MINISTERUL EDUCATIEI NATIONALE

UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA

SPECIALIZAREA SISTEME INFORMATIONALE SI ASISTAREA DECIZIILOR MANAGERIALE

FORMA DE INVATAMANT ZI

Aspecte privind obiectul și metoda contabilității

Patrimoniul ca obiect al contabilităţii

Active, datorii, capitaluri proprii, venituri, şi cheltuieli

COORDONATOR:

Lector universitar droctor

IVAN RALUCA

MASTERANT:

Stănuș Lidia

Cuprins

1. Obiectul i metoda școntabilită ii..........................................................3ț

2. Patrimoniul ca obiect al contabilitatii...............................................3

3. Active, datorii, capital propriu, venituri şi cheltuieli....................5

3.1. Active........................................................................................................7

3.2. Datorii...................................................................................................10

3.3. Capital...................................................................................................12

3.4. Venituri.................................................................................................12

3.5. Cheltuieli..............................................................................................14

BIBLIOGRAFIE.............................................................................................15

Aspecte privind obiectul și metoda contabilității

Patrimoniul ca obiect al contabilităţii

Active, datorii, capitaluri proprii, venituri, şi cheltuieli

1. Obiectul i metoda contabilită iiș țÎn fundamentarea şi caracterizarea unei ştiinţe este esenţială stabilirea obiectului ei de

studiu şi a metodei de cercetare. Acestea permit să se precizeze locul şi poziţia ştiinţei

respective în ansamblul ştiinţelor, relaţiile cu alte ştiinţe înrudite, importanţa şi utilitatea ei în

procesul cunoaşterii.

Ca orice disciplină stiintifică, contabilitatea reprezintă simultan o teorie și o metodă. În

calitatea sa de teorie științifică, contabilitatea reprezintă un sistem de principii și cunoștințe,

care explică și informează, iar ca metodă sau tehnică, un ansamblu coerent de procedee și

instrumente prin care se observă și se îregistrează resursele economice ale societății, separate

în entități patrimoniale. Obiectul de baza al contabilitatii îl reprezintă patrimoniul.

Orice unitate economică şi instituţie bugetară se deosebeşte de altele prin patrimoniul

pe care îl posedă.

2. Patrimoniul ca obiect al contabilitatii

Patrimoniul este constituit din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor de natură

economică exprimate în bani, împreună cu bunurile la care se referă, ale unei persoane fizice

sau juridice indiferent de sursa de unde provin.

Noţiunea de patrimoniu este asimilată cu cea de capital, resurse, avere. Identificarea

averii cu capitalul s-a datorat utilizării noţiunii în tratatele de contabilitate, pentru a demonstra

dubla reprezentare a acestuia, dându-se averii sensul de parte concretă, iar capitalului sensul

abstract de sursă a averii.

Prin urmare averea reprezintă latura economică, iar capitalul, latura juridică a acestui

patrimoniu.

Pentru a exista un patrimoniu sunt necesare următoarele elemente interdependente:

- subiectul de patrimoniu este o persoană fizică sau juridică, care îşi asumă drepturi şi

obligaţii, putând exercita acte de dispoziţie şi de administraţie asupra patrimoniului;

- obiectul de patrimoniu este compus din bunurile materiale şi valorile băneşti, care

formează obiectul relaţiilor de drepturi şi obligaţii.

Subiectul de drept poate fi persoană fizică sau persoană juridică.

Persoana fizică este acea persoană, considerată în mod individual ca membru al

societăţii, având următoarele calitaţi şi drepturi:

• persoana fizică apare în raporturile juridice ca entitate proprie şi distinctă,

indiferent că are calitatea de cetăţean roman sau străin;

• calitatea de subiect de drept este recunoscută şi garantată tuturor persoanelor

fizice, fară nici o discriminare pe motiv de rasă, naţionalitate, sex, religie sau grad de cultură:

o reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi subiect de drepturi şi obligaţii;

o reprezinta aptitudinea unei persoane de a-şi putea exercita aceste drepturi

si obligaţii.

Persoana juridica este acea entitate care are următoarele calităţi şi drepturi:

• este constituită din persoane fizice;

• are calitate de subiect distinct de drept;

• se bucura de o organizare de sine stătătoare;

• deţine un patrimoniu propriu;

• este constituită spre realizarea unui anumit scop.

Persoana juridică se poate manifesta ca instituţie, asociaţie, organizaţie, societate

comercială etc.

În decursul timpului concepţia de patrimoniu a evoluat, s-au individualizat mai multe

direcţii în definirea şi analiza patrimoniului ca obiect al contabilităţii, anume:

a) concepţia juridică: definește patrimoniul ca fiind toate drepturile şi obligaţiile

materiale cu conţinut economic aparţinând unui subiect de drept, iar contabilitatea

înregistrează schimbările din patrimoniu, restrângând în acest fel obiectul contabilităţii la

sfera circulaţiei şi a schimbului, iar activitatea economică fiind generată de aceste relaţii

juridice;

b) concepţia economică: defineşte patrimoniul ca un circuit al capitalului sub

aspectul destinaţiei lui, capital fix şi capital circulant şi al modului de dobândire, capital

propriu şi capital împrumutat;

c) concepţia economico-juridică: reprezintă o sinteză a celor două concepţii,

defineşte obiectul contabilităţii pornind de la ideea motorului activităţii, care este producţia, şi

de la necesitatea satisfacerii cerinţelor sociale.

Relaţiile juridice nu pot genera prin ele însele o abordare contabilă, după cum nici

bunurile şi valorile ca atare nu pot genera înregistrări contabile, dar asocierea bunurilor şi

valorilor în cadrul unui circuit economic, însemnând producţie şi schimb, generează valoare,

cu momente distincte de evaluare pe care este capabilă să le surprindă contabilitatea.

Interdependenţa dintre relaţiile economice şi cele juridice face posibilă delimitarea

patrimoniului, care devine astfel un complex de drepturi şi obligaţii evaluabile în bani.

În concluzie, obiectul contabilităţii reprezintă:

• reflectarea în expresie bănească a patrimoniului, aflat în gestiunea persoanelor

fizice sau juridice, care au calitatea de agent economic (desfăşoară activitate comercială:

producţie, servicii etc).

3. Active, datorii, capital propriu, venituri şi cheltuieliÎntre relaţiile de drepturi şi obligaţii, pe de o parte, şi bunurile patrimoniale, pe de altă

parte, stau persoanele fizice sau juridice în calitatea lor de subiecte de patrimoniu. Privite ca

valori de utilitate, aceste bunuri, ca şi componente ale patrimoniului, reprezintă averea

persoanelor fizice sau juridice. În activitatea economică averea unităţii patrimoniale se

exprimă prin noţiunea de “active patrimoniale”.

Reflectând patrimoniul unităţilor, obiectul contabilităţii îl constituie evidenţa,

calculaţia şi controlul stării, mişcării şi transformării bunurilor economice ca urmare a

proceselor economice în corelaţie cu relaţiile juridice corespunzătoare. Starea bunurilor

economice (materiale şi băneşti), a drepturilor şi obligaţiilor arată mărimea lor la un moment

dat (prin indicatori ca stocuri, solduri).

Mişcarea şi transformarea bunurilor economice, a relaţiilor juridice de natura

drepturilor şi obligaţiilor, este condiţionată de continuitatea procesului de producţie, fiind

abordată în contabilitate prin prisma intrărilor şi a ieşirilor de bunuri, respectiv de resurse, a

transformării unor bunuri şi resurse în altele, precum şi de procesele economice

(aprovizionare, producţie, desfacere) care transformă intrările în ieşiri, modificând starea lor

iniţială.

De asemenea, în obiectul contabilităţii se cuprinde şi rezultatul final al acestor mişcări

şi transformări din cadrul unităţilor patrimoniale exprimate în etalon bănesc.

Efortul făcut de unitatea patrimonială pentru realizarea obiectului ei de activitate este

măsurat de contabilitate prin cheltuieli (C), iar efectul obţinut prin venituri (V). Din

compararea celor doi indicatori se formează rezultatul financiar (R) respectiv profitul sau

pierderea:

R = V – C

Raporturile de schimb proprii patrimoniului pot fi reprezentate prin structurile contabile de

activ şi pasiv, care conduc la ecuaţia patrimoniului :

Activ patrimonial = Pasiv patrimonial

Activul patrimonial reprezintă forma concretă a capitalului, respectiv bunurile care

compun patrimoniul şi formează mijloacele economice. Aceste bunuri participă la activitatea

economică şi au o valoare economică, conferită de valoarea de întrebuinţare a lor.

Pasivul patrimonial semnifică sursele de finanţare ale mijloacelor economice. În

circuitul economic bunurile pot proveni din sursa principală, respectiv capitalul propriu al

asociaţilor şi din capital atras, obţinut de la societăţi finaciar-bancare.

În acest fel ecuaţia patrimonială devine:

Mijloacele economice = Capital propriu + Capital atras

Obiectul contabilităţii reflectă modificările pe care le suferă masa patrimoniului, atât

sub forma consumurilor cât şi a rezultatelor obţinute, concretizate în cheltuieli şi venituri.

Patrimoniul suferă modificări continue în forma sa concretă dar şi în forma abstractă:

cheltuieli, venituri, obligaţii de plată etc.

Cheltuielile reprezintă consumuri de materii prime, materiale, salarii, utilităţi etc.

Veniturile sunt urmarea firească a cheltuielilor, se concretizează în sumele ce se încasează de

la cumpărători ca echivalent al valorii produselor sale. Din compararea cheltuielilor cu

veniturile apar rezultatele, pe care contabilitatea le înregistrează ca profit sau pierdere, dupa

caz :

Venituri – Cheltuieli = Rezultate

Venituri > Cheltuieli → Profit

Cheltuieli > Venituri → Pierdere

Profitul şi pierderea afectează masa patrimoniului, respectiv determină cresterea sau

micsorarea acestuia, iar contabilitatea poate măsura modificarea patrimoniului survenită între

două momente succesive.

Operaţiunile economice desfăşurate în cadrul patrimoniului pot fi, în principiu, de trei

tipuri: exploatare, financiare şi de investiţii.

operaţiunile de exploatare: au în vedere producţia (aprovizionare, prelucrare,

desfacere), contabilitatea reflectând situaţia patrimoniului în fiecare din aceste stadii;

operaţiunile de finanţare: vizează constituirea resurselor economice proprii şi

atrase, menite să permită derularea ciclului de producţie;

operaţiunile de investiţii: au drept scop dezvoltarea patrimoniului prin

adăugarea de noi capacităţi de producţie.

3.1. ActiveUn activ reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente

trecute, de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate. Un

activ este recunoscut în contabilitate și prezentat in bilanț atunci când este probabilă realizarea

unui beneficiu economic viitor de către entitate și activul are un cost sau o valoare care poate

fi evaluat / evaluată în mod credibil.1

Structurile patrimoniale de activ sunt evidenţiate în bilanţ în ordinea creşterii

lichidităţii lor, iar prin natura şi felul lor de prezentare, activele reflectă modul de participare

al acestor elemente patrimoniale la realizarea obiectului de activitate al societăţii comerciale.

1 OMFP 1802

În procesul de producţie, mijloacele materiale participă la unul sau mai multe cicluri

ale activităţii şi, prin faptul că se regăsesc în exploatare o perioada mai îndelungată de timp,

îşi transferă propria valoare în mod treptat asupra noilor produse, fiind denumite active

imobilizate. Aceste elemente reprezintă o blocare temporară de resurse economice.

În raport cu forma concretă de existenţă, activele imobilizate sunt urmărite în

contabilitate pe trei categorii astfel: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi

imobilizări financiare.

Active imobilizate necorporale - această categorie de imobilizări se referă la

investiţii (cheltuieli) care nu se concretizează în bunuri concrete, fizice, materiale.

În contabilitate, din categoria imobilizărilor necorporale fac parte:

a. ,,Cheltuieli de constituire“ (simbol 201)

b. ,,Cheltuieli de dezvoltare“ (simbol 203)

c. ,,Concesiuni, brevete, licenţe, mărci comerciale şi alte drepturi şi valori

similare achiziţionate“ (simbol 205)

d. ,,Fondul comercial“ (simbol 207)

e. ,,Alte imobilizări necorporale“ (simbol 208)

f. ,,Imobilizări necorporale în curs“ (simbol 233)

Active imobilizate corporale - această categorie de imobilizări se referă la investiţii

care se concretizează în bunuri fizice, concrete, materiale, utilizate o perioadă îndelungată în

activitatea unităţii patrimoniale.

Imobilizările corporale sunt reprezentate de obiectele sau complexul de obiecte

utilizate în activitatea economică mai multe perioade de gestiune şi care îşi transmit treptat şi

integral valoarea asupra producţiei obţinute. Ponderea valorică a imobilizărilor corporale în

patrimoniul unui agent economic diferă în funcţie de ramura în care activează şi de

gradul de dotare tehnică de care dispune unitatea respectivă.

Un activ corporal trebuie recunsocut în bilanţ dacă se estimează că va genera beneficii

economice pentru persoana juridică şi costul activului poate fi evaluat în mod credibil.

Imobilizările corporale prezintă următoarele caracteristici:

- nu îşi schimbă aspectul fizic în urma participării la procesul de producţie şi îşi

păstrează caracteristicile tehnico-economice iniţiale;

- participă la mai multe cicluri economice;

- nu se consumă la prima utilizare, transmiţându-şi treptat valoarea asupra noilor

produse.

Întrucât imobilizările corporale reprezintă partea cea mai importantă a

patrimoniului, agenţii economici manifestă preocuparea pentru creşterea cantitativă şi

ridicarea caracteristicilor lor tehnice, folosirea lor cu eficienţă economică maximă.

Active imobilizate financiare Această categorie de imobilizări se referă la

investiţii pe termen lung în valori care pot genera venituri financiare (dividende sau

dobânzi). Imobilizările financiare sunt rezultatul excedentelor financiare (profituri) obţinute

în perioadele precedente şi care nu sunt absolut necesare activităţii desfăşurate în

perioada curentă.

Activele circulante sunt reprezentate de bunuri (stocuri), bani şi creanţe (active în

decontare) caracterizate prin faptul că participă la un singur circuit economic pe parcursul

căruia se transformă sau îşi transmit integral valoarea asupra produselor realizate cu ajutorul

lor. Activele circulante se află într-o permanentă mişcare şi transformare, sunt deosebit de

diverse, prezintă particularităţi şi îndeplinesc roluri diferite de la o ramură la alta sau chiar de

la o întreprindere la alta.

Un activ se poate clasifica drept activ circulant, dacă îndeplineşte una din următoarele

condiţii:

- este achiziţionat sau produs pentru consum propriu sau pentru comercializare într-o

perioadă ce nu depăşeşte 12 luni;

- este reprezentat de creanţe aferente ciclului de exploatare;

- este reprezentat de numerar sau investiţii financiare pe termen scurt, a căror utilizare

nu este restricţionată.

Clasificarea activelor circulante se poate face în funcţie de structura acestora (forma

concretă de existenţă) astfel:

- stocuri şi producţie în curs de execuţie (active circulante în formă

materială);

- investiţii financiare pe termen scurt;

- active circulante de trezorerie (băneşti);

- active circulante în decontare (creanţe).

3.2. DatoriiO datorie reprezintă o obligație actuală a entității ce decurge din evenimente trecute și

prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resusrse care încorporează bbeneficii

economice. O datorie este recunoscută în contabilitate și prezentată în bilanț atunci când este

probabil că o ieșire de resurse încorporând beneficii economice va rezulta din decontarea unei

obligații prezente și când valoarea la care se va realiza această decontare poate fi evaluata în

mod credibil.2

Datoriile mai sunt definite ca surse străine de finanţare a activelor întreprinderii. Ele

sunt sume de plătit sau obligaţii şi rezultă din relaţiile cu alte persoane juridice sau

fizice. După natura lor, datoriile pot reprezenta:

- surse atrase - rezultă din relaţiile cu alţi agenţi economici, cu bugetul statului,

cu asigurările sociale, cu personalul, asociaţii sau persoane fizice din afara unităţii. Aceste

datorii există din momentul apariţiei obligaţiei de a plăti şi până în momentul efectuării

plăţii, deci temporar anumite sume sunt atrase în circuitul economic. Sursele atrase nu

sunt purtătoare de dobândă.

- surse împrumutate - rezultă din relaţiile cu băncile, alţi agenţi economici sau

persoane fizice, conform unui contract de împrumut în care se prevede data restituirii şi

dobânda cuvenită.

În contabilitate şi în rapoartele financiare datoriile se clasifică după următoarele

criterii:

a. După conţinutul economic:

datorii financiare,

datorii comerciale,

2 OMFP 1802

datorii calculate.

b. După termenul de achitare:

datorii pe termen lung,

datorii pe termen scurt.

c. După modul de achitare:

datorii convertibile, achitarea cărora poate fi efectuată prin cedarea unei părţi din

capitalul statutar (acţiuni sau cote de participaţie),

datorii neconvertibile, achitarea cărora se efectuează prin alte mijloace şi nu prevede

cedarea unei părţi din capitalul statutar.

Datoriile întreprinderii pot fi exprimate în valută naţională – la provenienţa lor din

interiorul ţării sau în valută străină – la provenienţa lor de peste hotarele ţării. Ele pot fi

reflectate în contracte, documente primare de achiziţie a mărfurilor în valută străină, însă la

reflectarea datoriilor în conturile contabile şi rapoartele financiare acestea trebuie să fie

exprimate numai în valută naţională.

Datoriile exprimate în valută străină din momentul apariţiei până la momentul achitării

lor pot genera venituri – în cazul diferenţelor favorabile de curs valutar, ori pierderi – în urma

diferenţelor nefavorabile.

Conform planului de conturi contabile pentru evidenţa datoriilor pe termen scurt sunt

destinate conturile clasei 5 “Datorii pe termen scurt” şi pentru evidenţa datoriilor pe termen

lung – conturile clasei 4 “Datorii pe termen lung”. Soldurile acestor conturi la sfârşitul

perioadei de gestiune se reflectă în compartimentele 4 şi 5 ale Bilanţului contabil cu aceiaşi

denumire.

Datoriile comerciale reprezintă angajamentele de plată ale întreprinderii faţă de

furnizori, antreprenori şi alţi creditori privind facturile comerciale pentru materialele

procurate, serviciile acordate şi avansurile primite.

Datoriile se reflectă în conturile contabile şi în bilanţul contabil atunci cînd există

probabilitatea retragerii resurselor (mijloacelor băneşti, activelor proprii) care sînt purtători de

avantaje economice, ceea ce va constitui rezultatul constatării datoriilor în cauză, iar suma la

care se constată datoriile poate fi măsurată veridic. Aşadar, intrările gratuite nu provoacă

retragerea resurselor şi respectiv apariţia datoriilor.

3.3. CapitalUn alt obiectul de studiu al contabilităţii îl reprezintă evidenţa în expresie

bănească a existenţei şi mişcării capitalului, privit ca un ansamblu de bunuri cu o

anumită destinaţie precum şi sub aspectul modului de dobândire a bunurilor respective.

Conform teoriei economice, capitalul ca obiect al contabilităţii se prezintă sub

două aspecte:

1) Capital fix şi capital circulant sunt definite în raport de modul în care bunurile

economice se întrebuinţează şi se înlocuiesc şi anume:

- capitalul fix (active imobilizate) reprezintă bunuri care participă la mai multe

cicluri de exploatare, care se înlocuiesc după o perioadă de utilizare relativ îndelungată,

pe parcursul căreia se consumă treptat. Din această categorie fac parte: construcţii, maşini,

utilaje, mobilier.

- capitalul circulant (active circulante) reprezintă bunuri care se consumă sau

îşi schimbă forma de existenţă după fiecare ciclu de exploatare finalizat. Din această

categorie fac parte disponibilităţi în lei şi în valută, creanţe, materii prime, piese de

schimb, ambalaje, mărfuri.

2) Capital propriu şi capital străin sunt definite sub aspectul modului în care bunurile

se dobândesc sau se finanţează şi anume:

- capitalul propriu este dobândit de o unitate economică prin contribuţia

(aportul, participarea) proprietarilor (asociaţi sau acţionari), prin autofinanţare (capitalizarea

profitului) sau prin subvenţii primite. Capitalul propriu corespunde drepturilor

proprietarilor asupra patrimoniului.

- capitalul străin, denumit şi capital atras sau împrumutat, se referă la obligaţiile pe

termen scurt şi lung faţă de furnizori, creditori, personal, bugetul statului, bănci.

Capitalul străin corespunde obligaţiilor (datoriilor) titularului de patrimoniu.

3.4. VenituriVeniturile constituie creșteri ale beneficiilor economice inregistrate pe parcursul

perioadei contabile, sub formă de intrărisau creșteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor,

care se concretizează în creștoeri ale capitalurilr proprii, altele decât cele rezultate din

contribuții ale acționarilor.3

Percepţia unitară a veniturilor permite includerea în sfera sa de cuprindere atât a

sumelor sau valorilor încasate sau de încasat în nume propriu din activităţi curente, cât şi a

câştigurilor din orice alte surse. Dacă avem în vedere activităţile curente, acestea le vizează pe

cele ce se desfăşoară de entitate, potrivit obiectului său de activitate, precum şi activităţile

conexe acestora. În aceeaşi ordine de idei, câştigurile se referă la creşterile de beneficii

economice care pot apărea sau nu ca fiind obţinute din activitatea curentă şi în consecinţă au

aceeaşi natură cu această activitate.

Veniturile din activităţi curente provin din vânzări atât de bunuri mobile şi bunuri

imobile pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, cât şi din servicii prestate şi lucrări

executate, precum şi din comisioane, din dobânzi şi dividende primite ş.a. În situaţia

contractelor de mandat sau de comision sau a sumelor ce se colectează în numele unor terţi,

sunt considerate venituri numai comisioanele cuvenite pentru operaţiile efectuate, deci nu se

includ în venituri sumele în funcţie de care acestea se calculează. În ceea ce priveşte veniturile

se reţine şi faptul că nu sunt influenţate, în sensul că nu cuprind sumele ce reprezintă reduceri

comerciale (rabaturi, remize, risturnuri, sconturi ş.a.) pe care, în anumite situaţii, le acordă

vânzătorii în legătură cu tranzacţiile efectuate.

Delimitarea veniturilor după natura lor, în sensul naturii activităţilor care le generează,

ca şi în cazul cheltuielilor, permite delimitarea lor în mai multe categorii şi anume:

• venituri din exploatare;

• venituri financiare;

• venituri extraordinare.

În cadrul primelor două categorii amintite se face diferenţierea pe feluri de venituri.

Totodată, este delimitată şi categoria veniturilor din provizioane şi ajustări pentru depreciere

şi pierdere de valoare, venituri care prezintă particularitatea că se constituie numai prin

operaţii contabile de diminuare sau anulare a sumelor de aceeaşi natură înregistrate anterior,

fără angajarea unor operaţii de încasare.

3 OMFP 1802

În ceea ce priveşte organizarea contabilităţii, cele patru categorii de venituri amintite

sunt luate în considerare, fiind stabilite cinci grupe de conturi pentru veniturile din exploatare,

care au structură eterogenă, şi câte o singură grupă de conturi pentru fiecare din celelalte trei

categorii de venituri, aşa cum se prezintă în continuare.

a. Veniturile din exploatare

b. Veniturile financiare

c. Veniturile extraordinare

d. Veniturile din provizioane şi ajustări pentru depreciere şi pierdere de valoare.

3.5. CheltuieliCheltuielile constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul

perioadei contabile sub formă de ieșiri sau scăderi ale valoriilor activelor ori creștri ale

datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate

din distribuirea acestora către acționari.4

Materia, energia şi banii se transformă în raport cu procesul tehnologic propriu

al unei unităţi patrimoniale - ele se consumă, se înglobează în produse, lucrări, servicii.

Consumurile dintr-o anumită perioadă de gestiune (lună, trimestru, an) se referă la materii

prime, combustibili, uzura obiectelor de inventar, amortizarea mijloacelor fixe, plăţi pentru

salarii, ajutoare materiale, contribuţii aferente salariilor, impozite şi taxe şi reprezintă

cheltuieli.Atunci când se repartizează la o unitate de producţie (un obiect, un produs, un lot),

cheltuielile poartă numele de costuri.

Întrucât implică transformări ale activelor patrimoniale, după conţinutul economic

(după natura lor), cheltuielile sunt de acelaşi tip cu activele.

În raport cu activitatea care le generează, cheltuielile se pot clasifica astfel:

- cheltuieli de exploatare;

- cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare.

4 OMFP 1802

BIBLIOGRAFIE

1. ORDIN Nr. 1802 din 29 decembrie 2014 ‐ Partea I pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale şi situațiile financiare anuale consolidate;

2. Curs de contabilitatea generala