parintele gherasim

P R O T O S . V A L E N T I N M ÎŢU Stare ţul S f inte i Mănăs t i r i Turnu,

Târgşoru Vechi , Prahova

BB ĂĂ TT RR ÂÂ NN UU LL GG HH EE RR AA SS II MM

DD EE LL AA SS II TT AA RR UU

Târgşoru Vechi 2009

Scurtă biografie Părintele Gherasim, pe numele de

mirean Gheorghe Părăuşanu, s-a născut pe 12 noiembrie 1915 în comuna Pleşoi, judeţul Vâlcea, într-o familie evlavioasă cu mulţi copii, fiind cel mai mic dintre ei.

A studiat la Seminarului Teologic din Râmnicu-Vâlcea. A absolvit Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, dar nu s-a preoţit niciodată deoarece se considera nevrednic de hirotonie.

S-a înscris la Facultatea de Drept din Bucureşti şi, după stagiul militar din timpul celui de-al doilea război mondial, a lucrat ca avocat şi a fost mulţi ani jurist la Ministerul Minelor şi Geologiei.

A urmat calea căsătoriei care a fost binecuvântată de Dumnezeu cu o fiică.

În anul 1970 l-a cunoscut pe duhovnicul şi povăţuitorul său, Arhimandritul Gherontie Ghenoiu de la Catedrală Patriarhală care i-a insuflat dragostea pentru viaţa monahală. Acesta l-a trimis să ajute la lucrarea de rectitorire a Schitului Sfântul Nicolae – Sitaru (judeţul Ilfov).

După moartea Părintelui Gherontie, în anul 1984 (la vârsta de 69 de ani) a intrat,

Bă t r â n u l G h e r a s i m d e l a S i t a r u

3

cu acordul familiei, în cinul monahal la acest schit, ctitoria povăţuitorului său duhovnicesc. Aici a avut ascultarea de egumen (ajutor de stareţ). Datorită râvnei fierbinţi şi smereniei sale depline, Dumnezeu i-a dăruit o bogată viaţă duhovnicească.

A adormit cu pace întru Domnul pe data de 11 aprilie 2003, de Praznicul Învierii Domnului, la racla Sfântului Calinic de la Cernica când se făcea şi pomenirea acestuia.

P r o t o s . V a l e n t i n M î ţu

4

Cartea apare în semn de mulţumire

adusă Părintelui Gherasim, dar şi tuturor celor care prin jertfa şi darurile lor au ajutat la rectitorirea Mănăstirii Sfântul Nicolae – Sitaru, toţi cei care au ajutat mănăstirea noastră (Mănăstirea Turnu) şi toţi cei care au făcut posibilă editarea ei.

Precuvântare Mi-aduc aminte de prima dată când l-

am văzut pe Părintele Gherasim. Nu mi-a făcut o impresie deosebită. Eram obişnuit cu părinţii cernicani, foarte deschişi şi senini la faţă şi care căutau să-mi răspundă la toate întrebările pe care le puneam ca şi cum aceasta ar fi fost singura lor preocupare în viaţă. Părintele Gherasim căuta de cele mai multe ori să treacă complet neobservat. Chipul lui era aspru, foarte uscăţiv şi cu o seriozitate rar întâlnită, datorită preocupării sale de a trăi permanent în rugăciune.

Implicarea în problemele administrative ale mănăstirii ne-a făcut pe noi, cei ce trăiam lângă el, să nu vedem harul lui Dumnezeu care sălăşluia în inima lui. Abia acum, după trecerea Părintelui Gherasim la locaşurile veşnice, ne-am dat seama cât de multă pace şi armonie aducea rugăciunea lui în mijlocul obştii căci se ştie din tradiţia monahală că pacea obştii vine atunci când Stareţul sau un Bătrân din mănăstire se


6

roagă mult pentru obşte. Ideea de a scrie aceste lucruri despre

Părintele Gherasim de la Sitaru s-a născut din răzbunare. Pe ce am voit să ne răzbunăm? Pe nevolnicia noastră. Am vrut să ne arătăm nouă înşine şi tuturor celor ca noi că, iată, în zilele noastre mai este posibilă mântuirea şi desăvârşirea. Iar Părintele nu trăia rupt de lume. Era deseori, mai mult decât toţi ceilalţi monahi din Mănăstirea Sitaru, în lume sau în legătură cu ea; în direcţia aceasta îi era ascultarea. Se ocupa mult cu administraţia, şi este îndeobşte cunoscut că responsabilităţile aduc griji şi risipire. Ele trag în jos viaţa duhovnicească pe omul care e prins în ele ca între spini. Dar acest cuvios a dus lupta cu mai multă îndârjire, parcă întărâtat de faptul că a fost obligat să părăsească pustia pe care şi-a dorit-o.

Această carte s-a născut, deci, din conştiinţa netrebniciei noastre: ca măcar prin aceste sfinte amintiri să ne ruşinăm şi să punem început bun lucrării duhovniceşti. Mai ales că aproape toţi cei ce am trecut prin Mănăstirea Sitaru la călugărie am avut naş pe Părintele Gherasim. Acest lucru era atât de firesc


7

pentru noi, încât nimeni nu se gândea că ar fi putut avea pe altcineva.

Un alt motiv pentru care se cuvenea să-l pomenim pe Părintele este acela că s-a nevoit peste măsură ajutându-l pe Arhimandritul Damian1, Stareţul său, la rectitorirea Mănăstirii Sitaru tocmai în zilele bătrâneţilor sale, când ar fi trebuit cu siguranţă să-şi primească odihna binemeritată unei vieţi de osteneli mult roditoare.

Anul acesta, pe 11 aprilie, când am făcut pomenirea Sfântului Calinic de la Cernica, s-au împlinit 3 ani de la mutarea la Cer a Părintelui Gherasim.

Este greu a încăpea în cuvinte trăirea celui ce prin puţine cuvinte, dar prin pilda sa vie ne-a descoperit nouă, celor ce l-am cunoscut, calea spre Dumnezeu Cuvântul. Este greu să vorbim despre Sfinţia sa, deoarece a ştiut să se ascundă pe sine

1S-a născut în anul 1914, în Comuna Scăieni –Prahova.

În 1946 este călugărit la Schitul Balaciu şi, după desfiinţarea acestui schit, face parte un timp din obştea Mănăstirii Căldăruşani. În 1971 este numit egumen al Schitului Sitaru (Balamuci). Este ridicat la rangul de protosinghel şi apoi arhimandrit. Adoarme întru Domnul în anul 2001. (vezi şi Convorbiri Duhovniceşti, vol.2, episcopia Romanului şi Huşilor, 1988, p. 644);


8

afierosindu-se cu totul lui Dumnezeu. Părintele Gherasim nu este un subiect

de discuţie, ci un subiect de meditaţie, căci imaginea şi prezenţa sa ne-au fost învăţătură tainică, pe care am desluşit-o în măsura în care fiecare dintre noi l-am iubit.

Aceste puţine amintiri se doresc a fi un prinos de mulţumire pe care îl aducem lui Dumnezeu pentru că ne-a învrednicit să trăim alături de Bătrânul Gherasim şi, totodată, un prilej de a împărtăşi şi altora, atât cât se poate prin cuvinte, din virtuţile Părintelui, din duhovnicia sa.

Fie ca această carte să fie spre zidirea

duhovnicească a celor ce o vor citi şi spre lauda Singurului vrednic de toată lauda, Dumnezeul Cel în Treime slăvit, Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Chipul Bătrânului Gherasim

în mărturiile unor monahi care l-au cunoscut

*****

„A fost un om ortodox... a avut o viaţă

ortodoxă”

Părintele Partenie

Părintele Gherasim a fost călugăr, iar un călugăr este o icoană vie, plină fiind de înţelesuri şi de veşnicie, grăind prin tăcerea ei. Pentru a-şi păstra fapta bună ca vistierie întru Domnul, călugărul şi-o păzeşte de privirea şi de lauda oamenilor. Dar Dumnezeu nu ţine făclia ascunsă sub obroc, ci o pune în sfeşnic ca să lumineze căile oamenilor, după cuvântul Evangheliei care zice: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri” (Mt. 5,16). În acelaşi chip, Cuviosul Gherasim de la Sitaru a fost călăuză pentru călugări şi mireni nu


10

atât prin cuvintele sau scrierile sale (puţine şi scurte, de altfel) cât mai ales prin prezenţa sa, prin trăirea şi exemplul său viu. Înaintat în vârstă, dar tânăr şi mult râvnitor în cele către Dumnezeu; aspru cu sine, dar binevoitor şi îngăduitor cu ceilalţi; măsurat în grai, dar multora învăţător; smerit la suflet şi la trup, dar cuprinzător prin milostenii; ca un sărac, pe mulţi îmbogăţind şi, întru toată fapta bună, al dragostei împlinitor.

1. Moştenirea duhovnicească Întrebat odată de un frate de vremea

tinereţilor lui, a aflat din contextul unor povestiri că Bătrânul a fost printre cei mai buni la învăţătură şi un exemplu pentru tinerii din jurul lui, având o personalitate mult mai matură pentru vârsta lui.

Ne povestea Bătrânul că i-au rămas

întipărite ultimele cuvinte ale tatălui său. Fratele lui mai mare, care era preot, la moartea tatălui lor octogenar, l-a întrebat pe acesta:

- Ce simţi acum, tată, fiind aproape de


11

moarte? iar tatăl a răspuns: - Părinte, parcă ieri am intrat pe o

uşă şi astăzi ies pe alta. Discernământul tatălui vădea credinţa

care l-a luminat pe tot parcursul vieţii lui, moartea neaducându-i acea groază întâlnită la toţi cei care au făcut din dobândirea bunurilor lumeşti preocuparea de căpătâi a vieţii lor. Aceste cuvinte le-a pus în inima sa ca o moştenire duhovnicească pe care la rându-i ne-a lăsat-o şi nouă celor ce l-am cunoscut.

La instalarea regimului comunist în

România, fratele său care era preot a fost căutat de securitate pentru a fi arestat. Ani în şir acesta a stat ascuns prin păduri şi locuri retrase comunicând foarte rar cu familia. Acest lucru a făcut ca până în 1964 când s-a dat decretul de graţiere pentru toţi deţinuţii politici sau cei căutaţi de securitate să nu poată fi prins. Din relatarile familiei ştim că Părintele Gherasim s-a întâlnit de câteva ori la intervale mari de timp cu fratele său preotul. Situaţia aceasta l-a făcut pe Bătrânul Gherasim să primească o învăţătură duhovnicească de mare folos: să


12

se rupă mai uşor de cel lumeşti văzând totala deşertăciune a dobâdirii celor materiale, totul ţinând de mai marii lumii acesteia care nu aveau nimic în comun cu libertatea, cu demnitatea oamenilor, distrugând cu seninatate rostul miilor de oameni de sub stăpânirea lor. Acest examen al fratelui său l-a facut să-şi dea seama că dobândirea celor materiale nu este de nici un folos fiind doar deşertăciune, totul putând fi pierdut într-o clipă, ducându-l astfel către o viaţă duhovnicească.

Întâlnirea care i-a schimbat viaţa Prin 1970 Părintele Gherasim (pe atunci

Avocatul Gheorghe Părăuşanu) l-a întâlnit pe Părintele Arhimandrit Gherontie Ghenoiu care era duhovnic şi predicator la Catedrala Patriarhală de la Bucureşti, această întâlnire având să-i schimbe radical cursul vieţii. Cu timpul, s-a apropiat tot mai mult de Biserică şi a ajuns ucenic de chilie al Părintelui Gherontie. Acest povăţuitor iscusit se adăpase, la rândul său, din trăirea isihastă a pusnicilor din Mănăstirile


13

Frăsinei şi Lainici. Despre sfinţia sa mărturiseşte şi Arhimandritul Ioanichie Bălan din Sihăstria2.

Astfel, Părintele Gherasim a deprins şcoala călugăriei de la marele Duhovnic şi Arhimandrit Gherontie Ghenoiu. Părintele

2„Părintele Arhimandrit Gherontie Ghenoiu este preotul

şi duhovnicul cel mai vechi şi mai apreciat al Catedralei Patriarhale din ultimele trei decenii. Fiind întotdeauna blând, calm, statornic, pătruns de fiorul evlaviei, iubitor de sfinţi şi de oameni şi primitor neîntrecut de străini, părintele Gherontie odihneşte pe oricine cu aceeaşi nestrămutată dragoste. Fie sărac sau călător, mirean sau cleric, călugăr sau stareţ, cunoscut sau necunoscut, sfinţia sa zăboveşte cu fiecare, ascultă durerea oricărui suflet, dă sfaturi înţelepte, recomandă răbdare, post şi rugăciune, cât mai multă rugăciune, îndeamnă să se citească mult, mai ales Sfânta Scriptură, invită la masă şi oferă tuturor întreaga sa dragoste. Ca duhovnic, părintele Gherontie este îngăduitor, dar în acelaşi timp este şi canonic. Iartă cu milă o dată, de două ori, apoi devine categoric şi hotărât. Numai aşa a reuşit Prea Cuvioşia Sa să aibă numeroşi fii duhovniceşti, atât mireni cît şi călugări.

Arhimandritul Gherontie este şi un mare admirator al sfinţilor români. Zilnic îl întâlneşti lângă racla Sfântului Dimitrie cel Nou din Catedrala Patriarhală. Ori citeşte acatistul sfântului şi pomeneşte la rugăciune pe credincioşi, ori dă sfaturi şi mărturiseşte, ori ţine cuvânt de învăţătură, ori slujeşte la Sfântul Altar. Toate le face cu dragoste, cu linişte şi frică de Dumnezeu. Pentru aceea este iubit şi căutat de credincioşi, căci sfinţia sa este un exemplu viu, pentru toţi, de trăire în Hristos.” (Părintele Arhimandrit Gherontie Ghenoiu s-a mutat la Domnul în anul 1984) Arhim. Ioanichie Bălan - Convorbiri duhovniceşti, vol.1, editată de Episcopia Romanului şi Huşilor, 1993, p.397;


14

ne povestea că datorită multor credincioşi din jurul Părintelui Gherontie nu ajungea să-i ceară sfatul, să-şi descopere ranele provocate de vrăjmaşul diavol. Era suficient să-l vadă de departe pe Părintele Gherontie, de obicei la slujbele pe care le făcea acesta la racla Sfântului Dimitrie, şi totul se liniştea în jurul lui. Aceasta este şi o dovadă a marii ascultări faţă de părintele Gherontie pentru că numai cei foarte ascultători şi care îndeplinesc sfaturile primite la spovedanie se liniştesc atât de uşor în prejma duhovnicului.

Eram obişnuit din lume ca atunci când aveam frământări şi incertitudini să merg să întreb pe Părintele Ilarion de la Cernica (în acea vreme Părintele Ilarion Argatu trăia). Nu ascundeam nimic faţă de Părintele Stareţ, dar simţeam nevoia ca, la anumite perioade, să ajung la Părintele. Bătrânul Damian de multe ori nu înţelegea şi se opunea. Odată, fiind de faţă şi Părintele Gherasim, i-am spus acestuia:

- Ştiu pe cineva care doar vedea pe Părintele Gherontie şi se liniştea.

Am făcut aceasta intuind oarecum ce urma şi, într-adevăr, Avva Gherasim a izbucnit:


15

- Acum pleci la Părintele Argatu! Iar Părintele Damian nu s-a mai opus. „Ne mai spunea Părintele Gherasim:

„Am stat lângă Părintele Gherontie ani de zile, dar nu mi-am permis să vorbesc cu sfinţia sa o jumătate de oră pe îndelete... mă mulţumeam numai să aud întrebările şi răspunsurile altora şi mă hrăneam din ele” aşa cum oarecând şi cel care venea la Avva Antonie3.”

Părintele Casian

„Îl auzeam adesea zicând: „Gluma şi

râsul e de la diavol!” şi întărea cu o întâmplare din viaţa Sfinţiei sale: „Odată, pe când eram cu Părintele Gherontie, nu ştiu cum i s-a părut Sfinţiei sale că am făcut o glumă... Nu făcusem. Spusesem şi eu un cuvânt poate mai nepotrivit, iar

3 „Trei părinţi aveau obiceiul, în tot anul, de mergeau la fericitul Antonie. Şi cei doi îl întrebau pentru gândurile lor şi pentru mântuirea sufletului, iar al treilea totdeauna tăcea, neîntrebându-l nimic. Iar după multă vreme i-a zis avva Antonie lui: iată, atâta vreme ai de când vii aici şi nimic nu mă întrebi! Şi răspunzând fratele, i-a zis: destul îmi este numai să te văd, Părinte.” Patericul, Alba Iulia, 1999, p.11;


16

Părintele, care avea un chip aşa sobru mi-a zis:

- Frăţia ta îţi permiţi să faci glume cu duhovnicul?! Cum asta?!

Când am auzit aşa, am intrat în pământ şi, de atunci, am încetat orice discuţie nepotrivită cu duhovnicul.”

Părintele Casian

„Mântuirea vine prin oameni şi se

urcă la cer” „Pe când era ucenic de chilie la Părintele

Gherontie, acesta i-a încredinţat ascultarea de a răspunde scrisorilor venite de la credincioşi. Din când în când, în timpul acestei ascultări, se mai întrerupea pentru câte o rugăciune. Odată, mărturiseşte Părintele Casian, când tocmai se retrăsese pentru pravilă, l-a surprins Părintele Gherontie şi, văzându-l că se roagă şi nu răspunde scrisorilor, i-a zis:

- Ce faci aici? Vrei să te mântuieşti? - Păi... da.


17

- Păi... nu te mântuieşti, că mântuirea nu vine aşa! – şi îi spuse în continuare un cuvânt pe care îl mai repeta către credincioşi:

- Mântuirea vine prin oameni şi se urcă la cer. Căci cei care ne scriu nouă şi cei care sunt în iad şi aşteaptă rugăciunile noastre nu trebuie să se mântuiască? Eşti egoist, vrei să te mântuieşti numai frăţia ta. Nu, întâi răspunzi la toate scrisorile. Asta e pravila ta: răspunsul la scrisori. Dacă ai răspuns la scrisori ţi-ai împlinit şi pravila. Căci dacă te mântuieşti numai frăţia ta – ce folos?...”

Această ascultare a împlinit-o mulţi ani, şi după ce s-a călugărit la Mănăstirea Sitaru. Şi de-atunci bietul Părintele îşi făcea rugăciunile numai când putea să şi le facă. Stătea pe scaun şi de seara până dimineaţa răspundea la un teanc întreg de scrisori.”

„Domnule Părăuşanu, să nu

părăseşti mănăstirea...” În legătură cu momentul determinant al

intrării în monahism, ne povesteşte Părintele Nicolae: „Când Părintele


18

Gherontie s-a îmbolnăvit a trebuit să plece de aici de la mănăstire şi să se interneze la spital, iar domnul Părăuşanu se ducea la spital îngrijindu-se de sfinţia sa. Însă, la un moment dat, pe când stăteau de vorbă, Părintele Gherontie a scos mâna de sub cearşaf, a pus mâna pe mâna lui şi i-a zis: „Domnule Părăuşanu, să nu părăseşti mănăstirea... te rog... să nu părăseşti mănăstirea...” Avocatul Părăuşanu era căsătorit şi avea o fiică. Din acel moment n-a mai avut linişte... A mărturisit în cele din urmă soţiei că, din clipa în care părintele i-a spus asta, n-a mai avut linişte... şi, până la urmă, a venit aici la mănăstire”.

Ultimul cuvânt al Părintelui

Gherontie Pe când Părintele Gherontie era în

pragul morţii, a lăsat un ultim cuvânt pentru ucenicul său cel mai apropiat, avocatul Părăuşanu: „Spuneţi-i domnului Părăuşanu să rămână la Sitaru.” Acest cuvânt a schimbat dorinţa avocatului de a se retrage la Mănăstirea Frăsinei.


19

2. Reconstrucţia mănăstirii Doi bănuţi Noi, ca fraţi, nu eram întotdeauna

ataşaţi trup şi suflet de Mănăstirea Sitaru4 în care trăiam. De aceea, Bătrânul Gherasim, ştiind acest lucru, ne povestea

4 Mănăstirea Sfântul Nicolae – Sitaru este o

mănăstire din judeţul Ilfov situată la 40 km de Bucureşti. A fost ridicată în anul 1625 de Jupân Papa Greceanu. După 1915 mănăstirea a rămas pustie, dar în anul 1944 se stabilesc aici 24 călugări de la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Tighina (Basarabia). Cunoscută sub numele de Balamuci, Mănăstirea Sfântul Nicolae devenise între timp schit al Mănăstirii Căldăruşani. După ce au fost alungaţi călugării tineri prin Decretul din anul 1959 şi răposând monahii bătrâni, schitul a rămas în paragină.

În 1971 este numit egumen ieromonahul Damian Bogdan de la Căldăruşani. Noul egumen, ajutat de Arhim. Gherontie Ghenoiu (duhovnicul Catedralei Patriarhale din Bucureşti) şi de ucenicul acestuia, avocatul Gheorghe Părăuşanu, au rectitorit schitul, reparând biserica şi ridicând chilii noi.

După 1989 Schitul devine mănăstire de sine stătătoare, cu rânduială de obşte şi vieţuire duhovnicească, iar Părintele Stareţ Damian este ridicat la rangul de arhimandrit. Acesta moare în anul 2001, urmând ca stareţ Ieromonahul Nicolae Marinescu, iar din anul 2005 Ieromonahul Siluan Ionaşcu.


20

câteva lucruri minunate legate de începuturile reconstrucţiei mănăstirii.

Din rânduiala lui Dumnezeu şi a Sfântului Nicolae, ocrotitorul acestei sfinte mănăstiri, Părintele Stareţ Damian a ajuns să-l cunoască pe Părintele Gherontie în anul 1973. Acesta, conştient de marea responsabilitate a stareţului, s-a hotărât să-l ajute. Dar, pentru că nu avea nici un ban, fiind călugăr adevărat, într-o seară, după ce a făcut obişnuitele rugăciuni la racla Sfântului Dimitrie, a apelat la credincioşi ca aceştia să facă donaţii după putere. Prima înscrisă a fost o bătrânică care a dăruit tot ce avea: trei lei... Însă slujba a durat destul de mult şi în jurul orelor 23, când lumea pleca acasă, Părintele Gherontie a întrebat-o pe bătrânică dacă are bani de tramvai. „Nu!” a răspuns ea. Părintele i-a dat un leu înapoi şi întotdeauna Părintele Gherasim sublinia: „Prima donaţie pentru refacerea mănăstirii noastre a fost ca în Evanghelie: doi bănuţi daţi de o văduvă săracă.”


21

„Domnule Părăuşanu,

dumneavoastră aveţi alt cuvânt de spus”

Părintele Gherontie se îngrijea de

rectitorirea Mănăstirii Sitaru, iar Părintele Damian, ca stareţ, trebuia să obţină materialele necesare. În acele vremuri de prigoană atee comunistă era greu pentru un călugăr sau preot să aibă relaţii cu o societate ostilă clerului. De aceea, Părintele Gherontie i-a dat această ascultare ucenicului său, avocatul Părăuşanu, de a se ocupa de nevoile mănăstirii în locul Părintelui Stareţ. „Domnule Părăuşanu - spunea Părintele Gherontie – dumneavoastră sunteţi civil, aveţi alt cuvânt de spus, ocupaţi-vă de problemele mănăstirii.” Şi, de atunci, viitorul Părinte Gherasim s-a implicat în problemele mănăstirii.

Obişnuiau părinţii la marile sărbători ale

Naşterii sau ale Învierii să ne povestească începuturile reclădirii mănăstirii. Părintele Gherasim nu uita niciodată să ne spună – credem că din smerenie ca să-şi ascundă


22

lucrul bun ce-l făcuse – cum, trimis de Părintele Gherontie ca un ajutor de nădejde pentru Părintele Stareţ, l-a întrebat: „Cât mă plătiţi pentru lucrul pe care-l fac eu?” Surprins de întrebare, Părintele Stareţ nu i-a dat nici un răspuns, gândindu-se să-l întrebe pe Părintele Gherontie pentru a rezolva doleanţele avocatului. Ducându-se la Părintele Gherontie, acesta, mâhnit, l-a luat la rost: „Aud că vrei bani... Dar de mântuirea ta nu te-ngrijeşti?...” Povestind aceasta, Părintele Gherasim era cuprins de un zâmbet plin de candoare asemenea unui copil prins în momentul în care face o boacănă.

„A venit Domn' Cărăuşanu...” Avocatul Părăuşanu ajuta mănăstirea

prin obţinerea diferitelor materiale de construcţie şi a celor de nevoie pentru hrana muncitorilor. „Pe acele vremuri – ne povesteşte Părintele Casian – nu circulau maşinile până aproape de mănăstire. Sigurul mijloc de transport era trenul, care te lăsa la o distanţă de 7 km de mănăstire. Avocatul Părăuşanu mergea la Părintele


23

Ilarion, la Mănăstirea Cernica, pentru a lua cele necesare pentru hrana muncitorilor, căci Părintele tot timpul îl primea cu braţele deschise şi îi dăruia oricât putea lua. Avea un rucsac milităresc şi două genţi cu care căra de la Cernica la Sitaru, iar Părintele Ilarion când îl vedea zicea: „A venit domn' Cărăuşanu!” S-a jertfit mult pentru bunăstarea obştească şi nu se dădea în lături de la asemenea activităţi „neintelectuale” ba, dimpotrivă, nu se cruţa deloc. I-am observat, fără să vreau, urmele curelelor rucsacului care îi lăsaseră adâncituri pe umăr din pricina greutăţii pe care o căra.

Mai mi-amintesc, de asemenea, că nu numai noi, cei din mănăstire îi purtam un deosebit respect şi admiraţie, dar şi alţii, căci, de pildă, şeful de post de atunci, de fiecare dată când îl vedea coborând din tren cu aceste bagaje, scotea îndată maşina şi îl aducea până la mănăstire.”

Aducându-şi aminte de începuturile

mănăstirii, Părintele ne povestea că până şi vizitarea ei însemna un mare chin. Drumul dintre sat şi mănăstire trecea printr-un pârâiaş şi o porţiune de câmpie care se


24

umpleau de mocirlă adesea până la genunchi, la cea mai mică ploaie, făcând pe vizitatori să-şi piardă de multe ori încălţămintea. De aici ne dăm seama cât de greu era aducerea materialelor de construcţii şi cele necesare la mănăstire. Iar chiliile de chirpici acoperite cu stuf erau pline de şobolani, şoareci şi şerpi. Au fost cazuri când, după o zi de muncă istovitoare, fraţii găseau în paturile lor câte un şarpe aflat şi el... la odihnă. Mâncarea era păstrată în coşuri agăţate de tavan pentru a nu fi furată de şobolani.

Ca după orice început cu ispite, Părintele îşi aducea aminte de greutăţile de-atunci cu multă bucurie.

Minuni şi ispite Ne mai zicea Părintele, tot ca să ne

mărească dragostea faţă de mănăstire, şi o altă întâmplare. Se săpa un şanţ. Fratele care săpa a găsit un craniu de om pe care, neglijent, l-a aruncat peste pământul săpat. Între timp a plecat la masă; apoi, spre seară, s-a hotărât să întrerupă lucrul uitând cu totul de acel sfânt craniu. Atunci a auzit


25

o voce supărată care îi spuse: „Frate! Mă mai laşi mult aici pe marginea gropii?” Acesta s-a uitat în jurul lui şi s-a speriat pentru că nu era nimeni. A anunţat pe Părintele Stareţ şi acesta, după ce a făcut o litie, a îngropat acel sfânt craniu în cimitir în locul unde erau îngropaţi şi călugării basarabeni.

Apoi ne sublinia modul în care era trecută mănăstirea în catagrafiile vechi: „mănăstirea sfinţilor din pădure”. Apoi adăuga: „Părinţilor, mănăstirea a cunoscut vremuri de înflorire şi de decădere, după măsura duhovnicească a nevoitorilor ei. De nu vom urma vieţuirii celor sfinţi, mănăstirea se va pustii!”

Vrăjmaşul neamului omenesc, văzând că

se reface acest sfânt lăcaş şi-a gătit armele lui de război împotriva Bătrânilor încât aceştia au avut mult de suferit. Ne povestea Părintele că, după ce au ridicat stăreţia au început târziu în toamnă construirea corpului de chilii lucrând cu 2 echipe, zi şi noapte. Dar, în primăvară, inspectorul de la culte a vizitat mănăstirea şi s-a speriat văzând parterul corpului de chilii ridicat. În urma reclamaţiei s-a constatat că nu aveau


26

autorizaţie de construcţie. Şi era mare crimă să construieşti o mănăstire în plină perioadă ceauşistă, când alte biserici în Bucureşti erau dărâmate. La ancheta care a urmat, patriarhul de atunci, Iustin, a spus Episcopului Roman şi consilierilor de la Arhiepiscopie de atunci să găsească ceva prin actele lor căci altminteri bănuia că vor fi condamnaţi la moarte. Cine va putea spune cât au suferit Părinţii în cele 7 luni de anchetă care au urmat: ameninţări, arest la domiciliu, interogatorii foarte dese. Credem că atunci, în acea mare suferinţă, sufletul Părintelui s-a curăţit ca aurul în topitoare devenind vas ales al Duhului Sfânt. Consilierii au găsit o autorizaţie de construcţie a stăreţiei, mai veche şi expirată. Aceasta, prin minunea Sfântului Nicolae, nu a fost oprită de funcţionarul care a emis autorizaţia cea nouă. Cu un curaj nebun, dat numai de disperare, Părinţii au contactat un arhitect care a întocmit un plan riscându-şi şi el viaţa. Ne pare rău că nu am reţinut numele acestuia. Credem însă că Bunul Dumnezeu nu i-a rămas dator pentru această facere de bine. Actele, astfel încropite, au fost duse la primăria sectorului 2 pentru cercetare. S-a


27

întrunit o şedinţă pentru a hotărî viitorul mănăstirii. Spunea Părintele Gherasim că şedinţa a durat foarte mult. Aşteptarea lor a fost îngrozitoare.

Cât de mult s-au rugat, cât de mult au strigat din adâncul sufletului către Milostivul Dumnezeu, rămâne o taină. Rezolvarea acestei situaţii Părintele Gherasim o considera ca reuşita Părintelui Gherontie care, în tot acest timp, a ţinut racla Sfântului Dimitrie în braţe rugându-se. Părintele Gherasim nu-şi amintea numele secretarului de la primărie care a ieşit din şedinţă cu dosarul lor în mână spunându-le: „Părinţilor, mergeţi şi construiţi căci de acum nici Ceauşescu nu vă mai opreşte.” Iată că Sfântul Ierarh Nicolae a făcut o nouă minune: a schimbat inimile acelor membri de partid care au hotărât continuarea lucrărilor la mănăstire. Cum o fi mulţumit Părintele lui Dumnezeu, nu ştim. Primul drum a fost la Părintele Gherontie care era cu racla Sfântului Dimitrie în mâini spunându-i: „Am biruit!” Această biruinţă a Sfinţilor a adus în sufletul Părinţilor un mai mare dor către Dumnezeu.


28

O altă minune mare pe care a făcut-o Sfântul Nicolae a fost la alimentarea cu energie electrică a mănăstirii. Devizul costa peste 350.000 lei, banii anilor 1980 (un salariu mediu era de 2.500 lei). Bineînţeles, nu aveau bani. Nu am fost nici unul din fraţi înţelepţi să întrebăm cât post şi rugăciune făceau Părinţii în asemenea situaţii. La Părintele Gherontie a venit atunci o doamnă care i-a donat un inel pe care îl avea moştenire şi nu ştia valoarea lui. Părintele Gherontie a rugat pe cineva să încerce să-l vândă. I-a spus că nu ştie cât valorează dar nădăjduia să primească o sumă mică măcar pentru frumuseţea inelului. Acel creştin, mergând la bijutier, a făcut o glumă spunându-i ca are un inel de valoare pe care vrea să-l vândă... La o sumară examinare bijutierul spune:

- Vă ofer 5.000 lei. Creştinul, crezând că glumeşte şi

bijutierul, îi răspunde: - Numai atât? Bijutierul continuă oferta spunând: - 10.000 lei. Creştinul tace nedumerit. - 20.000... 30.000... 40.000... 50.000! Creştinul, înmărmurit, văzând ce se


29

întâmplă, la un moment dat îl aude pe bijutier spunând:

- Domnule... nu-ţi pot oferi mai mult de 150.000 lei!...

Întâmplarea l-a surprins cu totul şi pe Părintele Gherontie de purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu.

După aceea Părintele Gherasim a vizitat Mănăstirea Cernica unde Părintele Ilarion Argatu şi Părintele Pantelimon obişnuiau să îi ajute cu bani din pomelnicele primite de la credincioşi. Povestind Părintelui Ilarion minunea cu inelul acesta a rămas pe gânduri... după care l-a întrebat: „Şi acum ce veţi face?” „Aşteptăm o nouă minune!” a răspuns Părintele Gherasim ridicând din umeri aşa cum obişnuia să o facă atunci când spunea lucruri foarte importante. Surprins de răspuns, Părintele Ilarion, care avea 200.000 lei strânşi pentru reparaţia unei biserici din Moldova, i-a dat pe loc Părintelui Gherasim şi aşa, cu două minuni, s-a adus curent electric în Mănăstirea Sitaru.

3) După revoluţie a lucrat la pictura

exterioară a bisericii pictorul Dan Ivanovici, un apropiat al Părinţilor. Acesta


30

a descoperit nişte fisuri în pereţii şi în stâlpii ce susţineau pridvorul. Fisurile puteau duce într-un timp scurt la dărâmarea locaşului pentru că pe stâlpi presa o greutate foarte mare datorită centurii (adăugate pentru consolidarea clădirii) şi a cupolei din beton masiv. Suma totală a lucrării se ridica la 50 milioane lei (banii anilor 1993), acest lucru aducându-le Părinţilor mari frământări datorate lipsei totale a fondurilor. Toate intervenţiile lor la diferiţi sponsori au rămas fără rezultat. Considerăm că rugăciunea Părintelui a rezolvat această situaţie dificilă. Şi iată cum:

Într-o zi de miercuri, în timp ce părinţii erau plecaţi, au venit la mănăstire doi funcţionari de la firma Baduc cu un contract de sponsorizare cu o sumă foarte mică. Neavând cine să ştampileze contractul, au fost nevoiţi să aştepte câteva ore întoarcerea Părinţilor. Unul dintre fraţi le-a explicat celor doi funcţionari situaţia gravă a mănăstirii, lipsa totală a fondurilor şi disperarea cu care Părinţii căutau o soluţie. Fratele face o gafă ducându-i la masă pe cei doi. Era mâncare de post fără ulei. Ca o glumă, bucătar era atunci un frate


31

începător care, neavând experienţă, a făcut o mâncare fără nici un gust. Imaginea despre mănăstire a celor doi a fost cât se poate de proastă. Mai mult, Părinţii nu s-au reîntors în timp util, iar funcţionarii au plecat, urmând ca a doua zi să se semneze contractul la sediul firmei. Conştient de greşeala pe care a făcut-o, fratele s-a dus la Părintele Gherasim să-i ceară iertare, dar a fost întrerupt: „Datorită frăţiei voastre cei de la firma Baduc ne-au sponsorizat cu toată suma necesară schimbării stâlpilor.” În modul acestal voia, din smerenie, să-şi ascundă rugăciunea.

Părintele Gherasim a trimis într-o iarnă

doi fraţi cu o maşină de lemne la o credincioasă din Bucureşti spunându-le că este un mare ctitor al mănăstirii. Fraţii descoperă că acea credincioasă locuia în camera paznicului la intrarea într-o vilă mare în condiţii foarte precare. Pe cei doi fraţi i-a surprins credinţa femeii şi dorinţa ei de afla ce s-a mai făcut la Sfânta Mănăstire. Au aflat că era dintre fiicele duhovniceşti ale Părintelui Gherontie. La întoarcerea în mănăstire cei doi fraţi au aflat de la Părintele Gherasim foarte succint


32

ce era cu acea credincioasă: „Cerşea zilnic datorită sărăciei în care trăia, iar seara îşi oprea puţini bănuţi pentru hrană şi restul îi dona Părintelui Gherontie pentru reconstrucţia mănăstirii.” Această milostenie a cerşetoarei era îndoită pentru că pe mulţi credincioşi din Bucureşti îi făcea astfel donatori la Mănăstirea Sitaru.

La începuturile reconstrucţiei

mănăstirii, au avut nevoie de un camion pentru transportul de materiale. Camionagiul i-a spus întâi că le cere 1.500 lei. Ajungând la câteva sute de metri de poarta mănăstirii, şoferul îi spune: „Dacă nu-mi daţi 3.000 de lei, mă întorc din drum.” Supărat pentru că era o sumă foarte mare şi pentru neseriozitatea lui, domnul Părăuşanu s-a luat la ceartă cu şoferul. Până la urmă, neavând încotro, i-a dat banii. Povestind păţania Părintelui Gherontie, se aştepta ca acesta să-l certe, însă duhovnicescul Părinte îi spuse împăciuitor: „Şi-a adus aminte şoferul că avea nevoie de suma asta.”

Părintele Gherasim refuza întotdeauna

să cumpere materiale de construcţii ce erau


33

furate în acea vreme de la stat, deşi erau oferite de multe ori la preţuri derizorii. Chipul i se întrista şi spunea foarte hotărât : „nu cumpărăm lucruri furate!”

Spunea fratele Ştefan (şoferul care i-a

întovărăşit câţiva ani pe Părinţi în călătoriile lor cu un ARO care nu oferea nici un fel de comoditate) că Părinţii, oricât ar fi fost de cald sau frig şi oricât le-ar fi fost de foame, nu-şi cumpărau nimic de mâncare sau de băut spunând, la insistenţele şoferului, că vor mânca cu obştea acasă. Acesta, de multe ori, îi suspecta de zgârcenie. Câteodată vreunul din creştinii vizitaţi îi invita la masă. Ca să nu-i supere, mânca puţin doar Părintele Stareţ.

„Avea o memorie colosală” „Avea o memorie colosală. Când era

mirean, ne-a mărturisit că niciodată nu-şi nota numere de telefon, adrese sau locuri de întâlnire. Totdeauna le avea în memorie. Iar în mănăstire fiind, în ciuda vârstei înaintate, avea aceeaşi memorie de invidiat căci de fiecare dată când aveam de mers la


34

anumite familii în Bucureşti, ne conducea exact la acel bloc, la acea scară, la acel apartament, fără să greşească vreodată. A spus clar: „Cât am lucrat în viaţa mea eu niciodată nu mi-am notat numere de telefon, adrese sau date când trebuia să merg în vreun tribunal... eu ştiam că trebuie să mă duc la tribunalul cutare la data cutare...”

Mi-amintesc... mă şi minunam... când mergeam cu Sfinţia sa, se ducea drept la uşa care trebuia. Mai faci confuzii între etaje, scări, apartamente...”

Părintele Casian

„Domn’ Părăuşanu..., iartă-mă

dom’le” „Pe când era încă frate a fost o

neînţelegere între el şi Părintele Stareţ şi, supărându-se, i-a zis: „Prea Cuvioase, dacă nu se poate să rămân... ne despărţim. Sfinţia voastră rămâneţi, sunteţi stareţ...vă vedeţi de treabă cum ştiţi... eu sunt ce sunt... Plec.” Oful lui era spre Frăsinei. Părintele Gherontie, duhovnicul


35

lui, trăise în Frăsinei, şi el tot trăgea spre Frăsinei... Părintele Stareţ s-a dus la chilie, a meditat asupra celor întâmplate şi, după o vreme, vine şi ciocăne la uşă, iar după ce i se deschide zice: „Domn' Părăuşanu..., iartă-mă dom’le!” şi cade în genunchi... „Când am văzut că a căzut stareţul în genunchi înaintea mea...atât de mult m-a pătruns acest lucru că am zis: Gata, nu mai plec!” Şi-a cerut apoi smerit iertare şi n-a mai plecat.”

Părintele Casian

3. Portretul Monahului Gherasim La venerabila vârstă de 69 de ani,

avocatul Părăuşanu a intrat ca frate în Mănăstirea Sitaru. La vârsta la care unii sunt covârşiţi de neputinţele bătrâneţii sau deznădăjduiţi la gândul apropiatei morţi, viitorul părinte Gherasim era în plină putere, foarte râvnitor şi, mai ales, foarte smerit. Despre întâlnirea cu avocatul Părăuşanu ca frate în obştea de la Sitaru, ne povesteşte monahul Partenie, acum în vârstă de 92 de ani: „L-am cunoscut aici, la


36

Mănăstirea Sitaru, în anul 1984. Eu venisem pentru parastasul de 6 luni al soţiei mele... peste un an, la Praznicul Bunei-Vestiri din '85, ne-am călugărit împreună cu Părintele Casian şi cu Părintele Serafim (acum în Sfântul Munte)”

„Şi-a făcut ca scop de viaţă de când a

venit aici să-L slujească pe Dumnezeu şi această mănăstire.”

Părintele Nicolae

Înfăţişare „Nu purta decât arareori fes, iar cu

camilafca l-am văzut doar în Postul Mare. Nu acorda aproape deloc importanţă felului în care arăta, nu se pieptăna decât foarte rar, iar îmbrăcămintea era foarte modestă. Cu toate acestea era întotdeauna curat în exterior, ca o răsfrângere a curăţiei lăuntrice. Ne mai amintea, când şi când, acel minunat cuvânt din Pateric: „Haina călugărului trebuie să fie în aşa fel încât dacă ar uita-o afară nimeni trecând pe acolo să nu dorească a o lua.”


37

Părintele Ieronim

Avea o mare prestanţă, deşi mărunt la chip. Privirea era pătrunzătoare şi prin prezenţa sa impresiona pe toţi. Ne mărturiseşte Părintele Casian că o doamnă care venise pentru prima dată la Mănăstirea Sitaru, din toată mulţimea de călugări care erau în faţa bisericii, care tocmai ieşiseră de la slujbă, a rămas impresionată de Bătrânul Gherasim: „Era cea mai marcantă figură!” deşi nu se îngrijea deloc de înfăţişarea Sfinţiei sale.

Părintele zâmbea foarte rar, dar când o

făcea era ceva minunat: chipul îi strălucea şi era o plăcere să-l priveşti.

Nedespărţit de Părintele Stareţ

Damian Părintele Gherasim era un ucenic

desăvârşit al Părintelui Damian deşi mult mai cultivat, mai ascet şi mai rugător. De obicei îngăduitor şi blând cu împreună nevoitorii părinţi şi fraţi, Părintele


38

Gherasim era necruţător în privinţa oricărei cârtiri sau bârfe la adresa Părintelui Damian. Îi spunea odată Părintelui Casian care socotea că ar trebui să nu-l mai implice aşa mult pe Părintele Damian în relaţiile cu sponsorii: „Părintele Stareţ... ca pe sfintele moaşte! Sfinţia sa are harul, noi suntem aşa... doar pe lângă el... Harul e la el”.

Avea o mare admiraţie faţă de Părintele Stareţ, mereu spunea: „E fecior, e călugăr de o viaţă...” Avea mare respect pentru cei care au intrat de tineri în mănăstire, smerindu-se faţă de aceştia.

Aceleaşi lucruri le mărturiseşte şi un alt

frate: „Spunea Părintele Gherasim că, odată, la

începutul mănăstirii, a fost uimit aflând că Părintele Stareţ avea o singură pereche de pantaloni şi că, de atunci, şi Sfinţia sa i-a urmat exemplul neagoniselii. Mereu îl dădea ca exemplu pe Părintele Stareţ, dacă te plângeai de ceva lui te trimitea la spovedanie la Părintele Stareţ, nu admitea cârtire sau neascultare împotriva acestuia, Sfinţiei sale îi dădea totdeauna întâietate.”


39

Imaginea Părintelui Gherasim în ochii

Părintelui Stareţ era aşa de bună încât acesta se ruga ca Părintele să nu moară înaintea lui. Spun fraţii că atunci când Părintele Gherasim hotăra ceva pentru mănăstire, niciodată Părintele Stareţ nu făcea împotrivă, chiar daca nu-i convenea lucrul respectiv.

Zicea Părintele Damian: „Aici (în mănăstire) eu sunt stareţ, dar când ieşim pe poartă, Părintele Gherasim e stareţ, nu mai sunt eu...”

„Când mergea în oraş pentru diferite

treburi şi mai poposea pe la unele familii cunoscute care ajutaseră mănăstirea, le aducea câte ceva, fie lapte, fie brânză, fie vin. Niciodată nu se punea pe sine înainte, ci întotdeauna spunea: „De la Părintele Stareţ” sau „v-a trimis Părintele Stareţ acestea”. Îl iubea şi îl cinstea mult pe Părintele Stareţ.”

Părintele Ieronim


40

Avea mare respect pentru Părintele Gherontie despre care vorbea entuziasmat şi, de asemenea, nimeni nu l-a văzut certându-se, nerespectându-l sau întorcând vorba vreodată Părintelui Stareţ. Întotdeauna când era căutat făcea cum putea şi îl lăsa pe Părintele Stareţ cu musafirii. În toate situaţiile îi dădea întâietate Părintelui Stareţ.

„Duminica, ţin minte că avea o deosebită

bucurie să citească Sfinţia sa Acatistul Mântuitorului cu mantia, după rânduiala călugărească. În timpul slujbei stătea în dreptul stranei şi făcea deseori închinăciuni, asculta cu atenţie şi evlavie cântarea stranei şi căuta să fie întotdeauna un exemplu pentru ceilalţi în atitudinea călugărească sub orice aspect. Nu am înţeles cum putea să împace smerenia sa firească cu conştiinţa că este sau trebuie să fie un exemplu. Această atitudine de model duhovnicesc se află în legătură cu faptul că pe noi toţi, fără excepţie, la îmbrăcarea ca frate, rasofor sau la tunderea în monahism, ne lua sub mantie acelaşi naş: Părintele Gherasim.


41

Atunci mă gândeam că, poate, Părintele Gherontie sau Părintele Damian i-au încredinţat această ascultare de a fi naş.”

Părintele Pavel

Când considera că poate folosi pe cineva

printr-un sfat îi făcea o plăcere deosebită să spună: „Prea Sfinţitul Roman spunea aşa:...” şi dădea sfatul potrivit. Nu vom şti niciodată dacă erau într-adevăr sfaturile Prea Sfinţitului sau proceda ca la Pateric, sfaturile proprii le oferea ca fiind vorbele altora.

Marea ascultare a Bătrânilor ieşea în evidenţă ori de câte ori erau puşi în faţa unei situaţii importante pentru mănăstire căci îl auzeam spunând : „Am fost cu Părintele Stareţ la Prea Sfinţitul Roman şi ne-a spus să facem aşa:...” Întotdeauna respectau cuvântul Prea Sfinţitului. Nu ascundea niciodată faptul ca Prea Sfinţitul îi şi certa. Suntem convinşi însă că şi Prea Sfinţitul îi iubea şi îi respecta mult pentru că îi vizita des, la rândul lui.

Mare frământare a produs Bătrânului retragerea Patriarhului Teoctist în ianuarie


42

1990. Şi-a dorit ca acesta să se retragă la Sitaru în acele vremuri tulburi. La una din vizitele Prea Fericitului, Bătrânul Gherasim i-a făcut metanie până la pământ, arătând deplina ascultare faţă de ierarhul locului.

Gânduri de pustnicie „Părintele Gherasim dorea mult

retragerea în pustie. Când a venit aici, avea deja cumpărat un felinar şi-mi propunea mie să facem un bordei şi să ne retragem la pustie. Era hotărât. A mers la Episcopul Roman să-i dea binecuvântare, dar nu i-a dat. Apoi îmi tot spunea mie: „...nu vrei la viaţă pustnicească, părinte, nu vrei...” Episcopul Roman îi spusese că e mult mai multă nevoie de Sfinţia sa în mănăstire şi că ar fi mai bine să nu se retragă.”

Părintele Casian

„...în această mare dezordine, pentru mine există o ordine.”

Mărturiseşte Părintele Ieronim: „Avea


43

pe masă un maldăr de hârtii şi-mi spunea: „Dacă sfinţia voastră îmi luaţi una de aici şi mi-o mutaţi dincoace, mă împrăştii. Puteţi veni la mine în chilie să faceţi curat, să măturaţi, dar, vă rog, să nu vă atingeţi de masă.” Într-adevăr, pe masă avea de toate: de la pachete aduse de credincioşi pentru obşte, la tot felul de hârtii pe care îşi marca diferitele activităţi ce trebuiau îndeplinite. Îmi spunea serios: „Să ştii că în această mare dezordine, pentru mine există o ordine”. Odată, Părintele Ambrozie, Dumnezeu să-l odihnească, pe când Părintele Gherasim era la spital, s-a dus să-i facă ordine în chilie, trimis fiind de Părintele Stareţ. Când a venit Părintele Gherasim de la spital şi a deschis uşa să intre în chilie, văzând „ordinea” ce i se făcuse, a zis : „Prea Cuvioase, eu nu stau aici... ce mi-aţi făcut?... Mi-aţi făcut dezordine. Ce mi-aţi făcut pe biroul acesta, eu nu mai înţeleg nimic, trebuie să stau acum o săptămână să le aşez din nou pe toate.”

„Spunea în glumă Părintele Gherasim

atunci când însuşi Sfinţia sa se încurca în


44

acea dezordine: „Ei, Părinte! Nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se rătăceşte.””

Părintele Athanasie

4. Virtuţi duhovniceşti ale Părintelui Smerenie „L-am auzit odată, înainte să se

împărtăşească, atunci când preotul zice „...cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu...” zicând „eu” mai tare puţin, probabil fără să-şi dea seama... a fost mare, dar nu mi-am dat seama..., pe vremea aceea nu ştiam pe cine am lângă mine...”

Părintele Fanurie Mărturiseşte Părintele Nicolae, cel ce i-a

fost ultimul duhovnic, că după ce spovedea rămânea aşa măsurându-se pe sine şi zicea: „O, Prea Cuvioase! Ce păcătos sunt şi câte am făcut!”

Părintele Nicolae


45

Când vorbea despre smerita cugetare

zicea: „Dacă însuşi Sfântul Apostol Pavel spune că e cel dintâi dintre păcătoşi, iar noi nu putem fi decât cel puţin cât el, înseamnă că fiecare este cel mai mare păcătos pentru sine.” În acest sens interpreta şi ceea ce scrie Sfântul Siluan Athonitul pe care îl iubea nespus: „Ţine-ţi mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

Ne povestea Părintele Stareţ că şi-a dorit

ca să-l hirotonească ieromonah pe Părintele Gherasim. I-a făcut actele în secret şi a obţinut aprobarea. Mergând la Arhiepiscopie cu ceva treburi, unul dintre consilieri l-a felicitat pentru hirotonie. Spunea părinte Stareţ că a fost singura dată când Părintele nu a făcut ascultare manifestându-se cu o furie pe care n-a mai văzut-o niciodată, ameninţându-l că va pleca din mănăstirea Sitaru. Neavând de ales, Părintele Stareţ a trebuit să renunţe la idee şi spunea râzând că dacă ar vrea să-l dea pe părintele Gherasim afară i-ar propune hirotonia sa din nou.


46

De multe ori i-au făcut dosar de

hirotonie întru preot şi, când auzea, se necăjea: „Dacă faceţi asta, eu plec...” N-au reuşit să-l înduplece niciodată.

Părintele Casian

„Mi-amintesc că, odată, după ce a terminat de citit cel rânduit să citească la masă şi s-a terminat şi masa, a luat cartea din care se citea şi a recitit un pasaj, pentru a-l înţelege mai adânc. Apoi ne-a spus: „Vedeţi, smerenia nu se cunoaşte pe sine!” - a accentuat asta pentru toţi.”

Părintele Fanurie

Tăcere Scump la vorbă, Părintele nu a fost auzit

niciodată vorbind de rău, clevetind sau judecând pe cineva.

„Era un om foarte rezervat, nu-i plăcea

să se întindă la vorbă, să se laude. Când a ajuns el la mine să se spovedească, mi-a spus:


47

- Prea Cuvioase, mie nu prea-mi plac ăştia care vorbesc mult... şi Sfinţia ta...

- Părinte Gherasim, aveţi dreptate, zic, dar eu am fost preot de mir timp de 40 de ani şi a trebuit să vorbesc cu oamenii...

Părintele Nicolae

Post Nu l-am văzut pe Părintele mâncând

peşte vreodată. Spunea că face această înfrânare pentru vremea când era în lume şi mânca din toate bunătăţile.

Părintele Gherasim era un mare

postitor: lunea, miercurea şi vinerea nu mânca niciodată. Pe oriunde mergeam – căci se întâmpla să mai mergem prin Bucureşti cu Părintele Stareţ pentru diferite trebuinţe – el, dacă era post, nu mânca. Când eram invitaţi la masă, făcea un semn discret Părintelui Stareţ, amintindu-i că este una din zilele de post, iar Părintele Stareţ zicea îndată: „Îngăduiţi-l pe Părintele Gherasim, Sfinţia sa nu mănâncă.”


48

Părintele Ieronim

„A postit odată 6 zile pentru Sfântul Nicolae (hramul Mănăstirii) şi mi-a spus: Am postit 6 zile!...” (uimit că a putut). Altă dată a venit la mine mâhnit întrebându-mă: „Părinte Cosma, anafura este prea dulce. Sfinţia voastră aţi pus cumva zahăr în prescuri?” Bineînţeles că nu pusesem, căci acest lucru nu este îngăduit, dar Părintele postise trei zile desăvârşit (nemâncând şi nebând deloc) şi, de aceea, i se părea sfânta anafură aşa dulce.”

Părintele Cosma

„Părintele Gherasim zicea că după

Sfântul Vasile cel Mare există beţie chiar şi de apă, până şi apa trebuie băută cu măsură.”

Părintele Pavel

Unii din cei care posteau ca să se


49

împărtăşească (în perioada dintre posturi) se mai certau cu bucătarul deoarece acesta nu le făcuse mâncare fără ulei. Părintele spunea cu tărie: „Nu este obligat bucătarul să facă mâncare specială pentru cei care se împărtăşesc. Fiecare posteşte cu ce se găseşte.”

„Acum în ultimele luni parcă nici nu mai

ştia să mai mănânce, de atâta post cât ţinea... lua lingura sau furculiţa şi nu ştia să o mai ducă la gură, parcă era un copil începător căruia trebuie să-i iei mâna să i-o duci la gură... se dezobişnuise de mâncare... că ne şi spunea: „Eu mai bine mă simt când nu mănânc decât când mănânc””...

Părintele Casian

Nevoinţă „În douăzeci de ani, cât a fost aici

călugăr, niciodată nu şi-a făcut focul în chilie.”

Părintele Ieronim


50

„Era foarte nevoitor şi deosebit de atent

la slujbă. Nu l-am văzut şezând, ci stătea mereu în picioare, deşi era foarte înaintat în vârstă; era o mustrare pentru mine care, deşi mult mai tânăr, mă aşezam în strană.”

Părintele Fanurie

În nevoinţă sa, Părintele făcea şi multe

metanii; în Sfântul Altar, atunci când intra, cea mai mare parte a timpului cât stătea acolo o petrecea făcând metanii. Nu intra niciodată fără vreo pricină importantă.

La Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, făcea câte o metanie la fiecare tropar. Odată, pe când eram slăbit cu trupul - doar ce ieşisem din spital - şi nu puteam să fac metanii sau închinăciuni, stând în spate lângă Bătrânul Gherasim m-a ispitit vrăjmaşul să număr câte metanii face. Îmi zicea gândul: „Hai să văd câte face în total la tot Canonul?” Şi i le-am numărat: a făcut vreo 340... şi asta nemâncând nimic de duminică până miercuri... (avea atunci peste 80 de ani!) Că aşa avea rânduială


51

Sfinţia sa să nu mănânce de duminică până miercuri în prima săptămână din Post. Miercuri mânca ce se dădea la masă, mâncare uscată – cum se dă în prima săptămână a Postului Mare.”

Părintele Ieronim

Părintele Hristofor (55 de ani) mi-a

spus: „Odată, văzându-l pe Părintele Gherasim (avea 83 de ani) că făcea metanii şi mi-am zis: „Cum moşu' ăsta face atâtea şi eu nu?!” Şi m-am apucat să fac şi eu fără să mă vadă. Şi făceam şi eu câte una după el: el una..., eu una..., el una..., eu una... Până la urmă eu n-am mai putut, dar Părintele Gherasim făcea înainte parcă fără să obosească deloc.”

Avva Gherasim ţinea foarte mult ca

obştea să aibă o disciplină militară şi un program pe care să-l îndeplinească întocmai, convins ca acestea erau folositoare mântuirii. Când era ceva mai greu de lucru nu ne impunea să o facem. Dar pentru că noi, cei din obşte, nu ne


52

ofeream niciodată, ne povestea foarte necăjit un episod din viaţa Sfinţiei sale: „Părinţilor! Am făcut armata având superiori nemţi; şi dacă atunci când cereau voluntari pentru a îndeplini un ordin nu ne ofeream toţi imediat, făceam multă instrucţie. Noi, călugări fiind, pentru Dumnezeu ar trebui să fim mai râvnitori decât voluntarii din armată şi să ne oferim imediat!”

Părintele Stareţ, ştiind neputinţele fraţilor, de multe ori nu nominaliza pe cel care trebuia să facă o ascultare mai grea. Şi spunea: „Cineva să facă aceasta...”. Întotdeauna Bătrânul răspundea: „Nu există cineva în mănăstirea aceasta. Numiţi, Prea Cuvioase!” În acest fel nu dădea posibilitatea cuiva să se protejeze de ascultările mai grele.

Evlavie „Părintele Gherasim niciodată nu purta

fes; rar când îl vedeai pe el cu fes pe cap, fie vară, fie iarnă... Odată am îndrăznit şi l-am întrebat:

- Părinte, Sfinţia voastră de ce nu prea


53

purtaţi fes? Iar Părintele mi-a zis: - Mă rog mult la Maica Domnului şi nu

pot să mă rog cu capul acoperit.”

Părintele Ieronim „De obicei de la Crez până după Axion

Părintele stătea în genunchi. Iar în perioada când nu se stă în genunchi – de la Paşti la Cincizecime – măcar că nu stătea în genunchi, dar stătea în picioare uşor aplecat în faţă, adâncit în trăirea slujbei. De cele mai multe ori când îşi ridica capul îi vedeai ochii umeziţi de lacrimi...”

Părintele Ieronim

„La biserică atunci când eu eram la

strană şi Sfinţia sa venea lângă noi îl observam cât de atent era la ceea ce se citea sau se cânta la strană. Din când în când făcea închinăciuni sau metanii. De anumite cuvinte părea mai pătruns şi atunci se închina, iar când se pomenea de Maica Domnului făcea 3 închinăciuni.”


54

Părintele Fanurie

„Paraclisul mănăstirii se afla la etaj, iar pereţii scării ce ducea în el erau pictaţi cu sfinţi. Părintele se închina şi săruta icoana fiecărui sfânt din rândul de jos de pe pereţii scării şi din paraclis. Aşa moştenise de la Părintele Gherontie.”

Părintele Fanurie

„Pe când era mirean şi ucenic al Părintelui Gherontie se spovedea des. De câte ori se despărţea de Părintele se spovedea... se spovedea şi de 2-3 ori pe zi (!). Uneori, cum simţea că i-au venit gânduri sau altceva, mergea să se spovedească ... tot aşa făcea şi monah fiind aici la mănăstire: se spovedea seara şi dimineaţa se spovedea iar înainte să se împărtăşească.”

Părintele Ieronim „Părintele Gherasim... nu era praznic să


55

nu se împărtăşească... se împărtăşea des, uneori la două săptămâni şi întotdeauna îl primea pe Hristos cu ochii inundaţi de lacrimi... Ţinea 3 zile post desăvârşit şi aşa se apropia, cu dragoste, de împărtăşanie. Ne îndemna şi pe noi adesea la Cuminecare.”

Părintele Ieronim

Rugăciune „Când plecam la drum în maşină

(mănăstirea mult timp nu a avut maşină, Părinţii preferau mai bine să plătească pe cineva să îi ducă decât să aibă maşină; doreau ca nu cumva prin aceasta să smintească oamenii) nu se discuta, nu se vorbea în deşert. Rostea rugăciunea de călătorie, pomenea sfinţii din ziua respectivă şi, după aceea, se retrăgea în colţul lui – că avea locul lui în ARO – şi :... „Doamne Iisuse Hristoase..., Doamne Iisuse...””

Părintele Ieronim


56

„Era un iubitor al rugăciunii, dar şi al

ascultării. Cum n-avea de lucru se retrăgea imediat în chilia lui şi se ruga în genunchi...”

Părintele Partenie

„Iubea mult rugăciunea. Mereu ne

învăţa şi pe noi, dar şi pe mireni: „De eşti la grădină, de eşti la câmp, roagă-te.”

Părintele Fanurie

„M-a surprins faptul că nu l-am văzut

niciodată rostind rugăciunea cu metaniile (după cum se obişnuieşte), ci o trăia foarte firesc. Era viaţa lui...”

Părintele Ieronim

„Dacă stăteai lângă Sfinţia sa, simţeai

rugăciunea.” Părintele Casian


57

„Părintele Gherasim era un om al

rugăciunii... tot timpul când vroiai să vorbeşti cu Sfinţia sa, simţeai acel duh al omului care se roagă: era paşnic, calculat, răspundea exact şi clar şi nu vorbea niciodată mai mult decât trebuia.”

Părintele Ieronim

Spunea un frate ca a fost silit de câteva

ori să se ducă la ore târzii la Părintele: „L-am găsit întotdeauna treaz, stând în picioare cu mâinile la piept, şi vădit nemulţumit de faptul că fusese întrerupt. Cine ştie de la ce stare de pace, de linişte şi comuniune cu Dumnezeu îl distrăgeam. Dar aceasta n-am înţeles-o decât târziu.”

Bătrânul ne îndemna întotdeauna să

mergem cu osârdie la slujbele din biserică spunând: „Părinţilor, nu va luaţi după mine. Întârzii pentru ca am un teanc mare de scrisori la care trebuie să răspund.” Mai spunea: „Nu e primită pravila la chilie când e slujbă în biserică căci pravila la chilie este ca flacăra de la o lumânărică


58

mică, iar slujba la biserică este ca flacăra de la un mănunchi de lumânări ce nu se sting uşor în bătaia vântului.”

„Părintele Gherasim vroia să stea singur

cu Dumnezeu... Când mai rămâneam în oraş, din pricina treburilor pe care nu reuşeam să le finalizăm, dormeam la o familie de creştini. Prima grijă pe care o avea, era să mă liniştească pe mine (Părintele Casian era şoferul): „Părintele e obosit, el trebuie să doarmă, că dacă sfinţia sa nu se odihneşte şi mâine adoarme... dormim cu toţii”. Eu eram rânduit să dorm într-un pat separat. Peste noapte mă mai trezeam din când în când... Îl vedeam cu mâinile în sus, la rugăciune. Aşa îl vedeam, stătea cu mâinile în sus, toată noaptea. Mi-am zis odată: „Hai să văd şi eu cât poate să stea aşa?...” Dar mă fura iar somnul... Şi când mă mai trezeam tot aşa îl vedeam... Toată noaptea se ruga.”

Părintele Casian Părintele Casian ne mărturiseşte:„...şi

rugăciunea Sfinţiei sale era: „Doamne Iisuse...” Sigur a avut-o, n-a fost moment să-i stau alături şi să nu-l văd mişcând din


59

buze şi cugetând la rugăciune... De aceea se şi retrăgea, căci îi plăcea să stea mai mult retras.

Pe toţi îi îndemna să rostească după puterea lor această rugăciune. Nu era o predică sau cuvânt de învăţătură să nu spună de „Doamne Iisuse...”

Părintele avea rugăciunea unită cu respiraţia... Vedeţi, e starea asta a omului...

La Sfinţia sa doar ce puteai să furi pe margine, că niciodată nu prindeai nimic direct. Eu mă duceam la chilia sa şi de multe ori dacă vedeam că nu răspunde, spuneam o dată şi dădeam buzna... Niciodată nu-l găseam în altă poziţie, decât în genunchi în faţa sfintelor icoane... se ruga.

- De ce-aţi venit?... De ce nu bateţi la uşă? mă întreba.

- Am bătut, dar n-aţi auzit... – îi răspundeam; apoi se ştergea la ochi şi mă asculta pentru problema cu care venisem.

Părintele Gherasim iubea mult rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!”. Încă de când era mirean, sub îndrumarea duhovnicului său, Părintele Gherontie, o rostea cu sârguinţă. Ne


60

povestea odată pilduitor: „Când eram în serviciu... aveam un şef rău de tot, ateu, şi toţi se fereau să ia contact cu el şi mă trimiteau pe mine: „duceţi-vă, vă rog, dumneavoastră să rezolvaţi problemele.” De câte ori mă duceam nepregătit (adică nu rosteam înainte rugăciunea) şi nu găseam pe nimeni la uşă (în timp ce aştepta mai zicea în minte rugăciunea), mă lua şi mă certa şi mă făcea în fel şi chip... Dar când găseam pe câte cineva la uşă şi aveam timp să zic „Doamne Iisuse...”, când deschideam uşa şi intram la şef, acela mă primea cu căldură şi cu o nefirească deschidere.” Iată cum lucra rugăciunea creând armonie între doi oameni foarte diferiţi, unul dintre ei fiind necredincios.”

Părintele Casian

„Când am întrat în mănăstire, ţin minte

că cel mai râvnitor în a îndemna şi a rosti rugăciunea lui Iisus era Părintele Gherasim. Acest bătrânel cu capul dezvelit, cu părul albit şi parcă prea aspru şi serios deşi mic de statură şi foarte slab, respira într-un fel aparte rugăciunea. Vorbirea îi


61

era chiar tăioasă, grăbindu-se parcă să nu lase loc prieteşugului şi vorbei fără rost. Pentru aceasta nici noi nu îndrăzneam să-l întrebăm ceva fie chiar duhovnicesc (căci nici la astfel de discuţii nu lungea vorba, ci te trimitea la scrierile Sfinţilor Părinţi). Noi, începătorii, ne ruşinam să vorbim chiar între noi cuvânt deşert când îl vedeam prin preajmă. Gluma, râsul erau socotite de el păcate, iar noi, tinerii începători, nu reuşeam lesne să le lepădăm.

Tot spunându-ne de rugăciunea minţii, m-am apucat cu râvnă s-o rostesc în minte în timpul ascultărilor şi... ce să vezi? După câteva minute uitam cu totul de ea şi ore în şir mintea-mi zburda în gânduri deşarte. Deznădăjduit de aceasta i-am spus Părintelui că, pasămite, din nou am pierdut rugăciunea minţii.... Părintele, cu faţa aspră, îmi zicea s-o încep din nou şi eu încercam din nou... din nou o pierdeam... şi nu spoream deloc. Pentru mine acest călugăr era un ideal şi un mister deopotrivă: cum putea să ţină rugăciunea minţii continuu – căci eram convins că o avea – şi să n-o piardă ca şi mine?... Eram convins că o spunea mereu nu pentru că l-aş fi auzit rostind-o cu vocea. Nu-mi pot


62

explica: era un fel firesc al Sfinţiei sale de a fi. Când mergea o făcea cu calm, ritmic, preocupat de rugăciunea din minte... căci nu era deloc absent sau distrat. În orice lucru pe care-l săvârşea făcea loc prezenţei lui Dumnezeu.

În puţinele discuţii pe care le-am avut cu Sfinţia sa, uneori uita să taie vorba şi să se întoarcă la tăcere şi puteai să-l vezi atunci zâmbind şi cuprinzându-te cu dragoste şi veselie. Dar mai apoi îşi amintea şi se întorcea la rugăciune continuând-o.”

Părintele Pavel

„M-am dus odată să îi cer bani pentru că urma a doua zi să merg la dentist. M-am dus seara. Noi, de obicei, ne uitam să vedem dacă e lumina aprinsă şi aşa îndrăzneam să mergem, altfel nu mai mergeam. Şi am mers, am bătut la uşă şi mi-a răspuns: Da!”. Eu am intrat şi l-am găsit în genunchi lângă pat. Se ruga. M-a întrebat ce doresc, i-am spus, s-a ridicat calm şi mi-a dat banii. Am rămas impresionat de prezenţa Sfinţiei sale.”


63

Părintele Fanurie „Mergeam odată cu maşina cu Părintele

Ambrozie şi Părintele Gherasim. Veneam de la Bucureşti şi Părintele Gherasim era într-o stare deosebită. Îl urmăream în oglinda retrovizoare şi l-am văzut schimbat la faţă. Părintele Ambrozie i-a zis Părintelui Gherasim:

- Haideţi să facem o rugăciune! ...nici un răspuns... Şi iarăşi i-a spus. Iar nu a răspuns... M-am uitat din nou în oglindă şi

Părintele Gherasim cerea: - Putere... putere...! şoptea el. L-am întrebat: - S-a întâmplat ceva? Şi când m-am întors din nou l-am văzut

schimbat la faţă într-o stare de veselie covârşitoare. A pus mâinile una-n alta şi a zis:

- Nu s-a întâmplat nimic... Daţi binecuvântare pentru rugăciune.”

Părintele Cosma


64

Lacrimi „Părintele avea darul lacrimilor. Când

eram ucenic la stăreţie, Părintele Stareţ ne făcea molitfa pentru spovedanie amândurora. Părintele Gherasim şi când intra şi când ieşea de la spovedanie, avea lacrimi în ochi...

Cel puţin la Sfânta Împărtăşanie... Se împărtăşea mereu cu lacrimi în ochi. Când ieşea preotul cu Sfântul Potir plângea încontinuu... De asemenea, la Sfânta Epicleză şi la Axion i se vedeau ochii umeziţi de lacrimi...”

Părintele Ieronim

„La slujbă avea lacrimi în ochi - îşi

aminteşte Bătrânul Partenie - şi nu vorbea niciodată cu nimeni în timpul slujbei...”

„Odată eram cu Maica Evghenia şi a dat

buzna peste Sfinţia sa în cameră. Părintele n-a băgat-o în seamă – eu eram în spatele maicii, aveam şi eu treabă cu Sfinţia sa. Maica striga, dar... nimic. Părintele stătea


65

în genunchi. Maica: - Părinte Gherasim! Părintele: nimic. Maica zice: - Hai că Părintele se roagă... După vreo 1o minute iese şi Părintele

Gherasim şi zice către Maica Evghenia: - De ce m-ai deranjat? De ce nu m-ai

lăsat să-mi termin rugăciunea? Să faci 1oo de metanii!

Maica încercă să-i răspundă: - Părinte, credeam că sunteţi bolnav;

stăteaţi în genunchi fără să răspundeţi şi v-am văzut lăcrimând...

- Maică - a spus Părintele Gherasim răspicat - trebuie întotdeauna călugărul să aibă darul lacrimilor la rugăciune. Dacă nu, atunci nu mai e călugăr...

Părintele Ieronim

Neagoniseala Era asemenea unei păsări căci nu-şi

purta de grijă. Un frate i-a cerut un rând de haine noi. Ca să arate că acest lucru nu era


66

cuviincios şi pentru a se ascunde pe sine l-a prins pe Părintele Stareţ de mâneca hainei spunând: „Îl vezi? Toate hainele pe care le poartă sunt primite de pomană!” De când îl ştim purta aceleaşi haine; mă minunez cum de nu se rupeau. Nu avea haine noi, dar întotdeauna erau curate. Spunea un frate că haina pe care Părintele o purta era odată murdară şi s-a minunat căci nu-l mai văzuse până atunci murdar.

Pentru a ne îndrepta la lepădarea de cele

trecătoare, Părintele ne povestea că, într-o iarnă, a fost nevoit să doarmă în oraş. Îndreptându-se spre gazdă şi-a pierdut căciula într-un loc foarte circulat. A doua zi, trecând prin acel loc, şi-a regăsit căciula dar plină de noroi şi călcată de oameni. Bucuros a luat-o, a curăţat-o şi a purtat-o mai departe. Dar Părintele Casian i-a răspuns de faţă cu toata obştea: „Prea Cuvioase, şi unui cerşetor i-ar fi ruşine cu căciula pe care-o purtaţi. Aşa că nu-i de mirare că nu a luat-o nimeni.” Atunci am remarcat candoarea ce i-a însoţit zâmbetul de pe chipul smerit al Bătrânului, surprins că fapta lui bună fusese descoperită. S-a


67

împlinit spusa din Pateric: „Asemenea haină să aibă călugărul, că, dacă o lasă afară din chilie, nimeni să nu o poftească şi s-o ia pe ea.”

Un frate povestea: „Eram bucătar. Când

pleca pentru mai mult timp din mănăstire, Părintele venea întotdeauna şi lua pâine. Odată, fratele a refuzat să-i dea pentru că pâinea era foarte uscată: „Aveţi şi Sfinţia voastră dreptul să mâncaţi o pâine proaspătă!” Mi-a rămas întipărit în minte zâmbetul Părintelui spunându-mi: „Mâncăm ce mănâncă obştea.” La întoarcere, venea cu pâinea aceea veche cerându-mi expres să i-o dau lui să o mănânce la masă. Deşi fratele gândea întotdeauna că nu i-o va pune, nu a intrat în conflict cu Părintele pentru că întotdeauna când se întorcea Părintele ajuna pentru a se putea împărtăşi. Noi, neglijenţi fiind, de multe ori aruncam resturile de pâine la gunoi. Deşi nu era un zgârcit, Părintele ne atrăgea întotdeauna atenţia spunându-ne: „Părinţilor, vom da seamă înaintea lui Dumnezeu pentru această risipă, pentru că mulţi suferă de


68

foame.” La bucătar însă îi atrăgea atenţia să facă mâncare suficientă pentru ca să poată mânca toţi pelerinii.

Tot ce primea ca dar de la oamenii din

oraş sau de la pelerini depozita în chilia sa, urmând ca de acolo să împartă totul la obşte sau la săraci. Astfel chilia îi semăna mai degrabă cu un depozit căci nu aveai loc nici unde să calci. În acest fel alunga de la sine şi minimul de confort pe care-l avea orice călugăr din obşte: o chilie în care să se nevoiască... Nimic nu socotea că este al lui.

De multe ori Părintele aducea de la

chilia sa la trapeză pungi în care erau mâncare sau fructe primite de la credincioşi. Uneori fructele erau deja stricate, când Părintele uita de ele. Era singurul călugăr din mănăstire care niciodată nu mânca la chilie. Ne-a rămas în amintire cum Părintele împărţea totul la obşte neoprind nimic pentru Sfinţia sa. Mărturie de aceasta este faptul că, odată, a împărţit o portocală în 11(!) felii...

Părintele era şi casierul mănăstirii.

Conştient că banii pentru monahi sunt o


69

mare ispită, spunea : „Banii în chilia monahului sunt şerpi, adică diavoli. Şi cel ce are pungă osebită în viaţa de obşte este asemenea lui Iuda.” Câtă dreptate avea Bătrânul! Nu toţi au păzit acest sfat şi au pătimit lucruri înfricoşătoare – pe care le trecem sub tăcere pentru a nu-i ruşina – spre luarea aminte a tuturor.

De multe ori îl consideram pe Părinte un

zgârcit. Dar m-am convins că greşeam după ce am văzut la Sfinţia sa lucruri demne de Părinţii din Pateric:

Veneau unii fraţi cu chip făţarnic de mare evlavie arătându-i Părintelui multă râvnă şi ascultare. După scurt timp aceştia, pretextând nevoia aducerii unor documente personale care le lipseau, cereau bani mulţi pentru călătorie deşi nu se mai întorceau. Întotdeauna Părintele le dădea sumele cerute. Lucrul acesta era de neînţeles pentru noi, cei din obşte. Bătrânul le plătea astfel, în această lume, tot efortul depus de ei în mănăstire, nerămânându-le nimic pentru viaţa veşnică (nici nu-i interesa pe ei acest lucru).

Odată au venit doi soţi în vârstă la mănăstire oferind un schimb părut


70

avantajos nouă celor mai tineri din obşte: lăsau mănăstirii averea lor, de vreo câteva sute de mii de dolari, cu condiţia ca mănăstirea să-i îngrijească până la moartea lor. Obştea s-a arătat entuziasmată. Părintele Gherasim a fost singurul care s-a opus amintind că este interzisă şederea îndelungată a femeilor în mănăstirea de călugări. Părintele a biruit spre folosul nostru şi spre marea dezamăgire şi neînţelegere a celor doi soţi.

În una zile a venit la mănăstire preşedintele unui partid istoric. Recunoscut de un frate, acestuia i s-a oferit o cinste deosebită de către o parte a obştii. Părintele a fost singurul care nu i-a acordat nici o atenţie pentru că nu-l influenţau măririle lumeşti.

„Era o maică la bucătărie, Maica

Evghenia, care, atunci când vorbea despre cineva, despre Cutărică, punea înainte cuvântul săracu'. Aşa că zicea mereu: săracu' Cutărică. La fel se întâmpla când vorbea şi despre Părintele Gherasim fiind acesta încă în viaţă. Auzind-o Părintele Gherasim zicând: „Săracu' Părintele Gherasim în sus... Săracu' Părintele


71

Gherasim în jos”, îi spuse odată: „Maică, săracu' e numai diavolul că n-are nici cămaşă pe el!...” Aceasta a spus-o Părintele pentru că adeseori în predicile despre bogăţie şi sărăcie zicea că sărac, după porunca Evangheliei, ar fi numai acela care n-are de mâncare pentru ziua următoare. Tot cel ce are mai mult decât hrana din ziua respectivă nu poate să fie socotit cu adevărat sărac. Părintelui Gherasim nu-i plăcea să fie lăudat şi de asemenea nu-i plăcea să fie plâns de cineva, pentru că era o fire eroică şi de aceea acest apelativ de săracu' Părintele Gherasim i se părea nepotrivită. Pentru ca nu cumva vreodată gândul să îi spună că a împlinit deplin votul monahal al sărăciei arăta că diavolul, cel cu totul lipsit de fapta cea bună, e mai sărac decât el; mai mult, sărăcia diavolului nu-i aduce acestuia vreo laudă deoarece nu e o virtute, ţinând de însăşi firea lui precum nemâncarea, nedormirea şi orice patimă trupească precum se spune la avva Macarie.5

5 Patericul - „Trecând odată de la luncă la chilia sa, avva

Macarie ducea zmicele de finic şi iată l-a întâmpinat pe el diavolul pe cale cu secerea şi vrând să-l lovească n-a putut. Şi i-a zis lui: multă silă am de la tine, Macarie, căci


72

Părintele Pavel

Milostenie „Până să se ocupe Părintele Gherasim de

administraţia mănăstirii se ocupase Părintele Stareţ dar, fiind din fire mai econom, nemulţumea de multe ori pe muncitorii care lucrau pentru mănăstire. De când a preluat Părintele Gherasim această atribuţie toţi muncitori erau mulţumiţi, erau plătiţi la timp şi erau mereu miluiţi pe deasupra cu câte un mic cadou de Bătrân: o sticlă de vin sau o sticlă de lapte seara, la terminarea lucrului. Aşa se face că odată m-am dus la grăjdarii de aici rugându-i pentru o căruţă căci aveam nevoie să cărăm nişte lemne, iar aceia, ştiind că Părintele Gherasim îi va plăti îndestulat la urmă, se înghesuiau care să ne ajute. Am rămas impresionat de un astfel de comportament şi m-am gândit încă o

nu pot asupra ta. Iată orice faci şi eu fac. Tu posteşti, dar eu nicidecum nu mănânc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care mă biruieşti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta şi pentru aceasta nu pot asupra ta.” Alba Iulia, 1999, p. 142.


73

dată la bunătatea Bătrânului de care se bucurau toţi cei care intrau în contact cu el”

Părintele Casian

Ne minunam de milostivirea Bătrânului.

De multe ori pleca spre Bucureşti având în sacoşă câteva sticle de lapte şi câteva de vin pe care le dăruia unor credincioşi. Odată, datorită unui frate neascultător, mănăstirea nu mai avea vaci bune de lapte. Un monah ce avea ascultare la grajd s-a mirat când a văzut pe Părintele că a luat cei doi litri de lapte pe care îi dădeau vitele în două sticle (un litru pentru câte o familie) spunându-i:

- E prea puţin un litru pentru o familie! părându-i-se că darul este nesemnificativ.

Părintele, zâmbind, i-a spus: - Nici nu ştii cât se bucură oamenii

pentru darul pe care îl dăm! Abia mai târziu a înţeles că dragostea

Bătrânului de a face milostenie bucurie mare făcea celui ce o primea; nu cantitatea ci grija ce le-o purta.

„La fiecare sărbătoare veneau foarte


74

mulţi cerşetori la Sfinţia sa căci avea în grijă prinoasele pentru săraci, iar aceştia îl ştiau foarte milostiv.

Acest lucru era cunoscut şi de către unii săraci cu rău obicei care, de multe ori, îi furau din geantă profitând de neatenţia Bătrânului. De fiecare dată îl auzeam zicând fără părere de rău: „Iar am găsit geanta goală...””

Părintele Casian

„Era tatăl săracilor. Toţi cei care veneau

la Sfinţia sa indiferent ce erau, sau ce păreau că sunt, cerşetori sau profitori de bunăvoinţa sa, plecau cu sacoşele pline. Noi, cei din mănăstire, ne supăram. Dar Sfinţia sa ne spunea ca în pilda fiului celui risipitor: „Toate ale mele sunt ale voastre; aceştia vin acum şi mai vin peste o săptămână, voi sunteţi aici cu mine zi de zi şi toate de aici sunt ale voastre.”

Părintele Ieronim

Imediat după revoluţie mulţi, puşi în


75

situaţia de a rămâne şomeri, intrau în mari depresii şi în tot felul de boli psihice creând familiilor lor mari necazuri. Părintele, ca un milostiv, primea la mănăstire pentru „tratament” persoane atinse de aceste boli, ducând la nemulţumiri în rândul obştii. În vechime mănăstirea era cunoscută ca Mănăstirea Balamuci. La revolta obştii, răspunsul plin de farmec al Părintelui era: „Părinţilor şi fraţilor, a venit omul la casa lui...!” Obştea zâmbea atunci şi se liniştea. Se cunosc cel puţin trei cazuri de vindecări după o şedere de câteva săptămâni la mănăstire. Cu siguranţă Părintele se ruga pentru toţi aceşti bolnavi, dar nu cerea niciodată altcuiva din mănăstire să facă acelaşi lucru, căci era lucru anevoios.

Într-o vreme vizita destul de des

mănăstirea un grup de artişti tineri celebri în rândul tinerilor. Aceştia mărturiseau că veneau deoarece erau marcaţi de personalitatea Părintelui Gherasim. Considerau ca Părintele avea ceva nemaiîntâlnit de ei până atunci. Cu multă răbdare Părintele îi asculta şi îi povăţuia la măsura lor dar, ştiind că nu puteau


76

înţelege, nu osândea pe faţă activitatea lor.

Mângâietor şi sprijin la nevoie Un frate vorbea cu Părintele despre

mântuire. La un moment dat, în cursul discuţiei, Bătrânul a spus gânditor:

- Frate, mântuirea noastră este individuală! referindu-se la faptul că trebuie să mă silesc personal ca să dobândesc raiul.

- Ba nu, Părinte, e colectivă! replică fratele nedându-şi seama de profunzimea cuvântului.

- Da, ai dreptate! zise calm Părintele, aducându-şi aminte că adeseori spunea fraţilor: „Nu putem fi nepăsători faţă de ceilalţi, de mântuirea lor. Nu mă pot mântui eu de unul singur.”

El însuşi făcea tot ce putea în folosul aproapelui: se ruga pentru toţi, povăţuia prin exemplu personal, prin predică, prin scrisori, prin dragostea sa permanentă.

Părintele Gherasim, prin smerenia şi

dragostea sa, de multe ori îi împăca pe cei


77

ce se certau, iar asta o făcea şi pe când era frate. Îşi aminteşte Bătrânul Partenie: „Când am vrut să plec din Mănăstire, Părintele Gherasim mi-a pus metanie să nu plec... era încă frate atunci... mă certasem cu Părintele Stareţ, şi strânsesem toate lucrurile cu gândul să merg la Mănăstirea Cernica. Atunci Părintele Gherasim a venit şi mi-a făcut metanie să nu plec. După aceea s-a dus şi la Părintele Stareţ şi i-a făcut metanie. Aşa ne-a-mpăcat... Mi-a zis: „Stai aici şi fă ascultare.” Apoi ne-am călugărit împreună.”

Părintele Partenie

„Eu mărturisesc: plecam de mult din

mănăstire dacă nu era Părintele Gherasim... câte valuri au venit peste mine... Sfinţia sa a fost singurul care m-a liniştit şi m-a oprit de a pleca...”

„Avea un dar de a te mângâia când erai întristat, ispitit de câte ceva... te duceai la Părintele Gherasim şi doar Sfinţia sa te liniştea... era singurul care te liniştea - toate căpătau rezolvare. Avea acest dar de a da nădejde, de a ridica pe cel căzut în


78

întristare şi mult ne-am întărit prin ajutorul Sfinţiei sale.”

Părintele Casian

Părintele Ieronim ne-a povestit: „De câte ori am vrut să plec din mănăstire îmi cădea în genunchi... În anul 2000, eram hotărât să plec. Vorbisem cu Părintele Stareţ, îmi făcusem bagajele. Am trecut pe la chilia Părintelui Gherasim să ne luăm rămas bun. Părintele îmi zice:

- Bine... pleci. Dar... nu pleci.”. Eu, hotărât: - Nu mai stau, plec... Gata... Sunt

hotărât.” M-a lăsat, ne-am îmbrăţişat... După 10 minute – tocmai ce-mi

strângeam ultimele lucruri din chilie – mă pomenesc aici la intrarea în chilie cu Părintele Gherasim şi cu Părintele Partenie făcându-mi metanie să nu plec. Îmi spuneau plângând: „Cum să pleci? Unde pleci tu şi ne laşi pe noi?” Când i-am văzut pe amândoi Bătrânii că îmi fac metanie şi mă roagă cu lacrimi să nu plec, numaidecât mi-am schimbat hotărârea şi socotesc că oricare om, oricât de împietrit ar fi fost, s-


79

ar fi biruit de dragostea lor... De-atunci nici că am mai avut vreun gând de plecare din mănăstire...”

„Eram odată într-o ispită mare –

„scoteam uşile din balamale” – , mă enervam şi eram supărat tare, n-aveam chef de biserică, de ascultare, de nimic(aceasta era ispita achediei despre care ne vorbesc Sfinţii Părinţi). Începuse slujba la biserică şi eu mă plimbam pe afară. M-am dus la uşa bucătăriei şi pălăvrăgeam cu unii şi cu alţii. La un moment dat am gândit: „Ce-i cu asta? (cu ispita asta)” Stând aşa sprijinit de tocul uşii, cât eram de nervos, ispitit (rău intenţionat) deodată s-a lăsat ceva ca o apă răcoroasă pe mine şi îndată am simţit cum se risipeşte tulburarea ispitei şi reveneam la normalitate. Gândeam: „Ce se întâmplă cu mine? Ce să fac? Mă duc la biserică.” Când să intru în biserică, iese Părintele Gherasim. Eu m-am uitat la el şi i-am zis: „V-aţi rugat pentru mine, Părinte?” „Cum să nu mă rog, părinte?!” – i-au dat lacrimile... şi a fugit la chilie. Am intrat în biserică, am început să citesc la strană şi


80

apoi a intrat şi Sfinţia sa în biserică şi stătea acolo rugându-se.

Altă dată am intrat într-o ispită în treburile gospodăreşti şi pentru asta am căzut într-o stare de deprimare. Parcă se rupea ceva din mine. M-am dus la Părintele Gherasim şi i-am zis: „Mă rupe, Părinte! Mă rupe!... Rugaţi-vă pentru mine!” Părintele a răspuns: „Mă rog, Părinte!” S-a rugat, şi în scurt timp a trecut ispita.

Părintele Cosma

„Odată - îşi aminteşte Părintele Casian -,

când doctorul care îl îngrijea şi care îl îngrijise şi pe Părintele Gherontie avea unele probleme a venit şi ne-a zis: „Postim toţi pentru domnul doctor, astăzi nu mănâncă nimeni...” şi asta o spunea fiind primul care împlinea lucrul. De multe alte ori se jertfea pe sine fie prin post, fie prin alte nevoinţe pentru dragostea de aproapele.”

Scrisorile


81

„Bătrânul, când făcea o scrisoare ca răspuns la durerile şi suferinţele cuiva, îi făcea un testament întreg, nu-i mai trebuia acelui om nimic, avea în acea scrisoare tot ce-i trebuia.

Părintele întâi citea scrisoarea, vedea durerile, necazurile omului şi apoi se apuca să-i răspundă, iar răspunsul era copleşitor...căci răspundea detaliat la toate problemele, luminând şi mângâind.

Avea această dragoste jertfelnică de a răspunde cu mărinimie celor care ne scriau. Noaptea scria până târziu şi, după ce răspundea la vreo 20-30 de scrisori, îl biruia somnul. Vedeam pe unele scrisori pe alocuri cum aţipea şi nu mai reuşea să scrie. Aşa se nevoia Bătrânul în slujba celor din nevoi.”

Părintele Casian

Datorită numărului mare de pomelnice

şi fiind conştient de responsabilitatea care o avea ca acestea să fie pomenite Părintele Gherasim dădea tuturor părinţilor şi fraţilor la chilie pomelnice în afara celor din Sfântul Altar pentru a fi pomenite zilnic.


82

Toate aceste pomelnice erau ordonate după o rânduială stabilită de Părintele, încât întotdeauna avea evidenţa lor. Părintele spunea mereu că pravila noastră începe cu pomenitul pomelnicelor şi încuraja personal pe cei ce pomeneau spunându-le: „Datorită pomenirii frăţiei voastre Dumnezeu a făcut o minune cu cei pe care îi pomeniţi, împlinindu-le dorinţele!”

Dragostea Ne îndemna întotdeauna să avem

dragoste între noi şi era întotdeauna primul care cerea iertare şi binecuvântare când se întâlnea cu cineva.

„Când făceam pâine... nu lua niciodată

fără să ceară... alţii luau în voie.”

Părintele Cosma

„Pe toţi din jur care terminaseră liceul îi

socotea intelectuali şi niciodată nu tutuia pe nimeni, la toţi spunea: frăţia voastră..., sfinţia voastră... şi pe nimeni nu striga cu


83

mare glas.”

Părintele Pavel

„După infarct, doctorul i-a recomandat, pe cât posibil, să nu mai fie stresat ci să stea liniştit. Părintele a încercat cumva... Scrisese un bileţel pe uşă: „Nu deranjaţi decât când e lumina aprinsă” Dar noi, fiindcă era nevoie, ne duceam şi când nu era lumina aprinsă. Părintele răspundea:

- Bine, părinte, dar sfinţia voastră nu vedeţi ce scrie pe uşă?...

- Ba, da, Părinte, dar... ce să facem? avem nevoie de una, de alta...

- Bine... zicea Bătrânul şi ne ajuta cu dragoste.”

Părintele Ieronim

„Părintele nu împovăra pe nimeni; nu primea ucenic de chilie, iar dacă te duceai să-i faci focul (i s-a făcut focul numai în ultimul an al vieţii când Bătrânul se simţea foarte slăbit) sau vreun serviciu te blagoslovea şi îţi mulţumea de parcă nu ştiu


84

ce i-ai fi făcut... Îi iubea pe toţi şi nu pretindea nimic în schimb, îi iubea mărinimos şi dezinteresat.”

Părintele Casian

„Nu vă mai spun de smerenia şi de

dragostea lui... În ultimul timp, mai ales, erau covârşitoare... După ce a murit Părintele Damian, se detaşase de tot ce era pământesc, se apropiase de desăvârşire... o bunătate fără egal – cum eu, unul, n-am mai văzut.

Această bunătate a lui se manifesta în tot ceea ce făcea: în gesturi, în cuvinte sau în atitudini. Era foarte atent şi când trecea prin dreptul tău să nu te necinstească cumva şi de fiecare dată te saluta sau îţi făcea închinăciune; înainte să se împărtăşească făcea tuturor metanie, nu conta că erau preoţi sau fraţi începători...”

Părintele Ieronim

5. Predica Părintelui Gherasim „În biserică stătea mai mult în genunchi.


85

La strană nu intervenea niciodată. Predica, însă niciodată nu predica liber. Citea „Cuvânt de învăţătură” – ne mărturiseşte Părintele Nicolae –, iar odată am stat de vorbă cu Sfinţia sa:

- Părinte, dar aţi putea vorbi liber pentru ca să primească creştinul ceva şi din sufletul Sfinţiei voastre...

Îmi răspundea: - Adică... cum pot eu, Părinte?... parcă

mi-e şi ruşine, când Sfinţii Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Inochentie al Odessei sau alţi mari sfinţi au lucruri aşa de importante de spus, să le las eu pe acelea şi să le spun pe ale mele?!

Adevărată smerenie!”

Părintele Nicolae „Părintele dădea citate numai din Sfinţii

Părinţi. Nu vorbea de la sine. Atunci când te învăţa prin cuvânt, iar asta era destul de rar, îţi arăta un model al vreunui sfânt şi prin asta te îndemna către viaţa cea veşnică. Foarte mult iubea învăţătura Sfântului Ioan de Kronstadt şi, de aceea, dădea multe citate din cartea Viaţa mea în Hristos.”


86

Părintele Ieronim

În ceea ce priveşte trăirea lăuntrică şi

nevoinţele sale nu lăsa să se întrevadă nimic, după cum mărturiseşte Părintele Casian: „Era foarte ascuns, de la Sfinţia sa nu puteai să înţelegi nimic, că nu se destăinuia... de la Părintele doar dacă puteai să furi ceva, precum ucenicul de la învăţător...”

Ţinea foarte mult la respectarea

sărbătorilor şi deseori reproşa ţăranilor care veneau la mănăstire faptul că lucrau duminica şi-n sărbători, lucru întâlnit adesea în satele din jurul mănăstirii.

„Când citea dintr-o predică a Părintelui

Cleopa sau când amintea vreun cuvânt de folos al fericitului întru pomenire (pe când marele povăţuitor din Sihăstria trăia) pentru ca să sublinieze importanţa cuvântului spunea aşa: „Aţi auzit de Părintele Cleopa, despre care putem spune că este un sfânt în viaţă; Părintele Cleopa spune că cel ce face ascultare săvârşeşte totodată mucenicie şi liturghie.” Sigur, prin


87

aceasta nu micşora importanţa tainei Sfintei Liturghii, ci voia să arate că, pe de-o parte, cel ce face ascultare împlineşte prin taina smereniei şi rugăciunea permanentă. Pe de altă parte, chiar în timpul Liturghiei de ar avea vreo poruncă de împlinit în cele din afară (inclusiv duminica şi în sărbători) ascultătorul nu are a-şi face mustrări de conştiinţă sau a judeca şi cârti pe mai marele care i-a dat porunca aceasta neobişnuită. Că ascultarea e mucenicie, o spune şi Sfântul Ioan Scărarul: „Iar fericita ascultare părinţii au socotit-o mărturisire (mucenicie).”

Predicând la Duminica Tuturor Sfinţilor spunea: „Ce i-a făcut pe sfinţi să ajungă la sfinţenie? Ascultarea.” Taina sfintei ascultări a moştenit-o Părintele Gherasim de la Părintele Gherontie, duhovnicul său.”

Părintele Pavel

Moartea Cuviosului

„Cinstită este înaintea Domnului moartea cuviosului Lui...” (Psalmul 115, 6)


88

1. Ultimii ani Răbdarea bolii „Părintele Gherasim făcea parte din acea

categorie de oameni dârji, care pot duce mari poveri de suferinţă... Mi-amintesc că într-o iarnă avea nişte dureri mari de cap... Nu prea o arăta, dar îl vedeam sfârşit şi ne-am decis să facem tot posibilul să îl ducem la spital şi l-am dus, în ciudat intemperiilor. Ulterior mi-a mărturisit: „Părinte, cred că dacă era altul în locul meu să sufere durerea aceea de moarte, nu rezista...” Sfinţia sa niciodată nu îşi descoperea suferinţa la adevărata ei intensitate.”

Părintele Casian

Minunea întoarcerii la viaţă „Am fost de faţă când a făcut stop

cardiac... – ne povesteşte Părintele Ieronim - era 4 mai 1998 şi tocmai plecase fratele V. Părintele Gherasim avea mare încredere că acesta va urma ca stareţ în mănăstirea noastră... Atunci am plecat împreună cu ei


89

la Bucureşti şi, pe drum, Părintele spunea: - Mi-e rău, mi-e rău... - Părinte ce aveţi, de ce vă e rău? - îl

întrebam eu. - De supărare... de supărare..., îmi zicea

Sfinţia sa, dar nu mi-a spus atunci şi pricina supărării.

Atât a zis: - Uite ce a putut să ne facă?... Dar eu nu mi-am dat seama în acel

moment, exact despre ce vorbea... Când ne-am întors la mănăstire,

Părintele Gherasim tot spunea că îi este rău, iar Părintele Damian mi-a zis:

- Să te duci să vezi ce face Părintele, cum se simte.

M-am dus la Sfinţia sa şi l-am întrebat: - Părinte, cum sunteţi? - E bine, las' că e bine... mi-a răspuns. Peste puţină vreme, m-am dus din nou

la Sfinţia sa, am ciocănit, dar nu mi-a mai răspuns. Am alergat la Părintele Damian şi i-am zis:

- Părinte Stareţ, Părintele Gherasim nu mai răspunde la uşă!

Părintele Damian, deşi octogenar, imediat a sărit de pe scaun şi a fugit la Părintele Gherasim. Eu am mers după


90

Sfinţia sa. Părintele Stareţ a deschis uşa şi a început să îl strige:

- Părinte! Părinte! Părintele deja nu mai răspundea...

Părintele Damian a început să plângă şi să-l strige mai tare... L-a luat apoi în braţe, mi l-a încredinţat mie şi mi-a zis:

- Ai grijă de el..., iar Părintele Stareţ a fugit în biserică şi a căzut în genunchi la icoana Maicii Domnului rugându-se.

Între timp, în braţele mele Părintele Gherasim şi-a revenit... S-a întors şi Părintele Stareţ, iar Părintele Gherasim i-a zis:

- De ce nu m-aţi lăsat, Prea Cuvioase, că eram deja... eram deja bine...

... Maica Domnului l-a întors... pentru rugăciunile Părintelui său Stareţ, Părintele Damian.

În dimineaţa următoare, când am fost cu Sfinţia sa la doctor acesta, foarte uimit, îi zise: „Cum?! Trăieşti?! Sfinţia ta trăieşti?! Nu se poate!!” După ce i-a făcut analizele, i-a zis: „Ai avut două infarcturi, Părinte! Este o minune că Sfinţia ta mai trăieşti!...”

A mai făcut un infarct în 1999... Doctorul îi zicea: „Nu ştiu cine te ţine pe Sfinţia ta...” De fiecare dată când era în


91

starea asta de rău, Părintele Damian plângea...”

Părintele leronim

Moştenirea Părintelui Ieronim Părintele Ieronim a fost cel care l-a

îngrijit cu toată dragostea pe Părintele Gherasim în ultimii 5 ani ai vieţii pământeşti. Aşa se face că într-una din zile, simţind probabil în dragostea de ucenic apropiata despărţire, a cerut Bătrânului său un ultim cuvânt de învăţătură: I-am zis:

- Părinte... Părintele Damian a plecat, plecaţi şi Sfinţia voastră... daţi-mi, vă rog, un ultim cuvânt de folos.

Iar Părintele mi-a zis: - Dacă nu simţi atunci când te

rogi, roagă-te înainte, că Dumnezeu îţi va trimite simţirea inimii.

Mi-a zis că este un citat dintr-un scriitor bisericesc, practicant al rugăciunii lui Iisus, atât de îndrăgită de Sfinţia sa.”

2. Ultimele zile


92

„În anul când a murit, s-a împărtăşit în Joia Mare şi Miercuri m-aştepta în paraclis (nu mâncase nimic de duminică seara) iar când am venit, zice: „Prea Cuvioase, am să vă spun ceva; vreau să mă împărtăşesc şi am ceva pe suflet şi de abia v-aşteptam să veniţi. Mi-a dat doctorul să iau nişte medicamente şi eu le-am luat, le-am înghiţit aşa... fără apă; dar m-am înecat şi atunci m-am dus repede şi am luat aghiasmă” Vedeţi până unde mergea în mărturisirea sa?!”

Părintele Nicolae

„În ultima săptămână i-a fost rău – îşi

aminteşte Părintele Ieronim – a luat Miercuri pastilele cu aghiasmă, după cum spunea şi Părintele Nicolae. Mie mi-a zis să îi fac baie Sâmbătă că vroia să se împărtăşească Duminică, de Praznicul Învierii Domnului. Dar Miercuri vine la mine şi-mi zice:

- Poţi să vii să-mi faci baie? - Da. îi răspund şi m-am dus să

pregătesc cele necesare. De obicei el îşi tăia singur unghiile la


93

picioare. Dar acum îmi zice: - Părinte Ieronim, taie-mi sfinţia ta

unghiile că e ultima dată. Pe mine m-au podidit lacrimile şi i-am zis:

- Părinte, cum se poate, de ce vreţi să ne părăsiţi?...

- Nu se ştie dacă m-apucă Paştile... dar dacă m-apucă, nu trăiesc mai mult... mi-a răspuns Părintele Gherasim.

Dar eu am continuat insistent: - Părinte, mergem la doctor... - Nu mai merg la doctor... nu mai e

nevoie de nimic... mi-a răspuns Bătrânul. În Vinerea Mare l-am vizitat: - Părinte, cum sunteţi? Era aşa într-o

stare... - Nu. Nu... lasă, că sunt bine... îngâna

Părintele. Duminică dimineaţa a venit un doctor

care i-a dat nişte nitroglicerină şi a spus: - Nu mai are mult de trăit. Eu îi ziceam: - Părinte, haideţi să mergem, ca a venit

Salvarea! Părintele: - Nu, lasă-mă că-mi revin, îmi revin... Apoi eu m-am luat cu ascultarea, am dat

masa, iar după masă ei au plecat la


94

Mănăstirea Cernica şi acolo s-a întâmplat... în ziua de Paşti când era şi pomenirea Sfântului Calinic; avea mare evlavie la Sfântul Calinic şi la Sfântul Gherasim de le Iordan...”

Ascultare până la moarte Îşi aminteşte Părintele Nicolae: „Şi

atunci, în ultima sa noapte de Paşti parcă niciodată n-a citit aşa de mult şi era epuizat şi de post şi de faptul că era multă gălăgie... Şi parcă aşa a rămas o durere în sufletul meu, o apăsare pe conştiinţa mea... După ce a trecut noaptea Învierii, a venit la Vecernie. Eu aveam vreo două familii din Bucureşti care veniseră să mai stăm de vorbă, avuseseră mari probleme... Şi a venit Părintele Ambrozie la mine şi mi-a zis:

- Prea Cuvioase, azi e ziua Sfântului Calinic şi am vrea să mergem şi noi la Cernica.

- Şi eu aş vrea să merg... - i-am zis, dar... nu pot. Spuneţi-i Părintelui Gherasim să meargă Sfinţia sa....

Şi s-au dus la Părintele Gherasim şi mi-au mărturisit că tocmai ce vroia să se aşeze


95

în pat, peste măsură de ostenit... că nu dormise deloc. Dar a trecut din nou peste toată neputinţa trupească şi a plecat cu părinţii la Cernica, la întâlnirea cu Sfântul Calinic... Iar eu, când am auzit că a murit, am avut aşa o apăsare pe conştiinţă... Dar nici o mişcare nu se face fără voia lui Dumnezeu.”

Părintele Nicolae

„Părintele Ambrozie a venit la mine şi mi-a spus că mergem la Sfântul Calinic. Mi-a zis că să-l aştept până vine şi m-anunţă.

- Mergem cu Părintele Gherasim. A bătut la uşă şi Părintele Gherasim

se-mbrăca. - Mulţumesc lui Dumnezeu că m-am

împărtăşit astăzi! a zis Părintele Gherasim. Părintele Nicolae n-a vrut să

meargă, nici Părintele Teotim. Văzând că vine seara, am mers la Părintele Ambrozie şi i-am zis:

- Mergem sau nu? - Mă duc să-l întreb pe Părintele

Gherasim dacă mergem sau nu. L-a întrebat...


96

- Hai! De ce azi? - Că e ziua lui... - Da? - Da. - ...Dacă e ziua lui, bine, mergem.

Sfinţia voastră ce ziceţi? - Mergeţi sau nu. - Păi...hai! Ţinuse o predică de vreo 30 de minute,

nu mâncase nimic din Joia Mare... s-a împărtăşit de Paşti.

Am fost mulţi în maşină. Eu am condus. Îi zic:

- Părinte Gherasim, vă simţiţi rău? - Da, mă simt foarte rău... N-am chemat Salvarea... Părintele

Ambrozie: - A mai avut astfel de stări de rău... Am mers, s-a închinat la moaştele

Sfântului Calinic (moaştele fuseseră, după obicei, scoase din biserică, la un loc de închinare), le-a sărutat, a intrat în biserică, s-a închinat la locul sfântului, la icoanele mari şi s-a aşezat în strana de lângă icoana Mântuitorului din dreapta catapetesmei... Se simţea rău... Zic:

- Părinte, vă simţiţi rău? - Da, foarte rău...


97

Se freca puţin pe picior. Părintele Ambrozie:

- Ce facem cu Părintele Gherasim? Hai că îi e rău...

Zic: - Hai că Părintele moare... să facem

ceva! Am ieşit afară. Între timp au venit nişte

credincioase cunoscute Părintelui să le dea binecuvântare. Le-a binecuvântat pe ele şi pe alţii, zâmbea şi, în faţa bisericii, s-a dat în spate deodată uitându-se în sus. Privea fix. I-am trecut cu mâna prin faţa ochilor. N-a clipit. Nu ştiu ce vedea. Făcea: „Mmm, mmm...” Am trimis pe cineva să-i dea o lingură de miere. A adus. Iar a început să meargă. Am trecut pe sub gangul din dreapta cu Părintele Gherasim mai mult pe braţe. A venit Părintele Teofan şi i-a zis:

- Hristos a înviat! Părintele Gherasim i-a răspuns: - Adevărat a înviat! Continuu se închina de când a ieşit din

biserică şi până a murit. A intrat în comă. Unul din apropiaţi a înălţat o rugăciune ca Dumnezeu să-Şi aducă aminte de nevoinţele sale. A venit Salvarea şi a constatat decesul. L-am urcat în maşină şi


98

l-am dus la Mănăstire la Sitaru.”

Părintele Cosma

„Am mers la Mănăstirea Sitaru înainte cu o zi de înmormântare. Am intrat în biserică şi în pronaos era aşezat Părintele Gherasim în coşciug ca într-un pat. Parcă dormea... Fiind ieromonah, îmi ziceam că trebuie să fac o rugăciune de pomenire şi iertare ca pentru cei adormiţi. Aveam însă o stare puţin cam confuză. Parcă nu aveam acea jale obişnuită ca la slujbele pentru adormiţi. Iar şi iar am încercat să mă rog pentru Sfinţia sa... Aveam lângă trupul său o linişte care mă cuprindea şi nu puteam decât să zic şi să repet continuu, fără să-mi dau seama, cu o bucurie neînţeleasă: „Cuvioase Părinte Gherasim, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi...”

Părintele Pavel

Mari duhovnici despre Părintele

Gherasim Ne spuneau Părinţii că într-una din

vizitele lor la Mănăstirea Sihăstria s-au sfătuit cu Părintele Arhim. Cleopa Ilie şi mare folos au luat. Astfel, le-a rămas întipărit în minte Părintele Cleopa care spunea despre Părintele Stareţ Victorin că este în continuă alergare prin mănăstire, neputând fi găsit la stăreţie. Întrebaţi câţi călugări sunt la Sitaru, au răspuns:

- Douăzeci! - Atât de mulţi? La noi nu este încă nici

unul... Răspunsul i-a ruşinat mult pe părinţi,

folosindu-i foarte. Întâlnindu-se cu Părintele Stareţ Victorin în curte, acesta i-a invitat la masă. Dar, pentru că era într-o vineri dimineaţă, Părinţii au refuzat. „Când veţi ajunge acasă va fi sâmbătă, deci: veniţi la masă!” Acest răspuns i-a dezarmat. Au fost duşi la Stăreţie şi li s-a rânduit un frate care să le pună de mâncare. Au fost uluiţi de fratele care a făcut totul într-o tăcere deplină. Mâncarea, povesteau Părinţii, a fost cu ulei spre mai marea lor smerire. Au


100

vizitat atunci şi pe Părinte Paisie (de la Sihla) pe care îl pomeneau cu multă evlavie pentru cuvântul primit:

- Părinţilor, să nu fiţi ca bărzăunul, ci ca albinele!

- Cum să înţelegem cuvântul? - Albina culege nectarul din flori, iar

bărzăunul din mortăciuni. Câţiva părinţi din obşte au mers la

Mănăstirea Sihăstria cerând cuvânt de folos Părintelui Ioanichie Bălan. Acesta le-a spus: „Părinţilor, Bătrânii aceştia doi sunt sfinţi.”

Într-o situaţie asemănătoare, Părintele Ilarion de la Cernica a spus: „Părinţii aceştia mare plată au la Dumnezeu pentru ce au făcut la mănăstire.”


101

Epilog

Abia după moartea Bătrânului ne-am

dat seama că în multe nu-l înţelegeam... Grijile, frământările, întâlnirea cu oamenii îi aduceau multă amărăciune, iar noi, ca nişte neisprăviţi, îl acuzam că nu are timp pentru noi, că nu vorbeşte cu noi, că nu ne zâmbeşte. Ni se părea că era prea aspru şi neiertător. Dar Părintelui îi era foarte greu să se desprindă şi să se întoarcă către frământările noastre neduhovniceşti, având mintea şi inima înălţată în rugăciune către Dumnezeu. Măcar acum îi cerem iertare căci, în paharul amărăciunii pe care-l bea zilnic, adăugam şi noi picături cu nemilostivire. Laudă fie îndelungii sale răbdări, pe care a dobândit-o cu multă osteneală şi rugăciune, prin harul lui Dumnezeu, Cel minunat întru sfinţii Săi, Căruia se cuvine toată slava. Amin.


102

Scrisoare către un credincios: - a Cuviosului Gherasim de la

Mănăstirea Sitaru - Iubite frate întru Hristos,

„[...]Ca să vă îndeplinească Bunul Dumnezeu cererile este necesar să ne însoţiţi în rugăciunile noastre astfel:

1. Să nu lipsiţi Duminica de la Biserică. În cadrul Sfintei Liturghii, la Sfântul Altar, are loc o taină înfricoşătoare când la strană se cântă: „Pre Tine Te lăudăm”... pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele lui Hristos, iar Duhul Sfânt, Care săvârşeşte această prefacere, îi învăluie cu Sfânta Sa Lumină şi pe cei ce sunt în Biserică şi sunt cu gândul la Dumnezeu.

2. Să ţineţi toate posturile în întregime, nu numai miercurea şi vinerea. Postul este una din poruncile date de Dumnezeu cu gura Lui, atunci când a zis primilor oameni să mănânce din toţi pomii, afară de pomul cunoştinţei binelui şi răului, avertizându-i că, dacă vor mânca din el, cu moarte vor muri.


103

Primii oameni nu au ascultat de porunca lui Dumnezeu şi au fost izgoniţi din Rai. Deci, nu vom putea reintra în Rai decât dacă vom ţine posturile. Pe de altă parte, înfrânarea este una din roadele Duhului Sfânt (Epistola Sfântului Apostol Pavel către Galateni, 5, 22 - 23) şi cum roadele Duhului Sfânt sunt într-o unitate vie, înseamnă că există pericolul să fim lipsiţi de toate roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia, blândeţea, înfrânarea.

Postul înseamnă înfrânarea de la unele mâncăruri (carne, ouă, lapte, unt, brânză) dar şi post sufletesc: fuga de mândrie, slava deşartă, iubirea de avuţii (bani), desfrânare, lăcomie, invidie, mândrie, lene.

3. Să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cât mai des (cei în vârstă la toate praznicele), cel puţin în cele patru posturi şi

4. Să vă rugaţi cât mai mult, ştiind că a te ruga înseamnă a vorbi cu Dumnezeu.

La această stare, de a vorbi şi mai ales de a simţi că eşti cu Dumnezeu, se ajunge prin orice rugăciune stăruitoare, dar cel mai


104

uşor prin aşa numita rugăciune a lui Iisus, care este tot aşa de puternică, precum este şi „Tatăl nostru” dar, fiind mai scurtă, este mai uşor de rostit:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”

Această rugăciune se zice de obicei în gând, dar şi şoptit sau cu voce tare şi se zice necontenit: adică, de cum te dai jos dimineaţa din pat, pe stradă, la serviciu în pauze, la bucătărie şi chiar când mâncăm. Adică tot timpul gândul să ne fie la Dumnezeu căci dacă pierdem legătura cu Dumnezeu, atunci vine diavolul şi intră el in legătură cu noi, prin tot felul de gânduri şi fapte necuviinciose. Ori, această rugăciune are darul de a ne ţine mereu în legătură cu Dumnezeu.

Vă rugăm să încercaţi să puneţi în lucrare această rugăciune şi veţi intra, în timp, într-o pace şi intr-o mare bucurie sufletească şi veţi fi apăraţi de ispite şi de necazuri. [...]

Bunul Dumnezeu şi Maica Domnului să dăruiască întregii voastre familii sănătate şi mântuire.”


Gherasim Monahul

Părintele Gherasim la 87 ani

105


106

Pr. Gherasim cu Pr. Damian şi Pr. Nicolae

Părintele Gherasim la litanie de ploaie


107

CUPRINS

Scurtă biografie...........................................2 Precuvântare...............................................5 Chipul Bătrânului Gherasim ......................9 1. Moştenirea duhovnicească....................10 2. Reconstrucţia mănăstirii.......................19 3. Portretul Monahului Gherasim.............35 4. Virtuţi duhovniceşti ale Părintelui.......44 5. Predica Părintelui Gherasim.................84 Moartea Cuviosului...................................87 1. Ultimii ani..............................................87 2. Ultimele zile...........................................91 Mari duhovnici despre Părintele Gherasim...................................................99 Epilog.......................................................101 Scrisoare către un credincios..................102

CUPRINS........................................... 107

parintele gherasim

Documents