muzica bizantina, ghe. ciobanu

8/16/2019 Muzica Bizantina, Ghe. Ciobanu

http://slidepdf.com/reader/full/muzica-bizantina-ghe-ciobanu 1/26

#

STUDIIDEMUZICOLOGIE

Voi. VI



Mu rica bizantină

Prin ivM bizantină se în ţe le g arta Azîcală care $-a născut o$&tă ou cu ltu l creştin şi ca re, de o v ol t hrd u-ae in tim pul şi in cuprinsulImperiului bizantin, λ căpătat forme şi trăsături proprii Există păreridiferite asupra duratei in timp a acestei mujici, Specialiştii occidentalisocotesc că o dată eu căde rea B ila n ţu lu i s ub tu ivi, in anul 14W, aceastaartă îşi încetează existenţa, cin tarea ce a urmat deoăiiod eiv

se susţine piuă inde artasecolul XVIII, oînd a fost inv ad ată după c v |

muzicală orientală practicată la curtea sultanului.

Pupă părerea noastră însă, muiiea biz antin ă nu şi-a încetat existenta o dată cu Imperiul bizantin , actuala mujică psaitică nefiind deettrezultatul dezvoltării istorice a vechii arte muzicale a l'isericii de Hăsă-rit, IV altfel, influ en ţa nu tricii orientale nu s-a manifestat cu aceeaşiintensitate în toate compartimentele muzicii psaltire, ci îndeosebi incintările stilului păpădie, în care libertatea de improvizaţie a fost tot



nor al, caro şi-a făcui apariţia în secolul trecut, în domeniul ce ne interesează, aceste preocupări au apărut mai în (îi în legătură cu irono- grafia bizantină, şi numai după aceea privitor la muzică. Aşadar, timp de cîtova secole s-a vorbit extrem de puţin despre muzica bizantină.

Aceasta se dat creşte> pe de o parte, faptului că notaţia acestei muzici era inaccesibilă occidentalilor, iar muzicienii din partea răsăriteană a Europei se interesau prea puţin de trecu t; pe de altă parte, antagonismul dintre patriarhul din Constantinopol şi pontiful din Roma a generat, în cele din urmă, dispreţ din partea apusenilor pentru tot co venea de la Bizanţ. Se poate vedea eît de nedreaptă a fost această atitudine din eforturile susţinute pe care le fac bizantinologii apusenipentru punerea în adevărata ei lumină a vechii culturi bizantine. Trebuie re ţinu t că eforturile depuse au făcut progrese remarcabile în descifrarea notaţiei bizantine, care a fost dată cu totul uitării după aşa-nu- mita „reformă" din 1814, a lui Chrisant de Madyt, fără să se ajungă totuşi la un consens unanim — cum remarcă foarte bine părintele I. D. Petrescu, unul din pionierii acestui domeniu de activitate — mai ales în ceea ce priveşte modurile şi valoarea ritmică a unor semne, ea să nu mai vorbim de grupurile de semne, care ram în să fie descifrate

de acum încolo. în sfîrşit, remarcăm că specialiştii recunosc, pe bună dreptate, că

alături de muzica de biserică a existat la Bizanţ şi o muzică de curte, apoi una de circ şi de teatru. Din cauza atitudinii bisericii faţă de arta laică, atît cultă cit şi populară, nu ni s-au păstrat notate decit cîteva aclamaţii, despre care va veni vorba la timpul potrivit.

Despre o muzică bizantină se poate vorbi, cu oarecare largheţe, nu atît din momentul cînd Bizanţul a devenit capitala Imperiului roman — în anul 328 după unii, în 330 după alţii — cît din acela în careacest imperiu s-a împărţit în două, la anul 395 : în Imperiul roman



zice, psalmii, mod care a fost adoptat şi pentru citirea a citi- sa« 8. g Apostolului.

un scurt exemplu de felul cum se citesc psalmii la evrei.Tată cite

6 . Breazul. ,ζ κ α primelor nag M

Psalterium,

Lau-dă-k Do- mi- n u s a m - n e s gen-tes,e-urr>

Asemănarea este evidentă, aşa încît renunţăm la comentarii.

Atît în Epistola către efeseni, cît şi în Epistola către coloseni, apostolul Pavel menţionează trei categorii de cântări : psalmi, imnuri şidntări spirituale Dacă şi ultimele două categorii de cîntări foloseau



xandru cel Mare, cucerise atît lumea Orientului Apropiat, cît şi pe cearomană. încă înainte de apariţia creştinismului, Alexandria, Antiohia,Edessa, Damascul şi multe alte cetăţi deveniseră centre culturale elenistice. La Roma se introduseseră, înaintea erei noastre chiar, balelulşi muzica alexandrină, ca să nu mai vorbim de influenţa prozodiei şia metricii greceşti asupra celei latine, de introducerea instrumentelormuzicale greceşti, a chitarodiei şi a aulodiei etc. Dacă la toate acesteaadăugăm faptul că în prima jumătate a secolului II îşi face simţităinfluenţa gnosticismul, erezie ce reprezintă în fond un curent al filozofiei greco-romane, trebuie să admitem că începe să se facă simţită,în muzica noii credinţe, şi arta muzicală grecească. O dovadă în acestsens este un fragment de imn închinat Sfintei Treimi, care datează de

pe la începutul secolului IV al erei noastre şi care a fost descoperit laînceputul decadei a treia a secolului nostru în localitatea egipteanăOxyrinchos. Este cel mai vechi document de muzică creştină cunoscut

pînă acum, scris cu notaţia alfabetică grecească.

Dovada indiscutabilă a influenţei muzicii greceşti ne-o face însă, printre altele, melodia epitafului lui Seikilos — în realitate un cîntecde pahar — descoperit după 1880, din care răzbate puternic setea deviaţă : „Atît cît trăieşti, veseleşte-te ; nu te întrista pentru nimic pestemăsură ; viaţa ţine puţin ; timpul îşi cere tributul său“.



Amedee Gastoue, muzicolog francez, afirmă că şi melodiile imnurilor către Soare şi către Nemesis ale lui Mesomedes s-au cîntat. decătre creştini. Aceasta dovedeşte că, alături de muzica sinagogală, cultura muzicală grecească alcătuieşte cel de al doilea izvor din care s-a adăpat muzica creştină la începutul ei. Cînd în rîndul creştinilor intră,începînd din secolul IV, şi bogaţi, nu numai săraci, cînd înaltele şcolide cultură pîgînă ale timpului erau frecventate şi de către creştini şicînd metrica veche grecească este folosită de unii poeţi creştini încompunerea imnurilor, nu ne mai poate surprinde că au fost folositemelodii care, cîndva, avuseseră o altă destinaţie. Iar dacă ne mai gîn-dim că zeităţilor păgîne li s-au substituit sfinţi creştini şi că pe teme

liile vechilor temple păgîne s-au clădit biserici, folosirea unor vechimelodii greceşti nu ne mai poate nici surprinde, nici mira.

La cele două izvoare de mai sus trebuie adăugat un al treilea - poate cel mai important din ele — şi anume : muzica populară, maiintîi a popoarelor pe teritoriul cărora s-a plămădit cultul creştin, apoişi al celorlalte popoare la care s-a răspîndit, o dată cu creştinismul, muzica acestuia. Se ştie din istorie ce rol important a jucatmuzica de esenţă populară în disputele religioase dintre biserica ofi

cială şi diferitele secte, începînd încă din secolul II. Gnosticismul şiarianismul, care foloseau, pentru difuzarea ideilor lor, versuri în me

l şi l dii l fi î i şi d î î d



scrisele latine începînd încă din secolele X şi XI. Dar deşi aceste noaru* apar întîi în manuscrise latine, ele sînt totuşi şi mai vechi, de origine bizantină, după cum recunoaşte episcopul francez Aurelian de Răontă, care, într-un celebru tratat muzical, scris prin anul 825, afirmă că „întreaga disciplină muzicală vine de la greci". Aurelian remarcă chiar asemănarea noanelor latine cu enechematele bizantine. Aceasta este

dovada indiscutabilă că, deşi nu le întîinim în manuscrisele muzicale bizantine decît începînd din secolul XIII, ele existau înainte chiar de secolul IX, cînd se întîlnesc în manuscrise gregoriene.

Formulele enechematelor bizantine ale ehurilor I şi IV se caracterizează prin terminarea — treptată sau prin salt — pe treapta a cin- cea a scării. Iată una din formulele intonaţionale ale ehului I :

Formulă lapidară, dar perfect clară în ceea ce priveşte cadenţa-

rea deschisă cu care încheie, rezumă — după cum afirmă părintele I. D. Petrescu — caracterele melodice ale cîntărilor irmologice şi sti- hirahice ale ehului I. Dovada ne-o face, între altele, fragmentul melodic ce urmează, care termină cu aceeaşi cadenţă deschisă ca şi formula de mai înainte :



n Osebit de semnificativ este fap tul că asemenea cadenţâri lntîl-destul de frecvent în genurile folclorice tradiţionale ale români-K.iieariior la noi chiar mai frecvent decît la vecinii din sud. Iată

Sem oK em pl»· '* tip minor şi de tip m ajor :

Arh I f.F. t Fgr 68/6 6

cat fe - ri- ce fiat boier txi-lrl· nu.

8Gorfo K Bihor f pog. /

~v~~r. — 1 __ L ______ ___ r? — ............ ... — — ... — __ ------ __ c .... -JV K -K- J ..v — Tar,O g __ 3pi

.* ' -J ) ■J-.... J j -1 j)

wr Doam-ne, sfin - fi /b - h - e -w~ Dom - nu chmn.

Cei care văd şi susţin influenţele şi îm prumuturile numai în sensunic — de la muzica de cult spre cea populară — se vor grăbi să afirmecă influenţa cîntării bisericeşti asupra celei populare este evidentă aici.In ceea ce mă priveşte, cred că lucrurile stau invers, cel puţin în cazul de faţă, deci că este vorb a de influenţa muzicii populare asupracelei bisericeşti. Iată argumentele, pe care de fapt le-am mai prezentat cu altă ocazie.

In folclorul rom ân şi bulgar, asemenea melodii aparţin unor genuri precreştine, cum sînt colindele şi form ulele magice de incantaţie. Genurile respective puteau fi influen ţate de muzica bizantină, dar numai în perioada de formare a popoarelor român şi bulgar — cînd s-au conturat şi trăsăturile specifice ale creaţiei muzicale a fiecăruia — deoarece ulterior canoanele de creaţie au devenit la fel de conservatoare caşi cele ale muzicii bizantine după închegarea ei în secolele XI-XII. Tezainfluenţei acestei muzici anterior form ării popoarelor român şi bulgarnu poate fi susţinută, întrucît contactu l d intre populaţia de pe melea



soinna sΛ fntflnJm Asetneneâ melodii, 1« fol do frecvent, »j In cHHalU popoare ortodoxe din răsăritul Europei, ceea oo nu mo HiUmplă,

Din alambicarea melodii lor provonlto din colo trol μιιγμο menţionate, Bizanţul devenit trep tat ţl centru cultural, nu numai politic,al Imperiului ele răsărit ' reuşeşte ηΓι realizeze o sinteză ; muzica

bizantină.înainte de a vedea cum se prezintă această artă muzicală, sâ

urmărim apariţia unor forme poetice specifice lumii ortodoxe, hn pretind cu care s-a dezvoltat însăşi muzica bizantină. Acest lucru este cu atîtmai necesar, cu cît, pînă în secolul IX, creatorul poeziei era întocmai ca la vechii greci şl creatorul muzicii respective. Compozitoriiacelei vremi poeţi şl muzicieni în acelaşi timp purtau denumireade melozi.

Prima formă poetică importantă — nu se ştie exact cind îşi faceapariţia, dar primii melozi cunoscuţi au creat pe la mijlocul secolului V

- este troparul, formă imnografică mică, născută din dezvoltareaunei exclamaţii, a unei aclamaţii sau a unei invocaţii religioase, adresate unui sfînt. Asupra denumirii acestui imn nu există un consensgeneral. Unii specialişti socotesc că denumirea de tropar derivă dingrecescul tropos (τροπος), care înseamnă „întorsătură, fel sau mod de a

fi, melodie sau mod de cîntare şi exprimare". In poezia lirică a Jui Pindar, prin* tropos se înţelegea melodia unei cîntări, şi de aici a r fi fostîm prumutată numirea acestei specii poetice. Alţi specialişti susţin căai deriva din tropaion (τροπαιον), care înseamnă trofeu, iar cîntarea arvesti biruinţa sfînt ului sau solemnitatea serbării. Oricum ar fi, estede reţinut rolul important pe care l-a jucat troparul în dezvoltarea

poeziei imnografice creştine, şi o dată cu aceasta în dezvoltarea muzicii însăşi. După conţinut, există tropare ale învierii, ale crucii şi în

vierii, ale Născătoarei de Dumnezeu, ale crucii şi aJe Născătoarei deDumnezeu, ale Sfintei Treimi, ale martirilor, ale morţilor, tropare de



• oare mai tîrziu şi-a d esfăşura t%nut. condaculeste cunoscut sub

sau chiar rugăciune, şicep1, , xtec, laudămirea actuală.

Condacul era alcătuit dinstrofe, identic alcătuite în

locul accentelor. Fiecare strofăalţii între 20 şi 30 de

activitateadenumireadoar prin

la Constantinopol. La Înde imn, psalm, poem, cln- secolul IX a primit denu-

18 pînă la 30 — uneori chiar mai multeceea ce priveşte numărul silabelor şiconţine la un ii autori în tre 3 şi 13, la

versuri. In cadrul aceluiaşi condac, numărul versurilor în fiecare strofă se păstrează totuşi unitar. Strofele se numesctropare, dar şi oikoi, (de la o*kos ===== casă). Prim a s trofă, care serveştecie model structural tuturor celorlalte, se numeşte irmos. In fine, condacul este precedat totdeauna de o strofă, independentă din punct devedere structural, numită prooim ion (προοίμιον) sau kukulion (κουκούλιον),ce se termină cu un scu rt refren (έφύμνιον), cu care se încheie, de altfel, şi condacul.

Cunoscutul Condac al Naşterii Domnului, Fecioara astăzi ... —asupra căruia a făcut un amplu studiu părintele I. D. Petrescu şi pecare l-a folosit Paul Constantinescu în Oratoriul de Crăciun — este defapt kukulion-ul, prooda, condacului alcătuit de Roman Melodul. Deobicei, condacele sînt scrise în acrostih, prin care se indică : ziua cîndse cîntă, sărbătoarea pentru care a fost compus, numele autorului sau

ehul melodiei.A treia formă poetică ortodoxă importantă este canonul, care seimpune tot mai mult începînd de la sfîrşitul secolului VII, dezvoltîn-du-se continuu pînă în secolul IX. Este o formă poetică alcătuită din9 ode (în slavoneşte sînt numite pesne, iar în româneşte cîntări), fiecareodă fiind alcătuită din 6 pînă la 9 tropare. Prima strofă a fiecărei odealcătuieşte irmosul, adică strofa model, pe care am întîlnit-o şi la condac.In canon întîlnim atîtea structuri cîte irmoase avem. Aşadar, numai

troparele aceleiaşi ode sînt izosilabice şi omotonice, adică cu acelaşinumăr de silabe şi cu aceeaşi ordine a accentelor.



in sivului IX dispar meUvzti, Textele poetice non create urtntulun modei existent, a cărui melodic o prelmi. tn felul acosta apar bntio! jtxifii scri itori i do im nuri poetice» pe care n u d mnl preocupă ewaratmelodice Neon ten din ţă se vn înch eia d ef initiv tu secolul XI, eluti, ρΠη

codific**** b e ţilo r de ritu al, încetea ză a proa pe eu totu l erem en detexto religioase. Do acum încolo se vo r e rea num ai melodii, imcreatori vor fi cunoscuţi sub d en um irea do tne/im g, tnusurţji, im nuutîriiu, de vuu'stori.

FsţA de raportu l d in tre texte le poe tice şl m elodii, se vor distingi',eu înepporo d in seco lul IX, două ca teg orii de c în tărl ’ a) eu nud tulii

proprii id iomc/e/e si /luto tuefe/e ; b) eu melodii de îm prum ut, dejaexistente Pro$otniih\

Cu toate că atît idiouu'h'U' olt şt aMorne/e/e (acestea din urmii sonumesc tn slavonă $amoyhisui<%<\ iar în rovnănoşto iiisuşl ylftsultoarf) dispun vie melodii proprii» în tre e le exis tă to tu şi deo sebiri nete, şlanum e : kiiomWo/e nu servesc nic iod ată de mo del alto r cîn tărl ştnici nu ar putea, deoarece tex tele sîn t scrise în proză pe cînd(luiomo/c/e, scrise în versuri, servesc de model prosonxlilov.

Pe do altă parte, atît automololo eît şi irmosul servesc de model

în crearea altor tropare. Nu se poate crea confuzie însă nici între acestea, deoarece în timp oe automololo servesc de model unor tropare izolate, irmosul serveşte de model un ui În treg g ru p d e tro pa re ce aparţinaceleiaşi ode a u nu i canon, sau ace luiaşi con dac,

Am menţion at mai sus că în secolul XI a avut loc codificarea definitivă a cărţilor de ritual. In perioada do (j secole ce s-au scurs dela apariţia trop aru lui pînă acum, au avut loc unele acţiuni organiza

torice, cu care prilej s-a defin it sistem ul oh ur ilo r bizanţ ine, a lu a t naştere notaţia specifică acestei muzici, fapte asupra cărora merită să neop: im fie eît de pe scurt



se impune un studiu mai amplu asupra ehurilor bi-Cu toate ci ^ subliniez to tuşi cu leva lucruri încă de pe acum.

/.antine, vlc " ţn muzica bizantină înseamnă nu atî t scară sauMai întii, 8 ^ se afirmă deseori — cît mai degrabă un modelmod - cum 8 c^rui definire concură mai multe elemente: scara mu-i u'Utaenul căruia aparţine aceasta, sistem ul de cadenţe, finala şi —mai' mulT decît oricare dintre acestea —· formulele melodice. Dupăteoria bizantină, primele patru ehuri sînt autentice, iar ultimele patru,

plagalc.Dacă pe timpul lui Sever din Antiohia, apoi al lui loan Damas-

ehinul se va fi putut vorbi doar de opt ehuri — desigur pentru realităţile din Orientul Apropiat — pentru perioadele ulter ioare, numărul

de opt ehuri nu mai corespunde în tru to tul rea lităţii, deoarece fiecaredintre cele trei stihuri muzicale — la care ne vom referi mai departe- prezintă trăsături distinctive pregnante, uneori schimbîndu-se în

cadrul aceluiaşi eh nu numai genul scării, sistemul de cadenţe şi formulele specifice, dar şi sistemul de construire a scării.

In fine, părerea încetăţenită că m odurile bizantine derivă dincele greceşti, ca şi aplicarea denumirii vechilor „armonii“ eline la scările

ehurilor bizantine trebuie revizuite. Să nu uităm că atît Sever dinAntiohia, cît şi loan Damaschinul sînt sirieni şi că dacă între teoriaşi practica muzicii bizantine există deosebiri frapante , aceasta se dato-reşte — după cum se susţine tot mai mult în vremea din urm ă — în primul rînd faptului că organizarea Octoihului a pornit de la un modelsirian, avîndu-şi originea, după unii, în ideile cosmogonice ale vremii.In felul acesta, Optpihul este legat de vechile surse ebraice, hitite şi

chiar babiloniene, ceea ce pare mai verosimil. De altfel, aplicarea terminologiei muzicale greceşti la ehurile bizantine nu s-a produs decît



în

Creşterea numărului sărbătorilor bisericaciuturilor, apoi dezvoltarea continuă a arteisecolul VIII, a notaţiei neumatiee, care se

>ti ş\, o dată c.u acesta,muzicalo impun apariţia,a dezvolta şi perfectioni

continuu,Tivbu ie să se reţină că notaţia neum aticâ este o notaţie dictate*

tmţfieti, în care semnele nu indică trepte ale scării muzicale, ci intervale, Ceva mai mult, aceste intervale nu sînt fixe, ci variază ca mărime, nu num ai după locul lor în scară, ei şi după genuri : diatonic, crom atic şi enarmonio. Se va înţelege mai bine la ce nuanţe intona*

ţtonale se a junge dacă spunem că scara muzicală bizantină — ca şi ceaa popoarelor asiatice — se împar te în 22,24 sau chiar 68 de „secţiuni"

şi că unele intervale de secundă, cromatice sau enarmonice, cuprind

de la 1 la 7, respectiv de la 3 la 18 secţiuni.

în general, se disting patru perioade în dezvoltarea notaţiei neu-matice bizantine.I ' Paieobizanună, oare este întîlnită din secolul VIII pînă în se

colul XII, Ea are tre i fo rme : a) paleob izantină arhaicii, folosită întresecolele VIII-XII ; b) condacariană, în tîlni tă în secolele V II I-X ; c) /αζαCoislin, secolul XII, Cu excepţia unor form e inte rm ediare aparţinîndsecolelor XI şi XII, de scif rarea acestei notaţii nu prezintă suficient

I credit.

2. Mediobteantlnă9 numită de asemenea damasehiană şi hagiopo- lită, folosită între secolele XII-XV.

3. Neobizantină sau cucuzeliană (secolul XV — începutul secolului XIX),

4. Modernă sau chrisantică — din anul 1814 pînă astăzi.In ceea ce priv eşte vechimea şi originea notaţiei neumatice, aş

vrea să remarc faptul că, deşi este numită bizantină, nu este creată, cido ar dezvoltată de Bizanţ. Trad iţia afirmă, de pildă, despre une le semne

câ au fost inventate de Ptolomeu Filadelful (285—247 î.e.n.). In afarăde aceasta, desco perirea în secolul nostru a unor vechi m anusc rise -



ele cintări care nu sînt de loc simple şi că în perioadadescifr·^6 f iu lu i VIII existau, alături de cîntările simple, şi cîntăriantene®1 s aţjcc înclin să cred că este vorba mai degrabă de pier-

bogat wc 'tLate încă de nedescoperirea manuscriselor anterioare seco-derea s*11 ^ cît inexistenţa lor. Dar să ne mulţumim cu ceea ce ne

Ullul manuscrisele cunoscute deja.C' 5în-ăntc de a urmări cîteva melodii, aş .v rea să remarc că, în

a timpului, s-au cristalizat în muzica bizantină trei stiluri.I stilul irmologic, simplu, silabic, căruia aparţin — după cum

lasă să bănuim însăşi denumirea — cîntările ce au ca model irrao“

cum sînt : canoanele, condacele, antifoanele şi ceea ce se va înţelege mai tîrziu prin troparele propriu-zise, adică imnuri în onoarea

sfinţilor. Atît prin dimensiunea textelor, cît şi prin caracterul silabic pe care-1 au, aceste cîntări sînt scurte.

2. Stilul stihiraric conţine cîntări uşor melismatice. In perioadamai veche, melodiile erau lungite prin repetarea unor cuvinte sau doara unor părţi de cuvinte. Acestui stil aparţin stihirile, de unde şi denumirea de stihiraric.

3. Stilul păpădie sau psaltic este bogat ornamentat, prezentînd

lungi melisme. In acest stil se încadrează heruvicele, pasapnoariile, polieleele, chinonicele, iar prin secolul XIII, şi unele condace.

In unele perioade — mai ales în cîntările executate pe la mănăs-iiri —graniţa dintre cîntările irmologice şi stihirarice nu este prea severă. în secolul XVIII, de pildă, apar cîntări irmologice uşor ornamentate, ca şi cele stihirarice, deşi păstrează sistemul cadenţial respectiv,în secolul XIX, asemenea cîntări sînt indicate prin termenul grecesc

argon (αργόν), care înseamnă lent, rar ; în româneşte asemenea cîntări sînt numite „pe mare“. Apar, de asemenea, stihiri cîntate irmo-



- £l - t *4. - K*- c\l

Ch -k*t-Oo v juev>

K ·: 355 1§Vfeili· » > 4/ -iVK· ') f ®v

V

w»1·^ ■..! ·Έι

Mot- Kr t U - C'oc - Κ0ΛΪ - C'ev *©\> Ky-k

S

e*-* Ky~c» - 4*

Alături de aceasta, pînâ In secolul XVIII mai circulă o altă creaţie, a lui Balasie Preo tul (secolul XVI), da r pe la mijlocul acestui secolse impune forma creată de Petru Lampadarie Peloponesianul sau PetruMârâitul. In melodiile acestuia, ehul I suferă transformări importante.t,Ba$uT* nu mai este pe ke (la), ci pe pa (re), iar coarda de recitare —sau dominanta în sens medieval — este, pentru cîntările stihirarice, petreapta a IlI-a, ga (fa). Altfel, în general vorbind, cîntările bisericeştirămin aproape neschimate îndeosebi cele stihirarice cele irmoîo-

4



i TV

I

I V <A\os

â l St

...

-S Y -o , ^ K * * C 2

_ -4 —V

J t *—3-------- v * Ş t f ^ . l r . r ! r

^ # | r J t

k ţH * 5 w , *KI* . ; < * .

■ - V Z i ·· K t

* ,v o c · y w* * v o % c x Λζ ^ i r ^w e -

±oî >tilului 1 rmoiogic ţ >C l i> C L i L l i i

Ş i l 0 idvaswe aştern.* ___ L~ _______ I j _______- _______ t .,·

C a s i i v : j p i £

- » _ - i > h u l I dar S U I I i i t f i i u - i a , u a i

aici s el u v i w i a T1 1 1 1 1T r n i 1 13X 4 * 3 U i 4 ^ 1.1.1 L i .1 j I x i C L i J l J t l j 1 p e

t p D S T v *· C i C d L / L o

X

i r # f z .

sfirşind pe aceeaşit r e a p t ă .

1 W

t\€ *p e

cînd1 r e a p i a

OuJT * *

( T € . i

de josesfce d

irecven. in cîntările innoiogice ale ehului f incepind dm

iumâtate a secolului Χ Ί Π .^«U4uk<



>' V v V v' ·Ν λ \ \ ;\ N N , f\ K . K1 . ţ - ν ί > · ·· . * % s ' ^ P

4

Γ ί Τ Χ .

|V' V* ^ v'\v

> K I

» \ " -< K*

i h hh bb J)» *": *· «J J-

4 * V»«J fS\/ ‘vt

Ilustrăm stilu l păpădie prin cîn tarca II τταρθένος σήμορον, creaţi© aUl Roman Melodul, in elnii III, Ou timpul a devenit prosomlt* Melo- ,

dia provine dinliMm manuscris din secolul XIII,

fv<v joog

? r>Pί / O f£> cjT'! i_rY $ ' 'Ί 1# · a » · t · t - £ -

a · i . V#1



77b ) ν

^ - ■ —* Τ’. < ΛΛ- η _ LΛ/ I* A

• „·,.<*>✓ t*V *>Γ- Kov £ν £ C ^ S ^ -o v

T g n/

t lK- Ζ ί - z-cu

Transcrierea în mod diatonic a acestei cîntări mă determină să-miexprim părerea asupra structurii scării ehului II bizantin. Bizantinologii apuseni alaturi de ei şi părintele Petrescu — consideră că scările muzicale ale tuturor ehurilor muzicii bizantine au fost, pe întreaga

i dă di lă di i şi d i î i d ă l l XV



scrisele anterioare secolului XII aproape că nu pot fi. descifrate sauridici probleme deosebit de grele. Dar nu numai atît, nici chiar astăzinu au fost complet lămurite problemele pe care le ridică chiar notaţia

secolelor XII-XVNI. In atari condiţii, nu putem pretinde notaţiei neu-matice în continuă perfecţionare şi clarificare — să consemneze încăde la început existenţa genurilor cromatic şi enarmonie.

Pentru a răspunde just întrebării dacă genul cromatic — ca şicel enarmonie, de altfel — a fost folosit de la început de muzica bizantină. trebuie să nu uităm că formele poetice importante pe care le-am

prezentai, şi o dată cu ele muzica respectivă, au luat naştere şi s-au

dezvoltat într-o zonă geografică în care cromatismul este în floare şiastăzi — Siria, Palestina, Egipt etc. — şi că tocmai scriitorii bisericeştidin această zonă sînt cei care s-au ridicat împotriva folosirii acestuigen. Dacă avem în vedere aceste considerente, rolul pe care creaţiamuzicală populară l-a jucat în plămădirea muzicii bizantine, apoi putereatradiţiei, ce nu poate fi neglijată, nu se mai poate accepta uşor ideeacă toate modurile bizantine au fost pînă în secolul XIII — ca să nu nemai gindim la secolul XV — diatonice. Considerăm, aşadar, că modurilecromatice au fost prezente — cel puţin în anumite forme — în muzica bizantină încă de la naşterea acesteia.

In unele cîntări din vechea muzică bizantină, întîlnim întărireavocalelor din melisme cu consoanele g şi h. Astfel, de pildă, cuvîntulikoftizontes devine în cîntare : είκο-γο-χο-γο-ν(-(ξοντες). Acest fenomen

este consemnat încă în manuscrisele secolelor XI-XIII. Primele exem ple de acest fel au fost aflate în manuscrise neumatice cu text slavon.



ar*t*v* a celor două variante ne arată că scheletul modal

ra l s~a P ătr a t întocmai. De altfe l, p rosom lilc sînt cîntfirlle

^ strat cel mai fidel de-a lung ul secolelor.

Şi caden- care s-au

U ^ B.A R . ncJfyffflKv.

H Voi Oy - }*Z.- Q ov X λ>~ 7 ΐ„γ ο ν ·~£Ί „ o v

t'1~ IK-. T.t,h K k / y ΖΓ© PJTy-A*./ -ον %

C i - tw 7/pc> - IN / - «< - y l t '~yi - Ac H - 0 Wo I



actua lul oh I imiologie ca şi întregul eh, pe pa (re); ia r cadenţele imperfecte sînt pecare este de fapt dominanta — sau repercusa

de altfel — aretreapta a patraacestei forme a Culţii i



numită — uneori în sens pejorativ — şi tererem. Îndeosebi în secolulXVIII existau manuscrise care conţineau numai cratime, de unde şidenumirea de Kratimatarion. Se executau ori de cîte ori era nevoie săse lungească o cîntare. Menţionăm că aparţin aceluiaşi stil păpădie şiaşa-numitele cîntări calofonice.

Şi acum, cîteva cuvinte despre muzica de ceremonial bizantină.După cum menţionam la început, nu ne-au rămas notate, de fapt, decîtcîteva aclamaţii, şi acestea provenind din secolele XIV—XV.

După cum se ştie, originea aclamaţiilor este mult mai veche,acestea existînd încă de pe timpul romanilor. Mai ales cînd se întorceau învingători din războaie, imperatorii romani erau aclamaţi de

popor. Nu numai atît, chiar şi gladiatorii în circ aclamau pe imperatorînainte de a începe luptele. Bizanţul nefiind, în perioada lui de început,decît o nouă Romă, a preluat de la vechea Romă toate ceremoniile şiobiceiurile de curte, pe care, bineînţeles, le-a dezvoltat şi mai mult,îndeosebi începînd de pe timpul împăratului Justinian I cel Mare(527—565). Este de reţinut că aceste aclamaţii, care la Bizanţ aveau loc

regulat — ori de cîte ori împăratul mergea la biserică, la circ, primeaambasadori etc. — erau conduse de către protopsalt, iar la ele participau nu numai întregul corp al cîntăreţilor, ci şi poporul. Scopul ultimal acestor aclamaţii era să întărească autoritatea împăratului. La înce

put, termenul general pentru aceste aclamaţii era Euphemia (εύφημία(

Cu timpul, crescînd şi autoritatea patriarhului — al doilea personaj*

ca importanţă în imperiu — a început să fie şi el aclamat. Din acestmoment încep să se distingă două categorii de aclamaţii: Polychronion



Prima aclamaţie conţine trei părţi :

a) o urare de viaţă lungă, repetată de 3 ori (Mulţi ani împăraţilor) ;

b) aclam aţie pentru împăratul loan Palcologul şi pentru împărăteasa Maria (Lui loan Paleologul prea milu iloru l Hazileu şi împărat

al Romanilor şi Măriei prea milostiva Augustă, mulţi ani) ;c) aclam aţie pentru patriarh (Prea sfin ţitu lui Iosif şi patriarh ecu

menic, mulţi ani !).

__ / We//es z. A hnsfory.. /»o$.i ccce/

&I — A£. ν'



' i i , — —r —τΓ"—τS?' i, * pag Mg

’ ‘ ΐΓο-λ'*- Xce -

4* Γ · ’Π - · ϊ - > & %€o *dz.



BIBLIOGRAFIE

BREAZUL, G. Muzica primelor veacuri ale creştinismului, în : Raze de lumină Bucureşti, nr. 5, noiembrie—decembrie 1934, p. 411—445.

CHAILLEY, Jacques. Precis de musicologie. Presses universitaires de France, Paris1958, p. 83—94.

CIOBANU. Gh. Elemente muzicale vechi în creaţiile populare româneşti şi bulgăreşti, în : Studii de muzicologie, voi. I, Bucureşti, 1965, p. 383—400.

GASTOUE, A. Les origines des chants roumains, Paris, 1907.

PARGOIRE, Le J.P.J. Ueglise byzantine de 527 ă 847. Troisteme ed., Paris. Li- brairie Victor Lecoffre J. Gabalda Editeur, 1923.

PETRESCO, Le Pere J. D. Les idiomdles et le canon de VOff ice de Noel (d’apres

des manuscrits grecs des Xle XIle XIIIe et XIVe s.), Paris, Librairie

orientaliste Paul Genther, 1932.

PETRESCU, Rev. Pere Ion D. Les principes du chant d9eglise byzantin. Extraitdes Actes du IVe Congres international des 6tudes (Bulletin de Tlnstitutarchăologique bulgare, Tome IX, 1935), Sofia, 1935, p. 242—249.

PETRESCU, I. D. Condacul Naşterii Domnului. Studiu de muzicologie comparata, Bucureşti, 1940.

PETRESCU, I. D. Aspecte şi probleme ale muzicii bizantine medievale, în : Studii' Λ / t X P '

muzica bizantina, ghe. ciobanu

Documents