perspectivele teoriei realiste in razboiul din congo
DESCRIPTION
analiza conflictTRANSCRIPT
UNIVERSITATEA CRESTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”
Facultatea de Ştiinte Politice
Lucrare de licenţă
Perspectivele teoriei realiste în războiul din Congo
Coordonator:lector.univ.dr. Radu Daniela
Absolvent: Capalău Daniel Bogdan
-Iulie 2009-
Cuprins:
Introducere......................................................................................................3
Capitolul 1
Cadru conceptual şi principalele abordări teoretice
1.1. Istoria Teoriei Realiste. Importanţa Teoriei Realiste………………………………5
1.2. Principiile Teoriei Realiste………………………………………………………...8
1.3. Conceptul de Război. Abordări teoretice ale Războiului în Relaţiile internaţionale
…………………………………………………………………………………………...15
1.4. Teoria Realistă şi Războiul……………………………………………………….25
1.5. Războiul din Congo. Istoric. Cauze. Consecinţe…………………………………28
Capitolul 2
Derularea Războiului din Congo . Prezent şi perspective
2.1. Principalele etape ale Războiului din
Congo……………………………………33
2.2. Situaţia
prezentă…………………………………………………………………42
2.3. Nivelurile de analiză ale Războiului din
Congo………………………………...47
Capitolul 3
Teoria realistă şi Războiul din Congo
3.1. Analiza principalelor nivele de analiză în funcţie de principiile Teoriei
Realiste…………………………………………………………………………..49
3.2. Posibile scenarii de soluţionare a
crizei………………………………………....55
3.3. ONU pentru
Congo……………………………………………………………..57
2
Concluzii.......................................................................................................67
Bibliografie………………………………………………………………...69
Anexe……………………………………………………………………....71
Introducere
Lucrarea de faţă ar vrea să demonstreze că Războiul civil din Congo s-a
desfăşurat în baza principiilor realiste ale relaţiilor internaţionale. Pentru a demonstra
acest lucru am luat fiecare moment semnificativ al războiului pe de o parte şi pe de altă
parte am analizat principiile teoriei realiste.
Lucrarea analizează Războiul civil care a fost divizat în două părţi: lupta
împotriva lui Mobutu (1996-1997) şi războiul recent (1998-2001) din Republica
Democrată Congo cu o atenţie deosebită pentru lăcomia şi nedreptatea ca motivarea
factorilor în aceste două războaie. Prin termenul "lăcomie" pur şi simplu se reflectă
dorinţa de a obţine controlul resurselor naturale, acestea reprezentând deliberat
diferenţele instituţionale, puse în aplicare de către conducător, dintre sectoarele formale şi
informale. Pe baza dovezilor cantitative şi calitative, rezultă un model de conflict între o
pradă a liderilor cleptocratică şi un potenţial grup de animale de pradă într-o anumită
regiune. Animalele de pradă au de ales între o producţie paşnică şi hotărârile luate de
elită, care deţin controlul ţării în resursele naturale. Se arată că instituţiile abuzează de
sectoarele formale şi informale, împreună cu sprijinul relativ al conducătorului. Acesta
joacă un rol-cheie în iniţierea unui război. Această observaţie este utilizată pentru a
explica sincronizarea dintre cele două războaie analizate în această lucrare. Modelul arată
de asemenea că, o dată pe ce războiul a început, dorinţa de a deţine resursele naturale şi
tendinţelele liderilor cleptomanici au determinat conflictul de mare intensitate.
În acest demers, lucrarea se bazează pe mai multe surse bibliografice, înţelegerea
literaturii de specialitate româneşti şi străine, utilizând documentele originale, într-un
grad mai mare de densitate, le-am îmbinat şi s-a format un tot bine închegat şi echilibrat.
3
Am selecţionat noţiuni, idei şi concepte care definesc şi corespund necesităţii de
informare şi apreciere din domeniul relaţiilor internaţionale pentru explicarea războiului
civil din perspectiva teoriei realiste.
Pe parcurusul lunilor în care mi-am elaborat lucrarea m-au impresionat multe
informaţii. Deşi eram relativ familiarizat cu noţiunile teoriei realiste a fost foarte
interesant să aprofundez aceste probleme şi chiar să descopăr lucruri noi, despre care nu
am mai citit sau aflat pâna acum. Deja problema masacrărilor în masă a fost şi este
discutată şi analizată din toate unghiurile posibile. Este cumplit să ştii că milioane de
oameni nevinovaţi, copii, femei, bărbaţi sau batrâni, au fost împuşcaţi doar pentru că
aparţineau unui trib sau altuia. În istorie, crime în masa au existat şi în alte conjuncturi,
savârsite de alţi tirani, dar de când s-a terminat cel de-al Doilea Război Mondial nu s-au
mai masacrat atâţia oameni.
Această lucrare este compusă din trei capitole:
Primul capitol este alcătuit din 6 subcapitole unde am analizat conceptele şi
principalele abordări teoretice ale realismului.
Al doilea capitol alocă un spaţiu consistent studiului de caz, unde am analizat
principalele etape ale Războiului civil din Congo şi situaţia prezentă în stat.
În al treilea capitol am prezentat un tabel al analizei în funcţie de principiile
teoriei realiste, importanţa Organizaţiei Naţiunilor Unite şi am oferite câteva posibile
scenarii de soluţionare a crizei.
În Anexe am oferit hărţi ale continentului african şi al statului congolez.
4
Capitolul 1
Cadru conceptual şi principalele abordări teoretice
1.1. Istoria Teoriei Realiste. Importanţa Teoriei Realiste
Realismul este un concept definit în multe domenii. De exemplu în filosofie,
teoria este antagonică cu idealismul, nominalismul, empirismul, instrumentalismul,
verificaţionismul şi pozitivismul. Pentru literatură, realismul este diferit de sentimentele
boeme şi visătoare. Prima teorie a Relaţiilor Internaţionale este realismul, o puternică
şcoală de gândire. Exponenţi ai teoriei realiste sunt: Tucidide, Niccolo Machiavelli,
Thomas Hobbs, George Kannan, Hans Morgenthau, Reinhold Niebuhr, Kenneth Waltz
(SUA), E.H.Carr, Schwarzenberger şi Wight (Marea Britanie).
“Realismul este înteles ca încercarea de a transforma regulile practicii diplomatice
din secolul al XIX-lea în legi ştiinţifice ale unei ştiinţe sociale în care s-a dezvoltat mai
ales în Statele Unite.”1
Şcoala de gândire realistă promovează statul în relaţiile internaţionale. Statul este
cel mai important actor şi scopul este de a acapara puterea. Legătura pe care se bazează
statele sunt modul prin care acestea îşi formează relaţiile pentru a-şi promova propriile
interese. Adepţii teoriei realiste au găsit elementul definitoriu al statului, anarhia.
Analiştii afirmă că datorită haosului din interiorul statului, liderii politici se eschivează de
crize şi pot apăra statul. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor.
Teoreticienii au oferit conducătorilor conceptual raţiunii de stat (raison d’etat). Este
1 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.40
5
promovată ideea că un actor politic trebuie să aleagă decizia cea mai bună în momente de
criză.
Adepţii au remarcat faptul că se creează situaţii de confruntare nu în interirorul
unui stat ci în relaţiile cu celelalte state., astfel că un stat puternic are şanse mai mari de a
rezista în faţa atacurilor. Atâta timp cât un individ sau un stat deţine puterea, poate să
realize orice îşi propune, folosind chiar forţa.
În cadrul şcolii de gândire realistă se evidenţiază patru teorii diferite:
1. Realismul structural este constituit de Tucidide care susţine conceptul naturii
umane. Liderii politici sunt absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile,
drepturile omului sau morala.
2. Realismul istoric este fondat de Machiavelli, Morgenthau şi Carr care susţin că
atâtat timp cât există putere, morala şi etica sunt clasate de liderul politic ca fiind pe un
plan secundar.
3. Realismul structural anarhic este reprezentat de Rousseau şi Walz. Cei doi adepţi
promovează ideea că datorită anarhiei, instabilităţii sistemului politic, se pot isca
divergenţe, chiar dacă actorii politici nu au inteţii negative.
4. Realismul liberal este întemeiat de Thomas Hobbs. Filosoful susţine că statele
puternice pot împiedica apariţia conflictelor chiar dacă s-au creat situaţii anarhice.
La început, definiţia teoriei realiste şi a relaţiilor internaţionale erau neclare şi nu
se făcea deosebire între cele două deoarece teoria realistă a trasat limitele precise între
această disciplină şi celalalte teorii ale ştiinţei politice. Concepţia realismului s-a
reformulate după gândirea germanilor, a teoriei Realpolitik.
Am cules şi citez mai jos definţii diferite ale teoriei realiste:
“În relaţiile internaţionale, realismul politic este o tradiţie de analiză care pune în
evidenţă imperativele cu care statele se confruntă în urmărirea politicii de putere pentru
îndeplinirea interesului naţional.”2
2 BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008, p. 43
6
“Realismul evidenţiază constrângerile asupra politicii impuse de egoismul uman
şi de absenţa unui guvern internaţional (<<anarhia>>) care duc <<la primatul şi
securităţii în toate aspectele vieţii politice>> (Gilpin 1986: 305)”.3
Realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistem datorită lipsei unui
nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a dobândi puterea.
“Realismul este o teorie sceptică ce demască aparenta inocenţă a adevărului
acceptat la un moment dat.”4
Cu alte cuvinte realismul politic este fundamentat pe haosul creat în sistemul
politic datorită lipsei unui nucleu al autorităţii unde indivizii sau statele se luptă pentru a
dobândi puterea. Unii adepţi ai teoriei realiste au tratat subiectul anarhiei, datorită lipsei
unei conduceri politice ierarhice. Şcoala de gândire realistă foloseşte termini ca: anarhie,
lupta pentru putere, rol explicativ – rol constitutiv/orientativ, personificarea statului,
principii fondatoare şi interesul naţional definit în termeni de putere.
“Funcţia realismului politic a fost, de la început, dublă: pe de o parte, se punea
problema întelegerii modului de comportare al statelor, ca principali actori ai sistemului
internaţional, pe de alta, cea a orientării propriului comportament în funcţie de cel al
altora.”5
Realismul clasic a fost fondat de Hobbs. Filosoful aduce în discuţie această teorie
în cartea sa, “Leviathanul”, în capitolul al 13-lea. Hobbs susţine că statul este constituit
datorită interesului omului. Pentru a-şi depăşi condiţia din natură, oamenii încheie un
contract social, alegând pe cel mai puternic să-I conducă. Acest suveran are obligaţia de a
ocroti siguranţa indivizilor. Funcţia îi oferă posibilitatea de a pedepsi pe orice individ
care încalcă contractul social.
Din punct de vedere al relaţiilor dintre state, Thomas Hobbs consideră că războiul
nu este necesar dar se poate realiza. Există o similitudine între politica internaţională şi
societate pentru că individual este preocupat doar de a supravieţui şi reproducere.
3 BURCHILL Scott, LINKLATER Andrew, DEVETAK Richard, DONNELLY Jack, MATTHEW Peterson, REUS-SMIT Christian şi TRUE Jacqui, “Teorii ale relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008, p. 444GUZZINI Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.585 PAŞCU Mircea Ioan şi VINTILĂ Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor Internaţionale”, p.14
7
În secolul al 17-lea, mai precis după terminarea Războiului de Treizeci de ani
(1618-1648), a avut loc Pacea de la Westfalia. Această pace este importantă în relaţiile
internaţionale deoarece s-au adus pentru prima dată în discuţie idea suvernaităţii statelor,
teoria egalităţii între state, legea privind obligativitatea de a respecta tratatele
internaţionale şi regula ca nici un stat să nu intervină în problemele interne ale unui alt
stat. Şcoala realistă ajută statul pentru a supravieţui după principiile păcii westfalice.
“Pentru a-si asigura securitatea externa, statele au urmatoarele opţiuni:
1. să se înarmeze,
2. să formeze alianţe,
3. să negocieze acorduri de control al armelor şi de dezarmare, pentru a reduce
potenţialul de ameninţare al adversarilor.”6
Balanţa puterii s-a schimbat în timp în balanţa terorii nucleare. Pe parcursul
anilor, balanţa puterii a fost Unipolară (SUA, 1945–1950), Bipolară (SUA-URSS, 1950–
1970) şi Bipolicentă (1970–1989 au fost aceleaşi puteri SUA-URSS dar au lăsat să intre
în joc şi alte state mai puţin dezvoltate).
Teoria realistă nu trebuie înţeleasă ca fiind o alegere ci ca o necesitate, ca un mod
de viaţă pentru politicieni.
Teoria realistă este importantă pentru că ea oferă o perspectivă despre ce se
cunoaşte în lume, ceea ce nu se cunoaşte, şi cum ar trebui să o privim dacă am dori să
cunoaştem ceea ce este tainic şi mai ales, ce trebuie să cunoaştem.
1.2. Principiile Teoriei Realiste
Edward Hallet Carr susţine în “The Twenty Zears Crisis, 1919-1939: An
Introduction to the Study of International Relation” că în ultima perioadă, scopul
războaielor nu mai este cel de a cuceri teritorii ci ca statele să-şi expună superioritatea
forţei militare. Din păcate politica internă a unui stat nu promovează relaţiile
internaţionale.
Din punct de vedere al lui Carr există câteva concepţii ale teoriei realiste:
6 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p.12-13
8
1. În relaţiile internaţionale statul este important pentru teritoriul său. Din punct de
vedere al relaţiilor internaţionale statul este compus din teritoriu, populaţie şi organizarea
conducerii. În caz de agresiune, violenţă, criză sau război, statul poate să-şi apere
teritoriul cu forţă militară.
2. În relaţiile internaţionale cel mai important este cel mai puternic. Nu este
importantă întinderea teritoriului, ci statul să deţină o economie ridicată şi o capacitate
largă de forţă militară.
Hans Morgenthau a elaborate în cartea sa “Politics Among Nations, The Struggle
for Power and Peace” şase principii ale teoriei realiste:
1. În primul principiu defineşte termenul de teorie “Teoria înseamnă a constata
faptele şi a le da un înteles cu ajutorul raţiunii”7. De la această definiţie rezultă că teoria
realistă politica este condusă de reguli obiective fixate în natura umană. Primul contact al
omului este cu ceea ce se întampla în jurul lui, care le percepe prin intermediul celor 5
simţuri. După ce aceste fapte s-au întamplat şi le-a sesizat le da o însemnatate, adică le
catalogează ca bune sau rele, utile sau inutile, folositoare sau nefolositoare, etc.
Pentru a îmbunătăţi şi ca societatea să se amelioreze este nevoie de a percepe
regulile după care societatea se ghidează. Indivizii nu respectă aceste legi, alegând eşecul.
Pornind de la legile obiective, teoria realistă doreşte să elaboreze o teorie
raţională. Există “posibilitatea de a distinge, în politică între adevăr şi opinie – între ceea
ce este adevărat, obiectiv şi raţional, sprijinit de dovezi şi luminat de raţiune, şi ceea ce
este doar o judecată subiectivă, separată de fapte aşa cum sunt ele şi alimentată de
prejudecăţi şi de confuzia între dorinţe şi realitate.”8
Natura umană nu s-a modificat de când filosofii Chinei, Indiei sau Greciei
încearcă să desluşească aceste legi. Conform acestui rezultat, nimic nu este nou în
politică. De altfel, politica acceptă cu greu o nouă teorie bazată pe aparenţe sau deducţii,
decât o teorie elaborată cu multe secole în urmă. Teoria politică trebuie expusă testului de
raţiune şi experienţă. Nu trebuie să te împotriveşti noului şi să ai prejudecăţi asupra lui ci
trebuie promovat ce este nou. Fiecare individ are opinii însă nu trebuie să coincidă cu
7 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.868 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.44
9
realitatea. Prin natura umană, legile politicii se pot fundamenta şi prin tradiţie se pot
conserva.
Realismul susţine că teoria trebuie să observe şi să le ofere un înţeles prin raţiune,
astfel se poate nuanţa politica externă şi rezultatele acţiunii sale. În acest mod, luăm la
cunoştinţă realitatea deciziilor şi putem deduce prin conduita acestora ce scopuri şi-au
propus decidenţii.
Analiza situaţiilor nu este îndeajuns. “Pentru a da sens materiei de bază factuale a
politicii externe, trebuie să abordăm realitatea politică cu un fel de schemă raţională, o
hartă care ne sugerează posibilele sensuri ale politicii externe.”9 Aceasta înseamnă că ne
gândim dacă am fi în locul politicieanului ce decizie raţională ar trebui să aleagă pentru a
soluţiona respective problemă.
2. “Realitatea trebuie înţeleasă şi evaluată ca o aproximare a unui sistem ideal al
balanţei de putere.”10 Instrumentul folosit în politică, ce defineşte interesul este puterea.
Această noţiune foloseşte raţiunea pentru a cunoaşte politica naţională şi internaţională şi
situaţiile care trebuiesc sesizate. Scopul teoriei realiste este de a deţine puterea. Adepţii
sunt de părere că interesul posedării politicii este de a avea în stăpânire puterea.
Excluzând o asemenea teorie nu am cunoaşte situaţiile politice sau
nonpolitice, ori s-ar produce un haos în domeniul politic. Să admitem că un politician se
foloseşte de putere (iar istoria poate demonstra această prezumţie). Pornind de la această
ipoteză, putem prevesti ceea ce un politician va decide dacă ne reflectăm din punct de
vedere al puterii. Dacă actorul de pe scena politică porneşte de la noţiunea de putere, va
avea capacitatea să perceapă teoriile politice. “Din perspectivele actorului, oferă
disciplină raţională în acţiune şi creează surprinzătoarea continuitate a politicii externe
care face ca politica americană, britanică sau rusă să apară ca un continuum inteligibil,
raţional, în general consistent în sine însuşi, indiferent de diferitele motive, preferinţe şi
calităţi morale sau intelectuale ale succesivilor decidenţi.11”.
9 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.44 10 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.49 11 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.45
10
Pentru a înţelege relaţiile internaţionale, decidentul nu trebuie să caute
particularităţi oferind o cale eronată. Chiar dacă planurile actorului politic sunt pozitive
nu trebuie să concluzionăm că urmările vor avea success. Pentru a înţelege calităţile
politice şi morale ale faptelor sale, trebuie să distingem acţiunile de motivele
politicianului. “Motivele bune oferă asigurări împotriva politicilor deliberate rele, alea nu
garantează bunătatea morală şi succesul politic al politicilor pe care le implică.” Din
această cauză, în domeniul relaţiilor internaţionale este importantă calitatea actorul politic
de îndemânare ca să înţeleagă teoriile fundamentale ale politicii externe, şi să aibă
iscusinţa de a le pune în practică.
Teoria realistă distinge intenţia omului politic care doreşte să folosească puterea
pentru naţiune sau pentru pentru propriul interes. În general decidenţii folosesc prezumţii
filosofice pentru a-şi atrage electoratul.
Interesul politicii externe nu a fost întotdeauna raţională sau obiectivă, dar aceste
greşeli, acumulate au schimbat sensul relaţiilor internaţionale. Cu toate acestea, teoria
trebuie să evite a oferi publicului aceste abateri de la cursul raţional.
Din păcate mulţi politicieni menţin aceleaşi idei eronate. “Când abordează
realitatea cu scopul de a trece la acţiune, aventura politică fiind unul dintre cele mai
importante exemple, mintea umană se pierde deseori din cauza unuia dintre cele patru
fenomene mentale uzuate: rămăşiţele unor cândva adecvate moduri de gândire şi acţiune,
acum depăşite de o nouă realitate socială, interpretarea demonologică a realităţii, care
suprapune o realitate fictivă – populată mai degrabă de persoane rele decât de probleme
aparent imposibil de soluţionat – peste cea reală, refuzul de a conştientiza o situaţie
ameninţătoare, negată prin verbalizarea iluzorie, sau dependenţa faţă de infinita
maleabilitate a unei realităţi aparent greu de controlat.”12
În general oamenii se obişnuiesc cu societatea şi exercită aceeaşi atitudine, este
nevoie doar de o situaţie potrivită pentru a o uni cu prototipul perfect. Important este ca
acest puzzle să se îmbine. Atunci când problemele trec prin modificări rapide, tipurile
tradiţionale trebuie să evolueze pentru ca gândurile să se îmbine cu acţiunile.
Se remarcă cum că în domeniul relaţiilor internaţionale lipseşte armonia dintre
politica externă şi realitate. Teoria susţine “egalitatea suverană”, în realitate este o
12 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.47
11
inegalitate între state, unele deţin mai multă putere, iar altele sunt mai mici, fără
importanţă. Acest lucru poate duce la haos, respectiv anarhie.
Dezacordurile, divergenţele, conflictele sau războaiele dintre state nu pot glosa
prin a se raporta la concepte, insitituţii sau proceduri tradiţionale. Această situaţie se
explică prin faptul că de exemplu în secolul al XIX-lea erau anumite concepţii, erau
diferite instituţii politice, guvernamentale, religioase, filosofice, etc, lumea evoluând,
realitatea s-a schimbat, dar teoria a rămas neschimbată. Din acest motiv, în relaţiile
internaţionale nu se poate întrebuinţa o politică mai raţională.
Se presupune că într-un conflict dacă se găsesc vinovaţi, după ce îi exterminăm,
problema este rezolvată.
Superstiţia încă influenţează societatea dar nu în domeniul relaţiilor internaţionale
ci în politică, iar numeroasele temeri şi implicit, eşecuri ne confirmă acest adevăr.
Prejudecăţile pe care ni le ataşăm, ne orbesc şi nu ne mai lasă să vedem adevărata
realitate. Politicienii şi-au incorporate cazurile prea mult (de exemplu lupta cu: Războiul
Rece, diverse grupări politice, terorismul, etc.), îndepărtându-se de la adevărata
problemă; puterea statelor, comuniste sau nu. Dacă folosim finanţele eficient şi utilizăm
competenţele positive vom rezolva orice tip de problemă.
Hans Morgenthau pune accent pe diferenţa dintre politica internaţională şi teoria
raţională. Realismul politic este alcătuit din teorii dar şi norme. “Realitatea politică este
plină de întâmplări şi iraţionalităţi sistematice şi oferă indicii asupra influenţelor tipice pe
care le exercită aupra politicii externe, iar elementele raţionale fac realitatea inteligibilă
pentru teorie.”13 Teoria realistă susţine că politica externă se poate înălţa la aşteptările
sale.
3. Cu toate că teoria realistă este de acord ca interesul să reprezinte elementul
de bază al puterii, în schimb nu reprezenta şi rădăcina. Interesul reprezintă substanţa
pentru putere. Puterea este o noţiune fundamentală reală iar conţinutul poate fi variabil.
Tucidide susţinea că datorită interesului , relaţiile internaţionale dintre state este mai
trainică. În secolul al XIX-lea, Salisburz îl contrazice afirmând că lipsa intereselor ar face
mai longevive relaţiile dintre naţiuni. George Washington a declarat că fiecare individ
(mai ales statul), are un comportament mai mult sau mai puţin interesat. Dar nici un om
13 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.49
12
nu poate ceda benevol pentru binele comun, pentru că aşa este natura umană.
<<Aserţiunea a fost evocată şi extinsă în secolul XX de observaţia lui Max Weber:
interesele (materiale şi ideale), nu ideile domină direct acţiunile oamenilor. Dar
“imaginile lumii” create de aceste idei au servit deseori ca indicatoare pentru direcţiile pe
care dinamismul intereselor a ghidat acţiunile >>14
Categoria de interes este stabilită de politica dintr-o anumită vreme, în funcţie de
contextul politic sau cultura în care este elaborată politica externă. Aceeaşi idee se
utilizează şi pentru putere. Puterea influenţează omul şi deţine controlul individului
asupra individului. Omul poate folosi puterea în toate domeniile. Prin putere se înţelege
că omul poate domina altă fiinţă, prin legi, armonie, prin democraţie dar poate să abuzeze
de putere. “Deşi realiştii cred într-adevăr că interesul este standardul cel mai important
prin care acţiunea politică trebuie judecată şi direcţionată, legătura contemporană între
interes şi statul-naţiune este un produs al istoriei, fiind aşadar condamnată să dispară în
cursul istoriei. Nimic din poziţia realistă nu militează împotriva ipotezei că actuala
diviziune a lumii politice în state-naţiuni nu va fi înlocuită de unităţi mai mari cu un
caracter diferit, mai armonizate cu potenţialul tehnicii şi cerinţele morale ale lumii
contemporane.”15
Realismul politic susţine că transformarea lumii contemporane se poate realiza
doar cu ajutorul puterii pentru că obiectivele sunt utopice iar realitatea este mult mai
dură.
4. Teoria realistă recunoaşte importanţa eticii în domeniul politic şi cunoaşte starea
de încordare dintre exigenţele morale şi imperativele politicii. Identificând diferenţa
dintre etică şi acţiunea politică, realismul nu are intenţia de a disimula realitatea.
Realismul înţelege că actul politic trebuie să fie moral dar este în acelaşi timp conştient
că acţiunea politică să fie încununată de succes, uneori este nevoie să fie lăsată morala la
o parte. Acţiunea politică trebuie sa fie morală. Însă individul înţelege că între moralitate
şi necesitate există o tensiune.
În politica internaţională sunt momente în care interesul statului poate fi atins
numai printr-un comportament imoral. Realismul politic susţine că legile morale pot fi 14 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.50 15 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.51
13
puse în practică de individ dar nu şi de stat, faptele trebuiesc raportate conform pricipiilor
morale. Acest principiu are la bază conceptul elaborat de Niccolo Machiavelli “scopul
scuză mijloacele”. “Dar în timp ce individul are un drept moral de a se sacrifica în
numele unui asemenea principiu, statul nu are dreptul să permită dezaprobarea sa morală
a încălcărilor libertăţii, să stea în calea acţiunii politice de succes, inspirată la rândul ei de
principiul moral al supravieţuirii naţionale.”16
Teoria realistă consideră că prudenţa reprezintă cel mai important principiu al
moralei care trebuie aplicat în politică. Prin prudenţă, realismul înţelege valoarea
urmărilor, faptelor politice alternative. În general, morala examinează o acţiune după
legile eticii, în schimb, etica politică, cântăreşte acţiunile prin rezultatele politice.
5. Teoria realistă respinge să constate dorinţele morale ale unui stat cu legile morale
care conduc lumea. Individul respectă ideile moralei până la stadiul în care aceasta nu
devine un obstacol în politică. Realismul afirmă că aproape nici o naţiune nu ar reuşi să-şi
ghideze interesele spre binele lumii. Un stat poate să cunoască ce este moral sau nu, dar
nu poate susţine cu precizie ce este moral sau nu în relaţiile internaţionale.
Se pot ruina multe civilizaţii sau state pentru că apare mândria în numele legii
morale, al idealului sau al Domnului însuţi. Politica se poate apăra prin conceptual
interesului. Astfel “suntem capabili să le dăm tuturor dreptate în două sensuri: putem să
judecăm alte naţiuni ca pe a noastră şi, făcând acest lucru, suntem capabili să aplicăm
politici care respectă interesele altor naţiuni, în timp ce le protejează pe ale noastre.”17
6. Realismul este diferit de celelalte şcoli de gândire, croindu-şi un loc special în
politică. Chiar dacă I se acordă o semnificaţie eronată, teoria realistă nu este negată şi în
problemele politicii. Realismul susţine politica în termini de interes definit ca putere.
Teoria realistă acceptă şi restul teoriilor care nu fac parte din sfera politică,
subordonându-le legilor politice. Realismul se izolează atunci când impulsionează idei ce
nu aparţin politicii. “Apărarea realistă a autonomiei sferei politice împotriva subminării
de către alte moduri de gândire nu implică dispreţ în ceea ce priveşte existenţa sau
importanţa lor.” 18 Realismul susţine că individul trebuie să-şi însuşească idei despre
economie, politică, principii morale sau religioase, pentru a realize ceva spectaculos. 16 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.51 17 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.52
14
Pentru a ne însuşi aceste caracteristici, trebuie să cunoaştem conceptele fiecărui domeniu.
Teoria realistă pretinde o independenţă a vieţii politice, reală şi intensă.
“Pe baza acestor principii, principalele propozitii ale realismului politic sunt
urmatoarele:
Datorită anarhiei din cadrul sistemului internaţional (generată de absenţa unei
autorităţi centrale), statele nu au altă soluţie decât să caute pe orice căi să îşi maximizeze
puterea de care dispun.
Omul de stat este cel chemat să indice ce înseamnă putere (teritoriu = resurse
umane şi materiale).
Puterea militară este cea mai importantă măsură a puterii (pornind de la teza ca:
"forţa este ultima raţio a politicii").”19
1.3. Conceptul de Război. Abordări teoretice ale Războiului în Relaţiile
internaţionale
Cuvântul “violenţă” derivă din limba latină “violentia” fiind tradus prin violenţă
sau sălbăticie. În secolul 16, în Franţa s-a introdus expresia “faire violence à quelqu’un”,
care înseamnă să abuzezi de putere pentru a constrânge pe cineva. În jurul anilor 1600,
violenţa reprezenta forţa dăunătoare, iar în 1748 se utilizează expresia “faire violence à
une femme, c’est à dire la violer”. Adjectivul “violent” împreună cu verbul “a viola”,
provin din limba latină, de la “vis”, care indică forţa de acţiune, iar pluralul “vires” este
trades prin forţele militare. De la cuvântul “vis” au fost derivate cuvinte precum: vigoare,
valoare sau virtute.
Violenţa este un instinct animalic, este un cuvânt aparte de agresiune şi erotism.
Prin violenţă se poate înţelege apărarea de sine. Conflictele, războaiele, revoltele şi
revoluţiile au la bază violenţa. “Actele de violenţă ar exprima o reapariţie a temerilor
arhaice şi ar constitui o modalitate de apărare, de răspuns la o ameninţare de distrugere a
propriei fiinţe.”20 Urmările faptelor violente sunt atât fizice cât şi psihice.
18 MORGHENTAU Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir, Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007, p.54 19 PAŞCU Mircea Ioan şi VINTILĂ Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor Internaţionale”, p.5620 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.10
15
Prin violenţă se înţelege că o acţiune este scăpată de sub control, ordinea este
devastată, luându-I locul haosul, starea de normalitate nu mai există, iar legile sunt
încălcate. Violenţa mai este definită ca fiind fapta unde se întrebuinţează forţa brutală,
constrângerea. Sinonime ale violenţei sunt: agresivitate, brutalitate, coleric, impulsive,
înverşunat, aprig, furios, aspru, chinuitor, cumplit.
Sociologul francez Yves Michaut susţinea că violenţa are trei forme: fizică,
economică şi simbolică (sau morală), implicând autorul, victima şi situaţia.
Chiar şi în epoca noastră se pot provoca divergenţe foarte uşor, determinându-se
schimbări alerte. La fel s-a întâmplat şi în cazul conflictelor armate din secolul XX, care
au dezlănţuit devierea dar şi dezvoltarea unor domenii precum economia, politica,
societatea sau tehnologia.
<<În “sistemul Convenţiilor de la Haga” din 1907, conflictul armat internaţional
apare ca fiind “ situaţia legală în care două sau mai multe grupuri ostile sunt autoritatea să
decidă asupra conflictului lor prin folosirea forţelor armate sau ca fiind o luptă
sângeroasă între grupuri organizate.”(Guy van Gerven, “La nation de guerre et des
situations connexes en droit helge”, în vol. “Récueil de la Société Internationale de droit
penal militaire et droit de la guerre”.)>>21
Astfel, războiul înseamnă o relaţie între state având dreptul de a provoca război
(jus ad bellum). Prin relaţie se înţelege dorinţa de a începe războiul, prin obligaţia de
avertizare a adversarului printr-o declaraţie de război sau un ultimatum. Pornirea unui
război a fost limitată prin Pactul Societăţii Naţiunilor, interzicându-se prin Tratatul
general de renunţare la război (Pactul Briand Kellog) din 27 august 1928 şi prin Carta
ONU.
Tratatul de la Haga sublinia că într-un război se vor opune doar statele. După
căderea comunismului, provocarea războiului servea forţei doar prin deciderea
Consiliului de Securitate.
Pe parcursul anilor, s-a decis să se înlocuiască ideea de “război” cu noţiunea de
“conflict armat internaţional”. De aici rezultă că două subiecte de drept internaţional se
declară gata să lupte apelând la forţa militară, chiar dacă unul dintre aceştia nu recunoaşte
conflictul. În 1949, prin Carta se recunoşteau:
21 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.50
16
1. conflictul armat internaţional care era declanşat printr-un document oficial sau
printr-o notă diplomatică prin care un subiect pezintă altui subiect condiţia definitivă,
2. dezacordul dintre subiecţii de drept internaţional chiar dacă unul nu admitea,
3. conflictul civil (chiar dacă nu era folosită forţa militară).
Manifestaţiile organizaţiei în sânul unui stat au fost recunoscute abia în 1977 “ În
situaţiile vizate sunt cuprinse conflictele armate în care popoarele luptă contra dominaţiei
coloniale şi ocupaţiei străine şi contra regimurilor rasiste în exercitarea dreptului
popoarelor de a dispune de ele însele, consarat în Carta Naţiunilor Unite şi în Declaraţia
relativă la principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi
cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite.22 ”
Din acest articol rezultă trei feluri de conflicte:
1. războiul pentru a înlătura dominaţia colonială,
2. naţiunea care luptă pentru înlăturarea actualei puteri,
3. împotrivirea populaţiei pentru a elimina regimurile rasiste minoritare.
Totuşi un conflict poate include chiar două tipuri de conflict din cele prezentate mai
sus.
ONU se ocupă de menţinerea şi impunerea păcii cu ajutorul instituţiilor:
Adunarea Generală, Secretariatul General şi Consiliul de Securitate, împreună cu
organismele regionale.
Adunarea Generală are funcţia de a supune membrii unor discuţii ample şi de
emite recomandări. Secretariatul General reprezintă cea mai înaltă funcţie din organizaţie
şi poate să impună Consiliului de Securitate să acţioneze într-o regiune pentru a menţine
pacea. Consiliul de Securitate este insituţia de acţiune a ONU care trebuie să intervină
acolo unde pacea este ameninţată. Carta îi conferă puterea Consiliului de a adopta măsuri
preventive, ansamblul de dispoziţii temporare şi de constrângere, prin întreruperea
relaţiilor diplomatice, economice, maritime, aeriene, etc sau prin folosirea forţei armate.
În Convenţia de la Geneva din 12 august 1949 se precizează: “ În caz de conflict
armat neprezentând un caracter internaţionale şi ivit pe teritoriul uneia din Înaltele Părţi
contractante, fiecare din Părţile în conflict va trebui să aplice cel puţin următoarele
dispoziţii:
22 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p52
17
1. Persoanele care nu participă direct la ostilităţi, inclusive membri forţelor armate
care au depus armele şi persoanele scoase din luptă, din cauză de boală, rănire, detenţiune
sau pentru orice altă cauză, vor fi în toate împrejurările tratate cu omenie, fără nici o
deosebire de caracter discriminatoriu bazată pe rasă, culoare, religie sau credinţă, sex,
naştere sau avere, sau orice alt criteriu analog.
În acest scop, sunt şi rămân prohibite, oricând şi oriunde, cu privire la persoanele
menţionate mai sus:
a. atingerile aduse vieţii şi integrităţii corporale, mai ales omorul sub toate formele,
mutilările, cruzimile, torturile şi chinurile,
b. luările de ostatici,
c. atingerile aduse demnităţii persoanelor, în special tratamentele umilitoare
şi înjositoare,
d. condamnările pronunţate şi exerciţiile effectuate fără o judecată prealabilă,
dată de un tribunal constituit în mod regulat şi însoţită de garanţii judiciare recunoscute
ca indispensabile de către popoarele civilizate.
2. Răniţii şi bolnavii vor fi ridicaţi şi îngrijiţi.
Un organism umanitar imparţial, aşa cum este Comitetul Internaţional al Crucii
Roşii, va putea să ofere serviciile sale Părţilor în conflict.
Părţile în conflict se vor strădui, pe de altă parte, să dispună intrarea în rigoare,
prin acorduri speciale, a tuturor sau a unei părţi din celelalte dispoziţii ale prezntei
Convenţii.
Aplicarea dispoziţiilor care preced nu va avea effect asupra statutului juridic al
părţilor în conflict.”23
Conflictele neinternaţionale se creează în interiorul statului datorită unei
divergenţe între forţele guvernului şi forţele rebele organizate. Conflictele interne sunt:
Războaiele civile,
Războaiele religioase,
Războaiele religioase,
Războiul de secesiune,
Etc.
23 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p. 56-57
18
Conflictele provoacă catastrofe în rândul societăţii, din această cauză ONU
împreună cu Crucea Roşie urmăresc să intervină acolo unde este nevoie şi încearcă să se
preocupe de conflict cu intenţia de a stopa.
După ce Cortina de Fier a căzut, şi-a făcut apariţia un alt gen de conflict:
conflictul armat destructurat. Acest tip de violenţă se creează tot în interiorul unui stat dar
faţă de conflictul neinternaţional (unde există o delimitare precisă între părţile aflate în
conflict: forţa armată naţională contra gupurilor organizate), în cadrul unui conflictul
destructurat, autoritatea nu mai face faţă, creându-se o situaţie haotică , unde se
desfăşoară acte de genocid, asasinate în masă, şi nimeni nu este răspunzător de aceste
fapte.
Aceste situaţii nu sunt prevăzute în Carta ONU iar Consiliul de Securitate nu
poate intervene când se sesizează un conflict dacă nu există statul. Cu toate acestea,
Consiliul de Securitate are permisiunea de a ameninţa sau chiar folosi forţa armată pentru
a impune pacea.
Alături de ONU, într-o criză se implică şi NATO. Organizaţia intervine în
conflicte politice, juridice, armate şi luptă pentru a menţine sau pentru a impune
securitatea şi pacea mondială.
În cazul tensiunilor interne şi tulburărilor interioare intervine autoritatea şi justiţia
naţională. Aceste situaţii nefavorabile reprezintă: “răscoale, manifestări care nu au la
început intenţia plănuită, acte isolate şi sporadice de violenţă, în opoziţie cu operaţiunile
militare duse de forţele armate şi grupările organizate, alte acte analoage care acoperă, în
special, arestări masive de personae din cauza actelor şi opiniilor lor.”24
Formele de violenţă au un grad înalt de brutalitate, agresivitate, impetuoasă şi
impulsivă, fiind diferite de situaţiile care se întâmplă în mod normal (furt, criminalitate).
Deobicei tensiunile şi tulburăile sunt create de încălcarea drepturilor omului.
Într-o acţiune militară se desfăşoară apărarea şi atacul se realizează prin: “dacă A
are interesul să-l atace pe adversarul său nu acum, ci cu patru mai târziu, atunci B are
interesul să fie atacat de el nu cu patru săpămâni mai târziu, ci acum. Aceasta este
contradicţia nemijloită, din aceasta nu rezultă însă că B ar avea interesul să-l atace acum,
imediat, pe A, ceea ce este, evident, ceva cu totul diferit.”25
24 TEODORESCU Mircea, “Drept international umanitar”, Lumina Lex, Bucureşti 2002, p.6225 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.15
19
Fiecare comandant îşi cunoaşte situaţia bine iar pe cea a rivalului o cunoaşte doar
incert. Datorită unor supoziţii, el poate face primul pas către începerea luptei. Va crede că
adversarul a atacat primul, dar în realitate el este cel care a început lupta.
Într-un asemenea caz apar situaţii favorabile sau nefavorabile, întâmplări
neprevăzute, jocul hazardului. Războiul implică acte curajoase, optimism în noroc,
îndrăzneală şi cutezanţă. Toate aceste trăsături sunt vizate de noroc. Războiul devine un
joc al probabilităţii, al norocului, asemănându-se de un joc de cărţi. În asemenea
conjuncture, omul lasă în urmă raţiunea, logica şi filosofia, ramuri ale ştiinţei care l-ar
aduce pe individ în situaţii sigure. Însă omul doreşte să se lase la voia întâmplări, în
hazard şi să-şi folosească norocul. Războiul nu se bazează pe teorii deoarece actorii sunt
indivizii care se servesc de forţe morale. Pornind de la acest motiv, în timpul războiului
absolute nimic nu este cert.
Prilejul declanşării războiului se datorează întotdeauna unui pretext politic,
instrumental războiului este unul politic. Se apelează la violenţă pentru a ajunge mai
repede la obiectivul propus, iar planul este hotărât de un comandant inteligent. Astfel că
intenţia politică este ţinta, iar războiul reprezintă intermediul prin care se va obţine
scopul.
“Războiul nu este deci numai un adevărat camelon, pentru că, în fiecare caz
concret, îşi schimbă cu ceva natura, dar mai este de asemenea, ca fenomen de ansamblu şi
în raport cu tendinţele care precumpănesc în el, o ciudată treime, compusă din violenţă
originară a elementului său, ura şi duşmănia, care trebuie considerate ca un instinct
natural orb, din jocul probabilităţilor şi al hazardului, care fac din război o activitate
liberă sufletului, şi din natura subordonată a unui instrument politic, prin care revine
purului intelect.”26
Într-un război sunt două obiective nemijlocite care trebuiesc propuse: păgubirea
inamicului şi obosirea acestuia. Orice obiectiv foloseşte însă violenţa, adică forţa militară.
De altfel, scopul războiului este de a extermina rivalul.
Războiul se foloseşte de o uniune armonioasă a forţelor, de caracteristicile şi
trăsăturile omului şi puse cap la cap trebuie să rezulte geniul militar. Geniul militar este
strâns legat de dezvoltarea spirituală generală a poporului. Este important ca un luptător
26 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.19
20
să fie curajos şi îndrăzneţ pentru a face faţă hazardului. Învingătorul trebuie să posede
două calităţi importante: inteligenţă îmbinată cu curajul de a-şi urma raţiunea.
“Câtă vreme nu cunoşti tu însuţi războiul, nu înţelegi unde sunt dificultăţile de
care este mereu vorba şi ce nevoie este de geniul şi de capacităţile intelectuale
extraordinare ce se pretind înaltului comandant. [...] Dacă însă ai văzut războiul, totul
devine de înţeles, şi este touşi extrem de greu să explici ce provoacă această schimbare,
să denumeşti acest factor invizibil şi peste tot activ.27”
Războul este o artă, deoarece nu este o ştiinţă exactă, unde este nevoie de o
cunoaştere pură. Într-un război se foloseşte arta pentru creaţie şi producţie. S-a ajuns la
concluzia că războiul reprezintă o divergenţă de natură umană iar “politica este pântecele
în care războiul se dezvoltă, in ea zac deja, tainic sugerate, formele rudimentare ale
războiului, după cum calităţile fiinţelor vii preexistă în embrionii lor”28. Datorită
multitudinii de schimbări, dezvoltării şi evoluţiei care există mereu, acţiunile nu se
repetă, cel puţin nu la fel, noţiunea legea este exclusă din război.
Războiul reprezintă o luptă în doi iar pe parcurs se intensifică. Amândoi “încearcă
să impună celuilalt, prin violenţă fizică, să-I îndeplinească voinţa, scopul său imediat este
să-l doboare pe adversar şi să-l facă, prin aceasta, incapabil de orice rezistenţă
ulterioară.”29 “Războiul este un act de violenţă şi în folosirea acesteia nu există limite,
asfetl, fiecare parte îi impne celeilalte legea sa, rezultând o acţiune reciprocă ,care,
conform definiţiei, trebuie să ajungă la extrem.30” (prima acţiune reciprocă). Războiul se
foloseşte de violenţă pentru a impune voinţa. Pentru a-şi atinge obiectivul, trebuie să-şi
dezarmeze adversarul.
O luptă violentă va fi întotdeauna urmată de o catastrofă, mai ales umană.
Adversarul foloseşte inteligenţa, va încerca să-şi impună legea, solicitându-se până la
extreme. Gradul de violenţă se poate stăpâni doar datorită relaţiilor dintre state, dar
niciodată nu se va putea exclude.
Lupta dintre oameni se datorează urii. Într-un război, popoarele primitive au la
bază doar un plan strâns legat de sufletul omului, de instinct, iar popoarele civilizate se
27 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.3828 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.5529 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.930 VON CLAUSEWITZ Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed. Antet, Bucureşti 2002, p.10
21
folosesc de raţiune, de gândire. Din păcate atât populaţiile primitive cât şi populaţiile
civilizate sunt stăpânite de o ură pătimaşă. Chiar dacă nu este principiul fundamental,
războiul se bazează pe sentimente şi nu aparţine de nivelul civilizaţiei ci de importanţa şi
durata dezavantajelor neprielnice. De aici rezultă că poporul civilizat se va folosi de
intelignţă pentru a-şi manifesta violenţa, încercând să nu rănească civilii.
Scopul principal al războiuli military este de a-şi folosi raţiunea pentru a-şi
dezarma adversarul. Ultima situaţie a rivalului este de a nu se mai putea apăra. Cea de-a
doua acţiune reciprocă este că amândoi adversary au posibilitatea de a-şi impune voinţa şi
legea sa celuilalt. Pentru ca acest obiectiv să devină realitate, trebuie să nu se folosească
de mijloace cât mai mari iar motivaţia să fie puternică.
Unul dintre beligeranţi, chiar dacă are o capacitate mai mică de mijloace, poate
să-şi folosească voinţa pentru a-şi înfrânge rivalul. Aceasta reprezintă a treia acţiune
reciprocă.
Se va ajunge la folosirea forţei dacă se va atinge extremul, rezultând declanşarea
războiului, unde fiecare adversar va încerca să-şi impună propria lege. În cadrul
războiului apare un nou obiectiv, cel mai puternic: scopul politic al războiului, care va
deveni realitate prin folosirea forţei armate.
Carl von Clausewitz se întreabă dacă ar exista situaţia în care obiectivul nu ar fi
important, mijloacele ar fi prea puţine disponibile, războiul s-ar mai declanşa?!
Se observă că ar putea exista o situaţie în care cele două beligerante ar fie gale în
forţă, dorinţa lor nu ar fi de a încheia pace ci ar aştepta o situaţie propice pentru a acţiona.
Dacă unul reuşeşte să acapareze un teritoriu al adversarului, trebuie să aibe grijă ca
rivalul său încheie pace şi să se resemneze. Contrar acestei idei este ca cel păgubit să-şi
reorganizeze mijloacele şi forţa armată şi să-şi atace adversarul în cazul în care acesta se
află în repaos. Din această cauză, cel care a ocupat o provincie trebuie să acţioneze până
când îşi va lăsa adversarul dezarmat, să nu-I ofere timp să-şi organizeze un plan de
acţiune.
Relaţiile internaţionale se ocupă cu cercetarea conflictelor pronind de la origine,
tendinţe comportament, luarea măsurilor de precauţie, stabilirea rapoartelor legale,
22
organizarea şi reedificarea acestora. “Instabilitatea pe care o produc fac necesară nevoia
de reîntoarcere la stabilitate, la pace şi la lărgirea dimensiunii acestei relaţii.”31
O formă extremă de abuz a forţei (mai ales a armatei), o diferenţă sau o
neînţelegere socială provoacă războiul. Războiul se axează pe geopolitică, geostrategie şi
geoeconomie. Această formă de conflict nu mai este privită doar din punct de vedere
militar ci şi din perspectivă socială.
Karl von Clausewitz susţine că războiul este rezultatul unor probleme politice
care nu pot fi soluţionate pe cale paşnică. Proiectul politicii îi revine scopului iar modul
de exprimare este războiul. Datorită lui Clausewitz, acest conflict violent a fost privit şi
din perspective fenomenului social, făcându-se o relaţie între război şi societate.
Războiul provoacă o lipsă de rezistenţă în sistemul juridic ale relaţiilor
internaţionale. “Ca atare, războiul se produce nu numai într-un cadru care este foarte
familiar strategiilor – cel greografic şi politic – ci şi într-un cadru juridic, determinat de
un anumit nivel de dezvoltare politică, economică, ştiinţifică şi a conştiinţei publice, dar
care are dimensiuni proprii, de natură să impună atât relaţii de condiţionare în raporturile
sale cu fenomenul război, cât şi de influenţă, acestea punându-şi amprenta asupra
formelor sale de manifestare.”32
Chiar dacă dreptul internaţional se implică într-un se implică într-un conflict
armat, nu poate determina soluţionarea războiului. Sistemul juridic are un rol
convenţional şi I se conferă puterea de a îngrădi violenţă într-un război.
În sistemul internaţional, războiul e definit ca fiind o consecinţă a relaţiilor dintre
state. Bluntscheli defineşte războilul ca fiind o formă de manifestare a unui stat pentru a-
şi impune drepturile în faţa altui stat. în acelaşi mod îşi prezintă ideile şi Delbez, care
afirmă că un conflict armat între popare este datorat unor scopuri naţionale din partea
unui stat. Din punctual de vedere al lui J. Rolin, “războiul este lupta cu mână armată ântre
două state sau între un statşi o grupare politică constituită în sânul său, care luptă deschis
şi public împotriva lui”33. Calvo defineşte războiul ca fiind totalitatea actelor violente
provocate de o problemă care nu are rezolvare pe cale pacifistă.
31 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.5732 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.5933 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.60
23
Până se ajunge la o stare de război propriu zisă, un stat trebuie să-şi manifeste
dorinţa de violenţă “animus”. Carta ONU interzice războiul, dar este acceptat sub formă
de apărare în cazul în care statul respective este atacat. Strategia de apărare este ţinută
sub observaţia Consiliului de Securitate ONU. În acest fel, războiul este văzut ca mijloc
de constrângere pentru statul care a violat drepturile juridice. Kelsen defineşte conflictul
armat o cale de a sancţiona actele ilegale.
Războiului îi este conferit un rol juridic şi politic. Funcţia politică reprezintă un
mijloc de apărare a intereselor naţionale. “Ca mijloc de constrângere la care comunitatea
internaţională recurge în cazurile prevăzute de Carta ONU, prin organul său autorizat –
Consiliul de Securitate – războiul este considerat o sancţiune internaţională cu o natură
juridică mixtă, complexă, putând fi inclus în cadrul mijloacelor de represiune penală,
respectiv ca operaţiune de poliţie internaţională. Totodată, el poate îmbrăca caracterul
unui act de asistenţă mutuală, acordată, conform normelor de drept internaţional, statului
agresat.”34
Într-un război sunt mai multe elemente care joacă mai multe roluri:
organic (actorii)
psihologic (propria voinţă)
material (conflictul armat)
teologic (obiectivul)
Din această cercetare reiese că războiul este de mai multe feluri: război
internaţional, neinternaţional, intern şi internaţionalizat, situaţii de tensiune şi tulburări
intrne. “Armed Conflicts Report” delimitează conflictul armat de unul poltic. Conflictul
armat este definit prin lupta între mai multor state (sau atunci când un grup doreşte să
deţină puterea statului prin luptă). Într-o asemenea mişcare mor mai mult de 1000 de
indivizi, iar conflictul apare pe lista anuală a conflictelor armate debutul conflictului este
marcat de primul decedat. Sfârşitul este determinat de încetarea formală a focului, se
semnază un accord între forţele beligerante şi nu vor mai fi victime (decât sub 25 pe an),
sau dacă timp de 2 ani forţele armate nu s-au încăierat.
Conflictul politic este delimitat cu greu de violenţa criminală. “Într-un număr din
ce în ce mai mare de conflicte armate, bande armate, miliţii sau facţiuni se implică în
34 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.63
24
activităţi criminale (ex.: furturi, jafuri, extorcare, etc.) în scopul de a-şi susţine financiar
campanile politice/militare, dar şi pentru îmbogăţirea personală a liderilor şi un trai mai
bun al forţelor combatante.”35
Dacă societatea se află într-un haos datorat politicii, conflictul care se va declanşa
nu are la bază un program politic.
Teoreticienii realişti au pus în discuţie cauzele războiului. Kenneth Waltz a pus în
problemă trei idei: natura umană, natura regimului politic şi anarhia. Hans Morgenthau a
ajuns la concluzia că din natura umană se desprinde dorinţa de a guverna, implicit
conflictul. Cu toate acestea realistul susţine că în secolul al XX-lea, războiul a avut drept
consecinţă asupra poporului a-şi exercita puterea să organizeze şi să conducă societatea
unui stat.
1.4. Teoria Realistă şi Războiul
Teoria realistă susţine că la baza războiului se află anarhia. Haosul din politică
este datorat absenţei unei autorităţii iar indivizii, respectiv statele se luptă pentru a
dobândi puterea. Motivul unui conflict este în general haosul provocat în interiorul
statului. Statul cel mai puternic va încerca să domine şi restul popoarelor. În relaţiile
internaţionale, realiştii susţin că un război este declanşat din cauza relaţiilor cu celelalte
state, oferindu-i şansa statului puternic de a rezista în faţa atacurilor. Iar prin putere,
individul poate obţine tot ceea ce îşi propune. Din păcate însă, actorii politici sunt
absorbiţi de putere şi sunt ispitiţi să nu mai respecte legile, drepturile omului sau morala.
Realismul îl susţine pe omul politic pentru a aleage decizia cea mai bună în
momente de criză iar în război trebuiesc mânuite virtuţiile de curaj, optimism şi
îndrăzneală. Cu toate acestea într-un conflict, viitorul este incert. Chiar dacă de-a lungul
anilor au apărut ştiinţe care ar veni în ajutorul omului pentru a stopa un conflict sau de a
menţine pacea, indivizii în asemenea conjuncture se folosesc de forţe morale.
Prin actele violente îşi pot face apariţia temerile arhaice şi s-ar construi un mod de
apărare şi de răspuns la o ameninţare de distrugere a propriei fiinţe dacă individul nu ar
mai fi preocupat doar de a supravieţui şi de reproducere.
35 SINESCU Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed Bren, Bucureşti 2005, p.64
25
Într-un război intervin coaliţiile. Alianţele reprezintă conveţia cu unul sau mai
multe state pentru a-şi sincroniza modalitatea de a acţiona în cazul circumstanţelor de
urgenţă militară. Aceste acorduri formale sunt sunt create pentru ca puterea militară să
crească.
Aceste coaliţii pot aduce atât avantaje cât şi dezavantaje. Sunt trei şcoli ale teoriei
realiste care au pus în discuţie problema alianţelor:
1. Prima şcoală susţine şi evidenţiază avantajele aduse de alianţe. Convenţia formală
propune o stare de echilibru în faţa primejdiilor intenţionate. Alinaţele se înfăptuiesc
pentru că statele au rivali comuni. Primul profit al alianţei este acela de a constitui o
securitate mai puternică, iar posibilitatea unui atac este mai diminuată. Aşadar apărarea
este viguroasă.
În general, dacă pericolul dispare, alianţele încetează să mai existe. Logica
realpolitik este de a constitui repede o alianţă puternică dar atunci când amininţarea
încetează să mai existe, să dispară şi acordul formal.
Lordul Palmerston susţine că un stat nu are nevoie de aliaţi veşnici dar nici de
rivali permanenţi.
2. A doua şcoală promovează dezavantajele oferite de alianţe. Adepţii acestei teorii
susţin că astfel de obligaţie poate provoca la un moment dat situaţii vitrege. Din această
cauză libertatea unui stat de a se desfăşura este micşorată. George Kennan susţinea că un
stat prevăzător va evita să semneze vreun accord cu un alt stat pentru a ocoli situaţii
nedorite pe viitor, chiar să intre în conflict cu adversarii aliaţilor.
3. A treia şcoală de gândire intensifică pericolele la care un stat este expus.
Teoreticienii au elaborate 5 cauze pentru a nu semna tratate cu alte state:
Statele agresoare îşi pot uni puterile militare mai uşor.
Avertizarea agresorilor de către alianţe pot provoca încheierea acordurilor de
contra-alianţe producând scăderea apărării.
Crearea alianţelor pot incita statele care nu sunt beligerante de a semna acorduri
cu rivali.
Chiar dacă se alcătuiesc alianţe, statele trebuiesc verificate pentru nu exista
posibilitatea de trădare. Într-o astfel de situaţie, intervine şi managementul relaţiilor intra-
26
alianţă. Managementul survine pentru ca statele să nu producă în mod intenţionat o staer
de iritare împotriva adversarului.
Adepţii teoriei realiste susţin că nu există aliaţi, fiecare stat îşi urmează propriul
interes. În perioada 1815-1960 mai mult de 25% dintre aliaţi au ajuns să lupte împotriva
celuilalt.
Realiştii sunt de părere că noţiunea de “echilibru de putere” pretinde că pacea
reprezintă o situaţie în care nici un stat nu este atât de puternic ca sa domine restul
statelor. “Daca un stat sau o alianţă de state dobândeste suficientă putere pentru a-i
domina pe ceilalţi, cei ameninţaţi vor fi motivaţi sa depăşească diferenţele dintre ei şi să
se unească într-o alianţă defensivă. Puterea ce rezultă dintr-o atare colaborare l-ar opri pe
potenţialul atacator din cursul său expansionist.”36
Fiecare stat aspiră să deţină puterea pentru a se putea apăra. Din această cauză,
statele neutre se mobilizează şi formează o coaliţie, formându-se o egalitate între puterile
adverse. Acest concept este denumit aliniere, producând demoralizarea entuziasmului
unui stat de a deveni agresor. Stabilitatea dintre adversari duce la contra-alianţă
Trebuie să existe o putere care să diminueze avansarea rapidă a puterii opuse.
Pentru a exista o egalitate perpetuă, adepţii teoriei au elaborate câteva principii:
“statele trebuie să aibă informaţie precisă despre capacităţile şi motivele celorlalţi;
trebuie sa fie un număr suficient de state pentru a forma alianţe şi pentru a le
putea dizolva cu promptitudine;
trebuie să fie o zona geografică limitată;
liderii naţionali trebuie sa aibă libertate de acţiune;
capacitaţile statelor trebuie să fie aproximativ egale;
statele trebuie să aibă o cultura politică comună în care regulile regimului de
securitate sunt recunoscute şi respectate;
statele trebuie să aibă structuri politice asemănătoare;
statele trebuie să aibă sisteme de arme care inhibă atacurile preemptive
mobilizările rapide pentru război şi atacurile de primă lovitură – şi războaiele de
anihilare;
36 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p. 15
27
trebuie să nu fie instituţii supranaţionale capabile să interfere cu alinierile şi
realinierile statelor.”37
Marii gânditori se întreabă care sunt motivele războiului. Răspunsul ne duce la
concepţia de dilemă a securităţii.
Teoreticienii realişti recunosc normele sociale existente şi sunt adepţi ai
adevărului, chiar dacă realitatea este tristă . “Scopul său principal este evitarea unui mare
război prin controlarea şi limitarea conflictelor cu ajutorul balanţei viabile a puterii,
întărită de întelegeri normative.”38 Realiştii susţin că cel mai important este posedarea
puterii. Din această cauză vor exista divergeţe care nu vor putea fi stopate. În relaţiile
internaţionale pentru a reuşi să-ţi impui propriul interes, morala trebuie lăsată la o parte.
În plan politic vor fi mereu conflicte unde liderii politici trebuie să-şi impună doleanţele.
Astfel analiştii conturează pe actorii politici ca fiind eroi sau romantici.
1.5. Războiul din Congo. Istoric. Cauze. Consecinţe
Cel de-al doilea continent ca mărime de pe Terra şi cel mai populat după Asia este
Africa. Continentul găzduieşte cel mai lung fluviu din lume Nilul şi cel mai mare deşert
din lume, Sahara. Cel mai înalt punct al continentului este Muntele Kilimanjaro din
Tanzania (5.895 m), iar cel mai jos punct este lacul Assal situat în ţara Djibouti (156 m
sub nivelul mării). Africa are o suprafaţă de 30,244,050 km² incluzând şi insulele
alăturate, ocupă 20,3% din suprafaţa terestră a planetei. Continentul deţine peste 800 de
milioane de locuitori în 54 de ţări.
În Africa îşi are originea rasa umană, de-a lungul văii Marelui Rift African ce
traversează Etiopia şi Kenya fiind descoperite acolo cele mai vechi schelete ale
înaintaşilor oamenilor de azi.
Numele Africa a fost introdus în vocabularul vestic de către Romani, care
foloseau denumirea Africa terra - "pământul Afri-lor" (plural, sau "Afer" singular) -
pentru partea nordică a continentului, provincia Africa, cu capitala la Cartagina,
localizată în Tunisia contemporană în nordul Saharei.
37 DUDĂU Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008, p.1638 GUZZINII Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000, p.76
28
Republica Democrată Congo numită şi Congo-Kinshasa este o ţară din centrul
Africii, a treia ca suprafaţă de pe continent. RD Congo are ca vecini Republica
Centrafricană şi Sudan la nord, Uganda, Rwanda, Burundi şi Tanzania la est, Zambia şi
Angola la sud şi Republica Congo la vest. Ţara are o ieşire îngustă la Oceanul Atlantic.
Capitala statului se află la Kinshasa.
Trebuie specificat faptul că Banyamulenge fac parte din tribul tutsi care au migrat
la Sud de Kivu. Aceştia au fost separaţi de Rwanda în 1910 când graniţele regiunilor
Marilor Lacuri au fost preluate de marile coloni. Din acest moment, aceştia u rămas
cvasi-omogene. Banyawanda cuprinde populaţia din Nordul Kivului (un mixt de hutu şi
tutsi)
Războiul din Congo reprezintă primul conflict major din Africa, implicându-se
aproximativ şapte state. Conflictul armat de mari proporţi a debutat în 1994 şi s-a încheiat
în 2001.
În perioada conflictului preşedintele Mobutu Sese Seko a fost înlocuit cu Laurent
Kabila. Cel de-al treilea preşedinte al Congo, Kabila, a fost sprijinit în conflict de ţări
precum Rwanda, Uganda, Burundi, Angola, Eritreea şi Zimbabwe. Mobutu şi-a pierdut
influenţa din cauza căderii regimului comunist. Drept urmare demersul pentru a fi
înlăturat Mobutu a fost printr-un acord tacit din partea Statelor Unite.
În jurul anului 1994 au loc migrări masive , peste 2 milioane de oameni fug din
Rwanda. În acelaşi timp tensiunea dintre tribul hutu şi tutsu se intensifică. Tribul hutu
este mai numeros decât tutsu, tribul tutsu deţine puterea.
Refugiaţii s-au retras în estul statului Zair, în regiunea Kivu. “Trebuie spus că
aceste triburi, şi în general toate entităţile etnice din Africa au fost victimele aşa
numitului fenomen de balcanizare , acesta constând în faptul că trasarea graniţelor, mai
întâi de către puterile coloniale şi apoi la momentul obţinerii independenţei, a fost făcută
în mod artificial, observându-se cu uşurinţă faptul că majoritatea acestora par a fi trase cu
rigla.”39
Senegalezul Leopold Sedar Senghor împreună cu liderii africani şi-au manifestat
nemulţumirea fără nici un success. Acest lucru se datorează faptului că în momentul în
care Africa şi-a câştigat independenţa, populaţia aceluiaş trib se afla pe teritoriul mai
39 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00
29
multor state. Pornind de la acest motiv, s-au declanşat conflicte în 1960 şi care din păcate
continuă şi în present în Rwanda sau Nigeria.
Migrarea tribului hutu din Rwuanda a reprezentat prilejul Rwandei şi Ugandei să-
şi dorească suprimarea tribului hutu, judecându-i ca fiind primejdioşi. În cadrul acestui
masacru au fost aproximativ 200.000 de victime.
Mobutu a fost înlăturat înfăptuindu-se acte de violenţă şi de ameninţări pentru a-l
împiedica să-şi mai îndeplinească atribuţiile. Preşedintele a fost înlocuit cu marxistul
reciclat (aşa cum era calificat în unele cercuri). “În urma unui sângeros război, Mobutu a
fost nevoit să părăsească ţara, noul preşedinte devenind Kabila, acesta menţinând
controlul cu ajutorul trupelor de ocupaţie unei triple alianţe alcătuite din Rwanda, Uganda
şi Angola.”40
Pe data de 17 mai 1997 numele Republicii Zair a fost înlocuit cu Republica
Democrată Congo. Numele Zair provine din limba portugheză Zaire, fiind adaptat pentru
limba congoleză nzere sau nzadi care semnifică "râul care înghite toate celelalte râuri".
Numele de Zair mai este utilizat şi în ziua de astăzi pentru a face referire la stat, deoarece
este mult mai scurt decât denumirea oficială şi pentru a evita confuzia cu statul învecinat
Republica Congo. Numele de "Congo" semnifică vânător şi provine de la grupul etnic
Bakongo, trib care trăieşte în bazinul fluviului Congo.
Noul preşedinte ieşea în evidenţă doar prin despotism, la fel ca şi precedesorul
său. Împrejurările nu s-au ameliorat, din contră, prezenţa trupelor de ocupaţie au
complicat situaţia. Kabila s-a aliat cu tribul tutsi din Congo iar forţa militară şi-a format-o
din rwandezi, comandată de James Kabarere.
În stadiul iniţial, scopul alianţei era de a desfiinţa refugiaţii tribului hutu. În estul
statului Congo se aflau fostele forţe militare ale armatei Rwanda, care au conlucrat la
genocidul împotriva tribului tutsi.
Pentru a împiedica naşterea unor noi conflicte în această regiune, Organizaţia
Naţiunilor Unite a avut intenţia de a trimite forţă pentru a menţine pacea. Dar
preşedintele s-a împotrivit deoarece putea fi cercetat de vinovăţie pentru masacrul celor
200.000 de refugiaţi. ONU a răspuns prin impunerea unui embargo economic asupra
40 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00
30
statului şi Kabila a pierdut finanţele pe care ONU dorea să le trimită ţării pentru
reconstruirea Republicii Congoleze.
Datorită eşecurilor, şeful statului a propus reformarea regimului, construind
comisi constituţionale şi o Adunare Constituantă dorind să se elaboreze o constituţie şi un
calendar de reforme.
Adunarea Constituantă avea funcţia de a gestiona şi de a întocmi o listă cu
persoanele care nu aveau voie să candideze la viitoarele alegeri, motivul fiind colaborarea
acestora cu administraţia lui Mobutu.
Constituţia a fost elaborată după modelul american: mandatul preşedintelui este
de 5 ani, funcţia premierului a fost subsituită de cea de vicepreşedinte, iar guvernul este
responsabil în faţa Şefului statului şi nu în faţa Parlamentului.
Cu toate acestea, Kaliba a izolat de organizaţiile internaţionale dar şi de aliaţii săi,
Rwanda şi Uganda. Ducând statul într-o instabilitate. Preşedinţii statelor aliate erau
nemulţumiţi deoarece Kaliba nu a eradicat tribul hutu din estul statului congolez.
“Răcirea a fost apoi confirmată prin eliminarea din aparatul administrativ a oamenilor
Rwandei, în frunte cu şeful statului major James Kabarere. Kabila a încercat astfel să-şi
apropie opoziţia, majoritatea înlocuitorilor pro-rwandesilor provenind din regiunea
Katanga, care era seful opoziţiei.”41 În acest interval de timp s-au dezlănţuit nemulţumiri
împotriva lui Kaliba, alăturându-se etnicilor hutu.
În 1998 războiul a fost reluat iar Kaliba era data aceasta de partea tribului tutsi. Ei
au atat din două părţi: din est şi din vest (Oceanul Atlantic). Autoritatea din Kinshasa nu
se aştepta la un asemenea atac din partea rebelilor. În capitală s-a creat o stare de panică,
izolându-se de restul ţării.
În această situaţie, preşedintele s-a răzgândit şi s-a hotărât să susţină tribul hutu,
intrând în conflict cu tribul tutsu. Kaliba s-a aliat şi cu fosţi generali ai lui Mobutu.
Urmările conflictului sunt teribile, mii de oameni s-au refugiat în ţările vecine, răbufnind
epidemii.
În Tratatul de la Lusaka din 1999 era stipulate că nu se va mai viola pacea. Cu
toate acestea mişcarea condusă de Bemba şi forţele lui Kaliba au confirmat continuarea
conflictului până în 2000 când liderul rebelilor a fost înfrânt.
41 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00
31
În 2001, preşedintele a fost asasinat, iar fiul său Joseph Kabila a fost numit
conducătorul statului Congo. Joseph Kabila a reuşit să semneze un tratat cu Africa de Sud
în 2002 iar în 2003 a format un guvern alcătuit din 4 vice-preşedinţi, dintre care 2 au
luptat împotriva sa. “În estul ţării situaţia este volatilă din cauza conflictului din Ituri şi a
activităţii continue în regiunile Kivu a Forţelor Democratice pentru Eliberarea
Rwandei.”42 Statul Congo este ajutat de ONU care are cei mai numeroşi delegaţi, lucrând
la proiectul denumit MONUC.
Conflictul din Congo (1994-2001) reprezintă cea mai sângeroasă perioadă din
istorie de după al doilea război mondial. Urmările lăsate de Războiul din congo sunt
dezastruoase:
ـ aproximativ 73.000 morţi,
ـ s-au cheltuit 4 milioane de euro doar în 3ani de conflict pentru război,
ـ estul ţării nu dispune de spitale sau clinici de sănătate, mor oameni de boală
sau de foamete,
ـ aproximativ 75% din copiii născuţi în timpul războiului au murit sau vor muri
curând
ـ statul nu primeşte atenţie din parte statelor puternice sau din partea mass-
mediei.
Războiul s-a bazat pe tribalism, primitivitate şi anarhie. Lipsa unui guvern stabil,
face interesantă ţara pentru străini pentru exploatarea minereurilor, în special coltan.
Comerţul cu diamante, cherestea, cupru, aur şi cobalt au contribuit la finanţarea
grupurilor rebele. Comerţul cu coltan rămâne ilegală pentru că se efectuează de catre
grupările rebele.
Capitolul 2
Derularea Războiului din Congo . Prezent şi perspective
2.1. Principalele etape ale Războiului din Congo
Studiile privind politica din Africa au ajuns la concluzia că s-a axat pe corupţie
şi conflicte sociale, (de etnie, religie, rural-urban, clasă, educaţie).42 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:00
32
“După ce Belgia a anexat Congo în 1908, a urmat o politică de binevoitor
paternalistă, asigurând ordinea publică, în curs de dezvoltare a economiei, şi introducerea
învăţământului pentru a asigura bunăstarea socială şi pentru populaţia Africii”43.
Cincizeci de ani Belgia a reuşit să îşi impună principalele obiective în politică. Conga
fost statul cel mai slab populat din Africa. Astfel, s-a bucurat de stabilitate şi de progresul
economic în agricultură şi în industria minieră, constituirea urbanizării, în special în
oraşul Leopoldville. Populaţiei a fost diminuată în timpul regimului lui Leopold, dar a
crescut în timpul coloniei belgiene, ajungând la peste 13 de milioane în 1960. Belgia a
schimbat radical politica sa în Congo. Este acceptată autodeterminarea în conformitate cu
principiile la care au fost comise de către Carta Naţiunilor Unite.
Cu o mică pregătire a fost, declarată independentă. Congolezi nu au fost educaţi
pentru servicii civile sau pentru armată. Ei au fost complet lipsiţi de experienţă în
exploatarea instituţiilor politice. Belgia, cu toate acestea, a stabilit o constituţie, cu un
parlament ales, a făcut un acord de a-şi retrage forţele la 2 iunie 1960. “Congo a câştigat
independenţa faţă de Belgia în 1960, dar imediat a căzut într-o stare de haos şi
dezintegrare”44. Imediat după ce Congo a dobândit independenţa faţă de Belgia, pe 30
iunie 1960: congolezii militari s-au revoltat după cinci zile, provincia Katanga a fost
cedată după şase zile, s-au dezvoltat diverse mişcări rebele iar nesiguranţa a pus stăpânire
în ţara. Congo a devenit primul nou stat independent african care solicita asistenţă din
partea ONU.
Dreptul la teren şi autorităţile reprezintă principalele probleme în provincia Kivu,
din Congo. Succesul economic al Banyarwandezilor a stârnit frustrări in rândul grupurilor
locale creându-se un sentiment de ură. În noiembrie 1965, colonelul Joseph Mobutu (de
origine banyarwandă) a capturat puterea printr-o lovitură liniştă aprobată de către puterile
occidentale, şi a schimbat numele ţării sale în Zair precum şi propriul nume, în Mobutu
Sese Seko. Mobutu a guvernat între 1965-1997.
43 (After Belgium had annexed the Congo in 1908, it pursued a policy of benevolent paternalism, securing
law and order, developing the economy,and introducing education to provide for the welfare and social
order of the African population.), pg.4
44 “Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004
(Congo gained independence from Belgiumin 1960 but immediately fell into a state of chaos and
disintegration.), p.323
33
După ce Mobutu a câştigat alegerile, cetăţenii Banyarwandezi, aveau un nivel de
trai mai ridicat, ceea ce a stârnit şi mai multă ură faţă de restul grupurilor entice. În 1973
Mobutu a luat de la localnici imense terenuri din Kivul de Nord unde se cultiva pentru
aproximativ 70% din oameni. Gruparea Hunde-Nyanga-Temba a acuzat tribul
Banyarwanda că au creat o ierarhie pentru a avansa politica şi economia pe cheltuiala
localnicilor. Au aclamat cum că au fost marginalizaţi de imigranţii tutsi în toată perioada
regimului lui Mobutu. Şi au compromise drepturile lor de proprietate. În timpul
guvernării sale, Mobutu a luptat împotriva acestor localnici.
Zair a devenit un pion important în Razboiului Rece. Mobutu a obţinut însă un
uriaş conflict etnic împărţind ţara. Când rebeli au ameninţat cu mişcări în 1964 şi în
1977-1978, Vestul a intervenit cu puteri militare. Chiar şi în timpul ultimelor luni ale
domniei lui Mobutu, în 1997, Franţa a organizat închirierea unor mercenari străini pentru
a evita ca dictatorul să cadă de la putere.
Istoria din Zair, în ultima jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI a
fost marcată de perioadele de mare instabilitate şi insecuritate însoţite de grave încălcări
ale drepturilor omului.
Prima etapă din Războiul civil se desfăşoară între 1994-1997
Începând cu 1970, Mobutu a folosit un regim asociat cu rate de creştere a sărăciei.
Sfârşitul Războiului Rece a reprezentat şi declinul dictaturii lui Mobutu. În Zair armata a
devenit o povară, importurile de armament s-au majorat, gradul de corupţie a crescut şi s-
a intensificat traficul de droguri, fiinţe umane şi spălarea banilor. Pentru a înţelege revoltă
împotriva lui Mobutu în 1996, este necesar să se arate evoluţia statului vecin, Rwanda.
Rwanda este împărţită în două mari grupuri etnice, hutu şi tutsi.
În 1990 s-a declanşat războiul civil atunci când o armată de rebeli tutsi (RPA), găzduită
şi sprijinită de Uganda, a invadat ţara. În 1994, preşedintele hutu al Rwandei,
Habyarimana, a fost ucis, împreună cu presedintele statului Burundi după ce avionul a
fost doborât. Deşi este încă neclar cine a fost responsabil de acest atac, extremişti hutu au
propriile concluzii.
34
O problemă majoră etnică reprezintă etniile hutu şi tutsi, triburi care trăiesc în
estul Zairului: Banyarwanda în Kivu de Nord şi Banyamulenge în Kivu de Sud.. Cauza
acestui conflict etnic este datorată regiuni agricole suprapopulate. Astfel, prin 1983,
grupuri entice din Rwanda s-au refugiat în Kivu, aproape de 800.000 de persoane. Acest
număr a crescut rezultând mai multe conflicte etnice între congolezi şi tribul tutsi dar şi
cu triburi din zonă.
“În 1993-1994, de exemplu, provincia Kivu de Nord a devenit scena masacru al
etnicilor tutsi, forţându-I pe supravieţuitori să se refugieze în Rwanda, în cazul în care
tutsi a preluat puterea.”45
Conform unor estimări, în jur de 800.000 de oameni au fost ucişi în câteva
luni. Liderul tribului tutsi colonelul major Paul Kagame a reuşit să cucerească Kigali. De
frica răzbunării tutsilor, în jur de 1.2 milioane de hutu, inclusiv 40.000 de soldaţi
responsabili pentru genocid, au fugit în Nordul şi de Sudul provinciei Kivu, în Zair.
Astfel că, în cele două cazuri (Katanga şi Kivu de Nord), mai mult de un milion de
oameni au fost masacraţi în interiorul ţării.
Prezenţa hutu în lagărele de refugiaţi ar putea afecta situaţia din Zair prin două
moduri:
1. în primul rand guvernul rwandez a fost preluat de tutsi iar fosta armată
rwandeză au atacat Rwanda
2. prezenţa lor în Kivu de Nord şi de Sud din Zair făcea ca populaţia să fie mai
ridicată în rândul zairienilor de origine rwandeză.
În acest moment, Mobutu a văzut o oportunitate de a recâştiga influenţa în Zair.
El a fost de acord să găzduiască refugiaţii pe teritoriul statului. Mobutu s-a folosit de hutu
pentru a instiga ostilităţi faţă de Banyamulenge. Parlamentul a decis că Banyamulenge ar
trebui să-şi piardă cetăţenia. Conflictele etnice s-au reluat în provincia Kivu de Sud, în
1996, după ce conform "Legii 1995", Banyamulengelor li s-au luat cetăţenia congoleză.
45 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo
(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage
Publications, Inc. (In 1993-1994, for example, the North Kivu province became the scene of ethnic
cleansing that left thousands of Congolese-Tutsi dead and forced the survivors to flee to Rwanda, where the
Tutsi-led government had just taken power.), p. 200
35
Localnicii Banyamulenge au fost luaţi în considerare până în 1995. Ei au devenit nativi în
Congo în 1910, atunci când puterile europene în mod arbitrar au schimbat harta Africii
Centrale. Banyamulenge s-au dezvoltat cu succes lucrând în mine şi comerţ. În octombrie
1996, conducatorul Kivului de Sud a ordonat ca Banyamulenge să părăsească casele lor
în câteva zile şi să să renunţe la cetăţenia congoleză. De atunci, aceştia au devenit Tutsi.
În septembrie 1996, guvernatorul adjunct al provinciei a solicitat ca acest grup etnic să
părăsească ţara şi să se refugieze în Rwanda.
În disperare, tutsi au apelat la statul Rwanda pentru a-I ajuta. Fosta armată
rwandeză şi susţinătorii lor au rămas la frontieră în Zair. În septembrie 1996, fosta armată
rwandeză s-a alăturat Banyamulengilor şi a atacat taberele de refugiaţi hutu. “Ei s-au
alăturat grupurilor rebele anti-Mobutu şi s-au implicat în luptele împotriva forţelor
guvernamentale.”46
Printre grupurile care au aderat la rebeliune a fost şi Laurent Kabila. Kabila a
făcut parte din socialiştii lui Lumumba în anii 1960, dar după ce Mobutu a preluat
puterea, Kabila şi oamenii lui s-au retras în Sudul provinciei Kivu în munţi, unde au
format un mini-stat. Nu prea sunt cunoscute activităţile sale de atunci, cu excepţia
faptului că în timpul perioadei lungi de timp el a fost contrabandist de aur. În 1996 a
apărut brusc în calitate de lider al Alliance of the Democratic Forces for the Liberation of
Congo (ADFL). Kabila a preluat controlul aeroportului internaţional, 2 luni mai târziu l-a
numit pe Pateur Bizimungu preşedinte al Rwandei. Pateur Bizimungu îşi avea origine în
tribul hutu.
Cea mai importantă schimbare a fost faptul că puterile occidentale, inclusiv
Statele Unite ale Americii s-au implicat în problema statului Zair. Statele Unite ale
Americii au ales să se implice cu Laurent Kabila. Alături de SUA au intervenit: Banca
Mondială FMI, precum şi alte instituţii financiare internaţionale (IFI), Europa şi China.
Rwanda şi Uganda, au sprijinit administraţia lui Kabila. În acelaşi timp, banyamulenge l-
au sprijinit pe Laurent Kabila să preia controlul de la Mobutu. Kabila l-a înfrânt pe
Mobutu cu ajutorul altor triburi tutsi din Rwanda şi cu armata din Uganda. Cele două ţări
au intrat în război civil, izgonindu-l pe Mobutu pentru a-şi asigura securitatea la
46 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004 (They were soon joined by several anti-Mobutu rebel groups and engaged in battles against government forces.), p.324
36
frontierele cu Zair. Pentru zairieni, Laurent Kabila a fost liderul grupului de rebeli. Ei îl
susţineau pe Kabila pentru că sperau să scoată statul din sărăcie şi din declinul socio-
economic lăsat de Mobutu.
ADFL şi tutsi au avut un succes remarcabil, preluând puterea statului. În martie
1997 au fost masacraţi aproximativ 200.000 de refugiaţi hutu. Belgia şi Statele Unite a
declarat că nu mai vin în ajutorul lui Mobutu. Numai Franţa a rămas aliata lui Mobutu
până la capăt. “La data de 17 mai 1997, Kinshasa s-a predat lui Kabila iar trupele vechi
împreună cu dictatorul au fugit din ţară.”47 Purtătorul de cuvânt al rebelilor a devenit cel
de-al treilea preşedinte al statului Zair.
A doua etap ă a Războiului civil s-a desfăşurat între 1998-2001
O dată cu venirea noului preşedinte la putere, numele statului s-a schimbat,
devenind Republica Democrată Congo. Kabila a fost erou în mai 1997, când s-a
proclamat preşedintele statului Congo. Dar, câteva luni mai târziu, eroul imagine a
început să se estompeze în ochii semenilor săi prin despotism. Încă de la începutul
preşedinţiei lui, Kabila a arătat semne că se depărtează de la reguli. A dorit să deţină
controlul asupra resurselor şi întreprinderilor pentru a găsi finanţe. Corupţia şi lipsa de
responsabilitate au caracterizat administraţia lui Kabila, fără a aspira la democraţie şi
dezvoltarea naţiunii. Până şi statele occidentale care s-au alăturat lui Kabila în 1997 au
fost descurajate de incompetenţa şi de sălbăticia preşedintelui.
În primul rând, el a interzis toate partidele politice şi grupurile prodemocratice de
la putere. În al doilea rând, el a închis unii dintre lideri şi a proclamat un singur partid.
“În acelaşi timp, el numit în posturile din guvern membri din propria sa familie şi din
grupurile entice din provincial Katanga. (Reţineţi că Mobutu a folosit aceeaşi strategie
pentru a rămâne la putere timp de 31 ani.)”48
47 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004 (On 17 May 1997, Kinshasa surrendered to Kabila’s troops and the olddictator fled the country.) p.32548 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo
(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage
Publications, Inc. ( Simultaneously, he began appointing to key positions in the government members of his
own family and ethnic group from Katanga province. (Note that Mobutu used the same strategy to remain
37
Poziţia lui Kabila a stârnit animozitate şi teamă în rândul membrilor din diferite
partide politice din capitala Kinshasa, care trebuiau să fie de acord cu un singur partid.
Kabila a creat o armată de mercenari de elita din care făceau parte tutsi din Rwanda şi
Banyamulenge. Până la sfârşitul anului 1997, imaginea lui Kabila de erou s-a spulberat,
devenind un ostatic al bodyguarzilor . Poate Kabila s-a inspirat din acţiunile Mobutu
dorind să câştige resurse din Congo pentru sine. Tutsie aveau funcţii ministeriale. Kabila
a condus la marginalizarea tutsilor şi banyamulenge în administraţiea sa Aceasta
reprezenta în continuare o problemă pentru Congo. Cu alte cuvinte, Congo era condus de
o minoritate tutsi care erau percepuţi de către congolezi ca fiind o etnie străină.
Drept urmare, la mijlocul lunii iulie 1998, Kabila a decis reformarea armatei. “El
a înlocuit pe şeful de stat major, colonelul James Kabare, cu generalul Celestin Kifwa din
provincia Katanga.”49 Această mutare a creat tensiuni în cadrul Guvernului şi între
congolezi tutsie şi Luba din Katanga. Câteva săptămâni mai târziu, Preşedintele Kabila a
cerut ca trupele statelor Rwanda şi Uganda să părăsească ţara, terminând cooperarea
militară, care l-a adus la putere in mai 1997. Minoritate politică tutsi au simţit
ameninţarea lui Kabila acceptând cooperare militară cu Rwanda. Au fugit din ţară şi au
început organizarea unei revolte în provincia Kivu, acolo unde se aflau trupele statelor
din Rwanda şi Uganda. Rebeliilor li s-au alăturat rapid cu fosta armată a lui Mobutu.
După eşecul înfăptuit de mişcările rebele în Goma şi Kinshasa, trupele din
Rwanda şi Uganda au intrat în Congo în august 1998. Criza a escaladat trupele din
Rwandan trupe, cu sprijinul din Uganda, o încercat de a sesiza Kinshasa. Cel de-al doilea
război civil izbucnit la 2 august 1998, când un grup de rebeli au atacat posturile
guvernului din provinciile Kivu. Ei erau o mişcare anti-Kabila şi doreau să schimbe
regimul care a degenerat într-o dictatură de corupţie şi de trib. Lideri rebelilor l-au acuzat
pe Kabila de practicarea nepotismului şi de numirea în poziţiile din guvern din propriul
trib. Nemulţumirea grupului de rebeli a fost provocată prin efortul lui Kabila de a se
elibera de influenţa Rwandei şi Ugandei.
in power for 31 years.), p.20149 EMIZET Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing society – The case of the Congo
(formerly Zaire)”, COMPARATIVE POLITICAL STUDIES, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage
Publications, Inc. (He replaced his Tutsi chief of staff, Colonel James Kabare, with General Celestin Kifwa
from his Katanga province.), p.201
38
În timp ce îşi consolida puterea, el a început prin concedierea etniilor tutsie din
posturile de la govern. Kabila a început o campanie anti – Tutsi din Rwanda. Diverse
grupuri etnice din zona Kivu au răspuns la apelul de a lupta cu Uganda şi Rwanda.
Susţinuţi de Rwanda, rebelii au avansat rapid apropiindu-se de capitala Kinshasa.
Angola, Namibia, Zimbabwe au venit în ajutorul lui Kabila în august 1998. Zimbabwe şi
Angola au intervenit în sprijinul lui Kabila, salvând ţara de la colaps şi să prevină un
pericol de apariţie a unei conflagraţii în regiunea Marilor Lacuri. Namibia, Ciad, Sudan s-
au alăturat lui Kabila , cu toate că Ciad şi Sudan s-au retras relativ devreme.
Infuenţa din zona Kivu de Nord a lui Kabila a dispărut. Problemele etnicilor va
rămâne o chestiune importantă în zona Kivu datorită migraţiei triburilor tutsi-hutu. Chiar
dacă problema ar putea fi rezolvată prin stabilirea originii tribului tutsi, tensiunile din
zona Kivu vor continua .
Angola a intrat în război din motive de securitate; rebelii din estul statului Congo
au lansat atacuri asupra Angola. Zimbabwe nu are o granita cu Congo, şi nici nu se
confruntat cu ameninţări la adresa securităţii. Motivele implicării statului par să fie legate
de investiţii făcute în Congo de către govern şi afacerile din Zimbabwe. Motive puternice
pentru a se implica în acest război sunt deţinute de Rwanda şi Uganda care au trimis
armate rapid în schimbul persmisiunii de a face exploatări comerciale în Congo.
Câştigurile de la aceste activităţi au fost folosite pentru a îmbogăţi guvernelor implicate,
să finanţeze o continuare a războiului şi să plătească soldaţii. La fel a fost atrasă şi
Angola, Namibia, şi Zimbabwe pentru a se implica în război. Extracţia de coltan, a dus la
creşterea preţului între 1999 şi 2000. ONU estimează că în s-a vândut în Rwanda coltan
de peste 20 milioane dolari pe lună. Acest lucru a permis să îşi continue prezenţa
Rwandei în Congo. În timp ce Uganda nu a fost direct implicată în extracţia resurselor
naturale, ea nu a luat măsuri împotriva militarilor oamenilor de afaceri care au participat
la această activitate. Congo era împărţită între vecini: Angola susţinea preşedenţia Kabila,
Rwanda susţinea Rassemblement Congolais pour la Démocratie-Goma, Uganda sprijinea
the Mouvement de Libération du Congo (MLC).
O serie de evenimente s-au îmbunătăţit pentru a oferi şanse de a pune capăt
conflictului din Congo. Primul este venirea la conducerea statului lui Joseph Kabila după
asasinarea tatălui său la începutul lui 2001. “De tânăr, Kabila a arătat un interes în a găsi
39
o soluţie pentru conflict şi pentru reinstalarea democraţiei în Congo”50. După ce
democraţia a fost instalată, armatele străine au plecat de pe teritoriul statului. Dar
conflictele dintre rebelii din nord si rebelii din est persistă.
Acest lucru a dus ca ONU să adopte Rezoluţie 1493, care autorizează
desfăşurarea ONU de menţinere a păcii până la data de 30 iulie 2004.
Congo a avut două războaie într-un scurt timp. Ambele războaie au fost
violente (atacurile lui Mobutu asupra Tutsie şi Banyamulenge în primul război; iar Kabila
i-a marginalizat pe tutsi şi Banyamulenge, în cea de-al doilea război), şi a implicat
aceeaşi actori. În ciuda acestor asemănări, cu toate acestea, există diferenţe importante.
Războiul împotriva Mobutu a fost relativ rapid şi a dus la îndepărtarea acestuia de la
putere. Cel de-al doilea război a fost lung şi cu sporadice lupte între grupurile armate.
Kabila, spre deosebire de Mobutu, a folosit puterea în virtutea aliaţilor străini. Când
statele vecine au observat că nu pot prelua controlul asupra Congo, aceştia s-au îndreptat
spre extracţia resurselor din această zonă.. Acest lucru ar putea fi realizată numai prin
menţinerea trupelor armate în Congo, care, la rândul său, a prelungit războiul.
În războiul din Congo au participat trei tipuri de actori:
ـ rebelii care au operat în cadrul statului:
Mişcarea care a dezlănţuit conflictul este Rassamblement Congolaise pour la
Democratie compusă din foşti partizani ai lui Mobutu şi ai lui Kabila. Conducătorul
organizaţiei a fost Wamba die Wamba, fost refugiat din Tanzania. Gruparea avea
structura unui partid, formată din vicepreşedinte şi Adunarea generală. Avansarea
organizaţiei a adus conflicte între cei care au adus schimbări pe lângă preşedintele
grupării şi mobutuştii conduşi de Lunda Bului. Cu toate acestea, mişcarea nu s-a
descompus, obiectivul lor fiind mai puternic. Ei îşi doreau federalizarea statului congoley
şi liberalizarea economiei.
În 1999 a apărut mişcarea Mouvement de Liberation du Congo, al cărui lider era
Jean-Pierre Bemba. Această grupare acţiona în zona Equador, având scop democratizarea
ţării. Organizaţia a devenit mai importantă după ce a primit protecţie din partea Ugandei.
50 Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004
(The younger Kabila has shown interest in finding a solution to the conflict and reinstating democracy in
Congo.), p.326
40
O altă mişscare este Union de Nationalistes republicains pour la Liberation, având
conducător pe Dont Likulia, din Zair.
O altă grupara era Mai Mai cu influenţă absolută în zona de est a statului. Scopul
mişcării rebele era de a-l îndepărta pe Kabila de la putere.
ـ de ordin regional - statele vecine care s-au implicat în război:
Statele din Africa care au acţionat în conflict sunt de două feluri: ţările care
sprijineau administraţia Kaliba şi statele care îi susţineau pe rebeli.
Primele state care au participat la război au fost Zimbabwe şi Nambia, trimiţând
forţă armată şi au ajutat la organizarea şi funcţionarea armatei. Populaţia celor două ţări
au protestat pentru că nu era conflictul lor. Kaliba însă, i-a ademenit pe liderii celor două
ţări, promiţându-le contracte la minele de aur pe care le posedă Congo. Următoarea ţară
care a oferit ajutor conducătorului congolez a fost Angola.
Zambia şi Angola sprijineau guvernul pentru că le era teamă de rebelii care se
aflau la graniţă. Cu ajutorul trupelor angoleze, capitala a ieşit din situaţia izolată în care
se afla. Forţele angoleze au înlăturat rebelii ce posedau porturile de la Oceanul Atlantic.
Ciadul l-a susţinut pe Kaliba trimiţând 2000 de soldaţi iar Sudanul s-a aliat cu
guvernul congolez oferind ajutor de ordin politic.
Grupările rebele au primit ajutor din partea statului Uganda, motivul fiind aflarea
populaţiei ugandeze în rândul rebelilor. Alte state care s-au aliat cu rebelii au fost
Burundi şi Rwanda. Burundi a fost primul stat care a părăsit Congo.
ـ statele şi organizaţiile care s-au amestacat în acest conflict:
Prima organizaţie care şi-a manifestat interes faţă de război a fost Southern Africa
Developement Communitz (S.A.D.C.). Membrii organizaţiei sunt Angola, Bostwana,
Congo, Lesotho, Madagascar, Malawi, Namibia, Mozambique, Mauritius, Sezchelles,
Africa de Sud, Swaziland, Tanzania, Zambia şi Zimbabwe.
Liderul Africii de Sud, Nelson Rolihlahla Mandela, a hotărât să se constitue un
guvern din care să facă parte şi rebelii. Cu toate că rebelii erau de acord cu acest proiect,
preşedintele din congo l-a respins. În cele din urmă organizaţia a sprijinit guvernul din
Congo.
În plan internaţional, Libia s-a implicat foarte mult în acest conflict. Muammar
Abu Minzar al-Gaddafi, liderul Libiei a negociat cu fiecare mişcare în parte. “Principala
41
problemă în vederea încetării ostilităţilor era aceea că preşedintele congolez nu dorea să
se aşeze la masa negocierilor cu rebelii.”51 Strategia lui Gaddafi a ieşit cu succes. Congo
şi Uganda au semnat un accord de încetarea focului.
“Statele Unite au jucat şi ele un rol în acest conflict, subsecretarul de stat pe
probleme africane Susan Rice având un rol important în semnarea acordului de pace de la
Arusha din 26 iunie-31 august 1999, acesta fiind confirmat prin Tratatul de la Lusaka
prin care toate statele implicate se retrăgeau din război.”52 Din păcate SUA nu a întreprins
alte acţiuni importante în afară de a susţine financiar Rwanda.
2.2. Situaţia prezentă
În ciuda progresului clar făcut de Congo, statul rămâne instabil şi catastrofa
umanitară continuă. Se estimează că mai mult de trei milioane de congolezi au murit din
2001. Astăzi, violenţa continuă în zonele rurale, din mai multe provincii din estul Congo,
în special în Kivu de Nord şi de Sud. Aceste două provincii sunt locatii pentru cele mai
rele cazuri de violenţă sexuală din lume. “La sfârşitul anului 2007, guvernele din Congo
şi Rwanda au semnat un acord în Nairobi, Kenya, şi, la începutul anului 2008, douăzeci şi
două de grupuri armate congoleze au semnat un acord la Goma, Congo, pentru a rezolva
aceste situaţii.”53 Cu toate acestea, în vara anului 2008, în zona Kivu se înregistrează
dezastre umanitare, cu 1,2 milioane de persoane strămutate şi incalcari ale drepturilor
omului, alte violenţe, şi persistă nesiguranţă în zonele rurale. Rapoarte recente indică
faptul că părţile au reluat lupta la sfârşitul lui septembrie.
Armata şi poliţia nu sunt numai în imposibilitatea de a menţine ordinea în zona de
est a provinciei, dar se comit abuzuri împotriva civililor. Statele Unite au motive
importante pentru a preveni situaţia în estul Congo pentru a nu se deteriora şi mai mult
securitatea din restul ţării. Trebuie să continue extinderea suportului umanitar de urgenţă
51 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:0052 http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-2001/ ,ziua 23.06.2009, ora 11:0053 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,
2008 (In late 2007, the governments of the DRC and Rwanda signed an agreement in Nairobi, Kenya, and,
in early 2008, twenty-two Congolese armed groups signed an agreement in Goma, DRC, to resolve these
situations.), p.3
42
în estul Congo obligând Statele Unite să sprijine eforturile internaţionale pentru a pune
capăt acestei tragedi.
Ministrul de externe francez Bernard Kouchner a avertizat în jumătatea lunii
octombrie 2008 riscurile iminente de "uriaşe masacre" în estul Congo. Mai mult decât
atât, în general congolezi suferă de sărăcie.
SUA se implică pentru că la mijloc sunt în joc interese. “Congo este dotat cu
vaste minerale, este a doua ţară din lume cu cele mai importante paduri din lume, şi
deţine un enorm potenţial hidroelectric”54. Investitorii internaţionali au alocat fonduri în
Congo, inclusiv U.S.-based Freeport McMoRan Copper and Gold, una dintre cele mai
mari de companii de cupru şi aur din lume.
“Statele Unite ale Americii prevede aproximativ 125 milioane dolari
la 150 milioane dolari pe an în Congo, inclusiv 60 milioane dolari în alimente şi alte
ajutoare umanitare, şi contribuie cu aproximativ 300 milioane dolari pe an pentru a ajuta
la plata pentru operaţiunile MONUC”55. Echipa ONU de menţinere a păcii în Congo, se
numeşte MONUC (Misiunea de l'Organisation des Nations Unies en République
démocratique du Congo).
În ultimii zece ani, Statele Unite, a oferit mai mult de 2 miliarde dolari în asistenţă
în Congo prin intermediul acestor programe. Totuşi,Administraţia Bush nu a elaborat o
strategie cuprinzătoare pentru a stabili nesiguranţă în zona de est a provinciei. Goma şi
Nairobi sunt fără armată şi poliţie.
În plus,the Democratic Republic of the Congo Relief, Security and Democracy
Act, semnat în 2006, ameninţă retragere SUA dacă nu se creează progrese semnificative,
inclusiv angajamentul de a realize o democraţie, deschisă şi transparentă în guvernare,
respectarea drepturilor omului şi a libertăţii religioase, să se încheie violenţa în întreaga
ţară, promovarea păcii şi a stabilităţii sale cu vecini, reabilitarea naţională şi consolidarea
54 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,
2008, (Congo is endowed with vast lodes of important minerals, the second most important forest in the
world, and enormous hydroelectric potential.), p.5
55 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,
2008, (The United States provides approximately $125 million to $150 million per year to the Congo in
bilateral assistance, including $60 million in food and other humanitarian assistance, and contributes
approximately $300 million per year to help pay for MONUC’s operations.), p.5
43
sistemului judiciar a statului de drept, combaterea corupţiei, instituirea reformelor
economice promovând dezvoltarea, şi realizarea unui mediu de promovare privat de
investiţii.
Retragerea asistenţei SUA ar produce deteriorarea stabilităţii regionale,
resurselor naturale, protecţia semnificativă a SUA a investiţiilor în operaţiunile de pace
ale ONU şi diplomaţie.
Acest raport arată că Statele Unite trebuie să-şi dezvolte durabil, abordarea pe
termen lung pentru a asigura pacea şi susţinerea progreselor în Congo, al cărui scop este
nu doar a preveni condiţiile de la deteriorarea, dar, pentru a ajuta ţara să meargă înainte
prin: încetarea violenţei şi nesiguranţei în estul Congo şi promovarea dezvoltării
ecologice durabile. Statele Unite ale Americii trebuie să abordeze aceste provocări luând
în seamă trei realităţi:
În primul rând, Statele Unite au o influenţă limitată de a afecta schimbari în
Congo. Trebuie să înţeleagă în mod clar ce poate face cel mai bine şi cum se poate folosi
de pârghii de influenţă la dispoziţia sa.
În al doilea rând, SUA nu poate oferi resurse în Congo pentru a rezolva toate
problemele şi nevoile existente, Statele Unite trebuie să acţioneze în strânsă coordonare
cu alte personae, instituţii sau state interesate de Congo. În afară de ONU, acestea includ
Banca Mondială, Fondul Monetar International (FMI), Africa de Sud, Comunitatea de
Dezvoltare (SADC), Comisia Europeană, multe state din Africa, majoritatea naţiunilor
europene, şi, în ce în ce mai mult, China.
În al treilea rând, reconcilierea diferitelor interese. cu vecinii de est al Congo şi
Rwanda, Uganda, şi cu China. Având în vedere aceste realităţi, Statele Unite ar trebui să
se concentreze eforturile pentru realizarea unor relaţii intrnaţionale între Congo şi alţi
subiecţi de drept .
Acest raport susţine că Statele Unite trebuie să acţioneze eficace pentru a face faţă
acestor provocări. Pentru a termina violenţa şi nesiguranţa în estul Congo, cele mai
importante acţiuni, pe care Statele Unite pot să le facă sunt de a utiliza întreaga sa putere
diplomatică la Consiliul de Securitate al ONU pentru ca MONUC să continue să-şi
îndeplinească rolul, atât în mod direct prin reducerea nesiguranţei şi în ajutarea armatei şi
44
poliţie care pentru a prelua funcţiile lor de bază, respectând în acelaşi timp drepturile
omului şi al statului de drept.
O astfel de intervenţie ar trebui să fie autorizată într-o rezoluţie a Consiliului de
Securitate, incolo de astfel de sprijin puternic o acţiune în cadrul Consiliului de
Securitate, Statele Unite ar trebui să fie dispuse cel puţin de a oferi un sprijin logistic şi
de informaţii secrete de oastfel de operaţiune.
Pentru promovarea unei baze largi ecologiei durabile, Statele Unite ar trebui să se
concentreze pe menţinerea sănătăţii pădurii din Congo, care este de importanţă globală de
mediu; îndrumându-se un procent mai mare de asistenţă la consolidarea instituţiilor
democratice , inclusiv sprijinirea alegerilor; sprijinirea sectorului privat de creştere, în
special în mineralele bogate din provincial Katanga; pe promovarea dezvoltării
agriculturii; şi de a continua la reducerea sărăciei, în special în sectorul de sănătate.
Republica Democrată Congo este cea de-a treia ţară ca întindere şi cea de-a ţară
populată din Africa. Situată în centrul Africii şi înconjurată de nouă ţări, Congo
afectează inevitabil stabilitatea din regiune. În plus faţă de mărime şi locaţie, Congo este
dotat cu importante minerale: cupru, cobalt, columbite, tantal, diamante, aur, uraniu şi
făcând-o potenţial sursă vitală de dezvoltare şi progres dincolo de propriile sale frontiere.
De asemenea, deţine potenţial enorm de hidroelectrice, abia atins, este cel de-al doilea
stat cu cea mai mare padure din lume, după Amazon, deţine mari regiuni cu sol fertil,
precum şi un climat care permite culturi în multe domenii.
Congo are o mare dimensiune, populaţie şi abundenţă în resurse naturale, cu toate
acestea, nu s-au tradus în prosperitate. În 2006, în Congo pe cap de locuitor produsul
intern brut (PIB) a fost estimat la 139 dolari, devenind una dintre cele mai sărace ţări din
lume. La independenţa din 1960, Congo avea pe cap de locuitor PIB-ul de 380 dolari
(constantă în 2006 de dolari), aproape de trei ori mai mare. În Congo. economia a crescut
până în 1970, dar apoi a început o lungă scădere, cu o creştere economică abia în 2002.
“Cei mai mulţi congolezi locuiesc în zonele rurale, se angajeze într-subzistenţă
agricultura, manancă doar una sau două mese pe zi, şi au acces limitat la asistenţă
medicală adecvată, apă şi canalizare.”56 Mulţi adulţi sunt analfabeţi şi, în zonele rurale
56 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40, 2008, (Most Congolese live in rural areas, engage in subsistence agriculture, eat only one to two meals a day, and have extremely limited access to adequate health care, water, and sanitation.), p.9
45
copii congolezi, în special fetele, nu terminată şcoala primară, astfel că rămân analfabeţi
ca părinţii lor. Douăzeci la sută din copii congolezi mor înainte de a ajunge la vârsta de
cinci ani.
Studii recente efectuate de guvernul congolez prevedea suplimentarea de chestii
utile în cele două provincii cele mai sărace, Kivu de Sud şi Equateur. 85%, respectiv 94%
din populaţie trăiesc sub limita sărăciei, estimat la 240 dolari pe cap de locuitor pe an în
zonele rurale şi 380 dolari pe cap de locuitor pe an în zonele urbane pe întreg teritoriul
statului.
În cadrul numeroaselor constrângeri în Congo, din 2006, alegerile au fost libere şi
corecte, ca rezultat eforturilor depuse de congolezi, în special al membrilor de
electoratului independent, Comisia condusa de ABBE Apollinaire Malu-Malu. Aceste
eforturi au fost susţinute financiar de comunităţiile internaţionale de securitate şi de
protecţie oferite de MONUC pe tot parcursul perioadei electorale.
Există două chei prin care se poate asigura pacea în estul Congo: rezolvarea
incertitudini cu privire la viitorul MONUC şi crearea unei armate eficiente de către
Congo. MONUC este esenţial pentru a încheia violenţa în estul Congo şi la reformarea
forţei militare.
2.3. Nivelurile de analiză ale Războiului din Congo
Nivelul individual:
După ce statul Congo a fost declarat independent, au fost trei conducători
importanţi iar cel de-al patrulea, cel present a avut rolul de a încheia războiul civil din
Congo. Preşedintele Mobutu Sese Seko a fost preşedintele statului timp de 32 de ani. În
timpul regimului său armata a devenit o povară, importurile de armament s-au majorat,
gradul de corupţie a crescut şi s-a intensificat traficul de droguri, fiinţe umane şi spălarea
banilor.
Liderul care a preluat puterea lui Mobutu a fost Laurent-Désiré Kabila. Pentru
zairieni, Laurent Kabila a fost conducătorul grupului de rebeli. Ei îl susţineau pe Kabila
pentru că sperau să scoată statul din sărăcie şi din declinul socio-economic lăsat de
Mobutu.
46
Kabila a fost erou în mai 1997, când s-a proclamat preşedintele statului Congo.
După o scurtă perioadă de timp, eroul imagine s-a evaporat după ce şi-a început acetele
de despotism, încălcarea drepturilor omului şi violarea păcii. La fel ca şi Mobutu, Kabila
a dorit să deţină controlul asupra resurselor şi întreprinderilor pentru a găsi finanţe.
Corupţia şi lipsa de responsabilitate au caracterizat administraţia lui Kabila, fără a aspira
la democraţie şi dezvoltarea naţiunii. Până şi statele occidentale care s-au alăturat lui
Kabila în 1997 au fost descurajate de incompetenţa şi de sălbăticia preşedintelui.
Preşedintele a început să devină totalitar după ce a interzis existenţa partidelor
politice şi grupărilor prodemocratice de la putere. El a închis unii dintre lideri şi a
proclamat un singur partid. La fel ca şi precedesorul său, Kabila a practicat nepotismul,
numind în poziţiile din govern oameni din propriul trib
Poziţia lui Kabila a stârnit animozitate şi teamă în rândul membrilor din diferite
partide politice din capitala Kinshasa, care trebuiau să fie de acord cu un singur partid.
Kabila a creat o armată de mercenari de elita din care făceau parte tutsi din Rwanda şi
Banyamulenge. Până la sfârşitul anului 1997, imaginea lui Kabila de erou s-a spulberat,
devenind un ostatic al bodyguarzilor . Poate Kabila s-a inspirat din acţiunile Mobutu
dorind să câştige resurse din Congo pentru sine. Kabila a condus la marginalizarea
tutsilor şi banyamulenge în administraţiea sa.. Cu alte cuvinte, Congo era condus de o
minoritate tutsi care erau percepuţi de către congolezi ca fiind o etnie străină.
Kabila s-a confruntat cu mişcările de rebeli, gupuri anti-Kabila care doreau să
schimbe regimul ce a degenerat într-o dictatură de corupţie şi de trib. Lideri rebelilor l-au
acuzat pe Kabila de practicarea nepotismului şi de numirea în poziţiile din guvern din
propriul trib. Nemulţumirea grupului de rebeli a fost provocată prin efortul lui Kabila de
a se elibera de influenţa Rwandei şi Ugandei.
În timp ce îşi consolida puterea, el a început prin concedierea etniilor tutsie din
posturile de la guvern. Kabila a început o campanie anti – Tutsi din Rwanda.
Masacrurile făcute asupra refugiaţiilor îi caracaterizează pe amandoi preşedinţii,
Mobutu şi Kabila.
Nivel statal:
47
Pe data de 2 iunie 1960 Congo a câştigat independenţa faţă de Belgia. Când
Mobutu a ajuns preşedinte a schimbat numele statului în Zair. Problema majoră de la care
a început războiul reprezintă etniile hutu şi tutsi, triburi care trăiesc în estul Zairului:
Banyarwanda în Kivu de Nord şi respectiv Banyamulenge în Kivu de Sud.. Parlamentul
din timpul lui Mobutu a decis că Banyamulenge ar trebui să-şi piardă cetăţenia, fiind
nevoiţi să părăsească statul.
O dată cu venirea lui Kabila la putere, numele statului s-a schimbat în Congo
În timpul administraţiei lui Kabila, a fost marginalizată etnia de tutsi şi
banyamulenge, statul fiind condus de oligarhie.
Nivelul de comunitate:
În conflictul din Congo, i s-au alăturat instituţii precum: Banca Mondială FMI,
instituţii financiare internaţionale (IFI), Europa şi China.
Motive puternice pentru a se implica în acest război sunt deţinute de Rwanda şi
Uganda care au trimis armate rapid în schimbul persmisiunii de a face exploatări
comerciale în Congo. Zimbabwe şi Angola au intervenit în sprijinul lui Kabila în 1998
pentru a salva ţara de la colaps şi să prevină un pericol de apariţie a unei conflagraţii în
regiunea Marilor Lacuri. Namibia, Ciad, Sudan s-au alăturat lui Kabila , cu toate că Ciad
şi Sudan s-au retras relativ devreme.
Angola a intrat în război din motive de securitate; rebelii din estul statului Congo
au lansat atacuri asupra Angola. Zimbabwe nu are o granita cu Congo, şi nici nu s-a
confruntat cu ameninţări la adresa securităţii. Motivele implicării statului par să fie legate
de investiţii făcute în Congo de către guvern şi afacerile din Zimbabwe.
Organizaţiile care şi-au manifestat interes faţă de război au fost Southern Africa
Developement Communitz (S.A.D.C.) şi ONU.
În plan internaţional, Libia s-a implicat foarte mult în acest conflict.
48
Capitolul 3
Teoria realistă şi Războiul din Congo
3.1. Analiza principalelor nivele de analiză în funcţie de principiile
Teoriei Realiste
Principiile
teoriei
realiste
Nivelurile de analiză Concluzii
Principiul 1 Individual Statal Sistemic În momentul în
care cetăţenii
încalcă legea, se
poate provoca
haos. Aşa s-a
întâmplat şi în
cazul războiului
din Congo. Au fost
violate drepturile
omului, fiind du-se
la extrem situaţiile.
Indivizi nu
respectă legile,
alegând eşecul.
Luăm la
cunoştinţă
realitatea
deciziilor şi putem
deduce prin
conduita liderilor
ce scopuri şi-au
propus decidenţii.
Realismul
preferă să
elaboreze
teorii
obiective,care
să reflecte
adevărul.
Pentru ca
societatea să
se amelioreze
este nevoie
de a percepe
regulile după
care
societatea se
ghidează
Principiul 2 Individual Statal Sistemic Concluzii
ـ Pol
iticianul se
foloseşte de
puterea
ـ Unele state
deţin mai
multă
putere, iar
ـ În
Congo, în partea
estică a statului
există două etni: un
49
(autoritatea) pe
care o deţine.
ـ Da
că actorul de pe
scena politică
porneşte de la
noţiunea de
putere, va avea
capacitatea să
perceapă
teoriile politice.
ـ Chi
ar dacă
planurile
actorului politic
sunt pozitive nu
trebuie să
concluzionăm
că urmările vor
avea success.
ـ Pol
iticianul trebuie
să posede
îndemânare ca
să înţeleagă
teoriile
fundamentale
ale politicii
externe, şi să
aibă iscusinţa de
a le pune în
altele sunt
mai mici,
fără
importanţă.
Acest lucru
poate duce
la haos,
respectiv la
anarhie.
ـ Din cauza
teoriilor
învechite, în
relaţiile
dintre state
nu se poate
întrebuinţa
o politică
mai
raţională.
trib mai puternic şi
unul mai slab, cel
puternic a dorit să-l
extermine pe cel
slab, provocând un
conflict, rezultând
anarhia.
ـ Preş
edintele congolez,
Kabila deţinea
puterea în stat dar
făcând abuz de ea,
a devenit un
despot.
ـ Un
preşedinte trebuie
să deţină multe
cunoştinţe pentru a
putea conduce
eficient un stat.
cunoştinţele pe
care posedă trebuie
să le pună in
aplicaţie inteligibil.
50
practică.
ـ Te
oria realistă
distinge intenţia
omului politic
care doreşte să
folosească
puterea pentru
naţiune sau
pentru pentru
propriul interes.
ـ În
general
decidenţii
folosesc
prezumţii
filosofice pentru
a-şi atrage
electoratul.
ـ Gâ
ndurile unui
actor politic
trebuie să se
îmbine cu
acţiunile pe care
le înfăptuieşte.
ـ Pol
iticienii şi-au
încorporate
cazurile prea
mult
51
îndepărtându-se
de la adevărata
problemă;
puterea statelor,
comuniste sau
nu.
Principiul 3 Individual Statal Sistemic Concluzii
ـ Nic
i un individ nu
poate să
acţioneze mereu
benevol ci
fiecare om se
comportă mai
mult sau mai
puţin interesat.
ـ Put
erea
influenţează
omul şi deţine
controlul
individului
asupra
individului. (el
poate domina
dar poate face şi
abuz de putere.)
Transformarea
lumii
contemporane
se poate
realiza doar cu
ajutorul
puterii pentru
că obiectivele
sunt utopice
iar realitatea
este mult mai
dură.
Fiecare individ
acţionează pentru
că îşi urmăreşte un
scop anume.
Interesul, setea de
putere, influenţa
acesteia şi abutul
de autoritate pun
stăpânire pe
aproape toţi liderii.
În 1997, scopul lui
Kabila era de a
desfiinţa refugiaţii
tribului hutu.
Principiul 4 Individual Statal Sistemic Concluzii
ـ Act
ul politic
trebuie să fie
ـ L
morale pot
fi puse în
În politica
internaţională
sunt momente
Liderii politici
clasează pe primul
loc acţiunea
52
moral dar ca
acţiunea
politică să fie
încununată de
succes uneori
este nevoie să
fie lăsată
morala la o
parte.
ـ Ind
ividul trebuie să
fie prudent în
politică.
practică de
individ dar
nu şi de
stat,
(“scopul
scuză
mijloacele
”).
ـ statul nu are
dreptul să
permită
dezaprobar
ea sa
morală a
încălcărilo
r libertăţii,
să stea în
calea
acţiunii
politice de
succes.
în care
interesul
statului poate
fi atins numai
printr-un
comportament
imoral.
politică iar pe locul
secundar se află
etica.
Principiul 5 Individual Statal Sistemic Concluzii
Individul respectă
ideile moralei
până la stadiul în
care aceasta nu
devine un
obstacol în
politică.
Teoria
realistă
respinge să
constate
dorinţele
morale ale
unui stat cu
legile morale
care conduc
Un stat poate
să cunoască ce
este moral sau
nu, dar nu
poate susţine
cu precizie ce
este moral sau
nu în relaţiile
internaţionale.
Etica şi morala
sunt importante şi
în politică,
respectiv în
relaţiile
internaţionale până
la stadiul în care
acestea ar putea fi
o piedică pentru a
53
lumea Sau putem să
judecăm alte
naţiuni ca pe a
noastră şi,
făcând acest
lucru, suntem
capabili să
aplicăm
politici care
respectă
interesele
altor naţiuni,
în timp ce le
protejează pe
ale noastre.
obţine acţiunea
dorită.
Principiul 6 Individual Statal Sistemic Concluzii
ـ Ind
ividul trebuie
să-şi însuşească
idei despre
economie,
politică,
principii morale
sau religioase,
pentru a realiza
ceva
spectaculos,
cunoscând
conceptele
fiecărui
. Un lider politic
trebuie să cunoască
mai multe domenii
pentru a le îmbina
să le ofere
cetăţenilor un
model.
54
domeniu.
ـ O
mul de stat este
cel chemat să
indice ce
înseamnă
putere.
3.2 Posibile scenarii de soluţionare a crizei
“Principiul soluţionării paşnice a diferendelor internaţionale şi mijloacele
concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluţii istorice a relaţiilor
dintre state şi a dezvoltării şi perfecţionării instituţiilor şi normelor de drept
internaţional.”57
Pentru ca un conflict să se rezolvarea pe cale paşnică, războiul trebuie
eliminat din viaţa societăţii, împiedicarea utilizării forţei şi periclitarea cu forţa în
relaţiile internaţionale. Relaţiile contemporane sunt dominate de mari probleme, fără
a exista încă - paradoxal - soluţii alternative. Chestiunea de actualitate care trebuie
rezolvată este violenţa, cu toate că a fost mult redusă şi reglementată după cel de-al
doilea război mondial, dar nu a dispărut, ci a dobândit noi forme de afirmare, unele
foarte grave, precum conflictele interne destructurate.
Pacea si războiul rămân şi la ora actuală probleme esenţiale ale societăţii
internaţionale şi reglementarea juridică nu este îndeajuns pentru a destina efectiv
pacea ca unica stare de normalitate, pentru că relaţiile internaţionale pot fi încă
reglementate şi prin putere. Lupta pentru putere, percepută ca o competiţie de
interese ale partenerilor la viaţa internaţională, mai ales a statelor, duce ineluctabil la
stări contradictorii, la dezacorduri între beligeranţi.
„Într-o altă accepţiune, diferendul înseamnă o neîntelegere, un dezacord sau
litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenţie ori interes.” 58
57 GEAMANU Gr., “Drept internaţional contemporan”, ed. a II-a, vol.I, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975, p.19758 Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.221
55
Carta ONU la art.36 par.3 susţine că diferendele de ordin juridic trebuie să fie
constrânse de părţi Curţii Internaţionale de Justiţie, corespunzător cu prevederile
obligatorii ale Statutului Curţii. Jurisdicţia internaţională consideră că toate
diferendele sunt juridice pănă la proba contrarie, dacă cererea reclamantului are sau
nu temei de drept.
Primele încercări de ilegalizare a războiului au fost în perioada interbelică,
într-o formă incipientă, principiul neagresiunii prin mijloace paşnice de rezolvare a
diferendelor dintre state.59
Un conflict se poate rezolva prin câteva mijloace paşnice de soluţionare a
diferendelor: mijloace diplomatice: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta şi
concilierea. Chiar dacă negocierile ar fi acceptate însă prin folosirea acestui mijloc
nu se admite automat rezolvarea diferendului. Soluţiile pot fi diverse, precum
abandonarea pretenţiilor, consimţirea lor, ajungerea la un acord, esenţială fiind
respectarea angajamentelor asumate de părti la sfărsitul negocierilor. În cazul în
care nu se ajunge la o înţelegere, părţile sunt supuse să solicite alte mijloace de
rezolvare, dar numai pe cale paşnică.
În domeniul diplomatic bunele oficii sunt rar deosebite de mediere, alteori
confundate. Chiar dacă au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi utilizate cu
succes în rezolvarea unor situaţii posibil conflictuale. Bunele oficii constituie
procedee de a impulsiona şi duce la bun sfârşit negocierile. Sub aspectul scopului,
bunele oficii urmaresc numai începerea sau reluarea negocierilor, ele se încheie în
momentul când parţile se asează la masa trativelor, bunele oficii apar ca având
caracter procedural, nu privesc fondul litigiului.60
În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terţului în
negocieri, el "poate oferi sfaturi şi propuneri în vederea soluţionării conflictului" 61,
misiunea negociatorului se termină doar după ce s-a ajuns la un rezultat final.
Scopul negocierilor este de a ajunge la mediere, la rezolvarea conflictului pe cale
59 Tratatul multilateral pentru renuntarea la război” - Pactul Briand-Kellogg, 1928, cap.2, p.5760 Popescu D., Năstase A., Duculescu V., Bolintineanu Al., Voicu I., Crauciuc O., Ştefănescu B., Căpăţînă O., Munteanu R., „Soluţionarea paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti 1993 p.3961 SELEJAN-GUTAN Bianca, „Drept internaţional public”, Ed. Universităţii "Lucian Blaga" Sibiu, 2003, p.210
56
paşnică şi admisă de părţi.
Prin mediere se înţelege ca fiind "acţiunea unui terţ, stat, organizaţie
internaţională sau chiar o personalitate recunoscută, prin care se urmareşte crearea
atmosferei necesare desfăşurării negocierilor între părţile la diferend şi oferirea
directă a serviciilor terţului pentru găsirea soluţiilor favorabile părţilor." 62
Istoria se repetă acum, în Africa sărăciei, a guvernelor cumpărate şi armelor
vândute pe sânge. Dacă nici acum organizaţiile internaţionale şi marile puteri ale lumii nu
intervin în noul genocid african care se perindă, înseamnă că trăim într-o lume mult prea
decăzută.
Pentru ca şi în estul statului Congo pacea să domnească este nevoie să se rezolve:
nesiguranţa cu privire la viitorul MONUC (echipei ONU) şi înfiinţarea unei forţe militare
sigure de Congo. Misiunea pe care o întreprinde MONUC este foarte importantă pentru
că cu ajutorul ei se poate stopa violenţa în estul Congo şi la reorganizarea armatei.
3.3. ONU pentru Congo
Organizaţia Naţiunilor Unite a fost creată pe data de 24 octombrie 1945 de 51 de ţări,
cu scopul de a menţine pacea prin colaborarea internaţională şi securitate colectiva. În
momentul de faţă, în cadrul organizaţiei sunt 192 de state. Statele membre trebuie să se
angajeze la obligaţiile conform Cartei Naţiunilor Unite. Carta reprezintă tratatul în care
sunt încrise legile după care se ghidează ONU.
“Conform Cartei, ONU are patru obiective majore:
- să mentina pacea si securitatea internationala;
- să dezvolte relatii de prietenie intre natiuni;
- să coopereze in rezolvarea problemelor internationale si in promovarea
respectului pentru drepturile omului;
- să fie un centru pentru armonizarea actiunilor tuturor statelor.”63
ONU nu deţine puterea de a elabora legi cu caracter obligatoriu, cu toate acestea
oferă soluţii pentru problemele internaţionale. In cadrul Organizaţiei toţi membri au
drepturi egale de vot.
62 Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.22663 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
57
ONU are şase instituţii prin care lucrează: Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelă şi Secretariatul (cu sediul
central in New York). şi Curtea Internaţională de Justiţie (cu sediul la Haga)
Prin Adunarea Generală toate statele membre ONU sunt reprezentate. Această
instituţie are un rol similar cu cel al unui Parlament naţional. Adunarea Generală
organizează sesiuni ordinare sau extraordinare pentru a găsi rezolvarea problemelor
internaţionale. Hotărârile pentru problemele legate de pacea şi securitatea internaţională,
aderarea unor noi state şi bugetul ONU sunt votate cu o majoritate de două treimi. Alte
hotărâri sunt aprobate prin majoritate simpla. În ultima perioadă s-a încercat ca deciziile
să fie aprobate prin consens, şi să se anuleze votul formal. Adunarea nu poate sili ca
membri să acţioneze, dar recomandările elaborate reprezintă punctual de vedere al tuturor
celorlaţi membri şi ilustrează influenţa morală a comunităţii naţiunilor.
“Sesiunea anuală a Adunări Generale începe în luna septembrie şi durează până în
luna decembrie a fiecărui an. Daca este necesar, sesiunea poate fi reluată sau se
organizează o sesiune specială ori de urgentă pe teme de interes specific.”64 În ajutorul
Adunări Generale îşi vin cele şase Comitete Principale.
Consiliul de Securitate reprezintă centru greutăţii al ONU. Instituţia se ocupă de
menţinerea păcii şi securităţii mondiale. Întrunirile Consiliul se organizează când este
nevoie, mai ales dacă pacea este ameninţată. Carta prevede că toţi membri organizaţiei
trebuie să respecte şi să pună în practică hotărârile aprobate în cadrul Consiliului..
Consiliul de Securitate este alcătuit din 15 membri:
- membri permanenti: China, Franţa, Federaţia Rusă, Regatul Unit al Marii
Britanii şi Statele Unite ale Americii,
- ceilalţi membri 10 sunt stabiliţi de Adunarea Generală pe o perioadă de 2ani:
Africa de Sud, Belgia, Congo, Ghana, Indonezia, Italia, Panama, Peru, Qatar şi Slovacia.
Hotărârile adoptate în cadrul Consiliului trebuiesc luate cu 9 voturi. “Cu excepţia
votului în chestiuni procedurale, nu poate fi luată o decizie în cazul unui vot negativ sau
al exercitării drepturilui din partea unui membru permanent.”65
Atunci când se sesizează că pacea este violată, Consiliul caută
soluţionarea problemei pe cale paşnică, poate veni cu sugesti pentru încheierea unui
64 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0065 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
58
acord sau poate face demersuri oficiale pentru a preveni sau pentru a pune capăt
ostilităţilor. În cazul unor conflicte armate, primul pas făcut de Consiliu este să înceteze
focul. Deobicei Consiliul trimite delegaţi care negociază cu părţile beligerante pentru a
ajunge la un consens. Dacă statele aflate în conflict nu ajung la o înţelegere,
Consiliul poate supune sancţiuni economice sau poate impune un embargo asupra
armelor. De puţine ori s-a întâmplat ca ONU să fie de acord să acţiuneze forţa militară
colectivă. Consiliul de Securitate are dreptul de a recomanda Adunării Generale numirea
unui nou Secretar General şi pentru aderarea unor noi state.
Consiliul Economic şi Social (ECOSOC), este subalternul Adunării
Generale, şi se ocupă de activitatea economică şi socială a organizaţiei. Acest organ
gestionează problemele din domeniul economiei şi domeniul social din punct de vedere
mondial şi elaborează recomandări. Consiliul Economic şi Social are un rol aparte de a
influenţa dezvoltarea. Instituţia colaborează cu organizaţiile neguvernamentale, formând
o punte între ONU şi societatea civilă.
Consiliul este compus din 54 de membri, numiţi de Adunarea Generală pentru o
perioadă de 3 ani. Membri Consiliului se reunesc pe tot parcursul anului. Cea mai
importantă sesiune se ţine în lunia iulie, în cadrul căreia miniştrii statelor membre
evaluează problemele economice, sociale şi umanitare majore.
Organismele secundare ale instituţiei organizează şedinţe regulat şi emit rapoarte
catre Consiliu. “Alte organisme se concentrează pe probleme cum ar fi dezvoltarea
socială, statutul femeilor, prevenirea criminalităţii, combaterea traficului de droguri şi
dezvoltarea durabilă. Cinci comisii regionale promovează dezvoltarea economică şi
cooperarea pe regiuni.”66
Consiliul de Tutela s-a constituit pentru ţine sub observaţie cele 11 teritorii aflate
sub tutela şi gestionate de şapte state membre. Organul trebuie să garanteze toate
intrumentele de care are nevoie orice stat pentru auto-guvernare şi independenţă. “Până în
1994, toate teritoriile îşi obţinuseră auto-guvernarea sau independenţa, fie ca state
separate, fie prin alăturarea la state vecine independente.”67
În momentul de faţă, Consiliul de Tutela este format doar din membri
66 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0067 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
59
permanenţi ai Consiliului de Securitate. Insituţia şi-a modificat regulile şi se întruneşte
doar când este nevoie.
Curtea Internaţională de Justiţie sau Curtea Mondială, reprezintă
insituţia judiciară a organizaţiei. Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate numesc 15
judecători. Aceştia votează hotărârile independent şi simultan. Curtea se ocupă de
divergenţele dintre state în baza participării voluntare a statelor aflate în conflict. În cazul
în care un stat beligerant participă la procedurile curţii, atunci acesta este obligat să se
supună rezoluţiilor acesteia. Curtea elaborează opinii consultative pe care care le prezintă
în cadrul organizaţiei şi agenţiilor specializate ale acesteia.
“Secretariatul se ocupă de partea administrativă a Naţiunilor Unite, una
esenţială, pe baza mandatului aprobat de către Adunarea Generală, dar şi a deciziilor
Consiliul de Securitate şi ale altor organisme ONU.”68 Organismul este condus de
Secretarul General, care gestionează în general.
Secretariatul este format din departamente şi oficii, având circa
7500 de angajaţi (din 170 de state), platiţi din bugetul obişnuit. Sediile principale ale
Secretariatului se află la New York, dGeneva, Viena sau Nairobi.
Misiunile pe care organizaţia le trimite pentru menţinere
păcii au fost create în timpul comunismului pentru a soluţiona divergenţele. Operaţiunile
erau alcătuite din personal neînarmat sau care purtau doar arme uşoare. Armata era
constituită doar la cerinţa organizaţiei şi interveneau acolo unde era cazul. Trupele se
formau în cazul în care puterile internaţionale împuterniceau Naţiunile Unite să intervina
pentru încetarea conflictului, care constituiau o primejdie regională iar pacea şi
securitatea erau ameninţate.
Armata acţionează în momentul în a încetat focul şi când părţile beligerante erau
de acord cu prezenţa acestora. “Trupele evaluau situaţia din teren şi raportau cu
imparţialitate dacă s-a încheiat acordul de încetare a focului, dacă insurgenţii şi-au retras
trupele şi dacă au fost îndeplinite şi alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste
eforturi ofereau răgazul necesar pentru ca diplomaţii să îndepărteze cauzele
conflictului.”69
68 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0069 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
60
Terminarea comunismului a reprezentat un nou început pentru orientare rolului
misiunilor ONU de menţinerea păcii. “În noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate
a înfiintat misiuni mai ample şi mai complexe, adesea având mandatul de a aplica
acordurile de pace între protagoniştii conflictelor din interiorul unor ţări.”70 Misiunile
trebuiau să-şi îndeplinească sarcina căutând soluţii pe cale paşnică. Departamentul
operatiunilor ONU de menţinerea păcii a fost înfiinţat în 1992 pentru a gestiona cererea
majorată de operaţiuni complexe.
Pentru ca o misiune să-şi îndeplinească obiectivele trebuiesc urmăriţi anumiţi
paşi. În primul rand, ca o misiune să fie trimisă pentru a menţine pace, în zona respectivă
trebuie să existe pace. Este important ca în acea regiune părţile implicate să-şi dorească
pacea şi să accepte misiunea trimisă de ONU. Misiunea şi trupele sunt trimise pentru o
anumită perioadă de timp, decisă de Consiliul de Securitate.
“Comunitatea internaţională trebuie să fie pregatită să ţină pasul cu noile cerinţe.
Este esenţial ca statele membre să ajungă la un numitor comun şi să susţină Organizaţia
Naţiunilor Unite din toate punctele de vedere: politic, financiar şi operaţional, astfel încât
ONU să fie o sursă de pace credibilă.”71 Nu trebuie uitat faptul că pentru a reconstitui
statul, incluzând apariţia insituţiilor demicratice şi pacea este nevoie de timp, iar misiunea
trebuie înarmată cu multă răbdare.
Principala problemă este aceea a personalului pentru a trimite delegaţiile în
vederea misiunilor de menţinerea păcii. “Totuşi, problema cea mai mare este ca
specialiştii să îndeplinească cerinţele necesare recrutării, mai ales că este nevoie de mii de
politişti militari şi de angajaţi civili cu experienţă în justiţie, administraţie publică,
dezvoltare economică sau în alte domenii.”72 Echipa trimisă de ONU trebuie să ofere
sprijin în domenii precum transport aerian tactic, spitale de campanie sau controlul
mişcării operaţiunilor, resursele necesare fiind asigurate de statele membre.
Angajaţii pentru delegaţii ar trebui sa cunoască limbi străine şi să ştie situaţia
politică şi culturală din statul în care îşi va desfăşra activitatea. ONU nu îi exclude pe
pensionarii din cadre militare care doresc să facă parte din misiunea civilă.. Este
important ca personalul să fi primit o educatie dezvoltată .
70 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0071 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0072 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
61
<<ONU consideră “supremaţia legii” ca fiind o componentă extrem de
importantă în planificarea unei misiuni, înregistrând progrese notabile în dezvoltarea
capacităţii poliţieneşti şi juridice care să sprijine şi să corecteze din mers activităţile aflate
în derulare.>>73
În zonele în care pacea abia a fost reconstituită, sistemul juridic trebuie să
fie capabil să funcţioneze independent şi corect încă de la început. Dacă autorităţile nu
mai fac faţă în rândul populaţiei, este nevoie să se implementeze un nou program pentru
reabilitare. Situaţia ar putea cere crearea unui tribunal temporar care să judece crimele de
război sau formarea unei comisii de reconciliere şi stabilirea adevărului.
Dacă misiunea echipei a fost de a ajuta ca în statul respectiv să se organizeze
alegeri, acestea nu sunt uşor de realizat. Pentru început trebuie să se creeze condiţii
propice pentru a fi asigurată securitatea, după care un cadru legislativ şi un proces de
înregistrare a votanţilor tranaparent, uneori elaborarea unui set de legi.
Pentru ca scopul misiunilor să fie realizat este nevoie de un număr mare de
personal iar prezenţa echipei reprezintă factorul de stabilitate şi securitate până când
forţele locale de poliţie se pot autocontrola. “Siguranţa şi securitatea personalului ONU a
devenit un subiect fierbinte în interiorul Organizaţiei, mai ales după atacul asupra
sediului ONU din Bagdad din 19 august 2003. Evenimentul l-a determinat pe secretarul
general ONU, Kofi Annan, să revizuiască întregul sistem de securitate din interiorul
ONU. Acesta necesită îmbunătăţiri permanente şi necesită sprijin permanent din partea
statelor membre.”74
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite se ocupă de delegaţii, hotărând
mandatul, adică decide obiectivelor şi misiunile catre trebuiesc atinse. “Pentru a înfiinţa o
nouă operaţiune sau pentru a modifica mandatul unei operaţiuni existente, nouă dintre cei
15 membri ai Consiliului de Securitate trebuie să voteze în favoarea propunerii.”75 Însă
dacă unul dintre cei cinci membri permanenţi ai Consiliului (China, Franţa, Federaţia
Rusă, Regatul Unit al Marii Britanii şi Statele Unite ale Americii) este împotriva
misiunii, aceasta este respinsă.
Secretarul general ONU gestionează misiunile şi răspunde în faţa Consiliului
73 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0074 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0075 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
62
pentru îndeplinirea mandatelor acestora. “De obicei, operaţiunile de amploare sunt
conduse de un Reprezentant Special al secretarului General, iar Departamentul ONU
pentru operaţiunile de menţinere a pacii (DPKO) îl asistă pe secretarul general în
formularea politicilor şi procedurilor, făcând recomandări asupra oportunităţii înfiinţarea
unei noi misiuni sau administrarea celor aflate în derulare.”76
Forţele armate ONU, denumiţi şi „caşti albastre” sunt angajaţi direct de către
organizaţie şi acţionează în misiuni stabilite cu guvernele statelor pe care le reprezintă şi
ăşi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestor guverne. “Atât trupele, cât şi
comandanţii acestora, se deplasează în teatrul de operaţiuni ca şi contingente naţionale,
raportând din punct de vedere operaţional Comandantului Forţelor şi, prin acesta,
Reprezentantului Special al Secretarului General ONU.”77
Guvernele deţin puterea de a trimite sau de a retrage forţele armate cu care s-au
angajat în operaţiune, fiind responsabile de finanţarea salariilor şi răspunderea în aspecte
disciplinare sau de personal. Consiliul de Securitate poate hotărâ dacă pot şi alte
organizaţii să se implice pe cont propriu în misiuni.
Delegaţiile ONU de mentinere a pacii sunt foarte costisitoare. Cu toate acestea,
ONU oferă anual pentru misiunile din lume sume mai mici decât bugetul primariei
oraşului New York pentru departamentele de pompieri şi poliţie. “În plus, operaţiunile de
menţinere a păcii sunt substanţial mai ieftine decât alternativa – războiul. În 2002, aceste
operaţiuni au costat ONU aproape 2,6 miliarde de dolari SUA. În acelaşi an, guvernele
din întreaga lume cheltuiau peste 794 miliarde de dolari pentru arme – cifra reprezintă 2,5
la suta din produsul intern brut mondial şi nu dă semne să scadă.”78
În anul 1993, costul anual al misiunilor a înregistrat, din punct de vedere
financiar, aproximativ 3,6 miliarde dolari SUA, adică bugetul alocat pentru misiunile din
fosta Iugoslavie şi din Somalia. “Până în 1998, costurile au scăzut la sub 1 miliard de
dolari SUA, însă au crescut din nou din cauza amplorii noilor operaţiuni, ajungând în
anul 2001 la 3 miliarde de dolari SUA.”79
În perioada 2004-2005 s-au cheltuit 8,2 miliarde de dolari, dar s-au cerut alte
misiuni (Sudan) sau a suplimentării mandatelor celor existente, s-au cheltuit încă 2,38 76 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0077 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0078 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:0079 http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
63
miliarde de dolari SUA.
Toate membri trebuie să-şi plătească cota parte din costurile acestor delegaţii,
formula împărţirii este extrem de complexă iar state sunt de acord. Totalitatea finanţelor
care provin de la membri este doar de 1,2 miliarde de dolari SUA (cel puţin atât s-a strâns
în anul 2004.)
Congo a aplicat pentru admitere la Organizaţia Naţiunilor Unite, recomandată de
către Consiliul de Securitate, la 7 iulie 1960. Aşa cum era de aşteptat, problemele s-au
dezvoltat. Congolezi au sărbatorit violent independenţa faţă de Belgia. Pentru protecţia
civililor, Belgia a trimis din nou armata în Congo. În această criză guvernul din Congo a
făcut apel la Naţiunile Unite.
La 13 iulie 1960, Secretarul General Dag Hammarskjold, care acţiona sub
autoritatea articolului 99 al Cartei Organizaţiei Naţiunilor Unite, au primit un apel din
partea guvernului din Republica Congo, semnat de către Preşedintele Joseph Kasavubu şi
Primul-ministru Patrice Lumumba, pentru asistenţă tehnică ,pentru a proteja teritoriul
naţional al Congo împotriva prezent agresiuni externe care reprezintă o ameninţare la
adresa păcii internaţionale. Acest tratat a permis intervenţie trupelor belgiene numai la
cererea expresă a Congo, o cerere, care nu au fost făcută. Un al doilea punct a pus accent
pe ajutorul cerut pentru a restabili situaţia internă în Congo, ci mai degrabă pentru a
proteja teritoriul naţional împotriva actului agresiv de către trupele belgiane.
La 6 mai 1997, Înaltul Comisar ONU pentru Drepturile Omului a cerut raport
special pentru Congo. Roberto Garreton a investigat acuzaţiile de masacru a refugiaţilor
din Congo. După o scurtă perioadă, a emis un raport identificând mai mult de 40 de
situaţii de masacru. După acest raport echipa trimisă de ONU a rămas pentru investigaţii.
S-au găsit mii de refugiaţi dispăruţi în Congo.s-au gasit probe ale încălcării drepturilor
omului.
Pentru că Garreton îl investiga pe Kabila, acesta din urmă s-a temut să nu fie găsit
vinpvat şi a cerut să fie înlocuit. ONU a fost de accord şi l-a trimis pe Togolese Atu Kofi
Amega. Preşedintele nu a fost de accord cu acest reprezentant pentru că Togolese a fost
prieten cu Mobutu. Kaliba a impus ca investigaţiile ONU să fie condusă de Organizaţia
Africii Unite (OUA).
64
Prin lipsa de cooperare a preşedintelui congolez cu ONU, au dus la slăbirea
conituării cercetărilor. Kabila a lisit guvernul să se alăture în timp ce agenţiile locale şi
ştirile străine au fost martorii unui masacru de 1000 de oameni, după patru zile după ce
Kabila a acaparat Kinshasa.
În octombrie 1997, Secratarul general al ONU, Kofi Annan dorea să renunţe la
investigaţii dacă trimisul SUA, Bill Richardson nu ar fi negociat cu Kabila . Misiunea a
putut fi debutată abia în februarie 1998 având la dispoziţie 45 de zile. Echipa a înfruntat
mai multe obstacole dar a continuat ancheta. După ce s-au mutat în satul Wendji, în
apropiere de Mbandaka unde s-a produs masacrul ,au fost opriţi de forţele militare,
obligându-I să se retragă. Pe 7 aprilie 1998, Secretarul general a încheiat ancheta
deoarece Kabila a refuzat colaborarea.
Cu toate acestea, echipa a elaborat un raport pe care l-au înaintat Secretarului
general. Raportul prezintă masacrul, mii de refugiaţi morţi, încălcarea drepturilor omului.
Din păcate raportul nu era dotat cu foarte multe dovezi pentru ca investigaţiile să fie
reluate.
Încă nu se ştie câţi refugiaţi au plecat în 1994 dar se aproximează la 72 milioane
de oameni. Congo găzduieşte aproximativ 60%, iar ceilalţi au fugit în Goma, Bukavu şi
Uvira. Refugiaţii nu erau lăsaţi să plece în Rwanda de fosta armată.
Consiliului de Securitate al ONU s-a alertat în 1999 iar SUA s-a angajat să trimită
ajutoar umanitar. În 1999, în noiembrie, Consiliul de Securitate al ONU a autorizat
crearea Misiunii Organizaţiei Naţiunilor Unite în Republica Democrată Congo, cunoscut
prin acronimul său francez, MONUC. Obiectivul MONUC era de a pune în aplicare
tratatul de la Lusaka, semnat în 1999: controlarea guvernului, şi grupările rebele, RCD-
Goma şi MLC. Până la începutul anului 2001, Congo s-a aflat într-un război civil care nu
avea cale de sfârţit, cu armate de la alte cinci state din Africa încă profund implicat.
Schimbarea s-a produs după asasinarea preşedintelui Laurent Kabila la mijlocul anului
ianuarie 2001. După ce Joseph Kabila, fiul său, a devenit preşedinte în 2001, şi cum el a
condus Congo spre reconciliere şi la alegeri democratice, Vestul s-a implicat în
sprijinirea acestor obiective.
Chiar şi cu situaţiile nefovarabile din Congo, alegerile din 2006 au fost libere şi
corecte. Acest efect s-a datorat silinţei şi ostenelii depuse de congolezi, mai ales din
65
partea membrilor electoratului independent, Comisia a fost condusă de ABBE
Apollinaire Malu-Malu. Acţiunile au fost spijinite financiar de comunităţiile
internaţionale de securitate şi de protecţie oferite de MONUC în timpul perioadei
electorale.
În următoarea perioada s-au angajat organizaţii precum ONU, UE, si SADC dar şi
state precum Marea Britanie, Belgia, Franţa, Statele Unite, pentru menţinerea democraţiei
un număr de state membre. S-au oferit aproximativ 500 de milioane de dolari pentru
mobilizarea trupelor în Kinshasa pentru a asigura stabilitatea în timpul perioadei
electorale. MONUC a sprijinit logistic forţele în toată ţara pentru a se asigura de calmul.
UE, SADC, şi the Carter Centera au trimis observator pentru alegeri. Aceste eforturi au
fost reuşite.
Situaţia gravă din Congo ar fi şi mai înrăutăţită, fără prezenţa echipei ONU de
menţinere a păcii în Congo, sub numele de MONUC (Misiunea de l'Organisation des
Nations Unies en République démocratique du Congo). Prezenţa militară MONUC în
marile oraşe şi în zonele rurale din estul Congo este singurul şi cel mai important factor
de a preveni colapsul complet de stat şi să ajute autoritatea de acolo. Obiectivele prezente
ale MONUC sunt: de a proteja civilii, menţinerea stabilităţii, de a participa la dezarmarea
şi demobilizarea grupurilor armate de congolezi, precum şi refacerea securităţii. Echipa
MONUC îşi termină mandatul la sfârşitul anului 2008 şi, deşi Consiliului de Securitate va
fi de acord să continue să sprijin şi în 2009, s-au provocat nemulţumiri regulate, în
special din partea SUA în cadrul executivului şi Congresului, din cauza costurilor şi
administraţiei Bush care şi-a concentra finanţe în Africa pentru misiuni de menţinere a
păcii în Sudan. MONUC continuă cu prezenţă corespunzătoare a personalului, va finanţa
în continuare, dar nu se poate presupune că şi Consiliul de Securitate va oferi suport
adecvat.
“Toate instituţiile de congolezilor de stat, inclusiv militare, the Forces Armées de
la République démocratique du Congo (FARDC) şi poliţia- nu fac faţă la violenţă, şi este
vitală prezenţa MONUC.”80 Acest lucru a fost demonstrat la sfârşitul lui 2007 de către un
80 GAMBINO Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining Progress”, Council Special Report No. 40,
2008 (All institutions of the Congolese state—including the military, the Forces Armées de la
RépubliqueDémocratique du Congo (FARDC), and the police—remain dysfunctional and are not remotely
close to assuming the vital security role that MONUC currently plays), p.4
66
alt eşec FARDC ofensiv în Nordul Kivu, care a arătat, din nou, că guvernul forţelor de
securitate reprezintă o ameninţare serioasă pentru a controla grupurile armate în teritoriu.
Situaţia din estul statului Congo ar putea fi rezolvată prin: soluţionarea situaţiei
de nesiguranţă cu privire la echipa MONUC şi constituirea unei autorităţi sigure de către
Congo. MONUC reprezintă echipa fundamentală, cea mai importantă operaţiune din
Congo care ar putea menţine pacea în zonă şi ar ajuta la formarea unei baze militare
eficiente în estul Congo. MONUC este cea mai mare şi cea mai scumpă operaţiune de
menţinere a păcii din lume.
Concluzii
Lucrarea de faţă prezintă o analiză a Războiului civil din Congo din perspectiva
teoriei realiste a doctrinei relaţiilor internaţionale. Este o realitate crudă faptul că încă mai
există conflicte cu urmări grave, mai ales din punct de vedere al umanităţii. Foametea şi
bolile născute din conflict ucid tineri şi persoane slăbite, într-o recoltă zilnică a morţii.
Lista morţilor din tabara de refugiaţi Kilimani din Masisi, Republica
Democrată Congo de Nord, provincia Kivu, arată că cifra victimelor crizei umanitare
datorate războiului este în creştere cu toate că se credea că a ucis mai mult de 5 milioane
de oameni într-un deceniu. Regiunea violentă şi instabilă a vazut o serie de iniţiative de
pace nereuşite, şi în ciuda unei stări relative de linişte în bătăliile majore, ce a urmat unei
declaraţii de încetare a focului a rebelilor, sistemul umanitar de urgenţă întrevede puţine
semne de ameliorare.
Săracie, bătăi de stradă şi strigăte de groază, aşa arată capitala provinciei
congoleze Kivu de Nord, Goma, poartă din plin amprenta stării de confuzie ce domină
atât viaţa politică din acest stat, cât, mai ales, traiul zilnic al familiilor ce se zbat să-şi
apere copiii de sadismul soldaţilor capabili de orice pentru a obţine bani de bautură şi
droguri. Acţiunile autorităţilor congoleze au devenit foarte violente: tinerii de nici 30 de
ani, înrolaţi în armata guvernamentală, au ajuns să nu mai folosească armamentul din
dotare pentru a asigura ordinea în comunitate, ci pentru a tortura copiii, pe care îi
67
împuşcă fără milă, chiar sub ochii mamelor lor.
Coşmarul familiilor congoleze depăşeşte orice imaginaţie. Îngroziţi de
războiul ce macină naţiunile din Africa centrală, oamenii au crezut în zadar că suferinţa
lor îşi va afla finalul în momentul în care guvernul local a decis trimiterea pe străzi a
grupurilor organizate de soldaţi înarmaţi, a căror misiune era una singura: aceea de a
proteja populaţia. În timp, însă, abuzul de putere şi de alcool au transformat o misiune de
pace într-un adevărat coşmar.
Bibliografie:
1. Teodorescu Mircea, “Drept umanitar international”, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti 2002
2. Burchill Scott, Linklater Andrew, Devetak Richard, Donnelly Jack,
Matthew Peterson, Reus-Smit Christian şi True Jacqui, “Teorii ale
relaţiilor internaţionale”, ed. Institutul European, Iaşi 2008
3. Căpătînă Ecaterina şi Hilhor Constantin, “Comunicare în crizele
internaţionale”, Bucureşti 2008
4. Dudău Radu, “Teoria relaţiilor internaţionale”, Bucureşti 2008
68
5. Emizet Kisangani N.F., “Political Cleavages in a democratizing
society – The case of the Congo (formerly Zaire)”, Comparative
Political Studies, Vol. 32 No. 2, April 1999 185-228, Sage
Publications, Inc.
6. Emizet Kisangani N.F., “The Massacre of Refugees in Congo: A Case
of UN Peacekeeping Failure and International Law”, The Journal of
Modern African Studies, Vol. 38, No. 2 (Jul., 2000), pp. 163-202
Published by: Cambridge University Press
7. Gambino Anthony W. “Congo, Securing Peace, Sustaining
Progress”, Council Special Report No. 40, 2008
8. Geamanu Gr., „Drept internaţional contemporan”, ed. a II-a, vol.I,
Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1975
9. Guzzini Stefano, “Realism şi relaţii internaţionale”, traducere
Istrăţescu Diana, ed. Institutul Euronean, Iaşi 2000
10.Morgenthau Hans J., “ Politica între naţiuni ”, Traducere de Bosoi
Oana Andreea, Dragolea Alina Andreea, Zodian Mihai Vladimir,
Prefaţă de Andrei Miroiu, ed. Polirom, Bucureşti 2007
11. Paşcu Mircea Ioan şi Vintilă Nicolae Sergiu, “Teoria Relaţiilor
Internaţionale”,
12. Popescu D., Năstase A., Duculescu V., Bolintineanu Al., Voicu I.,
Crauciuc O., Ştefănescu B., Căpăţînă O., Munteanu R., „Soluţionarea
paşnică a diferendelor internaţionale”, Ed. Academiei RSR, Bucureşti
1993
13. Scăunaş Stelian, „Drept internaţional public”, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005
14. Selejan-Gutan Bianca, „Drept internaţional public”, Ed. Universităţii
"Lucian Blaga" Sibiu, 2003
69
15. Sinescu Călin, “Teoria Conflictelor Politice”, ed. Bren, Bucureşti
2005
16.„Tratatul multilateral pentru renuntarea la război” - Pactul Briand-
Kellogg, 1928
17. Von Clausewitz Carl, “Despre Război”, Traducere P. Năvodaru ed.
Antet, Bucureşti 2002
18. http://athenian-legacy.com/ro/2009/01/razboiul-din-congo-1994-
2001/ , ziua 23.06.2009, ora 11:00
19. “Congo: The Prize of Predation”, Journal of Peace
Research, vol. 41, no. 3, 2004, pp. 321–336, 2004
20. http://www.onuinfo.ro/ , ziua 1 iulie 2009, ora 13:00
ANEXE
70
71
72