ITINERARII SPIRITUALE

Dan Corneliu BRĂNEANU

Pod de lumină între ţara noastră şi Muntele Athos

Dintre cele douăzeci de mănăstiri existente la Sfântul Athos, cea de care suntem cel mai mult legaţi din punct de vedere istoric este mănăstirea Cutlumuş, situată în apropierea centrului administrativ al Republicii Athonithe, mai precis, la un sfert de oră de Căreia.

Asupra originii acestui nume, Cutlumuş, oarecum ciudat, s-a încercat a se da diferite explicaţii, fără a se ajunge la nici o variantă care să ofere un grad suficient de încredere. Nici asupra datei înfiinţării ei, cercetarea respectivă nu este mai uşoară.

Prima menţiune de existenţă a aşezământului religios de la Cutlumuş o constituie un hrisov imperial bizantin din anul 1334, din care rezultă că acesta exista la această dată în imediata vecinătate a resturilor fostei singure aşezări catolice distruse, care se numise Morfono, Amalfion sau Filadelful.

Oricum, pentru relaţia româno - athonită, este mai important faptul că în jurul anului 1350, mănăstirea se afla într-o situaţie avansată de degradare a construcţiilor, şi oferea condiţii precare de vieţuire a călugărilor greci aproape în întregime. Se poate menţiona că de această degradare nu este nevinovat Papa Inocenţiu III (1198-1216) care îşi reclădise singura mănăstire de la Athos pe vechiul amplasament Morfono.

In această perioadă foarte critică, energicul călugăr grec Hariton, urmărea cu mare zel găsirea unor fonduri pentru reconstrucţie şi revigorare plenară a activităţii monahale. Pe vremea aceea, taratul Serbiei era cel la care Athosul începuse să apeleze pentru sprijin material, dar acesta îşi îndrepta interesul mai mult către Mănăstirea Hilandar.

Perseverenţa şi inventivitatea călugărului Hariton l-a făcut să se îndrepte către o altă ţară vecină cu Serbia, care nu mai participase la susţinerea vieţii monahale de la Athos, respectiv Ţara Românească. Momentul conjunctural ales a fost căsătoria Ţarului Serbiei, Ştefan Uros V (1355-1371) ca împărat, cu Ana, una din fetele domnului valah Nicolae Alexandru (1352-1364) care a acceptat să contribuie la refacerea turnului mare al mănăstirii. Călugărul Hariton a colaborat în continuare cu domnitorul Vladislav I Vlaicu (1364-1377) pe care l-a vizitat de şapte ori, obţinând ajutoare materiale consistente.

Mănăstirea Cutlumuş a fost deci, prima de la Athos care a primit ajutoare româneşti. De aceea, ea a şi fost numită mai târziu „Mănăstirea Voevodului", dar şi mai târziu, pe vremea lui Neagoe Basarab, „Lavra cea mai mare a Ţării Româneşti". Aceasta este primul reper pe care l-am evidenţiat în demersul nostru, acum.

Al doilea reper important este acela că la refacerea Mănăstirii Cutlumuş a contribuit, prin experienţa sa căpătată la Mănăstirea Hilandar călugărul Nicodim, viitorul sfânt de la Tismana. Din păcate, nu se pot face precizări asupra importanţei şi naturii acestui raport. În schimb, s-a constatat că stilul arhitectonic al bisericilor mănăstirilor înfiinţate de Nicodim în ţara noastră, este asemănător cu cel de la Cutlumuş. Colaborarea dintre călugărul Hariton şi domnitorul Vlaicu a continuat de-a lungul anilor, sub forma unor adevărate reglementări scrise ale obligaţiilor celor două părţi, după tratativele contradictorii.

În acest sens, Vlaicu trimite la Mănăstirea Cutlumuş pentru discuţiile necesare, pe Ioan Neagu Viteţe, care era un jupan de la curte. Astfel se înregistrează al treilea reper de importanţă a Mănăstirii Cutlumuş, căci Viteţe devine primul călător român consemnat oficial la Athos şi în Balcani, în general, în acelaşi timp şi pionier deci al turismului şi diplomaţiei româneşti peste graniţele de Sud ale ţării.

Pe măsură ce ajutoarele materiale ale lui Vlaicu se consumau în lucrări, acesta a

apreciat că poate trimite acolo şi primii călugării români al căror număr a crescut progresiv în timp.

Astfel, se realizează al patrulea reper de importanţă în sensul că Mănăstirea Cutlumuş absoarbe primii călugări veniţi din viitoarea Românie. Cum s-au înţeles sau nu aceşti români (obişnuiţi la noi în stil idioritmic) cu grosul de călugări greci (care trăiau în chinovie) aceasta este o altă problemă care îşi are locul în alt context.

Activitatea de ajutorare materială, respectiv de refacere a Mănăstirii Cutlumuş a continuat şi asperităţile în această acţiune au dispărut în august 1372, când călugărul Hariton a fost numit de Patriarhia de la Constantinopole ca mitropolit al Ungrovalahiei în condominium cu Antim (Daniil Critopulos).

Activitatea meritorie de organizator şi luptător a călugărului Hariton a fost astfel remarcată şi răsplătită, el ajungând mitropolit, şi după încă patru ani, adică în 1376, chiar protos al Athosului, cumul de funcţii care nu s-au înregistrat în nici o altă ţară legată de Sfântul Munte.

În 1386 vine la domnie Mircea cel Bătrân care donează mănăstirii satul Dăneşti (ce ar putea fi identificat cu Dăneasa, sat aflat la sud de Drăgăneşti, în judeţul Olt) şi care a început acoperirea cu plumb a bisericii Sfântul Nicolae din cadrul mănăstirii.

La 1431 vine domnitorul Alexandru I Aldea care conduce Ţara Românească timp de cinci ani (1431-1436). Acesta se remarcă prin faptul că, din anul 1398, pe vremea când era numai boier la curtea lui Mircea cel Bătrân, donase Mănăstirii Cutlumuş, satul Cireaşovul, astăzi parte componentă a oraşului Slatina.

În sfârşit, ultima donaţie de acest gen cunoscută, este făcută de Radu cel Mare (1495-1508) şi este satul Uibăreşti, care astăzi nu poate fi localizat decât în judeţul Hunedoara. În anul 1497, Mănăstirea Cutlumuş arde aproape în întregime, şi în anul 1502, în timpul domniei lui Radu cel Mare se începe cu bani româneşti refacerea ei.

Neagoe Basarab (1512-1521) a avut contribuţii sistematice finite foarte importante, inclusiv o bolniţă. În continuare, în secolul al XVII-lea domnitorul Alexandru Cuconul (1623-1627) închină Cutlumuşului, Mănăstirea Clocociv, de lângă Slatina, existentă şi foarte dezvoltată şi astăzi.

O ultimă relaţie mai importantă cu mănăstirea Cutlumuş este semnalată în secolul XVII, când un fost vieţuitor român acolo, numit Iosif, şi decedat în anul 1656, ajunge mitropolit al Timişoarei.

În final, se poate menţiona că efortul românesc de ajutorare a Mănăstirii Cutlumuş, foarte consistent, diversificat ca formă de manifestare şi permanent în timp, nu a beneficiat de o recunoaştere corespunzătoare la Athos. „Lavra cea mare a Ţării Româneşti" nu este apreciată ca atare acolo unde se consideră că meritele mari ar reveni de fapt unui împărat bizantin Constantin Dragoses (1449-1453), despre care, însă nu există urme materiale consistente la Cutlumuş. Situaţia provine şi din conflictul între cele două naţii de călugării greci şi valahi, care începuse încă de pe vremea lui Vlaicu, dar şi din lipsa de patriotism real al conducătorilor ţării noastre care, de fiecare dată, au încercat să eludeze aportul domnitorilor români anteriori. Se pare astfel, că ultima generaţie de domnitori care au reconstituit Mănăstirea Cutlumuş, după incendierea ei din 1497, au uitat contribuţia din perioada lui Mircea cel Bătrân şi celei de pe vremea lui Vladislav Vlaicu (cu urmaşii lui imediaţi). În acest sens, sintagma „Mănăstirea Voevodului" se referă strict la Neagoe Basarab, după cum „Lavra cea mare" se referă numai la Radu cel Mare. Se observă astfel tendinţa de autoapreciere a unor merite personale în detrimentul unui efort naţional colectiv, depersonalizat, efort care a început încă de pe la anul 1355 şi care, ca să fi avut atunci şi acum impactul meritat, nu trebuie lipsit de conştiinţă naţională. Acest comportament genetic al poporului nostru care se manifestă în toate domeniile şi astăzi în măsură şi mai mare ne-a adus toate dezavantajele posibile şi este semnul lipsei unui fior patriotic constructiv, dar şi al unui individualism nesăbuit.

Se ştie că dintre toate ţările balcanice (şi ale lumii, în general) Ţările Româneşti au contribuit în cea mai mare măsură, din punct de vedere material, la ajutorarea aşezămintelor monahale de la Muntele Athos, fie ele mănăstiri (şi nu „mânăstiri") sau schituri.

Eruditul Petre S. Năsturel constată că, la un moment dat, toate mănăstirile de la Athos erau sub protecţia unui „Mecena". Acesta era domnitorului Ţării Româneşti, Neagoe Basarab.

Dar o apreciere din partea unui străin de neamul nostru este şi mai importantă. Vom menţiona numai una, cea a ilustrului P. Uspenskij care, în „Istoria athonă" (la pagina 334) scrie: „Nici un popor pravoslavnic n-a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii". (Chiev, l887).