A DOUA OARĂ – primul eseu din volum – explicând prin asta și recitirea care aduce

în prim-plan numenalul pe care o primă citire îl poate ignora, l-ar putea trece cu vederea. De

aceea, a reciti = a vedea pentru a doua oară = a pătrunde în esență. A citi și a reciti, la Nichita,

în sensul cel mai concret, înseamnă a vedea, a revedea. Relevantă în mod esențial în acest sens

e concepția lui despre cuvânt – cuvântul trebuie mai întâi văzut cu adevărat – scos din aria

sonoră, din cea a comunicării cotidiene și adus la lumina spre a fi captat vizual și spre a fi

încărca de materialitate, mai întâi de toate; prin urmare, cuvântul trebuie să existe într-o formă

aproape palpabilă spre a fi perceput așa cum i se cuvine.

Prin eseul despre Cantemir și poezia sa, pe care o redescoperă – concepția proprie

despre poezie – concepția de sorginte modernă asupra poeziei cu aspect cvasiarhaic, datând

din secolul al XVII-lea – început de secol XVIII. Așadar, în manieră neomodernistă, Nichita

explică lipsa unei necesități a elementelor de prozodie, chiar și a cuvintelor – “Poezia nu ține

de prozodie și nici chiar de cuvânt”. În poezia lui Dimitrie Cantemir, pe care o și citează în

volumul în cauză în numeroase texte exponențiale, poetul vede esența gândirii poetice pe care

o aprobă, și anume aceea că, în poezie, cuvintele nu sunt nimic altceva decât niște vehicule –

idee pe care o va reitera constant -, iar poezia se folosește de dispunerea lor în rima sau ritm

“numai din răsfăț și din întâmplare”.

Întoarcerea la originile poeziei românești continuă fără să omită, în mod firesc, poezia

lui Ienăchiță Văcărescu. În arhicunoscutul catren al acestuia, Nichita vede două postulate ale

gândirii estetice: “creșterea limbii românești”, „și-a patriei cinstire”. Ienăchiță Văcărescu este

“primul care a avut curajul să fie absurd în fața Mioriței și în fața lui Toma Alimoș”, în

condițiile în care considerăm sensul absurdului ca fiind acela de “a fi firesc față de absurdul

care va fi”, a anticipa în mod natural o mentalitate ce urmează a fi construită și fundamentată

postperioadei existenței concrete a celui în cauză.

Pe drumul acelorași considerații, Nichita recitește, în sensul readucerii în atenție, în

orizont actual, Miorița și Toma Alimoș. Miorița se situează astfel în fruntea unei ierarhii

valorice și modelatorii a culturii și sensibilității specific românești, în măsura în care poate

există o astfel de ierarhie – “ Miorița este școala tristeții naționale. Matricea. Matca. Regina.”.

Miorița este punctul de pornire a liricii, a poeticității nației, pentru că, afirmă poetul: “Fără

Miorița noi n-am fi fost niciodată poeți.”.

Ștefania Mincu obeservă că, în repetate ocazii, poetul și-a afirmat convingerea că

destinul unui poet nu e determinat și declanșat de lecturile sale, nici măcar de cele

fundamentale, ci de o revelație esențială, trăită cel mai adesea în perioada adolescenței. De

aceea, repetatele referințe livrești, fie că ele își trag seva din mitologii, din literatură populară

sau din orice altă sferă a literarului, nu au aspectul unei parafrazări, ci acela al unor noi

abordări, a ineditului care decurge din resemantizarea lor prin introducerea într-un context

nou. Ne servește drept exemplu aici secvența din „Cosmongonia, sau cântec de leagăn” (Laus

Ptolemaei, 1968): „Până când se va naște un plai/ o gură de rai înghețată”. Subiectul Mioriței

este tratat și în alte fragmente ale eseisticii stănesciene. Repetatele trimiteri servesc poetului

drept mijloace, “vehicule” semantice care întregesc planul ideatic și tematic al scrierilor sale.

Acestea se întâlnesc foarte des în opera sa, după cum vom aminti și mai apoi.

În recitirea pe care o face, Nichita Stănescu situează autorii și operele lor pe o scară

definită pe principiul cauză-efectul, cu specific evolutiv. Prin urmare, dacă Miorița este piatra

de temelie a poeticității românești, poetul nu se sfiește să afirme că Toma Alimoș este cel fără

de care Eminescu n-ar fi existat. Continuând parcursul dominat de așa-zisa cauzalitate,

Eminescu ocupă și el, în mod evident, poziție fruntașă (alt cuvând pentru fruntașă, care să

întărească sensul), pentru că, fără el, „noi cei care bîlbîim miraculoasa vorbire poetică, am fi

fost niște muți.”. A se remarca într-o primă instanță o particularitate fundamentală a

discursului pseudocritic al poetului – “modestia” în valorizare, precum și lipsa unor rețineri de

la a afirma cu tărie importanța marilor autori pe care îi recitește, respectul cu care se „închină”

umil, ca un “bîlbîitor” în fața celor pe care îi consideră ca fiind un soi de zei ai poeziei,

instanțe modelatorii ale conștiinței noastre literare și, uneori, ale conștiinței noastre naționale.

– AICI ȘI DESPRE ARGHEZI

Un aspect foarte important îl constituie modalitatea de structurare a acestor scări

valorice, criteriul principal care ghidează selecția de opere pe care o face poetul. Este evident

că selecția nu se face cronologic, iar motivația este simplă – pentru poetul, precum și pentru

lectorul experimentat, e clar că latura diacronică e adesea irelevantă în stabilirea unor ierarhii.

Prin urmare, deși parte a unei generații inovatoare în poezia românească, precursoare a

postmodernismul și care se îndepărtează tot mai mult de valorile vechi, Nichita le descoperă

cu fascinație și le recitește uneori obsesiv, urmând ca mai apoi acestea să pătrundă în spațiul

său creativ și să îi influențeze pregnant opera. Această ierarhie nu este nicidecum

protocronică, ea este structurată în funcție de „topologia pe care și-o pot recăpăta (valorile

culturale) pentru refundarea umanului” (Ș.Mincu, Între poesis și poienin, p. 24)

În consecință, poetul vorbește aici de un tip de „asincronism”, ca răspuns al teoriei

mutației valorilor a sincronismului lovinescian. Originile sunt privite ca elemente de valoare,

ca origini imperios necesare pentru inovație, dar ele primesc și atributul unei actualități

constante. Constantin Trandafir identifică aici o perspectivă clară și anume aceea că Nichita

Stănescu nu vede o ruptură între generațiile literare, ci o continuitate, o permanentă corelație

(articolul Nichita Stănescu și critica literară, din revista „România literară”, nr. 14/2008)

O ipoteză poate fi aceea că anul de apariție a Carții de recitire este același an al

apariției volumului În dulcele stil clasic și că nu acest fapt poate să nu fie o coincidență. ????

reformulată ideea. O altă ipoteză grăitoare s-ar putea referi la volumul 11 elegii, scris în

perioadă de timp foarte scurtă și profund influențată de lecturile mitologice ale poetului din

respectiva perioadă. ??? DA SAU NU

De remarcat din nou că „recitirea” e un concept mult prea larg pentru a-i atribui

particularitatea singulară a criticii literare. Evidența acesteia survine chiar din tematica

abordată, în sensul în care poetul nu recitește numai scriitori, ci și personalități importante

precum Alexandru Ioan Cuza sau Vasile Pârvan. Dacă recitirea, în sensul cel mai propriu, se

face oricum, materializarea ei în formatul fizic are o menire anume, aceea de a readuce în

atenție ceea ce se poate uita, acela de a atrage atenția, acela de a descoperi și de a redescoperi.

În această ordine de idei, Nichita îl pomenește și îi aduce un amplu elogiu lui Vasile Cârlova,

mai puțin cunoscut publicului larg.

Nichita – Eminescu

- „nu credeam să-nvăț a muri vreodată” – cel mai neasemuit vers scris vreodată în lb

noastră”, „vers unic pentru conștiință” – ce pare a avea o structură eminamente materială, ca și

cea a unei molecule căreia i-ar corespunde, în care elementele din structură se potrivesc în

mod perfect și creează acel tot esențial. versul devine un obiect material, fără să înțelegem prin

asta profan sau mundan în sens negativ, ci, dimpotrivă – un vers care există în materie, care și-

a ocupat un loc în univers, care există, prin excelență. Extrapolând această concepție despre

cuvânt ca structură materială, poetul ajunge să afirme că ar putea să realizeze „leacul

cancerului prin cuvinte”. Personalitatea poetului străpunge limitele textului, pentru că el știe că

nu numai că o structură literală poate deveni materială, ci, continuând pe linia aceluiași

raționament, cuvântul are putere de vindecare. Nota ludică e evidentă, dar modul propriu de a

percepe poezia și, mai mult, cuvântul, străbate întregul text.

Important pentru analiza recitirilor poetului este faptul că el consideră autorii citați nu

numai prin opera lor, ci și prin persoana lor; uneori mai ales prin persoana lor. Prin urmare,

dacă despre Ienăchiță Văcărescu aflăm că trebuie să fi fost „foarte frumos bărbat și ochios[...]

Mândrețe de bărbat, iubeț, dar mai ales iubeț de gânduri”, un portret încă și mai amplu îi este

schițat lui Anton Pann prin capitole precum „Anton Pann și citiorii”, „Oricum, el a râs

primul”, „Cum vorbea Anton Pann cu lumea”, „Cum trebuie că era Anton Pann”.

DE COMPLETAT

I.H. Rădulescu

Dens Puerilis, Cârlova

Capitolul dedicat lui Vasile Cârlova e anticipat de o serie de reflecții asupra poeziei,

asupra memoriei, a sufletului și a vorbirii, în special. Vorbirea este, din nou, în centrul

discursului, astfel că poetul analizează situația vorbirii și a originii sale profund materiale –

gura. Apare aici o analogie interesantă – la fel cum planetele ar fi crescut în jurul Soarelui, așa

trupul nostru e construit în jurul gurii. Și totuși, ce straniu pare că „prin locul cel mai ordinar al

trupului nostru, că prin prilejul gurii, apar cuvintele [...] ele ies din groapa gurii”. Traseul

vorbirii e dinamic și, în consecință, odată rostite cuvintele, ea părăsește trupul, mai precis, îl

transcende. Viul se deosebește de material prin darul vorbirii, prin urmare, logica tipic

stănesciană ne conduce spre concluzia că viața e vorbire, că a vorbi înseamnă a fi viu și că „cel

mai în viață și cei mai în viață sunt poeții”. Considerațiile pe marginea vorbirii continuă și ele

dovedesc că, în sine, Cartea de recitire nu e o carte de critică, deși competențele exegetice

sunt evidente, ci o carte proprie poetului, o parte din cartea fundamentală a religiei poeziei

trecută tocmai prin filtrul poetului. Dovadă este încheierea acestor reflecții care atinge la un

moment dat tema nașterii ca Paradis, a imposibilității de a opri timpul, a paradoxului născut

din aceea că, spune poetul „Noi ne-am născut în timp ce mamele noastre răcneau de durere”.

Apare aici un lanț al reflecțiilor cvasifilozofice asupra cuvântului și a diferitelor teme care par

a surveni natural din acesta, dovadă că, deși prins în vâltoarea lecturii și a metatextului,

Nichita este, mai presus de toate, poet. Cartea de recitire este scrisă din necesitatea poetului,

obsedat de a accede la cunoașterea de sine, de a-și desăvârși creația; dacă lumea fenomenală e

cunoscută prin simțuri și prin pătrunderea în „ființa” obiectelor, literarul, poezia, e cunoscut

prin re-cunoașterea originilor sale. Un lector eficient, precum și un om de cultură autentic știe

că temeliile construite din epopeile homerice sau din Epopeea lui Ghilgameș vor fi mereu de o

excelentă actualitate. Calea spre cunoaștere e simplă: „Eu te cunosc prin poezie, tocmai de

aceea am inventat poezia, ca pe un organ al evoluției simțurilor omului”, poezie devenind

astfel idealul suprem.

Să reluăm așadar lanțul de idei parcurs: de la elogiul cuvântului ajungem la elogiul

vorbirii, la cel al poeziei ca, în final, poetul să facă elogiul poeților:„ Să-i iubim pe poeți. Să-i

iubim pentru că ei există și pentru că noi existăm. Să iubim poeții pentru darul cuvântului, cu

care sunt investiți. Un poet este tot timpul și oriunde, din simpla princină că este.”

Bacovia

În cazul exegezei pe care o practică Nichita Stănescu, se poate vorbi de o

pseudocritică, poate chiar și de o „anti-critică”, cum remarcă Nicolae Ciobanu, în măsura în

care acceptăm că în textele interpretative ale poetului marea problematica a criticilor

beletristicii – echilibrul dintre spiritul revendicativ și cel constuctiv, se rezolvă simplu – cel

de-al doilea primează categoric (Biblioteca critică – Nichita Stănescu, p. 176). De aceea,

poetul se situează cu o treaptă mai jos de creațiile pe care le aduce în discuție, și asta nu în

sensul asumării vreunei inferiorități, ci dimpotrivă; pentru el, interpretarea pur critică poate

părea a fi un act de vanitate, de mândrie, căci, reiterăm, el nu se simte superior celor pe care-i

menționează. Ca formație intelectuală el pare a fi zămislit prin coroborarea spiritelor acestora

(REFORMULAT). Pe aceeași linie, este vital să observăm că, deși preponderent o critică

„informală”, o critică în afara criticii, Cartea de recitire nu propune nicidecum o perspectivă

indulgentă, lipsită de deducție autentică sau de validitate. Faptul că vocea poetului Nichita și

cea a exegetului Nichita Stănescu se întrepătrund nu știrbește deloc autoritatea vreuneia dintre

acestea.

Afirmând acestea, putem analiza ipotezele inedite pe care le înaintează poetul. Un

exemplu concret este acela al tratării poetului George Bacovia. În primă instanță, Nichita

Stănescu face o afirmație vitală evoluției demersului său atunci când condamnă legătura

aparent indisolubilă dintre Bacovia și simbolism. El consideră că direcția literară este

exterioară operei bacoviene, în care remarcă o „sensibilitate ? de comunicare care a atins

pragul extrem al suportabilității emotive” (p. 130), pentru că simbolismul este, pentru Bacovia,

doar un „martor material”, un pretext. Este remarcată aici ideea că, în momentul lecturii, nu

sunt abundența unor simboluri și planurile subsidiare supuse spre interpretare cele care

interesează receptorul, ci „gradul de tensiune provocator de subtile asociații chimice”,

particularitate care, remarcă Ion Pop, se va aplica și volumului 11 elegii și, în mare măsură,

chiar și totalității creației sale. Despre acele perfecte alăturări de cuvinte care creează un soi de

reacții chimice și transcend un plan concret al comunicării, Nichita va vorbi adesea, chiar și cu

referire la alți poeți, cum o face, spre exemplu, în cazul versului incipient al Odei (în metru

antic) a lui Eminescu.

Prin urmare, în viziune stănesciană, Bacovia vine de undeva din afara simbolismului,

pentru că stările interioare redate în creația bacoviană sunt atât de tensionate încât devin ele

însele simboluri ale unei existențe scindate. În poetul băcăuan, Nichita Stănescu vede

simbolurile unei existențe scindate, două jumătați delocsimetrice, dar suprapuse – DE

DEZVOLTAT – REIA CAPITOLUL.

O altă perspectivă inedită îl prezintă pe George Bacovia ca fiind un „învingător”, spune

Nichita - concepție ce contravine majorității opiniilor referitoare la poet, în raport cu opera sa,

profund sumbră și încărcată de sentimente ale eșecului, ale depresiei, ale angoasei. Pentru

Nichita însă, Bacovia este un învingător, idee pe care o va relua constant, afirmând chiar și

într-un interviu cu Adrian Păunescu că, dacă ar fi pus în situația de a scrie o carte despre poet,

ea s-ar numi „Bacovia învingătorul”. Argumentul lui Nichita, susținut de o intuiție autentică, e

valid, pentru că „A urla din durere înseamnă a-ți consuma și a-ți învinge durerea”.

Bacovia este unul dintre autorii despre care Nichita Stănescu vorbește adesea – în

culegerea de eseuri Amintiri din prezent, apare articolul denumit sugestiv „Altfel dor ne este

de Bacovia”, precum și o directivă clară spre citirea „recitirii” sale - „Nimeni n-a vorbit mai

frumos despre Bacovia decât Bacovia”. Nichita nu numai că e conștient de insuficiența

cuvintelor despre un poet valoros, nu numai că nu pretinde ca exegeza să aducă cinstea

cuvenită poetului în plenitudinea sa, dar își exprimă și propria viziunea despre relația creator-

sine-operă, care e aplicabilă întregii selecții de autori pe care o propune: opera poetului este

poetul însuși și nimic mai frumos sau mai valoros nu poate fi spus decât ceea ce spune propria

creația. Citarea numeroaselor exemple din opera autorilor – cum o face la Dimitrie Cantemir și

Ion Neculce - nu e, așadar, întâmplătoare. Reamintim ca argument în acest sens și vorbele

poetului: „Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii.”

Etalonul de Aur

Al meu suflet, Psyche

Eseul care încheie volumul, numit Al meu suflet, Psyche, are structura unui

dialog imaginar cu personalitatea angelică care, la fel ca și în poemul cu același nume, apare în

ipostaza acuzatorului, deși într-o nuanță mai temperată. Este adusă în discuție aici ideea care

transcende individualul și fizicul, care îl depășește – „Când ai o idee mai lungă decât trupul

tău nu-ți mai aduci aminte că ai trup.”