţie. Lipsă şi scumpete e sărăcie. Abundenţă şi scumpete e îmbelşugare”17. Idei asemănătoare exprimase – la rândul său – şi Boisguillebert („Preţul scăzut pregăteşte foametea”). „Scumpetea aduce belşug”, pentru că stimulează producţia. Atitudinea liberschimbistă a fiziocraţilor era – în acelaşi timp – antimercantilistă şi anticolbertistă. Mercantiliştii au încurajat – atât la intern, cât şi la export – producţia de lux şi au descurajat agricultura. Preţurile mărfurilor agricole se menţineau scăzute pentru a ieftini forţa de muncă, iar exportul lor nu era încurajat.

Fiziocraţii – consecvenţi în direcţia relansării agriculturii – propun: a. Liberalizarea exportului produselor agricole la cele mai avantajoase preţuri. b. Menţinerea pe piaţa internă a unor preţuri ridicate la mărfurile agricole şi interzicerea importului de asemenea bunuri. După cum se ştie, fiziocraţii au apreciat că numai mărfurile agricole se pot vinde la preţuri superioare costurilor (cu venit net), cele industriale urmând să se realizeze la preţuri egale cu costurile de producţie (pentru că „sterilii” „nu creează valoare, ci doar transformă bunurile create de agricultură”).

Politica liberschimbistă a fiziocraţilor se bazează pe următoarele două principii:

Combaterea principiului „balanţei comerciale excedentare”. Consecvenţi ideilor schimbului echivalent şi

reducerii banilor la funcţia de instrument al schimburilor, fiziocraţii condamnă accentul pus de mercantilişti pe realizarea unui excedent

17 După Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 31.

1.


39

valoric în comerţul internaţional. După fiziocraţi balanţa comercială externă excedentară rezultă ca urmare a unui export de bunuri mai mare decât importul. În gândirea lor aceasta este o situaţie negativă, întrucât „se exportă mai multă bogăţie (bunuri) decât se importă” (pentru că banii intraţi nu sunt decât „mijloc de schimb”) şi naţiunea sărăceşte. Iată ce scria Merciér de la Rivière: „Ei bine ! oarbă şi stupidă politică, voi îndeplini dorinţele tale ! Îţi dau întreaga cantitate de bani care circulă la naţiunile cu care făceai comerţ: iat–o adunată în mâinile tale ! Ce vrei să faci cu dânsa ? În ultimă analiză, ce aţi câştigat oare căutând să vindeţi străinilor fără a mai cumpăra nimic din mărfurile lor ! Banii pe care nu–i veţi putea conserva şi care trec prin mâna voastră fără a vă fi putut fi de folos ! Cu cât se înmulţesc banii, cu atât mai mult ei pierd din valoarea lor negociabilă, pe când celelalte mărfuri sporesc în raport cu ei”18.

Efectele unei balanţe comerciale favorabile – apreciază fiziocraţii – nu pot fi decât negative:

încetarea exportului şi, deci, a încasărilor valorice; scumpirea mărfurilor prin creşterea generalizată a

preţurilor; raritatea produselor pe piaţa internă (a ţărilor cu

exporturi mai mari ca importurile) va impune importuri de mărfuri şi ieşirea de numerar.

Combaterea „protecţionismului în comerţul internaţional”. Fiziocraţii s–au pronunţat împotriva taxelor

vamale şi în favoarea liberalizării comerţului exterior. În acest context ei au încercat să demonstreze că sarcina taxelor vamale şi restricţiilor în comerţul internaţional cade asupra populaţiei ţărilor care le practică. „Străinul nu–ţi va vinde nimic dacă nu i–ai plătit acelaşi preţ pe care l–ar da şi celelalte naţii. Dacă vei pune o taxă asupra intrării mărfurilor sale, aceasta va fi spre ridicarea adevăratului preţ pe care–l va fi primit străinătatea; această taxă de intrare va fi deci plătită numai de către cumpărătorii naţionali”19. Mai mult, protecţionismul – tarifar sau/şi netarifar – promovat de o ţară, în dauna unor produse sau ţări, va determina măsuri similare din partea străinătăţii, ceea ce va afecta

18 Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 51. 19 După Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 51–52.

2.


40

negativ relaţiile internaţionale şi dezvoltarea economică a tuturor statelor. Încercând să–şi pună în practică politica liberschimbistă, fiziocraţii au inspirat Edictul din 1763 (care liberaliza comerţul interior cu grâne) şi Edictul din 1766 (care liberaliza comerţul exterior cu cereale). După puţini ani de aplicare – care s–au soldat cu serioase lipsuri alimentare şi foamete – Edictele au fost abrogate în 1770. Anne Robert Jacques Turgot – liberal mai convins decât mulţi fiziocraţi şi unul din adversarii de idei ai lui François Quesnay – va restabili legea liberală, printr–un Edict din 1774, care va fi abrogat după 3 ani, în 1777, revenindu–se la o politică de restricţionare a comerţului internaţional cu produse agricole.

4. Adam Smith (1723-1790). Modelul avantajului absolut

41

4. ADAM SMITH (1723–1790). MODELUL AVANTAJULUI ABSOLUT

„Maxima oricărui cap de familie prudent este de a nu încerca să

producă în casă lucruri care l–ar costa mai mult producându–le decât cumpărându–le”. „Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai

ieftine decât le–am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într–un mod din

care putem trage oarecare folos”. Adam Smith

dam Smith – creatorul teoriei „avantajului absolut”20 – a studiat problematica schimburilor economice

internaţionale în cadrul concepţiei sale generale referitoare la liberalism, maximizarea eficienţei şi diviziunea muncii.

Premisele înţelegerii teoriei smithiene despre comerţul internaţional sunt următoarele:

Principiul maximizării eficienţei determină fiecare întreprinzător şi fiecare economie naţională să se specializeze în producţia şi exportul mărfurilor – pentru care au cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie (naturali şi/sau dobândiţi) – pe care le obţin cu cele mai mici costuri unitare.

Principiul liberei concurenţe în comerţul internaţional (fără monopol sau restricţii tarifare

ori netarifare). Principiul circulaţiei libere a metalelor preţioase între ţări şi al

convertibilităţii depline a banilor de hârtie.

20 Avantajul absolut reprezintă câştigul pe care îl obţine o ţară din comerţul internaţional când reuşeşte să importe o marfă la un preţ extern inferior costului său naţional unitar. După Adam Smith, un alt englez, John Ramsey McCulloch (1789–1864), „explained trade in terms of ‘absolute advantage’: a country exports those goods it can produce more efficiently, and therefore more cheaply, than its neighbours; and it imports those goods that can be produced more efficiently abroad, and which can thus be obtained more cheaply abroad than at home. Foreign trade thus benefits a country enabling it to buy from the cheapest possible source” (După Roger Backhouse, Economists and the Economy, 2d edition, Transaction Publishers, New Brunswich, USA, 1994, p. 76).

A


42

Avantajele comerţului exterior pentru fiecare ţară sunt – după părerea lui Adam Smith – de două feluri: a. Pe de o parte, schimburile internaţionale asigură valorificarea mai eficientă a produselor naţionale fără desfacere în interior şi aprovizionează naţiunile cu bunuri rare din străinătate. „Comerţul exterior duce din ţară acea parte de surplus din producţia pământului şi muncii pentru care nu e nici o cerere în interior şi aduce în schimb alte bunuri care sunt, dimpotrivă, cerute acolo”21. Astfel are loc adâncirea diviziunii muncii şi perfecţionarea forţelor productive ale fiecărei naţiuni. „Prin acest mijloc, îngustimea pieţei interne nu constituie nici o piedică pentru ca diviziunea muncii, în orice ramură de meşteşug sau manufactură să fie dusă la cea mai mare perfecţiune”22. b. Pe de altă parte, comerţul exterior lărgeşte piaţa de desfacere, măreşte posibilităţile de valorificare a capitalului naţional şi sporeşte bogăţia naţională. „Prin deschiderea unei pieţe mai largi pentru partea din producţia muncii lor care depăşeşte consumul intern, ele (manufacturile – n. ns.) sunt încurajate să–şi perfecţioneze forţele productive şi să mărească producţia anuală la maximum; şi, pe calea aceasta, să sporească bogăţia şi venitul real al societăţii”23. În scopul lărgirii pieţei, Adam Smith a considerat potrivită înfiinţarea de colonii şi a încercat să ofere suportul teoretic necesar pentru promovarea de către Marea Britanie a unei politici expansioniste. Ca şi alţi teoreticieni de după el24, Adam Smith a susţinut că înfiinţarea de colonii de către statele mai dezvoltate în zonele lumii aflate pe trepte inferioare de progres, este – deopotrivă – avantajoasă pentru ambele categorii de ţări. Coloniştii naţiunilor civilizate aduc cu ei în teritoriile colonizate:

21 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 299. 22 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 299. 23 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 299. 24 Vezi, mai ales, gândirea germanului Friedrich List (1789–1846), care a dezvoltat, la mijlocul secolului al XIX–lea, teoria „misiunii civilizatoare” a Occidentului.


43

„o pricepere în agricultură şi în alte îndeletniciri folositoare, superioară celei care, de–a lungul multor secole, se poate dezvolta de la sine la popoare sălbatice şi barbare”25;

„obişnuinţa unei discipline”26; „o concepţie de guvernare organizată, existentă în propria

lor ţară”27; „un sistem de legi pe care se sprijină acea guvernare”28; „principiile unei bune administrări a justiţiei, introducând,

fireşte, ceva semănător în noua aşezare”29. Drept urmare „o colonie a unei naţiuni civilizate – care ia în stăpânire fie o ţară nelocuită, fie una prea puţin locuită astfel că indigenii fac lesne loc noilor colonişti – progresează mai repede decât orice altă societate omenească, spre avuţie şi putere”30. Dar, coloniile străine reprezintă – deopotrivă – premise ale creşterii gradului de valorificare pentru capitalul metropolelor. Aceasta se explică prin facilităţile oferite de noile teritorii atrase în sfera de acţiune a capitalului din ţările dezvoltate:

„abundenţa de pământ bun”31 şi libertatea oferită investitorilor „de a–şi conduce afacerile

după sine”32. Adam Smith a elaborat teoria „AVANTAJULUI ABSOLUT” în comerţul internaţional.

„Maxima oricărui cap de familie prudent – scrie el – este de a nu încerca să producă în casă lucruri care l–ar costa mai mult producându–le decât cumpărându–le. Croitorul nu încearcă să–şi facă 25 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 26 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 27 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 28 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 29 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 30 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 55. 31 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 60. 32 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1965, p. 60.


44

singur ghete, ci şi le cumpără de la cizmar. Cizmarul nu încearcă să–şi facă singur haine, ci îi încredinţează acest lucru croitorului. Fermierul nu încearcă să–şi facă nici haine, nici ghete, ci se foloseşte în acest scop de meseriaşii respectivi. Toţi văd că e în interesul lor să–şi exercite munca, într–un mod care să le ofere oarecare superioritate faţă de vecini; şi să cumpere cu o parte din produsul activităţii lor sau – ceea ce e acelaşi lucru – cu preţul unei părţi din acest produs, toate cele de care mai au nevoie”33. În virtutea diviziunii muncii fiecare naţiune urmează să se specializeze în producţia şi exportul mărfurilor pentru care are cei mai abundenţi factori de producţie – naturali şi/sau dobândiţi – şi pe care le obţin cu costurile de producţie unitare naţionale cele mai mici34. Consumul de ore–muncă pentru unitatea de marfă în cele două ţări

Ţara „A” (Portugalia) Ţara „B” (Anglia) Mărfuri

fabricate C pr' PAi C pr' PBi Preţul

unitar (P*i) 1 Vin CA1 = 80 20 PA1 = 96 CB1 = 120 20 PB1 = 144 P*1 = 96 2 Stofă CA2 = 90 10 PA2 = 99 CB2 = 100 10 PB2 = 110 P*2 = 110 Total 170 220

C – costurile unitare naţionale, egale cu numărul orelor–muncă/unitatea de marfă.

pr’ – rata profitului pentru marfa ‘1’, respectiv ‘2’. P – preţul naţional unitar al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’. P*i – preţul unitar internaţional al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’.

Nota bene. Presupunem că cele două mărfuri se obţin în condiţiile medii sociale din fiecare ţară în parte.

Ţara „A” are la marfa ‘1’ cel mai mic cost unitar naţional (80

ore–muncă), iar la marfa ‘2’ un cost mai mare (90). Ţara „A” are la 33 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 305. 34 Aici şi în continuare ne vom strădui – atât cât ne este posibil – să tratăm unitar teoriile comerţului internaţional, pe baza exemplului ricardian despre comerţul dintre Portugalia şi Anglia şi a celor două mărfuri (vin şi stofă), prelucrând, după necesităţi, aceeaşi informaţie prin prisma diferitelor teorii. Sperăm ca în acest fel să oferim celor interesaţi o continuitate de urmărire a demersului, precum şi o coerenţă mai mare analizei. Cel puţin teoria clasică despre comerţul internaţional va fi, astfel, pentru prima dată, tratată în continuitate şi unitate, iar noţiunile cu care operează vor fi explicate şi legate între ele pe baze logice mai riguroase.


45

marfa ‘1’ un AVANTAJ COMPARATIV INTERN35 faţă de marfa ‘2’, deoarece CA1 < CA2, adică 80 < 90, (sau 80 – 90 = – 10 ore–muncă/unitate).

Ţara „B” are la marfa ‘2’ cel mai mic cost unitar naţional (100), iar la marfa ‘1’ un cost unitar mai mare (120). Ţara „B” are la marfa ‘2’ un avantaj comparativ intern faţă de marfa ‘1’, deoarece CB2 < CB1, adică 100 < 120, (sau 100 – 120 = – 20 ore–muncă/unitate).

Ţara „A” are un AVANTAJ COMPARATIV EXTERN36 faţă de ţara „B” la ambele mărfuri, deoarece, simultan: CA1 < CB1 (80 < 120) şi CA2 < CB2 (90 < 100). Avantajul comparativ extern al ţării „A” faţă de ţara „B” este mai mare la marfa ‘1’, (80 – 120 = – 40 ore–muncă/unitate), şi mai mic la marfa ‘2’, (90 – 100 = – 10 ore–muncă/unitate).

Ţara „B” are DEZAVANTAJ COMPARATIV EXTERN37 faţă de ţara „A” la ambele mărfuri, deoarece, simultan: CB1 > CA1 (120 > 80) şi CB2 > CA2 (100 > 90). Dezavantajul comparativ extern al ţării „B” faţă de ţara „A” este mai mare la marfa ‘1’, (120 – 80 = + 40 ore–muncă/unitate), şi mai mic la marfa ‘2’, (100 – 90 = + 10 ore–muncă/unitate).

Prin urmare: a. Ţara „A” se va specializa pe producţia şi exportul mărfii la

care avantajul comparativ faţă de străinătate este cel mai mare şi la care înregistrează şi un avantaj comparativ intern. Deci, ţara „A” va produce şi va exporta marfa ‘1’ (vin) pe care o obţine cu o cheltuială unitară de 80 ore–muncă, sau 80/1. Renunţând la producţia mărfii ‘2’, care o costă 90 ore–muncă/unitate, sau 90/1, şi transferând resursele de la ‘2’ la ‘1’, cu cele 90 ore–muncă va putea produce 90/80 = 1,125 unităţi de ‘1’38. În acest caz, producţia internă în „A” ar fi de 2,125 unităţi de ‘1’ 35 Avantajul comparativ intern reprezintă superioritatea pe care o are o ţară dacă poate produce – cu acelaşi consum total de resurse – o marfă la un cost unitar mai mic decât altă marfă. 36 Avantajul comparativ extern reprezintă superioritatea pe care o are o ţară, dacă poate produce o marfă la un cost naţional unitar mai mic decât ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mare de mărfuri decât ţara parteneră. 37 Dezavantajul comparativ extern reprezintă inferioritatea pe care o are o ţară, dacă produce o marfă la un cost unitar mai mare decât ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mică de mărfuri decât ţara parteneră. 38 Dacă ţara „A” ar folosi toate resursele, 170 ore–om, în ‘1’, ar putea obţine 1 + 1,125 = 2,125 unităţi de marfă.


46

(cu 6,25% mai mult). Dacă, de exemplu, ar dori să producă marfa ‘2’ şi ar transfera resursele de la ‘1’ la ‘2’, Portugalia ar putea obţine, cu cele 80 ore–muncă, 80/90 = 0,889 unităţi de ‘2’39. În acest caz, producţia internă în „A” ar fi de 1,889 unităţi de ‘2’ (cu 5,55% mai puţin).

b. Ţara „B” se va specializa în producţia şi exportul mărfii la care dezavantajul comparativ faţă de străinătate este cel mai mic şi la care înregistrează un avantaj comparativ intern. Deci, ţara „B” va produce şi va exporta marfa ‘2’ (stofă) pe care o obţine cu o cheltuială unitară de 100 ore–muncă, sau 100/1. Renunţând la producţia mărfii ‘1’, care o costă 120 ore–muncă/unitate, sau 120/1, şi transferând resursele de la ‘1’ la ‘2’, cu cele 120 ore–muncă va putea produce 120/100 = 1,200 unităţi de ‘2’40. În acest caz, producţia internă în „B” ar fi de 2,200 unităţi de ‘2’ (cu 10% mai mult). Dacă, de exemplu, ar dori să producă marfa ‘1’ şi ar transfera resursele de la ‘2’ la ‘1’, Anglia ar putea obţine, cu cele 100 ore–muncă, 100/120 = 0,833 unităţi de ‘1’41. În acest caz, producţia internă în „B” ar fi de 1,833 unităţi de ‘1’ (cu 8,35% mai puţin).

Producţia totală a celor două ţări

Producţia totală înainte de specializare

Producţia totală după specializare

Ţara/Marfa ‘1’ ‘2’ Total ‘1’ ‘2’ Total

„A” (Portugalia) 1,000 1,000 2,000 2,125 – 2,125 „B” (Anglia) 1,000 1,000 2,000 – 2,200 2,200 Total 2,000 2,000 4,000 2,125 2,200 4,325

În felul acesta, ambele ţări îşi vor orienta munca naţională spre

activităţile în care înregistrează cea mai mare productivitate internă. Dacă toate ţările vor proceda astfel, întreaga muncă socială va fi orientată spre maximizarea eficienţei.

Pentru a înţelege cum se realizează această specializare într–un climat liberal, trebuie să considerăm şi preţurile de vânzare, care vor modifica raporturile de schimb dintre ţări şi mărfuri. Presupunem –

39 Dacă ţara „A” ar folosi toate resursele, 170 ore–om, în ‘2’, ar putea obţine 1 + 0,889 = 1,889 unităţi de marfă. 40 Dacă ţara „B” ar folosi toate resursele, 220 ore–om, în ‘2’, ar putea obţine 1 + 1,200 = 2,200 unităţi de marfă. 41 Dacă ţara „B” ar folosi toate resursele, 220 ore–om, în ‘1’, ar putea obţine 1 + 0,833 = 1,833 unităţi de marfă.


47

pentru simplificarea demonstraţiei şi uşurarea înţelegerii – că preţurile sunt exprimate, în fiecare ţară, în unităţi fizice de metal preţios (sau că în ambele ţări există acelaşi etalon bănesc). De asemenea, presupunem costurile de producţie unitare interne = numărul orelor–muncă consumate pe unitatea de marfă, ale celor două mărfuri, în ţările partenere, respectiv, 80/1 la ‘1’ (vin) şi 90/1 la ‘2’ (stofă) în Portugalia; 120/1 la ‘1’ (vin) şi 100/1 la ‘2’ (stofă) în Anglia. Se poate afirma (dacă presupunem rate ale profitului egale în cele două ţări, pentru fiecare ramură42 şi facem abstracţie de cheltuielile de transport de la o ţară la alta43) că preţurile celor două mărfuri sunt proporţionale cu costurile lor. Astfel, preţul internaţional al mărfii ‘1’, (P*1) este egal cu PA1, (P*1 = 96 = PA1), iar preţul internaţional al mărfii ‘2’, (P*2) este egal cu PB2, (P*2 = 110 = PB2). Ţara „A” (Portugalia) va exporta în ţara „B” o unitate din marfa ‘1’ (vin) la preţul internaţional de 96 unităţi monetare (u.m.). Ţara „A” va importa o unitate din marfa ‘2’ (stofă) din ţara „B” la preţul de 110 u.m.

Ţara „B” (Anglia) va exporta în ţara „A” o unitate din marfa ‘2’ (stofă) la preţul internaţional de 110 u.m. Ţara „B” va importa o unitate din marfa ‘1’ (vin) din ţara „A” la preţul de 96 u.m.

Prin urmare, în aceste condiţii, Anglia înregistrează – în ciuda inferiorităţii sale comparative – un AVANTAJ ABSOLUT, pentru că reuşeşte să cumpere din străinătate marfa ‘1’ (vinul) la un preţ de import mai mic decât costul său naţional unitar (96 u.m. faţă de 120 u.m.) şi chiar mai mic decât încasările sale din export (96 u.m. faţă de 110 u.m.). Avantajul ei absolut (AAB) va fi:

sau cu 1 unitate de ‘2’ exportată, Anglia importă 110/96 = 1,146 unităţi de ‘1’. Dacă marfa ar fi produsă la intern, Anglia ar consuma (în termenii COSTULUI DE OPORTUNITATE44) 1,200

42 În producţia de vin pr’ = 20% în ambele ţări, iar în producţia de stofă pr’ = 10% în ambele ţări. 43 Le considerăm nule. 44 Costul de oportunitate reprezintă sacrificiul cantitativ din utilitatea ‘1’ necesar pentru a produce o unitate din utilitatea ‘2’; (‘1’/’2’). Sau, sacrificiul cantitativ din utilitatea ‘2’ necesar pentru a produce o unitate din utilitatea ‘1’; (‘2’/’1’).

AAB = CB1 – P*1; (120 – 96 = + 24 u.m., sau 120/96 = 1,250)


48

unităţi din marfa ‘2’ (120/100 = 1,200) pentru a obţine 1 unitate din marfa ‘1’. Prin comerţul cu Portugalia, Anglia realizează şi un AVANTAJ COMPETITIV45 (ACB), obţinând 1 unitate de ‘1’ prin exportul a 0,87346 unităţi de ‘2’ (0,873*110 = 96) sau (96/110 = 0,873), deci de + 0, 327 (1,200 – 0,873 = + 0,327).

Ea schimbă un sacrificiu propriu intern mai mare contra unui sacrificiu propriu extern mai mic. Adică, pentru a produce la intern 1 unitate de ‘1’ Anglia sacrifică 1,200 unităţi de ‘2’. Dacă importă 1 unitate de ‘1’ din Portugalia o plăteşte cu 0,873 unităţi de ‘2’ exportate. Deci, pentru Anglia, comerţul exterior cu Portugalia este avantajos.

Pe baza aceluiaşi exemplu, Portugalia înregistrează – în ciuda

superiorităţii sale comparative în producţie – un dezavantaj absolut, pentru că importă marfa ‘2’ (stofa) la un preţ mai mare decât costurile sale naţionale unitare (110 u.m. faţă de 90 u.m.) şi chiar mai mare decât încasările sale din export (110 u.m. faţă de 96 u.m.). Dezavantajul ei absolut (DAA) va fi:

45 Avantajul competitiv reprezintă excedentul monetar al încasărilor din export peste plăţile pentru import ale unei ţări. Avantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai mult de 1 tonă marfă importată. 46 Acest număr, 0,873, va avea, pe parcursul demersului clasic o semnificaţie cu totul şi cu totul specială. Urmăriţi–l şi n–o să vă pară rău!!! Veţi descoperi lucruri extraordinare, care ridică serioase semne de întrebare asupra mesajului principal al teoriei clasice despre comerţul internaţional. Acest număr „magic”, 0,873 apare, în această lucrare, pe baza corelaţiilor dintre preţurile internaţionale ale mărfurilor schimbate. Dacă preţurile internaţionale vor fi altele, dar păstrând anumite corelaţii, numărul „magic” va fi altul, dar semnificaţiile lui vor fi asemănătoare.

ACB = P*2 – P*1; (110 – 96 = + 14 u.m., sau 110/96 = 1,146)

Avantajul absolut

al ţării „B” =

Costul de producţie al mărfii ‘1’ în

ţara „B” (mai mare) –

Preţul de import al mărfii ‘1’ din ţara „A” (mai mic)

Avantajul competitiv al ţării „B”

=Încasările din export (mai mari)

Plăţile pentru import

(mai mici) –


49

sau cu 1 unitate de ‘1’ exportată, ea importă doar 96/110 =

0,873 unităţi de ‘2’. Dacă marfa ar fi produsă la intern, Portugalia ar consuma (în termenii costului de oportunitate) 1,125 din marfa ‘1’ (90/80 = 1,125) pentru a obţine 1 unitate din marfa ‘2’. Prin comerţul cu Anglia, Portugalia realizează şi un DEZAVANTAJ COMPETITIV47 (DCA), obţinând 1 unitate de ‘2’ prin exportul a 1,146 unităţi de ‘1’ (110/96 = 1,146), deci de – 0, 021 (1,125 – 1,146 = – 0,021).

Ea schimbă un sacrificiu propriu intern mai mic contra unui

sacrificiu propriu extern mai mare. Adică, pentru a produce la intern 1 unitate de ‘2’ Portugalia sacrifică 1,125 unităţi de ‘1’. Dacă importă din Anglia 1 unitate de ‘2’ o plăteşte cu 1,146 unităţi de ‘1’ exportate. Deci, pentru Portugalia, comerţul exterior cu Anglia este dezavantajos.

Paradoxul (?) lui Adam Smith. Se pare că din comerţul

internaţional dintre două ţări, una cu avantaj comparativ la ambele mărfuri (dar mai mare la ‘1’ decât la ‘2’) faţă de cealaltă, şi când preţurile internaţionale ale mărfurilor schimbate sunt proporţionale cu 47 Dezavantajul competitiv reprezintă deficitul monetar al încasărilor din export sub plăţile pentru import ale unei ţări. Dezavantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai puţin de 1 tonă marfă importată.

DAA = CA2 – P*2; (90 – 110 = – 20 u.m., sau 90/110 = 0,818)

Dezavantajul absolut

al ţării „A” =

Costul de producţie al mărfii ‘2’ în

ţara „A” (mai mic) –

Preţul de import al mărfii ‘2’ din

ţara „B” (mai mare)

DCA = P*1 – P*2; (96 – 110 = – 14 u.m., sau 96/110 = 0,873)

Dezavantajul competitiv al ţării „A”

=Încasările din export (mai mici)

–Plăţile

pentru import (mai mari)


50

costurile lor unitare naţionale, doar ţara cu dezavantaj comparativ la ambele mărfuri (dar mai mic la ‘2’ decât la ‘1’) obţine avantaj absolut, cumpărând din străinătate (marfa ‘1’ şi plătind–o cu exportul mărfii ‘2’) la un preţ de import mai mic decât costul său unitar naţional (120 – 96 = + 24 u.m.) sau (110 – 96 = + 14 u.m.).

Credem că – pe baza raţionamentului smithian – se poate formula următoarea regulă. O ţară poate obţine avantaj absolut din comerţul internaţional – indiferent de eficienţa activităţii sale interne – dacă preţul de import al mărfii este inferior costului său naţional unitar. Mai departe, o ţară care încasează din exporturi mai mult decât plăteşte pe importuri, deţine, în condiţii normale, un avantaj competitiv faţă de străinătate. Ţările cu avantaj competitiv au un comerţ exterior rentabil. Rentabilitatea este – pentru fiecare caz în parte – direct proporţională cu mărimea excedentului balanţei sale comerciale48. Ţările cu dezavantaj competitiv au un comerţ exterior nerentabil şi slab eficient. Pierderea este – pentru fiecare caz în parte – direct proporţională cu deficitul balanţei sale comerciale. Asemenea concepţie despre comerţul exterior îl apropie pe Adam Smith de mercantilişti şi îl face adeptul balanţei comerciale excedentare.

48 „Balanţa comercială este un tablou statistico–economic în care se înscriu şi se compară importul şi exportul de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă determinată, de regulă, un an” (Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Neculai Clipa, Gheorghe Luţac, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 547). Când încasările din export sunt superioare plăţilor pentru import, balanţa comercială este excedentară; când sunt egale, este echilibrată; când plăţile pentru import depăşesc încasările din export, este deficitară. „Balanţa de plăţi externe reflectă sintetic ansamblul încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare, dintr–o perioadă dată, de regulă, un an, ale unei ţări cu restul lumii” (Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Neculai Clipa, Gheorghe Luţac, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 547). Într–o formă schematică, balanţa de plăţi se compune din: balanţa comercială în sens restrâns (exportul şi importul de mărfuri), balanţa serviciilor, balanţa veniturilor şi balanţa capitalului. Când încasările din exterior depăşesc plăţile către străinătate, balanţa de plăţi este activă; când sunt egale, este echilibrată; când plăţile către străinătate sunt mai mari decât încasările din exterior, este pasivă. Balanţa de plăţi activă este expresia unor relaţii economice externe rentabile, iar balanţa de plăţi pasivă, a unor relaţii economice externe nerentabile. Balanţa comercială este componenta principală a balanţei de plăţi externe. Menţinerea, pe o perioadă îndelungată, a unei balanţe comerciale excedentare, este premisa principală a realizării unei balanţe de plăţi active, cum balanţa comercială deficitară conduce spre o balanţă de plăţi externe pasivă.


51

Totodată, se observă că Adam Smith tratează problematica schimburilor internaţionale şi a avantajului absolut în cadrul teoriei obiective a valorii determinate de muncă. Iată şi care sunt mărfurile cele mai potrivite pentru exportul Marii Britanii. „Mărfurile cele mai proprii a fi trimise în ţări îndepărtate ... par a fi produsele manufacturate cele mai bune şi mai perfecţionate, ca unele care conţin valoare mare sub volum mic şi pot fi, prin urmare, exportate la distanţe mari cu cheltuieli mici”49. Pe baza acestui raţionament, Adam Smith sugerează specializarea economiilor naţionale în producţie şi export. „Ceea ce se cheamă prudenţă pentru conducerea unei familii, rareori poate fi nesocotinţă pentru conducerea unui mare regat. Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le–am putea produce noi, e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într–un mod din care putem trage oarecare folos”50. Iată, aici, admirabilul avantaj absolut ! Avantajul absolut se poate obţine numai într–un climat de liberă concurenţă, în care „activitatea generală a ţării ... va fi lăsată să–şi găsească singură modul de întrebuinţare, care să poată aduce cele mai mari avantaje”51. Dimpotrivă, „activitatea ei nu e utilizată cu cel mai mare avantaj, când e îndrumată către producţia unui articol, pe care ea îl poate cumpăra mai ieftin decât ar fi costul lui de producţie. Valoarea producţiei anuale este desigur micşorată mai mult sau mai puţin, când activitatea este astfel îndepărtată de la o producţie de mărfuri de o valoare evident mai mare decât cea pe care ea e îndrumată să o producă. În această ipoteză, articolul respectiv s–ar putea cumpăra din străinătate mai ieftin decât se poate produce în ţară. Prin urmare, el ar putea fi cumpărat numai cu o parte din mărfurile produse sau, ceea ce este acelaşi lucru, cu o parte din preţul mărfurilor pe care activitatea susţinută de un capital egal le–ar produce în ţară, dacă s–ar lăsa lucrurile să–şi urmeze calea lor normală. Activitatea economică a ţării este astfel îndrumată de la o activitate mai

49 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 297. 50 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 305–306. 51 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 306.


52

avantajoasă spre una mai puţin avantajoasă, iar valoarea de schimb a producţiei anuale, în loc să fie mai mare, după cum era în intenţia legiuitorului, se micşorează neapărat în urma oricărei asemenea reglementări”52 (s. ns.). Adam Smith a fost protecţionist ? Cu tot liberalismul său, Adam Smith n–a susţinut o politică liberală în comerţul exterior în orice situaţie şi pentru toate ţările lumii. Elaborând o gândire profund naţională53, clasicul englez a apărat – cu mijloacele sale specifice – economia britanică în confruntarea ei cu concurenţa străină (în principal olandeză).

El a studiat două situaţii în care se impune o politică protecţionistă în comerţul exterior.

„Primul caz se iveşte atunci când o anumită activitate e necesară pentru apărarea ţării”54 (s. ns.). Iată, în acest

sens, prevederile Actului de navigaţie al Marii Britanii adoptat în anul 1651 – cu care Adam Smith s–a declarat întrutotul de acord: a. „În primul rând, este interzis tuturor vaselor, ai căror proprietari, căpitani şi trei pătrimi din numărul marinarilor nu sunt supuşi englezi – sub pedeapsă de a se confisca vasul şi încărcătura – a face comerţ cu coloniile şi plantaţiile engleze sau a face cabotaj în apele Marii Britanii”55. Se observă că prin asemenea reglementări se urmărea protejarea flotei comerciale britanice în concurenţa cu principalul ei adversar, flota olandeză. b. „În al doilea rând, un mare număr de mărfuri, din cele mai voluminoase, pot fi importate în Marea Britanie, fie numai pe corăbiile arătate mai sus, fie pe corăbiile ţării unde sunt produse mărfurile şi ale căror proprietari, căpitani şi trei pătrimi din

52 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 306. 53 S–ar putea opune acestei afirmaţii tocmai caracterul clasic al gândirii smithiene. Dar nu trebuie uitat că marile sisteme de gândire economică au fost – în esenţă – expresia teoretică a unor interese (fie naţionale, fie ale unor grupuri reprezentative de oameni). Tuturor acelora care ne–ar acuza de interpretarea tendenţioasă a lui Adam Smith le reamintim cuvintele lui Tudor Arghezi: „Fiind profund român, Eminescu e universal”. Noi le spunem (parafrazându–l pe Tudor Arghezi): „Fiind profund englez, Smith este clasic şi este universal „. 54 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 309. 55 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 309.

1.


53

numărul marinarilor sunt supuşi ai acelei ţări; şi chiar la importul pe corăbiile din această ultimă categorie, ele sunt impuse la îndoitul taxei de import”56. Aici se relevă grija legiuitorului de a proteja economia britanică în faţa concurenţei unor companii de transport internaţionale (în principal olandeze57). c. „În al treilea rând, o mare varietate din cele mai voluminoase mărfuri de import sunt prohibite – sub sancţiunea confiscării corăbiei şi a încărcăturilor – chiar dacă ar fi importate pe corăbii engleze, din alte ţări decât acelea în care au fost produse”58. Prin asemenea măsuri se urmărea descurajarea intermediarilor şi, deci, scumpirea produselor de import. d. „În al patrulea rând, fanonii59 şi oasele de balenă, uleiul şi untura de balenă şi de peşte, peştele sărat de tot felul, nepescuit de pe vase englezeşti şi nepreparat pe acestea, când se importă în Marea Britanie, suportă taxa dublă aplicată la mărfurile străine”60. Grija pentru menţinerea unei poziţii privilegiate a flotei Marii Britanii pe mările şi oceanele lumii este – aici – cât se poate de evidentă.

„Al doilea caz în care de obicei e avantajos a pune impozite pe mărfurile străine, pentru încurajarea

activităţii indigene, e acela când produsele din ţară sunt supuse la unele impozite. În acest caz, pare a fi raţional să se pună taxe egale pe produsele similare străine”61 (s. ns.). Adam Smith o spune clar, „pentru încurajarea activităţii indigene”, trebuie luate măsuri ca mărfurile importate să nu poată concura – prin preţ – mărfurile indigene sau să le concureze cât mai puţin posibil. Dacă acestea sunt situaţiile normale de protejare a economiei naţionale faţă de concurenţă în comerţul internaţional, există şi cazuri când trebuie promovate măsuri de retorsiune faţă de străinătate.

56 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 309. 57 „Când s–a făcut această lege, olandezii erau – ca şi azi – marii cărăuşi ai Europei, iar prin această dispoziţie ei fură complet excluşi de la cărăuşia spre Anglia, adică de la aducerea în Anglia a mărfurilor din alte ţări europene” (Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, p. 309). 58 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 309–310. 59 Fanonii sunt lamele cornoase, lungi de circa 2 m, fixate de maxilarul superior al balenelor. Formează o sită care reţine hrana, lăsând apa să se scurgă afară. 60 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 310. 61 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 310.

2.


54

Când o naţiune străină, „prin impozite mari sau prohibiţii, stinghereşte importul vreunuia din produsele noastre” în ţara respectivă, „o ripostă firească ne dictează represalii şi ne face să punem aceleaşi taxe şi prohibiţii la importul în ţara noastră al unora sau al tuturor produselor ei manufacturate”62. Sesizăm nuanţarea lui Adam Smith, „taxe şi prohibiţii la importul produselor manufacturate” ! Deci şi aici se manifestă grija pentru promovarea la exportul britanic al produselor industriale şi acceptarea la import (fără restricţii) a materiilor prime. Sigur, restricţiile în comerţul internaţional nu pot fi permanente (chiar dacă uneori pot fi totale). Când, cât de mult şi în ce fel e bine a se restaura libertatea importului de mărfuri străine după ce a fost câtva timp suspendată ? Iată răspunsul şi soluţia lui Adam Smith: „când unii manufacturieri (interni – n. ns.) ... şi–au lărgit activitatea într–atât, încât ei întrebuinţează un număr mare de muncitori”63. Cât de mare ? Suficient – apreciază el – pentru a le asigura succesul în concurenţa cu străinii.

CONSTATĂRI FINALE 1. Avantajul absolut este, totdeauna, de partea ţării care reuşeşte să importe o marfă oarecare la un preţ inferior costului său de producţie unitar. 2. Avantajul absolut se poate obţine indiferent dacă ţara are sau nu, la vreo marfă, avantaj comparativ faţă de partenerul de schimb. 3. În exemplul de mai sus, avantajul absolut revine Angliei, Portugalia înregistrând dezavantaj absolut. De aceea, credem că pe baza cifrelor analizate, schimbul dintre cele două ţări nu poate avea loc.

62 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 312. 63 Adam Smith, Avuţia naţiunilor, vol. I, p. 313.

5. David Ricardo (1772-1823). Modelul costurilor comparative

55

5. DAVID RICARDO (1772–1823). MODELUL COSTURILOR COMPARATIVE

ŞI AL AVANTAJELOR RELATIVE „Pentru producţia vinului, în Portugalia s–ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s–ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei.

Acest schimb s–ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa–o dintr–o

ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce, deoarece ar fi mai avantajos pentru ea să–şi întrebuinţeze capitalul pentru producţia de vin, pentru care ar obţine din Anglia mai multă

stofă decât ar putea ea produce prin trecerea unei părţi din capitalul ei de la cultivarea viţei de vie la fabricarea stofei”.

David Ricardo

na dintre contribuţiile cele mai importante ale lui David Ricardo la dezvoltarea teoriei şi practicii economice

mondiale o constituie „teoria comerţului internaţional”. Contribuţiile lui David Ricardo la elaborarea unei teorii a comerţului internaţional s–au bucurat şi se bucură, încă, de aprecierea multor specialişti, fiind partea întregului său sistem de gândire care a fost cel mai puţin supusă privirii critice a succesorilor. Într–o formă sau alta, teoria ricardiană stă şi astăzi la baza tuturor încercărilor de explicare a mecanismelor schimburilor economice internaţionale. Modelul ricardian porneşte de la concepţia lui

Adam Smith, pe care o întregeşte cu elemente noi, originale. Între modelul smithian şi cel ricardian cu privire la comerţul internaţional există numeroase asemănări: 1. Ambii autori au studiat comerţul internaţional în cadrul mecanismelor diviziunii muncii. 2. Ca şi la Adam Smith, la David Ricardo se încearcă o explicare a schimburilor internaţionale pe baza teoriei valorii–muncă.

U


56

3. Ambii îşi elaborează teoriile pe baza aceloraşi premise: a. Principiul maximizării eficienţei determină fiecare întreprinzător şi fiecare economie naţională să se specializeze în producţia şi exportul mărfurilor pentru care au cei mai abundenţi şi ieftini factori de producţie (naturali şi/sau dobândiţi) şi pe care le pot obţine cu cele mai mici costuri unitare naţionale; b. Principiul liberei concurenţe în comerţul internaţional (fără monopol sau restricţii tarifare ori netarifare); c. Principiul circulaţiei libere a metalelor preţioase între ţări şi al convertibilităţii depline a banilor de hârtie. Cu toate acestea, între cele două modele există mari diferenţe:

Mai întâi, Adam Smith aprecia că atât schimburile interne cât şi cele internaţionale au la bază principiul echivalenţei

(„muncă socială egală, pe muncă socială egală”). David Ricardo admite că echivalenţa este obligatorie numai în interiorul unei ţări. Pe piaţa internă a fiecărei ţări la baza schimbului de mărfuri stă principiul echivalenţei. „Munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englezi”64. Dar „aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într–o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări”65. Deci, după părerea lui David Ricardo, în schimburile internaţionale principiul echivalenţei nu mai este obligatoriu, deoarece „produsul muncii a 100 englezi poate fi dat pentru produsul muncii a 80 de portughezi, a 60 de ruşi sau a 120 din India de Est”66. Se poate pune, pe bună dreptate, întrebarea dacă nu cumva David Ricardo a abandonat – în asemenea cazuri – teoria valorii–muncă ? Greu de răspuns67, deşi unii exegeţi ai 64 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 127. 65 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 126. 66 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 127. 67 După părerea noastră, David Ricardo s–a dovedit a fi consecvent în întregul său demers şi în integralitatea construcţiei magistralei sale concepţii economice. El a clădit totul pe bazele unice şi logice ale teoriei obiective a valorii determinată de muncă. Sigur, în scrierile sale există o anumită inconsecvenţă. Când se referă la schimburile interne din fiecare ţară, apreciază că acestea sunt şi trebuie să fie echivalente, adică să se schimbe „muncă egală pe muncă egală” („Munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englezi”). În acelaşi timp consideră că „în schimburile internaţionale această regulă nu mai funcţionează” („produsul muncii a 100 englezi poate fi schimbat pe produsul muncii a 80 de portughezi”). După părerea noastră

1.


57

operei sale tocmai această inconsecvenţă i–o reproşează (Karl Marx, dar, mai ales, Mihail Manoilescu). Din această perspectivă unii sunt de părere că teoria lui David Ricardo nu se ridică la nivelul celei elaborate de Adam Smith. Notăm – totodată – că şi modelului smithian i se poate reproşa că nu ia în

această ultimă afirmaţie nu contravine câtuşi de puţin teoriei obiective a valorii, ci este o confirmare deplină a ei. S–ar putea ca aici David Ricardo să fi spus adevărul, fără să–l fi înţeles. Sau, poate anumiţi exegeţi ai lui David Ricardo n–au înţeles întocmai mesajul pe care el l–a transmis posterităţii (indiferent că este vorba de nume prestigioase, precum Karl Marx sau Mihail Manoilescu!!!). Sau, poate noi greşim, apărându–l pe David Ricardo. Iată despre ce este vorba. Când clasicul englez afirmă că în comerţul internaţional „produsul muncii a 100 englezi poate fi schimbat pe produsul muncii a 80 de portughezi”, el se situează – după părerea noastră – în prelungirea lui Adam Smith – şi se încadrează perfect teoriei obiective a valorii–muncă. Faptul că englezii produc în 100 de ore–muncă o utilitate care se schimbă pe produsul a 80 de ore–muncă portugheze, înseamnă că englezii şi portughezii produc, în timpi diferiţi şi în proporţiile de mai sus, aceeaşi valoare socială. Prin urmare, produsul a 100 ore–muncă engleze = produsul a 80 ore–muncă portugheze. În aceste proporţii, cele două mărfuri schimbate conţin cantităţi egale din substanţa comună numită valoare. Acest raport de schimb este unul echivalent. Diferenţa dintre cele două ţări este una de productivitate a muncii naţionale. În proporţiile amintite englezii au o productivitate a muncii naţionale mai mică decât portughezii. În acelaşi timp şi proporţii, portughezii au o productivitate a muncii naţionale mai mare decât englezii. Numai astfel, în cadrele teoriei obiective despre valoare, este posibilă schimbarea produsului a 100 ore–muncă engleze pe produsul a 80 ore–muncă portugheze. Certamente, în acest caz, englezii pierd, iar portughezii câştigă. Englezii pierd, pentru că schimbă produsul unei ore de muncă naţională pe produsul a mai puţin de o oră de muncă străină. Portughezii câştigă, deoarece schimbă produsul unei ore de muncă naţională pe produsul a mai mult de o oră de muncă străină. Proporţiile câştigului, respectiv pierderii uneia sau alteia dintre ţări sunt strict determinate de raporturile concrete în care se află productivităţile lor naţionale. La fiecare schimb Anglia pierde 80/100 – 100/100 = – 0,20 ore–muncă în favoarea Portugaliei. Concomitent, pentru fiecare schimb, Portugalia câştigă 80/80 – 80/100 = + 0,20 ore–muncă în defavoarea Angliei. În sumă absolută pierderea Angliei este egală cu câştigul Portugaliei. În mărime relativă Anglia pierde la fiecare schimb 20%, adică [(100 – 80)/100]100 = 20%. În schimb, Portugalia câştigă la fiecare schimb 25%, adică [(100 – 80)/80]100 = 25%. După cum se poate observa, câştigul relativ al Portugaliei este mai mare decât pierderea relativă a Angliei. Să însemne aceasta că pierderea Angliei este proporţională cu inferioritatea la productivitatea proprie? Să însemne aceasta că câştigul Portugaliei este mai mult decât proporţional cu superioritatea la productivitatea proprie? Oare greşim dacă formulăm următoarea regulă generală: Pierderea unei ţări este direct proporţională cu inferioritatea pe care o are (faţă de străinătate) la productivitatea naţională. Câştigul unei ţări este mai mult decât proporţional cu superioritatea pe care o are (faţă de străinătate) la productivitatea naţională ?


58

considerare toate situaţiile posibile. De exemplu, avantajul absolut se reduce sau dispare pentru anumite ţări, în cazul în care, fiind mai multe specializate pe producţia şi exportul aceleiaşi mărfi, între ele există diferenţe la costurile unitare naţionale. În asemenea situaţii, avantajele şi/sau dezavantajele comerciale vor fi determinate – pentru fiecare caz în parte – prin compararea costurilor naţionale unitare şi preţurilor internaţionale ale mărfurilor care fac obiectul schimbului extern. Pentru determinarea exactă a câştigului sau pierderii fiecărei ţări trebuie luate în calcul şi costurile de oportunitate interne pentru diferitele mărfuri, care „declanşează” şi chiar fundamentează (în mare măsură) schimburile internaţionale.

Modelul smithian îşi fundamenta ideea avantajului absolut pe compararea costurilor unitare ale aceloraşi mărfuri în ţări

diferite, pe de o parte, şi cu preţurile internaţionale, pe de altă parte. Modelul ricardian aduce în analiză, faţă de cel smithian, ideea comparării costurilor de producţie unitare – la diferite mărfuri – în interiorul graniţelor naţionale ale fiecărui stat, pe de o parte, şi cu preţurile internaţionale, pe de altă parte.

Adam Smith considera că în comerţul internaţional fiecare ţară obţine un „AVANTAJ ABSOLUT” (ca diferenţă

între costul de producţie unitar naţional mai mare şi preţul de import al aceleiaşi mărfi mai mic). * David Ricardo apreciază că fiecare ţară realizează un „AVANTAJ

RELATIV” din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi consum de resurse (în autarhie)68.

Aşa cum înţelegem noi, David Ricardo nu exclude posibilitatea obţinerii – în anumite condiţii – şi a avantajului absolut. Pornind de la aceste observaţii, apreciem, o dată cu Mihail Manoilescu, că „a confirma pe Ricardo înseamnă în acelaşi timp a confirma pe Smith. Dar invers

68 „Prin avantaj relativ, în producţie şi deci în comerţul exterior, D. Ricardo înţelegea posibilitatea oricărei ţări de a produce o marfă oarecare (marfa pe care a ales–o în vederea specializării) cu costuri comparativ sau relativ mai mici faţă de toate celelalte mărfuri din ţara respectivă, chiar dacă acea marfă ar putea fi obţinută, în alte ţări, cu costuri şi mai mici” (Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută–Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 508). Noi credem că această înţelegere este inexactă !!!???

2.

3.


59

nu este posibil, căci a contesta pe Ricardo nu înseamnă a contesta în acelaşi timp pe Smith”69.

Teoria ricardiană despre comerţul internaţional are două componente:

Teoria costurilor comparative şi a avantajelor relative; Teoria echilibrării automate a balanţei comerciale externe.

5.1. COSTURILE COMPARATIVE ŞI AVANTAJELE RELATIVE 5.1.1. CÂŞTIGURILE ANGLIEI ŞI PORTUGALIEI SUNT EGALE !!!???

ar, iată punctul de plecare în elaborarea teoriei costurilor comparative şi a avantajului relativ în

comerţul internaţional. „Într–un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos; în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor el răspândeşte avantajul general şi leagă printr–o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie fabricate în Anglia”70. Regăsim aici, aproape cu aceleaşi cuvinte ca şi la Adam Smith, exprimate atât ideea libertăţii depline a agenţilor economici, cât şi pe aceea a specializării în funcţie de costurile de producţie naţionale unitare minime. Totodată, în cadrul diviziunii muncii – ca şi la Adam Smith – şi la David Ricardo, schimbul internaţional se impune ca o necesitate şi el oferă avantaje agenţilor economici participanţi. Puţine sunt în literatura economică mondială citatele din opera unor autori, care să fi făcut obiectul atât de multor analize, ca exemplul

69 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul internaţional (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 187. 70 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 126.

D


60

de comerţ dintre Anglia şi Portugalia prin care David Ricardo îşi expune teoria sa despre comerţul internaţional. Iată acest pasaj:

„Anglia ar putea fi în aşa fel condiţionată de împrejurări, încât pentru a produce stofa să necesite munca a 100 de oameni timp de un an; iar dacă ar încerca să obţină vinul, s–ar putea să aibă nevoie de munca a 120 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. De aceea Anglia va găsi că este în interesul ei să importe vin şi să–l cumpere prin exportul de stofă. Pentru producţia vinului, în Portugalia, s–ar putea cere doar munca a 80 de oameni timp de un an; iar pentru a produce stofa în aceeaşi ţară s–ar putea cere munca a 90 de oameni pe aceeaşi perioadă de timp. Ar fi, prin urmare, avantajos pentru ea să exporte vin în schimbul stofei. Acest schimb s–ar putea face chiar dacă marfa importată de Portugalia ar putea fi produsă de ea cu mai puţină muncă decât în Anglia. Deşi ar putea să facă stofa cu munca a 90 de oameni, ea ar importa–o dintr–o ţară în care se cere munca a 100 de oameni pentru a o produce, deoarece ar fi mai avantajos pentru ea să–şi întrebuinţeze capitalul pentru producţia de vin, pentru care ar obţine din Anglia mai multă stofă decât ar putea ea produce prin trecerea unei părţi din capitalul ei de la cultivarea viţei de vie la fabricarea stofei”71 (s. ns.). Ce rezultă din analiza modelului de mai sus ? Vom reprezenta cele două ţări prin „A” şi „B”, costurile naţionale ale mărfurilor ‘1’ şi ‘2’, prin CA1; CA2 şi respectiv CB1; CB2, iar preţurile interne PA1; PA2 şi respectiv PB1; PB2. Consumul de ore–muncă pentru unitatea de marfă în cele două ţări



unitar (P*i) 1. Vin CA1 = 80 20 PA1 = 96 CB1 = 120 20 PB1 = 144 P*1 = 96 2. Stofă CA2 = 90 10 PA2 = 99 CB2 = 100 10 PB2 = 110 P*2 = 110 Total 170 220

C – costurile unitare naţionale, egale cu numărul orelor–muncă/unitatea

de marfă. pr’ – rata profitului pentru marfa ‘1’, respectiv ‘2’.

71 David Ricardo, Opere alese, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 127.


61

P – preţul unitar naţional al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’. P*i – preţul unitar internaţional al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’.


Ţara „A” (Portugalia) se va specializa în producţia mărfii ‘1’,

deoarece costul unitar al acesteia (80) este mai redus decât al mărfii ‘2’, (90), şi mai mic decât al mărfii ‘1’ în ţara „B” (Anglia) (120). CA1/CA2 < CB1/CB2 (80/90 < 120/100 = 0,889 < 1,200) Pentru aceeaşi raţiune ţara „B” se specializează în producţia şi exportul mărfii ‘2’, deoarece costul ei este mai mic (100) decât al mărfii ‘1’, (120) şi: CB2/CB1 < CA2/CA1 (100/120 < 90/80 = 0,833 < 1,125)

Pentru a înţelege cum se realizează această specializare într–un climat liberal, trebuie să considerăm şi preţurile de vânzare, care vor modifica raporturile de schimb dintre ţări şi mărfuri. Presupunem – pentru simplificarea demonstraţiei şi uşurarea înţelegerii – că preţurile sunt exprimate, în fiecare ţară, în unităţi fizice de metal preţios (sau că în ambele ţări există acelaşi etalon bănesc). De asemenea, presupunem costurile de producţie unitare interne = numărul orelor–muncă consumate pe unitatea de marfă, ale celor două mărfuri, în ţările partenere, respectiv, 80/1 la ‘1’ (vin) şi 90/1 la ‘2’ (stofă) în Portugalia; 120/1 la ‘1’ (vin) şi 100/1 la ‘2’ (stofă) în Anglia. Se poate afirma (dacă presupunem rate ale profitului egale în cele două ţări, pentru fiecare ramură 72 şi facem abstracţie de cheltuielile de transport de la o ţară la alta73) că preţurile celor două mărfuri sunt proporţionale cu costurile lor. Să presupunem că preţul internaţional al mărfii ‘1’, (P*1) este egal cu PA1, (P*1 = 96 = PA1), în timp ce preţul internaţional al mărfii ‘2’, (P*2) este egal cu PB2, (P*2 = 110 = PB2). Se poate afirma că preţurile celor două mărfuri se fixează natural la nivelurile următoare: CA1/CA2 < PA1/PA2 < CB1/CB2 < PB1/PB2; (inegalitatea 1) sau

(80/90 < 96/99 < 120/100 < 144/110 = 0,889 < 0,970 < 1,200 < 1,309)

72 În producţia de vin pr’ = 20% în ambele ţări, iar în producţia de stofă pr’ = 10% în ambele ţări. Facem abstracţie aici de acţiunea „legii tendinţei de egalizare a ratei profitului” între ramurile economiei naţionale. 73 Le considerăm nule.


62

Prin urmare, în fiecare ţară preţurile sunt proporţionale cu costurile de producţie unitare, ceea ce conduce la următoarea corelaţie:

PA1/PA2 < PB1/PB2 (96/99 < 144/110 = 0,970 < 1,309) Presupunem că pentru cele două mărfuri, preţurile sunt cele mai scăzute în ţara „A”74. Rezultă că ţara „B” ar urma

să cumpere ambele mărfuri din ţara „A”. Aurul iese din ţara „B” pentru că balanţa sa comercială este excedentară şi preţurile scad în „B”, în timp ce ele urcă în „A”, care primeşte aur. La un moment dat PA2 va deveni superior lui PB2, în timp ce PA1 va fi încă inferior lui PB1 (deoarece raporturile preţurilor continuă să fie egale cu raporturile costurilor). Balanţa comercială între cele două ţări poate fi în echilibru, deoarece „B” cumpără marfa ‘1’ din „A”, în timp ce „A” cumpără marfa ‘2’ din „B”. Preţul internaţional al mărfii ‘1’, (P*1) va fi atunci egal cu PA1 (P*1 = 96 = PA1), în timp ce preţul internaţional al mărfii ‘2’, (P*2) va fi egal cu PB2 (P*2 = 110 = PB2). Se poate observa că: PA1 < PB1 şi PA2 < PB2 (96 < 144 şi 99 < 110) De asemenea: PA1 = P*1 şi PA2 < P*2 96 = 96 şi (99 < 110) Şi prin urmare, putem scrie: P*1/P*2 < CA1/CA2 (96/110 < 80/90 = 0,873 < 0,889); sau P*1/P*2 < PA1/PA2 (2) (96/110 < 96/99 = 0,873 < 0,970)

Presupunând că preţurile cele mai reduse sunt în ţara „B”, se demonstrează – de aceeaşi manieră – că echilibrul

presupune: P*1/P*2 < CB1/CB2 (96/110 < 120/100 = 0,873 < 1,200); sau P*1/P*2 < PB1/PB2 (3) (96/110 < 144/110 = 0,873 < 1,309) Pornind de aici, afirmă David Ricardo, fiecare ţară realizează un avantaj din schimb. Prin urmare, din inegalităţile (1), (2) şi (3) vom obţine: CA2 < CA1 (P*2/P*1) (90 < 80(110/96) = 90 < 91,667) Deoarece balanţa comercială între cele două ţări trebuie să fie în echilibru, vom avea: Q1P*2 = Q2P*1; (Q1, Q2 – cantităţile mărfurilor schimbate). (960x110 = 1100x96, adică 105.600 = 105.600) sau 960/1100 = 96/110 = 0,87375 !!!??? 74 Ceea ce corespunde exemplului ricardian. 75 Este foarte importantă semnificaţia acestui număr, 0,873. Apreciem că nu este aici locul potrivit pentru a o reliefa, deşi ea este strict necesară şi nu poate să lipsească dintr–o analiză mai atentă a mecanismelor comerciale internaţionale. Acest număr are o

1.

2.


63

Ceea ce înseamnă că – în situaţia de echilibru – raportul cantităţilor schimbate este egal cu raportul preţurilor lor unitare, adică:

este evident că costul unitar al mărfii ‘2’, (90 ore–muncă) în ţara „A” este mai ridicat decât costul cantităţii din marfa ‘1’, (80 ore–muncă), pe care o trimite în străinătate pentru a obţine o unitate din marfa ‘2’. Se poate afirma, că ţara „A” economiseşte muncă naţională cumpărând din străinătate marfa ‘2’ şi plătind–o cu exportul mărfii ‘1’. În aceeaşi manieră se poate scrie:

şi această inegalitate arată că ţara „B” economiseşte muncă

naţională cumpărând marfa ‘1’ din străinătate. Rezultă că ţara „B” se va specializa în producţia şi exportul mărfii ‘2’ la care dezavantajul faţă de străinătate este mai mic şi va importa marfa ‘1’ de la ţara „A”. Concluziile principale desprinse de aici sunt următoarele:

Când o ţară produce două mărfuri, ambele în condiţii superioare străinătăţii (cazul Portugaliei), dar la prima

marfă are o superioritate comparativă mai mare decât la a doua (la vin 120/80 = 1,500; la stofă 100/90 = 1,111 faţă de Anglia) atunci:

prima marfă (vinul) trebuie produsă în ţară (în Portugalia) şi exportată;

a doua marfă (stofa) trebuie importată (din Anglia)76.

semnificaţie cu totul aparte, care poate ridica multe semne de întrebare asupra valabilităţii teoriei ricardiene despre comerţul internaţional. Noi am realizat analiza semnificaţiei „numărului magic” 0,873, la punctul 5.1.3., intitulat, „Numai Anglia câştigă !!!???”. 76 Iată ce scrie chiar David Ricardo referitor la o astfel de specializare. „Doi oameni pot amândoi să facă atât ghete cât şi pălării, şi unul este superior celuilalt în ambele

I.

QQ

PP

1

2

1

2=

∗∗

sau Q Q PP

12 1

2=

∗ ∗∗

şi Q Q PP

21 2

1=

∗ ∗∗

şi: P*1 = Q1*P*2/Q2; P*2 = Q2*P*1/Q1 Cum avem: CA2 > CA1(Q1/Q2); (90 > 80(960/1100) = 90 > 69,818)

CB1 > CB2(P*1/P*2); (120 > 100(96/110) = 120 > 87,273)


64

Dar de unde apare avantajul relativ pentru Portugalia ? a. Dacă stofa s–ar produce pe cale industrială în ţară, munca celor 80 de portughezi ar produce 80/90 = 0,889 stofă. b. Dacă stofa ar fi importată din Anglia şi plătită prin exportul vinului, cei 80 de portughezi ar obţine 120/100 = 1,200 stofă77. Deci, cumpărând stofă din Anglia, în loc s–o producă, Portugalia obţine, cu acelaşi consum de muncă, un spor de stofă de 35%.

120/100 : 80/90 = 1,350. Iată avantajul relativ al Portugaliei !

Din această analiză rezultă următoarele: 1. Dacă o ţară are, în producţia mărfii ‘1’, o superioritate faţă de străinătate mai mare decât pentru marfa ‘2’, atunci este mai avantajos pentru ea să importe marfa ‘2’, plătind–o cu exportul mărfii ‘1’. 2. Excedentul de producţie realizat de ţară prin comerţ, este egal cu gradul superiorităţii comparative pe care îl prezintă în producţia mărfii exportate în raport cu marfa importată.

Când o ţară produce două mărfuri, ambele în condiţii inferioare străinătăţii (cazul Angliei) şi când la prima

marfă are o inferioritate comparativă mai mare decât a doua (la vin 80/120 = 0,667; la stofă 90/100 = 0,900 faţă de Portugalia) atunci:

prima marfă (vinul) trebuie importată (din Portugalia);

îndeletniciri; dar la confecţionarea pălăriilor acesta întrece pe concurentul său doar cu o cincime sau cu 20%, iar la confecţionarea ghetelor îl poate întrece cu o treime sau cu 33%; nu ar fi în interesul ambilor ca cel care are superioritatea (comparativă – n. ns.) să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecţionarea ghetelor, iar cel inferior (tot comparativ – n. ns.) numai cu confecţionarea pălăriilor?” (David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, vol. I, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 128). 77 În modelul ricardian se presupune că schimburile dintre ţări se realizează în aceleaşi proporţii în care pot fi schimbate mărfurile în interiorul ţărilor respective (importatoare).

II.

35%1000,889

0,8891,200 135%1001,1111,500 1,350

10090

80120

9010080

120

=−

=== orisau


65

a doua marfă (stofa) trebuie produsă în ţară (în Anglia)78 şi exportată.

Dar de unde apare avantajul relativ pentru Anglia ? a. Dacă vinul s–ar produce în ţară, munca a 100 englezi ar obţine 100/120 = 0,833 vin. b. Dacă vinul ar fi importat din Portugalia şi plătit prin exportul stofei, cei 100 englezi ar obţine 90/80 = 1,125 vin. Deci, cumpărând vin portughez, în loc să–l producă la intern, Anglia obţine, cu acelaşi consum de muncă, un spor de vin de 35%.

90/80 : 100/120 = 1,350. Iată avantajul relativ al Angliei ! Din această analiză rezultă următoarele: 1. Dacă o ţară are, în producţia mărfii ‘1’, o inferioritate faţă de străinătate mai mare decât pentru marfa ‘2’, atunci este mai avantajos pentru ea să exporte marfa ‘2’ şi să importe marfa ‘1’. 2. Excedentul de producţie obţinut prin comerţ corespunde exact gradului de inferioritate comparativă pe care ţara îl are în producţia mărfii exportate în raport cu marfa importată.

Dacă o ţară de tipul I este în relaţii de comerţ cu o ţară de tipul II comerţul exterior este avantajos pentru ambele părţi, şi anume pentru că fiecare importă ceea ce cealaltă exportă. Concluzia la care ajunge David Ricardo este că Portugalia trebuie să se specializeze în producţia şi exportul vinului (pentru care are cel mai mare avantaj comparativ 120/80

78 Iată ce scrie chiar David Ricardo referitor la o astfel de specializare. „Doi oameni pot amândoi să facă atât ghete cât şi pălării, şi unul este superior celuilalt în ambele îndeletniciri; dar la confecţionarea pălăriilor acesta întrece pe concurentul său doar cu o cincime, sau cu 20%, iar la confecţionarea ghetelor îl poate întrece cu o treime, sau cu 33%; nu ar fi în interesul ambilor ca cel care are superioritatea (comparativă – n. ns.) să se îndeletnicească în mod exclusiv numai cu confecţionarea ghetelor, iar cel inferior (tot comparativ – n. ns.) numai cu confecţionarea pălăriilor?” (David Ricardo, Despre principiile economiei politice şi impunerii, vol. I, Editura Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, p. 128).

35%1000,833

0,8331,125 135%1000,6670,900 1,350

80120

10090

12080

10090

=−

=== orisau


66

= 1,500), iar Anglia pe producţia şi exportul stofei (unde are cea mai mică inferioritate comparativă 90/100 = 0,900).

În urma profilării în producţie şi a comerţului dintre ele, cele

două ţări, Anglia şi Portugalia, obţin excedente egale de producţie (câte 35%). Deci, s–ar părea că schimbul este echivalent şi perfect explicat prin teoria valorii–muncă. Să însemne aceasta că în comerţul internaţional nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde ? Ar fi prea frumos ! Realitatea a demonstrat şi relevă mereu că lucrurile stau cu totul altfel ! Poate că prin specializarea ţărilor în funcţie de costurile de producţie minime, munca fiecăreia devine tot mai eficientă, dar pe arena internaţională vor câştiga totdeauna mai mult (cel puţin sub aspect monetar) cele care au productivitatea naţională cea mai mare şi deci costurile unitare sub preţurile pieţei (toate celelalte pierd, sau câştigă mai puţin).

Avantajul intern

al ţării „A” =

Costul mediu (mai mare) al mărfii pentru care NU se specializează

–Costul mediu mai mic al mărfii pentru care

SE specializează

Avantajul intern

al ţării „B”

Costul mediu (mai mare) al mărfii pentru care NU se specializează

Costul mediu mai mic al mărfii pentru care

SE specializează

Avantajul relativ al

Portugaliei la stofă + 0,311

Cantitatea de stofă

importată din Anglia 1,200

Cantitatea internă de stofă ce poate fi produsă

cu vinul exportat în Anglia

0,889

Avantajul relativ al Angliei la vin

+ 0,292

Cantitatea de vin

importată din Portugalia

1,125

Cantitatea internă de vin ce poate fi produsă cu

stofa exportată în Portugalia

0,833

=

=

=

–

–

–


67

5.1.1.1. ECHILIBRAREA BALANŢEI COMERCIALE

ceastă teorie a fost unul din argumentele cele mai solide pentru Anglia în favoarea promovării politicii

liberschimbiste în comerţul internaţional. David Ricardo a descris mişcările mărfurilor şi curentele inverse ale banilor de la o ţară la alta, şi a arătat că echilibrul balanţei comerciale externe se stabileşte automat, fără intervenţia statului. Prin asemenea aserţiuni clasicul englez a înlăturat orice rămăşiţă a gândirii mercantiliste din teoria comerţului internaţional. În scopul explicării mecanismelor echilibrării automate a balanţei comerciale externe, vom presupune şi vom analiza situaţia a două ţări cu balanţe dezechilibrate.

A

I - Zonă de schimb avantajoasă numai Angliei; II - Zonă de schimb avantajoasă numai Portugaliei; III - Zonă de schimb avantajoasă ambelor ţări.

Raportul de schimb intern în Portugalia

Raportul de schimbintern în Anglia

Stofă

100

90 80/90

I

III

120/100

II

0 Zona de schimb între Anglia şi Portugalia

După Alain Samuelson, Les grands courants de la pensée économique, 4e édition, Presses Universitaires de Grenoble (PUG), Grenoble, France, 1992, p. 114.

80 120Vin

Câştigul Portugaliei + 35% (stofă)

(1,200/0,889)*100 = 135%

Câştigul Angliei + 35% (vin)

(1,125/0,833)*100 = 135% =

Avantajul relativ al Portugaliei + 35% (stofă) (1,500/1,111)*100 = 135%

Avantajul relativ al Angliei + 35% (vin)

(0,900/0,667)*100 = 135% =


68

A. ŢARA CU EXCEDENT AL BALANŢEI COMERCIALE

xcedentul balanţei comerciale externe rezultă ca urmare a unui export mai mare decât importul (adică s–a vândut

mai mult în străinătate decât s–a cumpărat). Prin urmare, din ţara respectivă au ieşit mărfuri şi au intrat bani. Pe piaţa internă se va înregistra o abundenţă de bani şi o cantitate scăzută (raritate) de mărfuri. Moneda naţională a ţării cu excedent se va devaloriza în raport cu mărfurile, puterea de cumpărare a banilor va scădea. Preţurile vor începe să crească.

Această situaţie va genera două tipuri de procese: a. Pe de o parte, vor fi încurajate vânzările pe o asemenea piaţă, din cauza preţurilor urcate şi a posibilităţilor sporite de câştig. Importurile ţării cu excedent vor creşte continuu (vor creşte plăţile faţă de străinătate). b. Pe de altă parte, vor fi descurajate cumpărările pe o asemenea piaţă, întrucât mărfurile vor deveni mai scumpe. Exporturile vor începe să scadă (se vor reduce încasările din străinătate). Din aceste motive, vor fi stimulate importurile (intrările de mărfuri) şi vor fi descurajate exporturile (intrările de bani). Vor începe să iasă bani şi să intre mărfuri, până la nivelul stabilirii unui raport normal între cantităţile de mărfuri şi bani de pe piaţa internă.

B. ŢARA CU DEFICIT AL BALANŢEI COMERCIALE

eficitul balanţei comerciale externe rezultă ca urmare a unui import mai mare decât exportul (se cumpără mai

mult din străinătate decât se vinde). Prin urmare, din ţara respectivă au ieşit bani şi au intrat mărfuri. Pe piaţa internă se va înregistra o abundenţă de mărfuri şi o cantitate scăzută (raritate) de bani. Moneda ţării cu deficit al balanţei comerciale externe se va revaloriza în raport cu mărfurile, puterea de cumpărare a banilor va creşte.

Această situaţie va genera două tipuri de procese: a. Pe de o parte, vor fi descurajate vânzările pe o asemenea piaţă, din cauza preţurilor scăzute şi a posibilităţilor reduse de câştig. Importurile ţării cu deficit se vor reduce continuu (se vor diminua plăţile faţă de străinătate).

E

D


69

b. Pe de altă parte, vor fi încurajate cumpărările de pe o astfel de piaţă, întrucât mărfurile vor deveni mai ieftine. Exporturile vor începe să crească (vor creşte încasările din străinătate). Din aceste motive vor fi încurajate exporturile (intrările de bani) şi vor fi descurajate importurile (intrările de mărfuri). Vor începe să iasă mărfuri şi să intre bani, până la nivelul stabilirii unui raport normal între cantităţile de mărfuri şi bani de pe piaţa internă. Deci, din ambele părţi, forţele economice concură la aducerea balanţei comerciale în poziţia de echilibru, adică spre situaţia în care „fiecare ţară posedă cantitatea de monedă necesară nevoilor sale, nici mai mult nici mai puţin”79. Prin urmare, prin promovarea unei politici economice liberale în comerţul internaţional, fiecare ţară va ajunge să dispună atât de mărfurile necesare (în cantitate şi structură) cât şi de cantitatea de bani necesară asigurării unei circulaţii sănătoase şi a unei monede stabile, perfect acoperită cu metal preţios (dar şi cu mărfuri) şi liber convertibilă pe plan extern. Din această analiză David Ricardo trage concluzia că liberul schimb este totdeauna avantajos pentru ţările care–l practică. Spre deosebire de Adam Smith, care considera necesar protecţionismul în anumite situaţii (concurenţa cu Olanda), David Ricardo se pronunţă net în favoarea liberalismului80. Este adevărat că situaţia Angliei se schimbase fundamental la începutul secolului al XIX–lea. Marea Britanie realizase revoluţia industrială, ieşise victorioasă din războaiele napoleoniene, ca şi din confruntările cu Olanda, îşi formase cel mai mare imperiu colonial, devenise prima putere economică a lumii. Mărfurile industriale, la care avea un „avantaj comparativ”, se vindeau pe piaţa externă la preţuri superioare celor agricole. În această situaţie, poziţia privilegiată a Angliei în economia mondială nu era ameninţată de nimeni, iar politica liberală o consolida şi mai mult81. 79 Charles Gide, Charles Rist, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei Şcoalelor, Bucureşti, 1926, p. 233. 80 David Ricardo a acceptat intervenţia statului pentru controlul evoluţiei populaţiei şi a cerut controlul riguros de către autoritate a cursului banilor de hârtie. 81 Prin liberul schimb – promovat până în 1914 – Anglia a dominat economia mondială „parce qu'elle possédait, à l'époque de Ricardo, un avance d'un demi–siècle sur les voisins du point de vue d’implantation des techniques modèrnes de production” (Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 332).


70

5.1.2. PORTUGALIA CÂŞTIGĂ MAI MULT DECÂT ANGLIA !!!???

eoriei ricardiene despre comerţul internaţional i se poate da şi o altă interpretare, din care rezultă că, de fapt, în

comerţul dintre două ţări, din care una specializată industrial (Anglia) şi alta specializată agricol (Portugalia), câştigul cel mai mare revine ţării agrare !!!???

Cheltuiala naţională în ore–muncă pentru 2 unităţi de marfă

Vin Stofă Total ore–muncă Ţările partenere Mărfurile fabricate ‘1’ ‘2’ ‘1’+ ‘2’

Portugalia 80 90 170 Anglia 120 100 220 Total ore–muncă 200 190 390

În teoria comerţului internaţional, David Ricardo a stabilit, în

mod explicit, pentru prima dată, legea costurilor comparative. Legea poate fi cel mai bine ilustrată prin exemplul a două ţări (Portugalia şi Anglia) şi a două mărfuri (vin şi stofă). Dacă costul relativ al vinului la stofă şi invers ar fi acelaşi în ambele ţări, schimbul nu ar avea loc deoarece nici una dintre ele nu va obţine vreun câştig prin schimbul mărfurilor proprii pe cele importate. Schimbul internaţional se justifică din punct de vedere economic, numai dacă există diferenţe de costuri între mărfuri şi între ţări. Asemenea diferenţe pot fi de două feluri:

Mai întâi, Portugalia are avantaj comparativ faţă de Anglia la ambele mărfuri (80 – 120 = – 40 ore–muncă la vin, sau

120/80 = 1,500, şi 90 – 100 = – 10 ore–muncă la stofă, sau 100/90 = 1,111). În acelaşi timp, avantajul comparativ al ei este mai mare la vin (– 40) faţă de stofă (– 10). De asemenea, Portugalia are şi un avantaj comparativ intern la producerea vinului faţă de stofă (Efort/Efect = 80/1, la vin, faţă de 90/1, la stofă). Sau, cu 80 ore–muncă obţine 1 unitate vin (80/80 = 1) şi numai 0,889 unităţi de stofă (80/90 = 0,889). Deci, avantajul comparativ intern pe care–l obţine Portugalia producând vin şi nu stofă este + 0,111 unităţi (80/80 – 80/90 = + 0,111, sau (80/80)/(80/90) = 1,125(‘1’)). Avantajul comparativ intern al Portugaliei, la vin faţă de stofă, se poate determina şi ca diferenţă între costurile de

T

1.


71

producţie unitare naţionale ale celor două mărfuri (90 – 80 = + 10, sau 80 – 90 = – 10). Deci, Portugalia produce vinul mai ieftin decât stofa. Prin urmare, Portugalia se va specializa în producerea şi exportul vinului la care are, pe de o parte, cel mai mare avantaj comparativ faţă de Anglia (– 40), iar, pe de altă parte, are şi un avantaj comparativ intern (+ 0,111, sau un cost unitar cu 10 unităţi mai mic faţă de stofă). Stofa o va importa din Anglia şi o va plăti cu vinul exportat. Apoi, Anglia are dezavantaj comparativ faţă de Portugalia la ambele mărfuri (120 – 80 = + 40 ore–muncă la vin, sau 80/120 = 0,667 şi 100 – 90 = + 10 ore–muncă la stofă, sau 90/100 = 0,900). În acelaşi timp, dezavantajul ei comparativ este mai mare la vin (+ 40) faţă de stofă (+ 10). Totodată, Anglia deţine un avantaj comparativ intern la producerea stofei faţă de vin (Efort/Efect = 100/1, faţă de 120/1). Sau, cu 100 ore–muncă obţine 1 unitate de stofă (100/100 = 1) şi numai 0,833 unităţi de vin (100/120 = 0,833). Deci, avantajul comparativ intern pe care–l obţine Anglia producând stofă şi nu vin este + 0,167 unităţi (100/100 – 100/120 = + 0,167, sau (100/100)/(100/120) = 1,200(‘2’)). Avantajul comparativ intern al Angliei, la stofă faţă de vin, se poate determina şi ca diferenţă între costurile de producţie unitare ale celor două mărfuri (120 – 100 = + 20, sau 100 – 120 = – 20). Deci, Anglia produce mai ieftin stofa decât vinul. Prin urmare, Anglia se va specializa în producerea şi exportul stofei, la care are, pe de o parte, cel mai mic dezavantaj comparativ (+ 10), iar, pe de altă parte, are şi un avantaj comparativ intern (+ 0,167), sau un cost unitar cu 20 de unităţi mai mic faţă de vin. Vinul îl va importa din Portugalia şi îl va plăti cu stofa exportată.

Raporturile de schimb ale celor două mărfuri sunt determinate prin compararea COSTURILOR DE

OPORTUNITATE interne ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte. Portugalia ar putea schimba (la intern) producţia unei ore–muncă de vin pe producţia a 0,889 ore–muncă de stofă (80/90 = 0,889). Invers, producţia unei ore–muncă de stofă se poate schimba pe producţia a 1,125 ore–muncă de vin (90/80 = 1,125).

Anglia ar putea schimba (la intern) producţia unei ore–muncă de vin pe producţia a 1,200 ore–muncă de stofă (120/100 = 1,200). Invers, producţia unei ore–muncă de stofă se poate schimba pe producţia a 0,833 ore–muncă de vin (100/120 = 0,833).

Costurile de oportunitate determină condiţiile în care schimbul internaţional va avea loc, chiar şi în cazul în care ambele mărfuri pot fi

2.


72

produse mai ieftin într–o ţară decât în cealaltă. În cazul nostru, atât vinul, cât şi stofa se produc mai ieftin în Portugalia decât în Anglia. Cazul I. Dacă Portugalia şi–ar folosi cele 80 ore–muncă pentru a–şi produce singură la intern stofa, atunci ar obţine prin producţia proprie numai 80/90 = 0,889 unităţi de stofă. Dacă Portugalia va exporta o unitate de vin în Anglia, ea va obţine în schimb 120/100 = 1,200 unităţi de stofă din Anglia82. Prin schimbul internaţional, Portugalia câştigă diferenţa 120/100 – 80/90 = + 0,311 unităţi de stofă, sau (120/80)/(100/90) = 1,350. Atât timp cât Portugalia poate schimba vinul exportat pe o cantitate de stofă importată mai mare decât la intern83, adică pe mai mult decât (0,889), ea va câştiga din comerţul internaţional. Acesta este avantajul ei relativ !!! Cazul al II–lea. Dacă Anglia şi–ar folosi cele 100 ore–muncă pentru a–şi produce singură la intern vinul, atunci ar obţine prin producţia proprie numai 100/120 = 0,833 unităţi de vin. Dacă Anglia 82 În modelul ricardian original se presupune că schimburile internaţionale se realizează în aceleaşi proporţii în care mărfurile se pot schimba una pe alta în interiorul graniţelor naţionale respective (în termenii costurilor de oportunitate interne din fiecare ţară). În Portugalia, costurile de oportunitate ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte sunt: 1(‘1’) = 90/80 = 1,125(‘2’)/1, adică, cele 90 ore–muncă din (‘2’) pot produce 1,125 unităţi de (‘1’) şi 1(‘2’) = 80/90 = 0,889(‘1’)/1, adică, cele 80 ore–muncă din (‘1’) pot produce 0,889 unităţi de (‘2’). Deci, pentru a produce 1(‘1’) se sacrifică 0,889(‘2’) şi pentru a produce 1(‘2’) se sacrifică 1,125(‘1’). În acest caz, în Portugalia raportul intern de schimb va fi 1(‘1’) = 0,889(‘2’) sau 1(‘2’) = 1,125(‘1’). În Anglia: 1(‘1’) = 100/120 = 0,833(‘2’)/1, adică, cele 100 ore–muncă din (‘2’) pot produce 0,833 unităţi de (‘1’) şi 1(‘2’) = 120/100 = 1,200(‘1’)/1, adică, cele 120 ore–muncă din (‘1’) pot produce 1,200 unităţi de (‘2’). Deci, pentru a produce 1(‘1’) se sacrifică 1,200(‘2’) şi pentru a produce 1(‘2’) se sacrifică 0,833(‘1’). În acest caz, în Anglia raportul intern de schimb va fi 1(‘1’) = 1,200(‘2’) sau 1(‘2’) = 0,833(‘1’). David Ricardo presupune că 1(‘1’) exportat din Portugalia se va schimba pe 1,200(‘2’) stofă din Anglia. Similar, 1(‘2’) exportată din Anglia se va schimba pe 1,125(‘1’) vin din Portugalia. Trebuie precizat – încă o dată – că David Ricardo vorbeşte – în primul rând – de consumul de ore–muncă din fiecare ramură şi ţară şi numai în subsidiar de cantităţile schimbate între cele două ţări partenere, Portugalia şi Anglia. Dar, oare, schimbul internaţional se realizează în acest fel ? Noi credem că nu. În schimbul internaţional, timpii de muncă naţionali, costurile naţionale unitare, pot fi diferite şi ele nu coincid, neapărat, cu timpul de muncă internaţional, sau cu preţurile internaţionale ale mărfurilor schimbate. Fiecare ţară încasează din export preţul internaţional al mărfii exportate. În acelaşi timp, fiecare ţară plăteşte pentru import un preţ egal cu cel internaţional. Analiza acestei situaţii se va face în continuare şi ea va genera, după cum se va vedea, alte concluzii. 83 Raportul de schimb („Terms of Trade”) este calculat prin raportarea valorii exportului la valoarea importului. Vezi, pentru amănunte, explicaţiile de la teoria valorilor internaţionale a lui John Stuart Mill.


73

exportă o unitate de stofă în Portugalia, ea va obţine în schimb 90/80 = 1,125 unităţi de vin de acolo. Prin schimbul internaţional, Anglia câştigă diferenţa 90/80 – 100/120 = + 0,292 unităţi de vin, sau (90/100)/(80/120) = 1,350. Atât timp cât Anglia poate schimba stofa exportată pe o cantitate de vin importat mai mare decât la intern, adică pe mai mult decât (0,833), ea va câştiga din comerţul internaţional. Acesta este avantajul ei relativ !!!

Avantajul relativ al Portugaliei 1,200 – 0,889 = + 0,311 (stofă) sau 1,200/0,889 = 1,350 (stofă)

>Avantajul relativ al Angliei 1,125 – 0,833 = + 0,292 (vin) sau 1,125/0,883 = 1,350 (vin)


74

Frontierele posibilităţilor de producţie (FPP)84 şi Frontierele posibilităţilor de consum (FPC)85 ale celor două ţări înainte şi după participarea la schimbul internaţional reciproc

În interiorul raportului de schimb al vinului pe stofă, cuprins între

120/100 = 1,200 şi 80/90 = 0,889, ambele ţări câştigă din comerţul internaţional reciproc.

Pentru raporturile de schimb egale cu 1,200 şi respectiv 0,889 avantajele revin când unei ţări, când alteia. Avantajele se împart egal între ţări doar pentru raportul (1,200 + 0,889)/2 = 1,050.

Pentru orice raport de schimb mai mare decât 1,200, comerţul exterior va fi avantajos numai Portugaliei.

84 Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) reprezintă cantităţile maxime ce pot fi produse (din toate mărfurile) la un moment dat (sau perioadă) într–o economie pe baza resurselor, tehnologiilor şi eficienţei de care dispune. Panta curbei FPP este dată de raportul dintre costul de oportunitate al fiecărei mărfi în termenii celeilalte. Aceasta reprezintă şi RATA MARGINALĂ DE TRANSFORMARE (RMT) a unei mărfi în alta. 85 Frontiera posibilităţilor de consum (FPC) reprezintă cantităţile maxime de bunuri ce pot fi consumate la un moment dat (sau perioadă) într–o economie, pe baza producţiei interne şi a intrărilor din comerţul exterior. Panta curbei FPC este dată de raportul de schimb al celor două mărfuri. Aceasta reprezintă şi RATA MARGINALĂ DE TRANSFORMARE (RMT) a unei mărfi în alta.

QV QV1,000

1,000

1,125

1,000 1,200 1,000 Ţara „A” (Portugalia) Ţara „B” (Anglia)

QS QS

Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) în autarhie Frontiera posibilităţilor de consum (FPC) după schimb

Câştig

Câştigul Portugaliei (1,000 + 1,200) – (1,000 + 1,000) = + 0,200

Câştigul Angliei (1,125 + 1,000) – (1,000 + 1,000) = + 0,125 >


75

Pentru orice raport de schimb mai mic decât 0,889, comerţul exterior va fi avantajos numai Angliei (între 0,889 şi 0,833)86 !!!

În modelul ricardian este vorba de consum de ore–muncă pe unitatea de marfă produsă sau obţinută prin schimbul internaţional.

După specializare, prin transferul tuturor resurselor interne în ramurile cele mai eficiente, rezultă:

Cheltuiala naţională în ore–muncă pentru 2 unităţi de marfă

Vin Stofă Total ore–muncă Ţările partenere

Mărfurile fabricate ‘1’ ‘2’ ‘1’+ ‘2’ Portugalia 2*80 = 160 – 160 Anglia – 2*100 = 200 200 Total ore–muncă 160 200 360

Se observă că prin specializare fiecare ţară economiseşte muncă

socială internă. Portugalia va consuma numai 160 ore–muncă pentru a–şi acoperi nevoile de stofă şi vin, faţă de 170 ore–muncă înainte de specializare. Deci, câştigul Portugaliei este de 10 ore–muncă (160 – 170 = – 10). La rândul ei, Anglia va economisi 20 ore–muncă (200 – 220 = – 20). Pe total, munca socială se reduce cu 30 ore–muncă (360 – 390 = – 30), în condiţiile satisfacerii depline a nevoilor celor două ţări. De aici, David Ricardo trage concluzia că specializarea şi schimbul internaţional sunt benefice ambelor ţări participante.

Se poate observa uşor că economia de muncă socială pentru fiecare ţară este determinată în mod relativ, în interiorul graniţelor naţionale. Portugalia economiseşte 10 ore–muncă pentru că renunţă la producerea stofei care este mai costisitoare decât vinul tocmai cu 10 ore–muncă. La rândul ei, Anglia economiseşte 20 ore–muncă pentru că renunţă la producerea vinului care este mai costisitor decât stofa tocmai cu 20 ore–muncă. De asemenea, economia de muncă naţională este cu atât mai mare cu cât costurile de oportunitate unitare interne ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte (celorlalte) sunt mai îndepărtate între ele.

Costurile naţionale unitare şi costurile de oportunitate determină direcţia specializării în producţia şi exportul fiecărei ţări. 86 Atenţie ! Exact în acest interval se situează (oare întâmplător ?) numărul „magic” 0,873. Sic !!!


76

Căci fiecare ţară se va orienta spre producţia şi exportul mărfurilor cu cele mai mici costuri unitare şi – prin urmare – cu cele mai mici costuri de oportunitate. Portugalia va produce şi va exporta vin, pentru că are cel mai mic cost naţional unitar (80 ore–muncă) şi cel mai mic cost de oportunitate (0,889 unităţi de stofă / 1 unitate de vin). Anglia va produce şi exporta stofă, pentru că are cel mai mic cost naţional unitar (100 ore–muncă) şi cel mai mic cost de oportunitate (0,833 unităţi de vin / 1 unitate de stofă).

Paradoxul lui David Ricardo. Din exemplul ricardian (pe baza cifrelor analizate de clasicul englez) rezultă că în comerţul internaţional dintre o ţară specializată industrial (Anglia) şi o alta specializată agricol (Portugalia) cel mai mare câştig îl înregistrează ţara agricolă !!!??? Portugalia câştigă (la fiecare schimb87) + 0,311 unităţi de stofă88, iar Anglia câştigă (la fiecare schimb) + 0,292 unităţi de vin89 !!! Oare aşa să fie ? Realitatea demonstrează că, din contră, de regulă, ţările industrializate, care au o productivitate a muncii naţionale mai mare câştigă mai mult decât cele agrare, care au o productivitate a muncii naţionale mai mică.

Noi credem, că în modelul de mai sus, câştigul mai mare al Portugaliei poate fi explicat prin superioritatea pe care o are la fabricarea ambelor mărfuri faţă de Anglia. Prin urmare, până la urmă, în comerţul internaţional dintre două ţări, totdeauna va câştiga cea care are o productivitate a muncii naţionale mai mare decât a partenerului, iar câştigul va fi direct proporţional cu avansul relativ al productivităţii.

87 David Ricardo presupune că schimburile dintre ţări au loc în proporţiile stabilite între costurile de oportunitate (ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte) din fiecare ţară parteneră. Astfel, Portugalia exportă 1,000(‘1’) în Anglia şi importă de acolo 1,200(‘2’), pentru că în „B” 1,000(‘1’) = 1,200(‘2’). La fel, Anglia exportă 1,000(‘2’) în Portugalia şi importă de acolo 1,125(‘1’), pentru că în „A” 1,000(‘2’) = 1,125(‘1’). 88 Faţă de cât ar putea obţine la intern cu acelaşi consum de resurse cu care a produs vinul exportat. La intern Portugalia poate produce, cu acelaşi consum de resurse, 1,000 unitate de vin şi 0,889 unităţi de stofă. Exportând în Anglia 1,000 unitate de vin, ea poate importa de acolo 1,200 unităţi de stofă. Deci, avantajul ei relativ este 1,200 – 0,889 = + 0,311 unităţi de stofă. 89 Faţă de cât putea obţine la intern cu acelaşi consum de resurse cu care a produs stofa exportată. La intern Anglia poate obţine, cu acelaşi consum de resurse, 1,000 unitate de stofă şi 0,833 unităţi de vin. Exportând în Portugalia 1,000 unitate de stofă, ea poate importa de acolo 1,125 unităţi de vin. Deci, avantajul ei relativ este 1,125 – 0,833 = + 0,292 unităţi de vin.


77

5.1.2.1. ANALIZA COSTURILOR DE OPORTUNITATE90

ă analizăm, acum, modelul ricardian luând în considerare – în mod explicit – şi COSTURILE DE OPORTUNITATE

ale fiecărei mărfi în temenii celeilalte, şi în fiecare ţară parteneră. Presupunem că volumul total de resurse consumate (factori de producţie) este acelaşi în fiecare ramură şi ţară. Pentru simplificarea demonstraţiei şi uşurarea înţelegerii, plecând de la modelul ricardian, presupunem că inputurile totale din fiecare ramură sunt egale cu 80 ore–muncă91. Pe baza datelor iniţiale din model, situaţia devine92:

Producţia totală obţinută înainte de specializare

Mărfurile Total Costul de oportunitate Ţările partenere ‘1’ ‘2’ ‘1’ + ‘2’ ‘2’/’1’ ‘1’/’2’

Portugalia 1,000 0,889 1,889 0,889/1 1,125/1 Anglia 0,667 0,800 1,467 1,200/1 0,833/1 Total 1,667 1,689 3,356

Presupunem – pentru simplificare – că inputurile totale sunt

de 320 ore–muncă şi sunt repartizate egal în cele două ţări (câte 160 ore–muncă), iar în interiorul acestora sunt repartizate în mod egal pe cele două ramuri de activitate (câte 80 ore–muncă). Avem, astfel, în tabelul de mai sus, cantităţile de mărfuri produse de fiecare ţară, cu consumuri totale egale de factori de producţie şi «costurile de 90 Folosirea costurilor de oportunitate în analiza mecanismelor de comerţ internaţional a fost iniţiată de austriaco–americanul GOTTFRIED HABERLER (n. 1900), în anul 1929, prin studiul The Theory of Comparative Cost Once More, în „Quaterly Journal of Economics”, vol, 43, p. 376–381. 91 Fiecare ţară dispune de un fond total de 160 ore–muncă, folosite în proporţii egale (câte 80 ore–muncă) în cele două ramuri de producţie. 92 Considerăm că prin folosirea celor 80 ore–muncă producţia obţinută din marfa ‘1’ în ţara „A” este egală cu 80/80 = 1. Celelalte niveluri ale producţiei s–au determinat prin rapoartele: 80/90 = 0,889; 80/120 = 0,667; 80/100 = 0,800. În felul acesta, credem că se pot evidenţia şi diferenţele de productivitate între ramuri şi ţări, în spiritul modelului ricardian şi fără să i se distorsioneze, în vreun fel, mesajul principal. Astfel, CA1< CA2 < CB2 < CB1.

S


78

oportunitate» ale unei unităţi din marfa ‘1’ în termenii mărfii ‘2’ şi invers. În termenii costurilor de oportunitate, ţara „A” (Portugalia) va obţine, pe baza acestor inputuri, 1 unitate de ‘1’ şi 0,889 unităţi de ‘2’. Similar, ţara „B” (Anglia) va putea obţine 0,667 unităţi de ‘1’ şi 0,800 unităţi de ‘2’. Costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare din ‘1’ va fi 0,889(‘2’/1(’1’) = 0,889(‘2’) în ţara „A”, respectiv, 0,800(‘2’)/0,667(‘1’) = 1,200(‘2’)93 în ţara „B”. Costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare de ‘2’ va fi 1(‘1’)/0,889(‘2’) = 1,125(‘1’) în ţara „A”, respectiv, 0,667(‘1’)/0,800(‘2’) = 0,833(‘1’)94 în ţara „B”. Cele două ţări consumă cantităţi egale din aceiaşi factori de producţie (au aceleaşi inputuri), dar rezultatele obţinute sunt diferite. Ţara „A” produce 1 unitate de ‘1’ şi 0,889 unităţi de ‘2’. Ţara „B” produce 0,667 unităţi de ‘1’ şi 0,800 unităţi de ‘2’. Din acest exemplu rezultă că ţara „A” are un avantaj comparativ cantitativ faţă de ţara „B” la producţia ambelor mărfuri (1 – 0,667 = + 0,333 unităţi de ‘1’ şi 0,889 – 0,800 = + 0,089 unităţi de ‘2’). Similar, ţara „B” are un dezavantaj comparativ cantitativ faţă de ţara „A” la producţia ambelor mărfuri (0,667 – 1 = – 0,333 unităţi de ‘1’ şi 0,800 – 0,889 = – 0,089 unităţi de ‘2’). În concluzie, ţara „A” are avantaj comparativ faţă de ţara „B” la ambele mărfuri. Avantajul comparativ al ţării „A” faţă de ţara „B” este mai mare la marfa ‘1’, (+ 0,333) decât la marfa ‘2’, (+ 0,089). Dimpotrivă, ţara „B” are dezavantaj comparativ faţă de ţara „A” la ambele mărfuri. Dezavantajul comparativ al ţării „B” faţă de ţara „A” este mai mare la marfa ‘1’, (– 0,333) decât la marfa ‘2’, (– 0,089). Ţara „A” este mai eficientă decât ţara „B” atât timp cât (cu acelaşi consum total de factori de producţie (inputuri) ca şi ţara „B”) produce cantităţi mai mari decât ţara „B” la ambele mărfuri (în exemplul de mai sus95).

Aşa stau lucrurile doar din punctul de vedere strict al cantităţilor produse de fiecare dintre cele două ţări, pentru cele două mărfuri ‘1’ şi ‘2’, în condiţiile date. O asemenea analiză iniţială reflectă – în primul

93 Aici s–au operat mici rotunjiri pentru a nu denatura, în nici un fel, corelaţiile din modelul ricardian iniţial. 94 Aici s–au operat mici rotunjiri pentru a nu denatura, în nici un fel, corelaţiile din modelul ricardian iniţial. 95 Celelalte condiţii rămânând nemodificate, credem că situaţia ar fi aceeaşi dacă la una din mărfuri ar produce o cantitate egală cu ţara „B” şi la cealaltă una mai mare.


79

rând – doar anumite aspecte cantitative ale producţiei din cele două ţări şi doar pentru mărfurile respective.

Mai multe aspecte de ordin calitativ ne relevă analiza avantajelor comparative pentru cele două ţări şi mărfuri. Este vorba de avantajele comparative şi nu de avantajele absolute (care determină dacă schimbul este benefic sau nu vreuneia dintre cele două ţări). În exemplul de mai sus avantajele comparative apar întrucât şi costurile de oportunitate ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte sunt diferite de la o ţară la alta.

De exemplu, ţara „A” are un avantaj comparativ extern (dar şi unul intern) în producerea mărfii ‘1’, şi pentru că este capabilă să obţină o unitate din ea la un cost de oportunitate mai mic decât ţara „B”. Costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este de numai 0,889/1 = 0,889/1(‘2’) în ţara „A”, faţă de 0,800/0,667 = 1,200/1 în ţara „B”. Totodată, costul de oportunitate al unei unităţi de ‘2’ în termenii mărfii ‘1’ este 1/0,889 = 1,125/1 în ţara „A”, faţă de numai 0,667/0,800 = 0,833/1 în ţara „B”.

Totodată, ţara „B” are un avantaj comparativ extern (dar şi unul intern) în producerea mărfii ‘2’, pentru că este capabilă să obţină o unitate din ea la un cost de oportunitate mai mic decât ţara „A”96. Costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este de numai 0,667/0,800 = 0,833/1(‘1’) în ţara „B”, faţă de 1/0,889 = 1,125/1 în ţara „A”. Totodată, costul de oportunitate al unei unităţi de ‘1’ în termenii mărfii ‘2’ este 0,800/0,667 = 1,200/1 în ţara „B”, faţă de numai 0,889/1 = 0,889/1 în ţara „A”.

În absenţa comerţului exterior, cele două mărfuri se vor schimba între ele în interiorul fiecărei ţări. În acest caz, raporturile de schimb vor fi 1(‘1’) = 0,889(‘2’) (sau 0,889(‘2’) = 1(‘1’)) în ţara „A” şi 1(‘2’) = 0,833(‘1’) (sau 0,833(‘1’) = 1(‘2’)) în ţara „B”.

Se observă că ţara „A” are avantaj comparativ faţă de ţara „B” la ambele mărfuri (mai mare la ‘1’, 1,000/0,667 = 1,500, şi mai mic la ‘2’, 0,889/0,800 = 1,111). Totodată, ţara „A” înregistrează şi un avantaj

96 Unii apreciază că în acest caz, ţara „B” are chiar un avantaj comparativ faţă de ţara „A” (vezi Collins Dictionary of Economics, second edition, Harper Collins Publishers, Glasgow, England, 1993, p. 79–80 sau The Penguin Dictionary of Economics, Penguin Books, Middlesex, England, 1973, p. 358 etc.). Deci, dacă în termenii costurilor unitare ţara „B” are dezavantaj comparativ la ambele mărfuri faţă de ţara „A”, ea are, totuşi, un avantaj comparativ în termenii costurilor de oportunitate interne, întrucât poate produce 1(‘2’) cu numai 0,833(‘1’), faţă de ţara „A”, unde 1(‘2’) = 1,125(‘1’).


80

comparativ intern la producerea mărfii ‘1’ faţă de marfa ‘2’, deoarece costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este de numai 0,889/1 = 0,889/1(‘2’). În acelaşi timp, costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este 1/0,889 = 1,125/1. Prin urmare, ţara „A” se va specializa în producerea şi exportul mărfii ‘1’ (la care are cel mai mare avantaj comparativ 1,000/0,667 = 1,500, faţă de numai 0,889/0,800 = 1,111 la ‘2’ şi un avantaj comparativ intern faţă de ‘2’, pentru că 1 din ‘1’ = 0,889 unităţi din ‘2’, în timp ce 1 din ‘2’ = 1,125 unităţi din ‘1’).

Ţara „B” are dezavantaj comparativ faţă de ţara „A” la ambele mărfuri (mai mare la ‘1’, 0,667/1,000 = 0,667, şi mai mic la ‘2’, 0,800/0,889 = 0,900).Totodată, ţara „B” înregistrează un avantaj comparativ intern la producerea mărfii ‘2’ faţă de marfa ‘1’, deoarece costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este de numai 0,667/0,800 = 0,833/1(‘1’). În acelaşi timp, costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este 0,800/0,667 = 1,200/1. Prin urmare, ţara „B” se va specializa în producţia şi exportul mărfii ‘2’ (la care are cel mai mic dezavantaj comparativ – 0,089, faţă de – 0,333 la ‘1’ şi un avantaj comparativ intern faţă de ‘1’, pentru că 1 din ‘2’ = 0,833 unităţi din ‘1’, în timp ce 1 din ‘1’ = 1,200 unităţi din ‘2’).

După specializare: Marfa ‘1’ se va produce în ţara „A”, unde costul ei de

oportunitate este 0,889 unităţi din ‘2’ (faţă de 1,200 în ţara „B”);

Marfa ‘2’ se va produce în ţara „B”, unde costul ei de oportunitate este 0,833 unităţi de ‘1’ (faţă de 1,125 în ţara „A”).

Această combinare a costurilor de oportunitate şi a avantajelor comparative interne deschide posibilitatea schimburilor internaţionale între cele două ţări.

1. Ţara „A” poate schimba în interior 1(‘1’) = 0,889(‘2’), sau 1(‘2’) = 1,125(‘1’). În comerţul exterior ea poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889(‘2’). În exemplul ricardian „A” schimbă 1(‘1’) = 1,200(‘2’), importând pe ‘2’ din ţara „B” şi plătindu–l cu exportul lui ‘1’. Pentru ţara „A” comerţul internaţional este avantajos – sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889 (‘2’).

2. Ţara „B” poate schimba în interior 1(‘2’) = 0,833(‘1’), ori 1(‘1’) = 1,200 (‘2’). În comerţul internaţional ea poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’). În exemplul de mai sus „B” schimbă 1(‘2’) =


81

1,125(‘1’), importând pe ‘1’ din ţara „A” şi plătindu–l cu exportul lui ‘2’. Pentru ţara „B” comerţul internaţional este avantajos – sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’)97.

Limitele avantajului relativ obţinut de fiecare ţară din comerţul internaţional se determină cu ajutorul raporturilor dintre costurile de oportunitate ale diferitelor mărfuri produse şi schimbate reciproc de cele două ţări. În interiorul acestor limite fiecare ţară va putea să obţină niveluri superioare ale consumului total, faţă de situaţia în care cele două mărfuri s–ar realiza integral în interiorul graniţelor naţionale.

Dacă nu ar exista comerţ internaţional, producţia totală şi consumul global al fiecărei ţări ar fi:

În ţara „A”: 1(‘1’) + 0,889(‘2’) = 1,889 unităţi de marfă.

În ţara „B”: 0,667(‘1’) + 0,800(‘2’) = 1,467 unităţi de marfă. Pe total se produc 1,889 + 1,467 = 3,356 unităţi de marfă. După specializare, ţara „A” va produce numai marfa ‘1’, iar ţara

„B” numai marfa ‘2’.

Producţia totală obţinută după specializare

Mărfurile produse Producţia totală Ţările partenere ‘1’ ‘2’ ‘1’ + ‘2’

Portugalia 2*1 = 2,000 – 2,000 Anglia – 2*0,800 = 1,600 1,600 Total 2,000 1,600 3,600

97 De fapt, pentru orice raport de schimb cuprins în intervalul (0,833–0,889) schimbul dintre cele două ţări este avantajos numai Angliei !


82

Producţia totală a celor două ţări

Producţia totală înainte de specializare

Producţia totală după specializare

Ţara/Marfa ‘1’ ‘2’ Total ‘1’ ‘2’ Total

1. „A” (Portugalia) 1,000 0,889 1,889 2,000 – 2,000 2. „B” (Anglia) 0,667 0,800 1,467 – 1,600 1,600

Total 1,667 1,689 3,356 2,000 1,600 3,600 Producţia totală devine 2,000 + 1,600 = 3,600 unităţi. După specializare producţia totală creşte cu 3,600 – 3,356 = + 0,244 unităţi de marfă (+0,111 vin portughez +0,133 stofă englezească). Fără comerţul exterior consumul intern al fiecărei ţări va fi egal

cu producţia sa totală. Presupunem că producţia fiecărei ţări are următoarele destinaţii: a. Din cele 2,000(‘1’), ţara „A”:

consumă la intern 1,000(‘1’); exportă 1,000(‘1’)

b. Din cele 1,600(‘2’), ţara „B”: consumă la intern 0,600(‘2’); exportă 1,000(‘2’)

După participarea la comerţul internaţional consumul intern al fiecăreia din cele două ţări precum şi consumul lor însumat devin:

În ţara „A”: 1,000(‘1’) producţie internă + (1,000(‘1’)*1,200(‘2’) import

„B” = 1,000(‘1’) + 1,200(‘2’) = 2,200 unităţi de marfă. Deci, Portugalia şi–a mărit consumul intern cu 2,200 – 2,000 = + 0,200 unităţi de marfă.

În ţara „B”: 0,600(‘2’) producţie internă + (1,000(‘2’)*1,125(‘1’) import

„A” = 0,600(‘2’) + 1,125(‘1’) = 1,725 unităţi de marfă. Deci, Anglia şi–a mărit consumul intern cu 1,725 – 1,600 = + 0,125 unităţi de marfă. Deci, prin comerţul internaţional, fiecare ţară realizează un

consum intern mai mare, Portugalia cu + 0,200, Anglia cu + 0,125.


83

Interesant este că volumul consumului global creşte mai mult decât producţia totală (2,200 + 1,725) – (2,000 + 1,600) = 3,925 – 3,600 = + 0,325. Explicaţia este în plusul de utilitate rezultat din schimbul exterior (+ 0,200(‘2’) pentru Portugalia şi + 0,125(‘1’) pentru Anglia).

Consumul intern al fiecărei ţări după participarea la schimb

Producţie totală, Consum / Ţară Ţara „A” Ţara „B” Total

Producţie internă 2,000 1,600 3,600 Consum intern 1,000(‘1’) 0,600(‘2’) 1,600 Intrări din import 1,200(‘2’) 1,125(‘1’) 2,325

Consum total 2,200 1,725 3,925 Aşa stau lucrurile sub aspect strict cantitativ.

Avantajele comparative interne (între mărfurile produse în aceeaşi ţară) – determinate pe baza costurilor de producţie unitare – constituie baza reală a declanşării şi desfăşurării schimburilor internaţionale.

Costurile de oportunitate interne din fiecare ţară reprezintă baza apariţiei şi formării avantajelor relative în comerţul internaţional. Cu cât costurile de oportunitate interne vor fi mai îndepărtate între ele, cu atât avantajele relative obţinute de fiecare ţară prin participarea la comerţul internaţional vor fi mai mari.

Cu cât costul de oportunitate al mărfii exportate este mai mic, iar al celei importate mai mare, cu atât este mai mare avantajul relativ obţinut din comerţul internaţional.


84

Frontierele posibilităţilor de producţie (FPP) şi Frontierele posibilităţilor de consum (FPC) ale celor două ţări înainte şi după participarea la schimbul internaţional reciproc

5.1.3. NUMAI ANGLIA CÂŞTIGĂ !!!???

ă vedem ce se întâmplă dacă schimbul are loc pe baza preţurilor internaţionale ale celor două mărfuri (aşa cum

au fost ele considerate mai sus). Preţul internaţional al unei unităţi de ‘1’ este P*1 = 96 u.m., iar preţul internaţional al unei unităţi din ‘2’ este P*2 = 110 u.m.

Portugalia exportă 1 unitate de ‘1’ (vin) la preţul de 96 u.m., încasând 1*96 = 96 u.m. Cu această sumă importă ‘2’ (stofă) din Anglia, la preţul de 110 u.m. Cu cele 96 u.m. poate cumpăra 96/110 = 0,87398 unităţi de ‘2’. Deci, Portugalia schimbă 1 unitate de vin contra a numai 0,873 unităţi de stofă englezească !!!

În felul acesta, Portugalia înregistrează un dezavantaj absolut (în sens smithian), deoarece costul său de producţie naţional unitar este inferior preţului de import al stofei din Anglia (90 – 110 = – 20, sau 98 Acum şi aici începe să se deruleze povestea – anunţată anterior – a numărului „magic” 0,873.

S

Câştigul Portugaliei (1,000 + 1,200) – (1,000 + 0,889) = + 0,311

Câştigul Angliei (1,125 + 0,600) – (0,667 + 0,800) = + 0,258

0,600 0,800 QS

QV 1,125

0,667

0,889 1,200 QS Ţara „A” (Portugalia) Ţara „B” (Anglia)

QV

1,000

Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) în autarhie Frontiera posibilităţilor de consum (FPC) după schimb Câştig Pierdere

>


85

90/110 = 0,818), precum şi un dezavantaj competitiv, pentru că încasările din export sunt mai mici decât plăţile proprii pentru import (96 – 110 = – 14). În acest caz, raportul de schimb99 este dezavantajos Portugaliei (96/110 = 0,873).

Anglia exportă 1 unitate de ‘2’ (stofă) la preţul de 110 u.m., încasând 1*110 = 110 u.m. Cu această sumă importă ‘1’ (vin) din Portugalia, la preţul de 96 u.m. Cu cele 110 u.m. poate cumpăra 110/96= 1,146 unităţi de ‘1’. Deci, Anglia schimbă 1 unitate de stofă contra 110/96 = 1,146 unităţi de vin portughez100 !!! .

În felul acesta, Anglia obţine şi un avantaj absolut (în sens smithian) deoarece importă vinul din Portugalia la un preţ inferior costului său de producţie naţional unitar (120 – 96 = + 24, sau 120/96 = 1,250), precum şi un avantaj competitiv, pentru că încasările proprii din

99 Raportul de schimb este calculat, aici, ca raport între valoarea exporturilor şi valoarea importurilor. 100 Deci, pe baza modelului ricardian, Anglia va exporta 0,873 unităţi de stofă şi va importa din Portugalia 1 unitate de vin. Raportul ei de schimb, calculat în unităţi naturale, va fi subunitar (TTQ = 0,873/1). În acelaşi timp, Portugalia exportă 1 unitate de vin şi poate importa din Anglia 0,873 unităţi de stofă. Raportul ei de schimb, calculat în unităţi naturale, este supraunitar (TTQ = 1/0,873 = 1,146). Sub aspect valoric, situaţia este următoarea. Anglia încasează din exportul a 1 unitate de stofă 110 u.m. Cu această sumă poate importa 110/96 = 1,146 unităţi de vin din Portugalia. Raportul ei de schimb, calculat valoric, este supraunitar (TTV = 110/96 = 1,146). În acelaşi timp, Portugalia încasează din exportul a 1 unitate de vin 96 u.m. Cu această sumă poate importa 96/110 = 0,873 unităţi de stofă din Anglia. Raportul ei de schimb, calculat valoric, este subunitar (TTV = 96/110 = 0,873). Oare, greşim dacă apreciem că în proporţiile de mai sus, adică 0,873 unităţi de stofă englezească conţin aceeaşi cantitate de valoare socială ca şi 1 unitate de vin portughez ? Adică, 0,873 unităţi de stofă englezească = 1 unitate de vin portughez ? Acesta este, în realitate, raportul valoric de schimb dintre cele două mărfuri. Dar Q1*P*1 < Q2*P*2, adică 960*96 < 1100*110, sau 92160 < 121000, ori 92160/121000 = 0,762. Adică, încasările din export ale Portugaliei sunt mai mici decât ale Angliei. Concomitent, plăţile pentru import ale Angliei sunt mai mici decât ale Portugaliei. Totodată, încasările din export ale Portugaliei sunt inferioare plăţilor ei pentru import. De asemenea, încasările din export ale Angliei sunt superioare plăţilor ei pentru import. Prin urmare, Anglia înregistrează un avantaj competitiv (încasările din export sunt mai mari decât plăţile pentru import; 110 > 96). Concomitent, Portugalia înregistrează un dezavantaj competitiv (încasările din export sunt mai mici decât plăţile pentru import; 96 < 110). Dacă celelalte elemente rămân nemodificate, pe baza modelului ricardian, concluzionăm că Anglia are un comerţ exterior rentabil, iar Portugalia are unul nerentabil.


86

export sunt superioare plăţilor pentru import (110 – 96 = + 14). În acest caz, raportul de schimb101 este avantajos Angliei (110/96 = 1,146).

Consumul intern al fiecărei ţări după participarea la schimb

Producţie totală, Consum / Ţară Ţara „A” Ţara „B” Total

Producţie internă 2,000 1,600 3,600 Consum intern 1,000(‘1’) 0,600(‘2’) 1,600 Intrări din import 0,873(‘2’) 1,146(‘1’) 2,019

Consum total 1,873 1,746 3,619 Situaţia s–a schimbat radical ! În termenii cantitativi, analizaţi anterior, ambele ţări câştigă din

comerţul reciproc şi chiar mai mult Portugalia (+ 0,200) decât Anglia (+ 0,125). Pe baza exprimării valorice, câştigă doar Anglia (1,146 – 1,000 = + 0,146, sau 1,746 consum total – 1,600 producţie internă = + 0,146 unităţi). Portugalia înregistrează pierderi (0,873 – 1,000 = – 0,127, sau 1,873 consum total – 2,000 producţie internă = – 0,127 unităţi de marfă). Chiar mai mult. Câştigul Angliei (9,125%) este mai mare decât pierderea Portugaliei (6,350%). Anglia câştigă, la fiecare unitate schimbată, 0,146 unităţi de marfă, în timp ce Portugalia pierde, la fiecare schimb, 0,127 unităţi. În aceste condiţii, consumul intern total creşte (3,619 – 3,600 = + 0,019, exclusiv prin reducerea consumului intern al Portugaliei cu 6,350%, adică {[(1,873 – 2,000)/2,000]*100 = 6,350%}). Anglia câştigă 9,125%, adică {[(1,746 – 1,600)/1,600]*100 = 9,125%}102.

Acum, consumul intern al fiecărei ţări devine: În ţara „A”:

1,000(‘1’) producţie internă + 0,873(‘2’) import = 1,873 unităţi.

101 Raportul de schimb este calculat, aici, ca raport între valoarea exporturilor şi valoarea importurilor. 102 Câştigul Angliei, de pe urma fiecărei unităţi schimbate, este reflectat cu ajutorul raportului de schimb (raportul între preţurile încasate pe export şi cele plătite pe import) (110/96 = 1,146). Pierderea Portugaliei de pe urma fiecărei unităţi schimbate, este reflectată cu ajutorul raportului de schimb (raportul dintre preţurile încasate pe export şi cele plătite pe import) (96/110 = 0,873).


87

Deci, Portugalia îşi reduce consumul intern prin comerţul internaţional cu Anglia cu 1,873 – 2,000 = – 0,127 unităţi.

În ţara „B”: 0,600(‘2’) producţie internă + 1,146(‘1’) import = 1,746

unităţi. Deci, Anglia îşi măreşte consumul intern prin comerţul internaţional cu Portugalia cu 1,746 – 1,600 = + 0,146 unităţi.

Credem că de aici putem desprinde următoarele reguli generale referitoare la comerţul internaţional.

Ţara ale cărei încasări din export sunt mai mari decât plăţile pentru import, câştigă. Câştigul ei este direct proporţional cu mărimea acestei diferenţe (pozitive).

Ţara ale cărei încasări din export sunt mai mici decât plăţile pentru import, pierde. Pierderea ei este direct proporţională cu mărimea acestei diferenţe (negative).

În situaţia aceasta, Anglia înregistrează un avantaj competitiv (110/96 = 1,146, sau 1,146 – 1,000 = + 0,146), iar Portugalia înregistrează un dezavantaj competitiv (96/110 = 0,873, sau 0,873 – 1,000 = – 0,127), ambele fiind proporţionale cu raporturile care se stabilesc între încasările şi plăţile proprii din comerţul exterior reciproc (adică cu „Terms of Trade” al fiecărei ţări) !!!.


88

Frontierele posibilităţilor de producţie (FPP) şi Frontierele posibilităţilor de consum (FPC) a celor două ţări

înainte şi după participarea la schimbul internaţional reciproc

LIMITELE MODELULUI RICARDIAN

1. Clasicul englez şi–a construit modelul în cadrele determinismului geografic şi istoric al dotării cu factori de producţie. Aceştia au – simultan – mobilitate perfectă în interiorul graniţelor naţionale ale fiecărei ţări, dar şi imobilitate totală pe plan internaţional. 2. Edificiul său este unul esenţialmente cantitativ, considerând că între ţări se schimbă mărfurile în substanţa lor natural–materială şi nu valori. În realitate, prin export fiecare entitate economică naţională încasează o anumită sumă de bani, care reprezintă puterea sa de cumpărare pentru plata importurilor.

3. David Ricardo apreciază că schimburile internaţionale au loc în proporţiile determinate de costurile de oportunitate interne din fiecare ţară (ale unei mărfi în termenii celeilalte). În realitate, tranzacţiile externe dintre parteneri se realizează la nivelurile preţurilor formate pe diferitele pieţe internaţionale.

QV

1,000

0,800

1,146

0,667

QV

0,873 0,889 QS 0,600 0,800 QS

Ţara „A” (Portugalia) Ţara „B” (Anglia) Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) în autarhie

Frontiera posibilităţilor de consum (FPC) după schimb Câştig Pierdere

Câştigul Angliei (1,146 + 0,600) – (0,667 + 0,800) = + 0,279

Pierderea Portugaliei (0,800 + 0,873) – (1,000 + 0,889) = – 0,216 >


89

CONCLUZII FINALE

a sfârşitul incursiunii prin cel mai faimos model şi cea mai celebră teorie a comerţului internaţional, trebuie să

constatăm că – de fapt – schimburile dintre Portugalia şi Anglia nu se pot realiza, nu pot fi înfăptuite de pe bazele cifrice considerate şi analizate de clasicul englez !!!??? Să privim mai atent modelul ricardian !

1. Presupunem că însuşirile fizico–chimice, utilitatea şi calitatea vinului, respectiv stofei sunt identice în cele două ţări. Cu alte cuvinte, atât portughezii cât şi englezii pot consuma la fel de bine produse indigene sau din import.

2. Pentru ca vinul portughez să fie cumpărat în Anglia de către consumatorii englezi, el trebuie să aibă un preţ inferior vinului englezesc. Această condiţie este îndeplinită, deoarece P*1 = 96 şi PB1 = 144, iar P*1 < PB1 !!! Deci, Portugalia POATE EXPORTA cu succes vinul său în Anglia.

3. Pentru ca stofa englezească să fie cumpărată în Portugalia de către consumatorii portughezi, ea trebuie să aibă un preţ inferior stofei portugheze. Această condiţie nu este îndeplinită, deoarece P*2 = 110 şi PA2 = 99, ori P*2 > PA2 !!! Ceea ce înseamnă că Anglia NU ESTE INTERESATĂ SĂ EXPORTE stofa în Portugalia, deoarece preţul cu care o poate vinde acolo este inferior costului său naţional unitar. A exporta stofă englezească în Portugalia ar însemna vinderea ei în pierdere, deoarece PA2 < CB2, (99 < 100) !!!

O asemenea eventualitate contravine flagrant teoriei obiective a valorii determinată de muncă, pe care David Ricardo şi–a construit edificiul nemuritoarei sale opere!!!???

La sfârşitul acestui recurs, câteva întrebări incitante nu şi–au găsit, încă, răspunsurile pertinente. Ele par cel puţin „şocante”, dacă nu sunt, cumva, chiar „paradoxale”. În realitate, lucrurile sunt cu mult mai complicate. Iată, aici, doar trei dintre ele.

1. Oare David Ricardo s–a ridicat la înălţimea maestrului său Adam Smith ?

2. Nu cumva „avantajul relativ” este doar o formă particulară de manifestare a „avantajului absolut” ?

3. Oare nu cumva, modelul propus de A. Smith şi îmbunătăţit – mai târziu – de Mihail Manoilescu este superior modelului ricardian ?

L


90

6. JOHN STUART MILL (1806–1873) MODELUL VALORILOR INTERNAŢIONALE

„Oferta de export a unei ţări

este identică cu cererea sa de import”. John Stuart Mill

na dintre cele mai originale analize realizate de John Stuart Mill a fost cea referitoare la determinarea

raporturilor (termenilor) de schimb („Terms of Trade”) în comerţul internaţional.

El a acceptat teoria ricardiană a costurilor comparative, pentru a explica declanşarea schimburilor internaţionale, dar a respins concluzia conform căreia fiecare ţară obţine un avantaj relativ. Mill a apreciat că avantajele din schimbul internaţional sunt repartizate între ţările coschimbiste partenere în funcţie de „raporturile de schimb” („Terms of Trade”). Cel care poate obţine mai mult, furnizând mai puţin, este cel care câştigă mai mult. Pentru a susţine o asemenea demonstraţie, John

Stuart Mill a dezvoltat „TEORIA VALORILOR INTERNAŢIONALE”. În această chestiune el se apropie mult de modelul francezului Jean Baptiste Say.

„Produsele unei ţări – scria John Stuart Mill – se schimbă contra produselor altor ţări de aşa manieră încât totalitatea exporturilor sale acoperă exact totalitatea importurilor proprii. Legea valorilor internaţionale nu este decât o generalizare a legii generale a valorii pe care noi o numim ecuaţia cererii şi ofertei”103. Mai departe, clasicul englez susţinea că „Oferta de export a unei ţări este identică cu cererea sa de import”104.

După părerea economistului englez, ecuaţia schimbului internaţional poate fi prezentată în termenii de mai jos. 103 John Stuart Mill, Principes d'économie politique et de l'impôt, p. 592 (reprodus după Daniel Martina, La pensée économique, Armand Colin, Paris, 1991, p. 103). 104 Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, Editura Fundaţiei Gheorghe Zane, Iaşi, 1993, vol. I, p. 160.

U

6. John Stuart Mill (1806-1873). Modelul valorilor internaţionale

91

„Produsul unei ţări se schimbă pentru produsul altor ţări, la asemenea valori încât exporturile sale să poată plăti integral importurile. Această LEGE A VALORILOR INTERNAŢIONALE – apreciază John Stuart Mill – este o extensiune a legii generale a valorii, pe care noi o denumim Ecuaţia Ofertei şi Cererii. Am văzut că valoarea unei mărfi se modifică astfel încât să aducă cererea exact la acelaşi nivel cu oferta”105 (s. ns.).

Pe măsura urcării preţului intern, fiecare ţară va produce

(oferi) mai multă stofă şi va consuma (cere) mai puţină. Dacă într–o ţară „A” producţia excede cererea internă (O > C, sau C < O), ea devine exportatoare. Dacă în altă ţară „B” oferta rămâne în urma cererii sale de consum (O < C, sau C > O), ea devine importatoare. Echilibrul se atinge în punctul unde oferta totală egalizează cererea totală, la nivelul P al preţului, pentru care exportul ţării „A” se egalizează cu importul ţării „B”.

Economistul englez a apreciat că „raportul de schimb” depinde de ofertă şi de cerere. „Creşterea cererii pentru produsele unei ţări în 105 John Stuart Mill, Op. cit., p. 183. „The Equation of International demand … may be concisely stated as follows. The produce of a country exchanges for the produce of other countries, as such values as are required in order that the whole of her exports may exactly pay for the whole of her imports. This law of International Values is but an extension of the more general law of value, which we called the Equation of Supply and Demand. We have seen that the value of a commodity always adjusts itself as to bring the demand to the exact level of the supply” (După Roger Backhouse, Economists and the Economy, 2nd edition, Editura Transaction Publishers, New Brunswich, U.S.A., 1994, p. 77).

Ţara „A” Ţara „B” O > C Export

O < CImport

Preţul stofei

P

Q Cantitate de stofă exportată-importatăDupă Roger Backhouse, Economists and the Economy, 2nd edition, Editura Transaction Publishers, New Brunswich, U.S.A., 1994, p. 78.

Preţulstofei

O

C C

O


92

alte ţări permite primeia să obţină, la cea mai bună piaţă (la cel mai mic preţ – n. ns.), produsele importate”106. El a concluzionat că dintre cele două ţări coschimbiste, cea care câştigă cel mai puţin, pentru fiecare operaţiune este ţara cea mai bogată, deoarece ea consumă mai mult, deci cumpără mai mult din străinătate decât exportă şi – în consecinţă – modifică „Terms of Trade” în dezavantajul său. În ansamblul schimburilor sale cu alte ţări, având în vedere cifra de afaceri foarte ridicată realizată, ţara mai bogată poate fi cea care câştigă mai mult. John Stuart Mill a afirmat, la fel ca şi francezul Jean Baptiste Say (1767–1832) înaintea lui, sau ca românul Mihail Manoilescu (1891–1950), în secolul al XX–lea, că „valoarea produselor importate se măsoară prin valoarea produselor exportate, care trebuie date în schimb”. În felul acesta, clasicul englez a formulat chiar conţinutul raportului de schimb („Terms of Trade” (TT))107.

106 „L'augmentation de la demande des produit d'un pays ... de la part des autres permet au premier d'obtenir à meilleur marché les objets qu'il importe” (După Emile James, Histoire sommaire de la pensée économique, Paris, 1965, p. 164). 107 Raportul de schimb poate fi determinat şi cantitativ. În acest caz, cantitatea de marfă exportată (exprimată în unităţi fizice) se împarte la cantitatea de marfă importată (exprimată în unităţi fizice). Făcând abstracţie de structura sortimentală a cantităţilor exportate, respectiv importate, dacă raportul de schimb este supraunitar, comerţul exterior este eficient. Cu cât raportul de schimb se depărtează mai mult de 1, cu atât comerţul exterior este mai eficient. Dacă raportul de schimb este egal cu 1, comerţul exterior este echilibrat. Dacă raportul de schimb este subunitar, comerţul exterior este nerentabil. Cu cât raportul de schimb se apropie mai mult de 0, cu atât comerţul exterior este mai nerentabil. Raportul de schimb valoric („terms of trade”) poate fi determinat şi cu ajutorul indicilor preţurilor pentru export şi import, pentru perioade diferite. În acest caz, dacă: 1. Pentru o ţară indicele preţurilor de export are o dinamică mai rapidă decât indicele preţurilor de import, ţara respectivă îşi va îmbunătăţi raportul de schimb.

2. Dacă în timp, dinamica indicelui preţurilor de export este egală cu aceea a indicelui preţurilor la import, raportul de schimb rămâne constant.

3. Dacă dinamica indicelui preţurilor pentru import este mai mare decât dinamica indicelui preţurilor la export, raportul de schimb al ţării respective se înrăutăţeşte în timp.

TT = I

E

VV ; unde:

TT - terms of trade; VE - valoarea exporturilor; VI - valoarea importurilor.


93

Dacă analizăm, în maniera lui John Stuart Mill, schimbul dintre Anglia şi Portugalia pe baza exemplului ricardian, obţinem: 1. Valoarea vinului exportat de Portugalia este 80 ore–muncă, iar valoarea stofei importată de ea din Anglia este 100 ore–muncă. „Terms of Trade” devine: TT = 80/100 = 0,800/1 ore–muncă portugheze pentru 1 oră–muncă engleză. În acest caz raportul de schimb este favorabil Portugaliei. Ea schimbă 0,80 ore–muncă naţională contra 1 oră–muncă străină. Sau, produsul a 0,800 ore–muncă ale unui portughez se schimbă pe produsul unei ore de muncă a unui englez. Pentru fiecare astfel de schimb Portugalia câştigă de la Anglia 0,200 ore–muncă engleză !!! Sau, produsul muncii a 80 de portughezi se schimbă contra produsului muncii a 100 de englezi !!! Oare contravine acest fel de schimb legii obiective despre valoare ? Noi considerăm că nu şi am demonstrat acest lucru la analiza modelului ricardian (vezi mai sus). 2. Valoarea stofei exportată de Anglia este 100 ore–muncă, iar valoarea vinului importat din Portugalia 80 ore–muncă. „Terms of Trade” devine: TT = 100/80 = 1,250/1 ore–muncă engleze pentru 1 oră–muncă portugheză. În acest caz raportul de schimb este defavorabil Angliei. Ea schimbă 1,250 ore–muncă naţională contra 1 oră–muncă străină. Sau, produsul a 1,250 ore de muncă al unui englez se schimbă pe produsul unei singure ore de muncă a unui portughez. Pentru fiecare astfel de schimb Anglia pierde în favoarea Portugaliei produsul muncii a 0,250 ore !!! Sau, produsul muncii a 100 de englezi se schimbă contra produsului muncii a 80 de portughezi !!! Oare, contravine acest fel de schimb legii obiective despre valoare ? Noi considerăm că nu şi am demonstrat acest lucru la analiza modelului ricardian (vezi mai sus). Pe baza exemplului de mai sus, analizat prin teoria valorilor internaţionale şi cu ajutorul raporturilor de schimb („Terms of Trade”), Mill apreciază că numai Portugalia câştigă. Anglia pierde de fiecare dată. Acest lucru este perfect explicabil în termenii teoriei obiective a valorii determinată de munca cheltuită la producerea unei mărfi şi încorporată în ea. Cu cât cheltuiala de muncă naţională totală încorporată într–o marfă exportată este mai mare, cu atât ea are o valoare mai mare. Şi invers. Cu cât cheltuiala de muncă naţională totală încorporată într–o marfă exportată este mai mică,


94

cu atât ea are o valoare mai mică. Rezultă de aici următoarea regulă: Cu cât productivitatea muncii naţionale este mai mare, cu atât valoarea mărfii este mai mică. Cu cât productivitatea muncii naţionale este mai mică, cu atât valoarea mărfii este mai mare. Deci, între productivitatea muncii şi valoare există un raport invers proporţional. Dacă în comerţul internaţional se schimbă mărfuri cu valoare naţională diferită, aceasta înseamnă că productivitatea muncii naţionale este diferită în ţările respective. Ca urmare, una dintre ţări câştigă, iar cealaltă pierde. Totdeauna, câştigul de valoare al fiecărei ţări din comerţul internaţional este direct proporţional cu superioritatea pe care ea o are la productivitatea muncii naţionale faţă de străinătate. De exemplu, dacă productivitatea muncii naţionale a unei ţări este de 2 ori mai mare decât a celeilalte, prima va reuşi să schimbe valoarea unei ore de muncă naţională pe valoarea a 2 ore de muncă străină etc. Chiar dacă fiecare ţară câştigă din comerţul internaţional în termenii „utilităţilor schimbate” (vezi modelul ricardian), câştigul sau pierderea de valoare–muncă va fi determinat de raportul în care se află productivităţile naţionale ale ţărilor partenere. Dacă:

TT < 1, aşa cum este calculat mai sus, înseamnă că balanţa comercială externă este excedentară şi câştigul este cu atât mai mare cu cât valoarea „Terms of Trade” se apropie mai mult de 0;

TT = 1, şi balanţa comercială externă este echilibrată; TT > 1, aşa cum este calculat mai sus, rezultă că balanţa

comercială externă este deficitară şi pierderea este cu atât mai mare cu cât „Terms of Trade” se depărtează mai mult peste 1.


95

Dreptele OA şi OP delimitează zonele de schimb cu avantaje exclusiv pentru Anglia, respectiv, pentru Portugalia. OC1 şi OC2 sunt curbele cererii (ofertei) pentru cele două ţări (Portugalia şi Anglia).

ZONA DE SCHIMB DINTRE CELE DOUĂ CURBE ESTE AVANTAJOASĂ DEOPOTRIVĂ CELOR DOUĂ ŢĂRI.

LINIA DIAGONALĂ care leagă cele două puncte de intersecţie ale curbelor OC1 şi OC2, desemnează POZIŢIA DE ECHILIBRU, în care AVANTAJUL SE ÎMPARTE ÎN MOD EGAL ÎNTRE CELE DOUĂ ŢĂRI PARTICIPANTE LA SCHIMBUL INTERNAŢIONAL.

1. Punctele de pe OC1 reprezintă cantităţile minime de stofă pe care Portugalia le pretinde de la Anglia în schimbul vinului exportat în această ţară; pentru OV3 vin ea acceptă minimum OS2 stofă. Este logic ca curba OC1 să se găsească deasupra liniei OP. Cu cât este mai îndepărtată şi mai orientată spre stânga, câştigul Portugaliei este mai mare. Altfel Portugalia ar fi interesată să–şi producă singură stofa necesară, în loc s–o importe din Anglia. Dacă Portugalia şi–ar produce singură stofa ar cheltui OV4 vin pentru OS1 stofă. 2. La fel, curba OC2 reprezintă cantităţile minime de vin pe care Anglia le pretinde pentru exporturile sale de stofă. Anglia acceptă pentru OS3 stofă să primească minimum OV2 vin din Portugalia. Este logic ca curba OC2 să se deplaseze la dreapta liniei OA. Cu cât se depărtează mai mult spre dreapta şi mai în jos, cu atât câştigul Angliei e mai mare. Altfel Anglia ar fi interesată să–şi producă singură vinul, în loc să–l importe din Portugalia. Dacă Anglia şi–ar produce singură vinul ar folosi OS4 stofă pentru a produce OV1 vin.

S4

S3

S2

S1

Stofă A C1 C2

Zonă de schimb

PPortugalia

O V1 V2 V3 V4 Vin

Anglia


96

PUNCTELE SITUATE ÎN INTERIORUL CELOR DOUĂ CURBE FORMEAZĂ ZONA DE SCHIMB RECIPROC AVANTAJOASĂ AMBELOR ŢĂRI, ATÂT PORTUGALIEI CÂT ŞI ANGLIEI. 3. POZIŢIA DE OPTIM PENTRU FIECARE ŢARĂ O CONSTITUIE SITUAŢIILE AŞEZATE PE LINIA INTERSECŢIEI CELOR DOUĂ CURBE. Raportul de schimb format în acest caz desemnează poziţia de echilibru (vezi şi modelul ricardian). Pentru OV4 vin Portugalia primeşte OS4 stofă (OV4 = OS4) şi nu OS1 aşa cum s–ar întâmpla dacă lucrurile s–ar derula după termenii de schimb interni. Diferenţa OS4 – OS1 reprezintă câştigul Portugaliei în comerţul internaţional. La fel Anglia primeşte în schimbul a OS4 stofă, OV4 vin (OS4 = OV4) şi nu OV1, aşa cum s–ar întâmpla dacă lucrurile s–ar derula după termenii de schimb interni. Diferenţa OV4 – OV1 este câştigul Angliei în comerţul internaţional. Paradoxul lui John Stuart Mill. O inovaţie tehnologică poate, spre exemplu, reduce preţul stofei în raport cu vinul. După logica de mai sus Portugalia ar putea să ceară, pentru aceeaşi cantitate de vin, o cantitate mai mare de stofă (curba OC1 se va deplasa în sus şi spre stânga). Dacă lucrurile ar sta aşa, industrializarea Angliei s–ar face în folosul partenerilor externi mai puţin dezvoltaţi industrial ! Fenomenul este cunoscut sub denumirea „paradoxului lui John Stuart Mill“. Realitatea a demonstrat – fără putinţă de tăgadă – că în ţările mai dezvoltate industrial productivitatea muncii este mai mare decât în ţările mai puţin industrializate şi în comerţul internaţional câştigul ţărilor cu productivitate naţională superioară este, totdeauna, mai mare decât al ţărilor cu productivitate naţională mai mică. Economistul englez are, însă, grijă să inducă alte concluzii. Pentru aceasta el introduce în demonstraţie noţiunile de „elasticitate a cererii în funcţie de preţ” şi „evoluţia volumului de tranzacţii”. „Ecuaţia schimburilor internaţionale” stipulează că valoarea exporturilor unei ţări trebuie să fie egală cu valoarea importurilor altei ţări. „Terms of Trade” este determinat de „cantitatea şi extensibilitatea cererii” produselor unei ţări în altă ţară. Cu cât va fi mai mare şi mai elastică cererea produselor unei ţări în altă ţară, cu atât „Terms of Trade” va fi mai favorabil ţării exportatoare. Dacă:


97

E = 1 (elasticitatea cererii este unitară, adică „variaţia cererii de stofă în Portugalia este proporţională cu reducerea preţului său în Anglia”). Cheltuiala totală a Portugaliei rămâne neschimbată, dar obţine o cantitate superioară de stofă, cu aceeaşi cantitate de vin exportat în Anglia. Avantajul este obţinut de Portugalia, care importă mărfurile din Anglia, unde s–a introdus progresul tehnic!

E > 1 („cererea portugheză de stofă creşte mai mult decât proporţional cu reducerea preţului acesteia în Anglia”). Portugalia obţine o cantitate mai mare de stofă, dar în schimbul unei cantităţi de vin mai mari. Avantajul se împarte între cele două ţări.

E < 1 („cererea portugheză de stofă creşte mai puţin decât proporţional cu reducerea preţului acesteia în Anglia”). Cheltuiala totală a Portugaliei cu exportul se reduce. Terms of Trade scade pentru Anglia, care trebuie să exporte mai multă stofă pentru a importa aceeaşi cantitate de vin ! Avantajul revine încă o dată Portugaliei !

Dar lucrurile nu stau aşa. Prin volumul mare de tranzacţii ţările industrializate nu numai că recuperează pierderea datorată „paradoxului Mill“, dar, pe total obţin un avantaj absolut mai mare.

Producţia, raporturile de schimb

şi rezultatele comerţului internaţional

Mărfurile produse

Raportul de schimb al mărfurilor schimbate

Ţările Partenere de schimb ‘1’ ‘2’ Intern Extern

Câştigul fiecărei ţări

Portugalia 1 0,889 1(‘1’) = 0,889(‘2’) 1(‘1’) = 1,200(‘2’) + 0,311 Anglia 0,833 1 1(‘2’) = 0,833(‘1’) 1(‘2’) = 1,125(‘1’) + 0,292

Din tabelul de mai sus rezultă că ţările partenere câştigă dacă raporturile de schimb interne sunt inferioare celor externe şi câştigul este cu atât mai mare cu cât distanţa dintre cele două niveluri este mai mare. În cazul nostru ambele ţări câştigă, dar mai mult Portugalia decât Anglia. Aici este vorba de cantităţi, de utilităţi. David Ricardo, prezentând teoria sa despre costurile comparative, nu a studiat raporturile între valorile schimbate de ţările participante la comerţul internaţional. Acest lucru l–a făcut John Stuart Mill prin


98

raportarea preţurilor mărfurilor exportate de o ţară la preţurile mărfurilor importate din alte ţări.

Costurile, preţurile naţionale şi internaţionale

ale mărfurilor schimbate

Ţara „A” (Portugalia) Ţara „B” (Anglia) Mărfurile fabricate C pr' PiA C pr' PiB

Preţul unitar (P*i)

1 Vin CA1 = 80 20 PA1 = 96 CB1 = 120 20 PB1 = 144 P*1 = 96 2 Stofă CA2 = 90 10 PA2 = 99 CB2 = 100 10 PB2 = 110 P*2 = 110 Total 170 220

C – costurile unitare naţionale, egale cu numărul orelor–muncă/unitatea de marfă.

pr’ – rata profitului pentru marfa ‘1’, respectiv ‘2’. P – preţul unitar naţional al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’. P*i – preţul unitar internaţional al mărfii ‘1’, respectiv ‘2’.


În acest caz, Portugalia va exporta vin, la preţul intern (şi internaţional) de 96 unităţi monetare (u.m.) şi va importa stofă din Anglia la preţul de 110 u.m. Raportul de schimb va fi 96/110 = 0,873, deci Portugalia va pierde, pentru că va exporta 1 unitate de vin pentru importul a 0,873 unităţi de stofă. Pierderea ei este de 0,127 unităţi de stofă. Similar, raportul de schimb va fi 110/96 = 1,146 pentru Anglia, care va câştiga pentru că va exporta 1 unitate de stofă pentru importul a 1,146 unităţi de vin. Câştigul ei este de 0,146 unităţi de vin (pentru datele de mai sus vezi exemplul ricardian). Terms of Trade este esenţial pentru caracterizarea eficienţei comerţului exterior, întrucât exprimă valoric rezultatele pe care fiecare ţară le obţine de pe urma întregului ei comerţ exterior.


99

După Ricardo, numeroşi economişti, adepţi ai doctrinei sale, au anunţat, fără să aducă argumente, că „câştigul total” obţinut din comerţ tinde în mod natural să se repartizeze „egal” între ţările participante la schimbul internaţional. John Stuart Mill afirmă, întocmai ca şi Robert Torrens (1780–1864), că „Terms of Trade” depinde de importanţa, în fiecare ţară, a cererii de produse cumpărate din străinătate. Costurile comparative, aprecia Mill, fixează limitele între care „Terms of

Trade” sunt înţelese. Determinarea precisă a acestor limite depinde de cererea care există în fiecare ţară pentru produsele marfă ale altei ţări. John Stuart Mill a adăugat, în ciuda liberalismului său, că o ţară putea să–şi amelioreze în profitul său, „raportul de schimb” cu alte ţări, practicând o politică de prohibire a unor importuri. Diminuându–şi comenzile în exterior, orice ţară putea realiza un „Terms of Trade” mai favorabil şi – astfel – „să obţină pentru ea, la cheltuielile făcute în străinătate, o mai mare parte de beneficiu”, rezultând din schimburile internaţionale. Această politică este de profundă sorginte mercantilistă (întrucât sugerează maximizarea exporturilor şi minimizarea importurilor).

Astfel, John Stuart Mill a încercat să scape de rigorile liberului schimb ricardian. Numai liberul schimb bilateral – rezultat din convenţiile internaţionale – îi părea avantajos. Această modalitate de tratare a politicii comerciale externe îl apropie pe John Stuart Mill mai mult de modelul smithian, decât de cel ricardian.

6.1. CONSIDERAŢII PERSONALE

preciem, totuşi, că analizele clasice propuse de Adam Smith, dar mai ales de David Ricardo şi John Stuart

Mill, sunt incomplete şi – de aceea – chiar inexacte !? Modelele propuse de ei sunt – cel mai adesea – unele cantitative, propunând schimbul în natură, de marfă contra marfă, adică trocul. În realitate, în comerţul internaţional nu există troc, chiar dacă şi astăzi funcţionează forma modernă a lui numită barter. Toate schimburile internaţionale de mărfuri se exprimă valoric, prin preţuri.

Procedeul este următorul.

A


100

Ţara „A” exportă marfa ‘1’ (pe care se specializează) şi încasează din vânzare o sumă de bani egală cu preţul internaţional al mărfii respective (P*1). Cu încasările obţinute ea importă marfa ‘2’ (pe care nu o produce la intern) la preţul ei internaţional (P*2).

Similar, ţara „B” exportă marfa ‘2’ (pe care se specializează) şi încasează din vânzare o sumă de bani egală cu preţul internaţional al mărfii respective (P*2). Cu încasările obţinute ea importă marfa ‘1’ (pe care nu o produce la intern) la preţul ei internaţional (P*1).

În asemenea împrejurări, situaţia se schimbă radical, atât sub aspect cantitativ cât şi valoric.

Raportul de schimb dintre exporturi şi importuri exprimă, pentru fiecare ţară, aspecte diferite, după cum urmează:

1. Dacă raportul de schimb se calculează în unităţi fizice108, el

devine:

Dacă:

TTQ > 1, comerţul exterior al ţării respective este nerentabil, deoarece cantitatea109 exportată este mai mare decât cea importată.

TTQ = 1, cantitatea exportată este egală cu cea importată. TTQ < 1, comerţul exterior al ţării respective este rentabil,

deoarece cantitatea exportată este mai mică decât cea importată.

2. Dacă raportul de schimb se calculează în unităţi valorice, el

devine:

108 Pentru caracterizarea reală a situaţiei, sunt necesare şi alte analize, care să releve elemente suplimentare privind structura sortimentală a mărfurilor schimbate etc. 109 Facem abstracţie aici de structura mărfurilor schimbate între ţările partenere. Dacă raportul de schimb se calculează prin compararea eforturilor naţionale în ore–muncă (modelul ricardian) concluziile nu se schimbă.

I

ETQ Q

QT = ; unde: TTQ - raportul de schimb cantitativ („terms of trade”); QE - cantitatea de marfă exportată (exprimată în unităţi fizice); QI - cantitatea de marfă importată (exprimată în unităţi fizice).


101

Dacă:

TTV > 1, comerţul exterior al ţării respective este rentabil, deoarece încasează din exporturi mai mult decât plăteşte pe importuri.

TTV = 1, comerţul exterior este echilibrat, deoarece încasările din exporturi sunt egale cu plăţile pentru importuri.

TTV < 1, comerţul exterior al ţării respective este nerentabil, deoarece plăteşte pe importuri mai mult decât încasează din exporturi.

Raportul de schimb valoric („Terms of Trade”) poate fi determinat şi cu ajutorul indicilor preţurilor pentru exporturi şi – respectiv – importuri, pentru perioade diferite.

Dacă pentru o ţară indicele preţurilor de exporturi (IPE) are o dinamică mai rapidă decât indicele preţurilor de importuri (IPI), (sau IPE > IPI), ţara respectivă îşi va îmbunătăţi (în timp) raportul de schimb.

Dacă în timp, dinamica indicelui preţurilor de exporturi (IPE) este egală cu aceea a indicelui preţurilor la importuri (IPI), (sau IPE = IPI), raportul de schimb rămâne constant.

Dacă dinamica indicelui preţurilor pentru importuri (IPI) este mai mare decât dinamica indicelui preţurilor la exporturi (IPE), (sau IPI > IPE), raportul de schimb al ţării respective se înrăutăţeşte în timp.

3. În condiţiile actuale, ale generalizării circulaţiei monetare, expresia valorică a raportului de schimb internaţional devine hotărâtoare pentru caracterizarea eficienţei relaţiilor economice externe ale fiecărei ţări.

4. Dacă o ţară are – simultan – TTV > 1 şi TTQ < 1, comerţul ei exterior este rentabil sub aspect valoric (şi – posibil – chiar cantitativ).

I

ETV V

VT = ; unde: TTV - raportul de schimb valoric („terms of trade”); VE - valoarea exportului (exprimată în unităţi valorice încasate); VI - valoarea importului (exprimată în unităţi valorice plătite).

PI

PETV

IIT = ; unde:

IPE - indicele preţurilor la exporturi, IPE = (PE1/PE0)100 IPI - indicele preţurilor la importuri, IPI = (PI1/PIo)100 PE1,0 - preţurile exporturilor; curente (1) şi anterioare (0); PI1,0 - preţurile importurilor; curente (1) şi anterioare (0).


102

7. FRIEDRICH LIST (1789–1846). MODELUL PROTECŢIONISMULUI EDUCATOR TEMPORAR110

„Sistemul vamal este consecinţa firească a năzuinţelor naţiunilor de a

obţine garanţiile pentru conservarea şi prosperitatea lor şi pentru atingerea puterii supreme”.

Friedrich List

7.1. FILOSOFIA SISTEMULUI LISTIAN

şa cum se cunoaşte, diversitatea condiţiilor şi stadiilor de dezvoltare şi evoluţie ale economiilor naţionale, ca şi ale

statelor în prima jumătate a secolului al XIX–lea au generat apariţia unor paradigme diferite de gândire specifică. Ţările avansate, Olanda, Anglia şi Franţa, care trecuseră la capitalism şi industrializare, promovau doctrina liberală şi beneficiau de poziţia lor înaintată, ca şi de pe urma sistemului colonial. Germania, în care dominau încă structurile feudale, fără unitate naţională, fără economie unitară, fără industrie şi sistem colonial, simţea puternic concurenţa structurilor industriale engleze şi franceze, ca şi pericolul acceptării politicii economice liberschimbiste. De aceea, intelectualii germani au respins – pe întreg parcursul secolului al XIX–lea – doctrina liberală şi au elaborat o paradigmă proprie, al cărei conţinut – fundamentat pe istorism – a fost protecţionismul. Totodată, aşa cum s–a văzut, pe măsura extinderii teoriei şi practicii liberale, au apărut şi s–au dezvoltat o serie de alte doctrine adverse: Socialismul utopic, Cooperaţia, Protecţionismul, Şcoala istorică, Marxismul, sau chiar Neoclasicismul (care, deşi a preluat elementele esenţiale ale paradigmei liberale, a respins teoria valorii bazată pe muncă şi a înlocuit legile economice obiective cu altele psihologice). Nemulţumit de Economia politică liberală clasică, deoarece oferea suport teoretic unei practici dezavantajoase burgheziei naţionale a patriei sale şi Germaniei însăşi, Friedrich List a luat poziţie netă, intransigentă, împotriva ei, elaborând – după propria apreciere – „sistemul naţional de economie politică”, fundamentat pe o filosofie diferită de aceea a liberalismului.

110 După Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 477–502.

A

7. Friedrich List (1789-1846). Modelul protecţionismului educator temporar

103

Liberalismul economic se revendică de la filosofia utilitaristă111 şi îşi concepe modelul în jurul individului separat şi a intereselor acestuia. Prosperitatea şi fericirea lui „homo oeconomicus”, perfect raţional, întreprinzător, concurenţial şi egoist, constituie garanţia prosperităţii generale, pentru că societatea este suma indivizilor care o compun. Interesele individului şi societăţii coincid, statul nu trebuie să intervină în economie. Mai mult, promovarea liberalismului contribuie la generalizarea aceloraşi avantaje la nivel planetar. Ideile principale ale filosofiei utilitariste (hedoniste) au fost:

Morala individuală este singura veritabilă. Interesul individual reprezintă baza pe care se edifică libertatea

socială. Interesele indivizilor se armonizează – între ele şi cu cele

generale – prin concurenţa liberă şi prin acţiunea legilor obiective care guvernează economia.

Libertatea individuală se realizează – în primul rând – pe tărâm economic şi constituie premisa libertăţii sociale.

Statul are ca principală atribuţie adaptarea instituţiilor sociale la manifestarea libertăţii de iniţiativă a lui „homo oeconomicus”.

Protecţionismul economic îşi are rădăcinile în filosofia clasică germană112. Economia şi dreptul german au fost impregnate – în a doua jumătate a secolului al XVIII–lea şi pe parcursul celui următor – de istorism. „Intelectualii germani – aprecia Wesley Clair Mitchell – au încercat să explice instituţiile legale existente în fiecare ţară, ca pe un rezultat al unei lungi evoluţii istorice”113. Sistemul lui List este construit „pe natura lucrurilor, pe învăţămintele istoriei şi pe necesităţile naţiunii”114. La el „istoricul nu căuta atât să demonstreze, cât să justifice”115. Friedrich List era profund convins că „un bun sistem trebuie

111 Fondată de Francis Hutcheson (1694–1747) şi Jeremy Bentham (1748–1832). 112 Întemeiată de Immanuel Kant (1724–1804). 113 „German scholars tried to expound and explain the legal institutions that prevailed În any country as a result of a long historical evolution” (Wesley Clair Mitchell, Types of economic theory, vol. I, New York, 1969, p. 538). 114 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 6. 115 Maurice Bouvier–Ajam, Frederic List. Sa vie, son oeuvre, son influence, Monaco, 1953, p. 106.


104

neapărat să aibă o solidă bază istorică”116. „În completă contradicţie cu teoria – aprecia List – autorul va consulta, în primul rând, istoria şi învăţămintele ei, din care va deduce principiile sale fundamentale, apoi va examina sistemele precedente, în ordinea lor cronologică, şi, la sfârşit, cum scopul este pur practic, va înfăţişa noul stadiu al politicii comerciale”117. Friedrich List a fost – practic – iniţiatorul Şcolii Istorice Germane de Economie politică118.

Prin Cameralism şi Şcoala Istorică germanii au descoperit că Economia liberală clasică nu era potrivită dezvoltării societăţii în ansamblul ei, sau cel puţin improprie condiţiilor Germaniei din secolul al XIX–lea. „În prima parte a secolului al XIX–lea – consideră acelaşi Mitchell – filosofia hegeliană a fost dominantă în universităţile germane. Hegel a acordat un rol covârşitor instituţiei statului. De asemenea, el a accentuat necesitatea abordării istorice a evoluţiei sociale … Perspectiva istorică a continuat – pentru o lungă perioadă – să constituie un subiect important în pregătirea tuturor oamenilor politici ai Germaniei”119. Filosofia clasică germană – în principal gândirea lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel120 – s–a constituit în suportul teoretic principal al dezvoltării Protecţionismului listian şi Şcolii istorice germane.

116 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 11. 117 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 33. 118 „He was a forerunner of the historical school of economics” (J. A. Schumpeter, History of Economic Analysis, Editura Routledge, London, 1994, p. 505). De fapt, lucrarea principală a lui List, Sistemul naţional de economie politică cuprinde trei părţi: „Cartea întâi – Istoria”; „Cartea a doua – Teoria”; „Cartea a treia – Sistemele”. 119 „In the early part of the nineteenth century Hegelianism was dominant among the German universities and Hegel put stress upon the state as an institution of overwhelming importance. He also did emphasis upon historical study ... That historical view ... was and continued to be for a long period one of the subjects in which practically all the people who entered government service got their training” (Ibidem, p. 538). 120 Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831), reprezentantul principal al filosofiei clasice germane. A elaborat sistematic dialectica, aplicând, pentru prima dată, ideea dezvoltării la întreaga existenţă şi cu deosebire la universul uman, istoric şi spiritual, la formele culturii şi cunoaşterii. Subiectul procesului universal este – pentru Hegel – un principiu spiritual obiectiv. „Ideea” sau „Spiritul absolut” se afirmă mai întâi ca fiinţare pur logică, apoi se „înstrăinează” de sine sub forma naturii şi – în sfârşit – se reîntoarce la sine ca „spirit”, sub forma conştiinţei şi a istoriei. Lucrări principale: Fenomenologia


105

Ideile principale ale filosofiei hegeliene (metafizice) au fost: Libertatea este opera comună a oamenilor reuniţi în societate.

Ludwig Feuerbach121 afirma că „omul nu poate să–şi găsească fericirea decât integrându–se în colectivitate”.

Interesul individual formează baza pe care se edifică, treptat, libertatea. Autonomia individului trebuie respectată pentru că ea este condiţia esenţială a libertăţii sociale. Individul urmăreşte satisfacerea nevoilor sale, determinate obiectiv. Dar, pentru aceasta, el intră în relaţii cu ceilalţi într–un „sistem de dependenţe reciproce în care prosperitatea şi fericirea fiecăruia depind de ale celorlalţi, se fondează pe ele şi nu se pot realiza decât în interdependenţă”122.

Interesele indivizilor pot intra în coliziune, atât între ele, cât şi cu cele generale ale societăţii. O naţiune poate suferi din cauza lipsei industriei manufacturiere, în timp ce anumiţi indivizi pot prospera prin vânzarea produselor manufacturate străine. O persoană poate deveni bogată prin economisire, dar dacă întreaga naţiune urmează exemplul individual, se va reduce consumul, va scădea oferta, se vor diminua până la dispariţie posibilităţile şi resursele reproducţiei lărgite. Statul trebuie să creeze instituţiile care permit depăşirea contradicţiilor din societatea civilă123. După Hegel, doctrina liberală comite o mare eroare negând Statul, pentru că suprimă astfel chiar

spiritului; Ştiinţa logicii; Enciclopedia ştiinţelor filosofice; Filosofia spiritului; Filosofia dreptului; Estetica; Filosofia istoriei; Istoria filosofiei. 121 Ludwig Feuerbach (1804–1872), filosof materialist şi ateist german. Unul dintre precursorii nemijlociţi ai marxismului. A criticat idealismul hegelian, opunându–i un materialism antropologic, întemeiat pe noţiunea omului ca fiinţă naturală. În lucrarea sa principală Esenţa creştinismului (1841) a înfăţişat divinitatea ca pe o personalitate fantastică, arătând că „Dumnezeu este omul”. 122 După Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 386. 123 Hegel a fundamentat „unitatea dialectică”, ca formă de manifestare a existenţei în care laturile unui întreg se exclud şi se presupun reciproc. Evoluţia are loc prin manifestarea „luptei contrariilor”. „Il faut admettre que le monde, dans son essence, est une unité entre des opposés … Cette unité des contraires … ne peut se comprendre que si l’on admet que le monde est un processus de séparation des opposés et de réunification” (Henri Denis, Op. cit., p. 384).


106

adevărata libertate a individului, care se poate realiza numai în şi prin colectivitatea instituţionalizată124.

Libertatea nu se realizează pe teren economic, ci prin formarea unei comuniuni spirituale, recunoscută de toţi membrii societăţii125.

Morala individuală nu este veritabilă. Din cauza nevoilor şi intereselor particulare ale fiecărui individ separat, problema moralităţii este insolubilă la nivel subiectiv. Singura morală adevărată este cea socială, sau obiectivă, ansamblul principiilor de conduită admise de o societate determinată126. Evoluţia istorică permite omului să–şi realizeze progresiv propria–i natură, aceea a unei fiinţe libere. Istoria este un progres condus prin raţiune, dar este un progres dialectic.

Se constată – cu uşurinţă – atât elementele comune, cât şi diferenţele esenţiale între filosofia utilitaristă (care stă la baza liberalismului) şi cea istorică germană (fundament al protecţionismului 124 „Ce monstrueux orgueil, ce délire de la présomption de ce moi allant jusqu’à s’épouvanter, concevoir de l’horreur, s’affliger à la pensée d’être un avec l’univers, de subir en soi l’action de la nature éternelle … tout cela suppose en somme une vision grossière et déraisonnable entre toutes de la nature et du rapport que soutient avec elle l’être singulier” (După Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 387). 125 „Les relations économiques spontanées entre les hommes ne conduisent donc nullement à des résultats entièrement harmonieux, comme le prétendent les économistes libéraux. Mais l’homme n’est pas seulement cet être isolé poursuivant la satisfaction de ses besoins naturelles, il n’est pas seulement un homo oeconomicus, il est aussi le citoyen d’un État, c’est–à–dire membre d’une communauté spirituelle dans laquelle une volonté se manifeste. Et la véritable liberté de l’homme se réalise, non pas sur le terrain des relations économiques, mais par l’action, dans l’État, d’une volonté que tous les citoyens reconnaissent comme leur volonté. Selon Hegel, l’État est appellé à créer des institutions qui permettent de dépasser les contradictions naissant nécessairement au sein de la «société civile»“ (Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, Paris, 1983, p. 388). „L’individu doit se soumettre sans limites aux prescriptions de la loi qui réglemente l’intégralité de la vie sociale” (Ibidem, p. 386). 126 „L’individu, laisse à lui–même, se débat inextricablement entre le bien et le mal, qui sont complèmentaires l’un de l’autre. Chaque fois qu’il pose un but particulier comme bon, il doit sacrifier un autre but qui apparaît comme mauvais. Mais un autre individu place dans les mêmes circonstances pourra faire le choix inverse, de sorte que le bien prendra la place du mal et inversement. La conclusion de Hegel est que le problème de la moralité est insoluble tant qu’on se place au point de vue de l’individu, au point de vue subjectif. La morale véritable est la morale sociale, ou objective, l’ensemble des principes de conduite qui sont admis dans une société déterminée” (Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7eme édition, Paris, 1983, p. 392).


107

şi instituţionalismului). Ambele modele urmăresc realizarea prosperităţii şi fericirii individului. La ambele filosofii este cultivată ideea interesului individual, ca bază a libertăţii. Diferenţele sunt – însă – fundamentale. În timp ce utilitarismul induce prosperitatea societăţii din cea a indivizilor separaţi, filosofia germană consideră că „omul nu poate să–şi găsească fericirea decât integrându–se în colectivitate”. În doctrina liberală statul „adaptează instituţiile sociale la manifestarea liberei iniţiative a indivizilor”. Istorismul şi protecţionismul german „organizează instituţiile în folosul naţiunii, iar acţiunea liberă a indivizilor trebuie să se încadreze intereselor colectivităţii”. Filosofia sistemului listian este „practică” şi vizează prioritar acele momente şi elemente, interne şi internaţionale, care pot favoriza şi accelera progresul rapid şi afirmarea naţiunii germane. List însuşi spune expres că a urmărit „numai susţinerea intereselor naţionale germane”127, sau, mai precis, „a avut întotdeauna intenţia să asigure dominaţia clasei capitaliste (a burgheziei) şi în special dominaţia marilor capitalişti industriali”128. Scopul întregii vieţi şi activităţi ştiinţifice a lui List poate fi sintetizat în slujirea necondiţionată a următoarelor idei forţă:

Realizarea unităţii economice şi politice a Germaniei; Lansarea dezvoltării pe cale capitalistă şi industrială a

economiei germane; Progresul economic rapid al Germaniei şi atingerea – cel

puţin – a nivelului celor mai avansate ţări ale timpului, Anglia şi Franţa.

Scopul final fiind bine definit, List s–a dedicat – cu un spirit pragmatic ieşit din comun – sacrificând, uneori, aspectele teoretice valoroase câştigate de ştiinţa timpului său, descifrării mecanismelor funcţionale ale servirii exemplare a obiectivului strategic fundamental. Neglijându–se pe sine, sacrificându–şi prosperitatea materială, libertatea şi sănătatea, ruinându–şi familia, List şi–a aşezat drept „stea polară”,

127 Friedrich List, Op. cit., p. 22. „Numai gândul – mărturisea cu speranţă List – că în cartea mea se va găsi, pe ici, pe colo, ceva nou şi adevărat şi câte ceva care să fie de vreun deosebit folos patriei mele germane îmi dă puteri” (Ibidem, p. 11). „Într–o chestiune în care este vorba de fericirea sau de suferinţele, de existenţa, sau de pieirea unei naţiuni, şi anume a naţiunii noastre – a celei germane – chiar părerea omului cel mai puţin însemnat merită să fie luată în seamă sau cel puţin să fie combătută” (Ibidem, p. 13). 128 Marx, Engels, Opere, vol. 4, Editura Politică, Bucureşti, 1958, p. 306.


108

interesul naţiunii germane, transformarea Germaniei (care în timpul vieţii nu l–a înţeles, nu l–a apreciat, ba chiar l–a blamat şi condamnat) într–o mare, dacă nu cumva în cea mai mare, putere economică a lumii.

Prin ce a gândit şi întreprins pentru prosperitatea naţiunii sale, chiar împotriva puterii ei temporare de înţelegere şi acceptare, List trebuie aşezat între patrioţii cei mai de frunte ai Germaniei129. „Sistemul naţional de economie politică” elaborat de el a servit intereselor profunde ale naţiunii germane, care şi–a asigurat de atunci încoace, prin transpunerea lui în practică, cea mai rapidă şi solidă dezvoltare şi evoluţie economică şi socială. „Viitorul naţiunii – aprecia

Schumpeter – a fost pentru List obiectul gândirii sale, prezentul nu era altceva decât o perioadă de tranziţie”130. Pe baza „sistemului listian” Germania a devenit – în mai puţin de un secol – una dintre cele mai avansate state ale lumii, cu o economie tot mai eficientă şi de înaltă competitivitate. Recunoaşterea internaţională şi răspândirea – în mai multe ţări – a „sistemului listian” se explică prin similitudinile dintre economia germană şi a altor state la jumătatea secolului al XIX–lea. Multe dintre ele se găseau în perioada trecerii de la feudalism la capitalism, erau la începuturile industrializării, depuneau eforturi pentru realizarea economiilor naţionale şi a naţiunilor, suportau efectele concurenţei produselor industriale engleze şi franceze. În toate ţările, aflate în situaţii asemănătoare, statul era chemat să concentreze forţele în direcţia modernizării structurilor economice şi sociale. Pentru List, filosofia ordinii naturale a liberalismului clasic (care cerea ca viaţa economică să se desfăşoare de la sine, fără

129 „He was a great patriot, a brilliant journalist with definite purpose, and an able economist who co–ordinated well whatever seemed useful for implementing his vision” (Joseph Alois Schumpeter, History of Economic Analysis, Editura Routledge, London, 1994, p. 505). 130 „The national future, therefore, was the real object of his thought, the present was nothing but a state of transition” (Joseph Alois Schumpeter, History of Economic Analysis, Editura Routledge, London, 1994, p. 505).


109

intervenţia statului) era inacceptabilă131. Filosofia întregii gândiri a lui List făcea din intervenţia activă a statului, elementul cel mai important al accelerării dezvoltării economice şi modernizării societăţii. „Statul – afirma el – este constituit din oameni care s–au născut liberi, dar pe care nu este de ajuns să–i laşi să acţioneze anarhic, ci trebuie să–i sprijini pentru ca în activitatea lor să nu fie tulburaţi. Puterea statului rezidă în suma puterii indivizilor; „legătura dintre aceşti indivizi izolaţi, creată prin lege şi care constituie forţa totală pentru a realiza bunăstarea generală, se numeşte stat”132. În felul acesta, homo oeconomicus este înlocuit de stat şi structurile sale, de naţiune, în calitate de elemente centrale şi fundamentale ale vieţii economice.

Sistemul lui List este construit „pe natura lucrurilor, pe învăţămintele istoriei şi pe necesităţile naţiunii”133. Introducerea istorismului în ştiinţa economică (absent din paradigma liberalismului clasic) l–a ajutat pe List să fundamenteze o periodizare a dezvoltării sociale, în funcţie de evoluţia forţelor productive şi a relaţiilor de schimb, desprinzând cinci faze principale134:

1. sălbatică; 2. pastorală; 3. agricolă; 4. agricolă–industrială; 5. agricolă–industrială–comercială. Fără să explice argumentele acestei etapizări ori conţinutul

fiecărei faze, sau factorii ce determină trecerea de la una la alta, List a stabilit regula potrivit căreia protecţionismul se impune în starea agricolă–industrială. Din momentul apariţiei sale pe scena istoriei,

131 „List se montre l’adversaire farouche de la doctrine de libre–échangiste anglaise, qu’il considère comme entièrement hypocrite” (Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 463). 132 După Hans Gehring, Friedrich List und Deutschlands politisch–ökonomische Einheit, Leipzig, 1956, p. 22–23. 133 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 6. 134 „În legătură cu dezvoltarea economică – afirma el – trebuie să admitem existenţa următoarelor faze principale de evoluţie: starea sălbatică, starea pastorală, starea agricolă, starea agricolă–industrială şi, în sfârşit, starea agricolă–industrială–comercială” (Friedrich List, Op. cit., p. 34). „Din punct de vedere economic, naţiunile au de parcurs următoarele etape de evoluţie: starea de sălbăticie primitivă, starea pastorală, starea agricolă, starea agricolă–industrială, starea agricolă–industrială–comercială” (Ibidem, p. 149).


110

statul – elementul central al mecanismului social – constituie, după părerea lui List, o permanenţă a întregii dezvoltări şi evoluţii. El coagulează forţele izolate ale indivizilor separaţi, le potenţează, le orientează spre prosperitatea generală şi a fiecăruia (în calitate de membru al naţiunii). Statul apare, astfel, liantul cel mai important al societăţii, garantul afirmării (numai în şi prin colectivitate) tuturor energiilor şi individualităţilor.

Gânditorii liberali clasici erau – ca şi List – reprezentanţii forţelor capitalismului în devenire şi dezvoltare. Situându–se pe poziţiile burgheziei, ei au condamnat nobilimea feudală şi au militat pentru înlăturarea acesteia de pe scena istoriei. Mai mult chiar, David Ricardo a pus bazele teoretice ale contradicţiilor sociale şi ale luptei de clasă. Spre deosebire, Friedrich List analizează societatea ca un întreg şi înglobează în „forţele productive ale naţiunii” tot ce există în Germania şi poate fi mobilizat benefic în direcţia accelerării progresului. Pentru List nu există contradicţii între nobilime şi burghezie, interesul naţional impunând conlucrarea dintre ele. „Pretutindeni şi totdeauna – aprecia el – epocile cele mai fericite ale naţiunilor au fost acelea în care nobilimea, unită cu burghezia, au lucrat împreună pentru mărirea naţională; pretutindeni, vremurile cele mai triste au fost acelea în care au purtat lupte de distrugere una împotriva celeilalte”135. El este adeptul „continuităţii istorice” şi de aceea consideră că „forma de guvernământ cea mai bună este aceea care corespunde mai bine spiritului şi condiţiilor naţiunii şi mai ales nivelului de cultură pe care l–a atins”136.

Clasicismul economic a fost adesea acuzat de materialism, deoarece vedea în producţia mărfurilor elementul esenţial al dezvoltării societăţii137. List a polemizat virulent cu o asemenea atitudine doctrinară. „Cu lumea voastră de bunuri – scria el – vreţi să ridicaţi materia la o categorie independentă – aceasta este întreaga voastră eroare. Disecaţi corpuri lipsite de viaţă şi ne arătaţi construcţia şi părţile componente ale membrelor lor, dar să reuniţi aceste membre într–un corp, să–l însufleţiţi, să–l puneţi în mişcare, asta n–o puteţi face – lumea voastră de bunuri

135 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 23. 136 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 24. 137 „Avuţia societăţilor în care domneşte modul de producţie capitalist apare ca «o uriaşă îngrămădire de mărfuri», iar fiecare marfă în parte – ca o formă elementară a acestei bogăţii” (Marx, Engels, Opere, vol. 23, Editura Politică, Bucureşti, 1966, p. 4).


111

este o himeră !”138. În sistemul listian „factorii materiali sunt puşi pe picior de egalitate cu cei morali, sociali şi politici în aprecierea a ceea ce el numeşte «forţe productive ale naţiunii»“139.

Filosofia „economiei cosmopolite” consideră societatea umană ca „o uniune comercială” a indivizilor egoişti şi separaţi, care produc şi schimbă mărfuri, urmărind fiecare numai avantajul propriu (însuşirea de cât mai multă muncă străină).

Filosofia „economiei politice” subordonează şi integrează individul–colectivităţii, interesul particular–celui naţional, economicul–socialului. „Trăsătura caracteristică a sistemului conceput de mine – susţine List – este naţionalitatea. Întreaga mea construcţie este clădită pe ideea de naţionalitate ca verigă între individ şi omenire”140.

List a sesizat că între interesele egoiste ale lui „homo oeconomicus” şi cele ale naţiunii, căreia îi aparţine, pot apărea contradicţii. De asemenea, nu totdeauna interesele prezente ţin seama de dezvoltarea viitoare şi de perspectivă a societăţii. Totodată, interesele naţionale – care sunt mai complexe şi mai diverse decât cele economice – impun anumite structuri pe ramuri şi activităţi, ale căror nevoi nu sunt resimţite de indivizii separaţi. Forţa politică a statului este chemată să armonizeze toate interesele şi să le pună de acord cu prezentul şi perspectiva evoluţiei şi afirmării naţiunii. „Un individ – susţinea List încă din 1827 – este preocupat numai de necesităţile sale personale şi ale gospodăriei sale; numai rareori este preocupat de soarta altora sau de generaţia care îi succedă … O naţiune însă se ocupă de necesităţile sociale ale majorităţii membrilor săi şi nu numai de prezent, ci şi de soarta generaţiilor viitoare; ea este preocupată nu numai de pace, ci şi de război, concepţiile sale nu se referă numai la teritoriul pe care îl stăpâneşte, ci se extinde asupra întregului glob. Un individ poate, prin faptul că urmăreşte propriul interes, să prejudicieze interesul obştesc; o naţiune poate, atunci când promovează bunăstarea generală, să frâneze interesele unora dintre membrii săi, dar bunăstarea generală trebuie să fie aceea care să îngrădească şi să reglementeze strădaniile indivizilor săi, iar, la rândul lor, indivizii trebuie să găsească în puterea politică un sprijin al propriilor lor energii … O naţiune poate să sufere din cauza faptului că nu

138 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 16. 139 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. XVI. 140 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 21.


112

dispune de o industrie, deşi unii membri ai săi pot să prospere din vânzarea produselor industriale străine …”141.

Ceea ce–i uneşte pe indivizi – în cadrul naţiunii – nu este egoismul, ci nevoia de a deveni mai tari. „Asocierea forţelor individuale în urmărirea scopurilor comune constituie mijlocul cel mai puternic pentru a realiza fericirea indivizilor. Singur şi izolat de semenii lui, individul este slab şi lipsit de ajutor … În prezent asocierea indivizilor, realizată în forma cea mai înaltă, în cadrul ordinii de drept, este aceea a statului şi a naţiunii; asocierea, la nivelul cel mai înalt imaginabil, este cea a întregii omeniri”142. Industrializarea reprezintă – după List – elementul esenţial al economiei naţionale, iar protecţionismul vamal devine mijlocul cel mai important al dezvoltării naţiunii în perioada de trecere la starea agrară–industrială–comercială. „Sistemul vamal – afirmă el – nu este deci, cum s–a susţinut, o invenţie a unor minţi speculative, ci este consecinţa firească a năzuinţelor naţiunilor de a obţine garanţiile pentru conservarea şi prosperitatea lor şi pentru atingerea puterii supreme”143. List considera că dinamica naţionalistă trebuie să favorizeze Germania în Europa continentală. El a adoptat – în consecinţă – un veritabil program instituţionalist, sub trei forme:

protecţionism; industrialism; etatism

Militant naţionalist, List a acţionat pentru realizarea unităţii poporului german, a condus o propagandă activă în favoarea pangermanismului, care era ameninţat de individualismul şi liberalismul englez şi chiar austriac. Joseph Alois Schumpeter (1883–1950) afirma că

141 După Ludwig Hausser, Friedrich Lists gesammelle Schriften, vol. I, Stuttgart und Leipzig, 1850, p. 158–159. 142 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 33. 143 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 35–36. „Sistemul vamal nu este deci, cum s–a pretins, o invenţie a unor minţi speculative. El este o consecinţă naturală a tendinţei naţiunilor de a cerceta garanţiile pentru propria lor prosperitate şi supravieţuire şi pentru a–şi institui propria lor supremaţie... Istoria ne arată că restricţiile vamale … (sunt) şi consecinţele naturale ale opoziţiei de interese şi de efort ale naţiunilor pentru asigurarea independenţei şi supremaţiei lor, deci consecinţe ale rivalităţilor naţionale şi ale războiului” (Alain Geledan, Histoire des pensees économiques, vol. I, Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 202).


113

aparatul analitic al lui List a fost, în realitate, „adecvat scopului său practic, dar piesele individuale ale acestuia … n–au fost noi”144.

Gustav Schmoller (1838–1917) a afirmat că List – cu perspicacitatea şi pasiunea unui mare om de stat – a distrus baza teoretică a vechiului sistem liberal, la fel cum compatrioţii săi Hegel şi Schelling145 „au dat la o parte vechea lege naturală individualistă şi au înlocuit–o cu conceptul mai profund şi mai nobil de stat”146.

144 „His analytic apparatus was În fact ideally adequate for his practical purpose. But the individual pieces of this analytic apparatus were not particularly novel” (Joseph Alois Schumpeter, History of Economic Analysis, Editura Routledge, London, 1994, p. 504). 145 Friedrich Wilhelm Johann von Schelling (1775–1854), filosof idealist german, adept, ca şi Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770–1831), al evoluţionismului istoric. Ei considerau că activitatea socială formează „un tot organic”, care evoluează istoric, iar individul este o componentă a colectivităţii, realizându–se în şi prin aceasta. Volkgeist („produit historique et communautaire de l’âme du peuple”; vezi Jean Touchard, Histoire des idées politiques, tome 2, ediţia a 13–a, PUF, Paris, 1993, p. 488) reprezintă spiritul care trebuie să garanteze unitatea, unicitatea şi spicificitatea „ordinii culturale” a naţiunii, iar istoria fiecărei naţiuni este predeterminată de „potenţialităţile evoluţioniste”. Weltgeist reprezintă „spiritul universal”, care trebuie să asigure triumful statului germano–creştin (Vezi Karl Pribram, Les fondements de la pensée économique, Editura Economica, Paris, 1986, p. 214–215). 146 „Gustav Schmoller a dit de List qu’avec la perspicacité et la passion d’un grand homme d’état, il a détruit la base théorique de l’ancien système, exactement comme ses compatriotes Hegel et Schelling «ont mis à l’écart l’ancienne loi naturelle individualiste et l’ont remplacée par le concept plus profond et plus noble de l’état” (Karl Pribram, Les fondements de la pensée économique, Editura Economica, Paris, 1986, p. 218).


114

7.2. ECONOMIA COSMOPOLITĂ ŞI ECONOMIA NAŢIONALĂ („DIE NATIONALÖKONOMIE”)

riedrich List este ferm convins că Economia politică se constituie într–o „ştiinţă experimentală”147, în care

considerarea atentă a practicii devine mai importantă decât teoria. Observarea faptelor nemijlocite este esenţială „pentru a ne face atenţi ca naţiunea noastră să nu rişte, până la urmă, să piară din cauza unei erori a teoriei, ca pacientul care, conformându–se unei reţete tipărite, a murit din cauza unei greşeli de tipar”148.

List consideră că liberalismul economic este avantajos ţărilor avansate industrial şi dezavantajos celor rămase în urmă, iar practicarea lui la scară universală ar conduce la supremaţia industrială a Angliei. Cea mai amplă şi cea mai virulentă polemică o dezvoltă Friedrich List cu opera, gândirea şi atitudinea lui Adam Smith, considerat apărătorul cel mai reprezentativ al intereselor Angliei şi a dorinţei acesteia de a obţine supremaţia în economia mondială. „Acest sistem (al lui Adam Smith – n. ns.) este avantajos numai pentru naţiunile dezvoltate, în măsura în care lasă joc liber capitalurilor şi forţelor lor productive, ca să distrugă armonia naţiunilor organizate normal din punct de vedere economic şi pentru a frâna progresul naţiunilor care sunt încă pe cale de a progresa”149. Spre deosebire de acesta, „sistemul naţional de economie politică sau – mai exact denumit – sistemul organic de

147 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 18. „Dacă în Germania interesele generale trebuie promovate cu ajutorul economiei politice, … (ea) trebuie să devină un bun comun al tuturor oamenilor culţi din ţară … Grija mea cea mai mare la redactarea acestei scrieri a fost să fiu clar şi lămurit, în detrimentul chiar al stilului şi cu riscul de a nu părea erudit sau prea profund … Frumuseţea stilului nu aparţine economiei politice … Claritatea, însuşirea de a fi pe înţelesul tuturor sunt cerinţele principale ale acestei ştiinţe” (Ibidem, p. 22). 148 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 28. 149 Citat după studiul introductiv al lui Hans Gehring la Das nationale System der politischen Ökonomie de F. List, ed. 6, Jena, 1950, p. XXVIII. List preia de la mercantilişti preferinţa acestora pentru dezvoltarea industrială. Totodată el respinge ideea protecţionismului total şi perpetuu, promovată de mercantilişti, şi fundamentează protecţionismul educator care nu putea fi nici permanent şi nici rigid, nici absolut şi nici total, nici un scop în sine, ci, instrument, el trebuia să ducă spre mărire şi putere, să educe forţele productive ale naţiunii şi apoi să cedeze locul liberalismului.

F


115

economie politică prezintă avantajul de a fi preluat ceea ce este bun în sistemul mercantil, fără să preia şi erorile sale”150.

„Sistemul lui Adam Smith – scria List în Testamentul din 1846 – ar trebui să fie denumit sistemul atavistic–cosmopolit, pentru că nu este îndreptat numai împotriva tuturor legăturilor naţionale şi că desparte pe toţi indivizii în două mari categorii, anume în producători şi consumatori. El nu îşi propune ca obiectiv nici cea mai neînsemnată îmbunătăţire a situaţiei sociale, ci doar obţinerea de valori de schimb pentru fiecare individ, cu ajutorul unei concurenţe cât mai mari între toţi indivizii de pe pământ, care se ghidează numai după principiul avantajului personal”151 (s. ns.).

Sistemul economic liberal este considerat de Friedrich List cosmopolit, pentru că studiază exclusiv valorile de schimb, se fondează pe interesele prezente şi egoiste ale lui „homo oeconomicus”, ignorând pe cele viitoare, aspectele sociale ale dezvoltării, forţele productive şi naţiunea. Ea vede peste tot numai indivizii izolaţi, aflaţi într–o concurenţă permanentă pentru obţinerea prin schimb a cât mai multă muncă străină, fără să ţină seama de politică sau autoritatea instituţională152.

Economia liberală reprezintă – după părerea lui List – o speculaţie teoretică ideală ce prezintă societatea umană ca pe realitate perfectă, în care indivizii trăiesc în armonie şi pace perpetuă, în care toţi şi fiecare în parte beneficiază în mod egal de avantajele generalizării liberalismului, în care nu mau există naţiuni distincte, ci doar umanitatea în ansamblul său, ca o republică universală153.

Economistul german aprecia că „în situaţia existentă în lume, libertatea generală a comerţului nu ar genera o republică universală, ci

150 Hans Gehring, Das nationale System der politischen Ökonomie de F. List, Jena, 1950, p. XXVIII. 151 Hans Gehring, Das nationale System der politischen Ökonomie de F. List, Jena, 1950, p. XXVIII. 152 „Şcoala economică liberă vrea să ne convingă că economia politică nu trebuie să ţină seama de politică şi de autoritatea instituţională” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Bucureşti, 1973, p. 126). 153 „Economia cosmopolită, sau economia universală, care porneşte de la ipoteza că toate ţările din lume constituie o societate unică, care trăieşte în pace perpetuă” (Friedrich List, Op. cit., p. 115). „Şcoala economică liberală consideră ca realmente existentă o situaţie care se va realiza abia în viitor” (Friedrich List, Op. cit., p. 36).


116

subjugarea universală a ţărilor mai puţin înaintate, sub dominaţia puterii supreme în domeniul industrial, comercial şi maritim”154.

Sistemul şcolii economice liberale suferă – după părerea lui List – de trei vicii esenţiale:

1. „În primul rând, un cosmopolitism neîntemeiat, care nu admite nici naţionalitatea şi nu ţine seama nici de satisfacerea intereselor naţionale”155 (s. ns.). „Exclusiv cosmopolită – aprecia List – ea (economia clasică – n. ns.) ţine seama pretutindeni numai de întreaga omenire, de bunăstarea întregii speţe şi niciodată de naţiune şi de prosperitatea naţională, vorbind de sus şi cu emfază despre politică şi declarând experienţa şi practica drept rutine de care ne putem dispensa”156.

2. „În al doilea rând, un materialism lipsit de viaţă, care vede pretutindeni numai valoarea de schimb a lucrurilor, fără să ţină seama nici de interesele spirituale şi politice, nici de cele prezente şi viitoare, nici de forţele productive ale naţiunii”157 (s. ns.). „Cu lumea voastră de bunuri – scria el – vreţi să ridicaţi materia la o categorie independentă – aceasta este întreaga voastră eroare. Disecaţi corpuri lipsite de viaţă şi ne arătaţi construcţia şi părţile componente ale membrelor lor, dar să reuniţi aceste membre într–un corp, să–l însufleţiţi, să–l puneţi în mişcare, asta n–o puteţi face – lumea voastră de bunuri este o himeră !”158.

3. „În al treilea rând, un particularism şi un individualism care, ignorând cele mai importante consecinţe ale naturii muncii sociale şi ale efectului asocierii forţelor, ne înfăţişează, în fond, numai industria privată, aşa cum s–ar dezvolta ea într–un regim de relaţii libere cu societatea, adică cu întreaga omenire, dacă aceasta nu ar fi separată în diferite naţiuni”159 (s. ns.). „Teoria aceasta – scria List – vrea să ridice

154 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p. 118. Aici List făcea trimitere expresă la pericolul câştigării supremaţiei mondiale a Angliei, ca principala ţară industrială a lumii. 155 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 147. 156 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 29. 157 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 147. 158 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 16. 159 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 147.


117

egoismul cel mai feroce la rangul de lege; ea pretinde să ne zăvorâm inima faţă de cei flămânzi, pentru că, dându–le să mănânce şi să bea, peste treizeci de ani am face, poate, prin aceasta ca alt om să flămânzească. Ea vrea să aşeze un calcul în locul unui sentiment de milă. Această doctrină ar transforma inimile oamenilor în pietre. Ce am putea, până la urmă, să aşteptăm de la o ţară ai cărei cetăţeni au pietre în piept în loc de inimi ? Ce altceva decât o decădere totală a oricărei moralităţi şi cu aceasta a tuturor forţelor productive şi a întregii bogăţii, civilizaţii şi puteri ale naţiunii ?”160

List nu neagă „economiei cosmopolite” orice valabilitate, el n–o respinge în întregime161. El preia principiul libertăţii de acţiune a indivizilor, ca un bun câştigat al teoriei şi practicii economice, care conduce spre maximizarea eficienţei, spre prosperitate şi progres. Dar, libertatea deplină a indivizilor se va putea fructifica numai în „uniunea universală a naţiunilor”162.

„Există, aşadar – aprecia List – o economie cosmopolită şi o economie politică, o teorie a valorilor de schimb şi o teorie a forţelor productive, care, esenţial diferite unele de altele, trebuie să se dezvolte independent”163 (s. ns.).

Raţiunea principală a elaborării unei Economii politice naţionale (Nationalökonomie) decurgea inexorabil – după părerea lui List – din faptul că „între individ şi omenire însă se situează naţiunea, cu limba şi literatura sa distinctă, cu originea şi istoria sa proprie, cu moravurile şi obiceiurile sale, cu legile şi instituţiile sale, cu idealurile sale proprii de existenţă, de independenţă, de progres, de continuitate neîntreruptă şi cu teritoriul său distinct; o societate care a devenit unită printr–o mie de legături spirituale şi de interese, într–un tot existând prin el însuşi, care recunoaşte în sânul său autoritatea legii, dar care, faţă de alte societăţi de acelaşi fel, îşi păstrează încă libertatea sa naturală, şi care, în consecinţă, 160 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 119. 161 „În ceea ce ne priveşte – arăta el – suntem foarte departe de a respinge teoria economiei cosmopolite, aşa cum a fost elaborată de şcoala economică liberală; suntem însă de părere că şi economia politică … trebuie să fie elaborată în mod ştiinţific” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 115). 162 Vezi Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 115–117. 163 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 36.


118

este în stare, în conjunctura actuală a lumii, să–şi menţină independenţa şi neatârnarea numai prin forţele şi mijloacele sale proprii”164.

O asemenea poziţie era pe deplin justificată în Germania – ca şi în alte ţări – la jumătatea secolului al XIX–lea. Perioada respectivă a fost marcată de eforturile constituirii naţiunilor, statelor şi economiilor naţionale, ca şi de trecerea celor mai multe ţări europene la revoluţia industrială.

„Menirea economiei politice – aprecia Friedrich List – constă în educarea economică a naţiunii şi în pregătirea ei ca să intre în societatea universală a viitorului”165.

„Economia politică apare – după el – drept ştiinţa care, ţinând seama de interesele existente şi de situaţiile specifice ale naţiunilor, ne învaţă în ce mod fiecare ţară poate fi ridicată pe acea treaptă de dezvoltare economică pe care îi va fi posibilă şi utilă asocierea cu alte ţări de egală cultură şi, în consecinţă, pe care va fi realizată şi libertatea comercială”166.

Distincţia făcută de List între «economia cosmopolită», prin care el înţelege – de fapt – întreaga ştiinţă economică liberală, şi «economia politică», prin care el desemnează «ştiinţa economică a naţiunii», este mai degrabă deosebirea dintre «economia politică» şi «politica economică». Prin întreaga sa viaţă şi activitate, Friedrich List a ridicat Economia politică la rangul de Politică economică. În sistemul său un loc central ocupă complexul economiei naţionale, statul şi instituţiile sale, căile, modalităţile şi mijloacele de dezvoltare a forţelor productive ale naţiunii germane167.

164 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 148. 165 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 148. 166 Friedrich List, Op. cit., p. 118. „Economia politică sau Nationalökonomie – aprecia List – plecând de la noţiunea şi de la latura naţionalităţii, ne învaţă cum poate o anumită ţară să–şi menţină şi să–şi amelioreze poziţia sa economică în situaţia mondială existentă şi cu particularităţile sale naţionale” (Friedrich List, Op. cit., p. 115). 167 „Printre oamenii cu preocupări practice s–a format mai întâi şcoala protecţionistă a industriaşilor, al cărei reprezentant cu autoritate, List, continuă să fie tot ce a produs mai bun literatura economică burgheză germană” (Marx, Engels, Opere, vol. 13, Editura Politică, Bucureşti, 1962, p. 508).


119

7.3. FORŢELE PRODUCTIVE ALE NAŢIUNII („DIE PRODUKTIVKRÄFTE”)168

olemizând cu economiştii anteriori, mercantilişti şi clasici, dar mai ales cu Adam Smith, Friedrich List a repus în

discuţie noţiunea de bogăţie. Ştiinţa economică de până la el era „o ştiinţă a bogăţiei” – concepută şi înţeleasă ca „o îngrămădire de mărfuri” – sub forma valorilor de schimb. List apreciază că ştiinţa economică este ştiinţa „forţelor productive”169, adică a „puterii” de a crea bogăţie.

Bogăţia este puterea de a crea bogăţie ! Iată convingerea şi crezul nestrămutat ale economistului german.

Puterea economică a unei naţiuni nu este bogăţia pe care o are la un moment dat – ca masă de bunuri ori valori de schimb –, pentru că acestea pot dispare prin consum şi naţiunea decade. „Un individ – apreciază el – poate fi bogat, adică poate să deţină puteri de schimb; el sărăceşte însă, dacă nu are forţe de a produce o cantitate mai mare de obiecte de valoare decât consumă. Un individ poate fi sărac, dar, dacă posedă forţa de a crea o cantitate de obiecte de valoare mai mare decât cea pe care o consumă, atunci el se îmbogăţeşte170.

„Prosperitatea unei naţiuni – atrăgea atenţia List – nu este, cum crede Say, cu atât mai mare cu cât a acumulat mai multe bogăţii, ci cu cât şi–a dezvoltat mai mult forţele ei productive”171.

Polemizând cu Adam Smith, List afirmă: „Dacă el ar fi urmărit ideea de «forţă productivă», fără să se lase dominat de ideea de «valoare, de valoare de schimb», atunci ar fi trebuit să ajungă să înţeleagă că, alături de o teorie a valorilor, este necesară şi o teorie independentă a forţelor productive, pentru a explica fenomenele economice172.

Pentru List, adevărata putere economică a unei naţiuni constă în forţa sa productivă, capabilă să perpetueze crearea de bogăţie, în proporţii tot mai mari. „Forţa de a crea bogăţii – consideră economistul german – este deci infinit mai importantă decât bogăţia însăşi; ea 168 „Produktionskräfte” (Vezi Joseph Alois Schumpeter, Op. cit., p. 505). 169 Adam Smith a folosit pentru prima dată – în 1776 – noţiunea „forţă productivă a muncii” („productive power of labour”). 170 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 121. 171 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 128. 172 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 124.

P


120

garantează nu numai posesiunea şi sporirea celor dobândite, ci şi posibilitatea de înlocuire a celor pierdute”173.

O dată stabilit rolul forţelor productive ale naţiunii, List nu şi–a propus – ca scop primordial – delimitarea ştiinţifică riguroasă a conceptului, ci, mai degrabă, funcţionalitatea, sau, mai precis, funcţionarea cât mai eficientă a lui, pentru asigurarea progresului cât mai rapid al economiei şi societăţii germane. El a „şters” orice posibilitate de delimitare între „productiv” şi „neproductiv”, considerând tot ce a mişcat în societatea germană a timpului, prin prisma utilului.

În concepţia lui List, noţiunea de „forţe productive ale naţiunii” („Die Produktivkräfte”) includea tot ce exista în societatea germană şi putea fi mobilizat benefic în direcţia progresului174.

După părerea economistului german, forţele productive ale naţiunii cuprind:

Munca oamenilor; „Spiritul care însufleţeşte pe oameni”; „Ordinea socială care face ca activitatea lor să dea

rezultate”; „Forţele naturii care îi stau (activităţii – n. ns.) la

dispoziţie”175.

173 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 122. 174 „Naţiunea îşi trage energia productivă din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice, din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi care, ele înseşi sunt produsele materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare, adică din capitalul material agricol, industrial şi comercial” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 177). 175 Friedrich List, Op. cit., p. 123. Adept al istorismului şi evoluţiei treptate, naturale a societăţii, List nu şi–a pus niciodată problema analizei instituţiilor (cum făceau francezii) ori pe aceea a democratizării sau schimbării formei de guvernământ. El aprecia că pentru dezvoltarea economică, în general, dar mai ales pentru succesul industrializării, continuitatea joacă un rol foarte important. Principiul continuităţii în industrializare – considera el – „seamănă cu acela al monarhiei ereditare, care este incomparabil mai favorabil pentru menţinerea şi dezvoltarea naţionalităţii decât instabilitatea monarhiei elective” (Friedrich List, Op. cit., p. 220). Legea naturală a evoluţiei „seamănă mult cu legea naturală a diviziunii muncii dintr–o întreprindere şi cu asociaţia forţelor productive, care constă în aceea că mai multe generaţii care urmează unele după altele îşi unesc forţele pentru a atinge unul şi acelaşi scop şi oarecum îşi împart între ele eforturile necesare pentru aceasta” (Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 220).


121

Elementul fundamental, motor, al funcţionării forţelor productive este munca, singura sursă a tuturor bogăţiilor naţiunii, din toate timpurile176. Munca este potenţată şi ajutată (sau împiedicată) în activitatea ei de „spiritul oamenilor”, „ordinea socială” şi „forţele naturii”.

„Naţiunea îşi trage energia productivă – apreciază economistul german – din forţele spirituale şi fizice ale indivizilor, din instituţiile sale civile şi politice, din fondul natural pus la dispoziţia sa sau din instrumentele care se găsesc în posesia sa şi care ele înseşi sunt produse materiale ale eforturilor spirituale şi fizice anterioare, adică din capitalul agricol, industrial şi comercial”177.

Şi, apoi, continuă: „Religia creştină, monogamia, desfiinţarea sclavajului şi a iobăgiei, ereditatea tronului, invenţia tiparului, a presei, a poştei, a banului, a măsurilor şi greutăţilor, a calendarului şi a ceasornicului, a organelor poliţieneşti pentru respectarea ordinii, introducerea proprietăţii libere de pământ şi mijloacele de transport constituie bogate surse de forţă productivă”178.

Ba mai mult, „chiar dacă legile (juridice – n. ns.) şi instituţiile publice nu produc valori nemijlocit, ele produc totuşi forţă productivă”179.

Prin urmare, „forţele productive” cuprind toate elementele din societate care pot contribui la dezvoltare şi progres. Între ele List nu vede contradicţii, ci numai conlucrarea benefică la atingerea obiectivului de mărire şi putere al naţiunii germane !

Literatura de până la el încercase delimitarea sferei productive de cea neproductivă şi propusese diferite scenarii180.

176 „Munca este cauza bogăţiei şi lenevia este cauza sărăciei (o constatare pe care, de altfel, a făcut–o regele Solomon cu mult înaintea lui Adam Smith)” (Friedrich List, Op. cit., p. 123). Analizând valoarea şi munca creatoare de valoare la Smith şi List, Karl Marx scria: „Munca, … sursă de bogăţie materială era tot atât de bine cunoscută legiuitorului Moise ca şi funcţionarului vamal Adam Smith” (Marx, Engels, Opere, vol. 13, p. 25). 177 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 177. 178 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 125. 179 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 129. „Say greşeşte când susţine că există popoare care se îmbogăţesc sub orice formă de guvernământ şi că legile nu pot crea bogăţie” (Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I, Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 109).


122

List nu şi–a pus problema existenţei unei sfere productive şi a alteia neproductive. Conceptul său de „forţe productive ale naţiunii” reuneşte oameni, structuri sociale şi instituţionale, resurse naturale, tradiţii, ideologie, istorie, ştiinţă, cultură, infrastructură, bază economică şi suprastructură, într–un mecanism funcţional, fără contradicţii, mobilizat exclusiv spre realizarea unităţii naţionale, industrializarea, evoluţia pe cale capitalistă şi progresul rapid, transformarea patriei sale, Germania, într–una din cele mai mari puteri ale lumii, dacă nu cumva, în cea mai puternică ţară a planetei. De aceea el a polemizat vehement cu reprezentanţii şcolii clasice, care încercau delimitarea sferei productive şi limitarea ei la anumite activităţi, pe baza diferitelor criterii (mai mult sau mai puţin fundamentate). „După şcoala economică liberală – scrie el ironic – cel care creşte porci este un membru productiv, cel care educă oameni este un membru neproductiv al societăţii. Cine face cimpoaie sau drâmbe ca să le vândă, este productiv; cei mai mari muzicieni nu sunt productivi pentru că muzica lor nu poate fi adusă pe piaţă. Medicul care–şi salvează pacienţii nu face parte din clasa productivă, dar băiatul de la farmacie face parte, deşi valorile de schimb sau pilulele pe care le prepară au o existenţă doar de câteva minute înainte de a–şi pierde valoarea. Un Newton, un Watt, un Kepler nu sunt atât de productivi ca un măgar, un cal sau o vită care trage plugul”181.

List, consecvent concepţiei sale despre forţele productive, apreciază că munca intelectuală este infinit mai importantă decât cea fizică. „Cei care cresc porci, care fac cimpoaie sau pilule de farmacie – scria el – sunt într–adevăr productivi, dar dascălii care fac educaţia tineretului şi a celor mai vârstnici, marii muzicieni, medicii, judecătorii şi administratorii sunt cu mult mai productivi. Primii produc valori de

180 Mercantiliştii consideraseră productivă circulaţia mărfurilor, iar capitalul comercial ca singurul factor productiv. Fiziocraţii apreciaseră că numai agricultura aparţine sferei productive, iar natura era factorul productiv (munca umană avea doar rolul de a transforma bogăţiile create de natură). Adam Smith extinsese sfera productivă la producţia materială (ulterior la întreaga producţie de mărfuri), factorii de producţie fiind natura, munca şi capitalul. El excludea din sfera productivă „serviciile (care) dispar chiar în clipa îndeplinirii lor şi nu lasă după ele aproape nici o urmă sau valoare, care să poată servi apoi la procurarea unei cantităţi egale de servicii”. Jean Baptiste Say extinsese sfera productivă la „întreaga activitate utilă” a societăţii („a produce nu înseamnă a crea materie, ci a crea utilitate”), sesizând un factor productiv nou, întreprinzătorul. 181 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 127–128.


123

schimb, cei din urmă produc forţe productive”182. Cu alte cuvinte, producerea forţelor productive, capabile să creeze necontenit şi în măsură crescândă bunuri şi servicii utile societăţii, este mai importantă decât bogăţia însăşi !

Friedrich List a preluat de la economiştii clasici – mai ales de la Adam Smith – „legea naturală a diviziunii muncii”183, care determină, prin specializarea lucrătorilor în diferite operaţii şi activităţi, sporirea forţei productive a societăţii.

List consideră că există două feluri de diviziuni ale muncii: „o diviziune obiectivă a muncii”, în cadrul căreia „o singură

persoană îşi împarte munca pentru a produce diferite obiecte”184. O astfel de diviziune reduce forţa productivă a muncii.

„o diviziune subiectivă” a muncii, unde „mai multe persoane îşi împart între ele munca necesară producerii unui singur obiect”185. Acest tip de diviziune sporeşte, multiplică, forţa productivă a muncii.

Dar, mai departe, economistul german reproşează clasicilor că au tratat „legea naturală a diviziunii muncii” doar în mod trunchiat, parţial. Ei au văzut numai diviziunea muncii între persoane şi operaţii, activităţi, însă n–au analizat efectele asocierii forţelor productive specializate. După părerea lui List, „esenţa legii naturale … nu este … o simplă diviziune a muncii, ci … şi o cooperare sau asociere a unor activităţi, opinii şi forţe diferite, în scopul de a produce în comun. Baza productivităţii acestor operaţii nu constă numai în diviziune, ea rezidă mai ales în asociere”186. Se observă şi aici diferenţa fundamentală între filosofia utilitaristă (care stă la baza liberalismului şi îşi clădeşte

182 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 128. 183 „Şcoala economică liberală datorează celebrului său fondator descoperirea acelei legi naturale pe care o numeşte diviziunea muncii” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Bucureşti, 1973, p. 131). 184 „când un sălbatic merge în una şi aceeaşi zi la vânătoare sau la pescuit, să taie lemne, să–şi dreagă bordeiul şi să–şi facă săgeţi, plase şi îmbrăcăminte” (Friedrich List, Op. cit., p. 132). 185 „când zece persoane diferite îşi împart între ele diversele operaţii care intervin în fabricarea unui ac” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 132). 186 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 132.


124

paradigma în jurul lui „homo oeconomicus”) şi cea germană (care–şi dezvoltă modelul cu ajutorul lui „homo socialis”).

„Până acum – apreciază List – principiul diviziunii muncii a fost incomplet înţeles. Productivitatea nu constă numai în separarea diferitelor operaţii de activitate între mai mulţi indivizi, ci mai mult în asocierea spirituală şi fizică a acestor indivizi în vederea realizării unui scop comun”187 (s. ns.).

Pornind de aici, List a considerat că cea mai mare forţă productivă se poate realiza prin unirea indivizilor în naţiune şi a activităţilor economice în economia naţională. „În general – consideră el – întreaga stare socială a unei naţiuni trebuie să fie apreciată după principiul diviziunii lucrătorilor şi al asocierii forţelor productive”188. În acest proces, rolul central revine statului şi organelor sale, instituţiilor de orice fel, care sunt chemate să concentreze toate energiile individuale, să le potenţeze, să le integreze în organismul social şi să le orienteze spre asigurarea puterii şi măririi naţiunii germane! Diviziunea muncii şi cooperarea forţelor productive devin benefice progresului unei naţiuni numai când există „un raport just între producţia intelectuală şi cea materială, … când agricultura, industria şi comerţul sunt uniform şi armonios dezvoltate”189.

7.4. „PROTECŢIONISMUL EDUCATOR” ŞI DEZVOLTAREA FORŢELOR PRODUCTIVE NAŢIONALE

dată stabilit locul şi rolul forţelor productive naţionale, principalul obiectiv al politicii economice este definit şi

devine imperativ: creşterea puterii economice şi politice a statului. Mijlocul cel mai propice pentru aceasta este protecţionismul, iar calea prioritară de urmat, dezvoltarea industrială !

Protecţionismul chemat să slujească ţelului putere nu poate fi nici permanent şi nici rigid, nici absolut şi nici total, nici scop în sine şi nici finalitate, ci instrument. El trebuie să fie un protecţionism educator, să educe forţele productive ale naţiunii şi apoi, treptat, să lase 187 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 36. 188 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 138. 189 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 36.

O


125

locul liberalismului. „Protecţia vamală este calea noastră, aprecia List, liberul schimb este ţinta noastră”190.

„Sistemul protecţionist – considera întemeietorul protecţionismului modern – nu este legitim decât dacă are ca unic scop educarea industrială a naţiunii”191.

List era ferm convins că numai prin industrializare putea Germania să se elibereze de sărăcie şi înapoiere economică, să intre „în rândul naţiunilor agricole–industriale şi comerciale şi al celor mai mari puteri maritime şi continentale”192. De aceea el a respins – în mod categoric – doctrina ricardiană despre comerţul exterior şi specializarea ţărilor în funcţie de costurile comparative. Mai mult, el a elaborat un model coerent al industrializării ţării sale, în care Statului îi revenea coordonarea energiilor naţiunii, mobilizarea lor în direcţia dezvoltării şi progresului şi – mai presus de toate – apărarea intereselor naţionale în confruntarea cu străinătatea193.

Deşi a dorit respingerea modelului ricardian, List afirma că doar anumite ţări sunt capabile de industrializare, şi anume cele din zona temperată a planetei Pământ. Dimpotrivă, ţările din zona caldă nu au întrunite condiţii favorabile dezvoltării unei industrii performante, ele urmând să rămână agricole, furnizoare de produse alimentare, materii prime şi importatoare de bunuri manufacturate.

List considera că pentru a se putea industrializa, ţările trebuie să întrunească mai multe condiţii:

1. Să fie situată în zona temperată a globului pământesc, unde clima este favorabilă eforturilor fizice şi intelectuale. „Datorită resurselor 190 „La protection douanière est notre voie, le libre–échange est notre but” (După Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I, Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 202). 191 Friedrich List, Op. cit., p. 156. „Sistemul vamal, ca mijloc de a sprijini dezvoltarea economică a naţiunii prin reglementarea comerţului ei exterior, trebuie să aibă întotdeauna ca normă principiul educării industriale a naţiunii” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 39). 192 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 37. 193 „List pense donc que seule l’industrialisation en général peut libérer un pays de la pauvreté. Et c’est pourquoi il est absolument hostile à la doctrine ricardienne de la spécialisation naturelle par le jeu de la loi des coûts comparés. Au surplus il est persuadé que le processus d’industrialisation requiert l’intervention active de l’État qui peut seul coordonner les énergies nécessaires” (Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 463).


126

materiale de care dispun – apreciază List – ţările din zona temperată au, în mod special, menirea să se dezvolte pe plan industrial, prin clima temperată, care este favorabilă eforturilor spirituale şi fizice”194.

2. Să aibă un teritoriu întins şi bine arondat. „Măsurile protecţioniste sunt justificate – după părerea lui List – numai când ajută şi consolidează industria ţării şi numai pentru naţiunile care au un teritoriu întins şi bine arondat, o populaţie considerabilă, vaste resurse naturale, o agricultură foarte avansată, un înalt grad de civilizaţie şi educaţie politică, datorită cărora sunt chemate să intre în rândul naţiunilor agricole–industriale şi comerciale şi al celor mai mari puteri maritime şi continentale”195.

3. Să aibă o populaţie numeroasă şi densă. 4. Să fie înzestrată cu vaste şi variate resurse naturale. 5. Să aibă un grad înalt de cultură şi civilizaţie politică. În felul acesta, el nu reuşeşte să respingă concepţia lui Ricardo,

ci îi conferă alte dimensiuni. Scopul lui declarat a fost spargerea monopolului industrial al Angliei şi alăturarea Germaniei grupului marilor puteri industriale ale lumii.

„Industria constituie – după părerea lui List – baza comerţului interior şi exterior, a navigaţiei şi a unei agriculturi avansate; în consecinţă, a civilizaţiei şi puterii politice”196. De aceea, măsurile protecţioniste urmăresc – în primul rând – dezvoltarea industriei, ca ramura fundamentală a economiei naţionale.

List aprecia că în primele trei etape ale evoluţiei (sălbatică, pastorală şi agricolă) orice economie se dezvoltă cel mai bine fără politică protecţionistă. „Istoria industrială a naţiunilor ne demonstrează – şi nici una nu o face în chip mai sugestiv decât aceea a Angliei – că trecerea de la starea sălbatică la starea pastorală, de la starea pastorală la agricultură şi de la agricultură la primele începuturi ale industriei şi navigaţiei, se realizează în modul cel mai rapid şi mai avantajos cu ajutorul comerţului liber cu oraşele şi ţările mai avansate”197.

194 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 37. 195 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 227. 196 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 35. 197 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 149–150.


127

Saltul hotărâtor în devenirea oricărei naţiuni şi economii, spre civilizaţie avansată, se realizează în etapa agricolă–industrială. Obiectivul central al acestei etape este formarea industriei şi – cu deosebire – a industriei construcţiilor de maşini198. Ţările „chemate” să se industrializeze, dar a căror industrie nu este încă suficient dezvoltată, pot atinge un asemenea obiectiv numai printr–o politică economică protecţionistă.

Protecţionismul este la început o modalitate de apărare a ţărilor care fac primii paşi spre industrializare împotriva legii celor mai puternici. Pentru ca cei slabi să–şi protejeze industria, drepturile de vamă sunt o sită care evită asfixierea economică a firmelor naţionale. „Anumite naţiuni, favorizate de împrejurări, scrie Alain Geledan, au devansat pe altele în manufacturi, în comerţ şi navigaţie. Ele sunt conştiente că progresul pe care l–au realizat constituie mijlocul cel mai eficient de a dobândi şi de a conserva supremaţia politică. Ele au adoptat şi conservă astăzi măsuri calculate pentru a monopoliza manufacturile şi comerţul şi pentru a împiedica progresul naţiunilor înapoiate”199. List aprecia că politica vamală protecţionistă se poate aplica cu succes numai în perioada trecerii de la starea agricolă la cea agricolă–industrială200. Dar, faza agricolă–industrială este, în esenţa sa, doar o perioadă de tranziţie în mersul naţiunii spre cel mai înalt stadiu de evoluţie; etapa agricolă–industrială–comercială.

Pentru ca regimul protecţionist să devină folositor, se impune ca naţiunea să fi parcurs primele etape ale evoluţiei, într–un climat liberal, „avantajos cu ajutorul comerţului liber cu oraşele şi ţările mai avansate”201. În această perioadă – anterioară protecţionismului –

198 List aprecia „ramura construcţiilor de maşini”, drept „ramura cea mai importantă a producţiei” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 301). 199 Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I, Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 202. 200 „de la starea agricolă la starea industrială” (Friedrich List, Op. cit., p. 35). „Trecerea naţiunii de la starea sălbatică la starea pastorală şi de la starea pastorală la starea agricolă, ca şi primele progrese în agricultură, vor fi realizate în modul cel mai eficace prin comerţul liber cu naţiunile civilizate, adică cu naţiunile industriale şi comerciale” (Ibidem, p. 35). 201 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150.


128

„exportul de produse agricole şi importul de mărfuri industriale, va contribui la prosperitatea şi civilizaţia sa”202.

„A dori să ridici agricultura internă prin taxe vamale protecţioniste – atrage atenţia gânditorul german – constituie o încercare absurdă, pentru că agricultura poate fi ridicată pe cale economică numai prin existenţa unei industrii interne”203.

Pe măsură ce agricultura, industria şi condiţiile sociale sunt mai dezvoltate, tariful vamal protecţionist se impune. „Istoria industrială – considera List – ne mai demonstrează însă că o industrie perfecţionată, o navigaţie comercială considerabilă şi un comerţ exterior important se pot dobândi numai cu ajutorul intervenţiei puterii de stat”204.

Prin urmare, rolul nemijlocit, funcţia principală a protecţionismului este dezvoltarea industriei !

Dar nu toate ţările pot practica cu succes protecţionismul ! „Numai pentru ţările … care întrunesc toate condiţiile, toate mijloacele spirituale şi materiale necesare ca să creeze o industrie proprie şi să atingă … gradul cel mai înalt de civilizaţie, de prosperitate şi de putere politică … – susţinea List – pot fi legitime măsurile comerciale restrictive … (şi) numai până când industria s–a consolidat suficient pentru a nu se mai teme de concurenţa străină”205.

Or, necesitatea de a se specializa se impune chiar şi naţiunilor mici. Ele trebuie să aleagă o specializare competitivă şi nu să încerce să facă de toate, riscând costuri de producţie prea ridicate. List consideră că „o naţiune al cărei teritoriu nu este vast, nu oferă resurse naturale variate şi nu stăpâneşte gurile fluviilor sale sau nu este bine arondat, nu poate să aplice deloc sistemul protecţionist sau nu–l poate aplica cu succes”206.

Protecţionismul nu este o stare ideală, el este un preţ de plătit pe care–l suportă consumatorul pe termen scurt şi mediu. Dar, pe măsura dezvoltării industriei proprii, naţiunea beneficiază de sacrificiul făcut.

202 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150. 203 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 39. 204 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150. 205 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150. 206 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 39.


129

Este adevărat că tarifele vamale protecţioniste provoacă la început o scumpire a mărfurilor industriale. Dar, tot atât de adevărat şi admis – până şi de şcoala economică liberală – este faptul că o naţiune capabilă să–şi dezvolte o industrie complexă va produce în timp aceste mărfuri în ţară mai ieftin decât dacă le importă. Dacă, deci, taxele vamale protecţioniste impun un sacrificiu de valori, acesta se compensează prin realizarea unei forţe productive, care nu numai că asigură ţării, pentru viitor, o cantitate infinit mai mare de bunuri materiale, dar îi asigură şi independenţa industriei în timp de război. „Pierderea produsă naţiunii de taxele vamale protecţioniste – apreciază List – constă numai în valori; naţiunea câştigă, în schimb, forţe, cu ajutorul cărora va fi pusă, pentru totdeauna, în situaţia de a produce sume incalculabile de valori. Această cheltuială de valori trebuie, aşadar, să fie considerată numai ca preţ al educării industriale a naţiunii”207.

Sistemul protecţionist îşi atinge scopul educării forţelor productive şi pe acela al dezvoltării economice a naţiunii, în două feluri208:

În primul rând, închizând piaţa naţională produselor manufacturate străine, va repatria capitalurile şi competenţele naţionale plasate în exterior.

În al doilea rând, oferind avantaje investitorilor, stimulează chiar atragerea de capitaluri şi competenţe străine, care – altfel – s–ar orienta spre alte ţări sau spre colonii.

Prin protecţionismul vamal se urmăreşte, aşadar, dezvoltarea industriei naţionale. Industria este capabilă să mărească eficienţa, să dezvolte armonios teritoriul naţional, să asigure reala independenţă a unui stat. Structurile industriale au o superioritate intrinsecă asupra celor agrare, deoarece în condiţiile liberschimbismului, ţările industriale le subordonează pe cele agricole. Economistul german integrează industria complexului economic unitar, pe principiul maximei eficienţe a întregii activităţi a naţiunii.

Prin efectele de antrenare pe care le produce, industria contribuie la dezvoltarea altor ramuri ale economiei şi la creşterea eficienţei lor, astfel că naţiunile industriale devin mai civilizate, mai evoluate politic şi

207 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 41. 208 Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I, Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 203.


130

mai puternice decât cele agricole209. „Forţa maşinilor – aprecia pe bună dreptate economistul german – împreună cu căile de transport perfecţionate din epoca modernă acordă ţărilor industriale o superioritate imensă asupra ţării pur agricole”210.

Mai întâi de toate, industria asigură dezvoltarea şi modernizarea agriculturii. Pentru orice ţară în care industria şi agricultura sunt dezvoltate normal, forţele productive ale celor două ramuri „vor contribui reciproc să se ridice, şi anume în infinitum”211, produsele agricole vor fi prelucrate în industrie şi vor fi cerute la consum şi de o populaţie neagricolă tot mai numeroasă. La rândul lor produsele industriale vor găsi o piaţă de desfacere mai mare în rândul populaţiei săteşti. Forţa de muncă din agricultură se va orienta spre industrie, iar, în final, numărul celor ocupaţi în industrie va fi superior celor din agricultură. „Industria – apreciază List – dă naştere unei cereri pentru o mai mare varietate şi o mai mare cantitate de produse agricole, măreşte valoarea de schimb a acestor produse şi permite agricultorilor să–şi folosească mai bine pământul şi forţa lor de muncă … creşterea rentei şi a capitalurilor … a valorii de schimb a pământului şi a muncii”212.

„Ele (manufacturile – n. ns.) – susţine List – constituie un mijloc important de a elibera agricultura din cătuşele ei şi de a o ridica la rangul de industrie, de artă, de ştiinţă, de a spori renta pământului, ca şi profiturile şi salariile din agricultură, şi de a ridica valoarea pământului”213.

Apoi, dezvoltarea industrială are influenţe hotărâtoare şi benefice asupra celorlalte ramuri ale economiei şi societăţii în ansamblul său. Prin industrializare se dezvoltă căile de transport, comerţul, limba şi literatura

209 „Evident că naţiunea care ocupă un teritoriu întins, înzestrat cu variate resurse naturale şi cu o populaţie numeroasă şi posedă, în acelaşi timp, agricultură, industrie, navigaţie şi relaţii de comerţ interior şi exterior este incomparabil mai civilizată, mai evoluată politic şi mai puternică decât o naţiune exclusiv agricolă” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 35). 210 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 164. 211 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 136. 212 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 184. 213 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 127.


131

naţională, artele, instituţiile civile, cultura, cresc veniturile bugetului naţional şi se întăreşte forţa de apărare a statului214.

Prin industrializare şi protecţionism naţiunea parcurge etapa agricolă–industrială şi se înscrie în rândul celor mai avansate ţări agricole–industriale–comerciale. „Manufacturile şi fabricile – consideră List – sunt sursele libertăţii civile, ale culturii, ale artelor şi ştiinţelor, ale comerţului interior şi exterior, ale navigaţiei şi căilor de comunicaţie modernizate, ale civilizaţiei şi puterii politice”215.

În concluzie, „industria încurajează ştiinţa, arta şi o bună organizare politică măreşte bunăstarea poporului, face să crească populaţia, veniturile statului şi puterea naţiunii, căreia îi acordă mijloacele ca să–şi extindă legăturile comerciale în toate părţile pământului şi să întemeieze colonii, dă de lucru pescuitului, marinei comerciale şi marinei de război. Numai datorită ei agricultura ţării se ridică pe o treaptă superioară de evoluţie”216.

Tariful vamal protecţionist se introduce treptat. La început el este mai redus, fiind majorat treptat „o dată cu sporirea capitalurilor spirituale şi materiale, a aptitudinilor tehnice şi a spiritului de întreprindere din ţară”217.

El trebuie să protejeze industria pe măsura dezvoltării ei. „Taxele vamale protecţioniste în favoarea unei ramuri industriale care a fost odată ocrotită – consideră List – nu trebuie niciodată să fie reduse atât de mult, încât existenţa acestei industrii să fie periclitată de către concurenţa străină. Menţinerea a ceea ce există, ocrotirea rădăcinilor şi a trunchiului

214 „Pretutindeni formarea limbii naţionale şi a literaturii, artele şi perfecţionarea instituţiilor civile au ţinut pasul cu dezvoltarea industriei şi comerţului” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 168). „Forţele spirituale ale naţiunii, veniturile statului, mijloacele de apărare materială şi morală şi garanţia independenţei naţionale cresc în aceeaşi măsură cu dezvoltarea industriei” (Ibidem, p. 168). 215 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 127. 216 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 37. „Într–un stat industrial, industria maselor este călăuzită de ştiinţă, iar ştiinţele şi artele sunt întreţinute de industria maselor … Din această cauză, într–o ţară industrială, ştiinţele şi artele trebuie să devină populare” (Ibidem, p. 163). „Colaborarea dintre ştiinţă şi industrie a creat acea mare forţă materială, forţa maşinilor” (Ibidem, p. 164). 217 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150.


132

industriei naţionale trebuie să constituie un principiu de nestrămutat”218. Ba mai mult, apreciază List, pe măsura dezvoltării economiei naţionale, intervenţia statului devine tot mai mult necesară219.

De asemenea, protecţionismul vamal este selectiv. Prin el trebuie încurajate, mai întâi, activităţile care întrunesc, cumulativ, următoarele criterii220:

Folosesc sume importante de capital investiţional şi de exploatare;

Folosesc mijloace de producţie cu un nivel tehnic superior; Folosesc forţă de muncă numeroasă şi de înaltă calificare; Fabrică bunuri de mare importanţă naţională (de larg consum) şi de mare valoare;

Prezintă importanţă deosebită pentru independenţa naţională. De aceea, apreciază List, „o naţiune care se simte chemată să facă

mari progrese, dar a cărei industrie nu a fost suficient protejată cu ajutorul taxelor vamale, trebuie să se gândească să dezvolte înainte de toate acea ramură care produce articole de larg consum”, deoarece pune în mişcare „mase considerabile de forţe productive naturale, spirituale şi personale …, necesită mari capitaluri, stimulează economiile şi atrage capitaluri şi forţe străine de tot felul”221.

Dimpotrivă, cea mai puţină protecţie reclamă – după părerea lui List – industria de lux, dintr–o dublă raţiune:

Dispune deja de o cultură şi o educaţie industrială superioară, care îi permit să reziste concurenţei străine.

218 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 40. 219 „Statistica şi istoria ne învaţă … că pretutindeni intervenţia puterii legislative şi a administraţiei este cu atât mai necesară, cu cât economia naţională este mai dezvoltată” (Friedrich List, Op. cit., p. 146). 220 „O protecţie specială – consideră List – este necesară numai pentru ramurile cele mai importante, pentru a căror exploatare sunt necesare mari capitaluri de investiţii şi de exploatare, multe maşini, deci multe cunoştinţe tehnice, aptitudini şi experienţe şi mulţi muncitori, ramuri industriale ale căror produse constituie bunuri de primă necesitate şi sunt deci de cea mai mare importanţă, atât în ceea ce priveşte valoarea lor totală, cât şi pentru independenţa naţională” (Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 150). 221 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 229.


133

Produsele sale nu prezintă o importanţă vitală pentru naţiune222.

„În dezvoltarea economică a naţiunilor cu ajutorul comerţului internaţional – susţine List – se pot, aşadar, distinge patru perioade deosebite:

În prima perioadă progresează agricultura internă, datorită importului de mărfuri industriale străine şi exportului de produse agricole şi de materii prime;

În a doua perioadă progresează industria internă şi totodată se importă şi produse industriale străine;

În a treia perioadă industria naţională aprovizionează aproape complet piaţa internă;

În a patra perioadă se exportă mari cantităţi de produse industriale şi se importă materii prime şi produse agricole străine”223.

Pe măsura înaintării economiei naţionale spre etapa agricolă–industrială–comercială, a consolidării industriei sale, astfel încât să poată rezista concurenţei străine, tariful vamal protecţionist se reduce, făcând loc, treptat, politicii liberului schimb. „Liberul schimb – scrie Ahmed Silem – este reciproc profitabil numai pentru naţiunile de aceeaşi putere, care au atins ultimul stadiu al dezvoltării economice”224.

7.5. „MISIUNEA CIVILIZATOARE”

A ŢĂRILOR CONTINENTALE

conomistul german apreciază că „ţările de pe glob cele mai favorizate de natură, în ceea ce priveşte diviziunea muncii

naţionale, ca şi a celei internaţionale, sunt, evident, acelea al căror sol produce bunurile de primă necesitate de cea mai bună calitate şi în cele mai mari cantităţi şi a căror climă prieşte cel mai bine eforturilor fizice şi psihice, adică ţările din zona temperată”225. Din aceste considerente, 222 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 230. 223 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 38. 224 „En résumé le libre–échange n’est mutuellement profitable que pour des nations de même puissance, ayant atteint le stade ultime du développement économique” (Ahmed Silem, Histoire de l’analyse économique, Editura Hachette, Paris, 1995, p. 97). 225 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 140.

E


134

„ţările din zona temperată sunt menite, înaintea celorlalte, ca, pentru îmbogăţirea lor, să realizeze diviziunea cea mai desăvârşită a muncii naţionale şi să folosească diviziunea internaţională a muncii”226.

Prin urmare, „zona temperată este aproape singura favorabilă dezvoltării industriei”227, proclamă cu emfază gânditorul german. Cu toate acestea, apreciază el, nu toate ţările situate în această zonă sunt capabile de industrializare performantă. Doar Anglia, Franţa, Rusia, Statele Unite ale Americii şi – bineînţeles – Germania, erau „chemate” să intre în „clubul ţărilor industrializate”. În aceste ţări prosperă admirabil industria şi ele sunt „în stare nu numai să atingă gradul cel mai înalt de cultură intelectuală şi socială, ca şi de putere politică”, ci şi să „facă tributare, într–o oarecare măsură, şi ţările zonei calde, ca şi naţiunile mai puţin cultivate”228. Dimpotrivă, Belgia, Danemarca, Elveţia, Olanda, Polonia, Ţările Române şi Ungaria, situate şi ele în „zona temperată”, Neapole, Portugalia, Spania, Turcia, Egiptul, statele asiatice, africane sau sud–americane urmau să fie dependente de ţările industrializate.

Scopul naţiunilor „alese” din zona temperată, este – deci – consolidarea puterii economice şi impunerea dominaţiei lor asupra ţărilor rămase în urmă. „O populaţie numeroasă şi un teritoriu vast, înzestrat cu variate resurse naturale – susţine List – constituie elementele esenţiale pentru o naţiune normal constituită”, care „dispune de puterea de a acţiona asupra culturii naţiunilor mai puţin avansate şi, cu excedentul ei de populaţie şi de capitaluri spirituale şi materiale, să întemeieze colonii şi să genereze noi naţiuni”229.

Revolta iniţială a lui List a fost împotriva supremaţiei industriale a Angliei şi a avantajelor pe care aceasta le obţinea din comerţul cu ţările mai puţin industrializate. Cu toate acestea, economistul german nu se gândeşte la realizarea unor schimburi economice internaţionale echitabile, ci doreşte o diviziune a muncii favorabilă ţărilor industrializate. Adică, avantajul se menţine de partea ţărilor industriale, dar această grupă trebuie să includă – neapărat – Germania. În felul acesta, se realizează o nouă diviziune internaţională a muncii. În zona 226 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 140. 227 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 170. 228 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 140. 229 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 148.


135

temperată apare un grup de ţări privilegiate, puternic industrializate, exportatoare de produse manufacturate. În zona caldă ţările vor avea o economie dominată de structuri agrare, exportatoare de bunuri alimentare şi materii prime. Naţiunile industrializate vor domina, prin forţa lor economică, ţările din zona caldă rămase în urmă. Într–o astfel de diviziune a muncii „se poate formula regula – apreciază List – că o naţiune este cu atât mai bogată şi cu atât mai puternică, cu cât exportă mai multe produse industriale, cu cât importă mai multe materii prime şi cu cât consumă mai multe produse din zona caldă”230. Există, oare, vreo legătură între această gândire şi ideea superiorităţii unor naţiuni faţă de altele, promovată un secol mai târziu, de către nazism sub formula „Deutschland über alles” ?

Ţările „continentale” industrializate au de îndeplinit o „misiune civilizatoare”, întrucât prin „excedentul lor de populaţie şi capitaluri” sunt chemate „să întemeieze colonii şi să genereze noi naţiuni”231. Friedrich List era ferm convins că Germania, o naţiune mare şi puternică, o ţară industrializată, era chemată să întemeieze colonii, materializându–şi prin aceasta forţa de dominaţie asupra ţărilor şi popoarelor rămase în urmă. „Coloniile – consideră List – reprezintă cel mai înalt grad de prosperitate a industriei, a comerţului interior şi exterior care derivă din aceasta, a unei importante navigaţii de coastă şi maritime şi a unui pescuit pe scară mare şi, în sfârşit, a unei importante puteri navale”232.

Dimpotrivă, „un stat mic nu poate niciodată să–şi dezvolte perfect diferitele ramuri de producţie pe teritoriul său. Pentru el, orice protecţie se transformă în monopol particular. Numai asociindu–se cu naţiuni mai puternice, numai sacrificând o parte din prerogativele pe care le oferă caracterul său naţional şi numai printr–un efort deosebit îşi poate menţine acest stat, cu greu, independenţa sa”233. Deci, ţările mici nu pot să–şi dezvolte o industrie proprie performantă. Pentru ele nu este folositor şi recomandat protecţionismul, pentru că „se transformă în monopol

230 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 38. 231 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 148. 232 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 204. 233 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 148–149.


136

particular” ? Ce le rămâne de făcut ? Nimic altceva decât să renunţe la independenţă şi să devină colonii ale ţărilor puternice ! Asemenea argumente i–au servit lui List pentru susţinerea necesităţii unirii tuturor spaţiilor germane şi pentru includerea în Zollverein a Olandei şi Danemarcei, pentru că „fac parte din naţiunea germană”234. În felul acesta naţiunea germană se va întregi cu ceea ce–i lipsea la data respectivă: „pescării şi marină militară, comerţ maritim şi colonii”235.

Misiunea civilizatoare a naţiunilor continentale puternice nu se opreşte la transformarea ţărilor mici în colonii. Prin forţa economică şi industrială, prin sistemul instituţional, prin cultura lor avansată, metropolele vor „genera noi naţiuni” în zonele colonizate.

În acest scenariu, Ţările Române „se bucură” de un interes special din partea Germaniei. Ele reprezintă, alături de alte spaţii, teritorii privilegiate pentru întemeierea de colonii, deoarece … emigrarea germanilor aici este cu mult mai ieftină. „Germania are un foarte mare interes ca siguranţa şi ordinea să domnească în aceste ţări (Orient, Turcia şi Ţările române – n. ns.) şi, în această direcţie, mai mult decât în oricare alta, emigrarea germanilor este mai uşoară pentru indivizi şi mai avantajoasă pentru naţiune. Un locuitor de la Dunărea de Jos s–ar putea muta în Moldova şi Ţara Românească sau în Serbia de sus chiar pe ţărmul de sud–est al Mării Negre cu o cheltuială de bani şi de timp de cinci ori mai mică decât i–ar trebui să emigreze pe malul lacului Erie”236 (s. ns.). Dar, la vremea respectivă, Ţările Române erau în sfera de influenţă a Austriei. De aceea, primul pas pentru pătrunderea germanilor în spaţiul românesc era încheierea unor acorduri între Zollverein şi Austria. „Este deci în interesul statelor din Uniunea vamală – scria List – ca Austria să faciliteze cât se poate de mult comerţul de tranzit pe Dunăre, ca ea să intensifice navigaţia cu aburi pe acest fluviu şi să fie la început susţinută efectiv de guverne”237.

234 Friedrich List, Op. cit., p. 149. „Belgia îşi poate remedia neajunsurile legate de suprafaţa redusă a teritoriului şi de numărul mic de locuitori numai cu ajutorul unei confederaţii cu o naţiune mai mare şi învecinată cu ea” (Ibidem, p. 149). 235 Friedrich List, Op. cit., p. 149. Există, oare, vreo legătură peste timp între Zollverein şi Lebensraum? 236 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 298. 237 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 298.


137

După încheierea unui tratat între ele, Uniunea vamală germană şi Austria „vor avea acelaşi interes în a exploata provinciile turceşti (incluzând la vremea respectivă şi Ţările Române – n. ns.) în folosul industriei şi comerţului lor exterior”238.

Dinamica gândirii lui Friedrich List este următoarea:

238 Friedrich List, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973, p. 299.

Starea sălbatică Starea pastorală Starea agricolă

Promovarea liberalismului

economic

Starea agricolă–

industrială Protecţionismul

„educator” temporar Dezvoltarea

forţelor productive (Productivkräfte)

Starea agricolă– industrială– comercială

Promovarea liberalismului

economic


138

8. MIHAIL MANOILESCU (1891–1950). FORŢELE NAŢIONALE PRODUCTIVE

ŞI COMERŢUL EXTERIOR. MODELUL PROTECŢIONISMULUI PERMANENT

„Nu–mi spuneţi numai cum cumpăraţi, dar şi cu ce plătiţi,

pentru ca să vă pot spune dacă cumpăraţi scump sau ieftin. Aşadar, cumpărăturile unei ţări nu depind numai de ceea ce va fi cumpărat, ci şi de ceea ce va fi produs pentru a cumpăra, adică, într–o exprimare

mai simplă, pentru a plăti mărfurile importate”. „Orice judecată asupra avantajului sau dezavantajului unui schimb se reduce la urma urmei la a compara două operaţiuni de producţie: producţia eventuală

a obiectului pe care vrem să–l achiziţionăm şi producţia eventuală a obiectului pe care trebuie să–l dăm în schimb pentru a–l obţine pe cel dintâi. Nu sunt decât două moduri de a achiziţiona o marfă: sau prin

producerea directă, sau prin producerea unei alte mărfi cu a cărei remitere în schimb se achiziţionează marfa necesară. În amândouă cazurile este vorba de o producţie, iar problema schimbului nu este nimic altceva decât o comparaţie între două cazuri ale producţiei”.

Mihail Manoilescu

În perioada interbelică înregistrăm, în literatura mondială consacrată analizei mecanismelor comerţului internaţional, contribuţia de excepţie a economistului liberal român Mihail Manoilescu (9 decembrie 1891– 30 decembrie 1950, Sighet). Axul principal al modelului manoilescian îl constituie interesul naţional. Economistul român şi–a construit întregul edificiu pe baza analizei concrete a structurilor diferitelor economii naţionale şi a performanţelor obţinute de acestea pe ansamblu

şi în fiecare ramură de activitate în parte. În scopul acestor analize, Mihail Manoilescu a considerat

următoarele:

8. Mihail Manoilescu (1891-1950). Modelul protecţionismului permanent

139

1. Factorii de producţie comuni, relativ omogeni şi măsurabili ai tuturor economiilor naţionale şi ramurilor de activitate sunt doar doi: capitalul (K)239 şi munca (N)240.

2. Relevant pentru caracterizarea performanţelor economiilor naţionale şi ale ramurilor acestora nu este producţia globală.

Structura producţiei brute naţionale241

Producţia netă (Y) (adică valoarea nou creată, formată din

produsul necesar (S) şi plusprodusul (Π)242) este cel mai important indicator agregat pentru caracterizarea performanţelor fiecărei economii naţionale şi a fiecărei ramuri de activitate în parte (Y = S + Π).

3. Analiza performanţelor economiilor naţionale şi ale ramurilor acestora s–au realizat cu ajutorul următorilor doi indicatori sintetici: productivitatea muncii (Wm) şi productivitatea capitalului (Wk).

239 Factorul capital este exprimat valoric, cu ajutorul preţurilor interne ale fiecărei ţări. 240 Factorul muncă este exprimat prin numărul lucrătorilor angajaţi şi remuneraţi. 241 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 84. Toate citatele noastre sunt luate din această ediţie. Iniţial, lucrarea economistului român a apărut în anul 1929, în limba franceză: Mihail Manoilesco, Théorie du protectionnisme et de l’échange international, Editura Giard, Paris, 1929. 242 Producţia netă (valoarea nou creată) (Y) este formată din produsul necesar (exprimat prin salarii) (S) şi plusprodusul (venitul net) (Π), deci Y = S + Π.

Materii prime şi auxiliare Valori preexistente Surse de energie externe Uzura instalaţiilor etc. Valoarea Producţiei Brute Salarii Producţie netă Profit Venit net Dobândă Rentă etc.


140

Productivitatea muncii (Wm) reprezintă „valoarea netă medie produsă de un muncitor într–un an de muncă”243 şi se calculează prin raportarea producţiei nete anuale (Y) a fiecărei ramuri la numărul lucrătorilor care au produs–o (N), adică:

Productivitatea capitalului (Wk) reprezintă „media producţiei nete a unităţii de capital investită”244 (fix şi circulant – n. ns.) şi se calculează prin raportarea producţiei nete anuale (Y) a fiecărei ramuri la capitalul total care a produs–o (K = C + S), adică:

Apoi, Mihail Manoilescu a sintetizat informaţiile oferite de cei doi indicatori în „coeficientul de calitate”, pe care l–a determinat ca o medie geometrică ponderată a productivităţii muncii şi a productivităţii capitalului:

După părerea liberalului român, coeficientul de calitate prezintă anumite limite, decurgând din importanţa egală acordată muncii şi capitalului. Dar, consideră Manoilescu, munca este un factor de producţie mai important decât capitalul. Prin urmare, în caracterizarea performanţelor economiilor naţionale şi ale ramurilor acestora, trebuie acordată o pondere mai mare productivităţii muncii, decât productivităţii capitalului. De aceea, „productivitatea medie a unei ţări trasează o linie de separaţie foarte clară între diferitele ramuri de producţie existente 243 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 98. 244 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 141.

NYWm =

W YK

k =

q YN

YK

= ∗ =∗

YN K


141

sau virtuale. O activitate economică oarecare este în general avantajoasă atunci când stimulează în ţară un nou fel de producţie sau o sporire a felurilor de producţie deja existente a căror productivitate a muncii este superioară productivităţii medii a ţării; ea va fi, dimpotrivă, dezavantajoasă atunci când dă naştere unei noi producţii a cărei productivitate a muncii este mai mică decât aceea a mediei. În primul caz, productivitatea medie a ţării sporeşte; în al doilea caz scade. Dar a spori sau a micşora productivitatea medie înseamnă a spori sau a micşora nivelul de viaţă al producătorilor ţării”245.

4. Economistul român a ordonat descendent ramurile fiecărei economii naţionale în funcţie de nivelurile descrescătoare ale productivităţii muncii.

5. Pe această bază, Mihail Manoilescu a considerat că fiecare ţară trebuie să adopte şi să promoveze o politică protecţionistă permanentă, de natură să încurajeze ramurile în funcţie de eficienţa lor. Protecţia şi încurajarea ramurilor vor fi direct proporţionale cu nivelurile productivităţii muncii. Astfel, ramurile cele mai eficiente vor fi cele mai protejate şi cele mai încurajate. Ramurile în care nivelurile productivităţii muncii se vor situa sub nivelurile medii naţionale vor fi descurajate şi anume invers proporţional cu performanţele realizate. Printr–o astfel de politică, în timp, resursele fiecărei economii vor fi orientate spre domeniile cele mai performante şi mai eficiente.

Mihail Manoilescu a grupat ramurile economiei naţionale în trei grupe, astfel:

„Ramuri de producţie de mare productivitate (deasupra productivităţii medii a ţării). Dacă aceste ramuri au nevoie de protecţie, trebuie protejate în ordinea tabelului”246.

„Ramuri de producţie având o productivitate egală cu productivitatea medie a ţării”247. Faţă de aceste ramuri politica protecţionistă este neutră.

245 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 279–280. 246 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 281. 247 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 281.


142

„Ramuri de producţie de mică productivitate, sub productivitatea medie a ţării. Dacă nu sunt viabile, nu trebuie protejate”248.

Protecţionismul propus de Mihail Manoilescu în acest caz este unul intern şi nu are nici o legătură cu comerţul exterior al ţării respective. După părerea lui, orice ţară îşi va orienta resursele spre maximizarea eficienţei printr–o politică protecţionistă permanentă de acest tip.

6. Teoria lui Mihail Manoilescu despre comerţul internaţional reprezintă o parte componentă a concepţiei sale despre protecţionismul economic permanent. În cazul comerţului cu alte state, protejarea producţiei interne se realizează – cel mai adesea – cu ajutorul tarifului vamal.

Aici politica protecţionistă trebuie să urmărească realizarea simultană a două obiective:

a. Protecţionismul decurgând din raţiunile productivităţii muncii interne este independent de poziţia pe care ramurile respective o au faţă de străinătate. Adică, orice ţară trebuie să–şi încurajeze activităţile sale productive dacă ele realizează o productivitate a muncii superioară mediei naţionale, indiferent dacă au avantaj sau dezavantaj comparativ faţă de concurenţa străină. Mihail Manoilescu consideră că „chiar dacă producţia unei mărfi prezintă cea mai mare inferioritate în raport cu străinătatea, totuşi un sistem de protecţie care să facă posibilă producţia ei în ţară este avantajos şi necesar, în măsura în care productivitatea muncii ei se înscrie între activităţile cu productivitate peste media naţională”249 !!! Acest grad de protecţie este într–adevăr expresia gradului de inferioritate al producţiei naţionale în raport cu străinătatea ! (Sic !).

b. În situaţia unui dezavantaj comparativ faţă de străinătate, ramurile protejate anterior vor fi protejate suplimentar şi prin tariful vamal pentru a le pune în condiţii egale de concurenţă cu străinătatea. De exemplu, o ramură, protejată la interior, are un

248 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 281. 249 Vezi Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 290.


143

dezavantaj comparativ faţă de străinătate de 25%250. „Dacă statul intervine şi adaugă protecţia vamală de 25% asupra valorii mărfii străine, preţul acesteia ajunge egal cu acela al mărfii interne şi producţia naţională devine posibilă. Dacă, dimpotrivă, lăsându–ne amăgiţi de teoria liberului schimb, renunţăm la a produce marfa în ţară cu acest preţ, suntem foarte departe de a fi realizat prin aceasta un avantaj pentru economia naţională”251.

7. Punctul de pornire al lui Mihail Manoilescu a fost modelul clasic despre comerţul internaţional (aşa cum a fost el elaborat de Adam Smith, David Ricardo şi John Stuart Mill). Dar numai punctul de plecare, întrucât economistul român a încercat să dezvăluie mecanismele de funcţionare ale comerţului internaţional dintre ţările industriale şi cele agricole în condiţiile liberalismului. Mai mult decât atât. Manoilescu a dorit să reliefeze efectele comerţului internaţional asupra fiecărei grupe de ţări. Pe baza concluziilor la care a ajuns, el a fundamentat politica protecţionismului economic permanent.

După ce analizează în profunzime modelul clasic (în special pe cel ricardian), Manoilescu relevă neconcordanţa lui cu realitatea, precum şi falsitatea susţinerii principiului avantajului reciproc pentru partenerii de schimb. În locul modelului ricardian, Manoilescu construieşte unul original, în care demonstrează convingător, că singura bază reală a avantajului (absolut, relativ sau competitiv) în comerţul internaţional

250 Adică produce marfa „în condiţii inferioare faţă de străinătate, aşa încât preţul mărfii interne să fie în raport de 5/4 (adică cu 25% mai scump decât pentru marfa importată)” (Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 286). După părerea lui Mihail Manoilescu, „nu există a priori nici o limită pentru gradul de protecţie pe care putem să–l acordăm unei mărfi. Într–adevăr, dacă producţia naţională a unei mărfi oarecare s–ar găsi într–o asemenea inferioritate faţă de străinătate, încât preţul mărfii naţionale ar fi de trei ori mai mare decât acela ar mărfii străine de acelaşi fel, şi dacă, totuşi, productivitatea muncii aferentă acestei mărfi ar fi superioară celei mai mari productivităţi a muncii pe care o atinge producţia oricărei alte mărfi naţionale, atunci taxa vamală de 200% care ar stabili egalitatea preţului cu străinătatea ar permite dezvoltarea producţiei acestei mărfi în ţară, deci ar fi practic şi teoretic justificată. Cu toată marea inferioritate relativă a producţiei acestei mărfi, în comparaţie cu străinătatea, ţara ar avea totuşi avantajul de a realiza o productivitate a muncii încă neatinsă până atunci, de nici o (altă – n. ns.) ramură internă de producţie” (Ibidem, p. 288). 251 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 286.


144

o constituie superioritatea (faţă de partener, sau parteneri) productivităţii muncii naţionale.

Înainte de prezentarea modelului manoilescian despre comerţul internaţional, mai amintim că autorul îşi bazează întregul demers pe exprimarea valorică (prin preţuri) a mărfurilor produse în fiecare ţară şi ramură de activitate, considerând–o mai exactă şi mai sugestivă decât exemplul ricardian, care operează cu mărimi cantitative. De asemenea, el este convins că întotdeauna şi pretutindeni productivitatea muncii din industrie este superioară productivităţii muncii din agricultură.

„Fie o ţară agrară şi o ţară industrială. Aceste două ţări produc fiecare câte un produs agricol şi câte un produs industrial”252.

Folosind modelul ricardian, pe baza raţionamentului

manoilescian, avem următoarea situaţie253:

Productivitatea (W = Q*P)254

Cantitatea produsă (Q)

Preţul (P)

Ţara „A” (Portugalia) ‘1’ Vin WA1 = 96,000 QA1 = 1,000 PA1 = 96 ‘2’ Stofă WA2 = 88,011 QA2 = 0,889 PA2 = 99

Ţara „B” (Anglia) ‘1’ Vin WB1 = 96,048 QB1 = 0,667 PB1 = 144 ‘2’ Stofă WB2 = 88,000 QB2 = 0,800 PB2 = 110

252 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 225. 253 Cifrele au fost construite de noi pe baza datelor originale şi în concordanţă cu mesajul principal al modelului ricardian. De asemenea, am încercat să redăm analiza şi mesajul principal al modelului manoilescian folosind o simbolistică pe care o credem mai sugestivă şi mai uşor de urmărit, în concordanţă cu demersul unitar pe care l–am urmărit în întreaga lucrare. 254 Mihail Manoilescu defineşte „productivitatea muncii într–un an” drept „productivitatea fizică (cantitatea de marfă produsă de un muncitor în timpul unui an) înmulţită cu preţul intern al fiecărei unităţi” (Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 226).

Notăm: 1. P‘1’ = PB1/PA1 = 144/96 = 1,500


145

„raportul între preţul produsului agricol în ţara industrială şi

preţul produsului agricol în ţara agricolă”255. Dacă acest raport este superior unităţii, el exprimă

superioritatea, iar dacă este inferior unităţii, el exprimă inferioritatea ţării „A” faţă de ţara „B” în producţia mărfii ‘1’ (vin). Pe această bază, rezultă că Portugalia are o superioritate în producţia vinului faţă de Anglia.

„raportul între preţul produsului industrial în ţara industrială şi preţul produsului industrial în ţara agricolă”256.

Dacă acest raport este superior unităţii, el exprimă superioritatea, iar dacă este inferior unităţii, el exprimă inferioritatea ţării „A” faţă de ţara „B” în producţia mărfii ‘2’ (stofă). Şi de această dată, Portugalia are superioritate faţă de Anglia.

„disparitatea dintre productivitatea muncii industriale şi productivitatea muncii agricole”257 în ţara „A” (agricolă). Dacă raportul este superior unităţii, el exprimă superioritatea muncii industriale, iar dacă este inferior unităţii, exprimă superioritatea muncii agricole (în ţara agricolă). Rezultă că Portugalia are o productivitate mai mare în agricultură decât în industrie.

255 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 227. 256 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 228. 257 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 228.

2. P‘2’ = PB2/PA2 = 110/99 = 1,111

3. WA = WA2/WA1 = 88,011/96,000 = 0,917


146

„disparitatea dintre productivitatea muncii industriale şi productivitatea muncii agricole”258 în ţara „B” (industrială). Dacă raportul este superior unităţii, el exprimă superioritatea muncii industriale, iar dacă este inferior unităţii, exprimă superioritatea muncii agricole (în ţara industrială). Şi Anglia are o productivitate mai mare în agricultură decât în industrie !!!???

5. WM, WE, WI – productivitatea medie naţională, productivitatea exporturilor, respectiv a importurilor fiecărei ţări.

Dacă:

„o astfel de ţară are un avantaj din comerţul exterior, întrucât exportă mărfuri de mare productivitate naţională şi importă mărfuri de productivitate inferioară mediei sale naţionale”. Adică, are TTV > 1 şi un comerţ exterior competitiv (cazul ţării industriale).

„o astfel de ţară are un dezavantaj din comerţul exterior, întrucât exportă mărfuri de mică productivitate naţională şi importă mărfuri de productivitate superioară mediei sale naţionale”. Adică, are TTV < 1 şi un comerţ exterior necompetitiv (cazul ţării agrare).

Pe baza acestor notaţii şi considerente, prin calcule laborioase, Mihail Manoilescu ajunge să aprecieze situaţia unei ţări şi atitudinea pe care aceasta trebuie s–o ia faţă de producerea în interior sau importul unor mărfuri.

I. Cazul ţării „A” (agricole). Calea comercială (procurarea mărfii industriale

prin import) este mai avantajoasă dacă avem: 258 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 228.

4. WB = WB2/WB1 = 88,000/96,048 = 0,916

a. WE > WM > WI

b. WE < WM < WI


147

adică 1,500/1,146 > 0,917, pentru că 1,309 > 0,917 (avantajos) Calea industrială (producerea mărfii industriale în

interior) este mai avantajoasă dacă avem:

adică 1,500/1,146 < 0,916, dar 1,309 > 0,917 (dezavantajos) deci, Portugalia ar trebui să importe marfa ‘2’ (stofa) din

Anglia, în loc să şi–o producă singură. Aici, Manoilescu îl confirmă pe Ricardo !

II. Cazul ţării „B” (industriale). Calea comercială (procurarea mărfii agricole prin

import) este mai avantajoasă dacă avem:

adică 1,500/1,146 > 1/0,916, sau 1,309 > 1,092 (avantajos) Calea industrială (producerea mărfii agricole în

interior) este mai avantajoasă dacă avem:

adică 1,500/1,146 < 1/0,916, sau 1,309 > 1,092 (dezavantajos) deci, Anglia ar trebui să importe marfa ‘1’ (vinul) din

Portugalia, în loc să şi–o producă singură. Şi aici, Manoilescu îl confirmă pe Ricardo !

Prin urmare, analiza modelului ricardian prin prisma raţionamentului manoilescian confirmă valabilitatea modelului clasic ! De unde provin, pe ce se bazează concluziile de mai sus ? Noi credem că baza acestor concluzii o constituie chiar avantajul comparativ intern pe care îl deţin cele două ţări (Portugalia în producerea vinului, iar Anglia în fabricarea stofei). În termenii

P‘1’/P‘2’ > WA

P‘1’/P‘2’ < WA

P‘1’/P‘2’ > 1/WB

P‘1’/P‘2’ < 1/WB


148

modelului ricardian Portugalia are productivitate internă mai mare în producţia de vin, iar Anglia are productivitate internă mai mare în fabricarea stofei.

Prin urmare, fiecare ţară înregistrează (în termeni interni) un avantaj competitiv dacă şi numai dacă exportă mărfurile cu costuri unitare mai mici şi cu încasările obţinute poate importa mărfuri pe care le–ar obţine cu costuri unitare naţionale mai mari. Ea încorporează, astfel, în mărfurile exportate un efort naţional mai mic şi importă mărfuri care ar presupune un efort naţional mai mare. Cu alte cuvinte, schimbă un efort propriu mai mic contra altui efort propriu mai mare ! În asemenea cazuri, ţările pot realiza chiar un avantaj competitiv extern de pe urma participării la comerţul internaţional (cu condiţia ca încasările din export să depăşească plăţile pentru import).

8.1. CONCLUZII PARŢIALE

1. Pentru ca soluţia comercială (procurarea unei mărfi prin

import) să fie preferabilă producţiei interne, este necesar ca productivitatea mărfii exportate să fie superioară productivităţii mărfii importate (ambele considerate în temenii interni ai fiecărei ţări). Când WE/WI > 1 (adică productivitatea internă a mărfii exportate este superioară productivităţii interne a mărfii importate), procurarea mărfii cu productivitate naţională inferioară din import este indicată, iar comerţul exterior este rentabil.

2. Când productivitatea naţională a mărfii exportate este mai mică decât productivitatea mărfii importate WE/WI < 1 (adică productivitatea internă a mărfii exportate este inferioară productivităţii interne a mărfii importate), calea producţiei proprii pentru obţinerea mărfii de import se impune, deoarece ţara pierde şi comerţul ei exterior este nerentabil.

3. Câştigul sau pierderea fiecărei ţări partenere la schimbul internaţional sunt proporţionale cu superioritatea sau inferioritatea exprimate prin raportarea celor două productivităţi interne. Când WE/WI > 1, ţara câştigă, iar dacă WE/WI < 1, ţara pierde în comerţul internaţional.

Pentru susţinerea teoriei sale despre comerţul internaţional, Mihail Manoilescu analizează, pe baza unui exemplu concret, efectele schimbului dintre România şi Cehoslovacia.


149

„România poate să–şi procure cărbunii pe două căi: fie pe cale comercială, importând cărbuni din Cehoslovacia, fie pe cale industrială, producând singură cărbuni (presupuşi de aceeaşi calitate). România poate importa tona de cărbuni (inclusiv costul transportului) din Cehoslovacia cu preţul de 500 lei, în timp ce cărbunele românesc de aceeaşi calitate costă 900 lei tona”259. România ar urma să plătească cărbunele importat prin exportul de porumb. „Or, porumbul este produs în România cu 2000 lei tona în timp ce Cehoslovacia îl produce cu 3000 lei tona”260.

Dar, munca unui lucrător din agricultura românească „dă o productivitate de–abia de 16.000 lei anual, sau în unităţi fizice 16.000:2.000 = 8 tone de porumb.

Aceste 8 tone exportate în Cehoslovacia capătă aici un preţ local superior de 3.000 lei tona, adică îşi sporeşte valoarea la 24.000 lei. Cu această sumă ce cantitate de cărbune am putea cumpăra în Cehoslovacia ? Preţul local fiind aici de 500 lei tona, putem cumpăra cu 24.000 de lei cantitatea de 24.000:500 = 48 tone cărbune.

Acesta este dar rezultatul căii comerciale. Cu un an de muncă, prestat în producţia porumbului,

România ajunge să–şi procure din Cehoslovacia 48 tone cărbune. Cât cărbune şi–ar procura România dacă, în loc de a recurge

la calea indirectă comercială, ar recurge la calea directă industrială, producând cărbunele la interior ? Productivitatea muncii în industria cărbunelui este de cca. 72.000 de lei (pe om şi pe an), ceea ce înseamnă în unităţi fizice faţă de preţul de 900 de lei tona de cărbune: 72.000:900 = 80 tone cărbune.

Acesta este rezultatul căii industriale. Cum se vede, în timp ce România îşi procură pe calea

comercială, cu un an de muncă a unui muncitor, abia 48 tone de cărbune, dacă produce cărbunii pe calea industrială, ea reuşeşte să–şi procure 80 tone de cărbune”261. 259 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 257. 260 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 257. 261 Mihail Manoilescu, Forţele naţionale productive şi comerţul exterior (Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 257–258.


150

8.2. CONCLUZII GENERALE

1. Totdeauna şi pretutindeni când o ţară are o productivitate

naţională mai mare la marfa ‘1’ şi una mai mică la marfa ‘2’, ea va produce şi va exporta marfa ‘1’ şi va importa marfa ‘2’.

2. Dacă ţara respectivă deţine un avantaj comparativ262, ea obţine şi un avantaj competitiv263 (veniturile din export sunt mai mari decât plăţile pentru import, sau TTV > 1) şi are un comerţ exterior rentabil. Rentabilitatea comerţului său exterior este direct proporţională cu avantajul său competitiv.

3. Dacă schimbul are loc între o ţară cu avantaj comparativ şi una cu dezavantaj comparativ264, totdeauna şi pretutindeni, numai prima va câştiga, cea de a doua va pierde. Câştigul primeia este direct proporţional cu avantajul său competitiv (TTV > 1). Pierderea celei de a doua este direct proporţională cu dezavantajul său competitiv265 (TTV < 1).

262 Avantajul comparativ reprezintă superioritatea pe care o are o ţară dacă poate produce o marfă la un cost naţional unitar mai mic decât în ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mare de mărfuri decât ţara parteneră. 263 Avantajul competitiv reprezintă excedentul monetar al încasărilor din export peste plăţile pentru import ale unei ţări. Avantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai mult de 1 tonă marfă importată. 264 Dezavantajul comparativ reprezintă inferioritatea pe care o are o ţară dacă produce o marfă la un cost unitar naţional mai mare decât în ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mică de mărfuri decât ţara parteneră. 265 Dezavantajul competitiv reprezintă deficitul monetar al încasărilor din export sub plăţile pentru import ale unei ţări. Dezavantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai puţin de 1 tonă marfă importată.


151

8.3. PARALELĂ ÎNTRE MODELUL RICARDIAN ŞI CEL MANOILESCIAN

Asemănări: 1. Ambele modele au la bază costurile comparative. 2. În ambele modele este reliefată ideea avantajului relativ în

aceeaşi termeni. 3. Fiecare model propune specializarea ţărilor în producţia şi

exportul mărfurilor obţinute cu cele mai mici costuri naţionale unitare (sau în condiţiile celei mai ridicate productivităţi naţionale).

4. Ambele modele urmăresc maximizarea eficienţei muncii naţionale a partenerilor de schimb, prin specializarea în producţie şi export în funcţie de costurile naţionale minime.

5. În ambele modele partenerii de comerţ câştigă când reuşesc să schimbe mai puţină muncă naţională pe mai multă muncă străină.

Deosebiri: 1. Modelul ricardian are la bază liberul schimb. Modelul manoilescian este construit pe bazele protecţionismului economic permanent.

2. Modelul ricardian este – în principal – unul cantitativ. Modelul manoilescian este unul esenţialmente valoric (monetar).

3. În modelul ricardian avantajul comparativ este de partea ţării agrare (Portugalia). Din contră, Mihail Manoilescu este convins că activităţile industriale au – totdeauna – o productivitate superioară celor agrare şi – prin urmare – în comerţul internaţional dintre o ţară industrială şi una agricolă prima va câştiga, iar cea de a doua va pierde. Câştigul ţării industriale este proporţional cu superioritatea ei la nivelul productivităţii faţă de ţara agrară. Pierderea ţării agrare este proporţională cu inferioritatea ei la nivelul productivităţii faţă de ţara industrială. 4. În modelul ricardian ambii parteneri de comerţ câştigă când reuşesc să schimbe mai puţină muncă naţională pe mai multă muncă străină. Acest lucru este posibil pentru că schimbul mărfurilor între ţări se face în proporţiile costurilor de oportunitate ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte din fiecare ţară. În modelul manoilescian acest lucru este posibil numai pentru partenerul care are o productivitate internă superioară partenerului de schimb (cazul ţării industriale).


152

9. HECKSCHER–OHLIN–SAMUELSON (H.O.S). MODELUL PROPORŢIEI FACTORILOR DE PRODUCŢIE ŞI AL EGALIZĂRII PREŢURILOR ÎN ŢĂRILE PARTENERE

Printr–o politică comercială liberală şi prin specializarea ţărilor în producţia şi exportul mărfurilor intensive în factorul de producţie

abundent, „preţurile şi veniturile în ţările partenere trebuie să se egalizeze, aşa cum apa din două vase comunicante trebuie să ajungă la

acelaşi nivel o dată ce s–a eliminat obstacolul dintre ele”. Paul Anthony Samuelson

Pe parcursul secolului al XIX–lea, dar şi în perioada celui următor, teoria ricardiană a stat în centrul dezbaterilor despre comerţul

internaţional, formând şi la ora actuală filonul principal al cercetărilor în domeniu. Succesorii lui David Ricardo au încercat şi încearcă să adapteze paradigma originară (şi originală) a maestrului lor la noile condiţii apărute pe arena internaţională. Cu timpul, modelul ricardian s–a îmbogăţit şi lărgit cu o serie de noi contribuţii: „teoria valorilor internaţionale” şi a raporturilor de schimb („Terms of Trade”) (John Stuart Mill); perfecţionarea tehnicilor de măsurare cantitativă şi reprezentare grafică a raporturilor de schimb (Vilfredo Pareto şi Francis Ysidoro Edgeworth); precum şi încercarea de sinteză între teoria clasică şi cea neoclasică a preţurilor (Alfred Marshall).

Sensul major al acestor metamorfoze l–a constituit preocuparea pentru luarea în studiu a influenţei progresului tehnic asupra producţiei şi comerţului, ca şi a problemei împărţirii avantajelor între participanţii la comerţ ori aceea a studierii echilibrului economic general.

Totodată, noile cercetări au urmărit să elibereze analiza şi rezultatele de determinismul geografic şi natural al dotării cu factori de producţie, avut în vedere de modelele clasice (Adam Smith, David Ricardo şi John Stuart Mill). În acest sens, ca urmare a dezvoltării fluxurilor internaţionale de capital, ca şi prin dezvoltarea fluxurilor

9. Heckscher-Ohlin-Samuelson. Modelul proporţiei factorilor de producţie

153

internaţionale de resurse umane, prin extinderea şi generalizarea rapidă a cuceririlor ştiinţei şi tehnicii etc., se depăşeşte, în tot mai mare măsură, dependenţa faţă de „dotarea naturală” cu factori de producţie, premisa pe care–şi baza clasicismul întregul său demers.

Mai mult, paradigma clasică a presupus un climat internaţional al liberei concurenţe şi al convertibilităţii depline a banilor naţionali, precum şi absenţa politicilor protecţioniste ori a restricţiilor tarifare şi netarifare în comerţul internaţional. Realitatea secolului al XX–lea a consemnat, pe lângă creşterea exponenţială a schimburilor economice internaţionale, a interdependeţelor dintre state, şi proliferarea politicilor şi practicilor protecţioniste sau tendinţele de regionalizare şi instituţionalizare a schimburilor şi a condiţiilor de participare la diviziunea internaţională a muncii.

Noile elaborate teoretice, din secolul al XX–lea, încearcă să ţină seama de toate aceste noutăţi şi să ofere soluţii pertinente, în concordanţă cu realitatea, la noile probleme ale comerţului internaţional.

În perioada interbelică şi imediat postbelică analiza comerţului exterior s–a bucurat de o atenţie deosebită. Perfecţionările teoriei neoclasice cu privire la comerţul internaţional sunt legate de nume celebre ale reflecţiei economice universale contemporane: suedezii Eli Filip Heckscher (1879–1952) şi Bertil Gothard Ohlin (1899–1979), austriaco–americanul Gottfried Haberler (1900–1995), americanul Paul Anthony Samuelson (n. 1915), canadiano–americanul Jacob Viner266 (1892–1970), româno–americanul Abba Ptachya Lerner (1905–1982) sau ruso–americanul Wassily Wassilievitch Leontief (1906–1999)267 şi alţii. 266 Jacob Viner, International Economics, Glencoe, Oxford, USA, 1951 şi International Trade and Economic Development, 1952. 267 Pentru aparatul teoretic al acestei perioade, vezi, mai ales, Eli Filip Heckscher, The Effect of Foreign Trade on the Distribution of Income, Ekonomisk Tidskriff, 1919, p. 497–512. Translated as chapter 13 in American Economic Association, Readings in the Theory of International Trade, Philadelphia, Blakiston, 1949, p. 272–300; Lerner, Abba Ptachya (1905–1982), născut în România, Factor Prices and International Trade. Mimeo. Published in „Economica”, nr. 19, 1952, p. 1–15. Studiul a fost publicat, prima dată, în anul 1933; Gottfried Haberler, The Theory of Comparative Cost Once More, „Quarterly Journal of Economics”, vol. 4, 1929, p. 376–381; Gottfried Haberler, La théorie des avantages comparés et son utilisation dans la défense de libre–change”, „Weltwirtschaftliches Archiv”, 1930, vol. 32, p. 350–370; Gottfried Haberler, Theory of International Trade (1936), Gottfried Haberler, Some problems of the Pure Theory of International Trade, „Economic Journal”, 1950, vol. 61, p. 223–240; Gottfried Haberler, International Trade and Economic Development, San Francisco, California,


154

Din aceste eforturi s–a materializat modelul proporţiei factorilor şi al egalizării preţurilor între ţările participante la comerţul internaţional, cunoscut şi sub denumirea „Teoria HOS”268.

Modelul HOS continuă – într–un anume fel – paradigma ricardiană despre comerţul internaţional. Acest model a rezultat din trei preocupări majore:

Dorinţa de îmbogăţire a problematicii comerţului exterior, luând în studiu, în mod deosebit, dotarea naturală a naţiunilor cu factori de producţie.

Studierea aspectelor legate de optimizarea alocării factorilor de producţie, în funcţie de opţiunea cea mai raţională (din mai multele posibile) şi, deci, problema amplasării teritoriale optime, sau a localizării geografice şi naţionale a diferitelor activităţi economice.

Totodată, s–a urmărit „ruperea” paradigmei costurilor comparative şi a avantajelor relative de teoria clasică a valorii obiective determinată de muncă şi aşezarea modelului comerţului internaţional pe bazele teoriei neoclasice a valorii subiective determinată de utilitate.

În esenţa lui cea mai profundă, modelul HOS a însemnat reformularea principiului ricardian al avantajelor relative (care decurgea din teoria obiectivă a valorii) şi explicarea comerţului internaţional printr–o paradigmă marginalistă, neoclasică.

Rădăcinile metodologice şi ideologice ale noului model provin din două surse:

Pe de o parte, din teoria ricardiană a comerţului internaţional; Pe de altă parte, din teoria neoclasică a preţurilor bunurilor economice.

Modelul HOS preia din gândirea ricardiană patru elemente: conceptul de cost comparativ; conceptul de avantaj relativ;

International Centre for Economic Growth, 1968; Paul Anthony Samuelson, Prices of Factors and Goods in General Equilibrium, 1953; Wassily Wassilievich Leontief, Domestic Production and Foreign Trade. The American Capital Position Re–examined, in „Proceeding of the American Philosophical Society”, Harvard, SUA, vol. 97, 1953, p. 331–349. Paul Anthony Samuelson este laureat Nobel în economie din anul 1970; Wassily Wassilievich Leontief din anul 1973, iar Bertil Gothard Ohlin a primit premiul Nobel în anul 1977 „pentru modernizarea teoriei comerţului internaţional”. 268 De la numele autorilor ei, suedezii Eli Filip Heckscher, Bertil Gothard Ohlin şi americanul Paul Anthony Samuelson.


155

ideea avantajului reciproc; politica liberului schimb în comerţul internaţional.

În acelaşi timp, modelul HOS respinge din gândirea ricardiană două elemente:

teoria obiectivă a valorii determinată de muncă; ipoteza imobilităţii internaţionale a factorilor de

producţie269. Modelul HOS preia din gândirea neoclasică două elemente:

teoria echilibrului economic general270; teoria marginalistă a preţurilor271.

Noutăţile aduse de modelul HOS se referă la următoarele patru elemente:

îmbinarea analizei specializării internaţionale (în producţie şi comerţ) a unor ţări sau zone, regiuni, cu amplasarea

269 Modelele clasice despre comerţul internaţional au fost construite, între altele, pe baza a două premise fundamentale. Pe de o parte, factorii de producţie aveau o mobilitate perfectă între ramurile de activitate în interiorul fiecărei ţări. Pe de altă parte, clasicii considerau că factorii de producţie nu puteau să aibă mobilitate internaţională, între ţări. Cu alte cuvinte, ei au analizat, mai ales, dotarea naturală a naţiunilor cu factori de producţie. Din acest motiv, modelul lor era unul bazat pe determinismul geografic. Noi credem că lucrurile nu stau chiar aşa şi clasicii au impus o asemenea condiţie doar ca pe o ipoteză de lucru. Fără îndoială dotarea naturală cu factori de producţie a fost, este şi va fi importantă în specializarea internaţională, dar, în nici un caz, ea n–a fost, nu este şi nu va fi niciodată exclusivă. Chiar şi în secolele al XVIII–lea şi al XIX–lea, alături de dotarea naturală cu factori de producţie, acţionau şi alte elemente care influenţau specializarea internaţională. De exemplu, specializarea Angliei în activităţi manufacturate (presupusă de David Ricardo şi John Stuart Mill) se datora, în bună măsură, şi avansului industrial pe care îl avea faţă de alte ţări ale lumii. Deci, totdeauna şi pretutindeni, asupra specializării interne a producţiei fiecărei ţări, ca şi asupra comerţului ei internaţional, au acţionat, acţionează şi vor acţiona atât factorii de producţie cu care este dotată în mod natural, cât şi cei dobândiţi în urma evoluţiei istorice specifice şi diferite. Proporţia influenţei celor două grupe de factori este una dinamică şi ea modifică continuu; atât specializarea activităţii interne a fiecărei ţări cât şi – mai ales – poziţia şi participarea ei la diviziunea internaţională a muncii, ca şi rezultatele obţinute din această participare. 270 Pentru amănunte, vezi Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 685–833; Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (Marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1996. 271 Pentru amănunte, vezi Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 685–833; Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (Marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1996.


156

teritorială raţională a resurselor existente în fiecare din ele;

luarea în analiză a mai multor ţări partenere, factori de producţie şi mărfuri (faţă de modelul clasic cu 2 ţări, 2 mărfuri şi 1 factor de producţie272, faimoasa formulă « „2” + „2” + „1” »);

explicarea avantajului relativ în funcţie de proporţia combinării factorilor de producţie, folosiţi în ţările partenere la schimb (şi nu numai pe baza posibilităţilor interne ale fiecărei ţări, ca în modelul clasic);

îmbogăţirea instrumentarului de analiză a mecanismelor comerţului internaţional, prin introducerea şi fundamentarea unor noi concepte: „costul de oportunitate” (folosit la studiul comerţului internaţional de Gottfried Haberler, dar preluat de la Friedrich von Wieser), „rata marginală de substituire” (preluată de la Friedrich von Wieser), „rata marginală de transformare” (Gottfried Haberler şi Jean–Louis Mucchielli), „optimul consumatorului” (de la Vilfredo Pareto), utilizarea unor curbe şi grafice sugestive, înlocuirea calculelor în unităţi naturale cu calcule valorice, „avantajul şi dezavantajul comparativ”, „avantajul competitiv şi dezavantajul competitiv”, „frontiera posibilităţilor de producţie” (Gottfried Haberler şi Paul Anthony Samuelson), „frontiera posibilităţilor de consum”, „surplusul cumpărătorului” (preluat de la Alfred Marshall), „surplusul producătorului” (tot de la Alfred Marshall) etc.

Modelul HOS şi teoria proporţiei factorilor de producţie încearcă să găsească răspunsuri la următoarele cinci întrebări majore:

1. Care este criteriul alocării raţionale a resurselor şi – deci – al specializării interne a producţiei fiecărei ţări participante la comerţul internaţional ?

2. În ce constă mecanismul de funcţionare al comerţului internaţional şi de ce factori depinde formarea preţurilor pe piaţa mondială, respectiv, a raporturilor de schimb („Terms of Trade”) ale ţărilor partenere de comerţ ?

272 Este adevărat că gânditorii clasici au denumit acest factor „muncă”, dar au înţeles prin el întreg efortul naţional consumat pentru a produce o unitate de marfă exportată.


157

3. Care sunt rezultatele imediate ale participării ţărilor la comerţul internaţional?

4. Ce consecinţe are comerţul internaţional pe termen lung, respectiv, care este influenţa lui asupra creşterii şi dezvoltării economice a ţărilor partenere ?

5. Care este politica optimă în comerţul internaţional ?

9.1. ALOCAREA RESURSELOR ŞI SPECIALIZAREA INTERNAŢIONALĂ

usţinătorii modelului HOS evidenţiază avantajele diviziunii internaţionale a muncii şi sunt redate, în expresie monetară, în

funcţie de abundenţa factorilor de producţie, repartizaţi în mod natural între ţările partenere. Pornind de la principiul marginalist al utilităţii finale (a cărei mărime este invers proporţională cu cantitatea bunurilor intermediare folosite, sau direct proporţională cu raritatea lor), autorii modelului HOS consideră că avantajul relativ al fiecărei ţări depinde de acea combinaţie a factorilor de producţie care asigură o proporţie comparativ sau relativ mai mare din factorul (sau factorii) cel (cei) mai abundent (abundenţi) şi – deci – cel (cei) mai ieftin (ieftini). Această orientare va asigura obţinerea unităţii de marfă cu cel mai mic cost naţional (asigurând – după caz – un avantaj comparativ extern sau un avantaj comparativ intern fiecărei ţări). Referindu–se la această idee, Bertil Ohlin scria: „Australia are mai mult teren agricol, dar mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie; în consecinţă, Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o mai mare cantitate de teren agricol, în timp ce Marea Britanie are un avantaj în producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă de alţi factori. Dacă ambele ţări şi–ar produce singure totalul bunurilor necesare consumului, atunci produsele agricole ar fi mai ieftine în Australia, în timp ce în Marea Britanie ar fi invers, unde datorită producţiei limitate a pământului, fiecare acru ar trebui cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi capital, pentru a produce cantitatea necesară de hrană”273. Pornind de aici, Bertil Ohlin pledează pentru accentuarea diviziunii internaţionale a muncii şi pentru localizarea teritorială a producţiei, în funcţie de

273 Bertil Gothard Ohlin, Interregional and International Trade, Harvard University Press, USA, 1933, p. 12.

S


158

repartizarea geografică (naturală) a resurselor. „Fiecare regiune – scria el – este înzestrată mai bine să producă bunurile care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai mici în cuprinsul ei sau din factorii de care aceasta nu dispune deloc”274.

Pentru ilustrarea acestui model ne întoarcem, încă o dată, la modelul ricardian original. Înzestrarea cu factori de producţie poate fi exprimată în două feluri:

Absolut. În unităţi fizice din fiecare factor. Dacă preţul internaţional al mărfii ‘1’ (vinul) produs în Portugalia

este P*1 = 96 u.m., K1 = 80 = 64C1 + 16S1, rata profitului pr’1 = (P1/K1)*100 = (16P1/80K1)*100 = 20%, putem scrie P*1 = C1 + S1 + P1 = 64C1 + 16S1 + 16P1 = 96 u.m.

Dacă preţul internaţional al mărfii ‘2’ (stofa) produsă în Anglia este P*2 = 110 u.m., K2 = 100 = 90C2 + 10S2, rata profitului pr’2 = (P2/K2)*100 = (10P2/100K2)*100 = 10%, putem scrie P*2 = C2 + S2 + P2 = 90C2 + 10S2 + 10P2 = 110 u.m.

În felul acesta, Portugalia dispune de mai puţin capital (80K1) şi de mai multă muncă (16S1), comparativ cu Anglia, care dispune de mai mult capital (100K2) şi mai puţină muncă (10S2).

Relativ. Prin raportul dintre factori. În Portugalia, raportul dintre capital şi muncă este k’1 = C1/S1 =

64C1/16S1 = 4/1, iar raportul dintre muncă şi capital este s’1 = S1/C1 = 16S1/64C1 = 1/4.

În Anglia, raportul dintre capital şi muncă este k’2 = C2/S2 = 90C2/10S2 = 9/1, iar raportul dintre muncă şi capital este s’2 = S2/C2 = 10S2/90C2 = 1/9.

Întrucât este evident că:

274 Bertil Gothard Ohlin, Interregional and International Trade, Harvard University Press, USA, 1933, p. 12.

k’2 > k’1, adică 9/1 > 4/1, sau k’1 < k’2, adică 4/1 < 9/1 şi s’2 < s’1, adică 1/9 < 1/4, sau s’1 > s’2, adică 1/4 > 1/9.


159

Putem concluziona că: Anglia este relativ mai abundentă în capital, iar Portugalia este relativ mai abundentă muncă275.

Raportul dintre capital şi muncă în cele două ţări

şi pentru cele două mărfuri

Dar, pentru ca schimbul vinului portughez pe stofa englezească să aibă loc, se impune ca Portugalia să se specializeze în producţia de vin, iar Anglia în producţia de stofă. Acest lucru este posibil, deoarece, în mod relativ, aşa cum s–a văzut, Portugalia este, comparativ cu Anglia, mai abundentă în muncă (s’1/s’2 = 2,250) decât în capital (k’1/k’2 = 0,444), adică s’1/s’2 > k’1/k’2. La rândul ei, Anglia este, comparativ cu Portugalia, mai abundentă în capital (k’2/k’1 = 2,250) decât în muncă (s’2/s’1 = 0,444), adică k’2/k’1 > s’2/s’1. După specializare, vom avea:

275 În interiorul graniţelor fiecărei ţări situaţia este următoarea. În Anglia, stofa este mai intensivă în capital, comparativ cu vinul, deoarece 90/10 > 96/24, adică 9/1 > 4/1. În Portugalia, stofa este mai intensivă în capital, comparativ cu vinul, deoarece 80/10 > 64/16, adică 8/1 > 4/1. Prin urmare, în ambele ţări producţia stofei este mai intensivă în capital, comparativ cu fabricarea vinului. De asemenea, în ambele ţări fabricarea vinului este mai intensivă în muncă, comparativ cu producerea stofei, deoarece 24/96 > 10/90, adică 1/4 > 1/9 în Anglia, şi 16/64 > 10/80, adică 1/4 > 1/8 în Portugalia. Dacă am judeca în aceşti termeni (ceea ce corespunde teoriei Heckscher–Ohlin), ambele ţări ar trebui să se specializeze în producţia de stofă, pentru care au cei mai abundenţi (şi mai ieftini?) factori de producţie interni. Dacă s–ar întâmpla aşa, comerţul exterior dintre Anglia şi Portugalia nu ar mai avea loc, pentru că ambele ţări s–ar specializa pe producţia aceleiaşi mărfi.

C 8 4

9

1 Portugalia Anglia 1 S


160

Raportul dintre capital şi muncă în cele două ţări pentru mărfurile produse şi exportate

9.2. EGALIZAREA PREŢURILOR FACTORILOR DE PRODUCŢIE

ŞI A VENITURILOR ACESTORA ÎN ŢĂRILE PARTENERE

upă părerea autorilor modelului HOS, chintesenţa mecanismelor de funcţionare a comerţului internaţional

o constituie apropierea (până la egalizare între ţări) atât a preţurilor factorilor de producţie şi mărfurilor cât şi a nivelului veniturilor acestora (salariu, profit, rentă). Punctul de pornire în derularea unui asemenea raţionament este respingerea aserţiunii clasice referitoare la înzestrarea naturală cu factori de producţie, pe de o parte, iar, pe de altă parte, a postulatului imobilităţii internaţionale a lor. Obiectul comerţului internaţional îl formează – deopotrivă – atât bunurile de consum finale cât şi factorii de producţie. Între cele două fluxuri – de mărfuri finale şi de factori de producţie – există strânse legături de intercondiţionare. De pildă, amplificarea comerţului cu bunuri de consum finale atrage după sine şi modificări ale preţurilor factorilor de producţie din ţările partenere (ca urmare a modificării raportului oferă–cerere pentru aceşti factori, respectiv a abundenţei sau rarităţii lor).

Având în vedere ideea marginalistă a raportului invers proporţional dintre volumul ofertei, pe de o parte, şi nivelul preţului bunurilor economice, pe de altă parte, autorii modelului HOS concluzionează că în urma comerţului internaţional se produce o dublă mişcare contradictorie:

pe de o parte, are loc tendinţa de ieftinire a bunurilor rare;

D

C 4

1 Portugalia Anglia 1

C 9

S


161

pe de altă parte, se manifestă tendinţa de scumpire a bunurilor abundente.

Pe această bază, chiar dacă factorii de producţie nu ar circula între ţări, preţurile lor s–ar modifica, prin influenţa indirectă a preţurilor bunurilor finale la a căror producţie participă. Dar, în condiţiile secolului al XX–lea, factorii de producţie înşişi au făcut obiectul comerţului internaţional, eliberându–se din ce în ce mai mult din „chingile” determinismului geografic tradiţional. În noua situaţie creată prin mobilitatea internaţională, preţurile factorilor de producţie sunt influenţate şi direct (într–o măsură crescândă) prin chiar circulaţia lor (ca mărfuri) între ţările partenere la comerţul exterior. Prin aceste mişcări se afirmă şi se accentuează tendinţa de egalizare a preţurilor între ţări (atât la factorii de producţie cât şi la bunurile finale), dar şi a veniturilor şi avantajelor obţinute de către fiecare ţară prin participarea la diviziunea internaţională a muncii („Teorema Stolper–Samuelson“). Sigur, este vorba aici – aşa cum înţelegem noi – de „tendinţa egalizării preţurilor şi veniturilor”, deşi Paul Anthony Samuelson apreciază că este vorba chiar de „deplina egalizare a veniturilor respective din ţările coschimbiste”276 sau că „preţurile în cele două regiuni trebuie să se egalizeze, aşa cum apa din două vase comunicante trebuie să ajungă la acelaşi nivel o dată ce s–a eliminat obstacolul dintre ele”277.

276 Paul Anthony Samuelson, Economics, International Student Edition, 8–th edition, McGraw Hill Book Company, New York, USA, 1970, p. 666. 277 Paul A. Samuelson, William D. Nordhaus, Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000, p. 804–805.


162

9.3. MECANISMUL DE DESFĂŞURARE, FORMAREA PREŢURILOR PE PIAŢA MONDIALĂ ŞI REZULTATELE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

utorii modelului HOS nu fac nici o deosebire între comerţul naţional şi cel internaţional, apreciind că

mecanismul lor de desfăşurare este acelaşi. Ei resping teoria obiectivă a valorii determinată de muncă şi susţin că la baza formării preţurilor stă „valoarea de substituţie” („rata marginală de transformare”, Jean–Louis Mucchielli) sau „costul de oportunitate”278 (Gottfried Haberler). Autorii teoriei HOS folosesc costul de oportunitate pentru a explica raporturile de schimb interne între mărfurile produse în fiecare ţară şi – pe această bază – pentru a fundamenta proporţiile schimburilor dintre ţările partenere. Preţurile internaţionale se stabilesc la un nivel situat între limitele naţionale (ale costurilor comparative sau de oportunitate) ale mărfurilor produse în diferite ţări înaintea procesului de specializare a fiecăreia dintre ele. Avantajul reciproc al partenerilor rezidă în economia de resurse naţionale – prin obţinerea mărfurilor cu costuri mai mici – în satisfacerea unor nevoi mai diverse, precum şi în „surplusul consumatorului”279. Avantajele din comerţul internaţional sunt generale, chiar dacă forma în care se prezintă ele este diferită de la o ţară la alta. Reformulând principiul ricardian al avantajului relativ, Paul Anthony Samuelson scria: „Chiar dacă una din cele două regiuni este absolut mai eficientă în producerea tuturor bunurilor, faţă de cealaltă, dacă fiecare din ele se specializează în bunuri pentru care fiecare are un avantaj comparativ (cea mai mare eficienţă relativă) atunci comerţul va fi reciproc avantajos pentru amândouă regiunile. Răsplata reală a factorilor de producţie va creşte în amândouă locurile … Acest principiu simplu este baza nezdruncinată a comerţului 278 Costul de oportunitate al mărfii ‘1’ în termenii mărfii ‘2’ exprimă (cantitativ sau/şi valoric) sacrificiul din marfa ‘2’ necesar pentru a produce o unitate din marfa ‘1’ (sau pentru a obţine o unitate suplimentară din marfa ‘1’). Similar, costul de oportunitate al mărfii ‘2’ în termenii mărfii ‘1’ exprimă (cantitativ sau/şi valoric) sacrificiul din marfa ‘1’ necesar pentru a produce o unitate din marfa ‘2’ (sau pentru a obţine o unitate suplimentară din marfa ‘2’). 279 Noţiunea „surplusul consumatorului” a fost introdusă în teoria economică de englezul Alfred Marshall (1842–1924). Surplusul consumatorului reprezintă diferenţa pozitivă dintre aprecierea subiectivă mai mare pe care cumpărătorul o acordă utilităţii cumpărate şi preţul plătit (mai mic) pentru a o obţine.

A


163

internaţional”280. Mai departe, Samuelson apreciază că „surplusul consumatorului” este plusul de satisfacţie pe care–l obţine cumpărătorul, fără ca vânzătorul să piardă ceva, adică „sporul de bunăstare al cumpărătorului ca rezultat al comerţului”, sau „prilejul de a putea cumpăra o gamă largă de bunuri la preţuri scăzute”281. În viziune neoclasică (marginalistă) „surplusul consumatorului” era definit ca diferenţa dintre utilitatea totală a bunului (suma utilităţilor individuale descrescânde) şi preţul plătit la cumpărare (determinat de utilitatea marginală a ultimei unităţi, cea mai mică). Autorii modelului HOS apreciază că, pe termen scurt, toţi partenerii la schimbul internaţional câştigă, fără ca vreunul să piardă ! Avem, aici, o altă faţetă a modelului clasic ! Oare, aşa să fie ? Noi credem că nu, şi am încercat să ne apropiem punctul de vedere de acela al lui Mihail Manoilescu (vezi, mai ales, punctele 5.1.3.; 6.1.; 8.1.; 8.2.; 8.3.; 9.6., precum şi comentariile personale din notele de subsol).

9.4. REZULTATELE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

PE TERMEN LUNG

utorii modelului HOS sunt convinşi că schimbul internaţional este deopotrivă benefic, pe termen scurt,

pentru toţi partenerii la comerţul internaţional, întrucât fiecare câştigă. Totodată, ei apreciază că, pe termen lung, comerţul internaţional se dovedeşte chiar mai benefic pentru ţările partenere. El contribuie la creşterea economică din fiecare ţară, la generalizarea experienţei înaintate, la repartizarea echitabilă între parteneri atât a factorilor de producţie cât şi a bunurilor finale. Prin rolul „multiplicator” al comerţului internaţional, prin „efectul de propagare” şi „efectul de antrenare”, ţările rămase în urmă se apropie de cele dezvoltate.

280 Paul Anthony Samuelson, Economics, International Student Edition, 8–th edition, McGraw Hill Book Company, New York, USA, 1970, p. 666. 281 Paul Anthony Samuelson, Economics, International Student Edition, 8–th edition, McGraw Hill Book Company, New York, USA, 1970, p. 666.

A


164

9.5. POLITICA COMERCIALĂ LIBERALĂ ESTE OPTIMĂ

utorii modelului HOS consideră că premisa fundamentală şi corolarul practic inevitabil al

desfăşurării mai eficiente şi benefice a comerţului internaţional este absenţa barierelor vamale şi a altor restricţii, respectiv politica liberschimbistă. Autorii modelului HOS cred nestrămutat în aceste principii, admiţând protecţionismul numai ca excepţie, în două cazuri:

pentru raţiuni legate de apărarea naţională şi în cazul industriilor începătoare („infant industries”).

Concluzia practică ce se desprinde din modelul HOS este aceea conform căreia „cu cât sunt mai mari deosebirile dintre parteneri în privinţa înzestrării cu factori de producţie, cu atât mai mari sunt posibilităţile şi necesitatea dezvoltării unui comerţ internaţional mai eficient şi benefic pentru toţi partenerii”282.

Specializarea ţărilor în funcţie de abundenţa relativă de factori şi schimbul reciproc avantajos dintre ele

Vinul se va produce în Portugalia

Stofa se va produce în Anglia

282 Pentru alte aspecte se poate consulta Gheorghe Popescu, Fundamentele gândirii economice, Editura Anotimp, Oradea, 1993, p. 249–253.

A

k’2/k’1 = 2,250

k’1/k’2 = 0,444

s’2/s’1 = 0,444 s’1/s’2 = 2,250 S

C

Zonă de schimbreciproc avantajoasă


165

9.6. CONCLUZII GENERALE

in cele de mai sus, în conformitate cu Modelul H.O.S., rezultă următoarele reguli generale:

1. Fiecare ţară dispune de capital şi muncă în volum şi structură diferite.

2. În fiecare ţară există o abundenţă relativă dintr–un factor anume, comparativ cu altul, dacă este respectată corelaţia k’ ≠ s’. 3. În cazul abundenţei relative de capital, fiecare ţară se specializează în producţia şi exportul mărfii la care k’/s’ este cel mai mare (sau s’/k’ este cel mai mic), comparativ cu alte mărfuri produse în aceeaşi ţară (Anglia – stofă). În cazul abundenţei relative de muncă, fiecare ţară se specializează în producţia şi exportul mărfii la care s’/k’ este cel mai mare (sau k’/s’ este cel mai mic), comparativ cu alte mărfuri produse în aceeaşi ţară (Portugalia – vin). În felul acesta, fiecare ţară îşi va orienta producţia spre mărfurile care consumă cei mai abundenţi şi mai ieftini factori de producţie interni. 4. Prin comerţul internaţional fiecare ţară va exporta (prin mărfurile sale) factorii de producţie relativ abundenţi şi va importa (prin mărfurile străine) factorii de producţie relativ rari. 5. Fiecare ţară poate obţine din comerţul exterior un avantaj. Va exporta mărfurile produse cu cele mai mici costuri unitare naţionale. Cu încasările din export va plăti mărfurile importate. Dacă aceste încasări vor depăşi plăţile pentru import (iar acestea vor fi inferioare costurilor unitare interne, cerute de producerea în ţară a mărfurilor importate), comerţul exterior va fi rentabil. În acest caz, ţara respectivă înregistrează un avantaj absolut (în sens smithian) şi un avantaj competitiv.

6. Pe baza acestor mişcări (de export şi de import) se modifică cantităţile şi preţurile factorilor de producţie şi bunurilor finale în fiecare ţară, dar şi pe plan mondial. Exportul factorilor abundenţi şi importul factorilor rari realizează redistribuirea cantităţilor de factori şi de mărfuri între ţări şi regiuni. Abundenţa relativă de factori de producţie şi de mărfuri se transformă în raritate relativă şi invers, raritatea relativă se transformă în abundenţă relativă. Ţările şi regiunile tind să aibă aceeaşi dotare relativă de factori de producţie şi de mărfuri (în cantitate şi structură). Preţurile factorilor de producţie abundenţi (şi mărfurilor abundente) scad, iar preţurile celor rari(e) cresc. În felul acesta, are loc egalizarea ofertei cu

D


166

cererea de factori de producţie (şi de mărfuri) în fiecare ţară şi pe plan mondial. Conform Teoremei Stolper–Samuelson283, în asemenea condiţii, preţurile factorilor de producţie (şi ale mărfurilor) tind să se egalizeze pe piaţa internaţională.

Această teoremă poartă numele autorilor ei, economiştii americani Wolfgang Stolper (1912-2002) şi Paul Anthony Samuelson (1915-2009).

283 Vezi Wolfgang Stolper şi Paul Anthony Samuelson, Production and Real Wages, „Review of Economic Studies”, USA, 1941, p. 58–73; Paul Anthony Samuelson, International Trade and the Equalization of Factor Prices, „The Economic Journal”, USA, 1948, p. 163–184; Paul Anthony Samuelson, Prices of Factors and Goods in General Equilibrium, 1953).

Raymond Vernon – ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional

167

10. PARADOXUL LEONTIEF

nii ’50 ai secolului al XX–lea au consemnat importante încercări de verificare a teoriilor tradiţionale despre

comerţul internaţional. Dintre acestea, cea mai cunoscută, dar şi cea mai controversată, este tentativa întreprinsă de Wassily Wassilievitch Leontief asupra economiei SUA pentru perioada primului deceniu postbelic, cunoscută sub denumirea de „Paradoxul Leontief”284.

Rezultatele controversate ale acestui experiment au generat, în deceniile următoare, noi cercetări asupra mecanismelor comerţului internaţional în două direcţii: a. Pe de o parte, s–a urmărit prelungirea şi depăşirea modelelor anterioare. Această orientare a dat naştere la abordarea neo–factorială şi neo–tehnologică (1970), în care calificarea forţei de muncă şi inovaţia joacă rolul preponderent în determinarea avantajelor comparative, relative şi competitive.

b. Pe de altă parte, s–a contestat brutal valabilitatea modelelor anterioare (elaborate în condiţiile concurenţei perfecte) şi s–a urmărit studierea comerţului internaţional în climatul concurenţei imperfecte (Paul Krugman, 1979) şi luarea în consideraţie a structurilor industriale naţionale („decalajul tehnologic” (Raymond Vernon)).

Prima tentativă de verificare a modelului HOS a fost întreprinsă de Wassily W. Leontief în 1953, utilizând datele din anul 1947, pentru comerţul exterior al SUA. În măsura în care se poate gândi raţional că SUA este o ţară abundentă în capital, Leontief a încercat să demonstreze că exporturile americane sunt intensive în capital, iar importurile sunt intensive în muncă. Pentru verificările sale, Leontief a folosit Balanţa Legăturilor dintre Ramuri (Modelul Input–Output) pe exemplul economiei SUA. Autorul a reunit producţia americană în 50 de sectoare (ramuri) şi a considerat doi factori de producţie: capitalul şi

284 Wassily Leontief, Domestic Production and Foreign Trade. The American Capital Position Re–examined, în „Proceedings of the American Philosophical Society”, Harvard, USA, septembrie 1953, vol. 97, p. 331–349.

A


168

munca. În funcţie de soldul comerţului lor exterior, cele 50 de sectoare au fost clasificate în:

sectoare exportatoare; sectoare substitutive ale importurilor285.

Pe baza premiselor sale iniţiale, Leontief a considerat că sectoarele exportatoare sunt intensive în capital, iar sectoarele substitutive ale importurilor sunt intensive în muncă. Mai departe, au fost calculate inputurile totale (directe şi indirecte), consumurile de factori de producţie, necesare pentru a obţine la intern o unitate de producţie (1 milion dolari) atât în sectoarele exportatoare, cât şi în cele importatoare (de fapt în cele interne producătoare de mărfuri capabile să substituie importurile).

Capitalul şi munca folosite pentru a produce 1 milion dolari

exporturi, respectiv importuri substitutive americane în anul 1947286

Specificaţie (Sectoare)

Capital (C) ($ preţuri 1947)

Muncă (S) (oameni/an)

k’ = C/S ($/om/an)

Exporturi 2.550.780 182.313 k’1 = 13,991 Importuri 3.091.339 170.004 k’2 = 18,184

Conform Teoriei HOS, o ţară cu abundenţă relativă de capital (SUA în

cazul presupus de Leontief) trebuie să se specializeze în producţia şi exportul 285 Sectoare americane care produc mărfurile ce substituie importurile. Sectoarele substitutive ale importurilor sunt – după părerea lui Leontief – acele ramuri ale economiei SUA care ar fi capabile să producă la intern mărfurile pe care, altfel, SUA ar trebui să le importe din străinătate. În felul acesta, modelul lui Leontief operează numai cu date interne americane, deci este unul construit în condiţii de autarhie. El nici nu putea proceda altfel, deoarece premisa de la care a plecat l–a obligat la un asemenea demers. Noi considerăm că, procedând astfel, Leontief a trunchiat, din start, analizele pe care le–a întreprins, iar concluziile la care a ajuns nu sunt relevante. Aceasta, pentru că a transpus condiţiile reale externe ale importurilor în altele, interne americane, cu totul diferite şi – deci – ireale. De aceea, noi apreciem că atât analizele întreprinse de el cât şi – mai ales – concluziile la care a ajuns sunt discutabile, dacă nu, cumva, chiar neconforme cu realitatea. Pe această bază, ne întrebăm dacă a existat, cumva, vreodată, în realitatea americană postbelică, vreun „paradox Leontief” ? În cele ce urmează, noi îl prezentăm, totuşi, pentru că el, ca şi alte îndoieli intelectuale, a contribuit la dezvoltarea şi perfecţionarea cercetării ştiinţifice din domeniul comerţului internaţional. 286 Wassily Leontief, Domestic production and Foreign Trade. The American Capital Position Re–examined, în „Proceedings of the American Philosophical Society”, Harvard, USA, septembrie 1953, vol. 97, p. 331–349.


169

mărfurilor intensive în capital. Ea face acest lucru dacă raportul dintre capital şi muncă în ramurile exportatoare este mai mare decât acelaşi raport în ramurile importatoare, adică, dacă k’1 > k’2. În felul acesta, ţara respectivă foloseşte pentru producţie şi export factorul de producţie cel mai abundent şi cel mai ieftin. În asemenea situaţie, mărfurile produse şi exportate vor fi obţinute cu costuri unitare comparative cât mai mici posibile (chiar minime în graniţele naţionale). Orientându–şi astfel producţia şi exportul, fiecare ţară va realiza un avantaj comparativ intern (în sens ricardian). Participând la comerţul internaţional, fiecare ţară astfel specializată va exporta factorii de producţie abundenţi (în cazul de faţă, capitalul încorporat în mărfurile exportate) şi va importa factori de producţie rari (aici muncă, prin mărfurile importate). Cu alte cuvinte, conform teoriei HOS, SUA ar trebui să exporte mărfuri intensive în capital şi să importe mărfuri intensive în muncă. Lucrurile ar sta aşa dacă (şi numai dacă) k’1 > k’2, sau dacă k’1/k’2 > 1, sau k’2/k’1 < 1. În realitatea concretă analizată de Leontief lucrurile stau cu totul altfel !!! Şi anume: k’2 = 18,184 $/om/an, iar k’1 = 13.991 $/om/an !!!, sau k’2 > k’1 şi k’1 < k’2 ori k’1/k’2 = 13,991/18,184 = 0,769 < 1, sau k’2/k’1 = 18,184/13,991 = 1,300 > 1 !!!287.

Prin urmare, Leontief descoperă că exporturile SUA sunt intensive în muncă !!!???, iar importurile SUA sunt intensive în capital !!!???

Cu alte cuvinte, SUA exportă muncă şi importă capital !!!??? Sau, şi mai rău, SUA ca ţară dezvoltată industrial ar trebui să fie

abundentă în capital şi săracă în muncă. Mai departe, ea ar trebui să producă şi să exporte mărfuri intensive în capital şi să importe mărfuri intensive în muncă. Adică, ar trebui să exporte factorul de producţie abundent, adică chiar capitalul şi să importe factorul de producţie rar, adică munca ! Or, lucrurile stau exact invers. Exporturile americane sunt intensive în muncă, iar importurile americane sunt intensive în capital !!!??? Acesta este „PARADOXUL LUI LEONTIEF”. În deceniile care au urmat, verificările suplimentare ale modelului HOS au condus la rezultate contradictorii. Unele experimente au confirmat modelul teoretic, altele nu.

287 „Le résultat du test de Leontief indiquait alors que les substituts d’importations avaient une intensité relative en capital supérieure à celle des exportations. Ce résultat fut appellée le paradoxe de Leontief, puisqu’il est opposé de ce que le modèle d’Heckscher et Ohlin était censé prévoir” (Jean–Louis Mucchielli, Op. cit., p. 42).


170

De aceea, specialiştii şi–au orientat atenţia şi spre studiul altor elemente, între care: nivelul calificării forţei de muncă, nivelul tehnic al tehnologiilor de fabricaţie, structurile economiilor naţionale, structura consumului populaţiei în ţările

partenere, activitatea inovaţională, raporturile dintre venituri şi preţuri în diferite ţări, nivelul salariilor în diferite ţări şi ramuri de activitate, sau mecanismele concurenţei reale şi ale formării preţurilor (Paul Robin Krugman (n. 1953)), legăturile dintre ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (Raymond Vernon (1913-1999)), etc.

În urma acestor eforturi au apărut teoria neo–factorilor şi teoria neo–tehnologiilor.

Noutăţile aduse de aceste perfecţionări pot fi prezentate, sintetic, astfel:

1. Ţările relativ abundente în capital exportă mărfuri intensive în muncă superior calificată, iar ţările abundente în muncă exportă mărfuri intensive în muncă inferior calificată.

2. Ţările avansate tehnologic exportă mărfuri intensive în tehnologii noi, iar ţările rămase în urmă exportă mărfuri intensive în tehnologii inferioare (decalajul tehnologic, Raymond Vernon). Avansul tehnologic al primelor ţări este continuu erodat prin transferul de tehnologie şi el nu poate fi menţinut decât printr–o continuă activitate inovaţională (în sens schumpeterian)288.

3. Ciclul de viaţă al produselor corespunde unui ciclu al comerţului internaţional. La începutul ciclului lor de viaţă mărfurile sunt exportate de ţările avansate tehnologic (abundente şi intensive în capital), iar în faza finală a ciclului lor mărfurile sunt exportate de ţările rămase în urmă (abundente şi intensive în muncă).

288 Pentru amănunte, vezi Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 956–973.


171

4. Ţările abundente şi intensive în capital obţin, cel mai adesea, un avantaj competitiv289 din comerţul internaţional. Ţările abundente şi intensive în muncă înregistrează, cel mai adesea, un dezavantaj competitiv290 din comerţul internaţional.

5. Toate ţările participante la comerţul internaţional obţin un avantaj comparativ291 intern (în sens ricardian) dacă se specializează pe producţia şi exportul mărfurilor pentru care dispun de o abundenţă relativă de factori de producţie (naturali sau dobândiţi). 289 Avantajul competitiv reprezintă excedentul monetar al încasărilor din export peste plăţile pentru import ale unei ţări. Avantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai mult de 1 tonă marfă importată (făcând abstracţie de natura şi structura mărfurilor tranzacţionate). 290 Dezavantajul competitiv reprezintă deficitul monetar al încasărilor din export sub plăţile pentru import ale unei ţări. Dezavantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai puţin de 1 tonă marfă importată. 291 Avantajul comparativ intern reprezintă superioritatea pe care o are o ţară dacă poate produce – cu acelaşi consum total de resurse – o unitate de marfă la un cost unitar naţional mai mic decât altă marfă. Se calculează ca diferenţă între costul unitar naţional (mai mare) al mărfurilor la a căror producţie renunţă şi costul unitar naţional mai mic (minim) al mărfii sau mărfurilor pe care se specializează (vezi modelul ricardian).


172

Fiecare ţară poate realiza şi un avantaj relativ din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi consum de resurse (în autarhie).

6. Avantajele din comerţul internaţional sunt distribuite inegal între ţările partenere. Cel mai adesea, ţările abundente şi intensive în capital (de regulă cele industriale dezvoltate) obţin avantaje mai mari decât cele abundente şi intensive în muncă (de regulă cele cu structuri industriale mai puţin dezvoltate sau agrare)292. Este vorba, aici, în principal şi în primul rând, de avantajele competitive şi nu – neapărat – şi de cele comparative293 (în sens ricardian), sau de cele absolute294 (în sens smithian).

292 Vezi, în acest sens, şi modelul protecţionismului economic permanent, fundamentat de economistul român Mihail Manoilescu (1891–1950). 293 Avantajul comparativ extern reprezintă superioritatea pe care o are o ţară dacă poate produce o marfă la un cost naţional unitar mai mic decât în ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mare de mărfuri decât ţara parteneră. 294 Avantajul absolut reprezintă câştigul pe care îl obţine o ţară din comerţul internaţional când reuşeşte să importe o marfă la un preţ extern inferior costului său naţional unitar (vezi modelul smithian).


173

Lansare Creştere Maturitate Declin

Timp

Volum

Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional (după Raymond Vernon)

Excedent

Deficit

E > I E = I E < I

Ţări puternic dezvoltate; Ţări mediu dezvoltate;Ţări slab dezvoltate;

ProducţieConsum

— Export (E) | Import (I)


174

Raymond VERNON, “International Investment and International Trade in the Product Cycle”, Quarterly Journal of Economics, mai (1966).

“Vârsta” produsului Ţări

Creştere

Maturitate

Declin

Ţări de origine ale firmelor inovatoare

Firma inovatoare are monopolul producţiei şi vânzării în ţară. Nu există imitaţie şi concurenţă. Export.

Debutul delocalizării producţiei. Export şi import.

Reducerea importantă, apoi oprirea producţiei. Import.

Alte ţări dezvoltate Import din ţările firmelor inovatoare

Debutul producţiei (sub licenţă/prin concurenţă). Reducerea exportului. Debutul importului.

Reducerea producţiei şi începerea importului.

Ţări mai puţin dezvoltate (în curs de dezvoltare)

Câteva importuri din ţările cu firme inovatoare

Importuri. Primele prospecţiuni cu scopul implantării unor firme producătoare

Producţie în unităţile delocalizate şi export în ţările dezvoltate.

Caracteristicile produsului

Produsul necesită mari cheltuieli de R&D şi de muncă calificată (ingineri, tehnicieni, muncitori calificaţi).

Produsul necesită cheltuieli tot mai mici de R&D şi de muncă calificată (ingineri, tehnicieni, muncitori calificaţi). El poate fi fabricat cu echipamente standardizate

11. Glosar

175

11. GLOSAR

VANTAJUL ABSOLUT reprezintă câştigul pe care îl obţine o ţară din comerţul internaţional când reuşeşte

să importe o marfă la un preţ extern inferior costului său naţional unitar. Termenul a fost fundamentat de către economistul clasic englez Adam Smith (1723–1790), în lucrarea sa An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations (1776) şi constituie un element important al teoriei clasice despre comerţul internaţional. După Adam Smith, un alt englez, John Ramsey McCulloch (1789–1864), „a explicat comerţul în termenii ‘avantajului absolut’: o ţară exportă acele bunuri pe care le poate produce mai eficient, şi de aceea mai ieftin, decât partenerii; şi importă acele bunuri care pot fi produse mai eficient în străinătate, şi care, de aceea, pot fi obţinute mai ieftin din import decât prin producţia proprie. În felul acesta, comerţul exterior este benefic, deoarece permite fiecărei ţări să importe din cea mai ieftină sursă posibilă”295 (s. ns.).

VANTAJUL COMPARATIV EXTERN reprezintă superioritatea pe care o ţară o are, dacă poate produce o

marfă la un cost naţional unitar mai mic decât în ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mare de mărfuri decât ţara parteneră.

VANTAJUL COMPARATIV INTERN reprezintă superioritatea pe care o are o ţară dacă poate produce –

cu acelaşi consum total de resurse – o unitate de marfă la un cost unitar naţional mai mic decât altă marfă296. 295 După Adam Smith, un alt englez, John Ramsey McCulloch (1789–1864), „explained trade in terms of ‘absolute advantage’: a country exports those goods it can produce more efficiently, and therefore more cheaply, than its neighbours; and it imports those goods that can be produced more efficiently abroad, and which can thus be obtained more cheaply abroad than at home. Foreign trade thus benefits a country enabling it to buy from the cheapest possible source” (După Roger Backhouse, Economists and the Economy, 2d, edition, Transaction Publishers, New Brunswich, USA, 1994, p. 76). 296 „Prin avantaj relativ, în producţie şi, deci, în comerţul exterior, D. Ricardo înţelegea posibilitatea oricărei ţări de a produce o marfă oarecare (marfa pe care a ales–o în vederea specializării) cu costuri comparativ sau relativ mai mici faţă de toate celelalte mărfuri din ţara respectivă, chiar dacă acea marfă ar putea fi obţinută, în alte

A

A

A


176

VANTAJUL COMPETITIV reprezintă excedentul monetar al încasărilor din export peste plăţile pentru

import ale unei ţări. Avantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai mult de 1 tonă marfă importată.

VANTAJUL RELATIV. Termenul a fost fundamentat de către economistul clasic englez David Ricardo (1772–

1823), în lucrarea sa On the Principles of Political Economy and Taxation (1817) şi constituie un element important al teoriei clasice despre comerţul internaţional.

Fiecare ţară realizează un „AVANTAJ RELATIV” din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi consum de resurse (în autarhie).

Ţara „A” obţine un avantaj relativ din comerţul internaţional exportând marfa ‘1’ (şi importând marfa ‘2’) dacă (şi numai dacă) reuşeşte să o schimbe pe mai mult decât la intern (în autarhie), unde raportul este 1(‘1’) = 0,889(‘2’).

1. Ţara „A” poate schimba în interior 1(‘1’) = 0,889(‘2’), sau 1(‘2’) = 1,125(‘1’). În comerţul exterior ea poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889(‘2’). În exemplul ricardian „A” schimbă 1(‘1’) = 1,200(‘2’), importând marfa ‘2’ din „B” şi plătind–o cu exportul mărfii ‘1’. Pentru ţara „A” comerţul internaţional este avantajos – sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889 (‘2’).

ţări, cu costuri şi mai mici” (Nicolae Sută, Dumitru Miron, Sultana Sută–Selejan, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997, p. 508). Nouă ni se pare că această înţelegere este adevărată numai pentru avantajul comparativ intern, nu şi pentru avantajul relativ în comerţul internaţional.

A

A

ARA = (COB’2’/’1’ – COA’2’/’1’) > 0, sau 1,200 – 0,889 = + 0,311, ori

ARA = /'1'OA'2'

/'1'OB'2'

CC > 0,889, adică 1,200/0,889 = 1,350

11. Glosar

177

COB’2’/’1’ – Costul de oportunitate al mărfii ‘1’ în termenii lui ‘2’ în ţara „B”

COA’2’/’1’ – Costul de oportunitate al mărfii ‘1’ în termenii lui ‘2’ în ţara „A”

Aceasta înseamnă că ţara „A” câştigă din comerţul

internaţional 1,200 – 0,889 = + 0,311, sau 1,200/0,889 = 1,350, schimbând 1(‘1’) pe 1,200(‘2’), adică îşi poate mări consumul intern cu 35% la marfa ‘2’, faţă de cât ar fi putut produce şi consuma în autarhie. Acesta este avantajul relativ al Portugaliei !

Ţara „B” obţine un avantaj relativ din comerţul internaţional exportând marfa ‘2’ (şi importând marfa ‘1’) dacă (şi numai dacă) reuşeşte să o schimbe pe mai mult decât la intern (în autarhie), unde raportul este 1(‘2’) = 0,833(‘1’).

2. Ţara „B” poate schimba în interior 1(‘2’) = 0,833(‘1’), sau 1(‘1’) = 1,200 (‘2’). În comerţul internaţional ea poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’). În exemplul ricardian „B” schimbă 1(‘2’) = 1,125(‘1’), importând marfa ‘1’ din „A” şi plătind–o cu exportul mărfii ‘2’. Pentru ţara „B” comerţul internaţional este avantajos – sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’)297.



Aceasta înseamnă că ţara „B” câştigă din comerţul

internaţional 1,125 – 0,833 = + 0,292, sau 1,125/0,833 = 1,350, schimbând 1(‘2’) pe 1,125(‘1’), adică îşi poate mări consumul intern cu 35% la marfa ‘1’, faţă de cât ar fi putut produce şi consuma în autarhie. Acesta este avantajul relativ al Angliei ! 297 De fapt, pentru orice raport de schimb cuprins în intervalul (0,833–0,889) schimbul dintre cele două ţări este avantajos numai Angliei !

ARB = (COA’1’/’2’ – COB’1’/’2’) > 0, sau 1,125 – 0,833= + 0,292, ori

ARB = /'2'OB'1'

/'2'OA'1'

CC > 0,833, adică 1,125/0,833 = 1,350


178

ALANŢA COMERCIALĂ este un tablou statistico–economic în care se înscriu şi se compară valoric

exporturile şi importurile de mărfuri ale unei ţări pe o perioadă determinată, de regulă, un an298. Când încasările din exporturi sunt superioare plăţilor pentru importuri, balanţa comercială este excedentară; când sunt egale, balanţa comercială este echilibrată; când plăţile pentru importuri depăşesc încasările din exporturi, balanţa comercială este deficitară.

ALANŢA DE PLĂŢI EXTERNE reflectă sintetic ansamblul încasărilor şi plăţilor determinate de

tranzacţiile reale şi financiare, dintr–o perioadă dată, de regulă, un an, ale unei ţări cu restul lumii299. Într–o formă schematică, balanţa de plăţi se compune din: balanţa comercială în sens restrâns (exportul şi importul de mărfuri), balanţa serviciilor, balanţa veniturilor şi balanţa capitalului. Când încasările din exterior depăşesc plăţile către străinătate, balanţa de plăţi este activă; când sunt egale, balanţa de plăţi este echilibrată; când plăţile către străinătate sunt mai mari decât încasările din exterior, balanţa de plăţi este pasivă. Balanţa de plăţi activă este expresia unor relaţii economice externe rentabile, iar balanţa de plăţi pasivă, a unor relaţii economice externe nerentabile. Balanţa comercială este componenta principală a balanţei de plăţi externe. Menţinerea, pe o perioadă îndelungată, a unei balanţe comerciale excedentare, este premisa principală a realizării unei balanţe de plăţi active, cum balanţa comercială deficitară conduce spre o balanţă de plăţi externe pasivă. Primele încercări de elaborare a balanţei comerciale şi de plăţi externe se datorează autorului mercantilist englez Thomas Mun (1571–1641). În lucrarea sa Tezaurul Angliei în comerţul exterior sau balanţa comerţului exterior, scrisă în anul 1621, pentru apărarea Companiei Indiilor Orientale, în al cărei serviciu se afla, şi publicată în anul 1641 de către fiul lui său. Cartea conţine teoria clasică a balanţei comerciale, din punct de vedere mercantilist. Dar, după părerea lui Thomas Mun balanţa comerţului nu se poate reduce la comparaţia exportului cu importul înregistrat la vamă, ci la contul exportului mai 298 Vezi, pentru detalii, şi Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Neculai Clipa, Gheorghe Luţac, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 547. 299 Vezi, pentru detalii, şi Ion Ignat, Ion Pohoaţă, Neculai Clipa, Gheorghe Luţac, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998, p. 547.

B

B

11. Glosar

179

trebuia adăugat profitul comercianţilor, frachtul şi primele de asigurare, dacă marfa călătoreşte pe vase englezeşti. La contul importului trebuia să se considere numai preţurile de vânzare în Anglia, scăzându–se taxele de vamă şi accizele, precum şi frachtul, dacă mărfurile au fost aduse pe vase englezeşti. Afară de acestea, trebuie adăugate, la pasiv, sumele cheltuite în străinătate pentru susţinerea războaielor, plata diplomaţilor şi câştigurile realizate de comercianţii străini în Anglia. Invers, la activ, trebuie ţinut cont de cheltuielile făcute de străini în Anglia, de comercianţii englezi în străinătate şi de cheltuielile făcute de puterile străine cu spionajul în Anglia. În felul acesta, Thomas Mun lărgeşte balanţa comercială la o balanţă de plăţi. El pune mare accent pe o balanţă favorabilă, scop în care recomandă încurajarea producţiei – mai ales a celei industriale – fără a neglija pe cea agricolă, de care ţara are nevoie mai ales în timp de război. El se pronunţă împotriva exportului de materii prime, pentru importul limitat de produse de lux şi alte produse străine, pentru imitarea exemplului olandezilor. Thomas Mun face distincţie între importul de mărfuri destinate consumului şi cele destinate reexportului. Pentru acestea din urmă solicită taxe de import modeste. Exportul de metale preţioase nu este dezavantajos, deoarece el „serveşte ca o sămânţă care va aduce apoi un câştig mai mare la recoltare”. Moneda este analizată de Thomas Mun în strânsă legătură cu comerţul: „banul ajută comerţul, iar comerţul măreşte bogăţia în bani”. În noţiunea bogăţie, autorul distinge trei componente: averea naturală (pământul); averea artificială (bunurile create prin munca umană sau dobândite prin schimb); averea mobilă (din care face parte şi moneda). Comerţul exterior are misiunea ca printr–o balanţă comercială favorabilă să îmbogăţească ţara cu avere mobilă. „Exportul monedei noastre în comerţ şi mărfuri – spunea el – este un mijloc de a mări tezaurul nostru”. Mercantilismul lui Thomas Mun este un mercantilism liberal. El aştepta totul de la comerţul exterior. „El (comerţul – n. ns.) trebuie încurajat, căci de el depind veniturile mari ale regelui, profesiunea comercianţilor, şcoala artelor noastre, traiul săracilor, extinderea câmpurilor arate, pepiniera marinarilor, apărarea regatului, mijloacele tezaurului, nervii războiului şi teroarea inamicilor”.

Politica economică sugerată şi susţinută de Thomas Mun a fost una de îmbogăţire a naţiunii prin comerţ şi dezvoltarea producţiei interne.


180

Protecţionismul statal este indirect, deoarece autorul propune impunerea progresivă a veniturilor, pentru a–i constrânge pe bogaţi să investească în industrie şi comerţ. Dobânzile ridicate nu le considera un dezavantaj al dezvoltării economice300 („Comerţul şi dobânda se ridică şi cad împreună”)301.

OSTUL DE OPORTUNITATE reprezintă sacrificiul cantitativ din utilitatea ‘1’ necesar pentru a produce o

unitate din utilitatea ‘2’; (‘1’/’2’). Sau, sacrificiul cantitativ din utilitatea ‘2’ necesar pentru a produce o unitate din utilitatea ‘1’; (‘2’/’1’). Economistul neoclasic austriac Friedrich von Wieser (1851–1926) este acreditat cu calitatea de fondator al noţiunii „cost de oportunitate”302. El a definit costul, nu ca pe o sumă de cheltuieli de producţie şi circulaţie directe, ocazionate de producerea şi comercializarea mărfurilor, ci ca pe un sacrificiu de utilitate (sau „utilitate pierdută”). În aceşti termeni, „costul de oportunitate” necesar producerii unei utilităţi anume, reprezintă echivalentul valoric al utilităţii la care se renunţă, pentru a o obţine pe cea dorită. De exemplu, „costul de oportunitate” al voiajului reprezintă renunţarea la bunurile ce ar putea fi cumpărate cu suma de bani plătită pentru biletul de 300 William Petty (1623–1687) afirma că prea multă monedă înseamnă inflaţie, prea puţină, frână a activităţii economice. Calculul cantităţii optime de monedă se face prin evaluarea nevoilor: „plata rentei semestriale asupra terenurilor, chiria trimestrială pe locuinţă, salariile lunare şi un sfert din valoarea importurilor” (citat după Ion Pohoaţă, Doctrine economice universale, vol. I. (Predecesori şi Fondatori), Fundaţia academică „Gheorghe Zane“, Iaşi, 1993, p. 38). 301 Mercantiliştilor englezi li se datorează prima cuantificare a bogăţiei naţionale cunoscută de istoria economică. Aceasta se referă la bogăţia naţională a Angliei pentru anul 1600. Lucrarea respectivă a fost foarte puţin cunoscută de către economişti, fiind semnalată, prima oară de către Robert Giffen (1837–1910) (The growth of capital, London, 1889, p. 83–84). Acest prim calcul al bogăţiei – al cărui autor a fost un inspector general al vămilor – a fost publicat în lucrarea colectivă The British Merchant. Estimând veniturile din rente la 6 milioane lire sterline şi apreciind perioada de capitalizare la 12 ani („at twelve years’ purchase”), autorul ajunge la concluzia că capitalul naţional era de 72 milioane lire sterline. Estimând valoarea şeptelului la 17 milioane lire sterline, autorul ajunge la concluzia că bogăţia naţională a Angliei anilor 1600 era de 89 milioane lire sterline. Robert Giffen majorează această cifră la 100 milioane lire sterline. (După Manea Mănescu (coordonator), Avuţia naţională, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984, p. 68). 302 Se pare că noţiunea „cost de oportunitate”, atribuită lui Friedrich von Wieser (1851–1926), ar fi fost introdusă în teoria economică de Maffeo Pantaleoni (1857–1926).

C

11. Glosar

181

călătorie. Pe această bază, autorul austriac a fundamentat „LEGEA LUI WIESER“. Productivitatea marginală a fiecărui factor (sau costul său) trebuie să fie aceeaşi în diferitele folosiri şi egală cu utilitatea marginală a ultimei unităţi a stocului din factorul respectiv. „Produsul marginal – scria profesorul economist austriac – al fiecărui factor (sau costul său) trebuie să fie acelaşi în diferitele întrebuinţări şi la fel de mare ca cel obţinut în cea mai puţin importantă utilizare obţinută prin cantitatea totală disponibilă”303. Aceasta este „Legea lui Wieser”. Tot lui Friedrich von Wieser i se atribuie şi prioritatea în privinţa introducerii „principiului imputaţiei” („Zurechnung”), dezvoltat mai explicit de către americanul John Bates Clark (1847–1939), în vestita sa teorie a „produsului pur”304. Cel care a folosit, pentru prima dată, costul de oportunitate în analiza mecanismelor comerţului internaţional a fost economistul neoclasic austriaco–american GOTTFRIED HABERLER305 (1900–1995).

UTIA” LUI EDGEWORTH. A fost introdusă în literatura economică de profesorul englez Francis

Ysidoro Edgeworth (1845–1926). Ea se prezintă în felul următor:

303 „The marginal product – scria profesorul austriac – of each factor (or its cost) must be the same in all its different uses and as high as the least important marginal utility achievable from its given supply” (The New Palgrave Dictionary of Economics, Vol. IV, p. 921). 304 Vezi, pentru amănunte, Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 796–802. 305 Gottfried Haberler, The Theory of Comparative Cost Once More, în „Quaterly Journal of Economics”, vol. 43, 1929, p. 376–381, Theory of International Trade (1936).

„C


182

Preferinţele individului (ţării) „A” sunt reprezentate de cele trei

curbe A1, A2, A3, corespunzătoare unor grade tot mai mari de satisfacere a nevoilor pe măsură ce ne îndepărtăm de originea OA. Preferinţele individului (ţării) „B” sunt reprezentate de cele trei curbe B1, B2, B3, corespunzătoare unor grade tot mai mari de satisfacere a nevoilor pe măsură ce ne îndepărtăm de originea OB.

Preferinţele celor doi indivizi (ţări) pentru fiecare din cele două bunuri (‘1’ şi ‘2’) sunt reprezentate de pantele curbelor de indiferenţă respective. Pe axa OA–OB, unde curbele de indiferenţă ale celor doi consumatori pentru cele două bunuri sunt tangente (E, F, G), rata marginală de substituire a bunului ‘1’ prin ‘2’ pentru individul (ţara) „A”, este egală cu rata marginală de substituire a bunului ‘2’ cu ‘1’ pentru individul (ţara) „B”. În acest caz, evaluările lor subiective pentru utilităţile marginale ale celor două bunuri sunt identice. Deci, linia OA–OB este locul geometric comun al utilităţilor marginale egale ale celor două bunuri pentru ambii indivizi (ţări). Pe această linie cei doi indivizi (ţări) obţin maximum de utilitate, indiferent care sunt preţurile individuale ale celor două bunuri, deoarece Um1/P1 = Um2/P2, sau Um1*P2 = Um2*P1 (vezi, pentru amănunte şi echilibrul consumatorului la Vilfredo Pareto).

Pentru orice altă situaţie, de exemplu Z, cei doi indivizi (ţări) pot câştiga utilitate schimbând cele două bunuri între ei în diferite proporţii.

F

E

G

‘2’

X

Y1

Y3

‘2’

Y

X3X1 OA Bunul ‘1’

Y1

Y2

Bunul ‘1’ X3X2 OB

A3

B1

B3

Z

B2

A1

A2

11. Glosar

183

În punctul Z individul (ţara) „A” are abundenţă din bunul ‘1’ şi raritate din bunul ‘2’. În consecinţă, el va evalua mai mult bunul ‘2’ comparativ cu ‘1’ şi va fi dispus să schimbe o cantitate mai mare de ‘1’, (X1–X3) pentru una mai mică din ‘2’, (Y1–Y2). Aceasta pentru că curba de indiferenţă A1 este aproape „orizontală” în Z. Pe de altă parte, în punctul Z, individul (ţara) „B” are o abundenţă de ‘2’ şi o raritate de ‘1’. În consecinţă, el va evalua mai mult bunul ‘1’ comparativ cu ‘2’ şi va fi dispus să schimbe o cantitate mai mare de ‘2’, (Y1–Y3) pentru una mai mică de ‘1’, (X1–X2). Aceasta pentru că curba de indiferenţă B2 este aproape „verticală” în Z.

Dacă întâlnirea celor doi indivizi (ţări) se va realiza mai departe de OA, de pildă în punctul G, avantajul lui „A” tinde spre maxim, iar al lui „B” spre minim. Invers, dacă întâlnirea celor doi indivizi (ţări) se va realiza mai departe de OB, de pildă în punctul E, avantajul lui „B” tinde spre maxim, iar al lui „A” spre minim. [(X1–X2 ≠ Y1–Y2) şi (X1–X3 ≠ Y1–Y3)].

EZAVANTAJUL COMPARATIV reprezintă inferioritatea pe care o are o ţară în comerţul

internaţional, dacă produce o marfă la un cost unitar naţional mai mare decât în ţara parteneră. Sau, pe baza aceluiaşi consum total de resurse, obţine o cantitate mai mică de mărfuri decât ţara parteneră.

EZAVANTAJUL COMPETITIV reprezintă deficitul monetar al încasărilor din export sub plăţile pentru

import ale unei ţări. Dezavantajul competitiv poate fi exprimat şi în unităţi fizice. Dacă, de exemplu, 1 tonă marfă exportată se schimbă pe mai puţin de 1 tonă marfă importată.

CUAŢIA SCHIMBULUI INTERNAŢIONAL. A fost fundamentată de economistul clasic englez John Stuart Mill

(1806–1873), în lucrarea Principles of Political Economy (1848), în termenii următori: „Produsul unei ţări se schimbă pentru produsul altor ţări la asemenea valori încât exporturile sale să poată plăti integral importurile. Această LEGE A VALORILOR INTERNAŢIONALE (vezi) – apreciază John Stuart Mill – este o extensiune a legii generale a valorii, pe care noi o denumim Ecuaţia Ofertei şi Cererii. Am văzut că valoarea unei mărfi se modifică astfel

D

D

E


184

încât să aducă cererea exact la acelaşi nivel cu oferta”306 (s. ns.). Mai departe, clasicul englez susţine că „Oferta de export a unei ţări este identică cu cererea sa de import”307.

RONTIERA POSIBILITĂŢILOR DE PRODUCŢIE (FPP) desemnează cantităţile maxime ce pot fi produse

(din toate bunurile) la un moment dat (sau perioadă) într–o economie pe baza resurselor, tehnologiilor şi eficienţei de care dispune308. Totodată, FPP oferă gama (meniul) posibilităţilor de alegere ale societăţii la un moment între cantităţile şi structura produselor pe care le poate produce. Prin urmare, se pot „desemna” anumite „scenarii” menite să conducă spre optimizarea economiei (obţinerea maximului de utilităţi cu consumul minim al resurselor). ♦ Dacă diferitele combinaţii posibile ale volumului şi structurii

producţiei se situează PE curba frontierelor posibilităţilor de producţie, economia şi societatea respectivă obţin maximum de eficienţă şi volumul maxim de utilităţi posibil în condiţiile respective concrete.

În această situaţie, orice încercare de a spori volumul dintr–un anumit bun conduce automat la reducerea volumului altui bun sau a altora, de aşa manieră încât volumul total al producţiei scade309. O

306 John Stuart Mill, Op. cit., p. 183. „The Equation of International demand … may be concisely stated as follows. The produce of a country exchanges for the produce of other countries, as such values as are required in order that the whole of her exports may exactly pay for the whole of her imports. This law of International Values is but an extension of the more general law of value, which we called the Equation of Supply and Demand. We have seen that the value of a commodity always adjusts itself as to bring the demand to the exact level of the supply” (După Roger Backhouse, Economists and the Economy, 2nd edition, Editura Transaction Publishers, New Brunswich, U.S.A., 1994, p. 77). 307 Ion Pohoaţă, Op. cit., p. 160. 308 „The production–possibility frontier (or PPF) shows the maximum amounts of production that can be obtained by an economy, given its technological knowledge and quantity of inputs available. The PPF represents the menu of choices available to society” (Samuelson, Nordhaus, Economics, p. 10). Frontiera posibilităţilor de producţie a fost introdusă în anul 1930 de către austriacul GOTTFRIED HABERLER (1900–1995), sub denumirea de „production substitution curve” (The New Palgrave Dictionary of Economics, vol. 3, p. 581). 309 „Productive efficiency occurs when society cannot increase the output of one good without cutting back on another good. An efficient economy is on its production–possibility frontier” (Samuelson, Nordhaus, Economics, p. 12).

F

11. Glosar

185

astfel de situaţie conduce spre un echilibru optim similar cu cel de tip paretian.

Frontiera posibilităţilor de producţie (FPP) a fost introdusă de economistul american Paul Anthony Samuelson (n. 1915), care, simplificând foarte mult, presupunea că în societate s–ar produce numai două bunuri: unt310 şi tunuri311. Folosirea deplină a resurselor rare înseamnă că societatea trebuie să aleagă între mai mult unt sau mai multe tunuri.

Cantitatea de unt susceptibilă de a fi produsă în societate într–un an va fi limitată la un oarecare nivel (acest maximum depinde exact de resursele cantitative şi calitative ale economiei şi este în funcţie de eficacitatea tehnologică cu care ele sunt utilizate).

Presupunem că 5 milioane tone de unt reprezintă cantitatea maximă susceptibilă de a fi produsă de o ţară, pe seama resurselor sale disponibile şi a gradului de progres al tehnologiilor disponibile. De asemenea, presupunem că, producând această cantitate de unt, ea nu va mai putea produce tunuri.

Se poate presupune şi că 100% din resursele societăţii să fie, din contră, consacrate producţiei de tunuri. Chiar dacă nu va produce unt deloc, societatea nu va putea produce tunuri în cantităţi nelimitate. Să presupunem că va putea produce maximum 15.000 tunuri.

Acestea sunt posibilităţi extreme, între care se pot insera, foarte bine, alte soluţii, alte combinaţii. Dacă ţara consimte să sacrifice puţin unt, va putea fabrica doar câteva tunuri; dacă acceptă să renunţe la mai mult unt, va putea fabrica mai multe tunuri.

În tabloul de mai jos se pot urmări o serie de posibilităţi. F – reprezintă cazul extrem în care se produce numai unt. A – reprezintă extrema opusă în care toate resursele sunt afectate fabricării de tunuri. În intervalul E, D, C, B, untul este din ce în ce mai mult abandonat (sacrificat) în schimbul unui număr crescut de tunuri. În intervalul B, C, D, E, se produc tot mai puţine tunuri şi tot mai mult unt.

310 Untul este denumirea generică pentru „cheltuielile civile” („civilian spendings”) (Ibidem, p. 8). 311 Tunurile reprezintă denumirea generică pentru „cheltuielile militare” („military spendings”) (Ibidem, p. 8).


186

Totul est judecat aici, ca în cadrul mai general al adepţilor Economics–ului, în termenii costului de oportunitate312 şi al eforturilor de optimizare313 a economiei.

Posibilităţi alternative

de producţie

Tunurimii buc.

Untmii to.

Combinaţii (alternative) posibile

A 15 0 T 15* B 14 1 U 14* C 12 2 N 12* D 9 3 U 9* E 5 4 R 5* 0* F 0 5 I 0 1 2 3 4 5

U N T R e s u r s e l e economice pot fi transferate din producţia de unt

în producţia de tunuri, ceea ce va permite efectiv societăţii să transforme untul în tunuri. Costul producţiei de tunuri suplimentare poate fi exprimat în termenii cantităţii de unt suplimentar la care societatea este obligată să renunţe314.

F i e c a r e asterisc reprezintă cu precizie, în grafic, o combinaţie unt–tunuri, posibilă în condiţiile determinate.

Rezultă că dacă resursele de care dispune societatea nu ar fi rare, ea nu ar fi obligată ca în cazul sporirii cantităţii dintr–un bun, să renunţe, în aceeaşi măsură, la o cantitate din alt bun.

312 Costul de oportunitate poate fi definit (în acest context) prin volumul unei utilităţi, de un anumit fel, la care trebuie să se renunţe pentru a obţine un anumit volum de o altă utilitate diferită sau pentru a spori volumul altei utilităţi diferită de aceea la care trebuie renunţat. 313 Aici, în sensul de maximizare a rezultatelor de un anumit fel, prin minimizarea eforturilor unitare. 314 Aici este exprimată, în realitate, categoria costului de oportunitate.

11. Glosar

187

02468

10121416

A B C D E F

Curba A–F reprezintă „frontiera posibilităţilor de producţie”

(FPP) („Production–Possibility Frontier” (PPF))315 ale societăţii, la un moment dat, cu toate resursele, tehnologiile şi cunoştinţele tehnice de care dispune.

315 În unele lucrări din România se foloseşte termenul „graniţa posibilităţilor producţiei” (Vezi, de exemplu, Economie politică, vol. II, Universitatea „Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1999).

Tun

uri (

mii

bucăţi)

15

14

12 9 5

1 2 3 4 5

A

0 Unt (mii tone)

B

C

D

E

F


188

Dacă diferitele combinaţii posibile se situează la stânga şi în interiorul curbei A–F, nivelul eficienţei, volumul de utilităţi realizate şi structura lor sunt suboptime316.

EGEA VALORILOR INTERNAŢIONALE”. A fost fundamentată de economistul clasic englez John Stuart

Mill (1806–1873), în lucrarea Principles of Political Economy (1848), astfel: „Produsele unei ţări – scria Mill – se schimbă contra produselor altora de aşa manieră încât totalitatea exporturilor sale acoperă exact totalitatea importurilor. Legea valorilor internaţionale nu este decât o generalizare a legii generale a valorii pe care noi o numim ecuaţia cererii şi ofertei”317.

ULTIPLICATORUL COMERŢULUI EXTERIOR318.

Notăm: Y – venitul naţional al ţării considerate; C – consumul intern; S – economiile interne; Y = C + S ∆Y – modificarea venitului naţional; ∆C – modificarea consumului intern; ∆S – modificarea economiilor; ∆Y = ∆C + ∆S c = C/Y (înclinaţia medie spre consum); s = S/Y (înclinaţia medie spre economisire); c + s = 1 c’ = ∆C/∆Y (înclinaţia marginală spre consum); s’ = ∆S/∆Y (înclinaţia marginală spre economisire); c’ + s’ = 1 E – exporturile; I – importurile; Y + I = C + S + E ∆E – modificarea exporturilor;

316 „An efficient economy is on its production–possibility frontier” (Samuelson, Economics, p. 12). 317 John Stuart Mill, Principes d'économie politique et de l'impôt, p. 592 (reprodus după Daniel Martina, La pensée économique, Armand Colin, Paris, 1991, p. 103). 318 Construirea acestui indicator ne aparţine în integralitatea ei.

“L

M

11. Glosar

189

∆I – modificarea importurilor; ∆Y + ∆I = ∆C + ∆S + ∆E e = E/Y (înclinaţia medie spre export); i = I/Y (înclinaţia medie spre import); e + i = 1 (în situaţia de echilibru) e’ = ∆E/∆Y (înclinaţia marginală spre export); i’ = ∆I/∆Y (înclinaţia marginală spre import). e’ + i’ = 1 (în situaţia de echilibru) Presupunem că E = I, situându–ne în „ecuaţia valorilor

internaţionale” (vezi John Stuart Mill) şi ∆E = ∆I. Simplificând prin ∆Y, obţinem:

∆E/∆Y = ∆I/∆Y; ME = ∆Y/∆E; e’ = ∆Y/∆E; MI = ∆Y/∆I; i’ = ∆I/∆Y, de unde:

multiplicatorul exportului unei ţări (ME) este egal cu inversul înclinaţiei sale marginale spre import (i’).

Similar,

înclinaţia marginală spre import a unei ţări (i’) este invers proporţională cu multiplicatorul exportului său (ME).

Multiplicatorul comerţului exterior (MCE)319

319 Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I, 2ème édition, Editura Sirey, Paris 1993, p. 385.

ME = 1/i’, adică:

i’ = 1/ME, adică:

MCE = ∆Y/TTV

pentru că ∆Y = MCE * TTV şi MCE = e’/i’

sau MCE = 1/[(1 – c’) + (i’ – e’)]


190

reflectă modificarea venitului naţional determinată de raportul de schimb extern („Terms of Trade”) (TTV) al fiecărei ţări320.

FELIMITATEA. Termenul a fost introdus şi fundamentat de către economistul neoclasic italian (franco–elveţian?)

Vilfredo Federico Pareto (1848–1923), în lucrarea sa principală Manuale di economia politica (Milano, 1906). Obiectul de studiu al Economiei politice, considera el, este „ofelimitatea”321 (din grecescul „opheliomos”), sau, mai exact „ofelimitatea ponderată”, care exprimă „utilitatea ultimei unităţi obţinută dintr–un bun, împărţită la preţul său”322. „Ofelimitatea – scria Vilfredo Federico Pareto –, redusă la unitatea dintr–un bun economic adăugată la cantitatea deja folosită, va fi numită ofelimitate elementară, care corespunde acestei cantităţi … Este final degree of utility al lui Jevons, marginal utility a altor autori englezi, raritatea lui Walras, Grenznutzen a autorilor germani, Werth des letzen Atoms a lui Gossen … Adăugând ofelimitatea elementară a primei cantităţi la cea de a doua etc., se obţine ofelimitatea totală”323. Prin această noţiune el dorea să înlocuiască „utilitatea”, apreciată ca „o convenţie de natură subiectivă”. Dar, legând ofelimitatea de raritate (la fel ca Léon Walras (1834–1910)) el nu reuşeşte să se îndepărteze prea

320 MCE este supraunitar când E > I (sau TTV > 1) şi subunitar când E < I (sau TTV < 1). Când MCE este supraunitar, comerţul exterior sporeşte venitul naţional (şi venitul naţional net va fi mai mare decât venitul intern net, YNN > YIN). Când MCE este subunitar, comerţul exterior micşorează venitul naţional (şi venitul naţional net va fi mai mic decât venitul intern net, YNN < YIN). Totdeauna YNN = YIN ± EN; unde EN = E – I. 321 Vilfredo Pareto considera că termenul de „ofelimitate” era o modalitate convenabilă de a exprima satisfacţia derivată din folosirea bunurilor, fără a fi nevoie de măsurarea ei. 322 „l'utilité de la dernière unité acquise d'un bien, divisée par son prix” (Karl Pribram, Op. cit., p. 314). 323 „L'ophélimité – scria Pareto – réduite à l'unité d'un bien économique ajoutée à la quantité dont a déjà joui, sera nommée l'ophélimité élémentaire qui corresponde à cette quantité ... C'est le final degree of utility de Jevons, la marginal utility d'autres auteurs anglais, la rareté de Walras, le Grenznutzen des auteurs allemands, le Werth des letzen Atoms de Gossen ... En ajoutant l'ophélimité élémentaire de la première portion à celle de la deuxième etc., on a l'ophélimité totale” (Vilfredo Pareto, Curs de Economie politică, 1896). (După Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I. Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 189).

O

11. Glosar

191

mult – după părerea noastră – de modelul neoclasic, în care utilitatea depindea de intensitatea nevoii şi de cantitatea de bunuri consumată. Punctul de pornire al demersului paretian a fost încercarea de respingere a paradigmei Şcolii Neoclasice, întemeiată pe „utilitatea măsurabilă”. Gânditorii de până la el au apreciat că utilitatea bunurilor se poate măsura şi Economia politică avea ca obiectiv esenţial tocmai determinarea acesteia. Spre deosebire de predecesori, neoclasicul elveţian (italiano–francez?) Vilfredo Federico Pareto considera că ofelimitatea nu poate fi exprimată prin „unităţi cardinale” (de mărime), adică nu poate fi măsurată, pentru că ea este stabilită pe baze subiective, diferită de la o persoană la alta, ci prin „numerale ordinale”, adică în sensul stabilirii unor ordine de mărime între diferite utilităţi şi de la o persoană la alta (prima, a doua, a treia etc.). El considera că, chiar dacă utilitatea nu poate fi măsurată, „o noţiune de natură ordinală” este suficientă pentru a construi teoria echilibrului economic.

Demersul său metodologic este similar cu al lui Adam Smith (1723–1790), centrat pe „homo oeconomicus”. După părerea lui Pareto „societatea umană poate fi considerată ca un uriaş ciorchine de molecule care produce, schimbă, consumă şi economiseşte. O parte din aceste operaţiuni se desfăşoară într–un climat de liberă concurenţă, altă parte în condiţii de monopol”324. Fiecare individ şi grup social este stimulat de căutarea maximului de ofelimitate şi aceasta conduce societatea spre echilibru.

PTIMUL PARETIAN. Contribuţia esenţială a lui Pareto la dezvoltarea gândirii economice poate fi sintetizată astfel:

„Există, de asemenea, în marginalism, o teorie a echilibrului economic. Prezentă în intenţiile lui Jevons şi Walras, care evidenţiau avantajele concurenţei în procesul maximizării utilităţii individuale obţinută prin schimb, ea este precizată de Pareto. Optimul lui Pareto trimite la o asemenea distribuţie a bunurilor între indivizi, astfel încât orice sporire a satisfacţiei unui consumator înseamnă diminuarea satisfacţiei cel puţin a unui alt consumator; concurenţa producătorilor şi alegerea consumatorilor permit, după Pareto, atingerea unui astfel de optim”325. 324 După The New Palgrave Dictionary of Economics, vol. IV, p. 801. 325 „Il y a aussi, dans le marginalisme une théorie de l'optimum économique. Présente dans les intentions de Jevons et de Walras, qui faisaient reposer les avantages de la

O


192

Pareto este cunoscut astăzi pentru ceea ce literatura economică consemnează sub denumirea „echilibrul consumatorului”. Originalitatea gândirii lui constă în aceea că „noţiunea lui de eficienţă sau optimalitate era independentă faţă de orice organizare instituţională şi faţă de orice considerente ale distribuţiei bogăţiei în societate”326. El a demonstrat egalitatea dintre rata marginală de substituire a bunurilor–marfă şi preţul acestora. La început, Vilfredo Pareto a declarat că trebuie renunţat la considerarea utilităţii ca o mărime măsurabilă. În ciuda acestui fapt, fiecare individ poate alege raţional – aprecia el – cantităţile din bunurile de care are nevoie. Consumatorul ştie care combinaţie de bunuri este mai avantajoasă (în comparaţie cu alta) sau dacă cele două combinaţii sunt indiferente (îi aduc acelaşi volum de utilitate). Deci, se poate afirma că, la nivelul existent al preţurilor, consumatorul achiziţionează – în structură şi cantitate – bunurile care constituie pentru el combinaţia cea mai avantajoasă. În scopul maximizării ofelimităţii obţinută prin consumarea (în diferite proporţii) a două bunuri oarecare, consumatorul va proceda la înlocuirea unei cantităţi Q1 din bunul ‘1’ cu o cantitate Q2 din bunul ‘2’, cu condiţia ca expresia monetară a lui Q2 să fie mai mică decât aceea a lui Q1, adică:

concurrence sur les processus de maximisation de l'utilité individuelle sous–jacente à l'échange, elle s'est précisée avec Pareto. L'optimum de Pareto renvoie à l'appréciation d'une distribution des biens entre les individus, telle que tout accroissement de la satisfaction de l'un des consommateurs se traduirait par une diminution de la satisfaction d'au moins un des autres consommateurs; la concurrence des producteurs et le libre choix des consommateurs permettent, selon Pareto, d'atteindre un tel optimum. L'appréciation de la concurrence repose désormais sur l'efficacité du système productif dans la satisfaction des besoins”. Vezi Panorama des sciences humaines, Gallimard, Paris, 1963 (Citat după Alain Geledan, Histoire des pensées économiques, vol. I. Les fondateurs, 2–e éd., Dalloz, Paris, 1993, p. 186). 326 „his notion of efficiency or optimality was independent of all institutional arrangements and of all distributional considerations” (După The New Palgrave Dictionary of Economics, vol. IV, p. 806).

P1*Q2 < P1*Q1 şi Q2/Q1 < P1/P2, sau Um2/P2 > Um1/P1

11. Glosar

193

unde Q2/Q1 – „rata marginală de substituire”327 a lui ‘1’ prin ‘2’. Cu alte cuvinte, consumatorul va înlocui bunul ‘1’ cu ‘2’, numai atât timp cât rata marginală de substituire a lui ‘1’ prin ‘2’ este inferioară raportului dintre preţul lui ‘1’ şi cel al lui ‘2’. Prin această operaţie el câştigă ofelimitate suplimentară. Când Q2/Q1 = P1/P2 consumatorul ajunge la starea de „indiferenţă” (ofelimitatea obţinută prin consumarea, în proporţiile determinate, a celor două bunuri este maximă) şi se realizează echilibrul. În acel moment raportul dintre utilităţile celor două bunuri este egal cu raportul dintre preţurile lor. Dacă, de exemplu, se înlocuieşte 1 unitate din ‘1’ cu 2 unităţi din ‘2’, înseamnă că utilitatea bunului ‘1’ este de două ori mai mare decât a lui ‘2’. Rata marginală de substituire a lui ‘1’ prin ‘2’ este egală cu raportul dintre utilităţile marginale ale celor două bunuri.

Avantajul acestei exprimări constă în aceea că realizarea echilibrului consumatorului nu mai impune măsurarea utilităţii marginale a bunurilor prin unităţi cardinale (1, 2, 3, ... etc.). Pentru a atinge starea de echilibru, este suficient ca individul să stabilească o ordine determinată între diferitele combinaţii posibile, după cum acestea îi par mai mult sau mai puţin avantajoase. Este suficient, deci, o numerotare ordinală (prima, a doua, a treia, ... etc.). Un asemenea demers teoretic presupune: 1. Prezentarea dorinţelor consumatorului, sub forma CURBELE DE INDIFERENŢĂ. Acestea reprezintă diferitele combinaţii posibile a două sau mai multe bunuri, care procură consumatorului o utilitate totală identică, adică acelaşi grad de satisfacţie. Pentru simplificare, presupunem un consumator care are de ales între două bunuri (‘1’ şi ‘2’) substituibile între ele. Cantităţile consumate sunt q1, respectiv q2. Funcţia utilităţii totale şi constante a consumatorului – presupusă continuă şi derivabilă – devine: 327 Rata marginală de substituire reprezintă cantitatea suplimentară din bunul ‘2’ necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a cantităţii din bunul ‘1’ astfel ca volumul total de utilitate să rămână constant sau chiar să crească (în condiţii determinate).

Q1/Q2 = Um2/Um1


194

Între diferitele „combinaţii” (cupluri) Q1 şi Q2 – care oferă aceeaşi utilitate – consumatorul este indiferent. Pentru ilustrare prezentăm un exemplu:

Caracteristicile curbelor de indiferenţă sunt următoarele: a. Toate bunurile sunt economice. Aceasta înseamnă că utilitatea marginală, chiar descrescătoare, este totdeauna pozitivă. Astfel, o curbă de indiferenţă situată deasupra alteia, corespunde unei combinaţii preferate, căci în fiecare punct ea presupune o cantitate mai mare dintr–un bun, celălalt fiind identic. De exemplu, punctele C şi F au aceeaşi ordonată (10), dar abscise diferite (1;2;5); E şi H au aceeaşi abscisă (8), dar ordonate diferite (2;4). b. Pentru un individ raţional, curbele de indiferenţă nu se pot intersecta. Aceasta rezultă din postulatul de tranzitivitate al preferinţelor, adică dacă ‘1’ > ‘2’ şi ‘2’ > ‘3’ ⇒ ‘1’ > ‘3’ (unde ⇒ rezultă, iar > indică preferinţa). c. În mod normal, curba de indiferenţă este descrescătoare, adică are o înclinaţie negativă. Ea descreşte de la stânga spre dreapta, adică o cantitate mare din bunul ‘1’ şi una mică din bunul ‘2’ furnizează aceeaşi satisfacţie ca o cantitate mai mare din ‘2’ şi una mai mică din ‘1’. 2. Prezentarea limitelor resurselor consumatorului, sub forma LINIEI BUGETULUI. Obiectivul fiecărui consumator este maximizarea utilităţii pe care o poate obţine cu veniturile de care dispune. Pentru aceasta, el confruntă preferinţele sale pentru diferitele

Q1 Q2 Suprafaţa de indiferenţă 1 10 punctul C2 6 punctul D8 2 punctul E

Curba de indiferenţă (I1)

Q1 Q2 Suprafaţa de indiferenţă 2,5 10 punctul F4 6 punctul G8 4 punctul H

Curba de indiferenţă (I2)

B

108642

1 2 4 6 8 A

C F

D G

E H

I2

I1

UT = f(Q1,Q2)

11. Glosar

195

bunuri (curbele de indiferenţă) cu cantitatea resurselor de care dispune328. Presupunem că venitul total al consumatorului este Y = 400 u.m., preţul unitar al lui ‘1’, P1 = 40 u.m., iar al lui ‘2’, P2 = 20 u.m. Dacă individul foloseşte integral venitul pentru a cumpăra bunul ‘1’, el va avea Q1 = 400/40 = 10 unităţi (fie punctul A). Dacă–şi va consacra integral veniturile cumpărării bunului ‘2’ va obţine Q2 = 400/20 = 20 unităţi (fie punctul B). Pe dreapta AB se obţine locul geometric al tuturor combinaţiilor posibile Q1 şi Q2, care satisfac restricţia bugetară (adică epuizează venitul).

Consumatorul nu poate cumpăra combinaţii situate la dreapta liniei AB, deoarece cheltuielile ar fi superioare veniturilor de care dispune. El nu poate cumpăra nici combinaţii aflate la stânga liniei AB, pentru că i–ar rămâne venituri necheltuite. Dreapta AB reprezintă linia posibilităţilor de substituire a bunurilor ‘1’ şi ‘2’ între ele. Dacă se modifică nivelul veniturilor, se pot obţine alte drepte ale bugetului, paralele cu cea iniţială (cu condiţia ca preţurile să rămână nemodificate). Dacă veniturile cresc, linia bugetului se va situa la dreapta celei iniţiale; dacă se reduc, la stânga ei. Ecuaţia dreptei bugetului este următoarea:

În fiecare punct de pe dreapta bugetului raportul dintre cantităţile cedate din bunul ‘1’ şi cele primite din bunul ‘2’ este 328 Prezentăm aici „Legea lui Pareto“: log N = log A + m log x; unde: N – numărul persoanelor cu venituri superioare lui x; A, m – constante.

Y = P1*Q1 + P2*Q2, iar din relaţia Q1/Q2 = P2/P1 rezultă Q1/Q2 = 10/20 = P2/P1 = 20/40 = 1/2

Q1

10

20 Q2

A

400

B


196

constant şi este egal cu raportul invers al preţurilor celor două bunuri. Aceasta înseamnă că, de fiecare dată, 1 unitate din bunul ‘1’ se va schimba pe 2 unităţi din bunul ‘2’. Rata marginală de substituire a lui ‘1’ prin ‘2’ este 1 la 2. Adică, pentru a obţine aceeaşi ofelimitate, individul trebuie să consume 2 unităţi din bunul ‘2’ pentru fiecare unitate din bunul ‘1’. În aceste proporţii, combinaţiile Q1/Q2 se situează pe curba de indiferenţă (cu condiţia ca utilităţile individuale şi preţurile unitare ale celor două bunuri să rămână constante). 3. Combinarea celor două instrumente permite determinarea ECHILIBRULUI CONSUMATORULUI. Cu ajutorul curbelor de indiferenţă şi dreptelor bugetului se poate determina poziţia de echilibru a consumatorului, adică situaţia în care el obţine maximum de ofelimitate (utilitate).

Combinaţia care asigură optimul consumatorului este situată în punctul de tangenţă dintre dreapta bugetului şi una dintre curbele de indiferenţă (E). În acest punct, consumatorul foloseşte cantitatea Q1O din bunul ‘1’ şi Q2O din bunul ‘2’. Condiţiile relative ale optimului consumatorului se pot rezuma astfel:

Q Q20 Y/P2 Q2

Q1

Y/P1

Q10E

11. Glosar

197

Asemenea progres, în formalizarea sistemului neoclasic, i–a permis lui Vilfredo Pareto să realizeze o descoperire importantă. Presupunem, afirmă el, că prin intermediul concurenţei perfecte se realizează o anumită distribuţie a bunurilor între indivizi. Să ne imaginăm că se produce o mică schimbare în această distribuţie. Este posibil să se demonstreze că o asemenea schimbare (de mică amplitudine) este, inevitabil, dezavantajoasă cel puţin pentru un individ. Sau, se poate arăta că o modificare (oricât de mică) în distribuţia bunurilor nu oferă satisfacţii egale sau superioare tuturor indivizilor simultan. * “Noi spunem – afirma Vilfredo Pareto – că membrii unei

colectivităţi obţin, într–o oarecare situaţie, maximum de ofelimitate, când este imposibil să găsească un mijloc de a se depărta foarte puţin de această poziţie, fără ca ofelimitatea fiecărui individ al colectivităţii să crească sau să scadă. Adică, o deplasare, oricât de mică, de la această poziţie determină, inevitabil, creşterea ofelimităţii unor indivizi şi diminuarea ofelimităţii altora”329. Acesta este – după părerea lui Pareto – starea

329 „Nous dirons que les membres d'une collectivité jouissent, dans une certain position, du maximum d'ophélimité, quand il est impossible de trouver un moyen de s'éloigner très peu de cette position, de telle sorte que l'ophélimité dont jouit des individus de cette collectivité augmente ou diminue. C'est–à–dire que tout petit déplacement à partir de cette position a nécessairement pour effet d'augmenter l'ophélimité dont jouissent certains individus, et de diminuer celle dont jouissent

Adaptarea consumatorului în funcţie de raportul dintre

utilitatea bunurilor şi preţuri

Condiţia optimului consumatorului: Um1/P1 = Um2/P2

Rata marginală de

substituire

Raportul invers al

utilităţilor marginale

Raportul invers al

preţurilor

Rata de

schimb

P2/P1 = Um1/Um2 Q1/Q2 = = – ∆‘2’/∆‘1’

Constrângerile bugetare

Um1 şi Um2 – utilitatea marginală a bunurilor ‘1’ şi ‘2’


198

de ECHILIBRU GENERAL. Acesta este „OPTIMUL LUI PARETO”.

Într–o asemenea situaţie, consideră el, fiecare consumator va cumpăra cantităţile din acele bunuri (necesare) pentru care raportul dintre utilităţile lor marginale va fi egal cu raportul dintre preţurile lor. Dacă nu se schimbă preţurile şi cantităţile bunurilor cumpărate, rezultă că este imposibil ca satisfacţiile obţinute de un consumator să crească fără diminuarea corespunzătoare a volumului de utilitate obţinut de unul sau mai mulţi alţi consumatori. De exemplu, consumatorul I este avantajat dacă, pentru o unitate din bunul ‘1’, obţine o cantitate din ‘2’ superioară raportului existent între preţurile celor două bunuri. Dar, prin această operaţie, consumatorul II este dezavantajat deoarece primeşte, pentru o unitate din bunul ‘2’, o cantitate din ‘1’ inferioară raportului existent între preţurile celor două bunuri. Câştigul unui consumator este egal cu pierderea celuilalt (sau celorlalţi). Se poate demonstra – totodată – că o întreprindere foloseşte normal o cantitate dintr–un factor de producţie oarecare, dacă produsul marginal al acestuia este egal cu preţul său. În acest caz, profitul întreprinderii va fi maxim. Deoarece nu există decât un singur preţ pentru acelaşi factor de producţie, produsul său marginal în două ramuri diferite este egal, afirmă Pareto. Dacă notăm prin Q1 şi Q2 cantităţile suplimentare din cele două bunuri obţinute prin adăugarea unei unităţi de factor, şi prin P1 şi P2 preţurilor bunurilor, vom avea:

Expresia Q2/Q1 reprezintă rata marginală de substituire a lui ‘2’ prin ‘1’ (cantitatea suplimentară din bunul ‘2’, care se poate obţine renunţând la producerea unei unităţi din bunul ‘1’). Dacă se deplasează o unitate din factorul analizat de la o ramură la alta (pe baza ratei marginale de substituire) şi dacă se schimbă corespunzător cantităţile consumate de individ din cele două bunuri (în funcţie de modificările intervenite în producţie), consumatorul pierde o satisfacţie egală cu Um1*Q1 şi câştigă una egală cu Um2*Q2. Cum:

d'autres ...” (După Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 519–520).

Q1*P1 = Q2*P2, sau Q2/Q1 = P1/P2

11. Glosar

199

Aceasta înseamnă că nu poate creşte satisfacţia obţinută de consumator prin deplasarea unui factor de la o ramură la alta şi nici prin modificarea corespunzătoare a cantităţilor de bunuri obţinute (pentru că produsul marginal al factorului respectiv este acelaşi în cele două ramuri). Dar, oare, nu este posibil ca prin deplasarea simultană a doi factori de producţie în sens invers (mai mult capital şi mai puţină muncă în ‘1’, mai puţin capital şi mai multă muncă în ‘2’) să sporească cantitatea produsă într–o ramură, fără a modifica volumul în cealaltă? Considerăm doi factori, cu acelaşi preţ, aceeaşi productivitate marginală şi rată marginală de substituire egală. Deplasând o unitate a factorului I din ramura ‘1’ în ‘2’, se pierde Q1 de ‘1’ şi se câştigă Q2 de ‘2’. Pentru a recupera cantitatea pierdută din ‘1’ trebuie deplasată o unitate din factorul II din ‘2’ în ‘1’. Dar această deplasare atrage pierderea Q2 de ‘2’, egală cu pierderea anterioară Q1 de ‘1’. Noua situaţie creată este identică cu cea iniţială. Pareto concluzionează „nu este posibil, cu aceleaşi resurse, să se producă mai mult într–o ramură, decât prin diminuarea corespunzătoare a producţiei în altă ramură”330. Acesta este „OPTIMUL LUI PARETO“. Raţionamentul paretian poate fi acceptat într–o economie în care resursele sunt utilizate integral, iar proporţiile se stabilesc prin concurenţă perfectă.

Dinamica gândirii lui Vilfredo Pareto este următoarea:

330 După Henri Denis, Histoire de la pensée économique, PUF, 7ème édition, Paris, 1983, p. 522. Starea de echilibru a consumatorului raţional („Optimul paretian”) poate fi exprimată şi astfel: Um1 * P2 = Um2 * P1, iar dezechilibrul (preferinţa pentru bunul ‘1’ faţă de ‘2’), prin relaţia Um1 * P2 > Um2 * P1.

Q2/Q1 = P1/P2 şi Um1/Um2 = P1/P2 rezultă: Q2/Q1 = Um1/Um2 sau Um2*Q2 = Um1*Q1

P2*Q2 < P1*Q1 Q2/Q1 < P1/P2

Dezechilibrul consumatorului

Substituirea lui ‘1’ cu ‘2’

Câştig de ofelimitate P2*Q2 = P1*Q1

Q2/Q1 = P1/P2 Echilibrul

consumatorului Starea de

indiferenţă


200

APORTUL DE SCHIMB („TERMS OF TRADE”) este calculat prin raportarea valorii exportului la valoarea

importului. Acest indicator a fost fundamentat de economistul clasic englez John Stuart Mill (1806–1873), în lucrarea sa principală Principles of Political Economy (1848). Raportul de schimb valoric („Terms of Trade”) poate fi determinat şi cu ajutorul indicilor preţurilor pentru export şi – respectiv – import, pentru perioade diferite. 1. Dacă pentru o ţară indicele preţurilor de export are o dinamică mai rapidă decât indicele preţurilor de import, ţara respectivă îşi va îmbunătăţi (în timp) raportul de schimb. 2. Dacă, în timp, dinamica indicelui preţurilor de export este egală cu aceea a indicelui preţurilor la import, raportul de schimb rămâne constant. 3. Dacă dinamica indicelui preţurilor pentru import este mai mare decât dinamica indicelui preţurilor la export, raportul de schimb al ţării respective se înrăutăţeşte în timp.

Raportul de schimb poate fi determinat şi cantitativ. În acest caz, cantitatea de marfă exportată (exprimată în unităţi fizice) se împarte la cantitatea de marfă importată (exprimată în unităţi fizice). Făcând abstracţie de structura sortimentală a cantităţilor exportate, respectiv importate, dacă raportul de schimb este supraunitar, comerţul exterior este nerentabil. Cu cât raportul de schimb se depărtează mai mult de 1, cu atât comerţul exterior este mai eficient. Dacă raportul de schimb este egal cu 1, comerţul exterior este echilibrat. Dacă raportul de schimb este subunitar, comerţul exterior este rentabil. Cu cât raportul de schimb se apropie mai mult de 0, cu atât comerţul exterior este mai eficient.

ATA MARGINALĂ DE SUBSTITUIRE reprezintă cantitatea suplimentară din factorul de producţie ‘2’

necesară pentru a înlocui reducerea cu o unitate a cantităţii din factorul ‘1’ astfel ca volumul total de utilitate produsă să rămână constant, sau să crească.

ATA MARGINALĂ DE TRANSFORMARE (RMT)331 reprezintă raportul dintre costurile de oportunitate al

fiecărei mărfi în termenii celeilalte. Acest raport determină şi pantele curbei frontierelor posibilităţilor de producţie (FPP), 331 „Les coûts d’opportunité sont reflétés par la pente (en valeur absolue) de la frontière de production, appelée également le taux marginal de transformation” (Jean–Louis Mucchielli, Économie internationale, Éditions Dalloz, Paris, 1990, p. 13).

R

R

R

11. Glosar

201

respectiv ale curbei frontierelor posibilităţilor de consum (FPC) din fiecare ţară, înainte de specializare şi participarea la schimbul internaţional şi după specializare şi schimbul internaţional.

ISTEMUL PROTECŢIEI VAMALE LA IMPORT

Legendă: MN – (100) producţia internă înaintea introducerii taxei vamale la import; MH – (150) producţia internă după introducerea taxei vamale la import; NF – (200) importul înaintea introducerii taxei vamale la import; HJ – (100) importul după introducerea taxei vamale la import; NX – (50) creşterea producţiei interne după introducerea taxei vamale; FZ – (50) scăderea importului după introducerea taxei vamale de import; Y – venitul încasat de stat prin introducerea taxei vamale de import; E – echilibrul dintre cererea totală internă şi oferta totală; 8 – preţul pe piaţa internă al mărfii care face obiectul importului; 6 – preţul mărfii importate după introducerea taxei de import (4 + 2);

S

E

C O

H

P

Q100 150 200 250 300

8

6

4 M

M J

F

N X Y Z

Ofertă mondială

Taxă vamală de import

Ofertă mondială


202

4 – preţul extern al mărfii importate înaintea introducerii protecţiei.

URPLUSUL CONSUMATORULUI reprezintă diferenţa pozitivă dintre aprecierea subiectivă (mai mare) pe care

cumpărătorul o acordă utilităţii cumpărate şi preţul plătit pentru a o obţine (mai mic). Noţiunea „surplusul consumatorului”332 a fost introdusă în teoria economică de economistul neoclasic englez Alfred Marshall (1842–1924), în lucrarea sa fundamentală Principles of Economics (1890). Apariţia surplusului consumatorului este explicată în interiorul teoriei neoclasice cu privire la schimbul de bunuri. Conform aceste paradigme, pentru ca schimbul să aibă loc el trebuie să fie deopotrivă avantajos pentru cei doi parteneri. Pentru cumpărător câştigul reprezintă diferenţa pozitivă dintre aprecierea mai mare pe care el o dă utilităţii primite, în comparaţie cu preţul plătit pentru a o obţine. În toate cazurile cumpărătorul apreciază că utilitatea pe care a obţinut–o este mai mare decât preţul plătit pentru ea. Dacă preţul ar fi egal cu utilitatea cumpărată cererea s–ar anula, iar schimbul ar înceta. Această diferenţă de apreciere subiectivă este denumită de Alfred Marshall, „surplusul consumatorului”. „Surplusul de preţ pe care el (consumatorul – n. ns.) ar fi dispus să–l plătească pentru un bun, peste cel pe care îl plăteşte efectiv, este măsura efectivă a acestui surplus de satisfacţie. El poate fi numit surplusul consumatorului”333.

332 Pentru amănunte, vezi Gheorghe Popescu, Evoluţia gândirii economice, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000, p. 770–794; Gheorghe Popescu, Neoclasicismul economic (Marginalismul), Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1996, p. 142–180. 333 „The excess of the price which he (the consumer – n. ns.) would be willing to pay rather than go without the thing, over that which he actually does pay, is the economic measure of this surplus satisfaction. It may be called consumer's surplus” (Alfred Marshall, Principles of Economics, Fifth edition, MacMillan, London, 1907, p. 124). „L'excédent du prix qu'elle (une personne – n. ns.) serait disposée à payer plutôt que de se passer de la chose par rapport au prix qu'elle paie effectivement est la mesure économique de ce surplus de satisfaction. On peut l'appeler surplus du consommateur” (După Claude Jessua, Histoire de la théorie économique, Presses Universitaires de France, Paris, 1991, p. 384).

S

11. Glosar

203

P0

c este nivelul preţului la care cererea devine nulă. Cumpărătorul

ar fi dispus să plătească preţuri superioare lui P1 pentru cantităţile Q0 – Q1. Dacă preţul scade de la P1 la P2, surplusul consumatorului creşte cu porţiunea P1C1C2P2.

URPLUSUL PRODUCĂTORULUI. Şi această noţiune a fost fundamentată şi introdusă în teoria economică de Alfred

Marshall. Pentru a evidenţia această noţiune, el a pornit de la legea randamentelor descrescânde. Ideea centrală pe care a dezvoltat–o a fost aceea că resursele sunt atrase în producţie şi folosite în raport invers cu eficienţa lor. El a considerat că factorii de producţie se folosesc până la punctul în care „productivitatea marginală” devine egală cu „costul lor marginal”. Fie o întreprindere, care acţionează în condiţiile concurenţei perfecte şi produce un bun în cantitatea QT, cu ajutorul a doi factori x şi y, substituibili între ei după dorinţă. Funcţia producţiei va fi:

Preţurile unitare ale bunului şi serviciilor factorilor de producţie folosiţi fiind Pu, Px, Py, profitul obţinut (Π) va avea următoarea formulă:

Dacă volumul de producţie este fix, venitul total (Pu.Q) va fi şi el determinat de situaţia pieţei pe care întreprinderea n–o poate influenţa. În acest caz maximizarea profitului este echivalentă cu minimizarea costului

S

QT = f (x, y)

Π = Pu.QT – (Px.x + Py.y)

C1 C2

QQ2Q1Q0

P

Poc

P1

P2

Cererea de mărfuri

PocC1P1 - „surplusul consumatorului”

Q - cantitatea de bunuri P - preţul unitar


204

de producţie. Problema alegerii tehnicii optime cere determinarea variabilelor x şi y, astfel încât funcţia costului total să se minimizeze:

La constrângerile tehnice, reprezentate de funcţia producţiei, se asociază multiplicatorul lui Lagrange334 (µ) şi se construieşte lagrangianul (L):

Prin anularea derivatelor parţiale de ordinul I obţinem:

De unde rezultă:

adică egalizarea productivităţilor marginale ale factorilor de producţie, ponderate cu preţul unitar al serviciilor oferite de aceştia.

Se presupune că – pe baza legii randamentelor descrescânde – productivitatea marginală, a fiecărui factor de producţie, variază invers proporţional cu cantitatea folosită din el. Producătorul–vânzător urmăreşte obţinerea unui venit în activitatea comercială. Acesta apare când preţul de vânzare este superior costului de producţie. Dacă preţul este egal cu costul se opreşte producţia şi vânzarea. „Surplusul producătorului” reprezintă diferenţa pozitivă dintre preţul de vânzare mai mare şi costul de producţie mai mic. El apare atât timp cât „productivitatea marginală” a factorilor de producţie este mai mare decât „costul lor marginal”. Această situaţie este prezentă

334 Joseph Louis Lagrange (1736–1813), matematician şi astronom francez. A pus bazele mecanicii analitice şi ale calculului variaţiilor, ocupându–se de integrarea ecuaţiilor cu derivate parţiale.

CTmin = (Px.x + Py.y)min, cu condiţia QT – f(x,y) = 0

L = Px.x + Py.y + µ[QT – f(x,y)]

∆L/∆x = Px – µ∆f/∆x = 0 şi ∆L/∆y = Py – µ∆f/∆y = 0

(∆f/∆x)/Px = (∆f/∆y)/Py

11. Glosar

205

la producătorii care folosesc factori mai eficienţi decât cei utilizaţi de „producătorii marginali”.

P0

o este nivelul preţului la care oferta devine nulă. P1 este preţul pieţei. Dacă preţul pieţei creşte de la P1 la P2, renta producătorului se măreşte cu porţiunea P1O1O2P2.

Dorim să remarcăm aici două, aspecte. „Surplusul (renta) consumatorului” are doar o dimensiune pur subiectivă (diferenţa pozitivă între aprecierea mai mare a utilităţii cumpărate şi aprecierea mai mică a preţului plătit pentru a o obţine). „Surplusul (renta) producătorului” are, însă, o semnificaţie mai precisă şi mai obiectivă (ca diferenţă pozitivă între preţul de vânzare şi costul de producţie al mărfii). Trebuie să precizăm că apariţia „rentei” este legată de anumite condiţii de monopol, natural sau dobândit şi de un profit suplimentar peste cel mijlociu din economie (vezi David Ricardo şi mai ales K. Marx). În lucrarea sa principală Principles of Economics, Marshall

Oferta de mărfuri Q0 QQ2Q1

Poo

P1

P2

P

O2

O1

P - Nivelul preţului Q - Oferta de bunuri Po

oO1 P1 - „Surplusul producătorului”

PE

P

CE

Q0Cantitatea vândută şi cumpărată

QQE

OPoc

Poo

PocEPE - surplusul consumatorului

PooEPE - surplusul producătorului

PE - preţul de echilibru QE - cantitatea de echilibru O - oferta C - cererea Po

c - preţul la care cererea este „0” Po

o - preţul la care oferta este „0”


206

vorbeşte de „surplusul” consumatorului şi/sau al producătorului şi nu foloseşte – pentru aceste situaţii – termenul de „rentă”. Aceasta nu exclude posibilitatea ca, dacă unul dintre parteneri deţine anumite poziţii de monopol, să–şi însuşească şi „rentă”, cuprinsă însă în „surplusul” său (când preţurile pieţei se abat de la cele de producţie).

Evoluţia comerţului mondial în raport cu producţia mondială (1950–2000)335

Ritmul mediu anual de creştere în %336

Perioada Producţia

mondială (rQ) Comerţul

mondial (rT)

Coeficientul de devansare

(k = rT/rQ) 1950–1960 1,800 1,980 1,100 1960–1970 6,000 8,500 1,400 1970–1980 4,000 5,000 1,250 1980–1990 2,100 3,900 1,850 1990–2000 2,200 4,180 1,900

Marile tendinţe ale comerţului internaţional (1960–2000)337

TTV = VE/VI TD TCD EST % în total Anii 1960 2000 1960 2000 1960 2000 1960 2000 TD 50,1 55,1 14,7 16,2 2,5 1,8 63,7 73,1

TCD 15,1 15,2 4,4 7,8 1,1 0,4 20,6 23,4 EST 2,3 1,8 1,7 0,3 8,1 0,5 15,7 3,5

% în total 67,5 72,1 20,8 24,3 11,7 2,7 100 100 335 După Colette Nème, Économie internationale, 2–ème édition, Éditions Litec, Paris, 1996, p. 8. 336 Ritmul mediu anual de creştere a fost calculat de noi, după formula:

100*1 QQr n

0

n⎟⎟

⎠

⎞

⎜⎜

⎝

⎛−= ; unde

Qn = Q0(1 + r)n. Indicatorii au urătoarele semnificaţii: Qn – nivelul indicatorului în anul n (ultimul an al perioadei studiate, aici nivelul din anul 2000); Q0 – nivelul indicatorului în anul 0 (primul an al perioadei luată în calcul, aici nivelul din anul 1950). 337 După Colette Nème, Économie internationale, 2–ème édition, Éditions Litec, Paris, 1996, p. 11.

11. Glosar

207

Legendă: TD – ţări dezvoltate; TCD – ţări în curs de dezvoltare; EST – fostele ţări socialiste; TTV – raportul de schimb (vezi explicaţiile la John Stuart Mill). Constatări:

1. Ţările dezvoltate realizează mai mult de 50% din comerţul mondial între ele. 2. Ţările în curs de dezvoltare îşi sporesc ponderea în comerţul mondial, deşi doar o parte din acesta se desfăşoară între ele. 3. Ţările foste socialiste şi–au redus continuu ponderea în comerţul mondial, iar schimburile reciproce s–au redus drastic (aproape la „0”). Evoluţia raporturilor de schimb relevă următoarele concluzii semnificative: 1. Ţările dezvoltate (care şi–au mărit ponderea în comerţul mondial de la 2/3 la 3/4) au trecut de la balanţele comerciale echilibrate la cele excedentare. 2. Ţările în curs de dezvoltare au trecut de la balanţele comerciale echilibrate la cele deficitare (deşi ponderea lor în comerţul mondial a crescut). Aceasta semnifică înrăutăţirea raporturilor lor de schimb cu ţările dezvoltate cu care au cele mai multe schimburi. 3. Ţările din Est au trecut de la balanţele comerciale excedentare la cele deficitare. Aceasta semnifică o înrăutăţire continuă a raporturilor de schimb, ca urmare a reducerii ponderii lor în comerţul mondial, a diminuării relaţiilor economice reciproce şi a sporirii schimburilor cu ţările dezvoltate.


208

RECAPITULAREA UNOR TERMENI CHEIE 1. AVANTAJUL ŞI DEZAVANTAJUL ABSOLUT

Consumul de ore–muncă pentru unitatea de marfă în cele două ţări



unitar (Pi*) 1. Vin CA1 = 80 20 PA1 = 96 CB1 = 120 20 PB1 = 144 P*1 = 96 2. Stofă CA2 = 90 10 PA2 = 99 CB2 = 100 10 PB2 = 110 P*2 = 110 Total 170 220

2. AVANTAJELE COMPARATIVE INTERNE

AIA = (90 – 80 ) = + 10 ore–muncă/unitatea de marfă (vin)

AIB = (120 – 100 ) = + 20 ore–muncă/unitatea de marfă (stofă)

Avantajul absolut al ţării „B”

= Costul de producţie al mărfii ‘1’ în ţara „B” (mai mare) – Preţul de import al mărfii

‘1’ din ţara „A” (mai mic)

Dezavantajul absolut al ţării „A”

= Costul de producţie al mărfii ‘2’ în ţara „A” (mai mic) – Preţul de import al mărfii

‘2’ din ţara „B” (mai mare)

Avantajul intern al ţării „B”

= Costul mediu (mai mare) al mărfii pentru care NU se specializează =

Costul mediu (mai mic) al mărfii pentru care SE specializează

Avantajul intern al ţării „A”

= Costul mediu (mai mare) al mărfii pentru care NU se specializează

= Costul mediu (mai mic) al mărfii pentru care SE specializează

AAB = CB1 – P*1; (120 – 96 = + 24 u.m., sau 120/96 = 1,125)

DAA = CA2 – P*2; (90 – 110 = – 20 u.m., sau 90/110 = 0,818)

11. Glosar

209

3. AVANTAJELE ŞI DEZAVANTAJELE COMPARATIVE EXTERNE

Producţia totală obţinută înainte de specializare

Mărfurile Total Costul de oportunitate Ţările

partenere ‘1’ ‘2’ ‘1’ + ‘2’ ‘2’/‘1’ ‘1’/‘2’ Portugalia 1,000 0,889 1,889 0,889/1 1,125/1 Anglia 0,667 0,800 1,467 1,200/1 0,833/1 Total 1,667 1,689 3,356

Cantităţile de mărfuri produse de fiecare ţară, cu consumuri

totale egale de factori de producţie şi „costurile de oportunitate” ale unei unităţi din marfa ‘1’ în termenii mărfii ‘2’ şi invers. Presupunem că inputurile totale de 320 ore–muncă sunt repartizate egal în cele două ţări (câte 160 ore–muncă), iar în interiorul acestora sunt repartizate în mod egal pe cele două ramuri de activitate (câte 80 ore–muncă). În termenii costurilor de oportunitate, ţara „A” (Portugalia) va obţine, pe baza acestor inputuri, 1 unitate de ‘1’ şi 0,889 unităţi de ‘2’. Similar, ţara „B” (Anglia) va putea obţine 0,667 unităţi de ‘1’ şi 0,800 unităţi de ‘2’. Costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare din ‘1’ va fi 0,889(‘2’/1(’1’) = 0,889(‘2’) în ţara „A”, respectiv, 0,800(‘2’)/0,667(‘1’) = 1,200(‘2’)338 în ţara „B”. Costul de oportunitate al producerii unei unităţi suplimentare de ‘2’ va fi 1(‘1’)/0,889(‘2’) = 1,125(‘1’) în ţara „A”, respectiv, 0,667(‘1’)/0,800(‘2’) = 0,833(‘1’)339 în ţara „B”. Cele două ţări consumă cantităţi egale din aceeaşi factori de producţie (au aceleaşi inputuri), dar rezultatele obţinute sunt diferite. Ţara „A” produce 1 unitate de ‘1’ şi 0,889 unităţi de ‘2’. Ţara B produce 0,667 unităţi de ‘1’ şi 0,800 unităţi de ‘2’. Din acest exemplu rezultă că ţara „A” are un avantaj comparativ cantitativ faţă de ţara „B” la producţia ambelor mărfuri (1,000/0,667 = 1,500 unităţi de ‘1’ şi 0,889/0,800 = 1,111 unităţi de ‘2’). Similar, ţara „B” are un dezavantaj comparativ cantitativ faţă de ţara „A” la

338 Aici s–au operat mici rotunjiri pentru a nu denatura, în nici un fel, corelaţiile din modelul ricardian iniţial. 339 Aici s–au operat mici rotunjiri pentru a nu denatura, în nici un fel, corelaţiile din modelul ricardian iniţial.


210

producţia ambelor mărfuri (0,667/1,000 = 0,667 unităţi de ‘1’ şi 0,800/0,889 = 0,900 unităţi de ‘2’). În concluzie, ţara „A” are avantaj comparativ faţă de ţara „B” la ambele mărfuri. Avantajul comparativ al ţării „A” faţă de ţara „B” este mai mare la marfa ‘1’, (+ 0,333) decât la marfa ‘2’, (+ 0,089). Dimpotrivă, ţara „B” are dezavantaj comparativ faţă de ţara „A” la ambele mărfuri. Dezavantajul comparativ al ţării „B” faţă de ţara „A” este mai mare la marfa ‘1’, (– 0,333) decât la marfa ‘2’, (– 0,089). Ţara „A” este mai eficientă decât ţara „B” atât timp cât (cu acelaşi consum total de factori de producţie (inputuri) ca şi ţara „B”) produce cantităţi mai mari decât ţara „B” la ambele mărfuri (în exemplul de mai sus340).

Mai multe aspecte de ordin calitativ ne relevă analiza avantajelor comparative pentru cele două ţări şi mărfuri. Este vorba de avantajele comparative şi nu de avantajele absolute (care determină dacă schimbul este benefic sau nu vreuneia dintre cele două ţări). În exemplul de mai sus avantajele comparative apar întrucât şi costurile de oportunitate ale fiecărei mărfi în termenii celeilalte sunt diferite de la o ţară la alta.

De exemplu, ţara „A” are un avantaj comparativ extern (dar şi unul intern) în producerea mărfii ‘1’, şi pentru că este capabilă să obţină o unitate din ea la un cost de oportunitate mai mic decât ţara „B”. Costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este de numai 0,889/1 = 0,889/1 în ţara „A”, faţă de 0,800/0,667 = 1,200/1 în ţara „B”.

Totodată, costul de oportunitate al unei unităţi de ‘2’ în termenii mărfii ‘1’ este 1/0,889 = 1,125/1 în ţara „A”, faţă de numai 0,667/0,800 = 0,833/1 în ţara „B”341 !!!.

340 Celelalte condiţii rămânând nemodificate, credem că situaţia ar fi aceeaşi dacă la una din mărfuri ar produce o cantitate egală cu ţara „B” şi la cealaltă una mai mare. 341 Pe baza costului de oportunitate, ţara „A” are un dezavantaj comparativ faţă de ţara „B” la marfa ‘2’, pentru că COA‘2’ > COB‘2’, adică (1,125/1 > 0,833/1) !!!

ACA’1’ = COA’1’ < COB’1’ ; (0,889/1<1,200/1)

DCA’2’ = COA’2’ > COB’2’; (1,125/1 > 0,833/1) !!!

11. Glosar

211

Totodată, ţara „B” are un avantaj comparativ extern (dar şi unul

intern) în producerea mărfii ‘2’, pentru că este capabilă să obţină o unitate din ea la un cost de oportunitate mai mic decât ţara „A”342. Costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este de numai 0,667/0,800 = 0,833/1 în ţara „B”, faţă de 1/0,889 = 1,125/1 în ţara „A”343 !!!.

Totodată, costul de oportunitate al unei unităţi de ‘1’ în termenii mărfii ‘2’ este 0,800/0,667 = 1,200/1 în ţara „B”, faţă de numai 0,889/1 = 0,889/1 în ţara „A”.

În absenţa comerţului exterior, cele două mărfuri se vor schimba între ele în interiorul fiecărei ţări. În acest caz, raportul de schimb va fi 1(‘1’) = 0,889)‘2’) (sau 0,889(‘2’) = 1(‘1’)) în ţara „A” şi 1(‘2’) = 0,833(‘1’) (sau 0,833(‘1’) = 1(‘2’)) în ţara „B”.

Se observă că ţara „A” are avantaj comparativ faţă de ţara „B” la ambele mărfuri (mai mare la ‘1’, 1,000/0,667 = 1,500, şi mai mic la ‘2’, 0,889/0,800 = 1,111). Totodată, ţara „A” înregistrează şi un avantaj comparativ intern la producerea mărfii ‘1’ faţă de marfa ‘2’, deoarece 342 Unii apreciază că, în acest caz, ţara „B” are chiar un avantaj comparativ faţă de ţara „A” (vezi Collins Dictionary of Economics, second edition, Harper Collins Publishers, Glasgow, England, 1993, p. 79–80, sau The Penguin Dictionary of Economics, Penguin Books, Middlesex, England, 1973, p. 358 etc.). Deci, dacă în termenii costurilor unitare ţara „B” are dezavantaj comparativ la ambele mărfuri faţă de ţara „A”, ea are, totuşi, un avantaj comparativ în termenii costurilor de oportunitate interne, întrucât poate produce 1(‘2’) cu numai 0,833(‘1’), faţă de ţara „A”, unde 1(‘2’) = 1,125(‘1’). 343 Deşi sub aspectul costurilor unitare ţara „B” are dezavantaj comparativ faţă de ţara „A”, la ambele mărfuri, prin prisma costurilor de oportunitate ea deţine un avantaj comparativ la marfa ‘2’ faţă de ţara „A”!!! Rezultă, de aici, că analiza activităţii interne prin intermediul costurilor de oportunitate al fiecărei mărfi în termenii celeilalte, indică direcţia specializării în producţie şi export a fiecărei ţări partenere. Din această perspectivă, contribuţiile lui GOTTFRIED HABERLER (1900–1995) la dezvoltarea analizei comerţului internaţional devin fundamentale.

ACB’2’ = COB’2’ < COA’2’; (0,833/1 < 1,125/1) !!!

DCB’1’ = COB’1’ > COA’1’; (1,200/1 > 0,889/1)


212

costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este de numai 0,889/1 = 0,889/1. În acelaşi timp, costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este 1/0,889 = 1,125/1. Prin urmare, ţara „A” se va specializa în producerea şi exportul mărfii ‘1’ (la care are cel mai mare avantaj comparativ 1,000/0,667 = 1,500, faţă de numai 0,889/0,800 = 1,111 la ‘2’ şi un avantaj comparativ intern faţă de ‘2’, pentru că 1 din ‘1’ = 0,889 unităţi din ‘2’, în timp ce 1 din ‘2’ = 1,125 unităţi din ‘1’).

Ţara „B” are dezavantaj comparativ faţă de ţara „A” la ambele mărfuri (mai mare la ‘1’, 0,667/1,000 = 0,667, şi mai mic la ‘2’, 0,800/0,889 = 0,900).Totodată, ţara „B” înregistrează un avantaj comparativ intern la producerea mărfii ‘2’ faţă de marfa ‘1’, deoarece costul de oportunitate al unei unităţi din ‘2’ în termenii lui ‘1’ este de numai 0,667/0,800 = 0,833/1. În acelaşi timp, costul de oportunitate al unei unităţi din ‘1’ în termenii lui ‘2’ este 0,800/0,667 = 1,200/1. Prin urmare, ţara „B” se va specializa în producţia şi exportul mărfii ‘2’ (la care are cel mai mic dezavantaj comparativ 0,900, faţă de 0,667 la ‘1’ şi un avantaj comparativ intern faţă de ‘1’, pentru că 1 din ‘2’ = 0,833 unităţi din ‘1’, în timp ce 1 din ‘1’ = 1,200 unităţi din ‘2’).

4. AVANTAJELE RELATIVE

DIN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

O ţară realizează „AVANTAJ RELATIV” din comerţul internaţional dacă (şi numai dacă) în schimbul mărfii exportate obţine o cantitate mai mare din marfa importată decât şi–ar putea produce singură cu acelaşi consum de resurse (în autarhie).

Limitele avantajului relativ obţinut de fiecare ţară din comerţul internaţional se determină cu ajutorul raportului dintre costurile de oportunitate (CO) ale diferitelor mărfuri produse şi schimbate reciproc de cele două ţări. În interiorul acestor limite fiecare ţară va putea să obţină niveluri superioare ale consumului total, faţă de situaţia în care cele două mărfuri s–ar realiza integral în interiorul graniţelor naţionale.

1. Ţara „A” poate schimba în interior 1(‘1’) = 0,889(‘2’), sau 1(‘2’) = 1,125(‘1’). În comerţul exterior ea poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889(‘2’). În exemplul ricardian „A” schimbă 1(‘1’) = 1,200(‘2’), importând marfa ‘2’ din „B” şi plătind–o cu exportul mărfii ‘1’. Pentru ţara „A” comerţul internaţional este avantajos –

11. Glosar

213

sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘1’) pe mai mult de 0,889 (‘2’).



Aceasta înseamnă că ţara „A” câştigă din comerţul

internaţional 1,200 – 0,889 = + 0,311, sau 1,200/0,889 = 1,350, schimbând 1(‘1’) pe 1,200(‘2’), adică îşi poate mări consumul intern cu 35% la marfa ‘2’, faţă de cât ar fi putut produce şi consuma în autarhie (0,889(‘2’)). Acesta este avantajul relativ al Portugaliei !

2. Ţara „B” poate schimba în interior 1(‘2’) = 0,833(‘1’), sau

1(‘1’) = 1,200 (‘2’). În comerţul internaţional ea poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’). În exemplul ricardian „B” schimbă 1(‘2’) = 1,125(‘1’), importând marfa ‘1’ din „A” şi plătind–o cu exportul mărfii ‘2’. Pentru ţara „B” comerţul internaţional este avantajos – sub aspect cantitativ – atât timp cât poate schimba 1(‘2’) pe mai mult de 0,833(‘1’)344.

344 De fapt, pentru orice raport de schimb cuprins în intervalul (0,833–0,889) schimbul dintre cele două ţări este avantajos numai Angliei !

ARA = (COB’2’/’1’ – COA’2’/’1’) > 0; sau 1,200 – 0,889 = + 0,311; ori ARA =

/'1'OA'2'

/'1'OB'2'

CC > 0,889; adică 1,200/0,889 = 1,350

Avantajul relativ al Portugaliei

la stofă + 0,311

=Cantitatea de stofă

importată din Anglia

1,200

Cantitatea internă de stofă ce poate fi produsă cu

vinul exportat în Anglia 0,889

–

ARB = (COA’1’/’2’ – COB’1’/’2’) > 0 sau 1,125 – 0,833= + 0,292 ori ARB =

/'2'OB'1'

/'2'OA'1'

CC > 0,833 adică 1,125/0,833 = 1,350


214



Aceasta înseamnă că ţara „B” câştigă din comerţul

internaţional 1,125 – 0,833 = + 0,292, sau 1,125/0,833 = 1,350, schimbând 1(‘2’) pe 1,125(‘1’), adică îşi poate mări consumul intern cu 35% la marfa ‘1’, faţă de cât ar fi putut produce şi consuma în autarhie (0,833(‘1’)). Acesta este avantajul relativ al Angliei !

5. AVANTAJUL ŞI DEZAVANTAJUL COMPETITIV

Avantajul relativ al Angliei

la vin + 0,292

=Cantitatea de vin

importată din Portugalia

1,125

Cantitatea internă de vin ce poate fi produsă cu stofa exportată în Portugalia

0,833

–

Avantajul competitiv al ţării „B”

= Încasările din export (mai mari)

– Plăţile pentru import (mai mici)

ACB = P*2 – P*1 (110 – 96 = + 14 u.m.)

sau TTVB = 1

2

*P*P > 1 (110/96 = 1,146)

Dezavantajul competitiv al ţării „A”

= Încasările din export (mai mici) – Plăţile pentru import

(mai mari)

DCA = P*1 – P*2 (96 – 110 = – 14 u.m.)

sau TTVA = 2

1

*P*P < 1 (96/110 = 0,873)

11. Glosar

215

NOTA BENE !!!

Avantajele şi (după caz) dezavantajele comparative apar, există şi se manifestă numai în producţie !

Avantajele şi (după caz) dezavantajele absolute apar,

există şi se manifestă numai ca urmare a participării la comerţul internaţional !

Avantajele relative apar, există şi se manifestă (când este cazul) numai ca urmare a participării la comerţul internaţional !

Avantajele şi (după caz) dezavantajele competitive apar,

există şi se manifestă numai ca urmare a participării la comerţul internaţional !


216

Michael Porter, The Competitive Adavantage of Nations Second Edition, Free Press, Palgrave MacMillan, 1988, 896 pages

Indicele autorilor

217

INDICELE AUTORILOR

A

Aristotel 20 B Backhouse R 240 Bari I 240 Bârsan M 240 Bentham J 103 Bhagwati J 240 Bodin J 28, 29 Bouvier-Ajam 103, 240 C Ciobanu G 240 Clipa N 241 D Denis H. 105, 106, 109, 125, 198, 199, 240 E Edgeworth F Y 152, 181 Engels F 107, 110, 118, 121, 242 F Feuerbach L 105 G Gehring H 109, 114, 115, 240

Geledan A 127, 129, 190, 192, 240 Gide Ch 36, 37, 38, 39, 69, 240 Giffen R 180, 240 Gossen H 190 Gresham Th 27 Guillochon B 240 H Haberler G 153, 156, 162, 181, 184, 241 Hausser 241 Heckscher E F 22, 152, 153, 154, 159, 169, 241 Hegel F 104, 105, 106, 113 Hutcheson Fr 103 I Iancu A 241 Ignat I 241 Ionescu T 241 J James E 241 Jessua Cl 202, 241 Jevons W 190, 191 K Kant I 103 Kiriţescu K C 241 Krugman P 22, 167, 242 L Lagrange J L 204


218

Leontief W W 22, 153, 154, 167, 168, 169 Lerner A P 153, 242 Lindert 242 List F 21, 42, 102, 103, 104, 107, 108, 109, 110, 111, 112, 113, 114, 115, 116, 117, 118, 119, 120, 121, 122, 123, 124, 125, 126, 127, 128, 129, 130, 131, 132, 133, 134, 135, 136, 137, 240, 241, 242 Luţac G 241 M Mănescu M 180, 242 Manoilescu M 21, 57, 58, 59, 92, 138, 139, 140, 141, 142, 143, 144, 145, 146, 147, 149, 150, 151, 242 Marshall A 152, 156, 162, 202, 203, 205, 242 Martina L 242 Marx K 102, 107, 110, 118, 121, 205, 242 Maurus T 24 McCulloch J 175 Menger C 37 Mill J S 21, 27, 72, 90, 91, 92, 93, 96, 97, 99, 143, 152, 155, 183, 184, 188, 200, 202, 242 Miron D 245 Mitchell W C 103, 104, 242 Montchrestien A 30, 31, 242 Mucchielli J L 156, 162, 169, 200, 242, 243 Mun Th 56, 120, 121, 168, 178, 179 N

Nagels J 37, 243 Nechita V 243 Nordhaus W 244 O Ohlin B 22, 152, 154, 157, 158, 159, 169, 243 Oresme N 27 P Pareto V 152, 156, 182, 190, 191, 192, 195, 197, 198, 199, 243 Perian M 244 Platon 20 Pohoaţă I 180, 184, 241, 243 Popa I 243 Popescu Gh 1, 202, 241, 243 Postelnicu C 244 Pribram K 113, 190, 244 Pugel Th 242 Puiu Al 242 Q Quesnay F 36, 37, 38, 40 R Ricardo D 21, 55, 56, 57, 58, 59, 60, 62, 63, 65, 67, 69, 70, 72, 75, 76, 97, 99, 110, 126, 143, 147, 152, 155, 175, 176, 205, 244 Rist Ch 36, 37, 38, 39, 69, 240 Riviere M 36, 39 Rotariu I 244 S

Indicele autorilor

219

Samuelson P A 22, 153, 154, 156, 161, 162, 163, 166, 184, 185, 244, 245 Schelling Th 113 Schmoller G 113 Schumpeter J 104, 108, 112, 113, 119, 244 Smith A 20, 31, 41, 42, 43, 44, 50, 51, 52, 53, 54, 55, 56, 57, 58, 59, 69, 99, 114, 115, 119, 121, 122, 123, 143, 152, 175, 191, 245 Stolper W 22, 161, 166, 245 Sută N 245 T

Touchard J 245 Turgot A R J 40 V Viner J 153, 245 W Walras L 190, 191 Wieser Fr 156, 180, 181 X Xenofon 20


220

CONTENTS

Introduction

13

1. General Methodological Problems

17

2. The Mercantilist Model. Excedentary Trade Balance

25

2.1. Excedentary Monetary Balance

25

2.2. Excedentary Commercial Balance

30

3. The Physiocrat Model. The Balanced Trade Balance

35

4. Adam Smith (1723–1790). The Model of Absolute Advantage

41

5. David Ricardo (1772–1823). The Model of Comparative Costs and of Relative Advantages

55

5.1. Comparative Costs and Relative Advantages

59

5.1.1. The Gains of England and Portugal are Equal !?

59

5.1.1.1. Balancing of Trade Balance

67

5.1.2. Portugal Gains more than England !?

70

5.1.2.1. The Opportunity Costs Analysis

77

5.1.3. Only England Gains !!!???

84

6. John Stuart Mill (1806–1873). The Model of International Values

90

Contents

221

6.1. Personal Opinion

99

7. Friedrich List (1789–1846). The Model of Educative and Temporary Protectionism

102

7.1. The Philosophy of Listian System

102

7.2. Cosmopolite Economy and National Economy

114

7.3. The National Productive Forces

119

7.4. Educative Protectionism and Development of the National Productive Forces

124

7.5. The Civilising Mission of Continental Countries

133

8. Mihail Manoilescu (1891–1950). National Productive Forces and International Trade. Model of Permanent Internal Protectionism.

138

8.1. Partial Conclusions

148

8.2. General Conclusions

150

8.3. Parallel Between Ricardian and Manoilescian Model

151

9. Heckscher – Ohlin – Samuelson (HOS). Proportion of Productive Factors and Equalisation of Prices În Partner Countries

152

9.1. Resources’ Allocation and International Economic Specialisation

157

9.2. Equalisation of the Prices and Incomes of Productive Factors among Partner Countries

160

9.3. Mechanism of Development, Prices’ Formation and 162


222

Immediate Effects of International Trade

9.4. Results of International Trade În the Long Run

163

9.5. The Liberal Politics is Optimum

164

9.6. General Conclusions

165

10. Leontief Paradox

167

11. Glossary

175

Index of Authors

217

Contents

220

Table des matieres

223

Inhaltsverzeichnis

225

Sommario

228


232

Selected Bibliography 238

Tables des matieres

223

TABLE DES MATIERES

Introduction

13

1. Problemes metodologiques generaux

17

2. Le modele mercantiliste. La balance commerciale excedentaire

25

2.1. La balance monetaire excedentaire

25

2.2. La balance commerciale excedentaire

30

3. Le modele Physiocrat. La balance commerciale equilibree

35

4. Adam Smith (1723–1790). Le modele de l’avantage absolu

41

5. David Ricardo (1772–1823). Le modele des couts comparatives et des avantages relatifs

55

5.1. Les couts comparatifs et avantages relatifs

59

5.1.1. Les gaigns de la Grande – Bretagne et ceux du Portugal sont–ils identiques !?

59

5.1.1.1. Comment s’equilibrer automatiquement la balance commerciale

67

5.1.2. Le Portugal gagne-t-il plus que la GrandeBretagne !?

70

5.1.2.1. L’analyse des couts d’opportunite

77

5.1.3. Ce n’est que la Grande–Bretagne qui gagne !!!???

84

6. John Stuart Mill (1806–1873). 90


224

Le modele des valeurs internationales

6.1. Considerations personnelles

99

7. Friedrich List (1789–1846). Le modele de protectionnisme educateur temporaire

102

7.1. La philosophie du systeme listien

102

7.2. L’economie cosmopolite et l’economie nationale

114

7.3. Les forces productifs nationales

119

7.4. Le protectionnisme educateur et le developpement des forces productives nationales

124

7.5. La mission civilisatrice du pays continentales

133

8. Mihail Manoilescu (1891–1950). Les forces productives nationales et le commerce international. Le modele du protectionnisme permanent.

138

8.1. Conclusions preliminaires

148

8.2. Conclusions generaux

150

8.3. Paralele concluant entre le modele de David Ricardo et celui de Mihail Manoilescu

151

9. Modele Heckscher–Ohlin–Samuelson (HOS). Le modele de la proportion des facteurs de production et de l’egalisation des prix dans les pays partenaires

152

9.1. L’allocation des resources et la specialisation economique internationale

157

9.2. L’egalisation des prix des facteurs de production et 160

Tables des matieres

225

de leurs revenus dans les pays partenaires

9.3. Les mechanisme du developpement, la formation des prix dans la marche mondiale et les resultats immediates du commerce international

162

9.4. Les resultats du commerce internationale a la long

163

9.5. La politique commerciale liberale est optimale

164

9.6. Conclusions generales

165

10. Le paradoxe Leontief

167

11. Glossaire

175

Indice des auteurs

217

Contents

220

Table des matieres

223

Inhaltsverzeichnis

225

Sommario

228


232

Bibliographie selective 238


226

INHALTSVERZEICHNIS

Einführung

13

1. Allgemeine methologischen Probleme

17

2. Das Merkantilmodell. Die überschüssige kommerzielle Bilanz

25

2.1. Die überschüssige geldliche Bilanz

25

2.2. Die überschüssige kommerzielle Bilanz

30

3. Das physiokratische Modell. Die ausgelichene Kommerziellbilanz

35

4. Adam Smith (1723–1790). Modell des absoluten Vorteils

41

5. David Ricardo (1772–1823). Modell des komparativen Kosten und der relativen Vorteils

55

5.1. Die Komparativkosten und die Relativen Vorteils

59

5.1.1. Sind die Einnahmen Englands und Portugal gleich !?

59

5.1.1.1. Die automatische Bilanziertkeit der kommerziellen Bilanz

67

5.1.2. Portugal verdinnt mehr als England !?

70

5.1.2.1. Die Analyse der oportunitätskosten

77

5.1.3. Verdinnt nur England !!!???

84

6. John Stuart Mill (1806–1873). Modell der internationalen Werte

90

Inhaltsverzeichnis

227

6.1. Persönliche Abschweifung

99

7. Friedrich List (1789–1846). Zeitweiliges erzieherisches Protektionismusmodell

102

7.1. Philosophie des listianischen Systems

102

7.2. Die kosmopolitische Wirtschaft und die Nationalökonomie

114

7.3. Die nationalen Produktivkräfte

119

7.4. Der erzieherische Protektionismus und die Entwicklung der nationalen Produktivkräfte

124

7.5. Die zivilisatorische Aufgabe der Kontinentalländer

133

8. Mihail Manoilescu (1891–1950). Die nationalen Produktivkräfte und der Außenhandel. Modell der permanenten Protektionismus.

138

8.1. Teilschlußfalgerungen

148

8.2. Allgemeinschlußfalgerungen

150

8.3. Schlußfalgerische Paralelle zwischen dem ricardischen Modell und dem manoilistischen Modell

151

9. Heckscher–Ohlin–Samuelson (HOS). Modell der Produktivfaktorenproportion und der Bilanziertkeit der Preise În den Partnerländern.

152

9.1. Das Ressourcenauswerfen und die wirtschaftliche internationale Specialisierung

157

9.2. Die Bilanziertkeit der Produktionsfaktorenpreise und ihren Einkommen În den Partnerländern

160


228

9.3. Entfalctungsmechanismus, das Entstehen der Preise

auf dem Weltmarkt und die sofortigen Ergebnisse des Internationalhandels

162

9.4. Ergebnisse des langfristigen internationalen Handels

163

9.5. Die liberale kommerziele Politik ist optimal

164

9.6. Allgemeinschlußfalgerungen

165

10. Das Leontief Paradox

167

11. Glosar

175

Autorenverzeichnis

217

Contents

220

Table des matieres

223

Inhaltsverzeichnis

225

Sommario

228


232

Auswählende Bibliographie 238

Sommario

229

SOMMARIO

Introduzione

13

1. Problemi di metodoligia generale

17

2. Il modello mercantilisto. Il bilancio commerciale eccedentaria

25

2.1. Il bilancio monetario eccedentaria

25

2.2. Il bilancio commerciale eccedentaria

30

3. Il modello fisiocratico. Il bilancio commerciale equilibrato

35

4. Adam Smith (1723–1790). Il modello dell avantaggio absoluto

41

5. David Ricardo (1772–1823). Il modello dei costi comparativi e degli avantaggi relativi

55

5.1. I costi comparativi e gli avantaggi relativi

59

5.1.1. I guadani del Engliterra e del Porotgalo sonno uguali !?

59

5.1.1.1. L’equilibrazione automato dell bilancio commerciale

67

5.1.2. Portugalia guadagno di piu che l’Engliterra !?

70

5.1.2.1. L’analisi dei costi de opportunita

77

5.1.3. Sollo Engliterra guadagna !!!???

85

6. John Stuart Mill (1806–1873). Il modello dei valori internazionali

90


230

6.1. Divagazione propria

99

7. Friedrich List (1789–1846). Il modello del protezionismo educativo temporaneo

102

7.1. La filosofia del sistema di List

102

7.2. L’economia cosmopolita et l’economia nazionale

114

7.3. Le forze produttive nazionale

119

7.4. Il protezionismo educativo et il sviluppo delle forze produttive nazionale

124

7.5. La missione de civilizzazione dei paesi continentali

133

8. Mihail Manoilescu (1891–1950). Le forze nazionale produttive et il commercio internationale. Il modello del protezionismo permanente.

138

8.1. Conclusioni parziali

148

8.2. Conclusioni generali

150

8.3. Parallela conclusiva tra il modello di Ricardo et il modello di Manoilescu

151

9. Heckscher–Ohlin–Samuelson (HOS). Il modello del proporzione dei fattori di produzione e de l’egalizzazione dei prezzi in paesi parteneri

152

9.1. L’allocazzione delle risorsi e la specializazione economico internationale

157

9.2. L’equalizzazione dei prezzi dei fattori de produzione e i loro renditi per i paesi parteneri

160

9.3. Il meccanismo del sviluppo, la formazione dei prezzi 162

Sommario

231

per piazza mondiale i resultati immediati del commercio internationale

9.4. I resultati del commercio internazionale a lunga periodo

163

9.5. La politica commerciale liberale e la migliore

164

9.6. Conclusioni generali

165

10. Il paradosso Leontief

167

11. Glossario

175

Index dei auttori

217

Contents

220

Table des matieres

223

Inhaltsverzeichnis

225

Sommario

228


232

Bibliografia 238


232

СОДЕРЖАНИЕ

Предисловие

13

1. Методологическая записка

17

2. Меркантилистическая торговая модель. “Положительный торговый баланс”.

25

2.1. Положительный денежный баланс.

25

2.2. Положительный торговый баланс.

30

3. Физиократическая торговая модель. “Уравненный торговый баланс”.

35

4. Адам Смит (1723–1790). Модель “абсолютного выигрыша”.

41

5. Давид Рикардо (1772–1823). Модель “cpaвнитeльных сeбeтоимостей и относительного выигрыша”.

55

5.1. Cpaвнитeльные сeбeстоимости и относительный выигрыш

59

5.1.1. Одинаковы ли выигрышы Англии и Португалии ?

59

5.1.1.1. Автоматическое уравнение торгового баланса

67

5.1.2. Португалия выигрывает больше чем Англия, однако ?

70

5.1.2.1. Анализ относительных стоимостей разного применения ресурсов (“opportunity costs”)

77

5.1.3. Только Англия выигрывает ?

84


233

6. Джон Стуарт Милл (1806–1873). Модель “международных стоимостей”.

90

6.1. Собственные соображения

99

7. Фридрих Лист (1789–1846). Модель времменого поучительного протекционизма

102

7.1. Филозофия экономической системы Фридриха Листа

102

7.2. “Национальная” и “космополитическая” экономии

114

7.3. “Национальные производственные силы”

119

7.4. “Поучительный” протекционизм и развитие “национальных производственных сил”

124

7.5. “Цивилизационная миссия” континеньтальных стран

133

8. Михаил Манойлеску (1891–1950). Национальные производственные силы и международная торговля. Модель “постоянного протекционизма”

138

8.1. Чястичные выводы

148

8.2. Общие выводы

150

8.3. Сравнение между моделями Рикардо и Манойлеску

151

9. Хекшер – Олин – Самуельсон (ХОС). Модель пропорционального распределения производственных ресурс и уравнения их цен между странами торговли

152


234

9.1. Распределение ресурс и международноя

экономическая специализация

157

9.2. Уравнение цен производственных ресурс и их доходов между странами торговли

160

9.3. Механизм возникновения цен на международном рынке, результаты международной торговли

162

9.4. Результаты международной торговли на отдалённым времменым периодом

163

9.5. Оптимальна ли либеральная торговая политика ?

164

9.6. Общие выводы

165

10. Парадокс Леонтьева

167

11. Словарик

175

Хронологическая таблица авторов

217


232

Указатель литературы 238

Alte lucrări publicate de autor

235

Alte lucrări publicate de autor (singur sau în colaborare):

1. „Mobilitatea forţei de muncă”, 208 pagini, Editura Academiei RSR, 1977, sub redacţia Gh. Răboacă, Steliana Perţ, coautor Gheorghe Popescu.

2. „Evoluţia economică a României. Studiu statistic şi istoric. 1859–1947. Vol. I. Industria”. 632 pagini, Editura Academiei Române, Bucureşti 1992, sub redacţia Victor Axenciuc, coautor Gheorghe Popescu.

3. „7 Decenii de învăţământ superior economic clujean”, 324 pagini, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1992, coautor Gheorghe Popescu.

4. „Gândirea economică universală contemporană”, 173 pagini, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1992, autor Gheorghe Popescu.

5. „Istoria gândirii economice din Antichitate până la sfârşitul secolului al XIX–lea”, 324 pagini, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1992, autori Toader Ionescu, Gheorghe Popescu.

6. „Istorie economică (Fapte şi teorii)”, ediţia I, 250 pagini, Editura Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, 1993, autori Toader Ionescu, Gheorghe Popescu.

7. „Fundamentele gândirii economice”, 300 pagini, Editura Anotimp, Oradea, 1993, autor Gh. Popescu.

8. „Dezvoltarea economică în profil teritorial a României 1900–1985”, 200 pagini, Editura Sincron, Cluj–Napoca, 1994, autor Gheorghe Popescu.

9. „Arc peste timp”, 214 pagini, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 1994, coautor Gheorghe Popescu.

10. „Istorie economică (Fapte şi teorii)”, ediţia a II–a, 250 pagini, Editura Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, 1995, autori Toader Ionescu, Gheorghe Popescu.

11. „Neoclasicismul economic (Marginalismul)”, 252 pagini, Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1996, autor Gheorghe Popescu.

12. „Restructurarea teoriei economice”, 400 pagini, Editura Economică, Bucureşti, 1996, coautor Gheorghe Popescu.

13. „Doctrine economice contemporane”, 250 pagini, Editura Universităţii Creştine “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, 1996, autori Toader Ionescu, Gheorghe Popescu.


236

14. „Tranziţie şi integrare europeană”, 488 pagini, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1996, coautor Gheorghe Popescu.

15. „Liberalismul economic (Clasicismul)”, 400 pagini, Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1997, autor Gheorghe Popescu.

16. „De la Economia clasică spre Economia socială”, 432 pagini, Editura Risoprint, Cluj–Napoca, 1998, autor Gheorghe Popescu.

17. „Keynesism şi Neoliberalism în economia secolului al XX–lea”, 372 pagini, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999, autor Gheorghe Popescu.

18. „Idei şi politici economice”, 274 pagini, Editura Presa Universitară Clujeană (PUC), Cluj–Napoca, 1999, coautor Gheorghe Popescu.

19. „Evoluţia gândirii economice”, 1.136 pagini, Editura “George Bariţiu”, Cluj–Napoca, 2000, autor Gheorghe Popescu.

20. „Modele de comerţ exterior”, 222 pagini, Editura Presa Universitară Clujeană, 2000, autori Gheorghe Ciobanu, Gheorghe Popescu.

21. „Istoria gândirii economice. Note de curs”, 336 pagini, Editura Pro Transilvania, Bucureşti 2001, autor Gheorghe Popescu, ISBN 973–8149–44–4

22. „Istoria gândirii economice”, Vol. I, 294 pagini, Vol. II, 371 pagini, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 2001, autor Gheorghe Popescu

23. „Evoluţia gândirii economice”, ediţia a II–a, 1.336 pagini, Editura George Bariţiu, Cluj–Napoca, 2002, autor Gheorghe Popescu.

24. „Evoluţia gândirii economice”, ediţia a II–a, 1.336 pagini, Editura “George Bariţiu”, Cluj–Napoca, 2002, autor Gheorghe Popescu.

25. „Evoluţia gândirii economice”, ediţia a III–a, 928 pagini, Editura Academiei Române, Editura Cartimpex Cluj, 2004, autor Gheorghe Popescu.

26. Microeconomie345, manual universitar, Capitolul 1 Obiectul şi metoda economiei politice, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Economie Politică, Cluj-Napoca, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2005, p. 1-21.

27. Macroeconomie346, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, Catedra de Economie

345 Manualul apare anual incepând cu anul 2005, iar noi redactăm acelaşi capitol. 346 Manualul apare anual incepând cu anul 2005, iar noi redactăm aceleaşi capitole.

Alte lucrări publicate de autor

237

Politică, Cluj-Napoca, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca, 2006, p. 39-72. Capitolele: Piaţa monetară, p. 39-72, Creşterea economică, p. 108-137, Ciclicitatea activităţii economice, p. 190-210.

28. „Modeles de commerce international”, Editions Cartimpex, Cluj-Napoca, 2006, auteur Gheorghe Popescu.

29. „David Ricardo – Economistul genial”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007, autor Gheorghe Popescu

30. „Karl Marx – Economistul”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008, autor Gheorghe Popescu

31. „Nicholas Georgescu-Roegen. Epistemologia evoluţionistă. Săgeata Timpului”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, autori Gheorghe Popescu, Filimin Ruben

32. „Evoluţia gândirii economice”, ediţia a IV-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, autor Gheorghe Popescu

33. „Învăţământul economic superior 1920-2010”, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca 2010, autor Gheorghe Popescu

34. „Catedra de Economie Politică 1919-2010”, Editura Imprimeria Ardealul, Cluj-Napoca 2010, autori Gheorghe Ciobanu, Gheorghe Popescu


238

BIBLIOGRAFIE TEMATICĂ SELECTIVĂ

1. BACKHOUSE Roger, Economists and the Economy, 2d, edition, Editura Transaction Publishers, New Brunswich, USA, 1994.

2. BARI Ioan, Economie mondială, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1997.

3. BHAGWATI Jagdish N., International Trade, Cambridge, Massachusetts, MIT Press, 1981.

4. BHAGWATI Jagdish N., Protectionism, Cambridge, Massachusetts, The MIT Press, USA, 1988.

5. BÂRSAN Maria, Integrarea economică europeană, Editura Carpatica, Cluj–Napoca, 1995.

6. BOUVIER–AJAM Maurice, Frederic List. Sa vie, son oeuvre, son influence, Monaco, 1953.

7. CIOBANU Gheorghe, Relaţii economice internaţionale, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, 1997.

8. CIOBANU Gheorghe, (coordonator), Tranzacţii economice internaţionale, vol. I, II, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1998.

9. CIOBANU Gheorghe, POPESCU Gheorghe, Sisteme de comerţ exterior, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj–Napoca, 2000.

10. COLLINS Dictionary of Economics, second edition, Harper–Collins Publishers, Glasgow, England, 1993.

11. DENIS Henri, Histoire de la pensee economique, PUF, 7eme edition, Paris, 1983.

12. Economie politică, vol. I–II, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1999.

13. GEHRING Hans, Friedrich List und Deutschlands politisch–ökonomische Einheit, Leipzig, 1956.

14. GEHRING Hans, Das Nationale System der Politischen Ökonomie, de F. List, ed. 6, Jena, 1950.

15. GELEDAN Alain, Histoire des pensees economiques, vol. I, II, 2–e ed., Dalloz, Paris, 1993.

16. GIDE Charles, RIST Charles, Istoria doctrinelor economice, Editura Casei şcoalelor, Bucureşti, 1926.

17. GIFFEN Robert (1837–1910), The growth of capital, London, 1889. 18. GUILLOCHON Bernard, Economie internationale, Editura Dunod,

Paris, 1995.

Bibliografie tematică selectivă

239

19. HABERLER Gottfried, The Theory of Comparative Cost Once More, Quaterly Journal of Economics, vol, 43, 1929, p. 376–381.

20. HABERLER Gottfried, La theorie des avantajes compares et son utilisation dans la defence de libre–echange, Weltwirtschaftliches Archiv, 1930, vol. 32, p. 350–370.

21. HABERLER Gottfried, Some Problems of the Pure Theory of International Trade, Economic Journal, 1950, vol. 61, p. 223–240.

22. HABERLER Gottfried, International Trade and Economic Development, San Francisco, California, International Center for Economic Growth, 1968.

23. HAUSSER Ludwig, Friedrich Lists gesammelle Schriften, vol. I, Stuttgart und Leipzig, 1850.

24. HECKSCHER Eli Filip, The Effect of Foreign Trade on the Distribution of Income, Ekonomisk Tidskriff, 1919, p. 497–512. Translated as chapter 13 În American Economic Association, Readings În the Theory of International Trade, Philadelphia, Blakiston, USA, 1949, p. 272–300.

25. IANCU Aurel, Schimburile economice internaţionale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983.

26. IGNAT Ion, PRALEA Spiridon, Economie mondială, Editura Synposion, Iaşi, 1994.

27. IGNAT Ion, POHOAŢĂ Ion, CLIPA Neculai, LUŢAC Gheorghe, Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, 1998.

28. IONESCU Toader, POPESCU Gheorghe, Istoria gândirii economice din Antichitate până la sfârşitul secolului al XIX–lea, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1992.

29. IONESCU Toader, POPESCU Gheorghe, Istorie economică (Fapte şi teorii), Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, ediţia I, 1993, ediţia a II–a, 1995.

30. IONESCU Toader, POPESCU Gheorghe, Doctrine economice contemporane, Universitatea Creştină “Dimitrie Cantemir”, Cluj–Napoca, 1996.

31. JAMES Emile, Histoire sommaire de la pensee economique, Editura Montchrestien, Paris, 1965.

32. JESSUA Claude, Histoire de la theorie economique, Presses Universitaires de France, Paris, 1991.

33. KIRIŢESCU Costin C., Relaţiile valutar–financiare internaţionale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.


240

34. KRUGMAN Paul R., OBSTFELD Maurice, Economie internationale, De Boeck & Larcier, Bruxelles, Belgia, 1995.

35. LEONTIEF Wassily Wassilievich, Domestic Production and Foreign Trade. The American Capital Position Re–examined, în Proceeding of the American Philosophical Society, Harvard, SUA, vol. 97, 1953, p. 331–349.

36. LERNER Abba Ptachya (1905–1982), născut în România, Factor Prices and International Trade. Mimeo. Published În Economica, USA, nr. 19, 1952.

37. LINDERT Peter H., PUGEL Thomas A., Internaţional Economics, Tenth Edition, IRWIN, Homewood, Illinois, SUA, 1996.

38. LIST Friedrich, Sistemul naţional de Economie politică, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973.

39. MARIN George, PUIU Alexandru, (coordonatori), Dicţionar de relaţii economice internaţionale, Editura enciclopedică, Bucureşti, 1993.

40. MARSHALL Alfred, Principles of Economics, Fifth edition, MacMillan, London, 1907.

41. MARTINA Daniel, La pensee economique, Armand Colin, Paris, 1991.

42. MILL John Stuart, Principes d'economie politique, Paris, Guillaumin, f. a.

43. MANOILESCU Mihail, Forţele naţionale productive şi comerţul internaţional, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1986. Iniţial, lucrarea economistului român a apărut în anul 1929, în limba franceză. Mihail Manoilesco, Theorie du protectionisme et de l’echange international, Editura Giard, Paris, 1929.

44. MARX Karl, ENGELS Friedrich, Opere, vol. 4, Editura politică; Bucureşti, 1958, p. 306.

45. MARX Karl, ENGELS Friedrich, Opere, vol. 13, Editura politică, Bucureşti, 1962.

46. MĂNESCU Manea, (coordonator), Avuţia naţională, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1984.

47. MITCHELL Wesley, Clair, Types of economic theory, vol. I, II, New York, 1969.

48. MONTCHRESTIEN Antoine de (1576–1621), Traite de l’economie politique, 1615.

49. MUCCHIELLI Jean–Louis, Principes d’economie internationale, Editura Economica, Paris, 1987.


241

50. MUCCHIELLI Jean–Louis, Economie internationale, Editions Dalloz, Paris, 1990.

51. MUCCHIELLI Jean–Louis, Les firmes multinationales: mutations et nouvelles perspectives, Editura Economica, Paris, 1985.

52. MUCCHIELLI Jean–Louis, Principes d’economie internationale, Editura Economica, Paris, 1987.

53. MUCCHIELLI Jean–Louis, Relations economiques internationales, Editura Hachette, Paris, 1991.

54. NAGELS Jacques, Histoire de la pensee economique, ULB, Bruxelles, 1ere edition, 1991.

55. NECHITA Vasile C., Integrarea europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 1996.

56. NEME Colette, Economie internationale, 2–eme edition, Editions Litec, Paris, 1996.

57. OHLIN Gothard Bertil, Interregional and International Trade, Harvard University Press, USA, 1933.

58. PARETO Vilfredo, Manuele di economia politica, Milano, 1906. 59. POHOAŢĂ Ion, Doctrine economice universale, vol I, II, Fundaţia

academică “Gheorghe Zane”, Iaşi, 1993. 60. POPA Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura

economică, Bucureşti, 1997. 61. POPESCU Gheorghe, Gândirea economică universală

contemporană, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 1992. 62. POPESCU Gheorghe, Fundamentele gândirii economice, Editura

Anotimp, Oradea, 1993. 63. POPESCU Gheorghe, Dezvoltarea economică a României în profil

teritorial (1900–1985), Editura Sincron, Cluj–Napoca, 1994. 64. POPESCU Gheorghe, Neoclasicismul economic (Marginalismul),

Editura Mesagerul, Cluj–Napoca, 1996. 65. POPESCU Gheorghe, Liberalismul economic (Clasicismul), Editura

Mesagerul, Cluj–Napoca, 1997. 66. POPESCU Gheorghe, De la Economia clasică spre Economia

socială, Editura Risoprint, Cluj–Napoca, 1998. 67. POPESCU Gheorghe, Keynesism şi Neoliberalism în economia

secolului al XX–lea, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1999. 68. POPESCU Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, Editura George

Bariţiu, Cluj–Napoca, 2000. 69. POPESCU Gheorghe, Modeles de commerce international, Editura

Cartimpex, Cluj-Napoca, 2006


242

70. POPESCU Gheorghe, David Ricardo – Economistul genial, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007

71. POPESCU Gheorghe, Karl Marx – Economistul, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2008

72. POPESCU Gheorghe, Evoluţia gândirii economice, ediţia a IV-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009

73. POSTELNICU Cătălin, Economie internaţională, Universitatea “Babeş–Bolyai”, Cluj–Napoca, 2000.

74. PRIBRAM Karl, Les fondements de la pensee economique, Editura Economica, Paris, 1986.

75. RAINELLI Michel, Le commerce international, Editura La Decouverte, Paris, 1992.

76. RAINELLI Michel, Comerţul internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

77. RAINELLI Michel, La nouvelle theorie du commerce internationale, Editions La Decouverte, Paris, 1997.

78. RICARDO David, Opere alese, vol. I, II. Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1959, 1962.

79. ROTARIU Ioan, PERIAN Ramona, Cadrul instituţional al relaţiilor economice internaţionale. Editura “Orizonturi universitare”, Timişoara, 1997.

80. SAMUELSON Alain, Les grands courants de la pensee economique, 4e edition, Presses Universitaires de Grenoble, 1992.

81. SAMUELSON Paul Anthony, “Prices of Factors and Goods În General Equilibrium”, 1953.

82. SAMUELSON Paul Anthony, Economics, International Student Edition, 8–th edition, McGraw Hill Book Company, New York, USA, 1970.

83. SAMUELSON Paul Anthony, Nordhaus, William, D., Economie politică, Editura Teora, Bucureşti, 2000.

84. SAMUELSON Paul Anthony, “International Trade and the Equalization of Factor Prices”, The Economic Journal, USA, 1948, p. 163–184.

85. SCHUMPETER Joseph Alois, History of Economic Analysis, Editura Routledge, London, 1994.

86. SILEM Ahmed, Histoire de l’analyse economique, Editura Hachette, Paris, 1995.

87. SMITH Adam, Avuţia naţiunilor, vol. I, II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, 1965.


243

88. STOLPER Wolfgang şi SAMUELSON Paul Anthony, Production and Real Wages, Review of Economic Studies, USA, 1941, p. 58–73.

89. SUTĂ Nicolae, MIRON Dumitru, SUTĂ–SELEJAN Sultana, Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Editura Eficient, Bucureşti, 1997.

90. The New Palgrave of Economics, Vol. I–IV, London, 1991. 91. The Penguin Dictionary of Economics, Penguin Books, Middlesex,

England, 1973. 92. TOUCHARD Jean, Histoire des idees politiques, vol. I, II, ediţia a

13–a, Presses Universitaires de France, Paris, 1993. 93. VERNON Raymond, International Investment and International

Trade În the Product Cycle, în Quarterly Journal of Economics, mai, 1966, vol. 80, p. 190–207.

94. VINER Jacob, International Economics, Glencoe, Oxford, USA, 1951 şi International Trade and Economic Development, 1952.

Prezentul fişier cuprinde:

243 Pagini

2.762 Paragrafe

7.992 Rânduri

53.085 Cuvinte

295.678 Semne grafice

348.577 Semne grafice (Inclusiv spaţiile)

modele de comerŢ internaŢional - liceul-spiru-haret.ro · procesele de globalizare, începute cu...

Documents