Pentru suflet, îndemnuri…Luminiţa Teodora Munteanu

Început al Postului Mare, post în care adevăratul creştin îşi caută de suflet. Un bun prilej pentru aducerea-aminte a dragostei lui Dumnezeu pentru om, pe zi ce trece mai îndepărtat de lumina Lui.

Peste noi, cei prea preocupaţi de vremuri şi nu de vreme, a venit iată acea vreme necesară a întoarcerii la cele atât de adânc sufleteşti: la reculegere, la resemnare, la pioşenie şi smerenie. Se impune pentru fiecare dintre noi, de la caz la caz, răgazuri de reflecţie asupra a ceea ce se situează dincolo de existenţa atât de caducă şi înşelătoare, dincolo de ceea ce construim zi de zi în naivitatea noastră- de parcă „am moşteni pământul”. Se cuvine deci, ca măcar din vreme în vreme, să ne întoarcem la ceea ce nouă românilor, ca popor creştin ne este înscris ca arhetip în inconştientul colectiv: credinţa în Dumnezeu. Fără nici o urmă de îndoială, Dumnezeu ne însoţeşte în fiecare clipă iar a face apel la amintirea Lui aduce aproape a jignire a Sacrului însă într-o lume din ce în ce mai profană, îmbolnăvită de uitarea celor sfinte acest act capătă semnificaţia unei tresăriri în conştiinţă.

Conştiinţa noastră, cea către care am încetat să ne mai întoarcem, prea grăbiţi în travaliul nostru lumesc, are nevoie din când în când de tresăriri. E nevoie din când în când să purcedem la interogarea propriei noastre fiinţe- şi nu neapărat în sensul filosofic ci în cel mundan, obişnuit .

Să ne aplecăm asupra propriilor noastre gânduri şi fapte trecute, prezente şi de ce nu, chiar viitoare. Să încercăm o judecată „din afară”, obiectivă, raportată la valorile etice: bine, rău, moral, imoral, cinstit, necinstit…Să fim sinceri cu noi înşine chiar dacă asta presupune să fim neiertători…Să ne lăsăm deoparte orgoliul chiar dacă s-a lipit de noi ca o epidermă, să recunoaştem că am greşit chiar dacă doare…

În căutarea fericirii, suntem mulţi cei ce ne lăsăm atraşi într-un labirint părelnic în care orbecăim furaţi de miraje iluzorii, senzaţii trecătoare, plăceri de-o clipă sau de două…Multora dintre noi le trece astfel viaţa, într-o obositoare goană după o himeră, nereuşind să dăm măcar de drumul care duce către ieşire, acolo unde este lumină şi cărarea e dreaptă lăsând să se zărească orizontul.

După rânduiala creştină, Postul Paştilor dă omului prilejul să dea dovadă de o umilă şi neînsemnată trudă în comparaţie cu cea a Mântuitorului lumii: să se nevoiască timp de şapte săptămâni renunţând la plăcerile lumeşti. Şi nici aşa, noi cei prea slabi, nu reuşim să ne învrednicim a demonstra în adevăr preţuirea ce se cuvine faţă de sacrificiul suprem al Tatălui: jertfirea propriului Fiu.

Semnificaţia sacrificiului Mântuitorului e mult mai profundă şi nu poate fi cuprinsă nici în vorbire nici în scriere. El trebuie înţeles în adâncul sufletului, de fiecare în felul său şi cu intensitatea trăirii particulare a unui astfel de gest sublim şi tragic deopotrivă. Pentru a-l pătrunde câtuşi de puţin s-ar cuveni poate să ne întrebăm noi înşine de câtă suferinţă am fi în stare pentru a salva. Nu omenirea, căci nu putem fi Chrişti, ci

măcar un seamăn al nostru aflat într-o nevoie. Cât am putea să dăm de la noi pentru alţii- dar fără a ne întreba ce am putea primi în schimb?

Ne-am obişnuit să reînnodăm legătura noastră cu Dumnezeu doar atunci când suntem în nevoie. Atunci ne amintim brusc că acolo Sus există Cineva care ne are în pază şi de la care putem cere ajutor. Necazul sau durerea ne învaţă să rostim rugi până atunci parcă neştiute, ne fac îndrăzneţi şi încrezători până într-atât încât începem chiar să-L simţim aproape. Dar ce păcat şi ce dezamăgire pentru Cel care ne iubeşte pe toţi deopotrivă atunci când Îl uităm deîndată ce necazul ni s-a risipit şi ne întoarcem de la Dumnezeu la ale noastre, căci suntem atât de ocupaţi! În felul acesta învecinarea cu Dumnezeu capătă, într-un mod cu totul nepermis, durata nevoii omeneşti. Şi, cu toate acestea, Dumnezeu nu ne lasă…

Într-o lume ce pare a îmbrăca tipare antiaxiologice e mare nevoie de revenirea la rădăcinile sănătoase ale spiritului nostru creştin. Fără a ne cere vocaţia ascetismului, Dumnezeu ne poate îngădui să trăim frumos într-o lume pe care să ne-o construim deopotrivă etic şi estetic. O lume care ne poate oferi bucurii şi plăceri nebănuite şi totodată nevinovate, o lume care nu îngrădeşte şi nu impune cum, în mod cu totul simplist, ne-am grăbi să credem. Lumea credinţei în bine nu poate fi decât o lume a înaltelor valori morale, cele care dau în ultimă instanţă adevăratul preţ al unei trăiri omeneşti. Căci ce este altfel omul fără ceea ce lasă curat în urma lui, fără cuvântul bun rostit către cel căruia îi lipseşte, fără mâna întinsă celui la vreme de nevoie?

Pentru a fi un adevărat creştin e nevoie în primul rând de calitatea de OM. Fără a fi om adevărat nu poţi clădi nimic în sensul desăvârşirii religioase. Dar acest fapt nu înseamnă că nu poţi fi un om adevărat şi fără a fi creştin deoarece în orice fiinţă umană trebuie să existe un spaţiu al desăvârşirii.

Din marea Sa iubire faţă de oameni, Dumnezeu a dat lumii bunul său cel mai de preţ, pe propriul Fiu, pentru ca prin patimile sale să mântuiască poporul căzut în păcat. Însăşi evocarea suferinţei Sale ar trebui să trezească în conştiinţele noastre dorinţa de a fi mai buni, mai generoşi, mai curaţi, pentru ca atunci când vom primi „lumina din lumină” a Sfintei Învieri” să ne simţim vrednici de a simţi fiorul adevărat al dumnezeirii.

În aceste zile, mai mult ca de obicei, să căutăm a cugeta mai mult la cele sfinte . Să căutăm a ne îmbrăca cu frumuseţea faptelor bune, pornite din inimă, să ne privim aproapele cu aceeaşi dragoste şi cu care ne privim pe noi înşine, să îngrijim mai mult de casa sufletului. Să încercăm să ridicăm o rugă cum într-un chip atât de tulburător a scris-o Dan Verona:

„Doamne, Îndreptează toate mişcările greşite ale trupului şi ale sufletuluiŞi fă din trupul nostru rugăciuneŞi din cuvântul nostru liturghie.”

Vom reuşi, cu siguranţă, să întâmpinăm Lumina Sfântă a Învierii aşa cum se cuvine!