Muzeul Satului, o creație a folcloristului și sociologului Dimitrie Gusti. Muzeul a fost inaugurat la 10 mai 1936, în prezența regelui Carol al II-lea al României, iar pentru public, pe 17 mai 1936, fiind în prezent una dintre cele mai mari atracții turistice ale Bucureștiului.Planurile de amplasament au fost executate de scriitorul, dramaturgul, regizorul și scenograful Victor Ion Popa, iar fondurile financiare necesare au fost puse la dispoziție de Fundația Culturală Regală.Viața în mediul rural și obiceiurile rurale au o însemnătate majoră în istoria României. În primele secole ale acestei ere, colonizarea romană a trebuit să aibă un caracter rural, iar înainte de prima jumătate a secolului trecut, XX, mare parte din populația României trăia la sat. Comunitățile rurale erau organizate în așa fel încât să satisfacă toate nevoile zilnice. Hainele erau făcute manual. Pentru a construi Muzeul Satului pe care Dimitrie Gusti obișnuia să îl numească „sunetul trist al clopotelor istoriei României”, casele au fost

dezasamblate, bucată cu bucată, transportate cu trenul, căruța sau cu barca până la București unde au fost asamblate la loc pe suprafața muzeului de astăzi aflată pe malul lacului Herăstrău. Cea mai veche casă este construită în secolul al XVII-lea, iar cea mai recentă aparține secolului al XIX-lea. Casele din regiunile de deal și din regiunile de munte sunt deosebite de cele din zona de câmpie prin fundația înaltă, cele de la șes fiind majoritatea cu fundații joase, cele provenite din zonele unde invadau dușmanii des fiind jumătate îngropate în pământ.

Muzeu de Istorie Naturală “Grigore Antipa” Inițial, prima colecție de Istorie naturală a fost expusă în cadrul "Museului Național din Bucuresci" înființat în 1834, în sălile Colegiului Sf. Sava. Grigore Antipa devine director în 1893 și va conduce Muzeul timp de 51 de ani. După 1933, instituția îi va purta numele. Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice închiriază casa Porumbacu din strada Polonă (la nr. 19), în timp ce Grigore Antipa întreprinde o reorganizare radicală a Muzeului și creează o noua sectie, cea de Antropologie și Etnografie. Tot Antipa angajează în 1895 și 1896 doi asistenți : Robert Ritter von Dombrovski (1869-1932), bun ornitolog, vânător și preparator care va lucra timp de 21 de

ani, îmbogățind colecțiile și realizând primele diorame, și Arnold Lucien Montandon (1852-1922), naturalist originar din Besançon (Franța), care va lucra aici timp de 11 ani, ocupându-se de colecțiile de insecte. Grigore Antipa îi prezintă în 1903 primului ministru Dimitrie Sturza un memoriu în care demonstra necesitatea unei clădiri special construită pentru a adăposti un "Muzeu de Istorie Naturală demn de capitala țării". În ciuda dificultăților financiare ale vremii, Consiliul de Miniștri, "conștient de însemnătatea Istoriei naturale și a educației poporului" aprobă proiectul și suma necesară ridicării clădirii pe un teren de 23.000 m2, situat la capătul Șoselei Kiseleff. Realizată de inginerul Mihail Rocco, după indicațiile lui Grigore Antipa, cu o frumoasă fațadă proiectată de arhitectul Grigore Cerchez. Dupa

aranjarea colecțiilor și terminarea prezentărilor și dioramelor, noul Muzeu este inaugurat în prezența regelui Carol I și a familiei regale, precum și a mai multor miniștri, la data de 24 mai 1908.

În 1892 a fost elaborată legea pentru construirea Palatului Poștelor (Muzeul de Istorie al Romaniei )

În vremea aceea, poșta ținea de Ministerul de Interne, care a fost însărcinat să aloce o sumă substanțială. În lege se specifica: «Se deschide pe seama Ministerului de Interne un credit de 3.000.000 de lei aur, care se va acoperi printr-o

emisiune de rentă sau prin orice alte mijloace va găsi guvernul mai nimerit».În același timp, arhitectul Alexandru Săvulescu, desemnat să realizeze planurile noii clădiri, a fost trimis să viziteze mai multe capitale europene și să studieze clădirile de poștă de acolo, împreună cu directorul poștelor de atunci, Ernest Sturza.

Statui ale Bucurestiului de altadata

1876 Mihai Viteazul (sculptor Albert Ernest Carriere de Belleuse) Piaţa Universităţii

1880 Ion Heliade Rădulescu (Etote Ferrari) Piaţa Universităţii

1885 Gheorghe Lazăr (Ion Georgescu) Piaţa Universităţii

1895 Pake Protopoescu (Ioan Georgescu), Piaţa P. Protopopescu, demolată 19841901 Alexandru Lahovary (Marius Jean Antonin Mercier/Mercié) Piaţa Lahovary

1902 C. A. Rosetti (Wladimir Hegel) Piaţa C.A. Rosetti

1903 I. C. Brătianu (Ernest Dubois), Piaţa Universităţii, demolată în 1948

1905 Luigi Cazzavilan (Filip Marin) Str. L. Cazzavilan

1907 Lascăr Catargiu (Antonin Mercié), Bd. Lascăr Catargiu, demolată

1908 Dincu Golescu (Wladimir Hegel) Bd. Dinicu Golescu

Vasile Lascăr (G. Horvath) Str. Vasile Lascăr

1920 Haralambie Botescu (Dumitru Măţăuanu) Piaţa H. Botescu

1924 Eugeniu Carada, str. E. Carada, demolată după al II război mondial1931 Take Ionescu (Ernst Doubois) Bd. Gh. Magheru

1935 Spiru Haret (Ion Jalea) Piaţa Universităţii

1936 Mihail Kogălniceanu (Oscar Han) Piaţa M. Kogălniceanu

1937 Ferdinand I (Ivan Mestrovic), Şoseaua Kiseleff, demolată 1939 Constantin Brâncoveanu (OscarHan) Piaţa Sf.Gheorghe1938 I.C. Brătianu (Ivan Mestrovici) Bd. Dacia

1939 Carol I (Ivan Meštrović), demolată in 1948

1943 "Rotonda scriitorilor", Parcul Cişmigiu

Frumoasa Sybille Chrissoveloni, eglezoaica născută la Galaţi, prietena Reginei Maria, a transformat în spital Palatul de la Ghidigeni, în care locuia, şi a îngrijit nenumăraţi răniţi dovedindu-şi dragostea şi ataşamentul pentru România

Istoria Galaţiului este marcată de câteva femei a căror celebritate s-a datorat, nu numai personalităţii şi faptelor deosebite pentru care merită recunoştinţa posterităţii, ci şi frumuseţii lor consemnate în cronicile vremii.Celebra actriţă Fani Tardini, care a renunţat la tumultul Bucureştiului pentru a-şi urma iubirea pe meleaguri gălăţene, Smaranda Brăescu, prima femeie din lume care a sărit cu paraşuta, poeta Natalia Negru sau scriitoarea Hortensia Papadat Bengescu, au fost femei remarcabile despre care în hebdomadarele vremii s-a scris foarte mult.Totuşi, cea care este considerată drept cea mai frumoasă femeie din istoria Galaţiului „Sybille Youell s-a născut în anul 1879, la Galaţi, fiind a doua fiică a lui Edward Youell şi a Mariei Watson. Youell era un vestit negustor englez, stabilit pe meleaguri gălăţene, care deţinea în asociere cu socrul său, un mare antrepozit în portul Galaţi. Locuiau pe Calea Bârladului şi, când domnişoara Sybille trecea pe Strada Domnească, aflată în drumul său, trecătorii se opreau pentru a-i admira frumuseaţea fascinantă. Scrierile vremii o descriu ca pe o zână din poveşti, cu chipul luminos şi zâmbitor, cu părul ca razele de soare şi ochii căprui .Frumuseţea aceasta remarcabilă nu avea cum să nu stârnească pasiuni printre tinerii Galaţiului acelor ani, însă doar unul dintre ei a reuşit s-o cucerească pe Sybille Youell.„La 11 octombrie 1907, ea s-a căsătorit cu Jean Chrissoveloni, gălăţeanul care avea să înfiinţeze celebra Bancă Chrissoveloni din Bucureşti, instituţie de notorietate internaţională. După nuntă, Sybille s-a mutat împreună cu soţul ei în monumentalul Palat de la Ghidigeni , Galaţi. La impunătoarea reşedinţă, cei doi soţi erau vizitaţi deseori de către alteţele lor regale, principesa Maria şi principele Ferdinand pentru că Sbille se număra printre cele mai bune prietene ale prinţesei”. Iată cum o descrie pe Sybille, regina Maria în jurnalul ei, „Povestea vieţii mele”:  „Sybill Youell, care făcea parte din cercul nostru, cu firea ei adevărată anglo-saxonă, veselă, plină de avânt,

fără făţărnicie, făcea un contrast încântător cu al cumnatei sale mai blazată. Sybill, ca şi frumoasa ei soră (…) era o întruchipare strălucită a voiniciei. Înaltă, bălae, neobosită, veselă cu inima bună, spontană, avea o statură minunată şi pieliţa albă ca laptele; mişcările ei păreau pline de o voiciune falnică şi toată fiinţa ei era pătrunsă de sevă şi strălucită vitalitate (…)”.În societatea de atunci, Sybille dădea tonul modei căci, după cum afirmă Principesa Maria: „Nimeni nu-şi purta găteala în chip mai desăvârşit decât ea; avea o înfăţişare triumfătoare care te înviora(…)”Prietenia dintre regină şi Sybille a fost atât de strânsă, încât, regina Maria a devenit naşa de botez a unicului copil al lui Jean şi Sybille Chrissoveloni, Nicolae,, născut în iunie 1909.„Englezoaica Sybille Chrissoveloni şi-a dovedit şi frumuseţea sufletească prin dragostea şi recunoştinţa pentru ţara sa natală, în timpul primului război mondial, atunci când armata română, înfrântă, a fost nevoită să se retragă spre Moldova. Din iniţiativa ei, pe cheltuiala familiei sale, Palatul de la Ghidigeni a fost transormat în spital pentru răniţii şi bolnavii de pe front. Sybille a  îngrijit bolnavii şi răniţii români cu o dăruire de-a dreptul maternă. Regina Maria arătă în cartea sa că acest spital a salvat sute de vieţi ale ostaşilor români răniţi pe front şi a fost  o adevărată minune posibilă graţie minunatei Sybille Chrissoveloni”.Sybille Chrissoveloni s-a stins, la Paris, în noiembrie 1931, dispariţia ei îndurerând-o profund pe buna sa prietenă regina Maria.

Una din cladirile spectaculoase de pe str. Lipscani nr.8 este cladirea fostei banci Chrissoveloni . Proiectantul acestei cladiri este marele arhitect care a fost George Matei Cantacuzino si a fost construita intre 1923-1929." Palais de la Banque Chrissoveloni, Bucarest,G.M. Cantacuzene", din 1929, editat la Paris, prezenta aceasta banca, imediat dupa finalizarea constructiei. Veti fi impresionati sa vedeti ce treaba buna faceau oamenii atunci. "Albumul contine, in afara celor 64 de planse, si o scurta introducere in care G. M. Cantacuzino explica conceptia care i-a calauzit in realizarea "acestei armonii intre util si frumos". Talmacind viziunea arhitectilor de a fi conceput ca pe un palat de inspiratie palladiana, o cladire a carei functie era una strict utilitara".

Damele de companie. Oricat vi s-ar părea de curios, damele de altădată erau aşezăminte extrem de serioase, tot atît de serioase ca brutăriile şi băcăniile. De-aceea nici n-ar fi putut fi imaginat termenul de astăzi, atît de tehnic şi, la urma urmelor, atît de imprecis datorită tocmai impreciziei profesiunii respective, mai ales într-o societate în care, “peratologic” vorbind, se ştiau şi se respectau tot felul de limite: boier-ţăran, orăşean-mahalagiu, cucoană-servantă, bucureştean-provincial ş.a.m.d. La Capşa şi la Nestor nu intra oricine (chiar cu bani, că se făcea de ruşine), trenul avea trei clase, iar visul “domnişoarei Nastasia” de a ajunge în “centru” nu era o bagatelă, cum ar fi astăzi, putînd fi comparat cu cel al unuia care şi-ar fi dorit să ajungă, măcar o dată în viaţă, la Paris. Îndeobşte, stabilimentele aveau denumirile luate de la numele patroanelor sau de la vecinătăţi. În adolescenţa mea, care s-a nimerit să se petreacă în primii ani de după război, am cunoscut şi am frecventat pe Coana Florica (la Tîrgovişte), am fost deseori La Uzină (la Huşi), iar din

Crucea de Piatră mi-amintesc de Casanova, clădirea gălbuie, cu două etaje, unde erai servit şi cu o cafea (din năut,

bineînţeles, şi ce mai putea intra în lichidul acela incert) şi unde clienţii, dacă trebuiau să mai aştepte, răsfoiau teancuri vechi de reviste, mai ales “Realitatea ilustrată” şi “Trup şi suflet”, ultima avînd totdeauna pe copertă cîte o femeie dezgolită, chit că înăuntru se aflau doar reţete împotriva bătăturilor, herniei, ridurilor sau sfaturi pentru practicarea gimnasticii suedeze. Se conversa în şoaptă şi se comunica doar prin semne. Tarifele de care mi-amintesc erau destul de modice, poate şi pentru că erau reduceri pentru elevi, studenţi şi militari în termen, dar şi datorită orei (nu frecventai, ca puşti, stabilimentul decît după-amiezele, puţin înainte de căderea serii!). La preţurile de-atunci, o participare costa cam cît trei prăjituri Bibescu sau cît tot atîtea bilete la cinematograful doamnei Copilovici.

Pentru noi, elevii, toate pensionarele erau “tanti”, nu numai pentru că erau “bătrîne” (în jur de 24-25 de ani, mă rog, dintre cele cunoscute de mine!), dar şi pentru că se purtau ca nişte infirmiere ce aveau nenorocul să dea şi peste pacienţi mai puţin curajoşi. Examinarea prealabilă era obligatorie, vizuală şi tactilă, după care, mai ales pentru începători, urmau instrucţiunile, dar rostite atît de dulce şi de domol că era imposibil să nu le urmezi. Nu erau excluse unele strigăte de luptă (mai bine zis, de neluptă!), de genul: “Nu te grăbi, că doar nu vin turcii!”.Cînd m-am mutat în Bucureşti, în 1948, ca student în anul I, am stat o vreme pe strada Vulturi, în Dudeşti, nu departe de Crucea de Piatră. Drumul meu trecea şi pe-acolo, şi deseori, chiar lefter fiind, dădeam o raită pe străduţele micului cartier. Pe la colţuri erau instalaţi grataragii, la care puteai mînca nişte mititei a-ntîia, cot la cot cu cîte o pensionară, aflată în pauză. Era o linişte desăvîrşită, care contrasta cu restul oraşului, fiecare îşi vedea de ale sale, aşa cum, la băi, fiecare îşi urmează traseul zilnic, cu păhărelul de apă minerală în mînă.

După ce au fost desfiinţate, în 1949, le mai puteai vedea, pe la miezul nopţii, măturînd străzile, păzite de cîte un gardian. Măturau, săracele de ele, stîrnind praful umezit de răcoarea nopţii, mai stînd pentru o clipă ca să se odihnească, apoi luînd-o de la capăt, ca în versurile acelea ale lui Arghezi: “Regele Burtea / Mătură, stă, şi iar mătură curtea”.Îmi amintesc şi de o scenă petrecută cu puţin înaintea gonirii lor din cartierul cu pricina. Treceam, pe la prînz, pe una din străduţe (în scopuri pur documentare) şi, la o poartă, o “tanti”, poate din plictiseală, poate din rutină, şi-a dezvelit capotul înflorat pentru a-mi arăta pulpele care păreau, într-adevăr, irezistibile. Numai că un amănunt m-a frapat atunci. Ciorapul era prins de o portjartieră atît de veche şi de uzată că purtătoarea ei trebuise să se ajute şi de un ac de siguranţă mare, cît toate zilele, ce se vedea de la o poştă.Ei bine, mult timp după aceea, aducîndu-mi aminte de primii mei ani bucureşteni, n-am putut să scap în nici un chip de imaginea aceea colosală a acului de siguranţă.(Dilema, nr. 289, 14-20 august 1998)

Profesori si discipoli

Nicolae C. Ionescu, născut la 16 iunie 1890, a fost un filosof, logician, pedagog şi jurnalist român, orientarea sa filosofică fiind denumită “trăirism”. Acest film documentar este o biografie a celui care, pe parcursul vieţii, a adunat în jurul său o serie de membri marcanţi ai perioadei interbelice, precum Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu sau George Murnu. Este cunoscut, de asemenea, pentru legăturile sale romantice cu câteva din femeile celebre ale vremii, printre care Maruca Cantacuzino-Enescu, soţia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa şi pianista Cella Delavrancea. Biografia sa este legată de două clădiri istorice existente și azi, amintite de către elevii săi în memoriile lor: vila Marucăi Cantacuzino de la Sinaia (azi Muzeul „George Enescu” de la Cumpătu) și „Vila de la Băneasa” (azi sediul unei societății comerciale de pe Str. Ion-Ionescu de la Brad din București). Despre cea de a doua clădire se spune că ar fi primit-o în dar de la Nicolae Malaxa. După moartea lui Nae Ionescu în 1940, vila de la Băneasa a servit ca reședință Mareșalului Ion Antonescu.

Nae Ionescu s-a apropiat încă din timpul liceului de cercul socialist şi cu această ocazie l-a cunoscut pe Panait Istrati. În ultimul an de liceu a fost exmatriculat de la Liceul Bălcescu din Brăila, din câte se pare pentru republicanism naţional. Şi-a terminat studiile la alt liceu, iar apoi a urmat Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, absolvind specializarea filosofie în 1912. Apoi a fost numit profesor la Liceul Matei Basarab din Capitală, iar după o vreme pleacă în Germania, la Gottingen, unde l-a prins Primul Război Mondial. Imediat s-a întors în ţară, unde s-a căsătorit cu Elena Margareta Fotino, in anul 1913, la Iasi. Cu recomandarea lui Constantin Rădulescu-Motru primește un ajutor din partea Fundațiunei Universitare Carol I pentru pregătirea tezei de doctorat (privitoare la filosofia lui Kant).În 1916 s-a întors în Germania, iar după intrarea României în război este închis în lagărul Celle-Schloss, de unde a fost eliberat în 1917.

Doi ani mai târziu, Nae Ionescu şi-a susţinut doctoratul în filosofie la Universitatea din Munchen. Revenit în țară în 1919, este pentru scurtă vreme profesor, apoi director la Liceul militar Mânăstirea Dealu pentru ca, în același an, să fie numit asistent la catedra de Logică și Teoria cunoașterii a profesorului Constantin Rădulescu-Motru. Nae Ionescu își inaugurează activitatea universitară cu lecția Funcțiunea epistemologică a iubirii.

Le-a fost profesor universitar lui Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Jeni Acterian, Mircea Vulcănescu, Constantin Floru etc.

Roza vânturilor (1937) este o culegere de articole gazetărești strînse din inițiativa lui Mircea Eliade, care a și prefațat-o. Este singura carte publicată în timpul vieții.

A fost arestat şi închis de mai multe ori din cauza convingerilor sale politice şi a decedat din cauza unei boli de inimă pe 15 martie 1940. Duminică 17 martie, este înmormântat la Cimitirul Bellu din București. Nu s-au rostit cuvântări (deși C. Rădulescu-Motru pregătise una). În asistență: Octav Onicescu, Perpessicius, Dem. Theodorescu, Cella Delavrancea, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arșavir Acterian, Ștefan Ion Gheorghe, Dragoș Protopopescu, Vasile

Băncilă și, desigur, familia (soția, copiii, sora, cumnatul, generalul Vasile Panaitescu). S-au publicat necrologuri semnate de: Nicolae Iorga, Mircea Eliade, Nicolae Tatu, Camil Petrescu, Pamfil Șeicaru ș.a.

Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Rășinari;Sibiu - d. 20 iunie 1995, Paris) a fost un filozof și scriitor român stabilit în Franța, unde a trăit până la moarte fără să ceară cetățenia franceză. A început prin a fi un gânditor torturat de sentimente și senzații violente. Preocupat de problema morții și a suferinței, este atras de ideea sinuciderii ca idee care ajută supraviețuirii. Tema alienării omului, temă existențialistă prin excelență, prezentă la Jean-Paul Sartre sau Albert Camus, este formulată astfel, în 1932, de tânărul Cioran: "Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?"

După studii clasice la liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu, începe la 17 ani studiul filozofiei la Universitatea din București. A fost coleg cu Constantin Noica și elev al lui Tudor Vianu și Nae Ionescu. Bun cunoscător al limbii germane, a studiat

în original pe Immanuel Kant, Arthur Schopenhauer, și mai ales pe Friedrich Nietzsche.

Câteva teme mari străbat opera lui Emil Cioran: contingența ființei umane, păcatul originar, sensul tragic al istoriei, sfârșitul civilizației, amenințarea Răului, refuzul consolidării prin credință, obsesia absolutului, viața ca expresie a exilului metafizic al omului etc. Cioran a fost un gânditor pasionat de istorie, pe care o cunoaștea bine din vastele sale lecturi și mai ales din autorii și memorialiștii perioadelor de decadență, de unde reflecțiile marcat gnostice și antimoderniste, oarecum în linia spengleriană, asupra destinului omului și civilizației. Atâta vreme cât a păstrat legătura cu originile și nu s-a înstrăinat de sine, omul a rezistat. Astăzi, el este pe cale să se distrugă prin obiectivare de sine, producție și reproducție irepresibilă, exces de autoanaliză, de transparență și prin triumful artificialului.

În 1937 Emil Cioran pleacă în Franța cu o bursă a Institutului Francez din București. După o scurtă întoarcere în România (două luni, sfârșitul lui 1940- începutul lui 1941), el părăsește pentru totdeauna România și se stabilește la Paris. Din acest moment Cioran va publica numai în limba franceză, operele lui fiind apreciate nu numai pentru conținutul lor, dar și pentru stilul plin de distincție și finețe al limbii. În 1949 îi apare la editura Gallimard - editură care va publica mai târziu majoritatea cărților sale - prima lucrare scrisă în limba franceză, Précis de décomposition, distinsă în 1950 cu premiul Rivarol. Ulterior, Cioran refuză toate distincțiile literare care i-au fost atribuite.

Emil Cioran a locuit la Paris în Cartierul Latin, pe care nu l-a părăsit niciodată. A trăit mult timp retras, evitând publicitatea. În schimb a cultivat darul conversației cu numeroșii săi prieteni (Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Paul Celan, Barbu Fundoianu , Samuel Beckett, Henri Michaux). Cioran a întreținut o vastă corespondență, dezvăluindu-se ca un remarcabil autor epistolar.

Epuizând încă din tinerețe interesul pentru filozofia de catedră, Cioran a părăsit devreme gândirea sistematică și speculațiile abstracte, pentru a se consacra unor cugetări profund personale. "N-am inventat nimic, am fost doar secretarul senzațiilor mele", va constata mai târziu. Din eseurile apărute în limba română se desprinde portretul unui tânăr gânditor din anii treizeci, influențat de mișcarea de idei din acea epocă în care intelectualii români descopereau gândirea existențialistă (sub varianta ei românească, cu accente creștine și mistice, "trăirismul").

Ironia destinului a vrut ca Emil Cioran să devină celebru tocmai în limba franceză, ale cărei constrângeri le repudiase în tinerețe.

Constantin Noica (n. 12 iulie 1909, Vitănești, județul Teleorman - d. 4 decembrie 1987, Păltiniș, județul Sibiu) a fost un filosof, poet, eseist, publicist și scriitor român. Începe gimnaziul în București; în perioada 1924-1928 urmează liceul "Spiru Haret", apoi bacalaureatul în 1928. Debutează ca licean în revista liceului, Vlăstarul, în 1927. Îl are ca profesor de matematică la "Spiru Haret" pe poetul Uvedenrodelor, Ion Barbu. Se înscrie la Facultatea de Filosofie și Litere din București, pe care o va absolvi în 1931 cu teza de licență Problema lucrului în sine la Kant. Timp de trei ani îl are ca profesor pe filosoful Nae Ionescu.

În perioada 1932-1934 frecventează societatea culturală "Criterion". Toți prietenii lui Noica de la "Criterion" - Mihail Polihroniade, Haig Acterian, Mircea Eliade - vor îmbrățișa, mai devreme sau mai tîrziu, cauza mișcării legionare. Fidel ideii că lupta culturală și nu cea politică este calea pentru reînvierea culturală a României, refuză să intre în mișcarea legionară. În 1933, timp de un an de zile, urmează cursurile Facultății de Matematică iar în primăvara anului 1938 pleacă la Paris cu o bursă a statului francez, unde va sta pînă în primăvara anului 1939. În mai 1940 își susține la București doctoratul

în filosofie.

În perioada 1949 - 1958 are domiciliu obligatoriu la Câmpulung-Muscel. Aici, Noica și-a căpătat ideea filosofică și totodată și-a trasat principalele coordonate ale filosofiei sale de mai tîrziu. În 1958 Noica este arestat, anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi. Alături de el vor fi arestați toți participanții la seminariile private organizate de Noica la Câmpulung, iar lotul lor va purta la proces numele de "grupul Noica". Execută la Jilava 6 din cei 25 de ani de închisoare, fiind eliberat în august 1964.

Ultimii ani din viață începând cu anul 1975, Constantin Noica și i-a petrecut la Păltiniș lângă Sibiu, locuința lui devenind loc de pelerinaj și de dialog de tip socratic pentru admiratorii și discipolii săi (vezi Jurnalul de la Păltiniș de Gabriel Liiceanu). Se stinge din viață la 4 decembrie 1987. A fost înmormîntat pe 6 decembrie 1987, la Schitul Păltiniș, după dorința sa, slujba fiind oficiată de un sobor de preoți în frunte cu ÎPS Mitropolit Antonie al Ardealului. După 1989, Gabriel Liiceanu s-a ocupat de reeditarea integrală a cărților lui Noica.

Eugen Ionescu (n. 26 noiembrie 1909, Slatina - d. 28 martie 1994, Paris), cunoscut în afara României sub numele de Eugène Ionesco, conform ortografiei franceze, a fost un scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului și membru al Academiei Franceze. Obișnuia să declare că s-a născut în anul 1912, ori din pură cochetărie, ori din dorința de a crea o legătură între nașterea lui și moartea marelui său precursor Ion Luca Caragiale. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitați". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel

Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine și susține că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original și reușit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic și absurd al existenței, fatalitatea morții, splendoarea și neantul condiției umane.

Mircea Vulcănescu (3 martie 1904, București - 28 octombrie 1952, Aiud) a fost un filosof, sociolog, economist și profesor de etică român. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iași și Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupației germane), iar liceul l-a urmat la Galați și București. De foarte tînăr și-a descoperit dexterități de activist social: la 12 ani a devenit cercetaș, iar la 16 s-a înscris în societatea culturală "Înfrățirea românească". Din adolescență a scris poezii și eseuri ("Conștiința națională la români", ”Cine e poetul românismului”).

În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie și Litere și la Facultatea de Drept din București. A fost un membru remarcabil al Asociației Studenților Creștini din România (ASCR). În anul universitar 1923 - 1924 și-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la școala militară de geniu din București, unde a obținut gradul de sublocotenent.

În 1925, și-a luat licențele în Filosofie și în Drept. În primăvara aceluiași an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în satul Goicea Mare (din 1968, component al comunei Goicea), județul Dolj. Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.

Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenționînd să-și dea un doctorat în drept și altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-și definitiveze studiile.

Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice și texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferențiat cu diverse ocazii și a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.

Regele Carol al II-lea și ulterior regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.

Orator de mare forță, a conferențiat cu pasiune și persuasiune pe subiecte diferite, de la satul românesc la dimensiunea românească a existenței. Mircea Vulcănescu a deținut funcția de Subsecretar de Stat la Ministerul de Finanțe în guvernul Ion Antonescu, în perioada 27 ianuarie 1941 - 23 august 1944.Unul dintre cei mai tenace negociatori ai României cu cel de-al Treilea Reich, Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS imediat după 23 august 1944) și înzestrarea cu echipament militar german nou Armata a 4-a, etc.După lovitura de stat din 23 august ’44, condusă de regele Mihai, a revenit pe postul de șef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1946, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foștilor membri ai guvernului Antonescu, acuzați de crime de război.La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanța a menținut pedeapsa anterioara.Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, la fel ca alți 12 bărbați din celula sa, în hrubele secției 1. Acolo au fost dezbrăcați în pielea goală și lăsați într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare după cîteva ore. Conform unui martor, Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viața. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: "Să nu ne răzbunați!".

Româncele şi saloanele lor literare

Aurora Fulgida, născută Aurelia Ciocănescu. Aventura ei începe odată cu fuga de acasă. Dornică să se elibereze de constrângerile familiei şi de experienţe noi, Aurelia, se alătură unei trupe de teatru ambulante aflată în turneu prin Europa şi America de Sud.Se angajează mai întâi dansatoare de cabaret la Milano. De-aici pleacă în Brazilia şi se îndrăgosteşte fără leac de Rio de Janeiro. Vizitează oraşul pentru a doua oară şi decide să se stabilească aici, încurajată şi de oferta primită: un rol principal în filmul “Luciola”, regizat de Franco Magliani.

Filmul are succes datorită subiectului scandalos, dar şi al jocului extrem de senzual al româncei, fapt ce o transformă pe Aurelia peste noapte în celebritate.Aşa se naşte prima stea a filmului brazilian: Aurora Fulgida (în portugheză, stea strălucitoare).Timp de 10 va domina cinematografia braziliană, lucrând cu cei mai importanţi producători şi având o influenţă majoră asupra colegilor săi actori.„Era de o frumuseţe răpitoare. Ochii ei erau întunecaţi, adânci, misterioşi, era în ei o tăcere, o aşteptare, o promisiune, ceva tulburător, care-i făcea pe bărbaţi să încremenească în prezenţa ei. Avea o nelinişte tăcută, care exploda uneori, în accese de o energie formidabilă, avea o prezenţă extraordinară, şi în acelaşi timp, părea dusă pe altă lume. Avea piele

albă şi părul negru adânc, dar ochii, mai ales ochii, o făceau să fie ceea ce era”, o descria cu atâta pasiune şi fervoare criticul şi regizorul Corneliu Medvedev.

Odată cu dispariţia filmul mut, Aurora joacă un alt rol, cel de amfitrioană a high society-ului din Rio.Deschide un salon elegant românesc în Avenida Santo Amaro, primit cadou de la admiratorul şi companionul de o viaţă, Francisco Serrador. Salonul său era frecventat de politicieni, finanţişti, diplomaţi, scriitori şi actori. Dar şi de români exilaţi, printre care şi ex-regele Carol al-II-lea, proaspăt căsătorit cu Elena Lupescu. Povestea lor de dragoste o fascina pe Aurora, la fel ca pe întreaga lume. Primea vizite şi de la români aflaţi în vizită în Brazilia: ministrul de externe Mihail Manoilescu, scriitorul şi diplomatul Duliu Zamfirescu, legendarele Haricleea Darclé, Florica Cristoforeanu, Elena Teodorini. În salonul cu pereţi tapetaţi cu oglinzi de cristal, românca Aurora Fulgida apărea îmbrăcată cu o ie românească, purtând bijuterii extravagante şi eşarfă de borangic pe cap şi cântând o melodie populară românească.

Hélène Chrissoveloni s-a născut la Galaţi, într-o familie de bancheri de origine greacă.Prinţesa Dimitri Soutzo, prin căsătorie, a fost renumită în epoca sa pentru urzelile sale diplomatice (în special ca să obţină un post de ambasador la Bucureşti pentru cel de-al doilea soţ al său, scriitorul Paul Morand), dar mai ales pentru salonul literar pe care îl deţinea şi apartamentul luxos de la Ritz. Era la concurenţă în aceasta privinţă cu Anna de Noailles, Marthe Bibesco, Hélène de Caraman-Chimay şi Hélène Vacaresco, cu care a fost contemporană. Toate ţineau saloane literare la Paris. Iar protipendanda franceză pendula cu graţie între cele 5. Era o competiţie terbilă între ele, dar şi cu americancele Natalie Barney şi prinţesa Wineretta Singer de Polignac. De-altfel era şi cel mai fervent critic al scrierilor Annei de Noailles şi ale Marthei Bibesco.Hélène a fost amanta lui Marcel Proust, acesta cunoscând-o prin intermediul lui Morand, cel care îi devine mai târziu soţ.Frumoasă, amuzantă, inteligentă şi bogată. O combinaţie căreia i-a fost greu lui Proust să-i reziste.“Cea ce mă fascinează la această femeie este simţul ei extraordinar pentru politică, această forţă

particulară care pe cât mă fascinează, pe atât mă înspăimântă. E ceva magic cu ea, mai ales voinţa ei de fier”, Marcel Proust despre Hélène.

Otila Cosmuţă, născută Marchiş, a devenit mai târziu d-na Cosmutza, cum îi spuneau francezii, apoi d-na György Bölöny. A scris sub pseudonimul Kemeni Sandor şi a fost alintată de Brâncuşi „Baba dracului”.Jurnalist, critic de artă, secretara lui Anatole France, fotograf, sculptor – a fost eleva lui Bourdelle, prietenă a lui Rodin, Brâncuşi, Brassaϊ, Jospeh Csaky şi Ady Endre, a patronat şi ea cu succes un salon literar parizian.Gilberte Brassaϊ, spune despre Cosmutza că „era zgomotoasă şi foarte vorbăreaţă. Uneori era excesiv de preţioasă, alteori emoţională, îi plăcea să înjure masiv”. Cosmutza este cea care l-a susţinut şi introdus în lumea bună a Parisului. Împreună cu Carmen Sylva şi Hortensia Bengescu l-au convins pe Rodin să-l ia elev pe Brâncuşi. Totuşi acesta din urmă nu rămâne mult sub aripa lui Rodin, pentru că un geniu nu poate să crească la umbra unui

alt geniu. Amândoi însă aveau în comun pasiunea pentru femei frumoase, rafinate şi speciale, iar Otilia Cosmutza se încadra perfect în această categorie.Anatole France, cel căruia i-a fost aproape o perioadă îndelungată de timp, spunea despre ea că „are o figură frumoasă”.Avea acel usage du monde şi energia şi generozitatea de a aduce lumea laolaltă. După o călătorie în India, deschide la Paris un salon literar în care adună talente din toate zonele artistice şi geografice: Brâncuşi din Bucureşti, Picasso din Spania, Chagall din Sankt Petersburg, Modigliani din Livorno, Joseph Csaky din Budapesta, Brassaϊ din Braşov, Lipchitz din Vilnius.

Eliza Brătianu a fost nepoată de domn şi soră a prinţului Barbu Stirbey, fost prim-ministru (în 1927) factotum pe lângă Curtea regelui Ferdinand (ca prieten intim al reginei Maria), emisar, în 1944, al Opoziţiei democrate la Cairo pentru a trata cu aliaţii condiţiile unui armistiţiu. Eliza Brătianu a fost implicată puternic in viaţa politică românească, fijnd măritată mai întâi cu liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, apoi cu Ionel C. Bratianu, prim-ministru de 6 ori înainte, în timpul şi după al doilea război mondial.Eliza a ţinut cu succes un salon monden la Bucureşti, vreme de aproape 50 de ani. Era distinsă, inteligentă, poliglotă (vorbea şi scria în cel puţin trei limbi străine (franceza, engleza şi germana), ştiind sa fie o gazdă afabilă şi să primească mai tot ceea ce avea mai ilustru lumea politică şi culturala românească.Împreună cu Veturia Goga, Cella Delavrancea, Maruca Cantacuzino, Maria Ventura, Irina Procopiu şi Regina Maria participa la serate în urma cărora se strângeau fonduri pentru soldaţii români de pe fronturile primului război mondial.La 78 de ani a fost nevoită să-şi părăsească casa. Vinde toate bunurile de valoare, dar după un timp rămâne fără bani şi se apucă să facă papuci de casă şi să-i vândă. Moare după 10 ani.

Prinţesa Anne-Marie Calimachi este fiica lui Radu Văcărescu şi a Ioanei Cazotti, născută într-o familie bogată de origine italiană.Împreună cu soţul ei, Jean Calimachi, prinţesa dădea petreceri, dineuri diplomatice şi baluri fastuoase pentru care gătea un chef remarcabil, al cărui „salmis canard sauvage” era o operă de artă”, spune Matyla Ghyka. În saloanele sale se perinda toată floarea vieţii politice şi culturale ale vremii. Sir Sitwell scrie cu multă simpatie despre prinţesă în cartea sa „Călătorie în România”.Înainte de război, prinţesa Calimachi este ataşat de presă a Legaţiei Române la Londra. Venirea comuniştilor la putere o face să plece din ţara definitiv şi trăieşte până la sfârşitul vieţii (1972) în Londra. La începutul exilului său frecventa cele mai elegante saloane londoneze, apoi sărăceşte din cauza extravaganţelor sale şi e nevoită să muncească.

Cella Delavrancea si Elena Bibescu

Doua pianiste despre care a vorbit o lume intreaga, nascute la o generatie distanta si cu povesti de viata, prietenii si iubiri la fel de interesante. Au trait in veacuri diferite, una in epoca trasurilor cu cai si a primelor locomotive cu abur si stalpi cu electricitate, alta a stiut si ce inseamna sa stapanesti o masina, la sosea si cum arata lumea de sus, din avion.Prima a trait un veac, cealalta mai putin de jumatate. Cand una se stingea din aceasta lumea, cealalta abia ajungea la varsta adolescentei.Cella a venit din neam de avocati si scriitori, Elena, din os domnesc si cu pasiune pentru muzica, frumos si insolit, la fel de pline, amandoua.Nu s-au cunoscut, nu s-au stiut fata in fata, dar spunem ca s-ar fi privit cu fascinatie, admirat si poate duelat in fata vreunui pian, daca soarta le-ar fi adus in aceleasi timpuri.Intelepciunea, cumpatarea si dragostea multa au tinut-o pe Cella Delavrancea langa iubitorii de muzica mai bine de un veac.Născută Elena Costache Epureanu, la Bârlad,Elena Bibescu a fost o mecena şi o pianistă talentată.Prinţesa Bibescu a fost fiica Preşedintelui Consiliului României, soţia prinţului Alexandru Bibescu, mama celor mai buni prieteni ai lui Proust, prinţii Emanuel şi Anton Bibescu (ambasador al României la Washington şi apoi la Madrid) şi mătuşa scriitoarei Anna de Noailles.A jucat un rol activ în viaţa artistică pariziană din Belle Epoque. A adunat în salonul ei celebru pictori – Pierre Bonard, Puvis de Chavannes, Edouard Vuillard, Henri Martin, scriitori – Pierre Loti, Anatole France, Jules Lemaitre, Marcel Proust, sculptorul Aristide Maillol şi mai ales muzicieni – Debussy, Gounod, Saint-Saëns, Massenet, Chausson, Fauré şi tânărul George Enescu.

“Joi seara, superbă sărbătoare la palatul prinţului Bibescu. In marele salon, sub strălucirea lustrelor şi sfeşnicelor, in mijlocul unui rond de flori şi de plante agăţătoare, vedem circuland o lume aleasă, tot Bucureştiul elegant şi monden. Aurul şi diamantele strălucesc să te orbească. E un Paradis aşa cum l-a visat Mahomet. Frumuseţi blonde şi brune, umeri de alabastru şi braţe de marmură roz, incadrate in saten, catifele şi dantele, cat şi in pietre preţioase. La intrarea care reprezintă o casă ţărănească tapisată cu rogojini şi farfurii de ceramică, lopeţi şi coşuri de răchită, totul sub o panză de păianjen din fir de aur, prinţesa Bibescu, intr-o toaletă foarte simplă, dar de mare gust şi rafinament, primeşte invitaţii cu şarm şi o amabilitate al cărei secret numai ea il posedă“, Claymoor – “La vie à Bucarest“, 21 ianuarie 1883

Despre Elena Bibescu, cunoastem barfele sfarsitului de secol 19, cand Carol I a ostracizat-o impreuna cu Vacareasca la Paris, de frica influentei pe care o aveau asupra lui Carmen Sylva si de teama prea multor sedinte de spiritism ale “infamei bande” de muieri prea sensibile.Daca Elena a fost prietena de suflet a Reginei Elisabeta si Cella a avut fani in randul familiei regale. Regina Maria o adora si o numea “buna, curajoasa si incantatoarea mea prietena”.Pasiunea pentru spirite si calatoria lor a curtat-o si pe Cella. Se spune ca atunci cand unul din indragostitii de tanara pianista a trecut pe la ea inopinat, intr-un moment de prea multa efuziune emotionala, sa-i daruiasca un buchet de flori, tanara capricioasa i-a raspuns prin camerista ei:„Doamna nu va poate primi, este vizitata de amintirea tatalui ei“.Chiar daca nu s-au vazut fata in fata, Cella Delavrancea si Elena Bibescu au fost legate peste timp de acelasi personaj: George Enescu.Elena i-a fost muza, sustinatoare (i-a inlesnit cincerte in fata familiei regale si i-a facut cunostinta cu toate personalitatile vremii, in salonul ei de la Paris) si l-a acompaniat de multe ori pe tanarul Enescu, care o numea cu duiosie: “vice-mama”.Cella i-a fost partenera de scena, admiratoare si prietena.La ani buni dupa moartea compozitorului, si-l amintea: „Memoria lui prodigioasă capta dintr-o singură lectură compoziţiile pentru vioară sau pian şi-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană şi engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitaţiilor sonore – o caracteristică a muzicanţilor – îl avea şi el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încît juca adevărate scene comice, figurînd singur toate personajele lor… Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mîncăcios şi vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparaţii între arta culinară şi arta muzicală. Mi-aduc aminte de un şerbet de porumb, degustat de amîndoi la o prietenă comună, care a stîrnit imaginaţia lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizaţie subtilă catifelarea şi aroma acelui alb şerbet“.

Sa nu te intalnesti niciodata, dar sa imparti acceasi mare si superba prietenie. Mai frumos decat atat, e prea de rar.

Henrieta Delavrancea - Gibory (n. 19 octombrie 1897 - d. 26 martie 1987) a fost una dintre primele arhitecte din București. A fost fiica lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și soră a scriitoarei și pianistei Cella Delavrancea. Alături de Horia Creangă, George Matei Cantacuzino și Octav Doicescu, face parte din generația de arhitecți care a avut o contribuție importantă la formarea școlii de arhitectură modernă românească[3]. Muzeul de Istorie, fosta primărie interbelică, din Balcic se află în forma actuală din 1935-1936, fiind opera arhitectei Henrieta Delavrancea-Gibory. Aceasta a transformat radical o casă mai veche de secol 19, cu înfăţişare eclectică, pentru a o adapta stilului local de inspiraţie meridională. O casa unicat in Bucuresti, facuta de arhitecta Henriette Delavrancea Gibory in stilul celebrelor vile de la Balcic este o vila parter cu etaj aflata pe Bulevardul Aviatorilor, la nr. 92.

In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie:

“Sambata seara are loc ultimul bal mascat al operei. Un bal vesel cu multa lume. La miezul noptii era imposibil sa mai circuli prin sala. Toate lojile de parter sunt ocupate. Clanul mondenilor este bine reprezentat. Doamna Eliza Millo, in semidoliu, poarta o rochie din satin negru presarat cu jais, costum sabran semideschis impodobit in parti cu flori de accacia, pe cap o ramura inflorita de accacia prinsa intr-un mare fluture din briliante.

Doamna Maria Creteanu, foarte gratioasa intr-o toaleta de matase de-un albastru electric; mari garoafe rosii in corsaj si in par. Doamna Adolf Cantacuzino, foarte admirata in alb, cu reflexe de argint, broderii si torsade de perle irizate; corsaj cuirasa muland talia, pe umarul stang un mare nod de regenta, in parul blond ca aurul, un trandafir vested ratacit. Doamna Hartoular, toata in alb sub o ploaie de panglici albastre. Doamna Grigore Lahovary, in satin negru inveselit de trandafiri de Bengal. Doamna A. Darvariss, in gri cenusiu de Orient; doamna Missir, foarte frumoasa in crem, frangandu-se sub trandafiri de mai; doamna Stolojanu, in albastru suspin, pe cap – stele din diamante.

Doamna Kentin, decoltata, in velur negru, buchet de maci asezati "à l’assasin". Doamna Constantin Boerescu, in satin negru acoperit de dantele, doamna Zoe Costescu in alb etc. Doamna Maria

Un strigat de "protest impotriva strainismului din cultura romaneasca"

Intr-o lume a lui Claymoor cu evidente cosmopolite, in care culturi si etnii diferite isi construiau impreuna starea de normalitate, in aceeasi lume in care editori evrei publicau scriitori cu vederi nationaliste, nimeni nu-si putea inchipui ca dupa doar cateva decenii vor aparea semnele unei crize. De fapt, primul sef de guvern care a scos un strigat de "protest impotriva strainismului din cultura romaneasca" a fost poetul Octavian Goga, care – anuntandu-si programul de guvernare cand a devenit prim-ministru (decembrie 1937) – declara: "Pornind de jos in sus, din adancurile rezervorului nostru de energie etnica un val de protestare impotriva strainismului cotropitor, un impuls organic de sanatate a strigat de la un capat la altul: Vrem Romania national-crestina. Am suprimat ziarele «Adevarul», «Dimineata», «Lupta», injonctiuni straine romanilor! Acest strigat e certificatul de nastere al guvernului in patrimoniul de gandire al unui neam... Am retras biletele de circulatie pe CFR la peste 120 de gazetari evrei".

Dar procesul de excludere capata amploare abia la sfarsitul lui august 1940 si, mai ales, o data cu instalarea Statului National Legionar, in septembrie 1940. Astfel, in septembrie, este concediat intregul personal evreiesc din toate teatrele dramatice si lirice; in octombrie, Sindicatul Artelor Frumoase exclude pictorii si sculptorii evrei sau pe cei casatoriti cu evrei(ce); in noiembrie 1941, apare Decizia Ministerului Propagandei de desfiintare a matritelor metalice ale discurilor de gramofon cu imprimari ale compozitorilor si interpretilor evrei.

Scriitorii evrei sunt exclusi din Societatea Scriitorilor Romani in octombrie 1940, cand se si

In plin Belle Époque, Misu Vacaresco publica in L’Indépendance Roumaine o rubrica pe care o semneaza: Claymoor. Indiscret, histrion si, mai ales, imprevizibil, cel mai important cronicar al Romaniei mondene de sfarsit de secol romantic a fost un personaj care se identifica astfel cu lumea salonarda pe care o descrie:

“Sambata seara are loc ultimul bal mascat al operei. Un bal vesel cu multa lume. La miezul noptii era imposibil sa mai circuli prin sala. Toate lojile de parter sunt ocupate. Clanul mondenilor este bine reprezentat. Doamna Eliza Millo, in semidoliu, poarta o rochie din satin negru presarat cu jais, costum sabran semideschis impodobit in parti cu flori de accacia, pe cap o ramura inflorita de accacia prinsa intr-un mare fluture din briliante.

Doamna Maria Creteanu, foarte gratioasa intr-o toaleta de matase de-un albastru electric; mari garoafe rosii in corsaj si in par. Doamna Adolf Cantacuzino, foarte admirata in alb, cu reflexe de argint, broderii si torsade de perle irizate; corsaj cuirasa muland talia, pe umarul stang un mare nod de regenta, in parul blond ca aurul, un trandafir vested ratacit. Doamna Hartoular, toata in alb sub o ploaie de panglici albastre. Doamna Grigore Lahovary, in satin negru inveselit de trandafiri de Bengal. Doamna A. Darvariss, in gri cenusiu de Orient; doamna Missir, foarte frumoasa in crem, frangandu-se sub trandafiri de mai; doamna Stolojanu, in albastru suspin, pe cap – stele din diamante.

Doamna Kentin, decoltata, in velur negru, buchet de maci asezati "à l’assasin". Doamna Constantin Boerescu, in satin negru acoperit de dantele, doamna Zoe Costescu in alb etc. Doamna Maria

interzice consultarea lucrarilor autorilor evrei in bibliotecile publice. Lista intitulata "Scriitori evrei ale caror lucrari sunt interzise la vanzare si la gazduirea lor in bibliotecile scolare si publice, in institutiile, asociatiile si intreprinderile care editeaza si vand asemenea publicatii" a fost afisata in institutiile publice in noiembrie 1942. Aceasta lista cuprindea numele a 42 scriitori, cu data si locul nasterii, numele cu care s-au nascut, numele parintilor, pseudonimele si titlurile cartilor scrise de ei.

Cateva zile dupa publicarea afiselor, scriitorii evrei care apareau pe liste au fost convocati la Perfectura Politiei, unde li s-a comunicat ca au fost declarati ostatici si ca daca se va intampla "ceva" ei vor plati cu capul.

Prințul Barbu Alexandru Știrbey (n. 4 noiembrie 1872, Buftea; d. 24 martie 1946) a fost un om politic din România, președinte al Consiliului de Miniștri, ministru de interne și ad-interim la Finanțe și la Externe, membru de onoare al Academiei Române. El a jucat un rol deosebit în politica țării până în anul 1931, când a fost exilat de Carol al II-lea. Bunicul său a fost Barbu Știrbei, Domn al Munteniei între 1849 - 1856. Tatăl său a fost Alexandru Știrbei, om politic iar mama, Maria Ghica Comănești. Este descendent și din neamul Brâncovenilor prin bunica Elisaveta.

Prințul Barbu Știrbey a urmat atât liceul, cât și cursurile Facultății de Științe Juridice din Paris. Întors în țară, s-a căsătorit (1895) cu Nadejda Bibescu, verișoara sa de gradul II, cu care a avut patru fiice: Maria, Adina, Elisa și Jeana.

Personalitatea lui Barbu Știrbey de om extrem de rafinat, cult, manierat, bărbat frumos, cu părul bogat și negru si a inflacarat imaginatia contemporanilor sai, dintre care mare parte era sigura ca ar fi fost adevarata mare iubire a Reginei Maria . Principesa l-a cunoscut pe Barbu Stirbey in 1907 si il numea "printul alb", datorita tinutei sale tipic englezeasca, elegantei, distinctiei si discretiei. Carol I l-a numit pe Barbu Stirbey, in 1913, in functia de administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Stirbey era un gospodar priceput, iar afacerile sale erau un model pentru toti românii. Astfel, oficial, Barbu Stirbey putea sa vina oricând la Palat, fara a trezi banuieli. Și între regina Maria și familia lui Știrbey relațiile sunt

foarte prietenești. Se spune ca din relatia celor doi, s-au nascut Elisabeta si Mircea, relatie pe care Carol I o tolera, principele Ferdinand o accepta iar sotia printului parea ca nu o cunoaste. “Interesant este ca sotia lui Stirbey, Nadeja, era incântata de prietenia dintre cei doi, o invita pe Maria la palatul de la Buftea, unde principesa ramanea adesea peste noapte. Nadeja nu vedea ca intre sotul sau si sotia mostenitorului tronului ar exista relatii intime, iar vorbele care-i ajungeau la ureche le considera simple bârfe, puse la cale de cei invidiosi de faptul ca intre familia Stirbey si principesa Maria erau relatii atât de apropiate. Nici fetele lui Stirbey nu credeau in barfe si erau incântate de prezenta fermecatoarei printese la palatul de la Buftea.” Constantin Argetoianu nota: "La Curtea noastra, secretele alcovului erau secretele tuturor, si cu destrabalata educatie pe care o primise, in continua ei promiscuitate cu slugile, aflase si odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai putin piparate pe care oamenii si le povesteau pe soptite.

Legatura amoroasa dintre regina si Alexandru Stirbey a fost cunoscuta in epoca de apropiatii palatului, insa simpatia generala de care se bucura suverana a facut ca aceasta sa nu fie blamata - in plus, discretia reginei a dus la evitarea unor scandaluri publice. Iubirea reginei Maria a infierbantat clasa politica romaneasca intr-o singura ocazie: in vara lui 1927, cand suverana s-a implicat direct in politica interna a tarii, insistand pentru numirea lui Stirbey ca prim ministru.

A fost un vizionar, ridicand nivelul economic al propriilor mosii prin investitii in prelucrarea produselor agricole si infiintand, de plida, la Buftea, prima fabrica de conserve din tara. In pivnita imensa de sub Palatul Stirbey din Bucuresti se invecheau vinurile din domeniile familiei situate in Moldova si Valahia, inainte sa fie distribuite in tara si in toata Europa.La inceputul secolului XX, dupa distrugerea viilor prin filoxera, Printul Barbu Stirbey devine proprietarul celei mai mari pepiniere din tara, la Dragasani, devenind unul din marii producatori de vin europeni ai perioadei interbelice. Inaintea multor alti industriasi sau investitori in agricultura, domnul Stirbey intelege concepte de marketing si isi promoveaza soiurile tradiţionale Braghina, Tamaioasa sau Negru de Dragaşani in diferite publicatii ale vremii: „Cartea de telefon – 1915″, revista „Ilustratiunea Romana” (1913).Vinurile de pe podgoria domniei sale plac si azi Europei si lumii si povestile despre sarmul si eleganta unui domn aristocrat din Romania, unui print interbelic, fascineaza generatia milenista cu aceeasi intensitate cu care ii facea sa viseze pe tinerii si domnisoarele din Interbelic.

A înființat lângă parcul palatului său de la Buftea o fabrică de conserve, o pepinieră de viță americană, o lăptărie, o moară sistematică, iar în 1902 o fabrică de vată și pansamente. Este primul care a introdus în Vechiul Regat cultura bumbacului și a orezului. Moșiile sale se intindeau pe terenuri vaste: la Buftea avea 225 ha de teren arabil și 225 ha de pădure; în județul Olt, la Știrbey, avea 325 ha teren arabil, 2.500 ha pădure și 45 ha vie; la Plugari, în Iași avea 5.800 ha teren arabil; la Plopii-Slăvești din Teleorman deținea 345 ha teren arabil. De asemenea, era președintele unor consilii de administratie ale unor mari bănci, societăți și uzine: Steaua Română, Uzinele Reșita, Titan-Nădrag-Călan, Astra, Societatea Generală de Asigurări din București, Societatea Franco-Română de Materiale de Drum de Fier și altele. Prin urmare, Știrbey era posesorul uneia dintre cele mai fabuloase și mai diverse averi din România.

În timpul războiului, Barbu Știrbey a fost alături de familia regală, în refugiul de la Iași. Izbucnirea revoluției în Rusia și înlăturarea țarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostașilor ruși de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuală "contaminare" a ostașilor români, în covârșitoarea majoritate țărani, regele Ferdinand a fost sfătuit de Știrbey și Brătianu, de N.Iorga și regina Maria să adreseze ostașilor un mesaj prin care să promită înfăptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Știrbey și a avut o primire entuziastă, contribuind la calmarea spiritelor, dar și la creșterea popularității regelui.

“Barbu Stirbey mai avea un foarte mare avantaj: era cumnat cu Ion I.C. Bratianu, presedintele Partidului National Liberal. Acesta era un om politic de exceptie, cu o viziune foarte clara asupra evolutiei istorice a poporului român si a directiilor spre care trebuia sa se indrepte, era convins de rolul familiei Bratianu si considera ca avea misiunea de a duce mai departe mostenirea lasata de tatal sau, Ion C. Bratianu, care-si legase numele de Revolutia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, aducerea printului strain in 1866, obtinerea independentei si proclamarea Regatului in 1881. Fiul acestuia, I.I.C. Bratianu, avea si un exceptional talent de manevrier politic, intrucât stia - cum aprecia N. Iorga - sa aplice ingineria (meseria sa de baza) la politica. In 1913, când Barbu Stirbey (cumnatul sau) fusese numit administrator al Domeniilor Coroanei, I.I.C. Bratianu lansase o campanie decisiva in favoarea reformei agrare si a celei electorale, in care vedea cheia evolutiei Romaniei pe calea progresului si liberalismului, a fauririi unitatii nationale si statale. Desi Carol I a fost, initial, foarte reticent la ideea reformelor, Bratianu a reusit, cu mult tact si perseverenta, sa-l convinga pe batrânul rege sa le accepte, astfel ca presedintele P.N.L. a fost numit, in ianuarie 1914, seful guvernului, dupa care a organizat alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta, Barbu Stirbey avea din partea lui Bratianu misiunea de a-l convinge pe principele Ferdinand ca reformele erau absolut necesare, astfel ca la urcarea sa pe tron sa le sustina.”

La 4 iunie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a forma un guvern de "uniune națională". Cu experiența pe care o avea, Barbu Știrbey a reușit ca în doar câteva ore să formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentanții celor două mari partide aflate într-o acerbă dispută politică P.N.L și P.N.Ț. Guvernul Știrbey s-a menținut numai două săptămâni, după care frâiele puterii au fost preluate de Ion I.C.Brătianu. Cel mai probabil, Maria a incercat sa-si asigure prin Stirbey controlul asupra politicii romanesti dupa moartea regelui, insa incercarea sa a fost sortita esecului Moartea regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de "eminență cenușie" a lui Barbu Știrbey. Atunci când Carol al II lea a fost proclamat rege, la 7 iunie 1930, Barbu a fost nevoit să plece în exil la Paris, unde a stat 10 ani. La Paris, Prințul Știrbey a fost victima unei tentative de asasinat în urma căreia s-a refăcut cu greu. Revenit din exil, după înlăturarea în 1940 a lui Carol al II-lea, Barbu Știrbey a fost trimis în misiune diplomatică la Cairo și Moscova, în încercarea de a trata cu Aliații.În anul 1945, partidele politice istorice și Regele Mihai doreau alternativa formării unui guvern sub conducerea lui Barbu Știrbey, în timp ce țara era în tranziția de la guvernul lui Rădescu la cel al lui Petru Groza. Din păcate, la 2 martie 1945, Petru Groza este impus de Moscova, iar Barbu Știrbey nu a apucat să fie numit prim-ministru. Prințul Știrbey a murit în mod neașteptat în 1946 de cancer hepatic. "Prințul alb" al politicii românești a fost înmormântat, alături de bunicul său, domnitorul Barbu Știrbei, la Capela din parcul Palatului din Buftea.

Palatul Stirbei de la Buftea se afla pe malul lacului Buftea, la 20 de kilometri de Bucuresti si a fost construit de Domnitorul Barbu Dimitrie Stirbei. Acesta incepe constructia palatului in 1850. Palatul era prevazut cu doua tuneluri de iesire in caz de primejdie. Parcul in care se afla palatul este proiectat in stil englezesc, are un lac interior si a fost declarat rezervatie naturala. Palatul este construit in stil Tudor si s-

au folosit caramida rosie, lemn de stejar si trandafir, marmura de Carara si fier forjat. De asemenea, candelabrele functionau cu lumanari parfumate, importate din Turcia.

Printul Barbu Alexandru Stirbey (1872-1946) a mostenit Domeniul de la tatal sau la doar 23 de ani. Om politic si, deopotriva, un întreprinzator abil si pasionat, educat si el la Paris, Printul Stirbey a dat Domeniului stralucirea conferita de generozitatea spatiului si fericita amplasare, valorificând la maxim potentialul sau economic dar, mai ales, introducându-l în circuitul înaltei societati bucurestene.In legatura cu dormitoarele, se spune ca intre dormitoare exista o usa secreta adapostita de un urias tablou prin care printul Stirbei comunica cu regina Maria, un oaspete frecvent al palatului.

Printre oaspetii familiei Stirbei se numara familia regala, Carol I si regina Elisabeta, Ferdinand si regina Maria, ministri romani si straini, diplomati, personalitati ale stiintei, literaturii, culturii, mari latifundiari, oameni de afaceri si bancheri. Tot la Palatul Stirbei s-a semnat in martie 1918 Tratatul preliminar de Pace sau "pacea odioasa".

Capela, cu altar si gropnita, care mai pastreaza fragmente din pictura Maica Domnului cu Isus in brate, realizata de Gheorghe Tatarescu, ruda cu familia Stirbeilor. In gropnita se afla mormintele domnitorului Barbu Dimitrie Stirbei Voievod, al printului Barbu Alexandru Stirbei si ale rudelor acestora.

“Buftea era un domeniu foarte bine orânduit, aproape de tot de Bucuresti, iar printul Stirbey croise în padure lungi alei pe care le puteai goni în galop, pe un drum batut, lungime de mai multi kilometri. Atât printul cât si trei dintre fiicele lui erau calareti cât se poate de buni si petreceam de minune împreuna. Mi-era draga acea padure cu covorul ei de flori ce se schimba dupa anotimp, de la mica brândusa galbena pâna la floarea de mazarica din mijlocul verii, de un vânat adânc, care-si întindea minunatele manunchiuri peste tot pamântul. Când închid ochii parca simt mirosul patrunzator al tufisurilor de stejar care îsi raspândesc îndeosebi aroma spre seara si par a-si revarsa pâna si fundul sufletului în ceasurile racoroase ale amurgului” marturiseste Regina Maria despre domeniul de la Buftea al familiei Stirbey.

Scriitorul Emanoil Hagi-Mosco nota despre o zi petrecuta la Palatul Stirbei astfel: "Dimineata la ora 8 se lua cafeaua cu lapte in gradina, intr-un chiosc acoperit, de fier, strajuit de o statuie de fier care avea un ulcior in mana. Era botezata "La dame de fer". Mesele isi aveau regula lor. La 12 dejunul, la 7 si jumatate seara pranzul. Se anunta prin danganitul unui clopot, asezat in gradina din fata, langa scaune si mese, loc de adunare dupa asfintit. Mancarea se aducea pe un carucior cu tava cu carbuni. La ora patru se aducea in salon tava cu dulceturi si racoritoare, cu apa de la gheata. Lacul

isi avea farmecul lui, inchis intre doua dealuri mai ridicate, de o parte gradina, de alta padurea, cu insulite de papura, brazdat de nuferi".

Palatul Snagov se afla la 40 de kilometri de Bucuresti, pe malul lacului Snagov. Acest palat a fost construit in anii '30 de catre Printul Nicolae, fratele lui Carol al II-lea. In anii ’80, suprafata sa a fost extinsa, aproape dublata de catre familia Ceausescu. Schitele dupa care a fost construit acest palat au apartinut arhitectei Henriette Delavrancea Gibory, fiica scriitorului Barbu Delavrancea.La vremea respectiva, Henriette era cea mai importanta arhitecta a Romaniei. In prezent, palatul nu mai pastreaza din arhitectura proiectata de Henriette Delavrancea decat intrarea, holul si scara care duce la etaj. Cladirea a fost finalizata in 1932 si era formata dintr-un hol imens la parter si cateva camere la etaj. Palatul este construit in stilul brancovesc si este mobilat in stil baroc. Palatul de la Snagov nu a fost

insa locuit de printul Nicolae. Neintelegeri dintre el si fratele sau, Carol al II-lea, au dus la exilarea sa in 1937.

Palatul Ghica din Caciulati se afla in satul Caciulati, in comuna Moara Vlasiei, in apropiere de Bucuresti. Acest edificiu a fost ridicat de Dimitrie Ghica in 1832. Mosia pe care a fost construt palatul apartinea boierului Ianache Mavrodin, care o vinde lui Dimitrie Ghica, tatal lui Alexandru Ghica, domn al Tarii Romanesti intre anii 1834-1842.Palatul este construit ca resedinta de vara a familiei si dispune de un parc, terasa exterioara, gradina si lac. Mobilierul de epoca stil Ludovic al XVI –lea, aflat intr-unul dintre dormitoare, a apartinut Elenei Lupescu, care a locuit aici o perioada.In 1924, in urma unor conflicte intre mostenitori, palatul a fost donat Academiei Romane. Ansamblul alcatuit din parc, palat si biserica Adormirea Maicii Domnului este inclus in lista monumentelor istorice.

Palatul Ghika Tei situat în Parcul Plumbuita, care mărginește latura sudică a lacului. Este o construcție în stil neoclasic, ridicată de domnitorul Grigore Dimitrie Ghica în anul 1822, după planurile arhitectului catalan - român Xavier Villacrosse, pe locul vechii case părintești a banului Dumitrache Ghica. Pe o tablă din marmură, amplastă mai târziu, figura un text despre construirea palatului. ”Zidit din temelie de către Voevodul Grigore Ghika VIII, Domn al Țării Românești, pe moșia sa domnească Colentina, în anul 1822. Aci fu odinoară falnica sa locuință de vară, alături de care, spre dreapta cuviință, a înălțat apoi întru slava și pomenirea lui Dumnezeu biserica familiei cu hramul Inaltarea Dmnului și a împodobit-o cu frumoase daruri prin înalta și statornica sa voință”.În anul 1978, palatul a fost

restaurat .Clădirea a servit ulterior ca prefectură a județului Ilfov sau ca sediu al Ministerului Sănătății. Alături de Palatul Ghika Tei se află Biserica Teiul Doamnei Ghica.

Conacul Stolnicului Constantin Cantacuzino de la Afumati. Fosta curte a stolnicului Cantacuzino a fost construita in 1696, iar in secolul XIX, baronul Dumba Sterio a facut unele modificari arhitectonice. Cladirea conacului este construita in stil romanesc cu tendinte gotice si renascentiste si cuprinde saloane spatioase la etaj, camere pentru personal la parter si mansarda, iar la subsol se afla pivnitele pentru pastrarea vinurilor.

Palatul Brancovenesc de la Potlogi a fost construit de Constantin Brancoveanu in 1698, pe locul unei curti boieresti. Fatada orientata spre un elesteu are o dubla loggie. Pe fatada opusa, spre curte, compozitia este dominata de foisorul cu scara exterioara, asemeni celui de la Mogosoaia. Decoratia palatului cuprindea motive florale de inspiratie persana. In varianta de la Potlogi, ele sunt realizate in stuc. Principala caracteristica a acestui stil folosit la construirea Palatului de la Potlogi, este tratarea peisagistica elaborata ce cuprinde gradini si zone cu apa, centrate pe un palat a carui simetrie interioara este incadrata de peisajul inconjurator. Exemple suplimentare ale acestui stil se intalnesc in sculpturile si picturile murale, care sunt caracterizate de exaltare similara naturii, dupa cum e evidenta si in recurenta motivelor florale si vegetale.In Bucuresti s-au pastrat cele mai multe constructii apartinand stilului brancovenesc, majoritatea fiind lacasuri de cult.

Conacul Otetelesanu de la Magurele “Magurelele au fost mosie de zestre a Stanchii Doamnei si se intindea din Dambovita pana-n Arges. Mihai-Voda Viteazul avea aici loc de sedere, unde a tinut in ajunul bataliei de la Calugareni consiliul de razboi, si batranii arata si azi unde se afla cula lui, din care n-a mai ramas decat o pivnita”. Mosia a apartinut Elenei Cantacuzino si a fost cumparata de Ioan Otetelesanu, ministru de finante al Romaniei in 1866. Acesta  lasa "toata averea sa, pentru ca sa serveasca la facerea unui institut de fete romance carora li se va da o crestere si educatie de bune nume de familie , fara pretentie sau lux".Conacul a fost modificat in perioada 1945-1950 pentru Institutul de Fizica Atomica, fiind inlaturate unele din elementele de arhitectura, care ii dadea caracterul epocii. Afectat

de cutremurele din 1977,1986 si 1990 ”Blocul M” a fost abandonat ca urmare a starii de degradare si a lipsei de fonduri financiare pentru reparatii, dar si declinului cercetarii romanesti in domeniul fizicii atomice. In parcul Institutului de Fizica se afla si bustul lui Mihai Eminescu, Statuia se gaseste langa chioscul de lemn, existent in parc la 1863, unde se presupune ca a poposit Mihai Eminescu cu Ioan Slavici in plimbarile lor la sfarsit de saptamana intru-cat la vremea aceea “cea mai apropiata din gradinile de la Filaret si totodata si mai vestita dintre aceste gradini boieresti era cea de la Magurele a lui Otetelisanu, care era deschisa pentru bucuresteni” (Jurnalul intim al lui Ioan Slavici,1909).“Ma duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales dupa amiaza si stateam pana spre miezul noptii, caci plina era gradina mai ales serile, cand luna-si revarsa lumina peste lac si peste luminisuri, incat parca te aflai pe celalalt taram, intre smei, zane si feti frumosi. Aici sta castelul singuratic oglindindu-se in lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele pasarele care la cuiburi se aduna, aici luna iese ‘ntreaga si se’nalta asa balaie, dar tot aici era si teatrul de papusi si zvonul de vorbe omenesti”. Slavici indica prin citatele sale sursa de inspiratie a marelui nostru poet. Din ansamblul fostului conac mai regasim biserica Sfintii "Imparati Constantin si Elena" din strada Milcov nr.2 si parcul din apropiere, care mai pastreaza mici urme ale vremurilor de atunci.

Palatul Bragadiru. Deosebit de harnic, cinstit și inteligent, Dumitru Marinescu a fost luat în tovărășie, iar în 1866 Iancu Stefanescu îi și lasă negoțul său.Lărgindu-și comerțul, în anii următori a luat în arendă mai multe fabrici de spirt. În 1877, în timpul Războiului de Independență, Dumitru Marinescu vinde soldatilor rachiu și spitalelor spirt pentru răniți. Cu capitalul astfel strâns, Dumitru Marinescu înființează prima fabrică de alcool rafinat în comuna Bragadiru, lângă București, care functioneaza încă, și se face cunoscut sub numele de Dumitru Marinescu Bragadiru.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în partea de sud a României producția de bere era slab dezvoltată, dar concentrată în București. Dumitru Marinescu Bragadiru a început să achizitioneze teren în jurul centrului Bucureștiului, în apropiere de Piața Principesa Maria (astăzi Piața George Coșbuc) și a înființat fabrica sa de bere.

Dumitru Marinescu Bragadiru a conceput Colosul, ca un loc de recreere, respectand astfel o traditie a fabricilor de bere de a avea si un local in vecinatate asa cum era Gradina de vara “Eliseul Luther” sau braseria , restaurantul si sala de spectacole si bal Colosseul Oppler, disparut in totatalitate astazi. Un exemplu al Bucurestiului de altadata, cladirea a devenit ulterior Palatul Bragadiru, radiindu-si frumusetea si farmecul istoric. Conceptia arhitecturala eclectica cu un repertoriu decorativ bogat folosit armonic la compozitia fatadei si decorarea interioarelor, reflecta intru-totul frumusetea anilor 1900.Compusa dintr-o spectaculoasa sala de bal care poate functiona si ca sala de teatru sau de concerte, o biblioteca, o popicarie, numeroase camere, magazine si birouri ce functionau la parter, cladirea era o structura impresionanta ce imbina stilurile celor mai renumite cladiri ale timpului. La 11 Iunie 1948 regimul comunist a nationalizat intreaga industrie romaneasca. Fabrica de Bere a fost redenumita Fabrica de Bere Rahova dupa numele cartierului in care se afla. Prima grija a regimului a fost spargerea cu lovituri de ciocan a numelui Dumitru Marinescu Bragadiru de pe frontonul fabricii de bere. Imobilul Colosseum a fost, redenumit Casa de Cultura Lenin.

Recesiunea din 1947

La crâşme, preţul băuturii se schimba de la oră la oră. Oamenii s-au trezit peste noapte săraci lipiţi pământului, iar banii erau distribuiţi la sediul poliţiei. Aşa arăta România anului 1947, o perioadă de neagră criză economică, de care îşi mai aduc aminte doar cei care astăzi au peste 80 de ani.

Pentru ei, ştirile despre concedierile datorate crizei economice de astăzi stârnesc amintiri dureroase, despre o perioadă peste care cu greu au putut trece. În 2009, cel puţin, preţurile urcă, şomajul creşte şi el, dar nimeni nu mută fabrici la Moscova cu muncitori cu tot.

“Criza din 1945-1947 a fost consecinţa războiului mondial, agravată de ocupaţia sovietică şi de seceta din 1946. Mărturiile supravieţuitorilor descriu scene greu de imaginat, în care locuitorii satelor se hrăneau, la mijlocul secolului al XX-lea, cu scoarţă de copaci şi buruieni fierte”. Chiar dacă este greu de făcut o estimare reală a victimelor foametei din 1947, acestea se estimează la ordinul sutelor. Numeroşi copii din Moldova au fost „adoptaţi” temporar de familiile ţărăneşti mai înstărite din Ardeal, fiind ajutaţi astfel să treacă peste criză. Mulţi dintre aceşti copii, deveniţi oameni mari,

au păstrat legăturile cu familiile ardelene care îi ajutaseră. „Au existat şi cazuri de copii moldoveni care s-au stabilit în satele ardelene, reuşind să îşi croiască un rost şi să înceapă o viaţă nouă”( istoricul Tudor Sălăgean).

Situaţia cea mai gravă a fost cu siguranţă în Moldova, dar efectele s-au simţit şi printre locuitorii Ardealului. Mihai Gherasim avea 15 ani în momentul în care România se afundase deja foarte adânc în criza economică. Familia lui mai avea două fete de 7 şi 9 ani, iar viaţa era cât se poate de grea. “Totul se dădea pe tichete şi, dacă îl pierdeai, rămâneai cu mâna goală. Într-un an aveai voie să îţi cumperi stofă pentru un palton şi în anul următor pentru costum sau o haină mai subţire”, povesteşte el, deşi amintiriile îi sunt din ce în ce mai vagi. Toţi cei pe care şi-i aminteşte erau la fel de săraci ca familia sa şi nici mâncarea nu era la discreţie. “Mâncam foarte puţin şi cât să nu ne chiorăie maţele, pentru că mama zicea că atât ne ajunge. De fapt, căuta tot felul de motive să nu ne amărască şi pe noi” explică el.

Îşi aminteşte că fiecare copil avea o singură pereche de încălţări, iar el le schimba cu un vecin când se plictisea. “Erau din pânză şi atât de rupţi, că nu aveau ce să le mai facem, aşa că îi mai schimbam între noi şi mai treceau zilele. Surorile mele purtau fuste cu tenişi şi iarna purtam bocanci. Cam ăştia erau papucii noştri”, a adăugat Mihai Gherasim.

Hoţii umblau liberi pe străzi Existau numeroase grupuri de hoţi sau tâlhari care foloseau uniforme sovietice, jefuind depozite de alimente sau de armament. În judeţul Mureş, o bandă condusă de un anume Milan Mareş comitea jafuri în localităţile apropiate de zonele de cantonare ale unităţilor sovietice. “Până atunci, mai auzeai că au dispărut banii sau lucrurile cuiva, dar în anii ăia grei trebuia să te fereşti la fiecare pas. Oamenii, la nevoie, deveniseră foarte vicleni şi te miri cu te păcăleau! Odată cu jafurile, toţi au devenit bănuitori şi erau gata să te bată pentru o suspiciune”, îşi aduce aminte Mihai Gerasim.

Prefecţi „haiduci” Disperarea locuitorilor şi foametea împingeau uneori autorităţile locale şi judeţene la acţiuni aproape haiduceşti. Au existat cazuri în care prefecţii, prin intermediul legiunilor judeţene de jandarmi, care le erau direct subordonate, au confiscat transporturi de animale şi alimente comandate de autorităţile centrale, de fabricile din Bucureşti sau chiar de Ministerul Economiei, pentru a le împărţi spitalelor şi economatelor. În general, anchetele ordonate de autorităţile din Bucureşti se încheiau doar în momentul în care animalele erau sacrificate, iar alimentele erau deja distribuite, astfel încât nu mai era nimic de făcut.

Un procent de 10-15% din animalele confiscate erau declarate „moarte în timpul transportului”, iar un procent similar din alimente erau declarate „deteriorate în timpul transportului”. Se presupune că aceste cantităţi erau de fapt folosite direct de prefecţi şi de apropiaţii acestora, însă anchetele de la nivel central nu au reuşit să demonstreze acest lucru, de care de altfel nici nu se arătau prea interesate.Aceste acţiuni nu vizau însă niciodată transporturile de alimente pentru Uniunea Sovietică sau pentru unităţile militare ruseşti de ocupaţie, ci doar transporturile destinate Bucureştiului sau altor judeţe din ţară.

Concedieri - atunci şi acum Veşti despre concedieri datorate crizei există şi acum şi erau şi atunci. “În martie 1947, a apărut un zvon potrivit căruia fabricile de sticlă din Oradea, Tomeşti- Severin şi Turda ar fi urmat să fie preluate de sovietici, ca reparaţie de război, şi duse în Uniunea Sovietică cu muncitori cu tot. Aceste veşti i-au adus pe cei implicaţi

în pragul disperării, familiile lor trăind adevărate drame”, a explicat Tudor Sălăgean.Tot în primăvara lui 1947, au început să sosească şi ajutoare, după ce fuseseră făcute mai multe apeluri umanitare. Statele Unite au trimis alimente şi medicamente, dar ajutoarele au creat o imagine favorabilă americanilor şi defavorabilă sovieticilor, care nu au reacţionat cu ajutoare la foametea din Moldova.

Peste noapte, au devenit cu toţii săraci În dimineaţa zilei de 15 august 1947, toţi românii au devenit la fel de sărăci. Stabilizarea monetară gândită de autorităţi a transformat 1 leu nou în 20.000 lei vechi. „Cu o seară înainte, românii zvârleau milioane pentru o pâine sau o bucată de brânză, iar în dimineaţa zilei de 15 august se trezesc fără nici un ban... Optsprezece milioane de sărăntoci! Toţi egali în zorii zilei, fiindcă nimeni nu mai are un gologan, toţi egali şi seara, întrucât fiecare a primit la comisariatul de poliţie suma de 75 de lei”, îşi aminteşte Nicoleta Franck, care a trăit şi ea acele grele momente.

„Cu o zi înainte, ne cumpărase mama una-alta şi doar pentru noi, copiii, îşi cheltuise cea mai mare parte din bani. Aşa că la noi pierderea nu a fost atât de mare, dar mergeau oamenii cu saci de bani pentru a primi partea cuvenită şi degeaba. Toată lumea a primit aceeaşi sumă de bani. Preţurile se schimbau într-una. La crâşmele de pe strada Horea, preţurile la băutură chiar creşteau de la o oră la alta” Mihai Gerasim.

“Stabilizarea a fost considerată nereuşită, fapt pentru care, în noiembrie 1947, comuniştii au decis să dea vina pe Gh. Tătărăscu şi pe consilierii săi liberali. Stabilizarea a fost făcută de o comisie interministerială condusă de Gheorghe Gheorghiu Dej. Măsura a fost un eşec, iar efectele sale pozitive iniţiale au dispărut în mai puţin de o lună. În septembrie 1947, inflaţia îşi reluase cursul ascendent, iar statul nu dispunea de suficientă monedă nouă pentru a achita plăţile. În consecinţă, şi în 1947 şi în anii care au urmat statul a avut probleme în a achita salariile şi a îşi onora contractele”, a explicat Tudor Sălăgean.

Inflaţia a reuşit să fie stabilizată abia în 1952, când a avut loc o nouă reformă monetară, prin care 1 leu nou era egal cu 20 lei vechi. Abia această măsură, luată în contextul unei economii centralizate şi unor restricţii de consum ultrasevere, a reuşit să oprească procesul inflaţionist.

Criză de Anul Nou, în 1947 Mesajul de Anul Nou 1947 al Regelui Mihai a fost unul de criză, adecvat momentului: „Anul care a trecut ne-a adus grele încercări. Cu toată strădania voastră, cu toată munca depusă, viaţa a devenit mai grea din cauza secetei cumplite care ne-a bântuit. Sunt lipsuri mari. Ne aşteaptă luni în care vom avea de înfruntat mari greutăţi. Dacă vom fi însă uniţi, dacă ne vom ajuta unii pe alţii şi vom şti să dovedim vechile noastre virtuţi de cumpătare şi solidaritate, sunt încredinţat că vom birui”, spunea atunci Majestatea Sa.

Părintele Arsenie Boca și securiștii

Părintele aşeza măsuţa din lemn pe zidul dinspre răsărit, transformând-o într-un mic altar, pe care puse tot ce avea în mica boccea luată din chilia lui de la mănăstirea Brâncoveanu. El aprinse o lumânare pe un sfeşnic de lemn, cu un chibrit din singura cutie luată cu el în boccea. Alături puse crucea sfinţită, cât şi Sfânta Evanghelie. Aşezat în genunchi pe lespedea rece, Părintele trecu imediat în lumea marei spiritualităţi divine, mulţumin-du-I Domnului Atotputernic pentru revărsarea harului Sau, peste omenească să existenţă. După un timp, veni în inspecţie ofiţerul de serviciu, însoţit de gardianul de pe secţia respectivă, ridicând capacul vizetei de la celula Părintelui Arsenie şi văzându-l cum se ruga. Când deschiseră uşa celulei, imediat după vizionarea prin vizetă, văzură cu stupoare şi groază, ca aceasta era complet goală. Cu cât priveau mai mult celula goală, cu atât întreaga lor fiinţă se tulbură. Gardianul, care provenea din mediul ţărănesc din zonă, avea binele şi mila înăscute în fiinţa sa. El fusese tulburat că trebuia să ţie închis un preot, care era un sfânt, care se ruga tot timpul în genunchi Domnului Atotputernic. Ochii celor doi se măreau în orbite, în timp ce sângele adunat în capul lor, le transforma figura într-un cuptor în flăcări, aproape de a ţâşni prin piele. Atât ofiţerul, cât şi gardianul îşi scuturau întregul corp, să se poată trezi din cel mai mare coşmar trăit de ei vreodată. Cu cât se uitau mai atent în celulă, cu atât aceasta apărea complet goală. Deja prin minţile celor doi se depanau scenariile cele mai sumbre, de arestare şi de anchetă prin tortură, pentru dezvăluirea întregii operaţii de facilitare a evadării unui deţinut, aflat în timpul anchetei. Nevenindu-le să creadă acea realitate, amândoi se proptiră în uşă pentru a o închide cu cheia, după care, plini de emoţie, cu mâinile tremurând, au dat la o parte capacul vizetei, uitându-se fiecare pe rând, din ce în ce mai derutaţi, având fiecare din ei senzaţia că şi-au pierdut minţile. Revenindu-şi treptat din acel şoc groaznic, au început să se uite pe rând, prin vizeta,nevenindu-le să creadă că deţinutul lor, părintele Arsenie Boca, stătea nemişcat în genunchi, lipit de măsuţa pe care era aprinsă lumânarea şi având alături Sfânta Evanghelie. Starea lor psihică şi nervoasă se înrăutăţea, pe măsură repetării deschiderii celulei, neaflând pe nimeni înăuntru şi cea de privire pe vizeta, în care Părintele Arsenie era înăuntru în carne şi oase. Ofiţerul cu faţa congestionată, dându-şi seama că se afla în pragul demenţei, ordona gardianului să vie cu el, îndreptându-se ca hipnotizat spre biroul comandantului său, aflat în apropierea porţii de intrare în cetate. Între timp, un alt securist, alarmat de turbulenţa creată în legătură cu celula părintelui Arsenie, dădu telefon comandantului securităţii din Făgăraş, să vie de urgenţă acolo. Întreaga formaţie de securişti se îndreptă spre celula în care era încarcerat Părintele, fiind siguri că atât ofiţerul de serviciu cât şi gardianul, delirează din motive pe care erau siguri că le vor afla imediat. În drumul spre celulă, securistul şef îl apostrofă pe ofiţerul de serviciu, acuzându-l de incompetenţă şi de labilitate psihică, cât şi de faptul că este sub influenţa unui misticism retrograd. Ajuns în faţa celulei cu probleme, şeful securităţii se apropie de uşă şi, dând la o parte clapeta vizetei, îl văzu pe Părintele Arsenie. Cu fața radiind de victorie, el se adresă dispreţuitor atât gardianului, cât în special ofiţerului de serviciu, anunţându-i că viitorul lor va fi mai mult decât sumbru, ei fiind implicaţi într-o acţiune de derutare şi de inducere în eroare a comandamentului securităţii, urmând să se stabilească în slujba cărui serviciu străin se află. Venirea zgomotoasă şi plină de orgoliu a conducerii securităţii dădu loc la un spectacol unic. Întreaga superioritate şi siguranţa de sine a proaspătului comandant de securitate se dezumflă ca balonul înţepat de ceva ascuţit, când ofiţerul de serviciu, cu faţa crispată de iritare, smulse cheia celulei din mâna gardianului, deschizând brusc uşa. În faţa tuturor apărea celula goală, aşa cum raportase ofiţerul de serviciu, care-i strigă ieşit din fire, să-i spuie cărui serviciu străin aparţine acel comandant. Comandantul zonei de securitate Braşov, având gradul de colonel, se deplasă a doua zi la Făgăraş, unde se declanşase un mare scandal, în cadrul cadrelor de acolo. Cazul respectiv ajunsese şi la organele superioare de

partid care coordonau întreaga zonă. Ei veniră special să vadă “ce elucubraţii pot scoate nişte cadre de partid, insuficient pregătite şi influenţate de curente mistice retrograde” . O comisie compusă din medicul şef al municipiului Braşov, şeful regionalei de partid, cât şi a celei de securitate, fu întrunită în plen pentru a rezolva manifestările retrograde recente. Cercetările întreprinse de aceştia au decurs la fel ca cele anterioare, văzându-l pe părintele Arsenie prin vizetă şi dispărând atunci când se descuia uşa celulei. Atunci s-a produs unul din puţinele cazuri de mare compromis şi de păstrare sub totală tăcere a unui fenomen pe care atotştiutorul partid marxist-leninist nu l-a putut explica. De comun acord, într-un context de păstrare totală a secretului, s-a ajuns la o hotărâre unică, de punere în liberate a călugărului preot Arsenie Boca. Această decizie era singura care putea rezolva acel inexplicabil eveniment.Muzeul Sighet: Colectivizarea. Rezistenţă şi represiuneTrecerea sub controlul statului a proprietăţilor agricole s-a făcut prin diferite mijloace şi în mai multe etape.

În noaptea de 2/3 martie 1949 au fost sechestrate resturile marilor proprietăţi funciare, reduse prin reforma agrară din 1945 la 50 hectare. Proprietarii şi familiile lor au fost deportaţi în locuri îndepărtate, iar pământul şi inventarul trecut în posesia primelor gospodării agricole de stat.

În primii ani de după reforma agrară, comuniştii au promis că nu vor face „colhozuri”. Statul a introdus, în schimb, sistemul „cotelor obligatorii”, prin care ţăranii erau obligaţi să cedeze cantităţi însemnate din recoltă, în scopul de a deveni falimentari şi a intra apoi, din disperare, în „întovărăşiri” şi „colective”. Cine „se sustrăgea cotelor” era considerat „sabotor”, fiind arestat şi condamnat. Plenara P.M.R. din 3-5 martie 1949 a hotărât că este momentul trecerii mărturisite la colectivizarea de tip sovietic. În spiritul „luptei de clasă”, ţăranii au fost împărţiţi în trei categorii: „săraci”, „mijlocaşi” şi „chiaburi”. Luptând împotriva „chiaburilor” şi a „mijlocaşilor” care „şovăiau”, săracii trebuiau să „fie lămuriţi” de avantajele intrării în gospodăriile agricole. Rezistenţa a fost însemnată, în primii ani de după plenară activiştii trimişi pe teren erau refuzaţi şi goniţi, iar în multe comune au avut loc răscoale făţişe şi lupte cu trupele de miliţie, care s-au soldat cu morţi, răniţi, condamnări şi deportări. După datele comunicate chiar de Partidul Muncitoresc Român, au avut loc între 1949-1952 peste 80000 de arestări de ţărani, dintre care 30000 finalizate cu sentinţe de închisoare.

Între 1952-1958 ritmul colectivizării a mai slăbit. Totuşi, în vederea încheierii colectivizării pe ţară, partidul a declanşat o nouă ofensivă, urmată de noi împotriviri. În răscoalele din 1959-1962 şi-au pierdut viaţa sau libertatea alţi şi alţi ţărani. Răscoala din Vadu Roşca (regiunea Galaţi), în care şi-au găsit moartea nouă oameni, a fost reprimată de Nicolae Ceauşescu personal. În alte sate s-a tras cu tunul pentru intimidarea şi „lămurirea” ţăranilor.După treisprezece ani de terorizare şi sărăcire a ţăranilor, colectivizarea a fost, în sfârşit, declarată de Gheorghiu-Dej ca încheiată la 27 aprilie 1962, în faţa a 11000 de ţărani, îmbrăcaţi în costume naţionale, aduşi din toate raioanele şi regiunile ţării! Rezultatele anunţate de Dej în discursul ţinut în plenul Marii Adunări Naţionale: 96% din suprafaţa arabilă a ţării şi 3.201.000 familii au fost cuprinse în structurile colectiviste.

Sala 18 prezintă imagini din toţi aceşti ani de îngenunchere şi reprimare a ţărănimii. Ca un simbol, în mijlocul sălii

este figurată o brazdă permanent înverzită, care simbolizează în acelaşi timp pământul viu şi liber, dar şi mormântul celor care s-au jertfit pentru el.

Anul 1948 - sovietizarea RomânieiAnul ofensivei finale a comuniştilor pentru sovietizarea Centrului şi Estului Europei a fost 1948. Dacă în anii anteriori obţinuseră majoritatea sau unanimitatea puterii, folosind de fiecare dată teroarea şi viclenia, în 1948 şi-au impus propriul sistem economic şi social, potrivit reţetelor experimentate în deceniile anterioare de Lenin şi Stalin.

Practic toate instituţiile statului au fost refăcute după şablonul existent în URSS: justiţia, securitatea, învăţământul, academia, cultele. La 11 iunie a fost decretată naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (de la fabricile siderurgice la atelierele de degetare şi cremă de ghete). Vezi lista Colectivizarea n-a fost încă aplicată, dar a fost copiat de la sovietici sistemul cotelor obligatorii de cereale, ca şi împărţirea ţăranilor în „săraci”, „mijlocaşi” şi „chiaburi”. În 1948 a fost impus în instituţii apelativul „tovarăşe” (în loc de „domnule”), au fost introduse cursurile de învăţământ politic, salariaţii erau obligaţi să se înscrie în sindicate. Tot în 1948 a fost constituit „partidul unic al clasei muncitoare”, prin absorbirea „menşevicilor” (social-democraţii) de către „bolşevici (comuniştii). În 1948 au fost introduse defilările comuniste obligatorii cu ocazia zilei de 1 mai (chiar în sâmbăta Paştelui), iar în locul icoanelor au fost introduse în clase portretele membrilor secretariatului P.M.R. Tot în 1948 s-au făcut mii de arestări în rândul tineretului anticomunist, dar şi al membrilor de frunte ai partidului comunist (lotul Pătrăşcanu). Au fost schimbaţi conducătorii principalelor culte religioase, a fost interzisă Biserica greco-catolică, iar Academia a fost, practic, înlocuită în bloc cu favoriţi ai puterii.

Pentru că totul era deja vorbit şi scris în limba de lemn, iar documentele erau descurajant de plate, organizatorii sălii au simţit nevoia să introducă fragmente zguduitoare din jurnalele academicianului C. Rădulescu-Motru, al esteticienei Alice Voinescu şi al profesoarei de liceu Mărgărita Vulcănescu.

Comunism versus monarhie

Fotografiile, documentele şi textele se referă la ultimii ani de domnie ai regelui Mihai I, marcaţi de ocupaţia efectivă a ţării de către armata sovietică. După actul de la 23 august 1944, când s-a alăturat coaliţiei antihitleriste dând peste o sută de mii de morţi pe frontul de Vest, România a fost transformată de sovietici din stat aliat în satelit. Profitând de inerţia şi oboseala occidentalilor, bolşevicii şi-au extins sfera de influenţă peste ţările dintre Oder şi Prut, dintre Gdansk şi Tirana. România era singura dintre cele opt ţări satelizate şi patru ţări incluse de-a dreptul în URSS care avea un rege iubit, considerat ultimul obstacol împotriva comunizării. Cum au reuşit comuniştii să-l înlăture de la putere, după ce fusese considerat unul din artizanii sfârşitului războiului, decorat de ruşi şi americani, se putea vedea din această sală

Celula în care a murit Iuliu Maniu (1873-1953).În fiecare atom al acestui univers de suferinţă se ascunde un om, o biografie care trece prin cercurile infernului, dar îşi păstrează gândurile, sentimentele şi memoria proprie.