PATRIMONIUL LINGVISTIC EUROPEAN. TIPURI DE LIMBIEuropa se remarcă printr-o mare diversitate lingvistică: limbi oficiale ale statelor,limbi co-oficiale utilizate în

diferite zone, la care se adaugă o mare varietate de limbi regionale şi minoritare, precum şi limbile vorbite de comunităţile de imigranţi.

Numai în cele 27 state ale Uniunii Europene există peste 60 de comunităţiindigene vorbitoare de limbi regionale sau minoritare

Limbile din Europa aparţin, în marea lor majoritate unei singure familii lingvistice: marea familie indoeuropeană, care însumează peste 95% din locuitorii Europei geografice. Aceasta deosebeşte Europa în sens restrâns de celelalte continente (cu excepţia Australiei), în care există un mare număr de familii de limbi.

Cel mai mare rol în definitivarea situaţiei lingvistice actuale în Europa l-au avut, cele germanice şi slave.Familia indo-europeană, care cuprinde aproximativ 150 de limbi, este cea mai importantă din lume. Printre

limbile indo-europene actuale vorbite în Europa se numără două limbi din ramura baltică, letona şi lituaniana şi patru limbi din ramura celtică: bretona, gaelica din Scoţia/scoţiană, galeza şi irlandeza.

Limbile din ramuragermanică sunt reunite în grupurile scandinav/septentrional (daneza, feroeza, islandeza,norvegiana, suedeza) şi occidental (engleza, frizona - inclusiv varietăţile ei -, germana,idiş - cu o geneză şi trăsături aparte - luxemburgheza şi neerlandeza/olandeza, cu variantaflamandă). Limbile romanice, , sunt reunite în grupurile oriental), catalana fiind o „limbă-punte” între ultimele două grupuri. Limbile din ramura slavă, sunt împărţite în 3grupuri: oriental (belarusa, rusa - care s-a extins şi în Asia - şi ucraineana), meridional(bulgara, macedoneana, sârba, croata, slovena) şi occidental (caşuba, ceha, polona,slovaca, soraba), la care se adaugă limbile pomak, rusyn şi ruteana.Limbile neindo-europene din Europa formează insule printre cele indo-europene.

În afară de un număr relativ restrâns de limbi „mari”, de cultură, cu rol de limbi de stat,majoritatea sunt vorbite în Federaţia Rusă de un număr mic de locuitori, unele fiind pecale de dispariţie.

Familia altaică, vorbită în cea mai mare parte în Asia şi în mică măsură înEuropa, cuprinde câteva zeci de limbi, grupate în două ramuri principale: occidentală sauturcică şi orientală - cuprinzând, la rândul ei, grupurile mongol şi tungus şi unele limbiizolate. Din această familie se vorbesc în state incluse în Europa limbile turcă şi tătară ş. a.

Basca este o limbă neindo-europeană de origine incertă, neîncadrată în nici ofamilie lingvistică (deşi a fost apropiată de diverse alte limbi, printre care şi de celecaucaziene).

În Europa sunt reprezentate în prezent aproape toate familiile de limbi de pe glob,cu excepţia familiilor australiană, papua şi khoisană.

Din punct de vedere tipologic, majoritatea limbilor Europei aparţin celor două tipuri principale din clasificarea morfologică clasică a limbilor : flexionar şi aglutinant.

Un număr de limbi dintre cele care nu fac parte din familia indo-europeană, suntaglutinante - exprimă fiecare valoare gramaticală printr-un afix, care se ataşează laradicalul cuvintelor.Tipologia sociolingvistică a limbilor ar fi incompletă dacă la analiza situaţiei lingvistice din orice ţară nu s-ar lua în consideraţie şi alte variabile. Una dintre acestea este distincţia între limbile care sunt recunoscute ca limbi oficiale şi cele care nu sunt recunoscute ca atare (limbile nonoficiale). O subdiviziune a limbilor efectuată după statutul lor legal prefigurează următoarea ierarhie: recunoaşterea limbii ca limbă oficială a naţiunii; recunoaşterea statutului oficial al limbii într-o unitate regională importantă; promovarea limbii de către autorităţi în diferite moduri (folosirea în sistemul de educaţie, în administraţia locală, în anunţuri publice etc.), deşi aceasta nu se bucură de statutul unei limbi oficiale la nivel naţional; tolerarea limbii în sfera privată (şcoli private) şi interzicerea limbii.Statutul de limbă oficială se instituie, de obicei, prin Constituţie. Limba oficială este folosită de către autorităţile statale şi de drept în comunicarea orală şi pentru redactarea documentelor oficiale, se utilizează ca limbă de predare în învăţământul de stat, în mass-media, iar pe plan extern – în relaţiile cu alte state. Limba oficială nu se identifică cu limba naţională – limba unui grup etnolingvistic (nu în mod obligatoriu a naţiunii majoritare) al cărei uz este recunoscut legal în ţara căreia îi aparţine grupul respectiv. De exemplu, în Republica Moldova limba română este limba naţională a populaţiei majoritare fiind în acelaşi timp limba oficială a statului, pe când limba găgăuză este limba naţională a minorităţii găgăuze, are statut de limbă oficială regională, dar nu este limba oficială a Republicii Moldova.

Limba oficială de stat nu se identifică cu limba naţională - prin care, înterminologia socio-lingvistică şi în cea juridică actuale, spre deosebire de uzul curent, sedesemnează nu limba întregii naţiuni care trăieşte într-un anumit stat, ci limba oricăreinaţionalităţi al cărei uz este recunoscut legal în statul în care trăiesc membrii săi. Înaceastă accepţie, un stat poate avea nu numai una singură, ci şi mai multe limbi naţionale.

Unele limbi pot fi protejate numai pe plan local/regional, sunt permise îndezbaterile parlamentare sau în justiţie sau pot fi „limbi naţionale”, dar care nu sunt oficiale.

În funcţie de numărul indivizilor unei comunităţi lingvistice care utilizează o anumită limbă se face distincţie între limba majoritară (limba populaţiei autohtone majoritare)