petre vintilescu istoria liturghiei in primele trei veacuri

67
Preot prof. Petre Vintilescu Istoria Liturghiei în primele trei veacuri NEMIRA 2001 Preot prof. PETRE VINTILESCU ISTORIA LITURGHIEI ÎN PRIMELE TREI VEACURI © Editura Nemira, 2001 Comercializarea în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă. Difuzare: S.C. Nemira & Co, str. Popa Tatu nr. 35, sector 1, Bucureşti Telefax: 314.21.22; 314.21.26 Clubul cărţii: CP. 26-38, Bucureşti e-mail: [email protected] www.nemira.ro ISBN 75-1 PREFAŢĂ Editura „Nemira" pune la îndemâna cititorilor săi una dintre lucrările cunoscutului şi apreciatului profesor de teologie liturgică, Părintele Petre Vintilescu, apărută pentru prima dată la Bucureşti, în 1930, cu titlul original „încercări de istoria liturghiei". După cum arată autorul, „istorialiturghiei este un lucru împreunat cu multe greutăţi - unele de nebiruit chiar - în ceea ce priveşte mijloacele pe care are nevoie să se sprijine. Unei istorii a liturghiei îi trebuie izvoarele necesare pentru a-şi extrage datele şi temeiurile, îi trebuie adică documentele din care să reiasă înfăţişarea şi structura intimă a liturghiei în fiecare epocă, ordinea şi rânduiala ei - dacă se poate". Meritul autorului constă tocmai în faptul că a reuşit să descopere izvoarele necesare pentru a urmări dezvoltarea istorică a liturghiei în epoca primelor trei secole creştine. Considerăm că lucrarea Părintelui Profesor Petre Vintilescu are o deosebită valoare ştiinţifică datorită faptului că pune în evidenţă două lucruri extrem de importante pentru o istorie a liturghiei creştine. Mai întâi, ea ne arată că „liturghia înfăţişată în Constituţiile Apostolice este aproape exact liturghia oficiată în Biserica întreagă, din vremea Apostolilor până în secolul al IV-lea". Apoi, tot atât de importantă este sublinierea că liturghia cuprinsă în Constituţiile Sfinţilor Apostoli „ne transmite liturghia primitivă, într-o formă prelucrată, în conformitate cu unele mici dezvoltări, pe care liturghia începuse să le primească în Biserica din Siria, chiar din veacul Preot prof. Petre Vintilescu al IIMea". în virtutea acestor constatări se ajunge la concluzia că „unitatea liturgică nu este deci sfărâmată până la finele veacului al IIMea, cu toate micile diferenţe cu caracter secundar. Aşa-numitele Orânduiri bisericeşti, care transcriu în veacul al al IV-lea liturghia veacurilor precedente, mărturisesc o uniformitate, cu o relativitate foarte redusă, a unuia şi aceluiaşi tip liturgic în toată Biserica primelor trei veacuri". în cuprinsul lucrării descoperim însă afirmaţii deosebit de preţioase cu privire la existenţa „epiclezei" din perioadă celor trei veacuri care au constituit obiectul investigaţiilor întreprinse de autor. După cum se cunoaşte, epicleza reprezintă rugăciunea rostită de preot, în numele întregii comunităţi, prin care se invocă Duhul Sfânt în vederea sfinţirii darurilor euharistice, adică să se prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în vederea împărtăşirii credincioşilor. Autorul face apel la două personalităţi ale Bisericii din veacul al IMea.Una priveşte pe Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: „Rămâne deci stabilit -mai presus de orice

Upload: stefan-psalt

Post on 02-Jan-2016

206 views

Category:

Documents


8 download

DESCRIPTION

Petre Vintilescu Istoria Liturghiei in Primele Trei Veacuri

TRANSCRIPT

Preot prof. Petre Vintilescu

Istoria Liturghiei în primele trei veacuri

NEMIRA

2001

Preot prof. PETRE VINTILESCU ISTORIA LITURGHIEI ÎN PRIMELE TREI VEACURI© Editura Nemira, 2001 Comercializarea în afara graniţelor ţării fără acordul editurii este interzisă.Difuzare: S.C. Nemira & Co, str. Popa Tatu nr. 35, sector 1, BucureştiTelefax: 314.21.22; 314.21.26 Clubul cărţii: CP. 26-38, Bucureştie-mail: [email protected] www.nemira.roISBN

75-1

PREFAŢĂEditura „Nemira" pune la îndemâna cititorilor săi una dintre lucrările cunoscutului şi apreciatului profesor de teologie liturgică, Părintele Petre Vintilescu, apărută pentru prima dată la Bucureşti, în 1930, cu titlul original „încercări de istoria liturghiei". După cum arată autorul, „istorialiturghiei este un lucru împreunat cu multe greutăţi - unele de nebiruit chiar - în ceea ce priveşte mijloacele pe care are nevoie să se sprijine. Unei istorii a liturghiei îi trebuie izvoarele necesare pentru a-şi extrage datele şi temeiurile, îi trebuie adică documentele din care să reiasă înfăţişarea şi structura intimă a liturghiei în fiecare epocă, ordinea şi rânduiala ei - dacă se poate". Meritul autorului constă tocmai în faptul că a reuşit să descopere izvoarele necesare pentru a urmări dezvoltarea istorică a liturghiei în epoca primelor trei secole creştine.Considerăm că lucrarea Părintelui Profesor Petre Vintilescu are o deosebită valoare ştiinţifică datorită faptului că pune în evidenţă două lucruri extrem de importante pentru o istorie a liturghiei creştine. Mai întâi, ea ne arată că „liturghia înfăţişată în Constituţiile Apostolice este aproape exact liturghia oficiată în Biserica întreagă, din vremea Apostolilor până în secolul al IV-lea". Apoi, tot atât de importantă este sublinierea că liturghia cuprinsă în Constituţiile Sfinţilor Apostoli „ne transmite liturghia primitivă, într-o formă prelucrată, în conformitate cu unele mici dezvoltări, pe care liturghia începuse să le primească în Biserica din Siria, chiar din veaculPreot prof. Petre Vintilescual IIMea". în virtutea acestor constatări se ajunge la concluzia că „unitatea liturgică nu este deci sfărâmată până la finele veacului al IIMea, cu toate micile diferenţe cu caracter secundar. Aşa-numitele Orânduiri bisericeşti, care transcriu în veacul al al IV-lea liturghia veacurilor precedente, mărturisesc o uniformitate, cu o relativitate foarte redusă, a unuia şi aceluiaşi tip liturgic în toată Biserica primelor trei veacuri".în cuprinsul lucrării descoperim însă afirmaţii deosebit de preţioase cu privire la existenţa „epiclezei" din perioadă celor trei veacuri care au constituit obiectul investigaţiilor întreprinse de autor. După cum se cunoaşte, epicleza reprezintă rugăciunea rostită de preot, în numele întregii comunităţi, prin care se invocă Duhul Sfânt în vederea sfinţirii darurilor euharistice, adică să se prefacă pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Hristos, în vederea împărtăşirii credincioşilor. Autorul face apel la două personalităţi ale Bisericii din veacul al IMea.Una priveşte pe Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: „Rămâne deci stabilit -mai presus de orice

îndoială, spune autorul, că în marea rugăciune euharistică, la care se referă Sfântul Iustin Martirul, se află inserată şi epicleza, aşa precum se găsesc şi cuvintele de instituire ale Cinei, menţionate de el aparte". O mărturie tot atât de preţioasă o găsim şi la Sfântul Irineu de Lyon: „Deosebit de important din punct de vedere liturgic este punctul în care Irineu confirmă pe Sfântul Iustin Martirul despre existenţa epiclezei în veacul al Il-lea sau a unei formule de invocare a Duhului Sfânt pentru sfinţirea elementelor materiale ale Euharistiei", spune autorul.Considerăm că aceste afirmaţii privind „epicleza" au o valoare deosebită pentru viaţa şi misiunea Bisericii, din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, epicleza, care are în vedere prezenţa şi lucrarea Sfântului Duh, păstrează centrul de gravitaţie al Bisericii în Hristos, în calitatea Sa de Cap al Trupului, care este Biserica. Prin Duhul Sfânt, Hristos rămâne atât deasupra Bisericii, cât şi în Biserica, pentru ca să înalţe pe credincioşi, prin Sfânta Euharistie, la comuniunea de viaţăIstoria Liturghiei în primele trei veacurieternă cu Dumnezeu-Tatăl. Dacă se face abstracţie de epicleza, există pericolul să se deplaseze centrul de gravitaţie al Bisericii de la Hristos însuşi la slujitorii Săi, şi să se golească astfel Biserica de puterea ei spirituală. Apoi, invocarea Duhului Sfânt atât asupra slujitorilor, cât şi asupra credincioşilor, în acelaşi timp, are rolul să menţină în legătura comuniunii atât pe clerici, cât şi poporul credincios. în caz contrar, există pericolul ca Biserica să fie ruptă între clerici, care se suprapun poporului, şi credincioşi, care trebuie să se lase dominaţi de cler. în fine, prezenţa Duhului Sfânt în Biserică, în Sfânta Euharistie, constituie garanţia sfinţirii şi transfigurării credincioşilor în plinătatea constituţiei lor psiho-fizice. în virtutea acestui fapt, teologia patristică a putut să vorbească despre Dumnezeu Care Sa făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască. Dacă Duhul Sfânt coboară numai peste sufletul preotului sau peste cel al credincioşilor, fără să mai fie vorba de prezenţa Duhului Sfânt în Sfânta Euharistie, ca Trup şi Sânge al lui Hristos, există pericolul ca Duhul să rămână exterior subconştientului uman, să nu-1 mai purifice de patimi şi egoism, iar omul să rămână prizonierul propriului individualism. Iată tot atâtea aspecte care pun evidenţă rolul primordial pe care epicleza 1-a avut în Biserica primelor trei secole, după cum îl are şi astăzi, în liturghia Bisericii Răsăritene.Am ţinut să subliniem toate aceste aspecte, fiindcă socotim că dincolo de scopul pe care şi 1-a propus, adică cel de a studia istoria liturghiei în primele trei veacuri, lucrarea Părintelui Petre Vintilescu ne furnizează date extrem de preţioase privind dimensiunea profund spirituală a liturghiei, pe care Biserica noastră a păstrat-o nealterată de-a lungul veacurilor şi care ne poate ajuta enorm în misiunea pe care Ortodoxia o are de îndeplinit în lumea secularizată de astăzi.PR. PROF. DR. DUMITRU POPESCU

INTRODUCERE

Liturgica, în partea sa specială, urmăreşte lămurirea următoarelor două probleme în chip exclusiv:a) dezvoltarea,b) descrierea şi explicarea cultului divin public al Bisericii creştine ortodoxe, în structura şi în semnificaţia lui.A ne ocupa de dezvoltarea cultului înseamnă însă a face istoria cultului, care, de obicei, este privită ca o disciplină aparte, deosebită de liturgică. Noi socotim totuşi de cea mai mare însemnătate pentru studiul liturgicii în general cunoaşterea fazelor de dezvoltare succesivă ale

cultului creştin, ca o condiţie esenţială pentru înţelegerea exactă şi adâncă a însemnătăţii şi a semnificaţiei diferitelor momente liturgice. De aceea, mai mult ca o introducere în liturgica specială, nu putem renunţa cu desăvârşire la o serie de date istorice cu privire la începutul liturghiei, privită îndeosebi în cadrul serviciului bisericesc de o zi. Un astfel de studiu ne va pune în situaţia de a stabili legătura neîntreruptă, atât din punct de vedere al inspiraţiei şi al principiilor, cât şi din punctul de vedere material sau al formelor, între cultul simplu din primele zile ale Bisericii şi cel de azi. Va reieşi astfel în evidenţă continuitatea în esenţă a pietăţii creştine şi vom putea sesiza momentul în care cultul creştin îşi atinge sau îşi încheie cadrul său într-o dezvoltare externă completă; iar în ceea ce priveşte diversitatea formelor în care se prezintă astăzi cultul creştin la diferitele confesiuni creştine, vom avea ocazia, prin studiul istoriei cultului, să nePreot prof. Petre Vintilescuedificăm asupra caracterului originar pe care 1-a păstrat cultul Bisericii Ortodoxe cu o o râvnă neîntreruptă.Nu vom pierde din vedere o privire istorică nici asupra celorlalte amănunte ale cultului ortodox, mai de aproape ori mai de departe în legătură cu serviciul liturgic public pro-priu-zis; dar aceasta o vom face numai când ne vom ocupa în parte de fiecare element, cu ocazia explicării serviciului liturgic şi a părţilor lui. Deocamdată, ne oprim numai asupra liturghiei propriu-zise, care formează baza întregului cult ortodox.Istoria liturghiei este însă un lucru împreunat cu mari greutăţi - unele de nebiruit chiar - în ceea ce priveşte mijloacele pe care ea are nevoie să se sprijine. Unei istorii a liturghiei îi trebuie izvoarele necesare, pentru a-şi extrage datele şi temeiurile, îi trebuie adică documentele din care să reiasă înfăţişarea şi structura intimă a liturghiei în fiecare epocă, ordinea şi rânduiala ei - dacă se poate.în această privinţă, trebuie să mărturisim că izvoarele liturgicii, dacă sunt preţioase pentru a ne da indicaţii cu privire la spiritul liturghiei, la esenţa, la ideile şi acţiunea ei, precum şi despre unele amănunte absolut caracteristice, totuşi nu ne oferă o „rânduiala", o ordine pozitivă amănunţită şi absolut precisă a liturghiei în cele trei veacuri primare. Amănuntele diverse ale cultului creştin, aşa cum le aflăm în aluziile liturgice - destul de numeroase, de altfel - risipite în scrierile din acea vreme, concordă totuşi perfect între ele, se completează, reuşind astfel să ne dea o imagine a liturghiei primare în generalitatea ei. Vom vedea mai târziu dacă şi întrucât se poate pune pentru această epocă problema unei „rânduieli" a liturghiei în sensul Liturghierelor de azi. De aceea, izvoarele liturgice, necesare pentru o istorie a liturghiei în epoca de care ne ocupăm, au un caracter indirect sau mijlocit, iar nu direct sau nemijlocit, cum ar fi cărţile de ritual.în tot cazul, scrierile din cele dintâi trei veacuri ale Bisericii ne sunt suficiente pentru a ne edifica asupra istoriei liturghiei, cel puţin asupra elementelor care formează partea10Istoria Liturghiei în primele trei veacurifundamentală şi specifică a ei, şi ne înlesnesc a întrevedea şi înlănţuirea momentelor ei în aceeaşi ordine generală, pe care o constatăm şi astăzi în cultul ortodox.A ne ocupa de izvoarele liturgicii pentru acea vreme şi de exploatarea lor în scopul trebuinţelor noastre înseamnă, de fapt, a face cercetări asupra elementelor de istoria liturghiei în primele trei veacuri creştine. De aceea, menţionând izvoarele liturgicii, vom face în acelaşi timp şi încercări de istoria liturghiei.

I

LITURGHIA DUPĂ SCRIERILE DIN VREMEA SFINŢILOR APOSTOLI1. Cultul practicat de Mântuitorul şi Apostolii Săi. 2. De la înălţare până la Cintizecime. 3. Cultul creştin în Ierusalim, de la Cincizecime până la persecuţia lui Irod. 4. Liturgica creştină în mediul greco-roman. 5. Despărţirea cultului creştin de cel iudeu. 6. Consideraţii asupra rânduielii liturghiei din timpul Apostolilor. 7. Liturghia în Corint pe vremea Sfântului Apostol Pavel. 8. Diferite alte elemente ale cultului creştin. 9. Schema rânduielii liturghiei apostolice.1. Din cele ce ne relatează Sfintele Evanghelii în numeroase locuri, rezultă că îndatoririle cu privire la cult făceau parte dintre preocupările cele dintâi ale Mântuitorului, observându-le cu toată atenţia. Astfel, în timpul activităţii Sale, luase parte împreună cu ucenicii la actele cultului public mozaic, atât în templul din Ierusalim, cât şi în sinagogile din provincie1, încât a putut să impute celor ce l-au prins: „în fiecare zi (KaO'rfriepav) şedeam în templu şi învăţam"2

sau: „pururea am învăţat în sinagogă şi în templu"* şi n-aţi pus mâna pe Mine. în acelaşi timp, El S-a arătat plin de râvnă pentru prestigiul locaşului de cult, când a alungat pe vânzători din templul din Ierusalim4; a petrecut nopţi în rugăciune, singur5, a recomandat rugăciunea privata6, dar acelaşi lucru îl face şi pentru rugăciunea publică şi în comun7. Nu este un simplu practicant al cultului, ci se afirmă şi ca un purificator şi reformator al acestuia, pentru că El a dat şi precepte pentru spiritualizarea13Preot prof. Petre Vintilescurugăciunii, în convorbirea cu samarineanca la puţul lui Iacob8, precum şi cu prilejul scrutării moravurilor fariseice legate de cult9; mai mult, El a dat şi modelul de rugăciune10, în care preocupările spirituale se găsesc într-o ideală proporţionalitate faţă de nevoile temporale legate de natura omului.Fundamentul unui cult nou, al cultului „Legii celei noi", Mântuitorul 1-a instituit numai cu puţin înainte de sfârşitul vieţii Sale pământeşti, precum ne informează evangheliştii sinoptici11

şi Sfântul Apostol Pavel în I Corinteni12. Substanţa acestui cult o anunţase însă mai de demult, spre scandalizarea nu numai a iudeilor, dar chiar a ucenicilor, precum consemnează Evanghelia a patra13. Despre felul cum s-a practicat de urmaşii Săi, potrivit expresei Sale porunci, cultul cel nou, instituit formal la Cina cea de taină, cum s-a înfiripat el în forme de individualizare specifice, ne putem instrui numai din indiciile ce se pot surprinde în această privinţă din cărţile Noului Testament.2. După relatările Sfântului Evanghelist Luca, Apostolii îşi petreceau timpul exclusiv în rugăciune, după înălţarea învăţătorului lor la cer, aşteptând îndeplinirea făgăduinţei despre venirea Sfântului Duh.„Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu"14.Erau, mai propriu vorbind, în continue exerciţii spirituale pregătitoare, care se îndeplineau în cercul strict al Apostolilor şi al sfintelor femei, cum ne lămuresc mai bine Faptele Apostolilor.Atunci ei (Apostolii) s-au întors în Ierusalim, de la muntele ce se cheamă Eleon, care este aproape de Ierusalim, calea Sâmbetei având. Şi dacă au intrat, s-au suit în casa de sus, unde locuiau Petru, Iacob, Ioan şi Andrei, Filip, Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu, Simon Zelotul şi Iuda al lui Iacov. Aceştia toţi14Istoria Liturghiei în primele trei veacurierau aşteptând cu un cuget în rugăciune şi în cerere, împreună cu femeile şi cu Măria mama lui Iisus, şi cu fraţii Lui"1*.Cam în acelaşi cerc şi, desigur, stăpâniţi de aceleaşi preocupări, îi surprinde pe Sfinţii

Apostoli şi minunatul eveniment al pogorârii Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, întrucât în jiua Cincizecimii, erau toţi (Apostolii) împreună adunaţi la un loc"16.Negreşit, aceste acte de cult, îndeplinite nu numai în casă, ci şi în templu, deşi aveau loc laolaltă, în comun, întrucât ucenicii erau stăpâniţi de acelaşi spirit şi de aspiraţii identice, aveau totuşi un caracter privat. Nu mai încape îndoială apoi că ele se desfăşurau în cadrul ritualului iudaic, cu formulele pe care acesta le punea la îndemână, însă cu alte speranţe şi într-un spirit nou. Prin urmare, în aceste adunări religioase restrânse şi intime, din răstimpul de zece zile dintre înălţarea Domnului şi ziua Cincizecimii, nu putem afla şi nici nu putem căuta începutul oficierii liturghiei creştine. Au fost, totuşi, păreri17 care susţin că Apostolii ar fi început celebrarea Sfintei Euharistii îndată după învierea Mântuitorului, atât spre a lăuda şi a mulţumi lui Dumnezeu pentru slăvită înviere a învăţătorului lor, cât şi pentru consolarea lor şi a credincioşilor. Mai mult, n-au lipsit afirmaţii care se silesc a vedea în frângerea pâinii la Emus, în ziua învierii, în tovărăşia lui Luca şi Cleopa (Le. 26, 30-31), o săvârşire a Sfintei Euharistii de către Mântuitorul însuşi18.Sunt multe motive însă care ne împiedică să credem că, după înălţarea Mântuitorului la cer, Apostolii vor fi încercat a pune imediat în practică sacerdoţiul lor. Faptele Apostolilor, cel puţin, nu ne-o spun. Mai mult, ele descriu exerciţiile spirituale ale micii cete de ucenici, după înălţarea Domnului, reduse la rugăciuni şi cereri, precum am văzut în pasajul citat mai înainte, şi nu fac nici un fel de menţiune despre frângerea pâinii în legătură cu aceasta, înainte de pogorârea Sfântului15

IPreot prof. Petre VintilescuDuh. Creştinismul încă nu se afirmase, pentru că Apostolii încă nu primiseră de la Duhul Sfânt flacăra pururea arzătoare care avea să susţină convingerea lor până la eroismul martiric şi care avea să lumineze mintea lor pentru înţelegerea fondului dumnezeiesc al învăţăturii Dascălului lor şi pentru răspândirea ei în lume. De altfel, Mântuitorul însuşi condiţionase începutul exercitării apostolatului şi preoţiei Apostolilor Săi de pogorârea Sfântului Duh, deoarece le poruncise să rămână în Ierusalim până ce se vor îmbrăca cu putere de sus19. Ei fuseseră învestiţi cu plenitudinea puterii spirituale încă din seara Cinei celei de taină, erau deci preoţi, dar harul lor trebuia confirmat, trebuia întărit şi susţinut prin puterea Sfântului Duh; şi era cu atât mai multă nevoie, cu cât ucenicii nu ajunseseră la o pricepere deplină a tainelor împărăţiei lui Dumnezeu nici chiar până la înălţarea Domnului, cu toate instrucţiunile date de El în timpul celor patruzeci de zile20. Ziua Cincizecimii a fost hotărâtoare pentru intrarea în funcţie a puterii preoţeşti a Apostolilor şi pentru începutul cultului creştin. Ei păşesc afară, peste pragul camerei de sus", în public, „grăind... măririle lui Dumnezeu"21, cu alte cuvinte cântând laude lui Dumnezeu într-o limbă misterioasă, şi numai după aceasta urmează predica Apostolului Petru. Lauda şi mulţumirea către Dumnezeu ajung centrul şi caracteristica cultului creştin22.Pe de altă parte, celebrarea Sfintei Euharistii de către Mântuitorul însuşi, în cele patruzeci de zile după înviere, nu mai putea să aibă nici un sens după patimile, moartea şi învierea Sa, atâta vreme cât El era personal prezent în mijlocul Apostolilor. Frângerea pâinii la Emaus nu este echivalentă cu Euharistia, căci, precum se poate vedea şi din alte locuri ale Noului Testament, expresia „frângerea pâinii" nu se referea întotdeauna la ideea sau partea sacrificială a liturghiei creştine, ci desemna şi frângerea ceremonioasă a pâinii, adică formulele de rugăciune obişnuite la începutul mesei, după datina iudaică. Locul din Faptele Apostolilor 27, 34-35, când, cu ocazia naufragiului corăbiei care transporta pe Apostolul Pavel la Roma,16

Istoria Liturghiei în primele trei veacuriel i-a încurajat pe marinari şi „luând pâine, a mulţumit lui Dumnezeu înaintea tuturor şifrângând, a început să mănânce", este edificator. La Emaus, deci, Mântuitorul a stat la o masă obişnuită, iar nu la un oficiu al liturghiei Sale. Un creştinism în acţiune, adică în forme de pietate liturgică, trebuie să-1 aşteptăm, prin urmare, o dată cu predica Apostolilor.3. Pe noi ne interesează, în această ordine de idei, în primul rând momentul în care liturghia creştină a început să se afirme ca un cult cu fiinţă aparte, ca un cult nou şi specific creştin, în prima comunitate de creştini. Ne vom adresa, în acest scop, mai întâi cărţii Faptele Apostolilor, deoarece această scriere se ocupă de istoria Bisericii creştine în primele ei zile, de cele dintâi manifestări ale vieţii creştine, făcând deci menţiune şi de primele date ale pietăţii creştine. Datele acestei scrieri sunt cu atât mai importante, cu cât ele se referă la începuturile liturghiei în două medii deosebite23: în cel iudaic, din Ierusalim, şi în cel din afară de Palestina, în mediul elenic.Viaţa comunităţii convertite în prima zi de predică a Sfântului Apostol Petru este astfel înfăţişată în Faptele Apostolilor, cap. II:„Şi erau aşteptând întru învăţătura Apostolilor şi întru împărtăşire şi întru frângerea pâinii (xr\ KXCCOEI XOV apxov) şi întru rugăciune".„Si toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi (mO'riuepay) cu stăruinţă şi într-un cuget erau în templu şi, frângând pâinea prin case (KXavtecp xe ţaxj OIKOV apxov), primeau hrană cu bucurie şi cu inimă nevinovată, lăudând pe Dumnezeu" etc. fu. 42-47)24.Prin urmare, prima comunitate de creştini din Ierusalim ducea o viaţă de obşte; ea mergea la templu, dar în case particulare se instruia prin predica Apostolilor şi frângea pâinea. Rugăciunea fiind nota şi elementul esenţial al cultului,17Preot prof. Petre Vintilescuse înţelege că viaţa celei dintâi comunităţi creştine se concentra în cult, iar „frângerea pâinii" caracteriza acest cult. Desigur, această expresie ar fi obscură şi, prin ea însăşi, n-ar spune prea mult, dacă n-ar evoca, prin identitatea termenilor ei cu cei respectivi din formula pentru instituirea Sfintei Euharistii, însuşi cultul „Legii celei noi", a cărui îndeplinire o rânduise Mântuitorul cu poruncă, în amintirea a tot ceea ce El făcuse pentru mântuirea lumii. Nu poate fi nici o îndoială că aci este vorba de celebrarea Sfintei Euharistii, iar nu de o simplă frângere de pâine, obişnuită la mesele iudaice semiliturgice. Frângerea pâinii în cea dintâi comunitate de creştini de la Ierusalim nu era un act izolat, ci o vedem pusă în legătură nedespărţită şi de aceeaşi importanţă cu predica Apostolilor, cu rugăciunile şi doxologiile, făcând un tot organic. Deci „chiar a doua zi după Cincizecime, Apostolii au o liturghie, care se deosebeşte de liturghia iudaică şi care serveşte la punerea în rânduială a cultului creştin. Negreşit, însă, nu trebuie să exagerăm această idee şi să socotim că, din leagănul său, Biserica s-ar fi aflat în posesia unui ceremonial şi a unui formular propriu-zis. Este totuşi mai presus de orice îndoială faptul că, o dată cu zorii creştinismului, cultul cel nou apare cu caracterele sale constitutive, care îl pun în chip hotărât aparte şi nu permit să fie confundat cu cel al templului sau al sinagogilor"25. Din „camera de sus", Biserica creştină purcede în mijlocul iudaismului şi al lumii cu un cult sau cu o liturghie determinată în-fiinţa ei26.Dar primii creştini din Ierusalim se împărţeau între templul iudaic şi între Sfânta Euharistie, în ceea ce priveşte îndatoririle lor liturgice. Ei nu renunţaseră cu desăvârşire la cultul naţional strămoşesc şi se socoteau îndreptăţiţi la aceasta de însăşi pilda vieţii Mântuitorului. De aceea, îşi petreceau mai întâi timpul orelor de rugăciune după tipicul iudaic de atunci, în templu, după cum era practica pietăţii ierusa-limitene27, adică zilnic la orele de dimineaţă şi la cele de către seară. Astfel, „Petru şi Ioan s-au suit la templu la ceasul rugăciu-18Istoria Liturghiei în primele trei veacuri

nii, în ceasul al nouălea" (ora 3 d.a.)28; acelaşi lucru îl face şi Sfântul Apostol Pavel îndată după convertirea sa şi întoarcerea în Ierusalim29. O astfel de practică îşi găseşte explicaţia, pe de altă parte, şi în motive ce stau în legătură cu dezvoltarea Bisericii. „De aceea, cultul celei dintâi comunităţi creştine, care în parte era un act al legii divine şi în parte se întemeia pe prescripţiile Apostolilor conduşi de Duhul Sfânt, nu putea să fie creat din capul locului dintr-o singură bucată. De asemenea, nu era folositor să fie închegat dintr-odată. A fost deci mai degrabă supus legii de dezvoltare a Bisericii şi a trebuit să se perfecţioneze progresiv, sub conducerea Sfântului Duh, a cărui asistenţă fusese făgăduită Apostolilor"50. Nu mai puţin erau şi interese de propagandă, din cauza cărora nu trebuia să se opereze dintr-odată despărţirea între cultul iudaic şi cultul creştin. Iudeii trebuiau câştigaţi pentru Biserică şi nicăieri nu se oferea un mediu mai potrivit unui astfel de scop, ca templul şi sinagoga, în orele de rugăciune. De aceea, vedem că Sfântul Apostol Pavel n-a cedat stăruinţelor creştinilor din Efes să mai întârzie la dânşii, ci „despărţindu-se de ei, le-a spus: Trebuie negreşit ca sărbătoarea care vine s-ofac la Ierusalim"*1, şi, de asemenea, întorcându-se din a treia călătorie misionară, ocoleşte Efesul pentru motivul „că se grăbea, de ar putea, de ziua Cinzecimii să fie în Ierusalim"*2. De altfel, însuşi îngerul Domnului, dând drumul din temniţă Apostolilor închişi de sine-driu, le-a zis: „Mergeţi şi, stând, grăiţi în templu poporului toate cuvintele vieţii acesteia"".De remarcat însă că, chiar în templul din Ierusalim, primii creştini dintre iudei formau o grupare aparte, care se aduna de preferinţă în pridvorul lui Solomon54, în timpul orelor rugăciunii după ritul iudaic. Trebuie să admitem că la rugăciunile ritualului templului se vor fi făcut adaosuri de către creştini, cu invocarea numelui lui Iisus35. Se înţelege deci că numai după încheierea îndatoririlor de cult de la templu primii creştini dintre iudei se puteau consacra cultului noii religii, la care se convertiseră. Seara trebuie să fi fost timpul19Preot prof. Petre Vintilescudestinat pentru „frângerea pâinii", adică pentru celebrarea Sfintei Euharistii, în case particulare. De altfel, nu numai simpla împărţire a timpului între îndeletnicirile de pietate ale celor dintâi creştini iudei era singura indicaţie pentru oficiul liturgic creştin seara, ci, desigur, se găsea pentru aceasta o indicaţie chiar în faptul că Mântuitorul însuşi instituise fundamentul cultului creştin în acest moment al zilei36. Nu este deloc exclus ca celebrarea Sfintei Euharistii să fi început în puterea nopţii, ba chiar către a doua parte a ei. La o astfel de concluzie ne îndeamnă constatarea împrejurărilor în care s-a făcut salvarea minunată a Sfântului Apostol Petru din temniţa în care îl aruncase Irod cel Mare, prin anul 40 d. Hr. Petru a fost deşteptat în timpul somnului de către înger şi a fost condus printre străjeri în stradă, deci noaptea târziu, iar după aceea el „a venit la casa Măriei, maica lui Ioan, ce se chema şi Marcu, unde erau mulţi adunaţi şi făcând rugăciune"". Nu mai încape îndoială că în locuinţa aceasta a Măriei, sora lui Barnaba, pusă la dispoziţia creştinilor din Ierusalim, se celebra cultul propriu creştin al „frângerii pâinii". Aceasta trebuie să fie semnificaţia cuvântului rugăciune aici, iar Apostolul Petru se îndreptase spre acest azil, ca spre un loc ştiut, destinat pentru celebrarea misterului liturgic creştin38.Prin urmare, la prima comunitate creştină din Ierusalim întâlnim la început mai mult un cult „iudeo-creştin", în care s-ar putea deosebi - după datele primelor capitole din Faptele Apostolilor - „un oficiu exoteric şi un oficiu esoteric", dacă putem întrebuinţa astfel de termeni39; cel dintâi se practica în templu, iar cel de al doilea „prin case". Ca o consecinţă a mecanismului celui dintâi, la Ierusalim, Euharistia creştină, cunoscută sub numele de „frângerea pâinii", se celebra zilnic.4. Individualizarea liturghiei creştine, adică distingerea fiinţei, dar mai ales a oficiului ei, independent de orice ritual tradiţional, a început mai precis în comunităţile creştine din20

Istoria Liturghiei în primele trei veacuriafara Ierusalimului, din Palestina adică, dar mai ales în comunităţile întemeiate printre iudeii

din diaspora. Aici, credinţa cea nouă fusese dusă mai întâi de creştinii din Ierusalim, iar mai apoi a fost întărită de Apostoli, mai ales în urma persecuţiilor dezlănţuite în acest oraş. Templul, absent în noul mediu, nu mai putea exercita nici autoritatea tradiţională pentru îndeplinirea ritualului său şi nu mai putea nici să susţină, ca un corolar, în concepţia creştinilor, uzul pietăţii ierusalimitene de a se celebra zilnic Euharistia. Astfel,-liturghia creştină şi-a putut lega în voie oficiul său în timp de punctele caracteristice istoriei şi raţiunilor ei fundamentale, şi aceasta a avut loc foarte repede, mai înainte chiar de a se împlini douăzeci de ani de la patima, învierea şi înălţarea Domnului. Astfel, Faptele Apostolilor ne informează că la Troia se celebra „frângerea pâinii" în ziua întâi a săptămânii, adică în ziua în care înviase Domnul. Această zi era, deci, singura zi liturgică, adică rânduită pentru serviciul noii liturghii, pentru că Sfântul Apostol Pavel, deşi a rămas în Troia şapte zile, totuşi numai în „ziua întâi a săptămânii" s-a adunat laolaltă cu ceilalţi creştini, pentru „frângerea pâinii"40. Aceasta era deci o practică stabilită, acum, pe la anul 52-54, şi să notăm că Sfântul Apostol Pavel se găsea de astă dată la Troia pentru a treia oară42. Mai mult, Duminica („ziua întâi a săptămânii") se găsea consfinţită şi intrată în uz înainte de anul 50, căci Sfântul Apostol Pavel dispune în Epistola I către Corinteni ca în această zi să se facă economiile în vederea milosteniilor, dispoziţie pusă în practică în Galatia încă mai dinainte42. Celebrarea oficiului la Troia - se spune precis - a avut loc noaptea, fiind „multe făclii aprinse", prelungindu-se prin predica Apostolului până la ziuă45, deşi scopul adunării este categoric fixat pentru frângerea pâinii, adică pentru cultul creştin.Este de presupus că îndeplinirea Sfintei Euharistii noaptea a înlesnit un proces de tranziţie naturală de la sâmbătă la Duminică. Fără a fi suprimată brusc şi formal, sâmbăta21Preot prof. Petre Vintilescuşi-a pierdut repede însemnătatea din iudaism; adunările creştine pentru cult se făceau adică sâmbătă seara, ca în sinagogă, începând de cu seara cu rugăciuni de pregătire, după care venea „frângerea pâinii", iar în urma acestui rit fundamental al cultului creştin urmau rugăciuni până dimineaţa, în cea dintâi zi a săptămânii, adică Duminica. Cu alte cuvinte, Sfânta Euharistie era încadrată de rugăciunea de seară şi de dimineaţă. Astfel, fără nici un incident, s-a petrecut un fel de „alunecare", care a îngăduit foarte de timpuriu să se poată serba liturghia creştină Duminica dimineaţa. în chipul acesta, cât se poate de curând - timpul nu se poate preciza - Duminica a intrat în plin uz ca sărbătoare specific creştină, prin care creştinii se deosebeau de iudei44. în tot cazul, constatăm faptul deja intrat în uz la finele celor dintâi două decenii de viaţă creştină.5. De altfel, chiar în Ierusalim, desprinderea primilor creştini de cultul templului şi dedicarea lor exclusiv cultului Euharistiei a început cât se poate de neîntârziat, urmând progresiv sub imboldul unor evenimente dureroase, dar, poate, providenţiale. în mai puţin de zece ani de la înălţarea Mântuitorului la cer, se dezlănţuiseră persecuţii împotriva creştinilor din Ierusalim, persecuţii care au făcut din arhidiaconul Ştefan cel dintâi martir al Bisericii, înainte de anul 35, şi au constat viaţa Sfântului Iacov cel Mare, pe la anul 40, în timpul lui Irod. Retragerile de la templu şi excomunicările inevitabile în aceste împrejurări au determinat, desigur, o concentrare exclusivă asupra cultului creştin, din partea a o mulţime de iudei creştini, care nu au înţeles să se despartă de cultul naţional decât prin constrângerea unor astfel de împrejurări. Aceasta a fost un prilej chiar pentru tânăra Biserică creştină ca să dea toată consistenţa externă cuvenită cultului său. îndeosebi hotărârea soborului apostolic ţinut în Ierusalim pe la anul 50, prin care se stabilea neobligativitatea22Istoria Liturghiei în primele trei veacuricircumciziunii - „cel mai mare sacrament al iudaismului" -, echivala cu tăierea „cordonului ombilical", care unise Biserica cu iudaismul45. Astfel, s-a deschis între cultul creştin şi templul iudaic o prăpastie, chiar mai-nainte de separaţia definitivă şi iremediabilă, care s-a desăvârşit

o dată cu dărâmarea templului de către generalul roman Tit.Prin urmare, liturghia zilnică, proprie comunităţii din Ierusalim, sub influenţa ritualului zilnic de la templu, trebuia să rămână o excepţie; zi liturgică regulată, pentru oficierea misterului liturgic creştin, trebuia să rămână, chiar pentru Biserica din Ierusalim, numai Duminica, adică ziua în care înviase Domnul şi care acum comemora acel dumnezeiesc eveniment cu atâtea urmări pentru mântuirea omului46.Nu ne putem închipui însă că pietatea vie din acele zile, sub amintirea şi impresia covârşitoare a evenimentelor recente, prin care se încheiase opera mântuirii, va fi fost îndestulată numai cu o zi de rugăciune. înainte de toate, era natural ca viaţa primilor creştini să fie absorbită de cult; „primii creştini erau înainte de orice un popor al rugăciunii", cum se exprimă Doellinger47. Adunări de pietate nu mai încape îndoială că vor fi avut creştinii cei dintâi, chiar în această epocă, şi în alte zile, mai ales la vremea orelor iudaice de rugăciune. Sfântul Apostol Petru se suie în „camera de sus", pentru rugăciune, la vremea ceasului al şaselea48. De asemenea, Sfântul Apostol Pavel recomanda creştinilor din Efes, ca şi acelora din Colose, psalmii, laudele şi cântările duhovniceşti49. Fără îndoială, cultul din astfel de adunări va fi fost cu elemente din Vechiul Testament, în spirit creştin, cum se vede din enumerarea făcută de Apostol, dar rămâne stabilit că nu toate adunările creştinilor din această vreme erau propriu-zis euharistice, adică unite cu serviciul Sfintei Euharistii, căreia i-a rămas consacrată, de regulă, Duminica50.Aşa s-a putut ajunge cât se poate de timpuriu la adunări liturgice specific creştine, organizate fără vreun fel de dependenţă faţă de templul iudaic ori de sinagogă, în ceea ce priveşte23Preot prof. Petre Vintilescuobligaţiile rituale din partea membrilor. Astfel de adunări se constată încă în preajma anului 50 şi erau numite uneori, întâmplător, cu numele corespunzător grecesc: sinagogă (ouvayroyri)51. Numele obişnuit însă şi caracteristic adunărilor creştine pentru liturghie era de „biserică" (EKKA.r|ata). Numirea aceasta desemna nu locaşul, ci adunarea liturgică creştină52, care n-avea alt motiv de întrunire decât cultul. în acest înţeles găsim cuvântul atât în Faptele Apostolilor", cât şi în epistolele Sfântului Apostol Pavel, care trimitea închinăciuni nu numai în numele său, ci şi al bisericilor, fie în general ale neamurilor54, fie a celei din casa Achilei şi Priscilei55, ori către biserica din casa lui Nimfan (Colose)56. Se pare, totuşi, că sub numirea de biserică se înţelegea şi sala destinată în diversele case particulare pentru adunările creştine de cult, adică şi locaşul. Cel puţin aşa ar rezulta din faptul că Sfântul Apostol Pavel, în întâia Epistolă către Corinteni, mustrându-i pentru neorânduielile semnalate în oficiul euharistie la ei, face deosebire între casele obişnuite şi casele particulare destinate serviciului liturgic creştin. Astfel, el zice: ,Jiu doară n-aveţi case (oiKiaq-oiKog) ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Biserica lui Dumnezeu (r\ x\\c, £KKA.r|aiaq TOU 0sou)?"57

Că aceste adunări liturgice creştine erau cu fiinţa lor aparte bine distinctă, cu o rânduială anumită, avem o dovadă de prin anul 62, în instrucţiunile pe care le dă Sfântul Apostol Pavel lui Timotei, în legătură cu oficiul divin public. El recomandă rugăciuni pentru diversele categorii de oameni, în felul în care ni s-a transmis până astăzi ectenia mare58, precum şi alte instrucţiuni cu privire la poziţia şi disciplina ce trebuia observată la serviciul divin public. Pe de altă parte, oficiul liturgic creştin se înfăţişează, tot în această vreme, în antiteză cu cel iudaic, căci Sfântul Apostol Pavel scrie: ,flvem altar, dintru care n-au dreptul să mănânce cei ce slujesc cortul"™. Prin urmare: sau la templu, sau la biserica creştină, dar în amândouă părţile nu!24Istoria Liturghiei în primele trei veacuriLiturghia creştină avea, deci, o consistenţă sigură, de vreme ce Sfântul Apostol Pavel are curajul, în Epistola către Evrei, să compare cultul mozaic şi cultul creştin, stabilind autoritatea şi valoarea veşnică a acestuia din urmă, recomandând creştinilor - nu chiar ca o poruncă, ci ca un îndemn - de a frecventa adunarea creştină de cult60.

Cu aceste constatări, ne aflăm aproximativ la 30 de ani de viaţă creştină, adică până pe la anul 63 după Hristos. Am putut stabili până aici cum cultul creştin, fixat în esenţa sa de Mântuitorul, s-a putut strecura printre împrejurări, biruindu-le, pentru ca să apară ca un cult distinct şi cu individualitate precisă în faţa cultului mozaic; am văzut cum s-a putut degaja de disciplina şi spiritul acestui cult, care revendica o misiune pe care nu voia s-o cedeze, şi astfel Biserica a putut avea liturghia ei, a cărei dezvoltare externă avea să se facă numai în spiritul nou ce o însufleţea.Cu aceasta însă, am cunoscut numai cadrul extern de delimitare a liturghiei creştine de cultul mozaic în timpul Sfinţilor Apostoli, numai semnele externe care o distingeau şi condiţiile specifice în care ea se mişca şi se dezvolta. Care era însă structura ei internă, care era ordinea sau rânduială oficiului liturghiei creştine în această vreme? Iată o problemă care cuprinde în sine un punct de mare interes, cel puţin ca şi cel ce ne-a preocupat până acum, deşi din alt unghi de vedere.6. O rânduială completă, de la început până la sfârşit, a oficiului liturghiei creştine în vremea Sfinţilor Apostoli, nu o aflăm nicăieri în scrierile canonice ale Noului Testament; nu o vom afla decât după un veac de viaţă creştină, precum vom vedea, şi atunci chiar, numai în liniile generale ale succesiunii punctelor ei esenţiale. Dacă însă a lipsit autorilor canonului nou ocazia de a face o astfel de menţiune, dacă nu s-a ivit atunci nici o nevoie care să impună chestiunea ordinii liturgice ca scop al scrierilor lor, nu însemnă totuşi că nu exista un tipic al25Preot prof. Petre Vintilescuoficiul cultului „Legii celei noi". Ar fi, desigur, o greşeală să pretindem sau să ne aşteptăm a găsi liturghia, în întregimea ceremonialului ei, în scrierile Noului Testament. Liturghia este o chestiune de Tradiţie; ea a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte ca unele părţi din conţinutul lor să fi ajuns consemnate în scris în diferitele cărţi ale Testamentului cel Nou. Liturghia, numai schiţată în liniile ei mari şi în punctele sale fundamentale, s-a desăvârşit progresiv de către Sfinţii Apostoli, în formele ei accesorii, de care documentele n-au putut lua act precis întotdeauna. Astfel, Sfântul Apostol Pavel scria Corintenilor că va rândui, cu prilejul venirii la ei, anumite lucruri, pe care însă nu le menţionează61. în întregimea fiinţei şi a rânduielii ei, liturghia ne-a fost adusă de Tradiţie. „în liturghie, vorbeşte încă spiritul care a inspirat Sfintele Scrieri; liturghia este tradiţia chiar în gradul său cel mai înalt de putere şi de solemnitate"62.După cum, însă, Dumnezeu prescrisese pentru slujba Cortului reguli precise, de asemenea şi Mântuitorul trebuie să fi dat instrucţiuni Apostolilor Săi; trebuie, cel puţin, să le fi lăsat unele indicaţii, de vreme ce El dăduse poruncă categorică pentru săvârşirea Sfintei Euharistii spre pomenirea Sa. Aceasta era necesar pentru asigurarea vitalităţii spirituale a corpului mistic al lui Hristos, care este Biserica. De altfel, Apostolii înşişi trebuie să-I fi cerut acest lucru. Precum în timpul activităţii Sale, unul dintre ei s-a adresat învăţătorului: „Doamne, învaţă-ne pe noi să ne rugăm"e\ iar El le-a dat rugăciunea domnească, tot aşa, mai târziu, se poate foarte bine să-L fi întrebat: Cum se cuvine să procedăm la frângerea pâinii?64 Timpul de la înviere până la înălţarea Sa, pe care Mântuitorul îl petrece în convorbiri cu Apostolii Săi despre împărăţia lui Dumnezeu, a fost propriu pentru aceasta65, şi nu mai departe decât către sfârşitul veacului întâi - precum vom vedea - găsim invocarea unei reguli liturgice stabilite de Mântuitorul. Chiar după înălţarea Sa, Mântuitorul a dat lămuriri asupra acestui lucru Sfântului Apostol Pavel (I Cor. 11, 23). Apostolii, la rândul lor,26Istoria Liturghiei în primele trei veacurivor fi fost nevoiţi să pună în practică instrucţiunile primite în această privinţă, faţă mai ales de sporirea numărului creştinilor, care neîntârziat au trebuit să se concentreze exclusiv asupra cultului noii lor religii, în urma excomunicării lor din comunitatea iudaică. Mântuitorul instituise esenţa liturghiei, iar Apostolii, la rândul lor, trebuiau să organizeze cultul Bisericii

de curând întemeiate, adică să adapteze formele ei externe paralel cu dezvoltarea Bisericii. Având asistenţa Duhului Sfânt, ei s-au îngrijit de partea decorativă. Pentru aceasta, amintirea şi meditaţia asupra marilor fapte ale mântuirii, la care ei fuseseră martori, a încălzit pietatea lor şi, sub inspiraţia graţiei divine, au pus la contribuţie formele consacrate de arta botezată - putem zice - o dată cu popoarele intrate în sânul Bisericii. .Apostolii, în stângăcia lor înduioşătoare, se adresează lui Hristos cu cererea: „Doamne, învaţă-ne să ne rugăm", şi Domnul le-a dat incomparabilul Tatăl nostru. Biserica a continuat chemarea lui Hristos, dând credincioşilor cel mai demn chip de a se ruga"66, zice Odo Casei. Şi astfel, constatarea unui cult propriu creştin înainte de anul 50 d.Hr., în comunităţile creştine din lumea elenică, nu mai poate lăsa nici o umbră de îndoială asupra existenţei unor reguli ale liturghiei în această epocă.Drept este că deocamdată nu aflăm decât numirile ce se obişnuiau în această vreme pentru liturghie, ca: „frângerea pâinii"67, care se referă mai mult la acţiunea principală din care consta ritul; ori, „Cina Domnului"68, sau şi „masa Domnului" etc, în legătură cu momentul instituirii şi cu semnificaţia ei mistică. Punând însă în ordine diferitele aluzii şi menţiuni liturgice izolate din scrierile Noului Testament, pe baza indicaţiilor din aceleaşi scrieri şi prin confruntare cu ordinea de astăzi a serviciului liturgic, vom reuşi să reconstituim ordinea liturghiei apostolice cu maximum de probabilitate. Examinând, adică, diferitele documente vechi liturgice, prin aplicarea regulilor de anatomie comparată şi simplificând ceea ce nu este comun între ele, vom ajunge la o27Preot prof. Petre Vintilescuschemă a liturghiei, pe care o putem socoti ca reprezentând tradiţia liturgică apostolică. Fără îndoială, nu vom merge până la exagerare în compararea şi scoaterea de concluzii în legătură cu cultul primitiv şi cel actual al Bisericii, dar nici nu putem neglija un astfel de punct de orientare, dată fiind puterea tradiţiei în materie de religie, dar mai ales excepţionalul caracter conservator al instinctului liturgic.O urmărire însă a dezvoltării cronologice a elementelor cultului creştin ne-ar putea ajuta să intuim ceva din viaţa spirituală a primei comunităţi creştine. Aceasta ar însemna o încercare de „biologie" liturgică, în lumina căreia am putea surprinde procesul de germinaţie al grăuntelui de muştar, pe care îl reprezintă tradiţia apostolică, şi dezvoltarea diferitelor lui elemente în direcţia ideii conducătoare a liturghiei creştine. S-ar vedea, astfel, sufletul Bisericii, sâmburele primitiv, producând, sub acţiunea intimă a Sfântului Duh, unul după altul, toate organele funcţionale, în timpul perioadei de elaborare, de gestaţie - dacă putem vorbi astfel -, până la naşterea unui organism complet69. Acesta metodă am voi să o avem în vedere cu precădere, în încercarea noastră de faţă asupra istoriei liturghiei; nevoia însă de a examina şi de a urmări formele, deci partea obiectivă în care a luat fiinţă cultul creştin, aşa cum nil înfăţişează literatura bisericească şi alte documente, ne va reduce, de fapt, mai mult la o operă de extrinse-cism, iar nu la o expunere exclusivă a istoriei experienţei mistice a sufletului genuin creştin.7. Respectând cronologia literară, cea mai veche mărturie euharistică, şi deci cu privire la liturghie, o aflăm în prima Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, scrisă probabil către sfârşitul anului 5370.„Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi,28Istoria Liturghiei în primele trei veacurimulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceţi ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea".

,?entru că, de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiţi până când va veni"71.Textul din epistola Sfântului Apostol Pavel coincide în această privinţă cu locul privitor la originea Sfintei Euharistii, aflat în Evanghelia după Luca,72 şi amândoi laolaltă sunt într-o neînsemnată „divergenţă verbală"73 asupra cuvintelor de instituire, faţă de felul în care sunt relatate de cei dintâi doi sinoptici74. Din punct de vedere liturgic însă, atenţia ne-ar putea fi atrasă mai degrabă de mica deosebire în ceea ce priveşte ordinea actelor liturgice din ritul euharistie, aşa cum ne este descris că a fost instituit şi îndeplinit de Mântuitorul. Astfel, cei dintâi doi sinoptici (Matei şi Marcu) vorbesc în primul rând de binecuvântarea pâinii, apoi de frângerea şi împărţirea ei, şi în cele din urmă de mulţumiri în legătură cu paharul de vin, pe când Sfântul Evanghelist Luca şi Sfântul Apostol Pavel menţionează actul de mulţumire înainte de frângerea pâinii, nemaiamintind despre mulţumire, când este vorba de pahar. Expresia „binecuvântând şi mulţumind" desemnează rugăciunile premergătoare actului de frângere a pâinii şi oferire a paharului.în tot cazul, din aceste locuri se vede care este esenţa liturghiei creştine; dar mai ales din împrejurarea în care scrie Sfântul Apostol Pavel rezulta că liturghia creştină nu putea fi considerată ca atare dacă ea nu era îndeplinită aşa cum o instituise Iisus. Nu ni se arată însă care erau amănuntele diferitelor momente din ritul Sfintei Euharistii, adică nu ni se comunică formulele din care constau binecuvântarea şi rugăciunile ce intrau în actul de mulţumire. Totuşi, pe temeiul acestor pasaje, putem presupune că ritul central al liturghiei, adică Sfânta Euharistie, s-ar fi oficiat astfel: se aduceau mai29Preot prof. Petre Vintilescuîntâi elementele materiale - pâinea şi vinul, se făceau rugăciuni de laudă şi de mulţumire de către liturghisitor care, amintind de patimile şi de moartea lui Hristos, pronunţa cuvintele de instituire; binecuvânta apoi elementele şi frângea pâinea, după care urma împărtăşirea.Din acelaşi capitol al primei Epistole către Corinteni, rezultă că în legătură cu oficierea Euharistiei era şi masa de dragoste (aya7ia)75, dar dacă aceasta preceda sau urma după dânsa, este o chestiune care nu se află îndeajuns de clarificată de Apostol, aici76. Din sfaturile către Timotei, reiese că, cu ocazia săvârşirii Sfintei Euharistii, se făceau rugăciuni pentru diferite categorii de credincioşi:„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii"11.Tot în legătură cu celebrarea Sfintei Euharistii se constată în timpul Apostolilor o revărsare abundentă de daruri spirituale - harisme - de către Duhul Sfânt peste unii dintre credincioşi, care ajungeau a avea revelaţii, a grăi în limbi, a prooroci şi a tălmăci78. Este sigur, pe de altă parte, că la rugăciunile euharistice sau de mulţumire poporul asistent se asocia răspunzând „amin". Astfel, Sfântul Apostol Pavel, vorbind de datoria de a şi tălmăci a celor ce aveau harul grăirii în limbi, invoca un argument practic:Astfel, dacă binecuvântezi cu duhul, cum va răspunde omulsimplu: Amin, la mulţumirea ta, câtă vreme el nu ştie ce zici?"7*.La aceste amănunte se reduc cunoştinţele pe care ni le punla îndemână scrierile Noului Testament cu privire la serviciulpropriu-zis al Sfintei Euharistii, care era cultul specific creştin80.8. Aluzii şi chiar menţiuni cu privire la cultul primilor creştini se găsesc, totuşi, mult mai numeroase, incidental, în diferite pasaje ale Noului Testament. Este sigur însă - având în vedere caracterul lor - că ele nu se referă direct la ritul euharistie, sau la liturghia creştină propriu-zisă. Vom lua30Istoria Liturghiei în primele trei veacurideocamdată cunoştinţă de ele, fără să ne ocupăm de locul pe care îl puteau ocupa în rânduiala

serviciului divin.Epistolele Sfântului Apostol Pavel ne informează că el recomanda stăruitor diferitelor Biserici nu numai ca ele să citească epistolele sale, dar chiar să ia măsuri să se facă acelaşi lucru şi în alte Biserici, cărora el nu le scrisese81. Fără îndoială, executarea unei astfel de dorinţe intra în rânduiala cultului, întrucât citirea cărţilor sfinte făcea parte din ritualul sinagogii82, pe care - negreşit - primii creştini nu-1 vor fi părăsit nici după ce au avut adunările lor proprii. Instrucţiunile Apostolului pot fi interpretate deci în sensul că, pe pupitrul cu cărţile Vechiului Testament, să se adaoge şi cele scrise sub inspiraţia Legii celei noi şi, desigur, aşa s-a şi făcut cu toate scrierile Noului Testament, încă din vremea Apostolilor. Şi cum citirea Legii vechi implica şi explicaţii sub formă de comentariu sau de cuvântări uşoare sau de omilii, aceeaşi metodă s-a urmat şi faţă de scrierile autorilor inspiraţi ai Noului Testament, care puteau servi ca un minunat punct de plecare şi de sprijin pentru predicarea învăţăturii creştine. Exemplul dat în această privinţă de Sfântul Apostol Pavel, cu ocazia celebrării Sfintei Euharistii la Troia, instrucţiunile comunicate lui Timotei, precum şi menţiunile din întâia Epistolă către Corinteni pot servi ca probă despre uzul predicii, în urma citirilor la adunările de cult ale Bisericii apostolice83.Un alt element al cultului creştin din vremea Apostolilor îl formau şi cântările religioase, care nu erau prea depărtate de forma în care ele fuseseră întrebuinţate de creştini pe când erau numai membri ai sinagogilor. Aşa, Sfântul Apostol Pavel îndemna pe Efeseni:,j(Ci vă umpleţi de Duhul) vorbind între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului în inimile voastre"14.Aceeaşi recomandare, cu aceleaşi elemente şi în aceeaşi ordine o întâlnim şi în Epistola către Coloseni85. S-a încercat definirea şi deci deosebirea între psalmi, laude şi cântări31Preot prof. Petre Vintilescuduhovniceşti şi s-a ajuns la părerea generală că psalmii sunt acele poezii religioase compuse de David şi cunoscute sub acest nume, iar laudele erau acele imne din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, înrudite prin fondul şi caracterul lor cu psalmii, ca: cele două cântări triumfale ale lui Moise după trecerea prin Marea Roşie86, imnul Anei, mama proorocului Samuel87, rugăciunea proorocului Avacum88, cântarea proorocului Isaia89, rugăciunea lui Iona proorocul90 şi a sfinţilor trei tineri în cuptor91. De altfel, acestea au ajuns până astăzi în serviciul liturgic, împreună cu cele compuse după modelul lor şi sub inspiraţia primelor evenimente ale Noului Testament, ca: imnul preotului Zaharia, tatăl lui Ioan Botezătorul92, al dreptului Simon93 şi al sfintei Fecioare Măria94.în ceea ce priveşte „cântările duhovniceşti", ele erau o creaţie pur creştină a entuziasmului religios care însufleţea creştinismul primitiv. Noua orientare de credinţă a umplut de un elan sfânt sufletele cele mai pline de simţire, care, sub inspiraţia Duhului Sfânt, au revărsat pietatea primei comunităţi creştine în forme lirice, pline de bucuria mântuirii realizate în Biserică95. Unele „fragmente de proză ritmată"96 din scrierile Sfântului Apostol Pavel sunt privite ca cele dintâi modele de imne creştine sau „cântări duhovniceşti". Astfel:Mare este taina creştinătăţii (evlaviei):Dumnezeu s-a arătat în trup, s-a îndreptat în Duhul,A fost văzut de îngeri,S-a propovăduit între neamuri,A fost crezut în lume,S-a înălţat întru mărire"97;sau:J'entru aceea zice:Deşteaptă-te, cel ce dormiSi te scoală din morţi> *

Şi te va lumina Hristos"9*. De asemenea:

32Istoria Liturghiei în primele trei veacuri„Şi aceasta -fiindcă ştiţi vremea,Că acum vreme esteNoi din somn să ne sculăm:Că mai aproape este de noi mântuireaAcum, decât când am primit credinţa"99.Aceste amănunte izolate ne îndreptăţesc - precum vedem -să distingem două feluri de elemente în cultul celor dintâi creştini. Citirile din Vechiul Testament şi psalmii reprezentau comoara tradiţiei, pe care au adus-o în Biserică o dată cu ei creştinii iudei, iar elementul nou îl forma produsul inspiraţiei pur creştine, care izvora din trebuinţele adânci ale inimii, cât şi ca „cerinţe create de noua Lege a harului"100. Citirea Legii şi a profeţilor în cultul Bisericii însemna, de altfel, un temei verificat al noii credinţe, la care se refereau atâtea locuri din Vechiul Testament, iar psalmii cuprindeau în ei o bogată experienţă religioasă, cântând în acelaşi timp perfecţiunile şi providenţa lui Dumnezeu sub cele mai variate forme. Nu mai puţin, mulţi dintre ei vibrau de speranţe mesianice; întrebuinţarea unei astfel de categorii de psalmi în cultul Bisericii creştine înlesnea - într-un anumit fel - îndeplinirea poruncii Mântuitorului de a se săvârşi liturghia întru pomenirea Sa. Nimic, deci, mai natural ca trecerea în cultul creştin a unor elemente în care se cuprindeau aspiraţiile spre noua stare spirituală. Ceva mai târziu, s-a formulat în literatura bisericească - precum vom vedea - chiar o justificare teoretică în favoarea acestei moşteniri de la sinagogă.Trebuie însă să admitem că trecerea elementelor din cultul Vechiului Testament nu s-a făcut tale quale, ci ele au fost supuse unei operaţii de creştinare prin alegerea lor în concordanţă cu noua situaţie din istoria mântuirii. Pericopele din Sfânta Scriptură şi psalmii din cultul creştin nu putau fi aceiaşi ca în cultul sinagogii, ci erau aleşi anume aceia care cuprindeau în vreun fel prevestiri despre Mântuitorul, despre opera şi despre Biserica Sa. Aceste părţi trebuie să fi fost încadrate în doxologii33Preot prof. Petre Vintilescucreştine, ca: „Slavă Ţie, prin Fiul Tău Iisus", despre care ne dau mărturie documente de la sfârşitul veacului I m. Nota specific creştină însă o imprimau cultului acestor adunări de credincioşi spiritul şi accentele noii religii, care vibrau în citirile epistolelor Apostolilor, în predica ce le explica şi în imnele pietăţii creştine, compuse - ca formă lirică - după modelul celor din Sfânta Scriptură. în această privinţă, imnul preotului Zaharia, al sfintei Fecioare Măria şi al dreptului Simeon vor fi fost cele dintâi care au răsunat la cultul primelor adunări creştine.Viaţa curat creştină a pietăţii celor dintâi credincioşi ai Bisericii o caracteriza mai pronunţat, fără îndoială, rugăciunea - rugăciunea cu invocarea numelui lui Iisus, rugăciunea de laudă, de cerere şi de mulţumire lui Dumnezeu „prin Domnul nostru Iisus Hristos"102. Rugăciunea forma cea mai de seamă preocupare a primilor creştini, precum ne informează cele dintâi capitole din scrierea Faptelor Apostolilor. Rugăciunea era, de altfel, unul dintre punctele însemnate ale ritualului iudaic.Cum se vede, cultul tinerei Biserici creştine cuprindea în rânduiala sa aceleaşi elemente ca şi ritualul sinagogii, deşi în alte forme şi în alt spirit. Aceste elemente le-am putea grupa în patru puncte: 1) Citiri; 2) Predică; 3) Cântările în general (psalmi, imne) şi 4) Rugăciuni. Am mai putea adăuga şi colectele pentru săraci103, care, de asemenea, nu erau străine de serviciul sinagogii. Această rânduială am putea-o califica drept „serviciul sinagogii creştinizate"104.Nu este greu însă să distingem că elementele de cult examinate acum în urmă nu sunt tot una şi nu pot fi confundate cu* serviciul euharistie, de care ne-am ocupat la început. Aceasta ne

îndreptăţeşte să afirmăm că nu toate adunările de cult ale primilor creştini erau însoţite de celebrarea Sfintei Euharistii. Constatări făcute în documentele din secolele următoare ne îndreptăţesc să facem o deosebire între adunările34Istoria Liturghiei în primele trei veacurisâu cultul din zilele ordinare şi cultul liturgic de Duminica, în timpul Sfinţilor Apostoli. în tot cazul, Duminica, serviciul după programul creştinizat al sinagogii trebuie să fi format partea pregătitoare şi introductivă în serviciul liturghiei euharistice. La o astfel de concluzie ne îndreptăţeşte constatarea şi deosebirea, ce se poate face în toate secolele următoare şi în toate Bisericile până astăzi, între un serviciu premergător, cunoscut sub numele de „liturghia catehumenilor", şi liturghia creştină propriu-zisă sau „liturghia credincioşilor". în tot cazul, celebrarea Sfintei Euharistii era unită chiar în veacul apostolic cu serviciul pe care l-am numit al sinagogii creştinizate. Epistola întâi către Corinteni ne oferă încă un indiciu în această privinţă105.9. încercând acum, ca încheiere, schiţarea într-un tablou general a rânduielii liturghiei din vremea Sfinţilor Apostoli, vom căuta în acest scop un sprijin în indiciul ce-1 aflăm în versetul 42, cap. II, din scrierea Faptele Apostolilor. Precum rezultă de aici, primii creştini „erau aşteptând întru învăţătura Apostolilor, întru împărtăşirea şi întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni". Primul element din programul acestor adunări .creştine era, prin urmare, cu caracter didactic - „învăţătura Apostolilor", deci pregătitor, iar partea a doua o forma serviciul euharistie: „frângerea pâinii". Nu mai încape nici o îndoială că expresia „învăţătura Apostolilor" trebuie luată într-un sens larg, şi anume nu numai în înţelesul unei predici de teologie practică creştină, ci cu toate elementele pe care ea trebuia să le implice: cu elementul tradiţional al vechilor Scripturi, din care Sfinţii Apostoli extrăgeau datele ce se verificau în noua împărăţie a harului, cu psalmii, cu imnele şi cântările duhovniceşti, înainte, deci, de „frângerea pâinii", era un program, sau o rânduială de cult, asemănător, în schema lui generală, cu cel din sinagogi, care s-ar desfăşura astfel:35Preot prof. Petre Vintilescua) Citiri din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament şi din scrierile Apostolilor, apărute în acea vreme;b) Predica sau omilia, ce urma ca explicare a textelor citite;c) Psalmii, imnele şi cântările duhovniceşti;d) Rugăciuni.Despre inserarea în această parte a serviciului divin din această vreme a unei mărturisiri de credinţă (I Tim. 6,12) şi a sărutării păcii, nu putem face o afirmaţie suficient susţinută, precum am menţionat deja.Urma apoi partea a doua sau „frângerea pâinii", care, după datele din Noul Testament deja văzute, nu putea fi celebrată decât aşa cum o săvârşise Mântuitorul.Deci:Ba) Rugăciuni de laudă aduse lui Dumnezeu şi rugăciuni de mulţumire, brodate, negreşit, pe tema amintirii jertfei Domnului, deoarece Sfânta Euharistie fusese instituită pentru pomenirea Sa. în acestea intrau, fără îndoială, pronunţarea cuvintelor de instituire a Sfintei Euharistii şi binecuvântarea sau sfinţirea elementelor euharistice;b) împărtăşirea credincioşilor încheia serviciul divin. Predica prelungită a Sfântului Apostol Pavel în Troia, după „frângerea pâinii"106, era probabil o excepţie, potrivită cu îm-prejurarea'de atunci, întrucât dimineaţa Apostolul urma să se îmbarce cu însoţitorii săi.Cu privire, deci, la fizionomia cultului creştin din epoca apostolică, putem încheia cu constatarea că în el se puteau distinge două părţi: una principală, fundamentală şi specific

creştină, care consta în celebrarea Euharistiei, iar alta adoptată în timpul procesului de separare a Bisericii de sinagogă, după schema rânduielii acesteia din urmă, dar perfecţionată în36Istoria Liturghiei în primele trei veacuriconţinutul ei de către Sfinţii Apostoli după spiritul creştin107. Acest din urmă oficiu corespundea ca timp orelor de rugăciune din iudaism, iar Duminica, când se celebra Sfânta Euharistie, cele două părţi ale oficiului liturgic creştin erau unite, punctul culminant formându-1 ritul euharistie, care ocupa partea a doua, în ordinea succesiunii, din rânduiala serviciului.

IILITURGHIA CREŞTINĂ LA SFÂRŞITULVEACULUI ÎNTÂI ŞI ÎNCEPUTULVEACULUI AL DOILEA

1. Izvoarele istorice ale liturgicii, în această vreme. 2. Liturghia duminicală, un uz absolut general. 3. Rugăciunea particulară zilnică şi condiţiile externe ale oficiului liturgic. 4. Conştiinţa despre existenţa unei vechi rânduieli a liturghiei şi elementele ei date în Didahia celor 12 Apostoli. 5. Concluzii.1. Scrierile de la finele veacului întâi al erei creştine şi cele de la începutul veacului al doilea ne oferă elemente noi pentru istoria liturghiei. Nu elemente noi în viaţa şi în spiritul liturghiei, ci mărturii şi amănunte de exprimare mai explicită, lămuriri mai categorice, care confirmă într-o lumină mai precisă constatările deja făcute despre fiinţa şi amănuntele liturghiei din epoca apostolică, dinainte de dărâmarea Ierusalimului, eveniment care a însemnat materialmente curmarea tuturor legăturilor între Templu şi Biserică.între izvoarele liturgicii, pentru această epocă, numărăm:a) Scrierea cunoscută sub numele de învăţătura celor doisprezece Apostoli (Ai8axr| trov ScoSeica ArcocTotaov), scrisă cam între anii 80-100 d.Hr.108;b) Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Clement Romanul, care datează de prin anii 96-98 d.Hr.;c) Epistola atribuită lui Barnaba, scrisă în timpul lui Nerva (probabil între anii 96-98 d.Hr.)109;d) Epistolele Sfântului Ignatie al Antiohiei (t 107-110 d.Hr.);39Preot prof. Petre Vintilescue) Epistola Sfântului Policarp către Filipeni, scrisă imediat după moartea Sfântului Ignatie, adică între anii 107-110 d.Hr.Ne-am oprit la aceste scrieri, care isprăvesc un veac şi încep un altul nou, pentru a surprinde înfăţişarea liturghiei în acest moment - întâi, pentru că, propriu vorbind, toate aceste izvoare datează de fapt din cursul celei dintâi sute de ani de viaţă creştină, care a început după înălţarea la cer a Mântuitorului şi după pogorârea Sfântului Duh. Al doilea, pentru că aceste scrieri provin de la Părinţii apostolici, adică de la ucenicii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, care erau deci în măsură să ne informeze exact asupra rânduielilor liturghiei.Completăm numărul acestor izvoare cu un document de altă provenienţă, şi anume cu epistola scrisă împăratului Traian prin anii 111-113 d.Hr. de către proconsulul Bitiniei, Caius Plinius Secundus, numit şi Pliniu cel Tânăr. Provine de la un înalt funcţionar păgân, ceea ce face documentul şi mai interesant, întrucât ne pune la curent cu date privitoare la cultul creştin, aşa cum le-a putut cunoaşte un păgân.2. Ceea ce constatam în vremea Apostolilor incidental şi mai mult în bisericile din lumea greco-romană, cu privire la existenţa unei zile liturgice prin excelenţă, adică în care se

săvârşea Sfânta Euharistie, întâlnim acum ca un uz absolut curent şi deci general liturghia duminicală.Adunându-vă în fiecare Duminică a Domnului (îcaia 8e KupvaKr|v 5e Kupiou ouvaxQsvxec;)110, frângeţi pâine şi mulţumiţi (faceţi Euharistia: K^aoaTE apxov icai euxapioxrioaxe), după ce mai întâi v-aţi mărturisit păcatele, pentru ca jertfa voastră să fie curată"111.'Prin urmare, îndată după Sfinţii Apostoli - cel puţin după moartea lui Petru şi Pavel - şi înainte de a se încheia primul veac creştin, era un uz general săvârşirea liturghiei într-o anumită zi a săptămânii, care este desemnată cu numirea ei creştină: Duminica (ziua Domnului). Şi mărturia din învăţă-40Istoria Liturghiei în primele trei veacuritura celor doisprezece Apostoli este cu atât mai interesantă, cu cât această scriere - chiar dacă am admite că nu poartă în tiparul ei general o caracteristică ebraică, cum de obicei afirmă critica-, apoi ea porneşte „întot cazul, dintr-un mediu iudaic; aceasta însemnă că Duminica era consacrată pentru liturghie în prima generaţie creştină, care, în primele ei zile, dăduse încă credit cultului iudaic. O astfel de situaţie o confirmă, de altfel, şi epistola atribuită lui Barnaba:,floi serbăm în bucurie ziua a opta, în care Iisus a înviat dinmorţi"1".Epistola lui Pliniu cel Tânăr confirmă categoric existenţa unei zile determinate pentru cult, la creştini. Raportând împăratului Traian informaţiile obţinute de la apostaţii anchetaţi, Pliniu scria:,Ei susţin că toată greşala şi vina lor constă în aceea că aveau obiceiul să se adune într-o zi fixă (hotărâtă) - stato die -înainte de ziuă (de răsăritul soarelui - ante lucem), că intonau alternativ un imn lui Hristos ca unui zeu, că se legau cu jurământ să nu făptuiască nici o crimă, nici un furt, nici o tâlhărie, nici adulter, să nu-şi calce făgăduiala, să nu refuze a înapoia ceea ce au primit. După aceea, se despărţeau spre a se aduna din nou, pentru ca să ia împreună o hrană (un aliment -cibum), de altfel obişnuită şi nevinovată. Ei zic că au încetat de a mai face aceasta, în urma edictului meu, prin care interzisesem întrunirile particulare, conform poruncii tale"113.Rezultă de aici, deci, că pentru cultul specific creştin, pentru Euharistie adică, sau pentru imnul adresat lui Hristos ca unui zeu - după stilul şi după puterea de înţelegere a situaţiei de către un magistrat păgân - şi pentru a doua întrunire nu erau consacrate toate zilele, ci numai o anumită zi, fixată114. Acea zi fixată pentru liturghia euharistică era ziua a opta, precum o numeşte Pseudo-Barnaba, în raport cu săptămâna iudaică, adică Duminica (ziua Domnului), cum o menţionează învăţătura celor doisprezece Apostoli, în legătură cu evenimentul învierii, pe care îl comemorează.41Preot prof. Petre Vintilescu3. Negreşit, momentele de cult ale Bisericii în acest timp nu se reduceau numai la liturghia euharistică de Duminica. învăţătura celor doisprezece apostoli, pe lângă alte instrucţiuni, cuprinde în cap. VIII dispoziţii pentru o rugăciune zilnică, deosebită de Euharistie.„Zilele voastre de post să nu fie aceleaşi cu ale făţarnicilor, căci ei postesc lunea şi joia, iar voi să postiţi miercurea şi vinerea. Nici nu vă rugaţi ca făţarnicii, ci cum a poruncit Domnul în Evanghelia Sa, aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru, carele eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer şi pe pământ. Pâinea noastră cea spre fiinţă dâ-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău; că a Ta este puterea şi slava în veci. De trei ori pe zi să vă rugaţi aşa"u5.Nu este greu să vedem oglindindu-se în acest fel de recomandare a rugăciunii zilnice un

aşezământ apostolic pentru rugăciune, „rânduit paralel cu cele trei ore iudaice existente atunci, sau după tipul lor"116. Cele trei momente ale rugăciunii iudeilor în acea vreme erau: Şacharith, îndată după răsăritul soarelui, Minchah, după prânz, şi Abrith, în pragul nopţii. Pentru motive de ordin practic însă, iudeii din diferite părţi spuneau laolaltă pe cea de a doua şi cea de a treia (Minchah şi Abrith), afară de ziua sâmbetei şi de zilele de sărbători, reducându-se astfel momentele rugăciunii la două: dimineaţa şi seara117. Sfinţii Apostoli, pentru a sustrage pe creştini de sub influenţa sinagogii, rânduiseră ore paralele de rugăciune, dar cu conţinut creştin, precum se vede din recomandarea rugăciunii domneşti. Fără îndoială că alte rugăciuni creştine se adăugau la aceasta, dar pe care, din lipsă de documente, nu le putem preciza.Adoptarea anumitor tipuri generale externe din cultul sinagogii în cultul Bisericii era justificată de convingerea că Biserica creştină reprezenta desăvârşirea a ceea ce în Vechiul Testament fusese numai simbol şi închipuire, că Biserica42Istoria Liturghiei în primele trei veacuricreştină moştenea misiunea pe care sinagoga iudaică nu putuse s-o îndeplinească, cum rezultă din parabola vierilor necredincioşi. Nimic, deci, de mirare în aceste adaptări de la sinagogă la Biserică. O astfel de concepţie o întâlnim exprimată chiar în scrierile şi la Părinţii bisericeşti de mai târziu118.Rugăciunea zilnică de trei ori, recomandată în învăţătura celor doisprezece Apostoli, a rămas foarte de timpuriu o rugăciune privată, în locul adunărilor zilnice pentru rugăciune, obişnuite la început în comunitatea creştină din Ierusalim, dimineaţa şi seara. Persecuţia lui Neron, cea dintâi, a trebuit să impună creştinilor, fără îndoială dintr-un spirit de prudenţă: a) renunţarea la adunările zilnice pentru cult şi b) resemnarea la rugăciunea particulară prevăzută mai înainte şi la serviciul euharistie săptămânal de Duminica.Liturghia creştină se oficia, în această vreme, tot în timpul nopţii, precum rezultă din pasajul deja citat din epistola lui Pliniu către Traian. Interpretarea acestui pasaj însă ridică oarecare greutăţi, când este vorba de precizări. Desigur, apostaţii anchetaţi nu vor fi descris în amănunţime cultul creştin, iar, pe de altă parte, se pune întrebarea dacă au fost înţelese exact declaraţiile lor de un funcţionar păgân, neiniţiat în cele creştine, dar mai ales cât au fost de complet şi de exact redate amănuntele în raportul său către împărat. în tot cazul, se disting clar două momente, dacă nu două adunări în cultul creştin: în prima parte, se cântau imne de laudă lui Hristos; intervenea apoi o despărţire, în urma unui angajament solemn pentru o viaţă morală, după care se înapoiau spre a lua o masăcomună.Unii, ca Albert Reville, au văzut în această ultimă parte a cultului creştin funcţionarea agapelor, şi anume seara119; numai că din scrisoarea lui Pliniu nu reiese deloc că reîntoarcerea creştinilor în adunare ar fi avut loc seara, ci numai că veneau din nou (rursus). După alte păreri120, prima parte a cultului creştin menţionat de Pliniu ar reprezenta ceea ce noi am numit serviciul sinagogii creştinizate şi care, în urmă, a ajuns să43Preot prof. Petre Vintilescureprezinte liturghia catehumenilor, iar partea a doua ar fi avut loc seara, când se celebra Sfânta Euharistie şi se ţinea masa de dragoste. în intervalul dintre aceste două adunări, credincioşii ar fi mers pe la casele lor, spre a lua cele necesare pentru acestea. Dar aceeaşi obiecţie serioasă s-ar putea ridica şi împotriva acestei ipoteze.Mai probabilă ar putea fi părerea lui Pierre Batiffol, care, întemeindu-se pe angajamentul sub jurământ luat de creştini, în prima parte a cultului, de a se abţine de la orice rău, socoteşte că mai degrabă s-ar putea presupune aici o descriere prescurtată a botezului catehumenilor, înainte de celebrarea Euharistiei. Tot cu atâta dreptate însă, am putea considera acest moment liturgic echivalent cu predica de la sfârşitul liturghiei catehumenilor, în care episcopul sfătuia

şi conjura pe ascultători să ducă o viaţă morală demnă. Descrierea liturghiei, dată cam patruzeci de ani mai târziu de Sfântul Justin Martirul, ar putea justifica o astfel de interpretare. La mijloc poate fi, de altfel - şi aceasta este ceea ce se poate admite mai degrabă -, o lipsă de înţelegere exactă a situaţiei din partea lui Pliniu, ori o lipsă de acurateţe în relatarea faptului. în tot cazul, trebuie remarcat că stilul acestui magistrat păgân era dictat de preocupările funcţiei sale şi de practica juridică romană. Interesul lui era să dovedească jurământul, prin care se legau membrii adunărilor nocturne creştine, presupuse subversive, precum şi mâncările meselor, la care ei se adunau. în lipsa unei astfel de formule, pentru Pliniu se impunea ca ceva similar un anumit element din cursul adunărilor de cult, şi anume angajamentul pentru moralitate luat de creştini, pe care el îl califica drept jurământ; iar în locul prânzului ritual, constând din copii mici, care forma unul dintre punctele de acuzaţie împotriva creştinilor, el constată un aliment obişnuit şi nevinovat121.Fapt este că în vremea lui Traian sa reînnoit prohibirea faţă de asociaţiile şi de întrunirile secrete (coetus et hetaeriae), iar creştinii au fost nevoiţi, în consecinţă, să-şi mărginească adunările comune de cult la liturghia duminicală, care - ca şi44Istoria Liturghiei în primele trei veacuripe timpul Apostolilor - se oficia seara sau noaptea, sâmbătă spre Duminică {stato die), terminându-se în zori, înainte de răsăritul soarelui {ante lucem)122. Cum celebrarea Euharistiei avea loc, încă din vremea Sfinţilor Apostoli, în legătură şi în urma serviciului adoptat şi perfecţionat după tipicul din sinagogă, cele două părţi ale liturghiei, la care se referă scrisoarea lui Pliniu, nu pot fi decât exact aceleaşi ca şi ale liturghiei apostolice. Persecuţia şi dispoziţiile prohibitive faţă de adunările cultului creştin au putut cel mult să accentueze legătura între serviciul de seara şi de dimineaţa, încât sâ se facă un singur oficiu din ambele125, în aşa fel ca Sfânta Euharistie să fie încadrată între aceste două părţi, ca şi pe vremea Aposto-lilor, de altfel. în acest caz, imnele de laudă pentru Hristos menţionate de Pliniu nu pot fi decât rugăciunile şi odele care se aflau în legătură cu celebrarea Euharistiei124.în nici un caz nu putem admite părerea că nutrimentul, pe care - după raportul lui Pliniu - creştinii îl luau laolaltă după reîntoarcerea la adunare s-ar referi numai la agape şi că acestea, din pricina greutăţilor ridicate de edictul lui Traian, au suferit o transformare în sensul că Euharistia ar fi rezultat ca un rezumat reprezentativ al meselor frăţeşti de dragoste, care, de acum înainte, nu s-ar mai fi putut ţine în întinderea şi cu ceremonialul de până aici. Agapele - este adevărat - s-au despărţit de serviciul euharistie atât de timpuriu, încât aproape nu le mai întâlnim de la veacul al doilea înainte. Motivele priveau însă disciplina cultului. Ritul euharistie şi-a avut întotdeauna fizionimia sa distinctă şi poziţia sa fundamentală în cultul creştin, de la început, precum mărturiseşte un adevărat lux de probe din Noul Testament. Nu putem admite, prin urmare, ideea unei transformări a liturghiei în timpul lui Traian, din care - precum le place unora dintre protestanţi - ar fi rezultat Euharistia ca un rit prescurtat al agapei125. Cel mult, noile împrejurări au putut să se adauge la vechea observaţie a neorânduielilor de la agape şi să fi contribuit o dată mai mult ca Sfânta Euharistie să se despartă de mesele de dragoste şi să se unească cu serviciul divin de dimineaţă.45Preot prof. Petre Vintilescu4. Dacă, din punct de vedere al istoriei liturghiei, scrisoarea lui Pliniu cel Tânăr nu adaugă nici un amănunt nou la cele deja cunoscute din izvoare creştine, ea conţine totuşi o confirmare foarte preţioasă cu privire la cult. Astfel, din mărturisirile apostaţilor instrumentate de el, reiese că punctul culminant al cultului creştin, în frecventarea căruia ei îşi găseau o vină, era împărtăşirea, ca şi în cele dintâi zile ale Bisericii. Dacă, apoi, se ţine seamă de declaraţia acestora, că ,ş-au lăsat de creştinism, unii de trei ani, alţii de mai mulţi ani, iar unii chiar de mai bine de douăzeci de ani", înţelegem că indicaţiile din scrisoarea lui Pliniu privesc situaţia liturghiei creştine cam prin preajma anului 90 d.Hr.126.

în perioada aceasta, conştiinţa despre existenţa unei rânduieli vechi a cultului creştin se afirmă formal şi se raportează, pentru temeiurile ei, la Mântuitorul direct. Astfel, Clement, episcopul Romei, scria în prima sa epistolă către Corinteni:,$untem datori să facem cu rânduială toate câte ne-a poruncit Stăpânul să le săvârşim la timpuri hotărâte (rata Kcupouţ xsxay\ikvovc). Ofrandele şi liturghiile (Taq 5e îtpocr^opaq KCU A.£tToupyia<;) El a poruncit să fie săvârşite nu la întâmplare şi fără rânduială, ci la timpurile şi orele stabilite (copia^evoii; Kcupotq KCU copaiq). El însuşi a hotărât, prin suverana Sa voinţă, în ce loc şi prin cine voieşte să fie săvârşite acestea"127..Fiecare dintre noi, fraţilor, după treapta sa, să se facă plăcut lui Dumnezeu, în cucernicie şi cu cuget curat, fără a călca regula stabilită pentru slujba sa (tanoupyiac;)128.Autoritatea unei astfel de rânduieli este exprimată de Clement astfel: „Hristos de la Dumnezeu, iar Apostolii de la Hristos"129.Nu ştim dacă Clement Romanul vrea să înţeleagă prin 7ipoo(j)opa<; (ofrande) şi prin Âsitouyiac; cele două părţi componente ale cultului creştin, sau ambii termeni se referă la sacrificiul euharistie, sau dacă vrea să deosebească liturghia euharistică de celelalte oficii130. în tot cazul, nu încape îndoială că epistola lui Clement are în vedere mai multe feluri de oficii46Istoria Liturghiei în primele trei veacuriale cultului, adică şi alte momente de rugăciune în comun, afară de Sfânta Euharistie, de vreme ce el face menţiune de slujbe „la timpuri şi la ore stabilite".Ce conţineau aceste reguli ale serviciului divin, Clement nu ne spune. Acest gol îl umplu în parte instrucţiunile din învăţătura celor doisprezece Apostoli cu privire la săvârşirea Euharistiei.Cap. IX: „Iar Euharistia (EoxctpiGTict) aşa s-o faceţi: mai întâi pentru potir (rugaţi-vă aşa): Mulţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru via cea sfântă a lui David, sluga ta, ce ne-ai făcut-o cunoscută prin Iisus, Fiul tău, Slavă Ţie în veci.Iar la frângerea pâinii (ziceţi): Mulţumim Ţie, Tatăl nostru, pentru viaţa şi cunoştinţa ce ne-ai descoperit prin Ijsus, Fiul Tău. Slavă Ţie în veci. După cum această pâine frântă era împrăştiată (pe dealuri) şi, adunându-se, s-a făcut una, aşa să se adune Biserica Ta de pe toată faţa pământului, în împărăţia Ta; că a Ta este slava şi puterea, prin Iisus Hristos în veci. Nimeni însă să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră, afară de cei botezaţi în numele Domnului; căci despre aceasta Domnul a zis: „Nu daţi cele sfinte câinilor".Cap. X: Iar după împărtăşire, mulţumiţi aşa131: Mulţumim Ţie, Părinte sfinte, pentru numele Tău cel sfânt, pe care l-ai sălăşluit în inimile noastre şi pentru cunoştinţa şi nemurirea ce ni le-ai făcut cunoscute prin Fiul Tău Iisus. Slavă Ţie în veci, Tu, Stăpâne atotţiitorule, ai făcut toate pentru numele Tău, ai dat oamenilor spre îndestulare mâncarea şi băutura, ca să-Ţi mulţumească, iar nouă ne-ai dăruit mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică prin Fiul Tău. Mai înainte de toate îţi mulţumim pentru că eşti puternic. Slavă Ţie în veci. Adu-Ţi aminte. Doamne, de Biserica Ta, spre a o izbăvi de tot răul şi a o desăvârşi în dragostea Ta. Adun-o din cele patru vânturi, pe ea, care este sfinţită pentru împărăţia pe care ai gătit-o ei; că a Ta este puterea şi slava în veci. Vie harul şi treacă lumea aceasta. Osana Fiului lui David. De este cineva sfânt, să vie; de nu este, să se pocăiască. Maran atha (Domnul vine sau47Preot prof. Petre Vintilescuvino, Doamne). Amin. Profeţilor însă îngăduiţi-le'să rostească oricâte mulţumiri vor voi (Euxapioteiv ooa 0sk>uaiv)"132.a) Deja, în pasajul citat mai înainte (vezi cap. XIV, 1, al aceleiaşi scrieri), am văzut menţionate două momente sau acte distincte ale liturghiei, şi anume: frângerea pâinii şi rugăciunea euharistică sau de mulţumire, ce se făcea împreună cu cea dintâi.b) Capitolele IX şi X ne aduc un element în plus, şi anume chiar formule euharistice, care sunt cele mai vechi din câte ni s-au transmis până astăzi. Din ele pare a rezulta că Euharistia era aşezată între

două rugăciuni de mulţumire.c) însă deşi acestea nu se depărtează de punctele caracteristice atinse în liturghia obişnuită, adică binefacerile mântuirii primite de la Dumnezeu prin Fiul Său, totuşi, prin unele note particulare, rânduiala din învăţătura celor doisprezece Apostoli a dat naştere la comentarii felurite. Astfel, în primul rând, vinul este binecuvântat înaintea pâinii, ceea ce constituie un caz unic în toată literatura creştină. în general, critica de până acum a privit cazul Didahiei celor doisprezece Apostoli ca pe „o descriere incompletă a unui tip excepţional de serviciu euharistie"133, lăsând să se înţeleagă că această rânduiala este, de fapt, o prelucrare creştină a formulelor iudaice pentru binecuvântarea pâinii şi a vinului.în corpul rugăciunilor însă, actele împărtăşirii sunt puse în altă ordine, în ordinea naturală şi proprie Euharistiei creştine, adică gustarea mai întâi din pâine, şi apoi din pahar. Astfel, în cap. IX: „nimeni să nu mănânce, nici să bea din Euharistia voastră...", iar în cap. X: „ne-ai dăruit mâncare şi băutură duhovnicească...". Această constatare a dat prilej Abatelui Dom Jean de Puniet să creadă că inversiunea din instrucţiunile rânduielii euharistice ale Didahiei s-ar datora neîndemânării autorului acestei scrieri, care trebuie privit, de fapt, nu ca însuşi autorul ei, ci ca un colector al rugăciunilor dintr-însa. Lui i-ar aparţine propriu numai indicaţiile: „mai întâi pentru potir (rugaţi-vă aşa:)" şi „iar la frângerea pâinii48Istoria Liturghiei în primele trei veacuri(ziceţi:)", pe care le-a aşezat într-o ordine greşită şi, o dată cu ele, şi cele două corpuri de rugăciuni culese de dânsul134.O explicaţie exactă însă şi convingătoare a rânduielii euharistice din Didahia celor doisprezece Apostoli, o dă J.B. Thibaut135, în opoziţie cu toată critica de până acum. El remarcă faptul, neobservat până aici, că cele două capitole se referă în acelaşi timp la ceremonialul agapei şi al liturghiei euharistice, şi anume: cap. IX tratează despre agapă, iar cap. X despre Sfânta Euharistie.Paharul şi pâinea despre care este vorba în cap. IX, precum şi rugăciunile ce le însoţesc, fac parte, prin urmare, din ritualul unei mese după care urma celebrarea Sfintei Euharistii, masă care nu era fără legătură cu tradiţia iudaică a primilor creştini. Frângerea pâinii era un rit obişnuit în iudaism la mesele semi-liturgice ce aveau loc cu ocazia solemnităţilor mai de seamă. Mântuitorul însuşi respectase acest ceremonial tradiţional, îndeplinindu-1 în anumite împrejurări136. în vremea primei generaţii de creştini, când aceştia încă nu rupseseră complet legătura cu cultul tradiţional, le plăcea să găsească un exemplu de imitat în conduita Mântuitorului şi, deci, să păstreze încă ritul iudaic al frângerii pâinii la mesele lor particulare, rit care avea o semnificaţie mai înaltă în mesele frăţeşti de dragoste creştină. întrucât Sfânta Euharistie fusese instituită după Cină, precum ne informează evangheliştii sinoptici şi Sfântul Apostol Pavel, primii creştini socoteau că trebuie făcută mai întâi agapa, şi după aceea să urmeze Euharistia. în parte, agapa, reprezentând Cina cea de taină, satisfăcea şi un obicei al tradiţiei iudaice, la care îşi găsea aplicare vechiul rit al frângerii pâinii, transfigurat însă acum prin formule creştine de mulţumire. Deci, formulele de mulţumire din cap. IX al Didahiei Apostolilor se referă la paharul şi pâinea frântă la mesele agapelor.a) Proba cea mai puternică în sprinul unei astfel de interpretări stă în faptul că, în rânduiala descrisă în cap. IX, nu se face nici o menţiune despre caracterul de jertfă al liturghiei euharistice. Deci nu poate fi vorba de ea.49Preot prof. Petre Vintilescub) O greutate apare însă în expresia, cu care se deschide capitolul IX: FIspi 8E xr\q euxapicmac; (iar în ceea ce priveşte Euharistia). Nu s-ar putea oare referi la Euharistia creştină? J.B. Thibaut observă însă că, prin euharistie, în Noul Testament se înţelege atât formula de mulţumire rostită peste pâinea şi vinul de la mesele obişnuite (Fapte 27, 35), ca şi la liturghia euharistică, cât şi înseşi elementele asupra cărora s-au pronunţat rugăciunile de mulţumire. Acest fapt a putut duce la un schimb de numiri, adică la întrebuinţarea cuvântului Euharistie pentru agape, după cum termenul de agapă sa aplicat atât meselor frăţeşti de dragoste, cât şi liturghiei euharistice. Lucrul acesta se vede clar în următorul pasaj din epistola Sfântului Ignatie către Smirneni (VIII, 2): „Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agape" (adică liturghie). Prin urmare, expresia „în ce priveşte euharistia",

cu care este introdusă rugăciunea respectivă, ce se pronunţa de proestosul adunării, în legătură cu paharul de la începutul mesei, îşi are explicaţia ei.c) Binecuvântarea paharului înaintea pâinii era ceva obişnuit, într-adevăr, la mesele iudaice. O astfel de practică la agapele creştine se găseşte menţionată şi într-o traducere etiopiana, în care se reflectă conţinutul unei scrieri pierdute, şi anume Tradiţia apostolică, a lui Ipolit al Romei (218). Scrierea aceasta cuprinde însă menţiunea că aici este vorba de o simplă binecuvântare, iar nu de Euharistia Domnului, care se face la vremea sacrificiului, după ce s-a zis „Sus să avem inimile!".d) Excluderea celor nebotezaţi de la participarea la agapă nu infirmă întru nimic tema lui J.B. Thibaut, deoarece agapa, ca şi Sfânta Euharistie, era simbolul unităţii Bisericii, din care nu făceau parte catehumenii, ca şi păgânii.e) Expresia cu care începe cap. X al Didahiei celor doisprezece Apostoli - Msxa 8e xo s\inXr\cQi\vai = după ce v-aţi săturat117 -constituie încă o dovadă că în capitolul precedent a fost vorba despre o masă adevărată, iar rugăciunile de mulţumire recomandate la începutul noului capitol se referă la adevărata50

Istoria Liturghiei în primele trei veacuriEuharistie, desemnată prin cuvintele: „mâncare şi băutură duhovnicească şi viaţă veşnică prin Fiul Tău". Această hrană şi băutură spirituală este pusă chiar în antiteză cu masa precedentă, când se spune: „ai dat oamenilor spre îndestulare mâncarea şi băutura, ca să-Ţi mulţumească, iar nojia ne-ai dăruit mâncare şi băutură duhovnicească...".f) De altfel, expresiile din formula euharistică cuprinsă în capitolul X înfăţişează, într-o formă concentrată şi uneori chiar aproape de literă, fraze liturgice ajunse până în liturghiile de astăzi, ceea ce face încă o dată proba că acest capitol se referea exclusiv la liturghia euharistică creştină. Astfel, expresia „de este cineva sfânt, să vie" ar fi echivalentă cu „Sfintele, sfinţilor" din liturghia ortodoxă, după cum formula „Adu-Ţi aminte, Doamne" revine de atâtea ori în liturghia Sfântului Ioan Hrisostom, dar mai ales în cea a Sfântului Vasile cel Mare. în sfârşit, prezenţa în cap. X a răspunsului „amin", cu care se încheie Euharistia creştină, acel „amin" adresat lui Iisus spre slava lui Dumnezeu, cum zicea Sfântul Apostol Pavel (II Cor. 1,20), şi care lipseşte din rugăciunile de mulţumire cuprinse în capitolul IX, completează seria probelor despre caracterul deosebit şi strict liturgic al Euharistiei creştine descrisă în cap. X al învăţăturii celor doisprezece Apostoli.O particularitate pe care o întâlnim în rânduiala Euharistiei din această vreme, este îngăduinţa acordată profeţilor de a rosti rugăciuni de mulţumire, după puterea lor, negreşit după împărtăşirea credincioşilor şi sub controlul Bisericii. Aşa se explică faptul că în creştinătatea primitivă se aflau în uzul liturgic al diferitelor Biserici mai multe rugăciuni euharistice, iar nu numai una singură158, deoarece acest gen de rugăciune era lăsat pe seama inspiraţiei harismaticilor, cum mărturiseşte învăţătura celor doisprezece Apostoli. Fără îndoială, aceste rugăciuni nu mergeau până la uniformitate absolută din punct de vedere verbal, dar aveau aceeaşi factură şi, în ceea ce priveşte fondul, reflectau toate cugetarea şi pietatea creştină cu privire la lucrările lui Dumnezeu în natură, la lucrările şi51Preot prof. Petre Vintilescupurtarea Sa de grijă pentru mântuirea omului, prin Domnul nostru Iisus Hristos.Un astfel de model ne-a fost păstrat în cap. LIX-LXI inclusiv, din întâia epistolă a lui Clement al Romei către Corinteni. Fără a se putea afirma că aceasta forma chiar o piesă uzuală în liturghie, este totuşi sigur că, prin stilul ei, seamănă foarte de aproape cu rugăciunile euharistice solemne pe care le pronunţau căpeteniile bisericeşti în cadrul cultului139.„Noi (creştinii din Roma) însă vom fi nevinovaţi de acest păcat (de neascultarea corintenilor)

şi vom face rugăciuni stăruitoare şi fiebinţi, pentru ca în toată lumea Făcătorul tuturor să păstreze întreg numărul stabilit al aleşilor Săi prin Fiul Său cel iubit Iisus Hristos, prin care nea chemat din întuneric la lumină, din necunoştinţă la cunoaşterea numelui Său celui slăvit, spre a nădăjdui în numele Tău, prin care s-a făcut toată zidirea, deschizându-ne El (Hristos) ochii inimii noastre, ca să Te cunoaştem pe Tine, singurul cel prea înalt întru cele de sus, cel sfânt, odihnindu-Te întru sfinţi; pe Tine, cel ce umileşti îngâmfarea celor mândri, cel ce nimiceşti cugetările neamurilor, cel ce înalţi pe cei smeriţi şi umileşti pe cei înalţi, cel ce îmbogăţeşti şi sărăceşti, cel ce omori şi mântuieşti şi dai viaţă, cel ce eşti singurul binefăcător al duhurilor şi Dumnezeu a tot trupul, pe Tine cel ce priveşti în adâncuri şi vezi faptele omeneşti, cel ce eşti ajutătorul celor ce se află în primejdie, mântuitorul celor deznădăjduiţi, Făcătorul şi ocrotitorul a tot duhul; pe Tine, cel ce faci să se înmulţească neamurile pe pământ şi din toate îţi alegi pe cei ce Te iubesc prin Iisus Hristos, Fiul Tău cel iubit, prin care Tu ne-ai învăţat, ne-ai sfinţit şi ne-ai cinstit; pe Tine te rugăm, Stăpâne, să fii ajutătorul şi ocrotitorul nostru! Pe cei strâmtarăţi dintre noi mântuieşte-i, pe cei smeriţi miluieşte-i, pe cei căzuţi ridică-i, celor ce Ţi se roagă, arată-Te, pe cei bolnavi tămă-duieşte-i, pe cei rătăciţi ai poporului Tău întoarce-i pe calea cea dreaptă; satură pe cei flămânzi, liberează pe cei legaţi ai noştri, scoală pe cei bolnavi, mângâie pe cei descurajaţi! Ca52Istoria Liturghiei în primele trei veacurisă cunoască toate neamurile că Tu eşti singurul Dumnezeu şi Iisus Hristos Fiul Tău şi că noi suntem poporul Tău şi oile păşunii Tale.LX. Căci Tu ai făcut cunoscută alcătuirea cea veşnică a lumii, prin puterile care se arată; Tu, Doamne, ai zidit lumea, Tu care eşti credincios în toate neamurile, drept în judecată, minunat în putere şi măreţie, înţelept în creare şi priceput în întărirea celor făcute, bun în toate cele văzute şi credincios către aceia care se încred în Tine; Tu, milostive şi îndurate,iartă fărădelegile, nedreptăţile, păcatele şi greşalele noastre. Nu socoti tot păcatul robilor şi roabelor tale, ci curăţeşte-ne prin curăţia adevărului Tău, îndreptează paşii noştri ca să petrecem în sfinţenia inimii şi să facem cele bune şi bineplăcute înaintea Ta şi înaintea stăpânitorilor noştri! Aşa, Stăpâne, arată faţa Ta peste noi, cu pace spre cele bune, ca să fim ocrotiţi cu mâna Ta cea puternică şi să fim izbăviţi de orice păcat cu braţul Tău cel înalt şi ne scapă de cei ce ne urăsc fără dreptate! Dă nouă şi tuturor locuitorilor pământului unire şi pace, precum ai dat părinţilor noştri, când Te-au chemat ei în credinţă şi în adevăr, făcându-ne ascultători faţă de numele Tău cel atotputernic şi prea sfânt.LXI. Tu, Stăpâne, ai dat stăpânitorilor şi cârmuitorilor noştri de pe pământ stăpânirea împărăţiei prin puterea Ta cea măreaţă şi nespusă, ca să cunoaştem slava şi cinstea dată de Tine lor şi să ne supunem lor, întru nimic împotrivindu-ne voinţei Tale. Dă-le, Stăpâne, sănătate, pace, bună înţelegere (unire), tărie, ca să poată îngriji fără nici o piedică de condu-cerea încredinţată lor de Tine, că Tu, Stăpâne, împărate ceresc al veacurilor, dai fiilor oamenilor slavă, cinste şi stăpânire asupra celor ce se află pe pământ; Tu, Doamne, îndreptează sfatul lor către ceea ce este bun şi bineplăcut înaintea Ta, pentru ca să exercite cu pietate, în pace şi blândeţe puterea dată lor de Tine şi să dobândească astfel harul Tău. Pe Tine, care sigur ai puterea de a face acestea şi încă şi mai mari bunătăţi către noi, pe Tine Te lăudăm prin Arhiereul şi ocrotitorul53Preot prof. Petre Vintilescusufletelor noastre Iisus Hristos, prin care se cuvine Ţie slava şi mărirea, atât acum, cât şi din neam în neam şi în vecii vecilor! Amin!"140.5. în rezumat, concluziile pe care ne îndreptăţesc îndeosebi scrierile Părinţilor apostolici să le tragem cu privire la înfăţişarea liturghiei pe vremea lor sunt aceleaşi ca şi la finele perioadei apostolice, adică aceea dinaintea dărâmării Ierusalimului cu câţiva ani.în afară de tipurile de rugăciuni euharistice aflate în învăţătura celor doisprezece Apostoli şi în

Epistola I către Corin-teni a lui Clement Romanul, izvoarele din această epocă nu aduc elemente noi mai de seamă, ci numai confirmă expres aceeaşi cristalizare în forme precise a liturghiei apostolice şi intrarea acestor rânduieli în conştiinţa bisericească ca instituiri divine transmise prin Apostoli.Ritul euharistie este şi în această vreme partea fundamentală a cultului creştin. Cuvântul „Euharistie" ajunge acum - am putea spune - un termen tehnic pentru el, spre deosebire de alte oficii îndeplinite la ore deosebite, după cum expresia „liturghie" este întrebuinţată pentru desemnarea expresă a oficierii Euharistiei de către ierarhie141.O formulă scurtă şi generală de doxologie jSlavă Ţie în veci", sau cu adaosul creştin: ,prin Fiul {naiq) Tău Iisus"'142, ori în forma ecfoniselor de astăzi: ,pă a Ta este puterea şi slava în veci"143, precum şi o menţiune, nu tocmai clară, a imnului întreit „Sfânt"144, sunt singurele amănunte liturgice pe care ni le pune la îndemână în plus literatura Părinţilor apostolici.

IIIIERARHIA ŞI LITURGHIA ÎN VEACUL APOSTOLIC

1. Rolul ierarhiei în liturghie pe vremea Apostolilor.2. Rolul liturgic al ierarhiei în timpul Părinţilor apostolici.3. Locul profeţilor în ierarhia liturghisitoare.

1. Despre rolul ierarhiei în liturghie nu avem amănunte tocmai precise în prima epocă a Bisericii apostolice.Fără îndoială, Apostolii fuseseră învestiţi cu puterea preoţiei, în gradul cel mai înalt, direct de Mântuitorul şi, ca atare, aveau nu numai plenitudinea puterii de a oficia liturghia, cum şi vedem pe Pavel făcând la Troia, ci şi pe aceea de a rândui tot ce era de trebuinţă pentru cultul creştin în comunitate. Asupra acestei chestiuni nu încape nici o discuţie. Apostolii înşişi se privesc nu numai ca predicatori, ci şi ca liturghisitorî sau, cum zice Sfântul Apostol Pavel, „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu"145. Ei erau preoţi şi, în această calitate, îndeplineau cultul Legii celei noi, după împrejurările şi interesele marii lor misiuni sau - cum zicea patriarhul Proclu din Constantinopol: „ei aflau mare mângâiere în sacrificiul mistic al trupului Domnului; cântau liturghia timp foarte îndelungat şi cu multe rugăciuni. Ei socoteau că acest sacrificiu, ca şi chemarea de a învăţa trebuiau puse, din cauza sublimităţii \OT, înainte de toate celelalte". Cea dintâi liturghie vor fi făcut-o, poate, chiar în „camera de sus" în care i-a găsit pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii. Fără îndoială, nu este serios să ne punem problema dacă Petru sau Iacob aveau protia sau55Preot prof. Petre Vintilescuîntâietatea la liturghie, în Ierusalim, cum făcea Cardinalul Bona146.Noi ne ocupăm acum însă de ierarhia consacrată şi încadrată de Apostoli, în legătură cu înmulţirea bisericilor. Privitor la aceasta era natural, desigur, ca rolul liturgic al ierarhiei să nu fie subliniat în scrierile din această vreme, în care autoritatea în Biserică, şi deci şi funcţia liturgică, se concentra în mâinile Apostolilor şi ale ucenicilor-misionari întemeietori de comunităţi creştine. Apostolii înşişi motivează instituirea diaconatului pe consideraţia de a nu fi ei sustraşi de la chemarea lor principală în cult: Jar noi întru rugăciune şi întru slujba cuvântului vom zăbovi"1". Trebuie luat în seamă apoi faptul că numai ocazia formează cauza principală a trecerii evenimentelor şi a faptelor în documente, lucru ce s-a întâmplat şi în legătură cu funcţia liturgică a ierarhiei bisericeşti, atunci când împrejurările au dat o astfel de indicaţie. Apar însă în curând titulaturile de episcop şi de presbiter. Astfel, Sfântul Apostol Pavel îndeamnă pe Tit să aşeze preoţi prin cetăţi, după instrucţiunile pe care i le dăduse deja mai înainte148, şi înşiră însuşirile necesare slujitorilor Bisericii:49. De asemenea, le atrage atenţia asupra marii răspunderi morale a sarcinii sacerdotale, ca organe ale Duhului Sfânt în Biserică, precum sublinia el acest lucru în sfaturile date la Milet presbiterilor din Efes150.

Fără îndoială, între chemările ierarhiei, cea liturgică era cea dintâi, nu numai prin caracterul preoţiei, ci şi pentru motivul că, în acea epocă, toată viaţa comunităţii creştine se concentra în cult şi se dezvolta în legătură cu el. Graţie împrejurărilor, funcţia diaconilor o aflăm menţionată în cei dintâi ani, ca să nu zicem chiar în cele dintâi clipe ale Bisericii. Această funcţie era liturgică, pentru două motive, constatate clar în Faptele Apostolilor şi în Epistolele Sfântului Apostol Pavel. în primul rând, agapele, în vederea cărora fusese creat diaconatul, erau în legătură cu ritul Sfintei Euharistii, deci cu liturghia151; în al doilea rând, diaconul, între alte însuşiri, trebuia să fie „bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt"152, condiţii56Istoria Liturghiei în primele trei veacurinecesare unor slujitori la altar. El primea hirotonia sau punerea mâinilor153.De altfel, rolul ierarhiei eclesiastice în genere, în liturghie, este uşor de presupus chiar pe vremea Apostolilor, deoarece dreptul de a hirotoni, conferit episcopilor154, se referă la un act sacramental, deci liturgic, care rezumă în sine plenitudinea competenţei liturgice.2. Când însă Apostolii au trecut din viaţă, ierarhia recurtată şi aşezată de ei rămâne în locul lor pe primul plan de consideraţie în Biserică şi, deci, documentele pot lua act mai precis nu numai de membrii ei, ci şi de atribuţiile sale. Aşa se face că, chiar înainte de finele veacului întâi creştin, rolul şi funcţiile liturgice ale membrilor clerului sunt afirmate distinct în documentele vremii. Astfel, Clement Romanul face să reiasă în prima sa epistolă către Corinteni rolul liturgic al membrilor ierarhiei bisericeşti, prin paralelismul în care îi pune cu preoţia templului. Şi nici nu putea fi o metodă mai eficace decât aceasta:.Aşadar, cei ce săvârşesc la vremile rânduite jertfele lor (ofrandele - Tipoo^opaq) sunt bine primiţi şi fericiţi; căci cei ce urmează poruncile Stăpânului, nu păcătuiesc. Arhiereului îi sunt încredinţate anume servicii (Amoupyicu) şi preoţilor li s-a rânduit locul lor şi levitilor le sunt hotărâte servicii (SKXKOVICU) anume; laicul, în sfârşit, este legat prin porunci privitoare la cei laici" (Cap. XL, 5, 5).Că aici Clement se ocupă exclusiv de rolul ierarhiei în liturghie, reiese clar din faptul că el priveşte atribuţiile persoanelor ierarhice, la care se referă, în legătură cu altarul (Qumaoîripiov), la care se aduceau jertfele templului mozaic:„Nu pretutindeni, fraţilor, se aduc jertfe zilnice..., ci numai în Ierusalim; chiar şi acolo, nu se jertfeşte în orice loc, ci înaintea templului la jertfelnic (0ixna<rcr|piov)" (Cap. XLI, 2-3).57Preot prof. Petre VintilescuDeci Clement, vrând să convingă pe creştinii din Corint să reintre în ordine şi să părăsească zarva la care se dedaseră în timpul unei vacanţe de episcop155, nu află altă formă pentru a impune respectarea ierarhiei bisericeşti, decât aceea de a o diferenţia de masa credincioşilor, atrăgând atenţia acestora asupra rolului deosebit îndeplinit în cult de clerici.Funcţiile liturgice ale clerului sunt atât de categoric subliniate de Sfântul Ignatie al Antiohiei, încât el nu consideră valabil - desigur nu fără temei - un act liturgic săvârşit fără participarea ierarhiei. Astfel, după ce sfătuieşte să se dea ascultare episcopului, precum Hristos urmează Tatălui, preoţilor, ca Apostolilor, iar diaconii să fie respectaţi, ca o poruncă a lui Dumnezeu adaugă:„Fără episcop, nimeni să nu facă ceva din cele ce stau în legătură cu Biserica. Acea Euharistie să fie socotită ca adevărată, care se săvârşeşte sub conducerea episcopului (vno tov eTiioKOTtovj sau a aceluia care primeşte de la el această însărcinare... Fără episcop, nu este îngăduit nici a boteza, nici a face agape (Euharistie)"156.Faţă de primejdia schismei, reprezentată prin docheţi, Sfântului Ignatie accentua asupra „importanţei unei liturghii oficiale, ca semn de legătură"157, întrucât Sfânta Euharistie -potrivit explicaţiei mistice date de Sfântul Apostol Pavel158 - este mijlocul de unire a creştinilor în acelaş trup mistic al lui Hristos. Deoarece însă celebrarea ei constituia principala şi cea mai înaltă atribuţie a ierarhiei, Sfântul Ignatie stăruie asupra valabilităţii acestui oficiu numai cu condiţia de a fi săvârşit de ierarhia canonic instituită. De aici rezultă că oficierea liturghiei era atribuţia exclusivă a ierarhiei bisericeşti.3. Scrierea învăţătura celor doisprezece Apostoli menţionează de asemenea rolul ierarhiei în

liturghie, dar textele ei ridică şi oarecare greutate, nu cu privire la acest rol, asupra căruia nu mai încăpea nici o îndoială, ci din punct de vedere al persoanelor ierarhiei liturghisitoare.58Istoria Liturghiei în primele trei veacuriAm văzut deja că, în serviciul Sfintei Euharistii, această scriere acordă un fel de privilegiu profeţilor, când dispune: „Profeţilor însă îngăduiţi-le să mulţumească cât vor voi (soxapicsiv oca GsXoumv),159 Ei sunt chiar numiţi „arhiereii voştri"160. Pe de altă parte, în alt loc se ocupă de treptele ierarhiei prin hirotonie - deşi nu menţionează decât două dintre ele -, arătând că aceasta îndeplineşte slujba profeţilor şi a dascălilor.Alegeţi-vă (Xeipotovnoaxe) episcopi şi diaconi vrednici de Domnul, bărbaţi blânzi şi neiubitori de argint, adevăraţi şi încercaţi, căci şi ei vă îndeplinesc serviciul profeţilor şi al învăţătorilor. Nu-i dispreţuiţi, căci ei trebuie cinstiţi de voi deopotrivă cu profeţii şi învăţătorii"161.Precum se vede, peroanele din ierarhia bisericească prin hirotonie par a se deosebi de profeţi şi de învăţători, dar toţi laolaltă au o atribuţie comună, şi anume: oficierea liturghiei. Cine erau aceşti profeţi şi învăţători şi ce loc ocupau ei între persoanele de conducere? E greu de spus. Sfântul Apostol Pavel îi aşază imediat după Apostoli în următoarea enumerare:,Pe unii i-a pus Dumnezeu în Biserică: mai întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători, apoi pe cei cu darul puterilor minunate; apoi, pe cei ce darul tămăduirilor, miloste-niilor, cârmuirii, felurimii limbilor"162.între slujitorii bisericeşti se vorbeşte, deci, de apostoli, de profeţi şi de învăţători, care, în ordinea autorităţii şi consideraţiei în comunitatea creştină primitivă, trebuiau să conteze înaintea celorlalţi slujitori, care îndeplineau unele servicii interioare. învăţătura celor doisprezece Apostoli - de altfel ca şi epistolele pastorale ale Sfântului Apostol Pavel - nu exclude totuşi existenţa ierarhiei simultan cu funcţionarea acelor slujitori enumeraţi mai-nainte. Ştiindu-se însă că apostolii, profeţii şi învăţătorii nu mai sunt menţionaţi între slujitorii bisericeşti de pe la jumătatea veacului al doilea înainte165, am putea presupune că aceştia nu erau alţii decât misionarii plini de zel şi de inspiraţie - sfinţiţi, desigur, prin punerea mâinilor,59Preot prof. Petre Vintilescuadică hirotoniţi şi înzestraţi cu harisma profeţiei - care au întemeiat comunităţi, adică Biserici noi, unii în calitate de ucenici ai Domnului, din numărul celor 70, ori dintre colaboratorii de misiune ai Apostolilor. Materialmente, deci, aşa s-ar explica faptul că ei nu mai sunt menţionaţi de pe la jumătatea veacului al doilea înainte. în sprijinul unei astfel de ipoteze pare a veni şi o altă recomandare din învăţătura celor doisprezece Apostoli, care ne lasă impresia limpede că profeţii şi învăţătorii nu erau stabili în această vreme - între anii 80 şi 100.„Orice profet adevărat, care vrea să se stabilească la voi, este vrednic de hrana sa. Tot asemenea şi un învăţător adevărat este vrednic şi el ca şi lucrătorul de hrana sa.Deci luaţi pârgă din produsele linului şi ale ariei, din boi şi din oi şi daţi-o profeţilor, căci ei sunt arhiererii voştri. Iar dacă n-aveţi profeţi, daţi-o săracilor... Tot aşa, dacă dai cep unui vas de vin sau de untdelemn, ia pârga şi dă-o profeţilor"164.Am putea, deci, presupune că profeţii şi învăţătorii erau misionarii, care vizitau şi însufleţeau Bisericile, iar şederea în mijlocul unei comunităţi era vremelnică. Caracterul lor de călători îl relevează şi capitolele XI şi XII din aceeaşi scriere. Faţă de aceştia, ceilalţi membri ai ierarhiei prin hiorotonie aveau o situaţie şi o chemare permanentă în sânul comunităţii, şi sarcina lor era aceeaşi ca şi a profeţilor şi a dascălilor: ,fiăci şi ei îndeplinesc serviciul profeţilor şi al învăţătorilor"; de aceea se şi reclama pentru ei cinstire deopotrivă cu profeţii şi învăţătorii"165.Aceasta este, desigur, o simplă ipoteză, căci, în lipsă de alte amănunte, situaţia profeţilor şi învăţătorilor faţă de a clerului obişnuit se înfăţişează mai degrabă ca „o enigmă mai uşor de

semnalat, decât de rezolvat"166.în tot cazul, în ceea ce priveşte preocuparea noastră faţă de rolul ierarhiei în liturghie, ea este clar luminată atât pentru timpul Sfinţilor Apostoli, cât şi pentru vremea Părinţilor apostolici. Oficiul liturghiei intra exclusiv în atribuţiile membrilor ierarhiei bisericeşti, care forma o stare aparte de restul credincioşilor.

IV

RITUALUL EUHARISTIC FATĂ DE RITUALUL PASCAL IUDAIC1. Influenţa ritualului sinagogii ori al Templului? 2. Ipotezele despre raportul ritualului diferitelor mese semili-turgice iudaice cu ritualul euharistie. 3. Critica lor.1. Am văzut deja că la întocmirea slujbei premergătoare liturghiei euharistice, Biserica creştină a avut în vedere anumite norme şi chiar un cadru anumit observat în cultul mozaic. Cultul Vechiului Testament avusese un rol profetic sau preînchipuitor, aşa încât folosirea unor elemente din cadrul lui, în cultul Bisericii lui Hristos, îşi putea găsi locul ca o necesitate pentru explicarea şi înţelegerea deplină a liturghiei creştine, ba chiar ca o metodă de amintirea lui Hristos în liturghie. Am văzut chiar afirmându-se în literatura creştină concepţia despre Biserica lui Hristos ca moştenitoare a misiunii sinagogii167. Se explică, deci, pentru ce liturghia catehumenilor poartă până astăzi în cadrul ei, nu numai unele elemente transmise de tradiţie din cultul iudaic, ci chiar unele norme în ceea ce priveşte ordinea sau rânduiala ei. Acesta este un lucru stabilit. Controversa între liturgiştii moderni este numai asupra chestiunii dacă liturghia catehumenilor, pe care noi am numit-o deja „o formă creştinizată a vechiului serviciu al sinagogii", derivă într-adevăr, în ceea ce priveşte rânduiala, din serviciul sinagogii ori din cel al Templului. Warren168 înclină pentru această din urmă părere, pentru motivul că psalmii nu se cântau în sinagogă, ci la Templu; prin urmare,61Preot prof. Petre Vintilescunumai de aici i-ar fi împrumutat Biserica pentru liturghia catehumenilor. Noi rămânem însă la părerea deja exprimată, şi anume că această parte a cultului Bisericii s-a întocmit după rânduiala serviciului sinagogii, la care se cântau şi psalmi, precum arată Gustav Bickel169. Prin urmare, ne îndoim că Biserica avea nevoie de imitarea tipicului de la Templu.Pe de altă parte, caracterul serviciului din sinagogă corespundea mai exact trebuinţelor serviciului divin din adunările neliturgice în sens propriu ale primilor creştini, adică fără oficierea Euharistiei. în adunările religioase din sinagogi, nu se aduceau nici sacrificii de animale ca la Templu, nici vreun alt fel de ofrandă materială, aşa încât comunitatea primilor creştini, care, în locul sacrificiilor de la Templu, avea acum jertfa euharistică, nu se puteau referi decât la rânduiala serviciului din sinagogă pentru întrunirile lor zilnice de pietate, în care nu se aducea jertfa euharistică.Iudeii se strângeau în fiecare zi în sinagogi pentru rugăciuni. Bickel însă socoteşte că liturghia catehumenilor corespunde în realitate cu Şacharit sau rugăciunea de dimineaţă a Sabatului, care avea o rânduiala mai bogată decât în zilele ordinare170. El a întreprins chiar întocmirea unui tablou comparativ între rânduiala serviciului de Sâmbătă al sinagogii şi liturghia catehumenilor; uneori însă forţează amănuntele. Cert este însă că partea cultului creştin numită mai târziu liturghia catehumenilor a unit de la început, în rânduiala sa, elementul tradiţional adus din ritul sinagogii cu elementul nou, rodit sub inspiraţia şi orientarea credinţei creştine. Pe de altă parte, la început, această parte a cultului primilor creştini avea o existenţă independentă, adică nu era urmată neapărat de serviciul euharistie. Indicii asupra acestei situaţii am găsit în pasajele deja cercetate din Faptele Apostolilor şi din Epistolele Sfântului

Apostol Pavel; de asemenea, obiceiul aflat mai târziu de a se face adunări de cult în biserică, fără liturghia euharistică, cum ne spune istoricul Socrate171 că se petrecea62Istoria Liturghiei în primele trei veacurilucrul în Biserica din Alexandria, miercurea şi vinerea, ne întăreşte şi mai mult în această constatare.Nu mai încape îndoială însă că, foarte de timpuriu, acest serviciu divin neliturgic propriu-zis a fost unit cu serviciul euharistie, ca parte premergătoare. Se poate constata o astfel de situaţie chiar pe vremea când Sfântul Apostol Pavel scria prima sa epistolă către Corinteni. Dând instrucţiuni de observat în legătură cu disciplina harismelor, Apostolul menţionează între alte elemente şi întrebuinţarea psalmilor de către creştini172; or, în liturghia euharistică, care se înfăţişează cu o rânduiala strânsă, unitară şi pur creştină, aşa ceva nu şi-a avut locul niciodată. încă din această vreme, deci, atunci când se săvârşea Sfânta Euharistie, avea loc mai întâi serviciul după rânduiala creştinizată a sinagogii.2. Dacă, însă, despre partea introductivă a serviciului primitiv al Bisericii, documentele ne-au păstrat date care ne îngăduie să ne orientăm asupra structurii acelui serviciu, totuşi, despre ritul culminant şi specific al Legii noi - despre Sfânta Euharistie -, cunoştinţele noastre sunt foarte sumare cu privire la ceremoniile amănunţite, cu privire la rugăciunile şi actele ce intrau în compoziţia acestora. Am văzut că evan-gheliştii sinoptici se mărginesc numai la enunţuri în legătură cu instituirea Sfintei Euharistii de către Mântuitorul, iar Sfântul Evanghelist Ioan, preocupat mai mult de un scop doctrinar, teologic, nu dă atenţie amănuntelor biografice. Interesantele sale relatări despre cuvântarea Mântuitorului după Cină173 şi despre promisiunile Sale euharistice174 nu ne învaţă nimic cu privire la ritualul liturgic. Nu ştim nici în ce constau „laudele", cântate de Iisus şi ucenicii Săi după terminarea Cinei, la plecarea către muntele Măslinilor175.însă, pe baza faptului că Cina cea de taină a avut loc în preajma pastelui iudaic, s-a presupus că aceasta ar fi fost o masă pascală176, iar pentru că Euharistia a fost instituită la63Preot prof. Petre Vintilescusfârşitul acestei mese176", s-a făcut în vremea modernă examenul ritualului mesei pascale, încercându-se a se arunca astfel o lumină asupra ritualului primitiv al Sfintei Euharistii. S-a cercetat, de asemenea, dacă ceremoniile ce însoţeau masa mielului pascal au lăsat sau nu vreo urmă în liturghia euha-ristică. Cercetările s-au desfăşurat atât din partea protestanţilor, dintre care unii vor să vadă în Sfânta Euharistie o supravieţuire a unei mese rituale, cât şi în rândurile savanţilor romano-catolici, care nu s-au sfiit să accepte ceea ce li s-a părut a corespunde adevărului din aceste cercetări.în primul rând, trei învăţaţi romano-catolici - Sepp177, Fouard178 şi Probst179 - au încercat o explicare a rânduielii euha-ristice, prin ceremoniile ritualului mielului pascal. Gustav Bickel este însă acela care a dus cercetările mai adânc, formulând concluzii de amănunt180. El a pornit de la aceeaşi premisă ca şi Probst, şi anume că liturghia cuprinsă în cartea a doua şi a opta din Constituţiile Sfinţilor Apostoli este forma cea mai veche a liturghiei creştine şi că, în esenţa ei, îşi urcă vechimea până la epoca apostolică. în plus, Bickel s-a silit să demonstreze că planul liturghiei descrise în Constituţiile apostolice este rânduit după cel al ritualului obişnuit la prânzul pascal, pe care Mântuitorul l-ar fi observat întocmai în sera Cinei, mai înainte de a institui Euharistia creştină181. Cu alte cuvinte, ritualul primei liturghii creştine, redus, de altfel, la cea mai simplă expresie, s-ar găsi într-o înrudire strânsă de formă cu ritualul mesei pascale iudaice.Pentru a ajunge să stabilească o astfel de legătură, Bickel ia ca punct de plecare al cercetărilor sale ceremoniile şi binecuvântările ritului pascal, păstrate până astăzi de cărţile talmudice.De altfel, ritualul iudaic prevede binecuvântări sau rugăciuni zilnice ale mesei (Birkath hammzon), în care se disting trei idei: a) mulţumiri pentru alimente; b) pentru dăruirea

Palestinei poporului iudeu şi c) pentru Ierusalim182. Un loc ceva mai deosebit ocupa însă în obiceiul iudaic masa de64Istoria Liturghiei în primele trei veacurivineri seara, care marca începutul Sabatului sau al zilei de sâmbătă.Ceremonia familială pentru începutul Sabatului se numea Qidduş şi se desfăşura astfel: vineri seara, după întoarcerea dela sinagogă a capului familiei şi a fiilor săi, se aşezau toţi membrii casei la masă, care trebuia să fie gata la întoarcerea de la sinagogă. La locul tatălui, se puneau două pâini, însemnând - se zice - cantitatea dublă de mană, pe care era dator fiecare israelit s-o adune în pustie în ajunul zilei de sâmbătă. Alături era un ulcior de vin. Tatăl deschidea masa prin recitarea textului biblic în care se vorbeşte despre creaţia lumii în şase zile şi despre odihna lui Dumnezeu în ziua a şaptea; umplea apoi cu vin un pahar, rostind următoarea formulă: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce ai făcut rodul viţei". La aceasta se reducea Qidduş, sau sfinţire, adică sfinţirea zilei care începea.Imediat după rostirea formulei, şeful familiei gusta cel dintâi din pahar, care trecea apoi pe rând la soţia şi la fiii săi. Se spălau îndată pe mâini, după care urma binecuvântarea pâinii {Birkath hammoşi) cu formula: „Binecuvântat eşti, Doamne, Dumnezeul nostru, cel ce faci să se producă pâinea din pământ". După ce tatăl gusta din pâine, o împărţea celorlalţi membri ai familiei. Rabinii nu erau unanimi, dacă formula de binecuvântare trebuia spusă înainte de a se rupe pâinea, sau deasupra pâinii frânte mai întâi. Sigur este că, la prânzul pascal, rugăciunea se pronunţa peste pâinea ruptă; „atunci, a frânge era sinonim cu a binecuvânta". De asemenea, exista controversă asupra faptului dacă era mai bine să aibă loc întâi Quidduş, precum susţinea Şammai, sau Birkath hammoşi, cum credea rabinul Hillel.Acest scurt ceremonial preceda masa propriu-zisă, cu diferite feluri de mâncare, existând pentru fiecare dintre ele un fel de binecuvântare, însă fără însemnătatea celor obişnuite pentru pâine şi vin. De regulă, se oprea o bucată din pâinea binecuvântată la început şi un pahar cu vin, numit paharul lui65Preot prof. Petre VintilescuIstoria Liturghiei în primele trei veacuriIlie, care se consumau la sfârşitul mesei, când tatăl pronunţa o rugăciune solemnă; femeilor, copiilor, sclavilor şi străinilor nu le era îngăduit să stea atunci de faţă. Se aduceau, de obicei, mulţumiri pentru hrană şi pentru băutură, pentru Palestina şi se implora mila lui Dumnezeu asupra Ierusalimului. Se ruga apoi pentru trimiterea proorocului Ilie şi a Mântuitorului făgăduit, la care cei de faţă răspundeau „amin". La pasajul: „să nu fim lipsiţi de hrană în veci", toţi răspundeau: „pentru numele Său cel puternic". Atunci mâncau toţi partea păstrată din pâinea şi vinul de la începutul mesei.In esenţă, acelaşi ceremonial era şi la prânzul pascal, numai că devenea mai solemn, prin cântarea psalmilor Hcdlel şi prin numărul celor patru pahare rituale.Prânzul pascal se lua cu ocazia Paştelui, în fiecare familie iudaică, seara, sub conducerea capului familiei. La începutul mesei, acesta turna primul pahar de vin roşu şi pronunţa asupra lui următoarea formulă de binecuvântare: „Acesta este semnul libertăţii noastre şi aducerea-aminte de ieşirea din Egipt. Binecuvântat este Dumnezeul nostru! Binecuvântat eşti, împărate al universului, cel ce ai creat rodul viţei". Bea apoi el cel dintâi, şi după dânsul ceilalţi membri ai familiei, din acelaşi pahar. După aceea, se spălau toţi pe mâini, se aşezau la masă şi consumau într-o anumită ordine mâncările prescrise pentru o astfel de ocazie. Mâncau la început ierburile amare, după care şeful familiei - provocat de obicei de întrebările fiului celui mai mare - spunea câteva cuvinte de învăţătură în legătură cu ieşirea din Egipt şi cu semnificaţia sărbătoririi Paştelui. Se cânta apoi îndată prima parte din psalmii Hallel sau de laudă (psalmii 112 şi 113), iar după terminarea cântării, beau toţi cei de la masă, unul după altul, din al doilea pahar, în acelaşi mod ca şi din cel de la început. Acum, tatăl se spăla din

nou pe mâini şi, rupând azimile în două, la punea una peste alta, rostind formula respectivă: „Binecuvântat eşti, Doamne, împăratul universului, cel ce ai făcut să iasă grâul din sânul pământului". El împărţea azima celor de la masă, care o66

lmâncau fie simplă, fie luând pe bucăţele un fel de pastă sau cocă densă foarte piperată (Charosseth sau Chirosseth), care, prin culoarea ei, amintea lutul din care Evreii lucraseră atâtea edificii în timpul robiei lor. în acest timp putea bea fiecare în libertate, adică fără a mai fi obligat să observe ceremonialul de la primele două pahare. Acum venea rândul mielului pascal, care se afla aşezat fript pe masă, încă de la început, o dată cu celelalte feluri. După consumarea acestui aliment, capul familiei îşi spăla din nou mâinile şi, umplând pentru a treia oară paharul cu vin, rostea o rugăciune de mulţumire pentru sfârşitul mesei, făcând apoi să circule printre meseni paharul cu vin. Se cânta apoi îndată a doua parte din psalmii Hallel (ps. 114-117). Se mai lua în urmă al patrulea pahar ritual şi se cânta a treia şi ultima parte a psalmilor Hallel (Ps. 118-135 sau numai 135), şi apoi se despărţeau.Erau, prin urmare, patru rânduri de pahare rituale la prânzul pascal: două la începutul şi două la finele mesei; cele două din urmă aveau un caracter mai solemn. Bickel, întemeindu-se pe textele din Noul Testament şi îndeosebi pe cel de la evanghelistul Luca, XXII, 20 („aşijderea şi paharul după ce au cinat") şi pe cel din Sfântului Apostol Pavel, I Cor. 11,25: („...după cină"), socoteşte că instituirea Sfintei Euharistii a avut loc după al treilea pahar, adică după sfârşitul mesei. în acest caz, al patrulea pahar a ajuns paharul euharistie. Ceremonia s-ar fi desfăşurat astfel, după ipoteza lui Bickel:După rugăciunea de mulţumire de la sfârşitul prânzului pascal, s-a pregătit cel de al patrulea pahar, s-au spălat pe mâini, şi Mântuitorul a cântat, împreună cu ucenicii, a doua parte a psalmilor Hallel (Ps.114-117). Iisus a spus apoi o mică rugăciune de binecuvântare, obişnuită înainte de marele Hallel (Ps.135), şi acesta a fost cântat de toţi laolaltă, după uzul iudaic, adică ucenicii răspunzând sau recitând ultima parte a versetelor, mai ales că psalmii 117 şi 135 au după fiecare verset refrenul: „că în veac este mila Lui". Marele Hallel sau psalmul 135 cuprinde o proslăvire a lui Dumnezeu, care, în primul rând,67Preot prof. Petre Vintilescueste socotit mai presus de orice divinitate (v. 2-3); continuă apoi cu laude pentru minunile creaţiei (v. 4-9), pentru binefacerile arătate poporului iudeu prin scoaterea din robia egipteană şi aşezarea în pământul Canaanului (v. 10-22), precum şi pentru alte izbăviri din nevoi (v. 23-24). La versetul 25, care sună: „Cel ce dă hrană la tot trupul", Mântuitorul s-ar fi oprit. în acest moment ar fi instituit El Sfânta Euharistie; aici ar fi rostit El cuvintele de instituire, cu privire la trupul şi la sângele Său, binecuvântând pâinea şi vinul din al patrulea pahar pregătit mai înainte. Marele Hallel a fost încheiat cu cuvintele din versetul 25. Pâinea şi vinul transformate în trupul şi sângele Său au fost împărţite Apostolilor. Binecuvântările ce se făceau la prânzul pascal după al patrulea pahar, cu privire la rodul viţei şi la poporul iudeu, Mântuitorul le-a înlocuit cu o altă cântare, la care se referă expresia din primii doi sinoptici: ,4ând laudă"m. După Bickel, această cântare ar putea fi psalmul 22: „Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi". Bickel şi-a întemeiat ipoteza sa pe mai multe analogii. în primul rând, prezenţa imnului JDsana, binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului" în versetul 25 al psalmului 117 (din a doua serie de Hallel) ar fi o explicaţie pentru întrebuinţarea acestui imn, care se constată foarte devreme, în vechea liturghie creştină. în al doilea rând, marea rugăciune de mulţumire din liturghia cuprinsă în cap. XII, cartea VIII din Constituţiile

Sfinţilor Apostoli (numită anafora în liturghia ortodoxă, iar în cea romano-catolică praefatio), care începe şi în forma prescurtată din Liturghierele de astăzi cu cuvintele: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-ţi cânta Ţie...", n-ar fi decât o compoziţie analogă psalmului 135 în tema sa euhologică. Planul de compoziţie ar fi acelaşi, numai că versetele şi ideile au fost modificate în spirit creştin, întrucât în această rugăciune, care, în liturghia creştină, formează prima parte a rugăciunii euharistice, se mulţumeşte lui Dumnezeu pentru darurile creaţiei, pentru binefacerile din Vechiul Testament şi pentru mântuirea adusă de Fiul lui Dumnezeu. în sfârşit,68Istoria Liturghiei în primele trei veacuriBickel se referă şi la un punct trecător de analogie formală între rugăciunea ce se obişnuia la prânzul pascal şi începutul rugăciunii din învăţătura celor doisprezece Apostoli (cap. IX), cu privire la Euharistie.Teoria lui Bickel, deşi împărtăşită de romano-catolici şi de o parte din protestanţi, a fost totuşi combătută de Drews, care o caracterizează drept „o îndrăzneaţă exagerare a faptelor"184. Acest autor înclină însă spre părerea că Euharistia primilor creştini poate să se fi inspirat în vreun fel oarecare, pentru rânduiala ei, de la alte mese rituale ale iudeilor, dar mai probabil de la masa de vineri seara, când se sărbătorea începutul Sabatului, pentru considerentul mai ales că primii creştini, celebrând, precum se ştie, atât de des Sfânta Euharistie, era mai natural să ia ca model ritualul obişnuit la Qidduş, care se repeta săptămânal, decât pe cel de la prânzul pascal, care avea, loc o dată pe an185. Această ipoteză este apărată şi de Von der Goltz196, care a extras rugăciunile pentru masă, din cărţile iudaice contemporane nouă.3. Este momentul, fără îndoială, să ne întrebăm care este adevăratul raport între ritualul meselor iudaice şi ritualul euharistie. Trebuie să subliniem însă, de la început, că analogiile şi concluziile autorilor citaţi se referă la cadrul extern şi formal al liturghiei creştine, iar nu la esenţa sa.Cercetările lor de istoria liturghiei pleacă de la un fapt stabilit şi recunoscut, şi anume: Euharistia a fost instituită ca ceva nou şi aparte de prânzul iudaic al Paştelui, aparte ca fapt şi ca semnificaţie. Aceste cercetări ţin totuşi să constate că instituirea liturghiei a avut loc la o cină rituală iudaică, la sfârşitul ei, şi deci nu fără legătură cu ea. Deşi nouă ca fapt şi ca semnificaţie, totuşi, în ceea ce priveşte forma, ritualul, adică formulele şi acţiunea liturgică, liturghia creştină a trebuit să ia exemplu pentru planul ei de la ritualul iudaic. Formule de binecuvântare şi de mulţumire pentru pâine şi vin se găseau69'Preot prof. Petre Vintilescuîn acest ritual, şi pe tiparul lor trebuie să fi fost croite binecuvântările şi mulţumirile celei dintâi liturghii creştine. Fără îndoială, aceste formule nu s-au mai brodat în jurul faptelor pe care le viza rugăciunea ebraică, ci a trebuit să se inspire din marile adevăruri ale credinţei creştine.La aceste puncte s-ar reduce concluziile teoriilor în discuţie. Ceea ce ţin să sublinieze aceste teorii este că modelul celui mai vechi ritual euharistie a fost ritualul iudaic. Se citează în sprijinul acestei afirmaţii îndeosebi rânduiala euharistică descrisă în Didahia celor doisprezece Apostoli.în tot cazul, putem accepta în vreun chip oarecare că Euharistia ar fi în rânduiala ei externă o simplă creştinizare a formulelor iudaice de rugăciune sau, mai grav, o sublimizare a unui prânz iudaic oarecare?Nu putem tăgădui un fapt, şi anume că instituirea Sfintei Euharistii stă în legătură, după relatările din sinoptici şi după Sfântul Apostol Pavel, cu o masă iudaică. Totuşi, chiar dacă am admite - lucru de altfel foarte discutabil - că Mântuitorul, care venise pentru desăvârşirea Legii vechi, ar fi serbat mai întâi Pastele iudaic cu mielul pascal"7, care avea numai o semni-ficaţie simbolică, n-ar putea fi vorba, cu toate acestea, decât de un raport cu totul extern, care

se reduce la simpla succesiune în timp. Pastele iudaic avea să înceteze o dată cu Pastele cel nou, pe care îl instituia Mântuitorul, El însuşi fiind Pastele nostru, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Pastele noastre, Hristos, pentru noi s-a jertfit"m. Cuvintele Mântuitorului: „Luaţi, mâncaţi.." etc, însemnau ceva cu totul nou, se refereau la un fapt cu totul deosebit. Ceea ce făcea Iisus prin instituirea Euharistiei era mai mult decât o pregătire, era chiar o inau-gurare a jertfei Sale, era aducerea victimei ce avea să fie jertfită, era inaugurarea sacrificiului ce avea să fie consumat pe cruce188.S-ar putea vorbi, totuşi, de un ecou al ritualului meselor iudaice în ritualul agapelor, mai ales că cina luată de Mântuitorul cu Apostolii Săi înainte de instituirea Sfintei Euharistii a putut ajunge un model pentru creştinii din prima generaţie70Istoria Liturghiei în primele trei veacuria Bisericii. Rugăciunile de mulţumire la agapă, din capitolul IX al Didahiei celor doisprezece Apostoli, se resimt în parte, precum am văzut, de motivele euhologice din ritualul meselor semi-liturgice ale iudeilor. Mustrările administrate însă de Sfântul Apostol Pavel în întâia sa epistolă către Corinteni şi oprirea unor astfel de mese, ce trebuiau să aibă loc prin familii, iar nu în adunările de cult, ne obligă să vedem că agapa na făcut parte esenţială din ritul Euharistiei creştine. Ca atare, ea s-a despărţit foarte de timpuriu de liturghia euharistică, ca ceva cu totul diferit, aşa că agapa n-a putut servi ca punte de trecere sau de inspiraţie a ritualului liturghiei creştine din cel iudaic.Dimpotrivă, deosebirile fundamentale dintre compoziţia şi caracterul meselor iudaice şi cele ale meselor euharistice constituiau o piedică pentru imitarea sau pentru o copiere formală şi externă integrală, tale quale, a ritualului iudaic. Astfel, după cele mai vechi documente relative la celebrarea Sfintei Euharistii, care sunt scrierile Noului Testament, masa euharistică nu cunoaşte, afară de pâine şi vin, nici un fel de bucate. Nu sunt în Euharistia sinopticilor nici ierburi amare, nici azimă, nici miel pascal; mai mult, descrierea Euharistiei din toate locurile Noului Testament vorbeşte de pâine, iar nu de azimă, sau pâine fără aluat, singura admisă la masa pascală. De asemenea, Euharistia creştină nu cunoaşte decât un singur pahar comun, pe câtă vreme prânzul pascal număra patru, osebit că, între cel de al doilea şi al treilea pahar ritual, fiecare mesean îşi avea paharul său. Masa euharistică este redusă numai la elementele esenţiale de mâncare şi de băutură; ea nu este o masă propriu-zisă, ci numai impropriu era numită „masa Domnului". Această numire, ca şi cea de „paharul Domnului", arată că Euharistia nu era o masă comună, adică obişnuită; ea nu avea un caracter particular, ca mesele din sânul familiei iudaice, ci era publică, întrucât la Sfânta Euharistie participau toţi membrii comunităţii sau Bisericii creştine.S-a încercat a se vedea în obiceiul primilor creştini, care, după Faptele Apostolilor, îşi petreceau vremea „în biserică,71Preot prof. Petre VintilescuJrângând prin case pâine" şi „primeau hrană cu bucurie şi cu inimă nevinovată"™, continuarea unei practici a locuitorilor din Ierusalim, care primeau în case şi ospătau laolaltă cu -pelerinii veniţi la Templu. Acelaşi capitol însă, din aceeaşi scriere, ne arată la versetul 42 că nici vorbă nu este de mese comune, ci de frângerea pâinii, ca act pus pe aceeaşi treaptă cu predica Apostolilor şi cu rugăciunea: „erau aşteptând întru învăţătura Apostolilor şi întru împărtăşire şi întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni". Frângerea pâinii avea, deci, o sem-nificaţie aparte, deosebită de forma comunitară de existenţă a primei Biserici creştine din Ierusalim; viaţa în comun a încetat aici după o scurtă experienţă, ca şi agapele, iar Euharistia, care-şi avea fiinţa ei aparte, legată de rugăăune şi de predică, a rămas, fără a purta în ritul'ei urma unor mese ordinare sau obişnuite. Mai mult, elementele euharistice de pâine şi vin nu sunt alimente de la mesele luate în familiile iudaice, la diferitele solemnităţi, ci sunt trupul şi

sângele Domnului; ele sunt puse într-o relaţie mistică cu trupul şi sângele jertfite de Mântuitorul pentru viaţa lumii. Euharistia creştină amintea moartea şi jertfa lui Iisus. De aceea, alimentele euharistice nu erau proprii decât pentru împărtăşirea celor botezaţi şi reclamau condiţii de vrednicie morală din partea celor care voiau să le primească191.Iată, prin urmare, atâtea motive de fapt, care deosebesc fiinţa liturghiei şi care au făcut improprie şi fără rost o copie a ritualului vreuneia dintre mesele iudaice. Nu s-ar putea nega, într-adevăr, o oarecare analogie în ceea ce priveşte succesiunea riturilor şi gesturilor, ca: luarea paharului, binecuvântarea şi mulţumirea, precum şi inspiraţia din psalmi a unora dintre motivele pentru lauda Domnului, sau schema generală a rugăciunii de mulţumire din vechea liturghie creştină. Aceste puncte sunt însă departe de a pune ritualul euharistie în dependenţă de ritualul iudaic.Comparaţiile făcute de Bickel, dacă s-ar putea menţine reduse cu totul la generalitate, nu se pot totuşi susţine solid în amănuntele lor, precum a observat Dom Fernand Cabrol192.72Istoria Liturghiei în primele trei veacuriAstfel, rugăciunile evreieşti luate de Bickel în considerare sunt culese din documente posterioare cu mai multe secole, deci nu ne dau siguranţa că ele descriu exact ritualul Paştelui iudaic de pe vremea Mântuitorului, după cum elementele din liturghia creştină la care se referă el în analogiile sale, sunt mai târzii. De pildă, nu se poate afirma că imnul serafimic întreit sfânt ar fi avut dintru început o întrebuinţare în liturghia euharistică creştină, în care niciodată nu s-au cântat psalmi ca la prânzul pascal. Pe de altă parte, liturghia din Constituţiile apostolice, luată ca termen de comparaţie, deşi foarte veche în fondul său, totuşi, foarte probabil, ea a primit multe retuşări până în veacul al patrulea, care ne-o face cunoscută195.Chiar dacă analogiile izolate şi incidentale, ce s-au semnalat, şi-ar putea găsi un temei solid în ideea unei imitări, totuşi un asemenea fapt n-ar stabili o dependenţă a liturghiei vechi de ritualul iudaic. Dependenţa ar indica-o fondul, dar am văzut că Euharistia creştină se referea la alt fapt şi la altă semnificaţie decât ritul pascal ori cel de vineri seara. învăţătura şi opera lui Iisus însemnau un alt cadru, un cadru deosebit şi culminant în istoria mântuirii. De aceea, era mai natural ca din Evanghelia lui Hristos să se inspire rânduiala liturghiei euharistice. Sunt de acord, prin urmare, în această privinţă, ipotezele citate, când recunosc alături de noi că ideile care au inspirat ritualul liturghiei primitive, sunt creştine, deşi forma ar fi după mulajul iudaic. Că sub oarecare aspecte externe s-ar afla unele puncte vagi de analogie, nimic nu e mai natural, întâi, pentru că de închegarea formală a liturghiei nu este străină conlucrarea omului, adică a acelei dintâi comunităţi creştine şi, prin urmare, ştersele apropieri de nuanţă îşi găsesc astfel explicaţia lor în capitalul de experienţă omenească spirituală. în chip cu totul firesc, deci, omul trebuie să facă apel la toate mijloacele de care dispune, pentru aşi arăta cultul său pentru Dumnezeu, şi aceste mijloace nu au o variabilitate infinită, pentru că ele ţin de natura şi de puterile omeneşti. Asemănări de formă sau de aer general se pot vedea în toate73Preot prof. Petre Vintilescucultele religioase, dar faptul acesta nu constituie o indicaţie a dependenţei dintre ele.Se susţine astfel, îndeosebi, că rugăciunea iudaică de dimineaţă (Ş'ma Israel) a exercitat o înrâurire asupra formei rugăciunii euharistice. Această rugăciune, ca şi cea de la mesele iudaice, începe cu un dialog:- Lăudaţi pe Domnul, pe Cel prea mărit! Aşa este deschisă Ş'ma de către recitatorul de rugăciuni.- Prea mărit să fie Domnul, Cel prea mărit în veci!, răspunde comunitatea.De asemenea, la mesele semi-liturgice, capul familiei începea:- Să binecuvântăm masa.- Numele Celui veşnic să fie lăudat în vecii vecilor, răspund cei de la masă.

- Să lăudăm pe Dumnezeul nostru, Cel ce ne hrăneşte, reia capul familiei.- Lăudat să fie Dumnezeul nostru, Cel ce ne hrăneşte şi cu bunătatea Lui ne ţine, răspund din nou cei din jurul mesei.Acest dialog şi-ar afla, adică, ecoul în acela care precede marea rugăciune euharistică din liturghia creştină:- Sus să avem inimile!- Avem către Domnul!- Să mulţumim Domnului!Mai mult, expresia „să lăudăm pe Dumnezeul nostru", din dialogul de la mesele iudaice, este privită ca fiinţând aproape textual în răspunsul „să mulţumim Domnului" (ei^apicmicconevTCO KUpUl))194.

Mulţumirea, ca şi recunoştinţa, însă, constituie o datorie către Dumnezeu, pe care, într-adevăr, poporul iudeu o manifesta cu prilejul ospăţului familial şi al celui pascal. Proslăvirea lui Dumnezeu şi mulţumirea pentru binefacerile Lui constituie, de altfel, satisfacerea unui impuls irezistibil al sufletului omenesc în general, reprezintă deci o funcţie naturală a pietăţii religioase. Rugăciuni sau imne de binecuvântare74Istoria Liturghiei în primele trei veacurişi de mulţumire erau proprii nu numai iudeilor, ci şi păgânilor; numirile de euXoyiot şi de suxapicma le întâlnim la păgâni (ca în scrierile atribuite lui Hermes Trismegistul), precum şi la iudei. Tocmai acest element al mulţumirii, comun iudeilor şi păgânilor, susţine originalitatea anaforei creştine, adică independenţa ei. Această coincidenţă de formă sau, mai bine zis, de atitudine, demonstrează foarte bine independenţa ritualului creştin. Mulţumind, Mântuitorul a consfinţit şi a respectat funcţiile naturale ale psihologiei religioase şi deci forma ei generală de manifestare. El nu venise să strice, ci să îndrepteze, să desăvârşească; trebuia deci numai să pună esenţa, care avea să transfigureze vechea atitudine a pietăţii religioase, şi să determine precis obiectivul şi mijlocul adevărat al rugăciunii de mulţumire. „Elementul nou în mulţumirea creştină era că creştinii uneau în jertfa lui Iisus Hristos mulţumirea lor subiectivă cu o acţiune obiectivă"195. Creştinii contopesc rugăciunea lor, care este o jertfă spirituală, cu jertfa personală a Logosului întrupat196.în ceea ce priveşte sursa de inspiraţie a formei marii rugăciuni de mulţumire din liturghia creştină a Constituţiilor apostolice, apoi aceasta se poate căuta mai degrabă în Evanghelie, decât în sursa iudaică a psalmilor. Probst197, Salaville198 şi alţii au descoperit în cuvântarea Mântuitorului după Cină elemente care îşi au ecoul lor în ritul euharistie. Comparaţia butucului de viţă şi a mlădiţelor, precum şi făgăduinţele Mântuitorului despre venirea Sa din nou, despre trimiterea Sfântului Duh şi despre primirea rugăciunilor făcute în numele Lui, îşi găsesc aplicarea lor în Euharistie199. Mai mult, Hemmer200 face o paralelă între ritul euharistie descris de învăţătura celor doisprezece Apostoli şi evanghelia a IV-a şi constată că, deşi cea dintâi este o scriere anterioară celei de a doua, totuşi nu se pot tăgădui „ioanismele" care abundă în rugăciunea euharistică din scrierea învăţătura celor doisprezece apostoli. Fără îndoială, Didahiile Apostolilor, fiind mai vechi, n-au putut face împrumuturi din evanghelia lui Ioan; înrudirea75Preot prof. Petre Vintilescu

strânsă a ideilor lor fundamentale nu se poate explica decât prin unul şi acelaşi fond de cunoştinţe, care forma tradiţia apostolică, prin una şi aceeaşi inspiraţie originar creştină.- Aproprierile de idei şi de cuvinte care s-ar putea viza între ritul euharistie şi cel iudaic pascal sunt pur şi simplu aparente şi întâmplătoare şi, deci, departe de a putea stabili vreun fel de dependenţă propriu-zisă a ritului liturghiei primitive de ritul iudaic.

LITURGHIA L\ VEACUL AL DOILEA1. Referinţele Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful şi consideraţiile generale impuse de ele. 2. Structura celor două părţi ale cultului Bisericii în vremea Sfântului Iustin şi chestiunea epiclesei. 3. Alte mărturii despre liturghia veacului al doilea.

1. După un veac şi mai bine de viaţă creştină, adică pe la jumătatea veacului al doilea, evenimentele prin care trecea Biserica fac să se producă un document de mare importanţă astăzi ca izvor pentru istoria liturghiei. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful adresează pe la anul 150 d. Hr. o apologie către împăraţii Antonin şi Marc Aureliu, ca şi către întregul popor roman, spre a apăra pe creştini de calomniile ce se debitau pe socoteala lor în legătură cu adunările lor de pietate. Tocmai natura acestor învinuiri au determinat pe Sfântul Iustin să se ocupe de cultul creştin şi să facă un expozeu al liturghiei şi o scurtă explicare a ei, în capitolele 65-67 ale primei sale apologii, pentru a dezarma pe detractorii păgâni.Spre a putea exploata cu deplin folos pentru istoria liturghiei însemnatele puncte din aceste capitole, care interesează cultul creştin şi dogmatica ritului euharistie, vom lăsa să se audă stilul apologetului creştin.LXV. 1. „După ce am spălat (botezat) pe cel care sa convertit şi s-a unit cu noi, îl conducem la locul în care sunt adunaţi acei77Preot prof. Petre Vintilescupe care noîîn numim fraţi (adică „credincioşii" sau botezaţii), făcând apoi împreună rugăciuni fierbinţi pentru noi, pentru cel luminat (botezat) şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni, pentru ca, ajunşi la cunoştinţa adevărului, să ne arătăm şi prin fapte virtuoşi şi împlinitori ai celor poruncite, ca să ne în-vrednicim de mântuirea veşnică. 2. După încetarea rugăciunilor, ne îmbrăţişăm unii pe alţii cu sărutare. 3. Se aduce apoi proestosului (întâiului stătător dintre fraţi: episcopului = xa> TtpoeoTomcov a8eAx|>ov) pâine şi un pahar cu vin amestecat cu apă. Acesta, primindu-le, dă laudă şi mărire Tatălui tuturor prin numele Fiului şi al Sfântului Duh; apoi face timp îndelungat mulţumire (eoxapicTiav... ETU TtoXu 7toisuai), pentru că am fost învredniciţi de acestea din partea Lui. Când a terminat rugăciunile şi mulţumirea, tot poporul de faţă exclamă zicând: amin. 4. Amin înseamnă în limba ebraică: aşa să fie. 5. După ce întâiul stătător (episcopul) a isprăvit de mulţumit, şi tot poporul a răspuns, aceia pe care noi îi numim diaconi dau fiecăruia din cei de faţă să se împărtăşească din pâinea, vinul şi apa sfinţite (euharistizate = eoxccpicm0ei<; aptoq) şi duc şi celor absenţi.LXVI. 1. Şi această hrană se cheamă la noi Euharistie şi nu-i este îngăduit a se împărtăşi cu dânsa decât aceluia care crede că ceea ce învăţăm este adevărat şi a primit botezul pentru iertarea păcatelor şi naşterea din nou şi vieţuieşte precum a învăţat Hristos. 2. Căci noi nu luăm acestea ca pe o pâine

obişnuită şi nici ca pe o băutură obişnuită, ci în felul în care Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu, a avut trup şi sânge pentru mântuirea noastră, tot aşa alimentul sfinţit (euharistiat) prin rugăciunea cuvântului, care vine de la El (5i' suxr|(p Xoyou too nap' amou) - aliment cu care sângele şi carnea noastră se nutresc prin transformare, am fost învăţaţi că este trup şi sânge ale lui Iisus celui întrupat. 3. Căci Apostolii, în memoriile lor, care se numesc Evanghelii, astfel ne-au transmis că li sa poruncit: iar Iisus, luând pâine şi mulţumind, le-a zis: „faceţi aceasta întru pomenirea Mea, acesta78Istoria Liturghiei în primele trei veacurieste trupul Meu." Şi luând aşijderea paharul şi mulţumind a zis: „Acesta este sângele Meu"; şi acestea le-au dat numai lor. 4. Ceea ce imitând demonii cei răi, au rânduit să se facă şi în misterele lui Mithra: se prezintă pâine şi un pahar cu apă în riturile de iniţiere, cu unele formule, pe care voi (păgânii) le ştiţi sau puteţi să le ştiţi.LXVII. 1. După acestea (după botez şi după prima participare la liturghie şi împărtăşirea cu sfintele Taine), noi facem din nou pomenirea acestor lucruri (Cina euharistică) între noi. Cei ce au stare vin în ajutorul celor ce sunt lipsiţi, şi ne ajutăm reciproc totdeauna. 2. în toate cele ce producem (eni naai TE oiq 7tpoa<|>Epo|i£0a) noi binecuvântăm pe Ziditorul a toate, prin Fiul Său Iisus Hristos şi prin Duhul Sfânt. 3. în ziua numită a Soarelui, toţi, din oraşe şi din sate, se adună într-unui şi acelaşi loc; se citesc memoriile Apostolilor sau scrierile profeţilor, atât cât îngăduie timpul. 4. Apoi, citeţul oprindu-se, întâiulstătător (episcopul) dă într-o cuvântare sfat şi îndemn la imitarea acestor frumoase învăţături. 5. După aceea, ne ridicăm cu toţii şi facem împreună rugăciuni. Apoi, precum deja am spus, după ce încetăm noi rugăciunea, se aduce pâine, vin şi apă; proesto-sul (întâiulstătător = episcopul) înalţă rugăciuni şi mulţumiri (Euxaq Kai suxapioxiaq ava7[E|i7tEi) atât cât poate, iar poporul răspunde: amin. Se face împărtăşirea fiecăruia, din cele sfinţite (asupra cărora s-a făcut rugăciunea euharistică), iar celor ce nu sunt de faţă li se trimite prin diaconi. 6. Cei ce au belşug şi vor să dea, dau de bună voie, fiecare ce vrea, şi ce s-a strâns se predă proestosului (episcopului) şi el vine în ajutorul celor orfani, al văduvelor, al celor în lipsă din cauză de boală sau dintr-o altă pricină, celor din legături, călătorilor, celor străini; într-un cuvânt el poartă grijă de toţi care sunt întru nevoi. 7. Ne adunăm în ziua Soarelui, atât pentru că este ziua întâi, când Dumnezeu, scoţând materia din întuneric, a creat lumea, cât şi pentru faptul că, în aceeaşi zi, Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, a înviat din morţi. în ajunul zilei lui Saturn, El a fost răstignit, şi în ziua următoare acesteia, care este ziua Soarelui,79Preot prof. Petre VintilescuEl sa arătat Apostolilor şi ucenicilor şi i-a învăţat aceste lucruri, pe care vi le-am expus."~ Propriu-zis, descrierea liturghiei, Sfântul Iustin o face în capitolele LXV şi LXVII, de două ori, iar în capitolul LXVI, dă mai mult o explicaţie dogmatică a ritului Sfintei Euharistii. De fapt, în prima sa apologie, el se ocupă de trei ori de liturghie, căci deja în capitolul XIII face aluzie la ea, vrând să demonstreze păgânilor că creştinii, departe de a fi atei, dimpotrivă, ei adoră pe Creatorul a toate, „lăudându-L din toată puterea, printr-un cuvânt de rugăciune şi de mulţumire peste cele produse (A.oyco euxTiq KCU eoxaptatiaq zfy'oic, 7tpoc(j)EponE0a)", iar ceva mai departe adaogă: „Vă vom arăta, de asemenea, că noi cinstim pe Iisus Hristos, care sa făcut pentru noi învăţător... şi s-a născut pentru aceasta, fiind răstignit sub Ponţiu Pilat...". Planul apologiei nu-i îngăduia, desigur, să dea aici amănuntele de care se ocupă ceva mai apoi, în capitolele amintite.Precum se vede însă, nu avem în prima apologie a Sfântului Iustin Martirul liturghia in extenso, în chipul în care se află în Liturghiere, cu toate rugăciunile şi actele ei. Aşa ceva nu intra în scopul apologetic al autorului, care era preocupat numai de descrierea generală a cultului creştin, spre a spulbera legendele păgâne create tendenţios în jurul liturghiei creştine. Cu toate acestea, nu este întru nimic redusă importanţa acestui document, care cuprinde cea mai amănunţită expunere a liturghiei din cele dintâi trei secole.El relevă un fapt de mare însemnătate, şi anume că liturghia avea în veacul al doilea aceleaşi trăsături ca şi liturghia apostolică; Sfântul Iustin se referă chiar la tradiţia apostolică, atunci când citează Evangheliile (memoriile Apostolilor - cum le zice el), în care Apostolii descriu

instituirea Sfintei Euharistii, şi porunca Mântuitorului de a se săvârşi întru pomenirea Lui (cap. LXVI, 3). Mai mult, Sfântul Iustin se referă la Mântuitorul însuşi (cap. LXVII, 7). Pe de altă parte, reiese că în acest timp exista o rânduială a liturghiei, care nu era locală, ci generală sau80Istoria Liturghiei în primele trei veacuriecumenică, cunoscută în toată Biserica. Autorul apologiei se născuse în Iudeea, ca păgân, cam pe la anul 100, se creştinase - se zice - în Efes şi parcursese drumul până la Roma predicând credinţa creştină. El cunoştea deci şi descria nu liturghia unei singure Biserici creştine din acea vreme. Apologia Sfântului Iustin Martirul este deci o mărturie despre o uniformitate liturgică în veacul al doilea. Lucrul se verifică, de altfel, printr-o întâmplare petrecută la câţiva ani numai după aceea (începutul anului 155), când Policarp, episcopul Smirnei, a coliturghisit la Roma cu Anicet, episcopul acestui oraş, ceea ce nu s-ar fi putut face fără existenţa unei rânduieli comune a liturghiei.Tot în ordinea acestor consideraţii generale în legătură cu datele din apologia Sfântului Iustin, trebuie să observăm că, pentru săvârşirea liturghiei euharistice, era rezervată o anumită zi a săptămânii: Duminica, pe care apologetul, pentru înţelegerea destinatarilor scrierii sale, o numeşte în conformitate cu vocabularul păgân, ziua Soarelui, după cum sâmbăta o menţionează ca zi a lui Saturn. El arată şi motivele pentru care această zi fusese destinată pentru cultul creştin. Numai ora sau vremea din zi în care se oficia liturghia atunci nu este menţionată.Este vrednic de remarcat totuşi că Sfânta Euharistie este prezentată de Sfântul Iustin ca o comemorare nu numai a patimilor, deci a jertfei Domnului, ci şi a învierii Lui (cap. LXVII, 7), fiind pusă într-o strânsă legătură învierea cu misterul instituit la Cina cea de taină (cap. LXVI, 3). Prin urmare, liturghia euharistică celebra, după concepţia creştină din veacul al doilea, în toată splendoarea, misterul operei mântuirii săvârşită de Domnul nostru Iisus Hristos. Serviciul divin al Bisericii reprezintă nu numai opera Mântuitorului din lumea aceasta, nu numai „după trup" (II Cor. 5,16), ci ea îl priveşte şi îl reprezintă şi „înălţat întru slavă" (I Tim. 3, 16) sau înviat. Astfel, Duminica, prin săvârşirea liturghiei euharistice în cursul acestei zile, ajunge simbolul unei noi creaţii, în81Preot prof. Petre Vintilescucomparaţie cu cea descrisă în primele capitole ale Bibliei201. Pe de altă parte, liturghia creştină nu era o masă sau un banchet, căci elementele euharistiei nu erau socotite simple alimente comune, ci ele ajungeau prin sfinţire trupul şi sângele Domnului. Ea era un oficiu public, la care luau parte numai cei botezaţi, iar caracterul social al liturghiei este subliniat prin participarea poporului la rugăciune. Totuşi, oficierea ei este un atribut distinct al ierarhiei, care se deosebeşte de popor (kaoq) şi de citeţ, căci numai întâiulstătător (o nposaxcoi;) - adică episcopul - sfinţeşte darurile202, el rosteşte rugăciunile, iar poporul numai răspunde. La rolul de liturghisitor al ierarhiei se referă Sfântul Iustin, de asemenea, şi în scrierea sa Dialogul cu iudeul Trifon, când zice că jertfele şi euharistiile (mulţumirile) făcute de (persoane) vrednice sunt singurele sacrificii perfecte şi plăcute lui Dumnezeu"203. Persoanele vrednice vizate de Sfântul Iustin sunt echivalente cu ierarhia, care, având puterea de a liturghisi, era singura vrednică de a oficia serviciul euharistie. întâiulstătător comentează locurile din cărţile sfinte şi administrează sfaturi prin predică, el concentrează ofrandele şi poartă grijă de cei ce au trebuinţă de ele.2. Trecând la consideraţiile propriu-zis liturgice, amintim încă o dată că Sfântul Iustin ne dă descrierea liturghiei mai pe larg de două ori, şi această repetare o face cu bună ştiinţă, căci în cap. LXVII, 5, repetându-se, subliniază: „precum deja am spus".în cap. LXV, ne este înfăţişată o liturghie baptismală, ca s-o numim astfel, adică serviciul

divin pentru botezarea catehu-menilor, care avea loc, în primele veacuri, de obicei în noaptea Pastelor. După ce s-a ocupat de taina botezului în capitolele LXI-LXIV ale apologiei sale, el descrie în cel următor primirea noilor botezaţi la cea dintâi liturghie, între credincioşi, şi prima lor împărtăşire, pentru ca în cap. LXVII să ne înfăţişeze rânduiala comună a liturghiei duminicale. Structura acestor servicii concordă în liniile lor generale; numai prima parte a82Istoria Liturghiei în primele trei veacuriserviciului sau ceea ce am putea numi liturghia catehumenilor le deosebeşte, căci este clar că, în rânduiala liturgică dată de Sfântul Iustin, se disting cele două părţi ale cultului creştin: liturghia catehumenilor şi liturghia credincioşilor. Negreşit, desăvârşirea acestei instituţii bisericeşti este opera veacului al patrulea; dar despărţirea serviciului divin în două, adică o parte comună sau pentru toţi - botezaţi ori numai candidaţi la botez - nu se poate contesta chiar în veacul al doilea. De altfel, am văzut că, chiar în veacul apostolic, se deosebeau două părţi în serviciul divin, deşi se întemeiau pe alte considerente. în liturghia descrisă de Sfântul Iustin se oglindesc, cel puţin, germenii disciplinei catehumenatului, care s-a tot accentuat din a doua parte a veacului al doilea, divizându-se cu vremea în unităţile care alcătuiesc astăzi cele şapte laude (vecernie, pavecerniţă, miezonoptică, utrenia cu ceasul I, ceasul III, ceasul VI şi ceasul IX) şi care pot fi privite ca o prelucrare a materialului întrebuinţat în serviciul divin din vechile adunări zilnice. Astfel, după cum rugăciunile euharistice de mulţumire şi de binecuvântare corespund liturghiei credincioşilor, tot aşa rugăciunile, citirile din Scriptură şi predica au servit ca material din care s-a alcătuit în urmă liturghia catehumenilor204. în rânduiala serviciului divin descris de Sfântul Iustin în cap. LXV, locul liturghiei catehumenilor îl ocupă ceremoniile botezului. în liturghia obişnuită însă, înfăţişată în capitolul LXVII, prima parte a serviciului, corespunzătoare liturghiei catehumenilor, este alcătuită din următoarele elemente de cult:a) Citiri din Sfânta Scriptură, fără îndoială din ambele Testamente;b) Predica sau omilia protosului liturghisitor. Din felul în care este descrisă predica de Sfântul Iustin, se vede că ea se reducea în cult la un comentar. Ea nu mai era vorbirea inspirată a harismaticilor din Biserica Corintului, de pe vremea Sfântului Apostol Pavel, ci era numai o cuvântare explicativă şi de aplicaţie a pericopelor din Scriptura Vechiului şi Noului Testament.83B«8fe

Preot prof. Petre VintilescuDe cântarea religioasă, apologia Sfântului Iustin nu face nici o menţiune. Ea trebuie, totuşi, subînţeleasă în legătură cu întrebuinţarea Sfintei Scripturi în cultul creştin, deoarece psalmii sunt un element al ei şi, ca atare, psalmodia va fi alternat, negreşit, cu lecturile din Biblie.A doua parte a serviciului, adică liturghia euharistică, se asculta şi se îndeplinea stând toţi în picioare (LXVII, 5), ceea ce însemnă că mai înainte se putea sta şi jos.a) Introducerea o forma o rugăciune generală, la care luau parte toţi credincioşii, adică cei botezaţi, fie recitând în şoaptă după liturghisitor, fie participând prin răspunsuri. Aceasta reprezintă ectenia mare, judecând după expresiile din cap. LXV al primei apologii şi din unele pasaje ale Dialogului cu iudeul Trifon, expresii care se găsesc în cadrul recomandaţiilor din prima epistolă către Timotei, II, 1-15 a Sfântului Apostol Pavel. Obiectul acestor rugăciuni comune rezultă clar, căci Sfântul Iustin zice: „noi facem rugăciuni fierbinţi pentru noi, pentru cel botezat şi pentru toţi ceilalţi de pretutindeni"205, iar cu alt prilej asigură pe păgâni: „ne rugăm pentru voi şi pentru toţi ceilalţi oameni, care ne urăsc"206 - făcând poate aici aluzie la iudei şi la eretici, întrucât lămureşte mai departe că scopul acestor rugăciuni este ca ei să-şi schimbe părerea şi să creadă, spre a se mântui.Două pasaje din Dialogul Sfântului Iustin par a ne lăsa să vedem până şi răspunsul „Doamne, miluieşte" al adunării la cererile formulate în rugăciunea comună, care venea înainte de

rugăciunea euharistică. Astfel, în cap.XCVI, 3, el zice: „Pe lângă aceasta, ne rugăm pentru voi, pentru ca să fiţi miluiţi (iva s^8T]9r|xE) prin Hristos", iar în cap. CVIII, 3: „Ne rugăm pentru ca, chiar dacă vă veţi converti acum, să aflaţi toate milele {navxaq zbsovq TUXEIV) la Dumnezeul universului, Părintele cel milostiv şi îndurător"207.b) Urmează apoi sărutarea frăţească (LXV, 2). Este pentru prima oară când se face menţiune precisă de sărutarea păcii între actele litugice. Ţinând seama că ea este amintită numai84Istoria Liturghiei în primele trei veacuriîn liturghia baptismală, lipsind din a doua descriere a liturghiei, am putea deduce că, la început, sărutarea păcii va fi fost în uz numai în liturghia oficiată cu ocazia botezului catehumenilor, fiind un semn de frăţietate între vechii credincioşi şi cei noi, intraţi în Biserică prin botez.După aceasta se aduc liturghisitorului elementele euha-ristice, care constau din pâine şi vin amestecat cu apă; este cea dintâi mărturie documentară despre întrebuinţarea apei în pregătirea Sfintei Euharistii.c) Cu aducerea elementelor se deschidea ritul euharistie propriu-zis. Liturgul înalţă, în legătură cu ele, două feluri de rugăciuni: EU^OU şi euxapicmai, „atât cât poate" (LXVII, 5) sau, cum se exprimă în cap. LXV, 3: „face timp îndelungat mulţumire, pentru că am fost învredniciţi de acestea din partea Lui", iar poporul se asociază printr-un „amin" colectiv, rostit la încheierea rugăciunii.Este uşor de recunoscut în descrierea făcută în apologia Sfântului Iustin aceeaşi temă tradiţională a rugăciunii euharistice, pe care am mai văzut-o, şi anume proslăvirea lui Dumnezeu şi mulţumiri recunoscătoare pentru binefacerile creaţiei şi pentru harurile mântuirii prin Iisus Hristos. Tema aceasta este mai explicit descrisă în Dialogul cu iudeul Trifon, cealaltă scriere a Sfântului Iustin. Astfel, în cap.LXI, 1, el zice: „Iisus Hristos nea prescris să facem Euharistia, pentru ca să mulţumim în acelaşi timp lui Dumnezeu, pentru că a creat lumea cu tot ce se află într-însa pentru trebuinţele omului, şi pentru că, sfărâmând de tot legile şi puterile răufăcătoare, nea liberat de păcatul în care neam născut, prin Acela care de bună voie a suferit".Cuvântul euharistie este întrebuinţat ca un fel de termen tehnic, desemnând atât marea rugăciune euharistică sau de mulţumire pronunţată de preot sau episcop (LXV, 3), cât şi elementele euharistizate sau ajunse Euharistie prin sfinţire (LXV, 5; LXVII, 5). Euharistia se face întru pomenirea patimilor Domnului, lucru de care Sfântul Iustin vorbeşte în Dialogul cu85Preot prof. Petre Vintilescuiudeul Trifon, când zice că: „rugăciunile şi euharistiile, făcute de persoane vrednice (preoţi sau episcopi), sunt singurele sacrificii perfecte şi plăcute lui Dumnezeu...; numai acestea au fost prescrise a se face de creştini chiar în timpul în care se face amintirea Patimii, pe care a suferit-o Fiul lui Dumnezeu pentru ei" (CXVII, 2-3). Euharistia este deci o jertfă, idee subliniată, de altfel, prin întrebuinţarea cuvântului npoc<|>opa pentru elementele materiale ale proaducerii (I Apolog. LXVII, 2). Această valoare, ele o capătă prin transformarea în trupul şi sângele Domnului, şi pentru lămurirea acestei idei Sfântul Iustin dă o explicaţie analogă cu întruparea Mântuitorului (LXVI, 2).d) Pe lângă aceste comentarii cu caracter dogmatic asupra Euharistiei, ar fi fost mai interesant din punct de vedere liturgic să cunoaştem formulele înglobate.în rugăciunea euharistică şi pe cele care se întrebuinţau în momentul transformării. Cuvintele nu ne sunt date, într-adevăr, dar Sfântul Iustin Martirul face să se înţeleagă efectul lor, când menţionează că pâinea şi vinul cu care se împărtăşeau creştinii nu erau alimente obişnuite sau vulgare (LXXVI, 2).Există însă o rugăciune pentru sfinţirea pâinii şi vinului, adică ceea ce s-a numit mai târziu „epiclesă" sau rugăciunea pentru invocarea Sfântului Duh. Textul primei apologii nu ne-o dă, dar o menţionează categoric, ceea ce este nu de mică importanţă pentru veacul în care ne aflăm. în ciuda practicii liturgice de mai târziu din Biserica romano-catolică, Sfântul Iustin Martirul vorbeşte de „alimentul euharistizat (devenit Euharistie sau sfinţit) prin rugăciunea cuvântului, care vine de la El" (LXVI, 2).

Nu este mai puţin adevărat însă că interpretarea textului original, care se referă la această chestiune, ridică unele greutăţi şi n-a unit pe toţi exegeţii în jurul unei interpretări unice. Iată expresia în cauză: „(Tot aşa luăm) zr\v 8i' i\i%r\q Xoyou TOU 7iocp' auxau soxapuTTr|0eioav Tpo<|>T|v" (LXVI, 2). Referindu-se la expresia de mai înainte: „8va toyou Gsou aapKO7ioui86i<; 'Ir|oou<; Xpunoq = Iisus Hristos întrupat prin cuvântul lui Dumnezeu"86Istoria Liturghiei în primele trei veacuridin acelaşi aliniat, unii interpreţi iau expresia X.oya<; drept Cuvântul sau Logosul personal al lui Dumnezeu, prin care a avut loc întruparea Mântuitorului şi prin care, tot aşa, se face transformarea elementelor euharistice. Prin analogie cu acest sens, rugăciunea cuvântului, care vine de la El", trebuie să însemne că pâinea şi vinul se transformă în Euharistie prin rugăciunea Mântuitorului, care este cuvântul ce vine de la Dumnezeu. Din punct de vedere gramatical şi chiar din punct de vedere al dogmaticii ortodoxe şi al formulei întrebuinţate în epiclesă Liturghierului de azi al Bisericii Ortodoxe, sensul este posibil. Alţi autori interpretează însă pe tayoq din primul pasaj ca pe Cuvântul personal al lui Dumnezeu, iar pe cel din expresia noastră ca pe un „cuvânt" sau formulă obişnuită.Pentru ca k>yo<; din ambele pasaje să poată însemna Cuvântul divin personal, ar fi trebuit să se fi întrebuinţat expresia însoţită de articol, care însă lipseşte. Deci sensul mai probabil al textului 5I'EUXT|<; A,oyou trebuie să fie altul, şi se pare că alte locuri din scrierile Sfântului Iustin înlesnesc precizarea. Astfel, comparaţia făcută în Dialogul cu iudeul Trifon (cap. 100), între Eva, care, ascultând de cuvântul şarpelui, a făcut să se nască neascultarea şi moartea, şi între Fecioara Măria, care, răspunzând îngerului: „Fie mie după cuvântul tău", a născut pe Fiul lui Dumnezeu, pare a ne duce la sensul mai adevărat. Prin urmare, expresia \oyoc, din pasajul Si'suxtiţ koyou trebuie interpretată ca un cuvânt plin de autoritate sau o poruncă, care poate avea efecte supranaturale; aşa precum prin acest cuvânt puternic al lui Dumnezeu s-a făcut întruparea lui Iisus, tot astfel cuvântul rugăciunii, lăsată nouă de Hristos, săvârşeşte sfinţirea Darurilor. „Cuvântul rugăciunii, care vine de la El" se referă deci la acea parte din marea rugăciune euharistică, prin care se invoca Sfântul Duh pentru sfinţirea Euharistiei. Şi cum, în opinia din veacul Sfântului Iustin, rugăciunea euharistică era socotită venind direct de la Mântuitorul, se înţelege uşor temeiul menţiunii ,jcare vine de la El".87Preot prof. Petre VintilescuRămâne deci stabilit mai presus de orice îndoială că în marea rugăciune euharistică, la care se referă Sfântul Iustin Martirul, se afla inserată şi epiclesa, aşa cum se găseau şi cuvintele de instituire de la Cină, menţionate de el aparte208.în ceea ce priveşte însă înfăţişarea marii rugăciuni euharistice, o lumină pot proiecta câteva consideraţii impuse de însăşi expresia întrebuinţată de Sfântul Iustin pentru exprimarea aceleiaşi idei în cap. XIII, 1, al primei sale apologii. Făcând o menţiune sumară, precum deja am văzut, despre rugăciunea euharistică, el vorbeşte în acel capitol de proslăvirea lui Dumnezeu A.oyoţ s\)%r\c,=prin cuvântul rugăciunii sau printr-un cuvânt de rugăciune. Termenul Xoyoţ (cuvânt) cuprinde în sine ideea de cuvântare şi de expunere sau istorisire. Expresia \oyoq SOXÎI<; am putea-o deci traduce mai liber, o cuvântare sau vorbire cu caracter de rugăciune ori o rugăciune în formă de cuvântare şi istorisire. în Biserica primitivă, marea rugăciune euharistică, în care se făcea amintire atât de acţiunea providenţei pentru lume cât şi de ceea ce Mântuitorul a făcut şi a suferit pentru noi, nu putea avea decât înfăţişarea unei naraţiuni sau cuvântări solemne. Expresiile din Liturghierul de azi: „Aducându-ne aminte... de toate cele ce s-au făcut pentru noi, de cruce, de groapă, de învierea de a treia zi, de suirea la ceruri...", care sunt o moştenire veche confirmată de Constituţiile Sfinţilor Apostoli (cartea VUI-a, cap. 12) şi care sunt numai formule concludente ale lungii expuneri solemne prin care se celebrau tainele mântuirii, alcătuiesc o dovadă despre forma de cuvântare sau de naraţiune a vechii rugăciuni liturgice. Era deci un Xoyo<; EUXI? = ° cuvântare în formă de rugăciune. Aşa se face că întâlnim în unele documente ale literaturii creştine latine numirea de „sacramentul obişnuitei proclamaţiuni (proslăviri sau laude publice)" -sacramentum solitae praedicationis - pentru desemnarea rugăciunii euharistice, cum citim în traducerea latină a unei epistole adresată în anul 256 de Firmilian, episcopul Cezareei Capadociei, Sfântului Ciprian, episcopul Cartaginei209. De88Istoria Liturghiei în primele trei veacuriasemenea, în scrierea De Trinitate et de Spiritu sancto, atribuită Sfântului Atanasie cel Mare,

rugăciunea euharistică este numită „ministeriorum relatio" (expunerea sau relatarea liturghiei): „Eccelsiae Christi omnes ab oriente ad occidentem convenienter patrem a Seraphim laudari profitentur in ministeriorum relatione" (No. 16 ) = Toate Bisericile lui Hristos de la răsărit până la apus mărturisesc de acord că Tatăl este lăudat de serafimi în relatarea/expunerea liturghiei210. în cadrul acestei lungi expuneri liturgice despre tainele creaţiei şi ale mântuirii în genere, îşi avea loc şi acel EUXÎ|C; A-oyoţ o raxp' ■ aiHou - cuvânt de rugăciune, care venea de la Mântuitorul, cum zice Sfântul Iustin, adică epiclesa, împreună cu cuvintele de instituire a Sfintei Euharistii, de asemenea pronunţate de Mântuitorul.e) După sfinţirea elementelor proaducerii, urma împărtăşirea celor de faţă. Pentru aceasta, se cerea vrednicie morală, ca şi în învăţătura celor doisprezece Apostoli, precum rezultă atât din condiţia credinţei creştine, impusă candidatului la împărtăşire (LXVI, 1), care trebuie să trăiască aşa cum a învăţat Hristos, cât şi din menţiunea că „noi nu luăm acest aliment ca pe o pâine obişnuită şi ca pe o băutură obişnuită" (LXVI, 2). De frângerea pâinii, Sfântul Iustin nu face amintire, dar acest fapt se subînţelege din însuşi faptul distribuirii Sfintei Euharistii celor prezenţi şi trimiterea ei prin diaconi celor ce nu putuseră participa la liturghie.f) Agapa conexată liturghiei din Corint în veacul I, vedem că nu mai face parte din liturghia descrisă de Sfântul Iustin la mijlocul veacului al doilea. Această masă a dragostei suferise o modificare şi se reducea acum la o împărtăşire a celor lipsiţi sau în nevoi, din bunurile date de bună voie de cei avuţi şi concentrate sub administraţia episcopului, în grija căruia cădea organizarea şi aplicarea asistenţei bisericeşti.Precum vedem, în tabloul general al sfintei liturghii înfăţişate în prima apologie a Sfântului Iustin Martirul şi completat în unele puncte cu lămuriri din scrierea sa Dialogul89Preot prof. Petre VintilescuCM iudeul Trifon, se reflectă în aceeaşi ordine momentele mari şi principale ale liturghiei ortodoxe de astăzi, ceea ce măreşte valoarea acestei surse pentru istoricul liturghiei. Un document atât de complet nu nea procurat nici unul dintre cele dintâi trei veacuri creştine. Totuşi, el se găseşte verificat şi susţinut de menţiuni incidentale privitoare la liturghie, din alţi scriitori ai veacului al doilea.3. Lăsând la o parte pasajele din Atenagora211 şi din Teofil al Antiohiei212, care privesc părţi cu totul secundare ale liturghiei, ca: atitudini morale şi fizice, şi numai într-un caz o menţiune incidentală în legătură cu rugăciunea credincioşilor pentru împărat213, ne vom opri asupra referinţelor date de Sfântul Irineu (f c.202) în scrierea sa Adversus Haereses. în apologia sa împotriva ereticilor gnostici din acea vreme, Irineu n-are ca preocupare principală liturghia. El se situează în primul rând pe terenul doctrinar sau teoretic, dar, pentru soliditatea argumentelor sale, el se referă atât la învăţătura, cât şi la practicile Bisericii întregi, aşa că datele sale privitoare la liturghie aveau o valoare ecumenică, dovedind, ca şi Sfântul Iustin, existenţa unei rânduieli liturgice cunoscută în întreaga Biserică.Astfel, el aminteşte despre pronunţarea cuvintelor de instituire a Cinei şi despre proaducerile din pâine şi vin214 şi priveşte Sfânta Euharistie ca jertfa ce se oferă în toată lumea de la Apostoli încoace, ca o realizare a proorociei lui Maleahi (1,10-11)215. Deosebit de important din punct de vedere liturgic este locul în care Irineu confirmă pe Sfântul Iustin cu privire la existenţa epiclesei în veacul II sau a unei formule de invocare a Sfântului Duh pentru sfinţirea elementelor materiale ale Euharistiei, când zice: „căci precum pâinea, care este (produsă) din pământ,"din moment ce primeşte invocarea lui Dumnezeu, nu mai este din această clipă pâine obişnuită, ci Euharistie, constând din două lucruri: pământeşti şi cereşti, tot astfel şi90Istoria Liturghiei în primele trei veacuricorpurile noastre nu mai sunt stricăcioase când primesc Euharistia, având speranţa învierii"216. Cum se vede, invocarea lui Dumnezeu peste daruri este echivalentă cu expresia Sfântului Iustin: euxapiOTSiv xov aptov. Ideea devine şi mai clară, când Sfântul Irineu zice că pâinea şi vinul amestecat cu apă în potir primesc „cuvântul lui Dumnezeu şi se fac Euharistie, sângele

şi trupul Domnului"217. Aceste pasaje susţin deci interpretarea cuvintelor „rugăciunea cuvântului, care vine de la El" din Sfântul Iustin, în sensul unei rugăciuni de chemare a puterii divine peste daruri. Lucrul devine şi mai lămurit dacă amintim că - în legătură cu imputarea făcută gnosticului Marcu, pentru că admitea femei la oficierea Sfintei Euharistii -Sfântul Irineu adăuga că acest eretic prelungea xov Xoyov xr\q em(K)Â,r]as(fl<; = cuvântul (sau rugăciunea) de invocare.Cu aceste date se încheie cunoştinţele noastre despre starea liturghiei în veacul II.

VILITURGHIA ÎN VEACUL AL TREILEA1. Date generale despre existenţa unei rânduieli consistente a liturghiei. 2. Momente şi elemente din liturghia catehumenilor. 3. Menţiuni noi despre liturghia euharistică a credincioşilor. 4. Chestiunea epiclesei. 5. Luarea Sfintei Euharistii de credincioşi acasă. 6. Concluzii.1. Cu toată mulţimea scrierilor ce ne-au rămas de la Părinţii şi scriitorii bisericeşti ai veacului III creştin, totuşi nici una nu ne instruieşte asupra liturghiei, în felul în care o face în veacul II Sfântul Iustin în prima sa apologie. Menţiuni şi aluzii în legătură cu cultul Bisericii se găsesc, este adevărat, dar numai incidental în operele autorilor din această vreme, care, fără a avea ca subiect principal sau secundar liturghia, au fost conduşi, totuşi, de logica dezvoltării temei lor, să se refere la un moment sau altul din liturghie.Până la un punct, explicaţia lipsei unor izvoare mai ample pentru istoria liturghiei din această vreme, am afla-o în rigoarea disciplinei arcane, a cărei funcţionare sa tot accentuat de la finele veacului întâi până într-atâta că, chiar la începutul veacului al patrulea, un Părinte bisericesc, ca Sfântul Atanasie cel Mare, a putut să-i invoce principiul. „Nu se cuvine - zicea el - să punem misterele sub ochii neiniţiaţilor, de teamă ca păgânii, în nepriceperea lor, să nu râdă de ele şi pentru a nu se scandaliza catehumenii"218. Parcă n-ar fi însă suficient acest motiv, spre a se explica tăcerea sau rezerva literaturii bisericeşti93Preot prof. Petre Vintilescudin această epocă cu privire la liturghie, când opere anterioare, ca apologia Sfântului Iustin, vorbiseră mai mult despre ea şi când, chiar în acest veac, aluziile incidentale se referă la părţi esenţiale ale liturghiei, atunci când a trebuit să vină vorba despre ele. Mai degrabă, tot atât de probabilă ca şi rigoarea disciplinei arcane trebuie să fie şi consideraţia că va fi lipsit ocazia de a se face subiect de controversă publică din cultul creştinilor, iar, pe de altă parte, pentru creştini ea era un element prea cunoscut şi familiar, ca să facă obiectul unor tratate speciale.Cu toată tăcerea documentelor, existenţa unei rânduieli consistente a liturghiei în veacul al treilea este mai presus de orice îndoială. Am văzut-o deja constatată pe la mijlocul veacului al doilea; mai mult, Clement al Romei o invocase încă în a doua jumătate a veacului întâi, în prima sa epistolă către Corinteni. Ea reprezenta, desigur, un bun al tradiţiei apostolice, la care am văzut referindu-se Biserica primelor două veacuri, şi aceeaşi atitudine se observă şi în veacul III în legătură cu ritul liturgic al Euharistiei. Astfel, Sfântul Ciprian (f258) stăruieşte, în scrisoarea către Caecilius, episcopul din Biltha (Africa proconsulară), ca preotul să îndeplinească ritul euharistie întocmai aşa cum a făcut Mântuitorul219. Practica unei rânduieli oficiale şi generale a liturghiei este un sentiment puternic şi adânc înrădăcinat şi în conştiinţa bisericească a veacului III. Rânduiala liturghiei constituia o normă, care nu putea fi înfrântă fără reacţie din partea Bisericii. Pentru Clement al Alexandriei (f215), uzul liturgic general al Bisericii este„Kav©v TT|<; eKK^aiaţ". Astfel, vorbind în scrierea sa Stromate despre săvârşirea Euharistiei de către ereticii encratiţi220 cu pâine şi apă, el subliniază, cu ocazia interpretării unui text din Proverbele lui Solomon (9, 17), că o astfel de producere (xr|v 7ipoo<(>opav) nu este în conformitate cu „regula (rânduiala) Bisericii"221. De asemenea, ceva

mai târziu, Firmilian, episcop de Cesarea Capadociei, între 230-268, vorbeşte de o „regulă94Istoria Liturghiei în primele trei veacuribisericească" pentru liturghie, într-o epistolă adresată sfântului Ciprian în toamna anului 256222.Care era, însă, acea rânduiala în veacul lui Clement al Alexandriei?într-o formă foarte palidă, am putea întrevedea unele momente ale sale în descrierea dată de chiar acest autor într-o alegorie poetică din scrierea sa îndemn către neamuri (Cohortatio ad gentes). Sfătuind pe adepţii misterelor să părăsească riturile lor şi să prefere ceremoniile liturghiei creştine, el face următoarea paralelă:„Eu vreau să-ţi arăt pe Logos şi tainele (misterele) Logosului şi să ţi le explic după propriile tale tablouri... Corul este acela al drepţilor, cântarea lor este un imn către împăratul tuturor; fetele psalmodiază, îngerii îl laudă, profeţii învaţă... O, cu adevărat mistere sfinte, o, lumină obştească! La lumina făcliilor sunt condus să văd cerurile şi pe Dumnezeu. Eu sunt sfânt, deoarece mă sfinţesc prin consacrare. Preot este Domnul; El conduce pe iniţiat la lumină şi-1 înseamnă cu pecetea Sa. El înfăţişează pe credincioşi Tatălui, mântuiţi de acum pentru totdeauna... Iisus cel veşnic, Marele Preot al unicului Dumnezeu, care nu este decât una cu Tatăl, se roagă pentru oameni şi-i învaţă. Veniţi cu mine, pentru ca să primiţi cu mine darul nemuririi. Eu vă dau Logosul, cunoştinţa de Dumnezeu şi de voi înşivă"223.Prin interpretarea acestei alegorii, am putea distinge unele elemente ale cultului creştin. Astfel, tainele Logosului nu pot fi decât subiectul sau tema sfintei liturghii, care reprezintă şi face amintire de tot ceea ce a săvârşit Domnul pentru mântuirea lumii. Corul drepţilor şi psalmodierea fecioarelor - în contrast cu menadele - se referă, desigur, la cântarea şi imnele creştinilor, iar cântările de laudă ale îngerilor au, poate, semnificaţia imnului de trei ori „sfânt", intonat de serafimii proorocului Isaia. Expresia „profeţii învaţă" nu poate avea alt înţeles decât al întrebuinţării citirilor din Scriptură în biserică. Clement pare a face aluzie la liturghia baptismală, ca şi Sfântul95Preot prof. Petre Vintilescu

Iustin Martirul, când vorbeşte de sfinţirea şi conducerea iniţiatului la lumină de către însuşi Iisus Hristos. Vorbind de preoţia Mântuitorului, autorul se referă la jertfa euharistică, care conferă nemurire prin împărtăşirea cu ea.Celelalte menţiuni incidentale din literatura veacului al treilea, care interesează liturghia, măcar că prin ele însele nu ne învaţă nimic mai mult decât cea de mai înainte asupra rânduielii ei, totuşi îşi găsesc locul în planul liturghiei cunoscute în veacul I şi II şi în cel al veacurilor următoare. Urmărite şi examinate, deci, după planul acesteia, datele scriitorilor bisericeşti din veacul III ne pot orienta printr-însele mai amănunţit şi asupra structurii liturghiei din această epocă. Astfel, cele două părţi ale cultului creştin - liturghia catehu-menilor şi cea a credincioşilor - pot fi constatate destul de distinct şi acum. Chiar la începutul veacului III, Tertulian (tc.220) se plângea împotriva ereticilor, pentru că lăsau pe catehumeni şi chiar pe păgâni să ia parte cu credincioşii la liturghia euharistică224, iar ceva mai târziu, un scriitor răsăritean din acelaşi veac, ca Origen (|254-255), atrăgea atenţia catehumenilor să nu discute misterele creştine în faţa celor neiniţiaţi225. Desigur, o astfel de precauţie ar fi fost inutilă, precum fără rost ar apărea incidentul lui Tertulian cu ereticii, dacă cele două părţi ale liturghiei n-ar fi avut fiinţa şi rânduielile lor bine definite. De altfel, scriitorii şi Părinţii bisericeşti din această vreme fac atâtea aluzii şi menţiuni la elementele care alcătuiesc conţinutul acestor părţi ale cultului, aşa cum le-am semnalat încă din epoca Apostolilor.2. Să începem cu liturghia catehumenilor. Astfel, citirea pericopelor din Sfânta Scriptură, în biserică, este confirmată de Clement Alexandrinul226 şi de Origen227 în Răsărit, iar în Apus de

Tertulian228 şi de Sfântul Ciprian, care ne informează că lectura se făcea de pe amvon229. Mai mult, în imitarea uzului de pe vremea Sfinţilor Apostoli, se citeau în biserică şi scrisorile96Istoria Liturghiei în primele trei veacuri

pastorale ale episcopilor, după relatările pe care le avem de la Tertulian230 şi Sfântul Ciprian231. Era vreme de persecuţie şi de luptă cu ereticii, aşa că instrucţiunile prepoziţilor de seamă ai Bisericii erau de mare folos pentru viaţa spirituală a credincioşilor.Ca şi altădată, omilia era comentariul ce urma automat după citiri, precum ne lămuresc Stromatele lui Clement Alexandrinul232, omiliile lui Origen253 şi scrierile Sfântului Ciprian234. Acesta din urmă ne informează că el predica în legătură cu cele ce s-au citit mai înainte, iar Origen repetă în diferitele sale omilii expresia: „să ne ocupăm de cele citite"255. Origen este şi mai amănunţit asupra regulilor ce se observau cu privire la lecturile biblice în biserică şi la predică. „S-au citit - zice el - mai multe lucruri extrase din Cărţile Regilor: istoria lui Nabal, fuga lui David dinaintea lui Saul, pasajul în care se spune că David ia lancea lui Saul, fuga lui David la regele Achar, în sfârşit arătarea lui Samuel lui Saul la Piţonisa. în total, patru episoade deosebite. Dacă ar trebui să le comentăm pe toate, ar fi prea lung. Episcopul să-mi indice pasajul pe care trebuie să-1 comentez"236. De asemenea, Tertulian menţionează că se dă drumul catehumenilor şi penitenţilor, după rostirea omiliei237.între citiri, după informaţiile rămase de la Tertulian, se cântau alternativ psalmi, de către doi cântăreţi238. De întrebuinţarea acestui gen tradiţional de cântare liturgică în veacul III, fac amintire Clement Alexandrinul239 şi Origen240. Desigur, uzul liturgic al psalmilor era creştinat şi acum prin încadrarea lor în doxologii creştine, în felul celei păstrate întruna dintre scrierile lui Dionisie al Alexandriei (|254): ,JMÎ Dumnezeu-Tatăl şi Fiului, Domnului Iisus Hristos, cu Duhul Sfânt, slavă şi putere în vecii vecilor"2*1. Imnele de provenienţă creştină se alăturau şi în acest veac la psalmodia tradiţională, precum mărturisesc aceiaşi scriitori. De la Clement Alexandrinul ni sa transmis, la finele scrierii sale Pedagogul, următorul imn plin de pietate avântată, despre care însă nu putem afirma că ar fi găsit o întrebuinţare liturgică:97Preot prof. Petre Vintilescu„Zăbală pentru cârlani neînvăţaţi (ITOHIOV moXcov a8acov), aripă a păsărilor ce nu se rătăcesc, cârmă sigură a copilăriei, păstor al mieilor împăratului; adună-ţi pe nevinovaţii tăi copii pentru a lăuda cu sfinţenie, a cânta cu inimă curată din buze nevinovate pe cel dintâi dintre copii, pe Hristos!împărate al sfinţilor, Cuvântule, biruitorule prea înalt, dătătorule al înţelepciunii Tatălui celui prea înalt, Tu, sprijinitor întru nevoi, fericit în toţi vecii, Iisuse, Mântuitorule al neamului celui muritor!Păstorule, lucrătorule, frâu, cârmă, aripă cerească a turmei celei prea sfinte; pescar de oameni răscumpăraţi, care prinzi pentru viaţa veşnică pe peştele nevinovat, smuls din unda vrăjmaşă a mării păcatului!Fii călăuzitorul lor, o, păstorule al oilor duhovniceşti! Sfinte, fii lor călăuză! împărate al copiilor fără prihană, urmele lui Hristos sunt calea către cer!Cuvânt necurmat, veşnicie nemărginită, lumină fără sfârşit, izvor al milei, pricinuitor a toată fapta cea bună, viaţă fără pată a celor care laudă pe Dumnezeu!O, Hristoase, O, Iisuse! Noi, cei ce cu guri fragede (slabe) sugem laptele ceresc stors din sânii dulci ai înţelepciunii Tale, har al harurilor; prunci, adăpaţi cu rouă duhului, care curge din cuvântul Tău cel hrănitor,. cântăm împreună laude nevinovate, imne sincere împăratului Hristos! Să cântăm sfintele daruri (răsplătiri) ale învăţăturii vieţii!Să cântăm cu inimi curate pe Pruncul cel atotputernic. Cor de pace, copii ai lui Hristos, ceată nevinovată, să cântăm împreună pe Dumnezeul păcii"242.

Dintre elementele serviciului divin pentru catehumeni mai rămâne de constatat rugăciunea, în rânduiala din veacul al treilea.Clement Alexandrinul, Origen şi Tertulian vorbesc de mai multe ori despre rugăciunea publică şi se referă la mai multe feluri de rugăciuni243. Ferdinand Probst socoteşte că acolo unde se întrebuinţează termenii ocvcr|Ge şi Serjosiţ (cereri, rugăciuni),98Istoria Liturghiei în primele trei veacurieste vorba de rugăciunile obişnuite în liturghia catehumenilor, spre deosebire de £oxav> care se

referă la rugăciunile din rânduiala liturghiei credincioşilor244.3. în ceea ce priveşte această din urmă parte a liturghiei creştine, întâlnim, în diferite locuri ale literaturii veacului III, toate momentele indicate în rânduiala descrisă de Sfântul Iustin Martirul şi, în plus, amănunte noi, prin care liturghia din acest veac se leagă cu cea a vremilor următoare. Astfel, şi acum, ca şi pe vremea Sfântului Iustin, liturghia credincioşilor se asculta în picioare, precum rezultă din următoarele cuvinte ale lui Origen: „Să stăm drepţi (în picioare) şi să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învrednicească a-i aduce darurile, pe care ni le va întoarce, dându-ne bunuri cereşti pentru proaducerile pământeşti"245. De asemenea, ectenia cea mare sau „rugăciunea împreună cu fraţii", cum o numea Tertulian246, care constituia trecerea de la liturghia catehumenilor şi introducerea în cea a credincioşilor, o recunoaştem în diferite scrieri ale Sfântului Ciprian, care aminteşte diferitele categorii de cereri din cuprinsul acestei rugăciuni publice. Astfel, ea se făcea pentru Biserică şi unitatea ei, pentru episcop şi tot clerul, pentru cei închişi, pentru binefăcători, pentru vrăjmaşi şi întoarcerea celor păcătoşi, pentru izbăvirea de primejdii, pentru pacea şi iertarea păcatelor şi pentru mântuirea tuturor oamenilor247. Ceva mai apropiat de caracterul unei formule liturgice pare a vorbi despre rugăciunea aceasta a credincioşilor Tertulian: „Cu mâinile ridicate... ne rugăm pentru toţi împăraţii, ca să aibă viaţă lungă, o împărăţie tare, dinastie statornică, armată puternică, senat credincios, popor devotat, ţinut paşnic şi tot ceea ce pot oamenii să ureze Cezarului"248. în Răsărit, de asemenea, se referă la acest gen de rugăciune Origen249 şi Dionisie al Alexandriei250.Pregătirea credincioşilor mai înainte de Sfânta Euharistie se făcea prin sărutarea păcii, în rânduiala cunoscută în primele99Preot prof. Petre Vintilescudouă secole. în secolul III, Tertulian susţine de asemenea menţinerea ei ori de câte ori se oficia liturghia, contrar celor care, pentru consideraţii rigoriste, voiau s-o elimine din liturghia săvârşită în zilele de post. Tertulian nu se învoieşte cu o astfel de dispoziţie decât pentru Vinerea patimilor (dies paschaef51. De ea pomenesc Clement Alexandrinul252 şi Origen253.Cu privire la ritul euharistie propriu-zis, diferitele pasaje din scrierile bisericeşti ale veacului III ne dau amănunte nu mai puţin interesante decât cele cunoscute din cele două veacuri precedente. în general, ele confirmă datele mai vechi, ba chiar le întăresc şi le susţin cu amănunte mai precise. Origen face o descriere generală a rugăciunii euharistice, cunoscută de obicei sub numele grecesc de anafora (ava<|>opa). „La începutul rugăciunii (rcpooiniov xr\c, suxr|c;) - zice el -, dăm slavă lui Dumnezeu după puterea noastră, prin Hristos cel împreună slăvit, în Sfântul Duh. După aceasta, fiecare trebuie a face mulţumiri în comun pentru harurile date tuturor şi pentru cele pe care fiecare le-a primit de la Dumnezeu. După mulţumiri, fiecare să se pocăiască şi să-şi mărturisească păcatele înaintea lui Dumnezeu, cerând mai întâi ajutorul care îl va elibera de obişnuinţa păcatului, apoi iertarea trecutului. După mărturisire, în al patrulea rând, vine o rugăciune pentru marile şi cereştile lucruri, pentru sine însuşi şi pentru toţi, pentru familia şi prietenii fiecăruia. Iar după toate acestea, rugăciunea se încheie printr-o doxologie către Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt"254. Mai interesant ■ şi mai concis este însă următorul pasaj al aceluiaşi autor, în legătură cu momentul sfinţirii, din apologia

îndreptată împotriva lui Cels: „Dar noi, mulţumind Creatorului a toate, mâncăm pâinile produse cu mulţumiri şi rugăciuni pentru toate darurile Sale, (pâini)/âcute trup prin rugăciune, ceva sfânt şi care sfinţeşte pe cei care îl întrebuinţează (mănâncă) cu gând curat"255.Precum ne lasă să vedem aceste texte, ritul Euharistiei se desfăşura ca şi altădată, aducându-se mai întâi materiile100Istoria Liturghiei în primele trei veacurinecesare, care erau pâinea şi vinul. în vin trebuia apoi să se pun apă. Sfântul Ciprian stăruieşte asupra acestei practici bisericeşti, în epistola către Caecilius, lămurind că apa simbolizează poporul, iar amestecarea ei cu vinul însemna încorporarea poporului la Hristos, pentru că Hristos, în patimile Safe, ne-a purtat pe noi şi patimile noastre256.Urma apoi, în legătură cu darurile, marea rugăciune euharistică, care, precum rezultă din prima descriere, era brodată exact pe tema tradiţională, adică: laudă şi mulţumită lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, pentru binefacerile materiale şi spirituale.Dacă documentele mai vechi s-au mărginit tot la o simplă descriere, fără să ne deaformularul liturgic al acestei rugăciuni sau măcar unele formule de încadrare, literatura veacului III, însă, ne serveşte câteva propoziţii liturgice sub formă de interjecţii, noi faţă de trecut, dar în permanentă întrebuinţare în veacurile următoare. Astfel, Sfântul Ciprian menţionează că preotul pregătea atenţia credincioşilor cu expresia:- „Sursum corda!" (Sus să avem inimile), la care poporul răspundea îndată:-„Habemus ad Dominam" (Avem către Domnul)257.Aşa erau pregătiţi credincioşii în vederea rugăciunii euharistice, ce avea să înceapă. Pare că se cânta şi imnul sera-fimic de trei ori „Sfânt", căci acest lucru trebuie să-1 înţelegem din următoarele cuvinte ale lui Tertulian: „Se cuvine cu adevărat ca Dumnezeu să fie binecuvântat de toţi oamenii, în orice loc şi în orice vreme, pentru aducerea aminte pe care trebuie întotdeauna s-o păstrăm pentru binefacerile Sale... Aceluia căruia ceata îngerească neîncetat îi strigă: Sfânt, Sfânt, Sfânt. Pentru aceea, dacă suntem vrednici, să ne întovărăşim cu îngerii, să ne obişnuim de aici de jos cu acest cuvânt divin faţă de Dumnezeu şi cu această datorie a slavei viitoare"258. La un astfel de imn pare a face aluzie şi Clement al Alexandriei în Stromate: „noi aducem mulţumiri lui Dumnezeu, cum fac101Preot prof. Petre Vintilescufiinţele (ţjraa) care îi cântă imnul de laudă şi despre care vorbeşte Isaia într-o alegorie"259.4. Scrierea lui Origen Contra lui Cels cuprinde o precizare de mare importanţă, care înseamnă lămurirea definitivă a chestiunii privind invocarea asupra darurilor euharistice (epiclesa), menţionată deja de Sfântul Iustin, dar mai confuz. Origen vorbeşte de pâini ,facute trup prin rugăciune (euha-ristizate, cum spunea Sfântul Iustin), ceva sfânt", iar într-o omilie în care se ocupă de împărtăşirea cu sfântul trup, în stare de vrednicie, numeşte Sfânta Euharistie: „această pâine sfinţită prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune"2™, iar ceva mai în urmă, în acelaşi loc: „alimentul sfinţit prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune"2". Prin urmare, după laude şi mulţumiri, marea rugăciune euharistică cuprindea, desigur, cuvintele de instituire, pe care Tertulian le citează într-o scriere a sa, fără să specifice dacă se întrebuinţau în liturghie262, şi apoi rugăciunea pentru chemarea Sfântului Duh asupra darurilor.Urma apoi împărtăşirea credincioşilor prezenţi, preotul dând trupul în mâna credincioşilor, iar diaconul dând potirul cu sângele euharistie al Domnului263. Din unele scrieri ale lui Tertulian înţelegem că agapa încă nu dispăruse din Biserica Africii, dând naştere la neorânduieli264.5. Un lucru curios aflăm în această vreme, şi anume: credincioşii puteau să ia cu dânşii acasă Sfânta împărtăşanie. Tertulian, prin anii 200-206, dă o soluţie practică credincioşilor scrupuloşi, care pretextau că nu vin la liturghie miercurea şi vinerea, pentru că ajunează şi ar

întrerupe postul împăr-tăşindu-se. El îi îndeamnă să vină la biserică şi în astfel de zile, dar să nu consume pe dată sfântul trup, pe care îl primesc în mână, ci să-1 ducă acasă şi să se împărtăşească cu el după ce s-a102Istoria Liturghiei în primele trei veacuriisprăvit timpul de ajunare265. De altfel, această practică era generală în această vreme şi îşi găseşte explicaţia în împrejurările excepţionale prin care trecea atunci Biserica266.6. Iată că examinarea datelor privitoare la liturghie, risipite în lucrările Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti din veacul III, ne lasă pe deplin convingerea că liturghia Bisericii păstra exact aceeaşi semnificaţie şi aceeaşi structură ca şi în vremea Apostolilor şi a Părinţilor apostolici. Dar aceeaşi lipsă a formularelor liturgice, care să ne potolească curiozitatea asupra rugăciunilor, în care se revărsase pietatea creştină, care să ne lămurească asupra ordinii exacte, în care se înlănţuiau toate amănuntele liturghiei, - aceeaşi lipsă stăruie în tustrele veacurile dintâi. Putem, oare, din această împrejurare, să conchidem inexistenţa unor cărţi liturgice în această epocă de restrişte a Bisericii? E greu de afirmat, deşi o asemenea părere s-a exprimat. Au existat, dar n-au ajuns până la noi? Aceasta este o chestiune pe care o vom lămuri atunci când ne vom ocupa de cărţile liturgice.Acum e nevoie numai să constatăm că, cu toată absenţa unor astfel de izvoare directe şi deci preţioase pentru istoria liturghiei, totuşi întreaga literatură din primele trei veacuri, din toate laturiie Bisericii: din Răsărit (Asia şi Egipt), din Apus şi din Africa proconsulară, este de acord să ne dea informaţii, ce concordă perfect între ele şi se completează, cu privire la descrierea generală a liturghiei.

VIILITURGHIA DUPĂ AŞA ZISELE„ORÂNDUIRI" SAU „ÎNTOCMIRIBISERICEŞTI"1. Lămuriri introductive despre vechile „Orânduiri bisericeşti". 2. Câteva date asupra luilpolit. 3. Cuprinsul diferitelor orânduiri bisericeşti: A) Canoanele lui Ipolit; B) Orânduirea bisericească egipteană; C) Testamentum Domini şi D) Constituţiile sfinţilor Apostoli. 4. Liturghia primitivă în lumina raportului dintre diferitele orânduiri bisericeşti.1. Cu toată mulţimea referinţelor despre liturghie, date de literatura creştină din veacul III, totuşi nu putem ascunde că ele sunt mai indirecte chiar decât cele din primele două vecuri. Propriu-zis, nu aflăm nimic în documentele cunoscute din veacul III, care, prin ele singure, să ne edifice lămurit şi categoric asupra rânduielii întregi şi interne a liturghiei. Datele din literatura acestui veac au mai mult un rol secundar, lămurind pe cele din vremea precedentă şi verificându-se prin cele din epoca următoare; ele sunt mai mult o trăsură de unire între izvoarele liturgicii dinainte şi după aceea. Ele întemeiază cunoştinţele noastre aproape numai

asupra descrierii generale a liturghiei şi a spiritului ei, în această vreme. în privinţa regulilor ei lăuntrice, nu ne spun decât prea puţin ceva nou.în lipsa unor cărţi autentice de cult, se cuvine, totuşi, a se privi ca mărturii preţioase pentru istoria liturghiei din această vreme o serie de documente, a căror provenienţă în forma actuală datează din veacul IV, dar care reproduc rânduieli mai105Preot prof. Petre Vintilescuvechi, cel puţin din veacul III, poate chiar din prima lui jumătate.Ele sunt cunoscute de obicei sub titlul general de „Orânduiri (întocmiri) bisericeşti" (Ordonnances ecclesiastiques, Kirchenordnungen). Foarte de aproape înrudite între ele prin conţinutul lor referitor la liturghie, din care dau părţi asemănătoare, dacă nu chiar identice prin formulele verbale, aceste documente ne înfăţişează liturghia completă, în desfăşurarea ei normală şi firească.Critica încă nu şi-a dat verdictul ei definitiv, nici cu privire la autenticitatea lor, nici cu privire la ordinea cronologică sau raportul exact de înlănţuire între ele. Nu vom aluneca în divergenţele de amănunt ale criticilor, ci ne vom mărgini la acele sumare menţiuni, de natură a înlesni orientarea interesului nostru liturgic. Căci mai presus de controversele criticilor, care - de fapt - se referă la chestiuni secundare, rămâne însemnătatea conţinutului acestor documente. Ele conţin dispoziţii privitoare la săvârşirea cultului creştin, prezentate - desigur, „printr-o ficţiune literară"267 - ca dictate de Mântuitorul însuşi Apostolilor Săi sau de aceştia ucenicilor lor şi culese de un Părinte bisericesc, Clement al Romei ori Ipolit.Sub numirea de Orânduiri bisericeşti, se numără, de obicei:a) Canoanele atribuite lui Ipolit,b) Aşa-numita Orânduire bisericească egipteană,c) Testamentum Domini,d) Constituţiile Apostolilor şie) Epitome.2. Numele lui Ipolit se găseşte menţionat în unele dintre aceste documente, iar discuţia purtată în jurul lor, mai ales în literatura romano-catolică din ultimul timp, s-a silit a scoate la iveală contribuţia personală a acestui scriitor, privit chiar ca autor principal al întocmirilor liturgice din Epitome, Consti-tuţiile apostolice şi Orânduirea bisericească egipteană. De aceea,106Istoria Liturghiei în primele trei veacurisocotim necesar a menţiona câteva date privitoare la persoana lui Ipolit.Preot la Roma la începutul veacului III, Ipolit s-a despărţit de episcopul său, ajungând astfel schismatic, ca reprezentant al unei partide rigoriste adverse episcopului Calist, dar mai probabil pentru rivalităţi personale. Ajuns episcop al partizanilor săi, el s-a menţinut în schismă până în timpul celui de al doilea urmaş al lui Calist, anume Pontianus, cu care în sfârşit s-a împăcat, fiind amândoi exilaţi în Sardinia, unde au şi murit.Ipolit a fost o puternică personalitate, dezvoltând o foarte variată activitate literară între anii 200-235, ca „reprezentant al literaturii greceşti din Roma"268. El a fost dat uitării, iar vasta sa operă literară s-a risipit şi a rămas necunoscută, cu toate că în unele dintre veacurile următoare îl aflăm menţionat de câteva ori foarte elogios prin gura lui Eusebiu, Ieronim, Fotie, Zonara etc.269. Descoperiri făcute însă în ultimele decenii au adus în actualitate scrierile lui Ipolit şi i-au făcut cunoscute din nou numele şi personalitatea. încă din anul 1551, cu ocazia dezgropării ruinelor unei biserici de pe calea Rivoli, în cimitirul lui Ipolit, se descoperise o statuie de marmură ridicată probabil de admiratorii săi şi înfăţişându-1 în costum de filosof, şezând pe un scaun. Statuia se găseşte acum în muzeul din Latran. Pe laturile jeţului se află o lungă inscripţie în greceşte, reproducând ciclul pascal al lui Ipolit şi o listă a cărţilor mai însemnate ale sale. în prima jumătate a acestei liste, sunt menţionate următoarele două titluri:Despre haruri (Ilepi xapianaxov).Tradiţia apostolică ('A7tooTOÂ.iKr| 7tapa8ooiq)Nu s-ar putea afirma în chip absolut sigur dacă aceste titluri se referă la una şi aceeaşi scriere (Tradiţia apostolică despre haruri), sau la două lucrări deosebite: a) Despre haruri şi b) Tradiţia apostolică. Nu lipsesc însă argumente în sprijinul existenţei a două opere deosebite sub aceste două titluri.

Tendinţa literaturii romano-catolice mai noi, în legătură cu această chestiune, este de a indica scrierile de sub cele două107Preot prof. Petre Vintilescutitluri drept origine a datelor despre liturghie din orânduirile bisericeşti enumărate mai înainte, adică a le reduce pe toate la Ipolit. Dar şi aceste două scrieri au avut soarta celorlalte opere ale acestui fecund scriitor, pierzându-se de timpuriu. De obicei însă, se socoteşte că cea dintâi, adică FIspi xapvo(iaT(Bv, trebuie recunoscută sub titlul de împrumut de Didascalia Apostolilor, al cărei original grec s-a pierdut, dar care este reprodus, sub o formă prelucrată, în cele dintâi şase cărţi ale Constituţiilor apostolice, după cum cartea VIII a Constituţiilor apostolice ar reproduce într-o formă adaptată cealaltă scriere: 'ATIOOXOA.VKTI 7tapa5omq270.3. A. - Ne referim, în primul rând, la cele 38 de canoane, puse sub numele lui Ipolit271.Din punct de vedere al liturghiei, ca formular, ele sunt mai puţin interesante decât celelalte orânduiri bisericeşti, întrucât nu ne dau o rânduială completă şi propriu-zisă. Ocupându-se mai mult de disciplină în legătură cu ierarhia, ele cuprind însă şi dese menţiuni şi aluzii liturgice. De aceea, de conţinutul lor ne vom ocupa numai în treacăt, în legătură şi prin comparaţie cu celelalte orânduiri bisericeşti.B. - Mai însemnată este aşa numita Orânduire bisericească egipteană. Sub acest nume, se cunoaşte un document ce se află în trei traduceri şi care ne prezintă o liturghie în legătură cu hitoronia episcopului.a) O versiune a acestei scrieri se află în limba coptă (dialectul sahidic).b) O alta se găseşte în limba etiopiana. Din această limbă au fost traduse în limba latină câteva părţi ale acestui document (formula de hirotonie a episcopului şi anafora euharistică), în anul 1691, de către Job Ludolf în colecţia sa canonică, intitulată Stătuta Apostolorum, pe care însă germanii au numit-o Kirchenordmmgen, de unde le şi vine numele de Orânduiri bisericeşti. O versiune coptă (în dialectul bohairic) a aceluiaşi108Istoria Liturghiei în primele trei veacuridocument a fost publicată în anul 1848 de H. Tattam272, iar în anul 1904 G. Horner publică întregul document în chestiune, laolaltă în versiunile etiopiana, arabă şi sahidică, însoţite de o traducere în engleză2".c) O importanţă deosebită pentru istoria liturghiei câştigă această piesă, impunându-se în atenţia şi interesul general, mai ales după descifrarea unor fragmente latine de pe un palimpsest (pergament întrebuinţat a doua oară, după ce i s-a şters primul scris), descoperit la Verona şi publicat de E. Hauler în anul 1900274. S-a putut constata, adică, cu acest prilej acordul îndeosebi dintre aceste fragmente latine, necunoscute până aci, şi versiunea etiopiana a Orânduirii bisericeşti egiptene, care ne dau, amândouă, una şi aceeaşi rugăciune euharistică de la liturghia făcută cu ocazia unei hirotonii de episcop. După părerea lui Hauler, versiunea orânduirii bisericeşti de pe palimpsestul latin de la Verona ar fi o traducere prea ad litteram după un text grec, în veacul IV, iar F. Nau275, sprijinindu-se pe un text semnificativ din Sfântul Paulin de Nola, îl socoteşte pe acesta autor al traducerii, în anul 408276.Iată, în sfârşit, pasajul din cele două versiuni (latină şi etiopiana) în legătură cu ritul euharistie:„După ce episcopul a fost hirotonit, toţi îi dau sărutarea păcii. Diaconii trebuie săi aducă apoi darurile de jertfă, şi episcopul, întinzând mâinile peste aceste daruri, să se roage împreună cu preoţii dimprejurul său şi să zică:- Domnul să fie cu voi (cu toţi)! Şi tot poporul să răspundă:- Si cu Duhul tău! Apoi:- Sus să avem inimile!- Avem către Domnul!- Să mulţumim Domnului!- Cu vrednicie şi cu dreptate!După aceea, toţi să zică rugăciunea euharistică (de mulţumire) după episcop:109Preot prof. Petre Vintilescu

îţi mulţumim, Doamne, prin prea iubitul Tău Fiu Iisus Hristos, pe Care în zilele acestea mai de pe urmă ni l-ai trimis Mântuitor, Răscumpărător şi Vestitor al voii Tale. El este Cuvântul

cel nedespărţit de Tine, prin care ai făcut toate, după voia Ta; pe Care l-ai trimis din cer în sânul Fecioarei şi trup s-a făcut, născut din Duhul Sfânt şi din Fecioară; Care, împlinind voia Ta şi un popor sfânt dobândindu-Ţi, mâinele Sale întin-zându-şi, a pătimit, pentru ca prin pătimirea Sa să elibereze pe cei care au crezut întru Tine; care, de bună voia Sa, a luat pătimire, pentru ca să desfiinţeze moartea, să rupă legăturile diavolului, să calce în picioare iadul şi săi smulgă pe cei sfinţi, să-i fixeze hotarele şi să-şi arate învierea Sa. Luând, deci, pâine şi mulţumind a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi. Şi aşijderea şi paharul (luând) a zis: Acesta este sângele Meu, care pentru voi se varsă; când faceţi aceasta, faceţi-o întru pomenirea Mea.Aducându-ne deci aminte de moartea şi de învierea Sa, îţi aducem (oferim) această pâine şi acest pahar, mulţumindu-Ţi pentru că ne-ai învrednicit să stăm înaintea Ta şi să-Ţi aducem această slujbă.Şi ne rugăm (te implorăm) să trimiţi Duhul Tău cel Sfânt peste darurile sfintei Tale Biserici şi adunându-i într-unui singur pe toţi sfinţii care le primesc (se împărtăşesc cu ele), să se umple de Duhul Sfânt spre întărirea credinţei întru adevăr.Ca să Te lăudăm şi să Te mărim prin Fiul Tău Iisus Hristos, prin Care laudă şi mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, în sfânta Ta biserică, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!"277.Urmează mai departe o rugăciune de binecuvântare a untdelemnului şi a roadelor pământului, iar după aceea, rugăciuni pentru cei ce se împărtăşesc, „Sfintele, sfinţilor", o binecuvântare, împărtăşirea, mulţumirile după ea, rugăciunea pentru binecuvântarea poporului şi formula pentru concedierea lui278.Anafora de mai sus nu se găseşte însă în toate versiunile din familia egipteană a orânduirilor bisericeşti. Sub forma şi110Istoria Liturghiei în primele trei veacuriîntinderea de aci, o au numai palimpsestul descoperit la Verona şi versiunea etiopiana. Din cea coptă lipseşte, ca şi din aşa-numitele canoane ale lui Ipolit. Ele dau numai dialogul de la început, dintre liturghisitori şi popor, şi adaugă:„Să se roage aşa şi să zică cele ce vin după acestea, potrivit rânduielii sfintei jertfe"279.Benedictinul englez Dom Hugh Connolly s-a silit să demonstreze că fragmentele de la Verona, ca şi versiunile egiptene ale Orânduirilor bisericeşti fac parte din opera-lui Ipolit, intitulată Tradiţia apostolică™, ceea ce înseamnă că ele transmit starea liturghiei din primele decenii ale veacului III. Tot în această scriere ţine să recunoască Achelis281 şi aşa-numitele canoane ale iui Ipolit, deşi Funk282 socoteşte că originea lor aparţine veacului al V-lea sau chiar al Vl-lea285.C. - Un document înrudit cu Orânduirile bisericeşti egiptene este şi cel cunoscut sub numele de Testamentum Domini, -un apocrif (pseudoepigraf) siriac tradus în veacul al VH-lea după un manuscris grec mai vechi; el a fost publicat, pentru prima dată, cu o traducere latină şi adnotat de Patriarhul sirian unit al Antiohiei, Efrem II Rahmani, în anul 1899284.Conţinutul său se înfăţişează ca o prelucrare cu oarecare adaosuri a aceluiaşi material liturgic pe care l-am cunoscut din orânduirile egiptene şi din fragmentele de la Verona. Are în plus liturghia catehumenilor, o ectenie şi o rugăciune zisă de episcop la finele acesteia. Urmează, apoi, sărutarea păcii şi aducerea darurilor la episcop, după cum am văzut şi în documentele egiptene. înainte de „Sus să avem inimile", diaconul îi atenţionează pe cei nevrednici. O curiozitate a acestui document o formează prezenţa propoziţiei liturgice „Sfintele, sfinţilor" la începutul rugăciunii euharistice, după răspunsul poporului: „Cu vrednicie şi cu dreptate". în rest, marea rugăciune euharistică decurge ca şi cea cunoscută din palimpsestul de la Verona şi din versiunea etiopiana a orânduirilor bisericeşti, numai că prezintă multe adaosuri. Cuvintele de instituire privitoare la vin lipsesc. Epicleza se reduce la o scurtă111

Preot prof. Petre Vintilescu

invocaţie adresată „Treimei celei veşnice". înainte de împărtăşire, preotul zice: „Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului"285.D. - Cea mai însemnată dintre orânduirile bisericeşti este, însă, colecţia numită Constituţiile sfinţilor Apostoli. Ea este socotită de critică opera unui compilator, de origine -probabil - din Siria. Cuprinsul său este format din opt cărţi, dintre care cele dintâi şase reproduc, cu oarecare modificări şi elemente noi, o scriere mai veche: Didascalia Apostolilor, care exista în limba siriacă şi în fragmentele unei versiuni latine286. Cartea VII nu este altceva decât Didahia celor doisprezece Apostoli, cu multe interpolări.Importanţa acestei colecţii constă în faptul că ea ne dă cea mai completă liturghie din câte am putut cunoaşte până în această vreme, şi anume în cartea VIII, în legătură cu hirotonia episcopului. Material liturgic cuprind, de altfel, şi cartea II (cap. 57-59), precum şi cartea VII (cap. 33-49).în privinţa vechimii acestei scrieri, critica na căzut nici până azi de acord asupra uneia şi aceleiaşi date. Afară de Funk, care socoteşte vechimea acestei scrieri de pe la începutul veacului V, toţi ceilalţi însă se opresc asupra veacului IV. Harnack, de pildă, este pentru vremea dintre anii 340-360287, iar Dr. Paul Drews se opreşte în preajma anului 350 d.Hr. Părerea generală înclină astăzi pentru a doua jumătate a veacului IV, ca dată a compunerii acestei scrieri.De obicei, liturghia cuprinsă în cartea VIII, sau liturghia clementină, cum i se mai zice, nu este privită ca o liturghie uzuală, ci ca o culegere a unui autor anonim, care s-a folosit de diverse piese liturgice mai vechi, pe care le-ar fi ordonat după planul liturghiei folosite în Antiohia, adică în Biserica Siriei, spre deosebire de liturghia cuprinsă în cartea II şi VII, în care ar fi folosit un tip de liturghie egipteană, în întrebuinţare poate prin regiunea Feniciei. Aceasta este părerea Dr. Anton Baumstark, care se bazează în formularea acestei ipoteze pe felul cum se aleg pericopele din Scriptură pentru a fi citite la112Istoria Liturghiei în primele trei veacuriliturghia catehumenilor, precum şi pe alte mici diferenţe de amănunt. Astfel, în liturghia egipteană, prima pericopă de citit se ia din oricare carte istorică, pe când în cartea VIII din Constituţiile Apostolilor nu se citeşte decât din cele dintâi cinci cărţi ale lui Moise288.în tot cazul, trebuie să reţinem că această scriere reproducea în veacul IV material liturgic mai vechi şi nu putem ascunde impresia puternică pe care ne-o produce liturghia desfăşurată în cartea VIII a Constituţiilor Apostolice, în care se poate constata aevea ecoul atâtor menţiuni, aluzii şi pasaje liturgice cunoscute din literatura veacurilor precedente, precum şi punctul de sprijin larg şi bogat al liturghiilor ortodoxe de astăzi.în ea distingem două părţi bine caracterizate: liturghia catehumenilor întâi, şi apoi cea a credincioşilor, săvârşite -precum am spus - cu ocazia unei hirotonii de episcop. Oficiul trebuie făcut Duminica. în timpul liturghiei catehumenilor, se citeşte din Lege, din profeţi, din Epistolele şi Faptele Apostolilor şi din Evanghelii (cap. 5).Urmează, apoi, cinci serii de ectenii amănunţite, rostite de diacon pentru: catehumeni, energumeni, neofiţi, cei supuşi la pocăinţă şi pentru credincioşi. Poporul răspunde: „Doamne, miluieşte", iar la sfârşitul fiecărui fel de ectenie, episcopul citeşte câte o rugăciune pentru fiecare dintre cele cinci categorii, care o ascultau plecaţi. După aceasta, toţi, afară de cei credincioşi, părăseau biserica la invitaţia diaconului: „Ieşiţi!..." (cap. 6-10).După citirea de către arhiereu a unei noi rugăciuni pentru credincioşi, se dădea sărutarea sfântă, se luau măsuri de ordine prin diaconi în vederea oficierii misterului euharistie, iar liturghisitorii îşi spălau mâinile (cap. 11). Diaconii aduceau apoi episcopului darurile, care erau pregătite pentru Sfânta Jertfă. Tot ce a urmat până aici, după concedierea diferitelor

categorii de catehumeni, era un fel de pregătire introductivă113Preot prof. Petre Vintilescu

pentru ritul euharistie propriu-zis, care se deschidea cu cuvintele din II Cor. 13,14, zise de arhiereu:- „Darul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu-Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!"- Şi cu duhul tău, răspundea poporul. Şi dialogul continua:- Sus mintea!- Avem către Domnul!- Cu vrednicie şi cu dreptate!Episcopul începea apoi o lungă rugăciune euharistică, în care se mulţumea lui Dumnezeu pentru binefacerile creaţiei, pentru acţiunea Providenţei în epoca Vechiului Testament şi pentru binefacerile mântuirii prin Iisus Hristos, făcându-se amintire de patimile, de moartea, de învierea, de înălţarea şi de a doua Sa venire. în cadrul acestei rugăciuni sunt inserate, la momentele indicate de desfăşurarea rugăciunii, cântarea serafimică de trei ori sfânt, cuvintele de instituire de la Cină, invocarea sfântului Duh (epiclesa) şi dipticele sau pomenirea de vii şi morţi pe categorii sociale (cap. 12). Nu este greu să recunoaştem în Liturghierul ortodox de azi şi în moliftele obişnuite la serviciul tainelor, expresii din anafora cărţii VIII a Constituţiilor apostolice.Se pronunţa, după aceea, o ectenie de către diacon pentru primirea darurilor „în jertfelnicul cel ceresc întru miros de bună mireasmă", după care episcopul citea o rugăciune înainte de împărtăşirea clerului şi a poporului. Diaconul zicea apoi:- Să luăm aminte!, iar episcopul completa:- Sfintele, sfinţilor; poporul răspundea:- Unul sfânt, unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl, binecuvântat eşti în veci, amin.Urma împărtăşirea, în timpul căreia se citea psalmul 33, în care se află versetul: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul" (v. 8). După ectenia de încheiere, episcopul rostea o rugăciune de mulţumire după împărtăşire, cerând daruri spirituale şi114Istoria Liturghiei în primele trei veacurimorale ca efecte ale împărtăşirii. Se încheia cu un eefonis, iar diaconul concedia pe credincioşi cu formula: „Ieşiţi în pace!". Cartea VIII cuprinde, precum se vede, un adevărat formular al liturghiei. în comparaţie cu acesta, datele referitoare la liturghie din cartea II ne pun la îndemână în cap. 57 şi 58 numai un plan sau instrucţiuni de tipic ale rânduielii serviciului, stăruind mai mult asupra liturghiei catehumenilor. Se citeau, astfel, în această parte din următoarele cărţi ale Sfintei Scripturi: din cărţile lui Moise, ale lui Isus Navi, ale Judecătorilor, ale Regilor, I şi II Paralipomena şi cărţile despre întoarcerea din captivitate; de asemenea, din cărţile lui Iov, ale lui Solomon şi ale celor 16 prooroci, împărţindu-se citirile în două părţi, adică alternând între doi citeţi. Urma apoi cântarea psalmilor de către o altă persoană - cântăreţul -, poporului fiindu-i rezervat numai stihul de la început.Se citea, după aceea, din scrierile Noului Testament: Faptele şi Epistolele Apostolilor, iar la urmă Evanghelia, zisă de diacon sau preot. După aceasta, preoţii, iar la urmă episcopul, predicau. în urma pregătirilor introductive în liturghia credincioşilor (scularea în picioare, aducerea darurilor de către diaconi, sărutarea păcii şi o ectenie mare), trebuia să se facă Euharistia. Dar despre această parte a serviciului, cartea II nu ne dă decât câteva rânduri, menţionând numai „să se săvârşească Sfânta Jertfă..., şi când s-a sfinţit, să se împărtăşească fiecare categorie de credincioşi cu trupul Domnului şi cu scumpul sânge...".

Am putea spune, deci, că, în timp ce cartea II ne înfăţişează regula liturghiei catehumenilor, cartea VIII ne-a păstrat serviciul întreg al liturghiei credincioşilor. Cartea VII cuprinde numai elemente înrudite cu rugăciunile liturghiei, precum şi reguli în legătură cu rânduiala botezului şi a mirungerii.E. - Acelaşi material aproape, ca şi cartea VIII a Constituţiilor apostolice, dar cu unele omisiuni, îl conţine şi scrierea cunoscută sub titlul mai mult convenţional: Constituţiile date prin Ipolit. Propriu-zis, această scriere nu are o liturghie. Ea este115Preot prof. Petre Vintilescumai mult un rezumat, aproape textual, după Constituţiile apostolice sau după o lucrare originală anterioară acestora289. De aceea, acest document este cunoscut şi sub denumirea de Epitome (al Constituţiilor apostolice).4. înrudirea, până aproape de identitate, a acestor documente constituie o situaţie propice pentru concluzii interesante cu privire la uniformitatea liturghiei primitive.Desigur, dacă s-ar putea determina în chip neîndoielnic autorul de la care derivă la origine, s-ar ajunge la concluzii mai precise cu privire la vechimea tipului de liturghie pe care îl reproduc şi care, mai mult decât în marile sale linii, se găseşte în concordanţă cu liturghia ortodoxă de astăzi. De fapt, în vremea din urmă, mai ales în urma demonstraţiilor lui Dom Hugh Connolly, se înclină spre Ipolit, ca autor principal al materialului din aceste scrieri, precum deja am menţionat. Numele lui însă nu se întâlneşte decât în două dintre documentele în discuţie. O dată ca titlu într-o versiune arabă şi în alta etiopiana a canoanelor lui Ipolit, şi a doua oară în Epitome sau aşa-numitele Constituţii date prin Ipolit (partea II)290. înrudirea însă şi uneori chiar identitatea acestor scrieri cu părţi din celelalte din aceeaşi familie conduc la aplicarea axiomei aritmetice: două cantităţi egale cu a treia sunt egale între ele. Toate aceste documente s-ar referi, prin urmare, mai mult sau mai puţin direct la Ipolit, deci ar reproduce starea liturghiei de la începutul veacului al treilea.Cel puţin, dacă critica ar fi convenit definitiv şi unanim cu privire la vechimea şi raportul de prioritate dintre aceste scrieri, chestiunea tipului liturghiei cuprinse în ele ar fi, desigur, clarificată. Discuţia este însă încă deschisă, chiar după documentările benedictinului englez Connolly. Deja dinainte de dânsul, pentru Achelis, cea mai veche dintre Orânduirile bisericeşti erau considerate canoanele lui Ipolit, pe care el le socotea operă autentică a acestuia, datând de pe la anul 220; din116Istoria Liturghiei în primele trei veacuriele ar fi derivat toate celelalte, în ordinea următoare: Orânduirile bisericeşti egiptene, Constituţiunile prin Ipolit şi, în cele din urmă, Constituţiile apostolice. Dimpotrivă, Funk inversa exact ordinea, socotind originară Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cam prin preajma anului 400 d.Hr., iar Canoanele lui Ipolit abia de prin veacul VI. Mai probabilă este însă ipoteza episcopului scoţian de Moray, Dr. J. Maclean. El respinge - şi poate pe drept cuvânt - ideea derivării acestor orânduiri eclesiastice unele din altele, rămânând la convingerea că toate acestea reproduc mai mult sau mai puţin fidel un alt document liturgic mai vechi, care este sursa tuturor, fără fi ajuns până la noi în original. Mai vechi şi mai aproape de acesta ar fi Canoanele lui Ipolit - desigur nu în forma augmentată în care le cunoaştem astăzi. Originea lor ar fi în prima jumătate a veacului IV; cam din aceeaşi vreme ar proveni şi orânduirile bisericeşti din familia egipteană, iar Testamentum Domini ar marca jumătatea veacului IV. Ceva mai târziu ar veni Epitome, iar la sfârşitul aceluiaşi secol, Constituţiile Sfinţilor Apostoli.Ipoteza nu este lipsită de temei, dacă ne gândim că mai noi este natural să fie Orânduirile bisericeşti mai augmentate. Prin urmare, Constituţiile Sfinţilor Apostoli, care cuprind o liturghie întreagă şi cu rugăciunile cele mai lungi, adică cele mai dezvoltate, reprezintă o întocmire bisericească mai nouă decât celelalte similare ei. Scrise, sau mai bine zi transcrise,

într-o vreme când liturghia Bisericii din Siria luase o dezvoltare caracteristică acestei laturi a Bisericii, era natural ca aceste întocmiri să poarte notele specifice ale cultului creştin din regiunea în care ele apăreau.Numele lui Ipolit, care revine cu stăruinţă în legătură cu aceste scrieri, îşi poate avea rostul lui. Dacă acest poligraf nu este autorul nici uneia dintre ele în forma lor de azi şi chiar dacă el nu este nici autorul original al sursei lor, totuşi rolul lui nu poate fi exclus, cel puţin ca mijlocitor sau transmiţător al unei tradiţii liturgice dinainte de el, deci al unui tip primitiv de liturghie. Chiar titlul scrierii sale, Tradiţia apostolică, îşi are117Preot prof. Petre Vintilescuelocvenţa sa semnificativă în legătură cu această concluzie. Consonanţa generală a acestor documente şi în cele mai multe privinţe până la micile amănunte, cu toate datele şi docu-mentele liturgice din cele dintâi trei veacuri, ne îndeamnă a vedea în scrierile, cunoscute sub titlul de Orânduiri bisericeşti, transmiterea tipului primitiv al liturghiei Bisericii. Discuţia poate fi numai cu privire la gradul de originalitate primitivă sub care a ajuns să fie transmis acest rit de scrierile în cauză.Dr. Ferdinand Probst socotea că liturghia înfăţişată în Constituţiile Sfinţilor Apostoli este aproape exact liturghia oficiată în Biserica întreagă, din vremea Apostolilor până prin veacul al IV-lea. în sprijinul părerii sale, el invocă ecoul până la literă în cartea VIII a Constituţiile apostolice a formulelor liturgice citate în diferiţi autori creştini ai primelor trei veacuri creştine, pe care Probst îi pune chiar în paralel291. Dar mai aproape de realitate se găseşte Dr. Paul Drews, care priveşte liturghia numită clementină nu chiar ca însuşi ritul primitiv universal, ci numai ca o redactare mai târzie a acestuia, şi anume cam pe la anul 350 d.Hr. El se întemeiază pe consonanţa ce se constată între liturghia clementină, pe de o parte, iar de de altă parte, pe lunga rugăciune din epistola lui Clement al Romei către Corinteni, rânduiala liturgică din prima apologie a Sfântului Iustin Martirul şi unele pasaje din Novatian (De Trinitate, 1 şi 8), un scriitor din veacul III292. Această consonanţă nu se mărgineşte numai la alăturări accidentale, ci merge chiar până la expresii şi înlănţuiri în aceeaşi ordine. Astfel, marea rugăciune euharistică (anafora) din cartea VIII a Constituţiilor apostolice reproduce, aproape cu aceleaşi calificative, aceeaşi listă a sfinţilor patriarhi din Vechiul Testament, citată în rugăciunea din epistola lui Clement al Romei; desigur, paralelismul s-ar putea prelungi. De asemenea, rânduiala, mai mult cu caracter de tipic, din prima apologie a sfântului Iustin se proiectează perfect în forma dezvoltată a liturghiei Constituţiilor apostolice.118Istoria Liturghiei în primele trei veacuriCu toate acestea, Baumstark, precum am văzut, ca şi Brightman29î privesc liturghia redată de Constituţiile apostolice în cartea VIII ca opera unui compilator, al cărui stil şi inven-ţiune s-ar reflecta în această scriere. Prin urmare, liturghia aceasta n-ar fi fost un formular în întrebuinţare bisericească şi n-ar putea deci însemna o contribuţie pentru cunoaşterea stării reale a cultului Bisericei în primele trei veacuri.Ea însă se desfăşoară prea natural şi se înrudeşte prea de aproape cu liturghiile ortodoxe de astăzi, ca să putem crede că era o simplă creaţie artificială personală, care nu cunoştea viaţa din adunările creştine. Pe de altă parte, atâtea puncte de contact cu expresiile liturgice din literatura creştină a primelor trei veacuri este departe de a însemna un fapt în defavoarea liturghiei din Constituţiile apostolice, care să ni le prezinte ca pe un organism fără viaţă. O simplă construcţie cu citate din diverşi scriitori ar fi dat mai degrabă un mozaic decât o unitate vie şi cu o înlănţuire firească. Mai natural este să admitem o sursă comună, atât pentru aceşti scriitori, cât şi pentru liturghia din Constituţii, aşa cum zice Drews. Această sursă n-a putut fi decât liturghia primitivă. Mai înainte de a fi fost scrisă, sau fiind chiar deja scrisă, ea a putut fi cunoscută atât de litur-ghisitori, cât şi de credincioşi. Unele formule, chiar din rugăciunea

euharistică (anafora), care se recita în auzul credincioşilor, au putut rămâne în mintea tuturor. Ele au putut fi, deci, întrebuinţate în anumite ocazii de diverşi scriitori bisericeşti, în operele lor, aşa că nu-i de mirare că ele îşi găsesc ecoul şi se verifică în liturghia din cartea VIII a Constituţiilor apostolice, care, la rândul ei, ne transmite liturghia primitivă, însă într-o formă prelucrată, în conformitate cu unele dezvoltări, pe care liturghia începuse să le primească în Biserica din Siria, chiar în veacul III294.

VIIICONSIDERAŢII ŞI OBSERVAŢIIASUPRA UNIFORMITĂŢII LITURGICEÎN PRIMELE TREl'VEACURI

1.0 coliziune aparentă între libertatea de improvizaţie a liturghisitorului şi uniformitatea liturgică. 2. Limitele improvizaţiei vechi în liturghie. 3. Sensul apostolicităţii ritualului. 4. O uniformitate liturgică în primele trei veacuri, dincolo de micile variaţii de amănunt.1. Chestiunea rugăciunii impovizate de liturghisitor în serviciul euharistie, despre care ne vorbesc Didahia celor 12 Apostoli şi sfântul Iustin Martirul şi Filosoful ridică - şi pe drept cuvânt - problema seriozităţii afirmaţiei despre o rân-duială liturgică fixă şi generală, în Biserica primitivă. Cum se împacă o astfel de libertate personală cu ideea unităţii, continuităţii şi uniformităţii liturghiei din cele dintâi trei veacuri creştine?O regulă sau o rânduială generală liturgică exista, într-adevăr, şi ea era vie în conştiinţa Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti de atunci. Ea era mai mult decât un lucru în realizare, chiar pe vremea Sfântului Apostol Pavel. întocmirea liturghiei într-o anumită ordine era un lucru chiar realizat în această vreme, deoarece, în prima sa Epistolă către Corinteni, el le scria în legătură cu Euharistia, ca „toate cu cuviinţă şi după rânduială (KCCTCC xa^iv) să se facă"295.Iar în capitolul 11,20-34, Apostolul nu făcea altceva decât să le schiţeze şi să le pună în vedere rânduială invariabilă a acţiunii liturghiei, aşa cum se urma în Bisericile din121Preot prof. Petre Vintilescuvremea sa; era numai o schiţă generală, pentru că - aşa cum observa Fericitul Augustin în legătură cu acest pasaj -Apostolul ar fi depăşit cadrul unei epistole dacă ar fi inserat în textul ei ordinea amănunţită a liturghiei296. De altfel, am văzut că la o astfel de rânduială se refereau Clement Romanul 297 Sfântul Iustin Martirul298, Sfântul Ciprian299, iar Clement al Alexandriei o invocă drept KCCVOOV triq EKid.r|aia<; (rânduială Bisericii întregi)300. Toţi o considerau provenind de la Apostoli, ba chiar de la Iisus, prin mijlocirea lor. Pe de altă parte, titlul Tradiţia apostolică al scrierii lui Ipolit este o denumire semnificativă în legătură cu chestiunea care ne preocupă.Cu toate acestea, Didahia celor doisprezece Apostoli garantează dreptul profeţilor la improvizaţie în liturghie, când prevede: „Profeţilor îngăduiţi-le să rostească oricâte rugăciuni vor voi" (X, 7), iar Sfântul Iustin ne spune că „proestosul (episcopul) înalţă rugăciuni şi mulţumiri atât cât poate" (LXVII, 5). De asemenea, versiunea coptă a Orânduirii bisericeşti egiptene cuprinde menţiunea că liturghisitorul se poate ruga liber. De aceea, din acest document lipseşte chiar marea rugăciune euharistică (anafora). Mai putem vorbi, deci, de o uniformitate liturgică, când fiecare episcop ori slujitor înzestrat cu harisma profeţiei putea compune rugăciunea euharistică după inspiraţie?2. Pentru lămurirea unei astfel de chestiuni, este nevoie să precizăm mai întâi la ce se reducea libertatea profeţilor de a mulţumi.Din cele ce se văd mai ales în învăţătura celor doisprezece Apostolim, pare că libertatea profeţilor

de a se ruga în voie îşi avea locul după împărtăşirea credincioşilor, deci la sfârşitul slujbei. Prin urmare, în primul rând, eventualele variaţiuni verbale nu puteau să atingă esenţialul ritualului liturgic.122Istoria Liturghiei în primele trei veacuriîn al doilea rând, chiar când această improvizaţie privea întregul marii rugăciuni liturgice (anafora), rânduială liturgică nu era alterată, pentru că libertatea liturgului nu se mişca decât în cadrul schemei deja fixate a liturghiei. O astfel de schemă, pe care o putem numi liturghia apostolică, exista, pentru că am văzut-o invocată în atâtea rânduri în desfăşurarea timpului din cele trei veacuri primare; ea era generală, pentru că pornea din Ierusalim, originea misionarismului creştin, aşa încât se poate explica uşor, prin unitatea de origine, consonanţa mărturiilor despre liturghie din diferitele părţi ale Bisericii. Cadrul general fiind fixat şi sensul sau tema rugăciunilor fiind determinată, improvizaţia avea să se mărginească, deci, la avânt, la cuvinte şi la unele amănunte, ca obiect sau teme secundare ale rugăciunii euharistice.Situaţia trebuie reprezentată cam în chipul următor:Era obiceiul ca liturghia să fie oficiată de episcop cu soborul său de preoţi. Aceştia îşi uneau glasul ori rugăciunea lor în taină cu cea a episcopului numai în părţile sau formulele esenţiale ale Euharistiei, care erau, desigur, uniforme. în pasajele însă în care episcopul îşi executa singur rolul său, „îi era îngăduit să improvizeze, în legătură cu anumite puncte, ca, de pildă: motivele variabile de recunoştinţă sau omagiile diferite de adus lui Dumnezeu... ori şi categoriile de persoane de pomenit - vii sau morţi, adică dipticele"302. Aşa au rezultat diferitele anafore. Serviciul liturghiei euharistice era unul şi acelaşi, numai anaforele variau prin unele amănunte, care au dus la deosebiri verbale, dar şi acestea mărginite la unele pasaje din conţinutul lor.Se înţelege însă că atunci când coliturghiseau doi ori mai mulţi episcopi, cum era la liturghia pentru hirotonia unui episcop nou, de pildă, toţi colitughisitorii trebuiau să recite rugăciunile în tot timpul slujbei. Nici unul dintre ei, prin urmare, nu putea să improvizeze, ci erau obligaţi să observe în chip riguros tema oficială a rugăciunii euharistice, aşa cum o transmiseserâ Apostolii de la Mântuitorul503.Preot prof. Petre Vintilescu3. Pe de altă parte, apostolicitatea ritualului nu trebuie înţeleasă ca ceva riguros unic, stabilit şi întocmit printr-o înţelegere a tuturor Bisericilor, ci - precum observă Dom Paul Cagin - ca un punct al tradiţiei, de la care se porneşte, „al tradiţiei relativ libere şi totuşi conformă, de fapt, cu Memorialul celebrat de Apostoli în comun, în primele zile"504. Deci dreptul de improvizare al profeţilor putea să ducă la o variaţie pur verbală în rugăciunea euharistică, la o dezvoltare a diferitelor ei părţi, dar în aceeaşi direcţie, ca o explicare, care însă n-a depăşit niciodată tema şi cadrul ei. Liturghia primelor trei veacuri se înfăţişează, deci, „ca un tip uniform, încă fluid şi susceptibil de modificări de amănunt"305. Unitatea însă nu era desfiinţată; momentele acţiunii liturgice şi înlănţuirea lor se succedau în aceeaşi ordine, ceea ce îngăduia, precum am văzut, coliturghisirea în sobor a clericilor din diferite părţi ale Bisericii, cum a fost cazul episcopilor Policarp din Smirna şi Anicet din Roma, la anul 155. Era şi natural, de altfel, o astfel de situaţie în această vreme în care Bisericile se găseau în raporturi de interdependenţă, prin originea lor misionară; cele mai noi liturghiseau după modelul predat şi învăţat de la cele mai vechi, iar călătoriile misionare susţineau şi verificau uniformitatea liturgică.Improvizaţia inspirată a harismaticilor n-a însemnat distrugerea uniformităţii liturgice, după cum pe terenul catehezei apostolice unitatea evangheliilor sinoptice, cu toate variantele lor, este susţinută tocmai de unitatea de inspiraţie306. „După cum inspiraţia nu împiedică evangheliile sinoptice de aşi avea caracterele lor proprii, menţinându-le totuşi în unitatea mărturiei apostolice, tot aşa şi improvizaţia harisma-tică trebuia să fie capabilă a menţine în liniile apostolice multiplicitatea anaforelor, pe care ea le inspira, zice Dom. P. Cagin. Nici

inspiraţia, nici harismele nu sunt agenţi de confuzie, despărţite una de cealalaltă, pentru ca să lase oamenii şi lucrurile târâte de valuri. în lipsa unui for de canonicitate, pe care trebuie să renunţăm al întâlni în acel timp, Sfântul Duh124Istoria Liturghiei în primele trei veacuriveghea - se cuvine să credem acest lucru - asupra instituţiilor şi tradiţiilor, pe care El le crea în Biserică... Că mai apoi, la urma urmelor, dar totuşi foarte de timpuriu, acestei tradiţii verbale i s-a substituit tradiţia scrisă sau, mai bine zis, tradiţiile scrise, care trebuiau să dobândească într-o zi, cu dezvoltările variate, care puţin câte puţin le deosebeau din ce în ce mai mult, puterea de obicei disciplinar şi, în sfârşit, de canon (rânduială) propriu-zis, nimic nu este mai verosimil şi nu explică mai bine starea de lucruri în diferitele momente ale istoriei liturgice"307. Din mulţimea anaforelor, Biserica a consacrat mai târziu pe una sau, mai bine zis, pe unele din serviciul consemnat în formularele sale, şi anume pe acelea care se găseau mai apropiate de formula apostolică.4. Fără îndoială, până în veacul III, Biserica câştigase foarte mult ca suprafaţă şi profunzime, ca să nu se fi ivit unele mici variante în oficiul liturgic, înlesnite fie de transmitere, fie de lipsa de dispoziţii precise cu privire la unele amănunte lăsate la aprecierea sau la voia celui mai mare, fie de predilecţii pentru o expresie sau alta. Astfel, într-un fel vedem grupate citirile din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament în cartea a II-a Constituţiilor Sfinţilor Apostoli, şi în alt fel în expunerea serviciului liturgic din cartea VIII a aceleiaşi scrieri. De asemenea, la Sfântul Ciprian aflăm interjecţia liturgică „sursum corda" (sus inimile), ca în liturghia de astăzi, pe când Constituţiile apostolice (cartea VIII) au forma „Avco TOV VOUV" (SUS mintea). Chiar în veacul III se iveşte un prilej pentru semnalarea acestor mici deosbiri, în ciuda unităţii şi uniformităţii liturgice. Astfel, episcopul Firmilian al Cezareii Capadociei se plângea Sfântului Ciprian, într-o scrisoare din toamna anului 256, de presiunea pe care o făcea papa Ştefan I pentru a impune celorlalte Biserici punctul de vedere al Romei cu privire la botezul ereticilor. „Sunt deosebiri - zicea el - cu privire la multe servicii divine şi nu se îndeplinesc toate lucrurile la Roma ca125Preot prof. Petre Vintilescu

la Ierusalim; şi în alte provincii încă, lucrurile variază, după deosebirile de oameni şi locuri şi, totuşi, aceasta nu constituie desfacerea unităţii Bisericii universale"508.Unitatea liturgică nu este deci sfărâmată până la finele veacului III, cu toate micile diferenţe cu caracter secundar. Aşa-numitele Orânduiri bisericeşti, care - am văzut - transcriu în veacul IV liturghia veacurilor precedente, mărturisesc despre o uniformitate, cu o relativitate foarte redusă, a unuia şi aceluiaşi tipic liturgic în toată Biserica primelor trei veacuri.Aprilie, 1930

NOTEli Mt. 4, 23; 9, 35; 12, 9; 13, 54. Mc. 1, 21; 3,1; 6, 2. Le. 4,15-44; 6, 6,13,10. In 6, 59.2. Mt. 26, 55.3. In 18, 20.4. Mt. 21,13; Mc. 11,15; Le. 19,16; In 2, 14-16.5. Le. 6,12; 22, 41.6. Mt. 6, 6.7. Mt. 18,19-20.8. In 6, 23; Mt. 6, 5-7.9. Mt. 6, 5-7.10. Mt. 6, 9-13.11. Mt. 26, 26-28; Mc.14, 22-24; Le. 22,19-20. 12.1 Cor. 11, 23-25.13. In 6,48-66.

14. Le. 24, 53.15. Fapte 1, v. 12-14.16. Fapte 2,1.17. Ca cea exprimată de Raynaud în Liber de prim. Mis., cap. 2 (Cf. Cardinalul Bona, De la Liturgie, II ed., Paris, 1874,1.1, p. 43).18. Cf. J. Schousboe, La Messe la plus ancienne, în Revue de l'histoire des religions, Paris, t. XCVI, No. 5,1927, p. 241.19. Lc.24, 49 şi Fapte 1, 4.20. Cf. Fapte 1, 6.21. Fapte. 2,1.22. Cf. Dom Jean de Puniet, La liturgie de la messe, Avignon, 1928, p. 46.23. Cf. Pierre Batiffol, ttuăes d'Histoire et de Theologie positive, deuxieme serie, huiteme ed., Paris, 1920, pag. 116.

127Preot prof. Petre Vintilescu

24. Cf. şi Fapte, cap. 5, 42.25. Dom Jean de Puniet, La liturgie de la messe, p. 48-49.26. Această situaţie a dat prilej să se afirme că adunările intime de cult de acum erau „o creaţie care data deja din epoca lui Iisus"; o liturghie creştină consistentă şi individualizată în esenţa ei din primul ceas n-ar fi putut fi, adică, posibilă decât ca rezultatul unei practici îndelungate, începând chiar din vremea predicii Mântuitorului. în acest scop, s-au interpretat diferite locuri din Evanghelii (Mc. 10, 21; Lc.12, 32; Mt.18, 19; Mc. 3, 20, 31; 6, 34 etc.) în aşa chip, ca să se ajungă la existenţa unei congregaţii noi religioase, care era preocupată să realizeze împărăţia lui Dumnezeu îndeosebi prin adunările de cult, în care - după concepţia populară de atunci - rugăciunea şi masa (frângerea pâinii) rezumau acţiunea sfântă a întregii vieţi a comunităţii. J. Schousboe a întreprins susţinerea unei astfel de teme în studiul citat mai sus, La messe la plus ancienne, publicat în „Revue de l'histoire des religions", No. 5 din 1927, pp. 193-256. Domnia sa interpretează în sensul unor şedinţe ale cultului creştin masa de la Emaus, înmulţirea pâinilor în pustie, ca şi cazul, pe care-1 menţionează Evanghelia după Marcu (3, 20), când, din cauza îmbulzirii poporului, Iisus şi ucenicii Săi „nu puteau nici să mănânce pâine". Tema din studiul lui Schousboe intră în sistemul oficial protestant, care nu vrea să vadă în Euharistia de la Cina cea de taină instituirea liturghiei creştine, ci numai aplicarea mai târzie a unei teologii hristologice la mesele rituale păgâne ori iudaice. în această preocupare îşi află explicaţia o apreciabilă doză de imaginaţie, de pasiune după noutate şi originalitate, care duc în protestantism la forţarea sensului textelor, la substituirea prin păreri subiective şi la interpretări fără temei în domeniul faptelor. Este destul să ne amintim că Sfintele Evanghelii nu pomenesc de vreun alt fel de participare la cult a Mântuitorului cu Apostolii Săi, decât la cultul public iudaic. Chiar patimile şi moartea Sa au loc cu ocazia venirii Sale în Ierusalim pentru sărbătoarea Paştelui. Prin urmare, nici un semn de practicarea unui cult aparte de către ucenicii Domnului, în timpul activităţii Sale. în ziua Cincizecimii, Euharistia intră în funcţie precisă ca liturghie creştină, pentru că Sfântul Duh operase în domeniul entuziasmului practic religios aceeaşi miraculoasă înţelegere şi pătrundere, precum în domeniul convingerii dăduse siguranţă Apostolilor până la martirism.128Istoria Liturghiei în primele trei veacuri27. Cf. Pierre Batiffol, op. cit, pag. 117.28. Fapte 3,1.29. Fapte 22,17.30. Dom Suitbert Băumer, Histoire du Breviaire, trad. fr. par Dom Reginald Biron (Paris, 1905,1.1, pag. 46).31. Fapte 18, 21.32. Fapte 20,16.33. Fapte 5, 20.34. Fapte 3,11 şi 5,12.35. Cf. H. Leclercq, Laudes (Dict. d'arch. chretienne et de liturgie, fasc. 86-87, pag. 1887 şi 1888).36. Cf. şi P. Lebedev, Liturgica, trad. de icon. N. Filip, Bucureşti, 1899, p. 26.'

37. Fapte 12,12; cf. şi verset. 6-11.38. Cf. şi H. Lesetre, La sainte Eglise au siecle des apotres, Paris, t.I, pag. 96.39. Zokler, Handbuch der theologischen Wissenschaften, t. IV: Zeschwitz: Prakt. Theologie, Nordlingen, 1875; No. 6: Die Liturgie des christi. Gemeindegottesdienstes nach ihrer geschichtl. Entwicklung, p. 399 (Cit. după dom Suitbert Bâumer, op. cit, pag. 47).40. Fapte 20, 7.41. Fapte 16, 8, 2 Cor. 2,12. 42.1 Cor.16,1-2.43. Fapte, ibidem, v. 11.44. Aceasta este o ipoteză formulată de dom Cagin şi a fost adoptată de dom F. Cabrol, Le livre de la Priere antique VI ed., pag. 2 31; cf. şi dom H. Leclercq, Laudes, op. cit., pag. 1888-1889; dom Suitbert Băumer, op. cit, pag. 48.45. Dom F. Cabrol, Les origines liturgiques, Paris, 1906, pag. 50.46. Cf. H. Lesetre, op. cit, tom. II, pag. 327.47. Christenthum und Kirche zurZeit der Grundlegung, Regensburg, 1860, p. 348 şi 355 (cit. după dom S. Băumer, op. cit, pag. 47).48. Fapte 10, 9.49. Efes. 5,19; Col. 3,16.50. Cf. şi Adrien Fortescrue, La Messe, trad. de l'anglais par A. Boudinhon, Paris, pag. 8.51. Iac. 2,2; Evr. 10,25.129Preot prof. Petre Vintilescu52. Cf. şi Pierre Batiffol, op. cit, pag. 100. 53.12, 5.54. Rom.16, 4.55. Cor. 16,19.56. Col. 4,15, 16.57. Cbr. 11,22. Cf. şi P. Lebedev, op. cit, pag. 25. 58.1 Tim. 2,1 sq.59. Evr. 13,10.60. Evr. 10, 25.61. Cf. ICor. 11, 3462. Dom Prosper Gueranger, Institutions liturgiques, II ed., Paris, 1878, p. 3. Lucrul este atât de adevărat, încât chiar un protestant a fost nevoit să mărturisească că „ştiinţa a ajuns să recunoască că studiul Noului Testament şi al Istoriei bisericeşti nu poate să dea o lămurire atât de bună cu privire la datele liturgice, ci, dimpotrivă, deschiderea vechilor liturghii este în stare să arunce o lumină nebănuită pentru înţelegerea Noului Testament şi a evenimentelor istorice. Căci viaţa unei religii pulsează în cel mai înalt grad nu în scrierile sale întâmplătoare, ci în cultul său şi aici trebuie cunoscută" (Andreas Duhni, Gottesdienst im ăltesten Christentum, Tiibingen, 1928, pag. 4).63. Le. 11, 1.64. Cf. Adrien Vigourel, Liturgies et spiritualite, Paris, 1927, pag. 33-34.65. Cf. Fapte 1, 3. Sf. Iustin Martirul şi Filosoful susţine că Mântuitorul a dat Apostolilor Săi astfel de instrucţiuni chiar în ziua învierii, când li s-a arătat (cf. I Apolog. LXVII, 7). Istoricul Eusebiu din veacul IV precizează că aceasta s-a petrecut pe muntele Măslinilor, în locul pe care împărăteasa Elena a ridicat biserica înălţării (De vita Constantini, III, 43. P.G. XX, col. 11Q.4; cf. şi Demonstratio evangelica, VI, 18, P.G., t. XXII, col.458).66. Das Gedăchtnis des Herrn in der altchristlichen Liturgie, Freiburgim Breisgau, 1922, pag.ll.67. Fapte 2, 42, 46 etc.68. ICor. 11, 20 şi 10, 21.69. Adrien Vigourel, op. cit, pag.XIV.70. Cf. şi P. Batiffol, op. cit, pag. 91.71. ICor. 11, 23-26.72. Le. 22,19-20.130Istoria Liturghiei în primele trei veacuri73. Adrien Fortescue, La Messe, trad. de l'anglais par A. Boudinhon, Paris, pag.4.74. Mt. 26, 26-28 şi Mc. 14, 22-24.75. ICor. 11,20-22.76. L. Duchesne (Origines du culte chretien, ed. V, 1920, pag.50 n.l; Histoire ancienne de l'Eglise, t.I, III ed. p.47 şi 48), H. Lesetre (op.cit, t.I, p. 225, t. II, p. 334) şi dom F. Cabrol (Le livre de la Priere antique, VI ed.,

p.78 şi 82) sunt de părere că agapa preceda Euharistia. Cf. şi dom Jean de Puniet, La liturgie de la messe, Avignon, 1928, pag. 51. Acest uz se referea, de altfel, la împrejurarea că Mântuitorul săvârşise Sfânta Euharistie la sfârşitul unei mese. împărtăşirea pe mâncate, . obişnuită în veacul al IV-lea, în Cartagina şi în unele localităţi din Africa, în seara Joii Mari, se motiva tocmai prin imitarea Mântuitorului (canon. 32, Hippo, 393). Chiar o dispoziţie (can. 50) a unui sinod local ţinut la Cartagina în anul 397 consfinţea un asemenea uz pentru Bisericile africane; dispoziţia aceasta a fost anulată însă de sinodul II Trulan (can. 29; vezi şi can. 48 Cartagina). Istoricul Socrate (Ist. bis. V, 22; cf. şi Sozomen, Ist. bis. VII, 19) consemnează acelaşi caz curios pentru creştinii egipteni, din vecinătatea Alexandriei, şi pentru cei din Tebaida, care săvârşeau Euharistia Sâmbăta seara şi se împărtăşeau cu sfintele taine la sfârşitul unei mese formate din mai multe feluri de mâncare. Era, desigur, un ecou al unei practici apostolice - nu ştim însă cât era de generală sau era numai locală (Corint) - dar, nu mai puţin, o excepţie faţă de uzul general constatat în veacul II (Tertulian: Ad uxorem, II, 5. P.L. t. I, col.1269) de a se lua împărtăşirea pe nemâncate. Această din urmă practică era şi în epoca Constituţiilor apostolice, ca şi ceva mai târziu, pe vremea sfântului Ioan Hrisostom. Acesta a fost nevoit să se apere împotriva clevetitorilor, care-i puneau în sarcină vina de a fi împărtăşit pe câţiva creştini după ce ar fi luat masa (Ep. III către episcopul Chiriac). Cf. Prof. A.P. Golubţov, Liturghia în primele veacuri ale creştinismului, rev. „Vestitorul teologic", Moscova, august 1913, pag. 628 (trad. de d. I. Stadniţchi).77.1 Tim. 2,1.78.1 Cor. 14, 2,33. Era „ca o adevărată liturghie a Duhului Sfânt după liturghia lui Hristos" (L. Duchesne, Ies origines du culte chretien, ed. V, 1920, pag. 49).79.1 Cor. 14,16.80. Nu putem afirma dacă textele din I Tes. 5, 26; Rom. 16,16; I Cor. 16, 20 şi I Pt. 5, 14 pot fi interpretate în sprijinul uzului liturgic131Preot prof. Petre Vintilescu

Istoria Liturghiei în primele trei veacurial „sărutării păcii" chiar în această vreme, iar cele din I Tim. 6,12, în favoarea unei mărturisiri publice de credinţă, cum este de părere Adr. Fortescue, op.cit., p. 7. Aşa ar rezulta însă din următoarele cuvinte ale lui Origen {In epistolara ad Rom., cap. XVI): „din acest limbaj a rămas în biserici obiceiul ca fraţii să-şi dea sărutarea, după rugăciuni".81. ITes. 5, 27; Col. 4,16.'82. Fapte 13,15.83. Fapte 20, 7; I Tim. 4,13 şi I Cor. 14, 26.84. Efes. 5,19.85. 3,16.86. leş. 15 1-19; Deut. 32,1-24. 87.1 Regi 2,1-10.88. Avac. 3,1-13.89. îs. 26, 9-17.90. Iona 2, 3-10.91. Dan. 3, 24-90.92. Le. 1, 68-79.93. Le. 2, 29-32.94. Le. 1, 46-54.95. Cf. P. Lebedev, op.cit, pag.21; Dr. V. Mitrofanovici, Liturghia Bisericii drepteredincioase răsăritene, Cernăuţi, 1909, pag. 300-310, 438; F. Cabrol, Cantiques, Dict. d'Arch. Chret. et de Liturg. t.II, 2e part, pag. 1975-1976; Le livre de la Priere antique, pag.13-6, 26-32; Adr. Fortescue, op.cit, pag.6.96. Adr. Fortescue, op.cit, p.6.97.1 Tim. 3,16. A se vedea şi I Tim. 6,15, II Tim. 2,11-13.98. Efes. 5,14.99. Rom. 13,11.100. Dom Suitbert Băumer, op.cit, pag.2.101. Cf. învăţătura celor 12 apostoli IX, 2, 3; X, 2 şi 5.102. Rom. 5,11; cf. şi 6,11 etc.103. Cf. L. Duchesne, Origines du culte chretien, V ed., Paris, 1920, pag. 49; Adr. Fortescue, op.cit, pag.6.104. A. Fortescue, op.cit, pag.5105. 14, 26, în care Apostolul, dând instrucţiuni în legătură cu manifestarea harismelor, zice: ,£e este, dar, fraţilor? Când vă adunaţi, fiecare dintre voi psalmi are, învăţătură are, limbă are, descoperire are, tălmăcire are. Toate spre zidire să se facă".106. Cf. Adr. Fortescue, op.cit, pag. 10.

107. Cf. Dom Suit. Băumer, op.cit, pag. 58.108. Criticii au făcut să varieze data compunerii acestei scrieri între anii 50-160 d.Hr.; criteriile interne însă sunt în favoarea datei de mai sus.109. Aceasta este părerea lui Funk" şi Bardenhewer, spre deosebire de Veil, Harnack şi Oger, care sunt pentru răstimpul dintre 117-131.110. într-o astfel de traducere, adjectivul Kopiaioi este luat într-o întrebuinţare substantivală (subînţelegându-se substantivul îuiepa); în context însă, o astfel de interpretare pare un pleonasm şi, după unele păreri, aşa ceva se găseşte în nepotrivire cu stilul perfect curat al autorului Didahiei. Pentru a se arăta timpul, ar fi fost mai nimerit, după geniul limbii greceşti, dativul: xr\ Kopiaxr). Prepoziţia îcata exprimă un raport de conformitate (cf. Tit I, 9), aşa încât cuvântul subînţeles pe lângă Kupiavnv ar fi SiSax^v (învăţătură), dat chiar ca titlu al scrierii, iar nu Tj^spav. Deci traducerea ar trebui să sune: „Conform suveranei învăţături a Domnului, frângeţi pâine şi mulţumiţi...". Aceasta este părerea la care rămâne J.B. Thibaut, deşi recunoaşte că în acest pasaj nu poate fi vorba decât de liturghia duminicală {La liturgie romaine, pag. 33-34). întrebuinţarea prepoziţiei Kaxa, atât în Noul Testament (Fapte 2,46), cât şi în scrierile Părinţilor apostolici (cf. Clement Romanul 1 CorinteniXL, 1-3), pentru a arăta timpul, face foarte şubredă ipoteza lui Thibaut.111. învăţătura celor doisprezece Apostoli, cap. XIV, I. Mărturisirea păcatelor, menţionată în acest pasaj, nu este interpretată, de obicei, ca taină a pocăinţei, ci în sensul împăcării celor învrăjbiţi, înainte de aducerea darului la altar (Mt. 5, 23 sq.).112. Cap. XV, 9.113. Pliniu, Epist. X, c.96 (97).114. în calendarul roman, staţi dies era egal cu feşti dies.115. După trad. din Scrierile Părinţilor Apostolici, voi. I, de Pr. I. Mihălcescu, Ec. Mt. Pâslaru şi Ec. G.N. Niţu, Chişinău, 1927.116. Dom Suit. Băumer, op.cit, pag. 56.117. Cf. Dom Suit. Băumer, op.cit, pag. 54, n.3, pag. 56 n.l.118. în Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea VI, cap.V, citim că Dumnezeu a părăsit pe poporul lui Israel, iar templul lui a rămas pustiu, pentru că s-a luat de la ei Duhul Sfânt şi ploaia profetică şi s-au dat Bisericii celei din neamuri. Pe de altă parte, Sfântul Ambrozie învăţa că „tainele creştinilor sunt mai vechi decât ale iudeilor" (De132133Preot prof. Petre Vintilescusacramentis, I, IV, 10; P.L. 116, col. 438 sq.), iar Sfântul Ioan Hrisostom sublinia că toate care ţineau de cultul iudaismului erau simple tipuri şi preînchipuiri pentru cele din cultul Bisericii creştine (cf. Omilia XIII, asupra cap.VII Evrei; P.G. t. 63, col. 105).119. Vezi şi Adr. Fortescue, op.cit., pag. 23-24.120. P. Lebedev, în trad. cit., pag. 34; H. Lesetre, op.cit. t. II, pag. 334.121. Cf. A.P. Golubţov, loccit, pag. 641.122. Cf. şi Dom Suit. Băumer, op.cit, pag.59.123. Cf. Dom Suit. Băumer, op.cit, pag.59.124. Cuvântul carmen, după întrebuinţarea pe care o avea la romani, însemna orice vorbire solemnă, rugăciune sau salut; deci acest cuvânt din scrisoarea lui Pliniu se putea referi la o slavoslovie, rugăciune sau cântare în cinstea lui Hristos, iar nu numai la un anumit imn. (Cf. A.P. Golubţov, loc. cit, p.541).125. Cf. P. Batiffol, op.cit, pag. 38.126. Cf. P. Batiffol, op.cit, pag. 38.127. Clement, / Corinteni, cap.XL, 1-3.128. Ibidem, cap.XLI, I.129. Ibidem, cap.XLII.130. P. Batiffol (op. cit, pag. 54), ca şi Funk, recunoaşte că „ofranda făcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să fie rugăciunea, ca şi milostenia în bani sau în natură, destinată săracilor, şi, în sfârşit, pâinea şi vinul euharistie..., deşi ar fi surprinzător ca Clement să nu fi vizat ceea ce are mai direct analogie cu sacrificiile templului..., Euharistia".131. Originalul grec e: Msxa 5E 6fi7t^.TiCT9Tjvai ouxoţ Eux«piaxTioax£ = După ce v-aţi săturat, mulţumiţi astfel.132. După trad. de Pr. I. Mihălcescu, op.cit133. A. Fortescue, op.cit, pag. 14.134. Cf. La liturgie de la messe, pag. 66.135. Cf. lucrarea sa La liturgie romaine, Paris, pp. 26-27.136. Mt. 13,19; Mc. 6, 41; Le. 9,16; 24, 30, In. 21,13.137. Constituţiile Sfinţilor Apostoli (cartea VII, 26) redau această propoziţie ca şi în traducerea română a

Didahiilor, nsxa 5E n£axaX.T)vj/iv = după împărtăşire (Cf. şi P. Batiffol, op.cit, pag. 62, nota 2).138. Numărul lor trece de 100 (Cf. F. Cabrol, Origines liturgiques, p. 77).139. Cf. L. Duchesne, Origines du culte chretien, pag. 51. 134Istoria Liturghiei în primele trei veacuri140. După traducerea făcută de Ec. M. Pâslaru în Scrierile Părinţilor Apostolici, voi. I, Chişinău, 1927.141. Cf. Clement, I Corinteni, XL, 2 şi 5.142. învăţătătura celor doisprezece Apostoli, K, 2, 3; X, 2 şi 5.143. Ibidem, VIII.144. Cf. Ibidem, X, 6 şi Clement, / Corinteni: „zeci de mii de miriade (de îngeri) stau înaintea Lui şi mii de mii îi slujeau şi strigau: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plină este toată zidirea de mărirea Lui!".145.1 Cor. 4,1.146. Ca să combată pe Genebrard (De liturg. apost.), care susţinea protia Apostolului Iacob, iar nu pe a lui Petru, ca Bona (Cf. De la liturgie, II ed., tome I, p. 44).147. Fapte 6, 4.148. Tit I, 5.149.1 Tim. 3, 2-13; Tit I, 6-9.150. Fapte 20, 28.151. Cf.I Cor. 11,20 sq.152. Fapte 6, 5.153. Fapte 6, 6.154. Cf. I Tim. 5 22; vezi şi Fapte 6, 6.155. Cf. Pr. I. Mihălcescu, op. cit, pag. 21-22.156. Epistola către Smirneni, cap. VIII, 2.157. Adr. Fortescue, op. cit, pag. 21. 158.1 Cor. 10,17.159. Cap. X, 7.160. Cap. XIII.161. Cap. XV, 1,2. 162.1 Cor. 12, 28.163. Cf. Pr. I. Mihălcescu, op.cit, pag.17.164. Cap. XIII.165. Cap. XV.166. P. Batiffol, op.cit, pag.64, nota 2.167. Cf. aici nota 118.168. Lit of Ante-Nicene Church, p.205 (Cit. după Adr. Fortescue, op.cit, pag. 95).169. Messe und Pascha, Mainz, 1872, pag.88-104. La acest punct de vedere rămâne şi L. Duchesne (Origines du culte chretien, V ed., p.4748).135Preot prof. Petre Vintilescu170. Cf. Dom Cabrol, Origines liturgiques, pag. 331.171. Istoria bisericească, cart. V, cap. XXII.172. I Cor. 14, 26. Dom Cabrol, care înclină spre părerea că o unire a acestor două părţi ale serviciului divin creştin n-a putut avea loc decât după despărţirea agapelor de Euharistie, socoteşte că nu poate fi vorba de aşa ceva în epoca în care a fost scrisă întâia epistolă către Corinteni (Cf. Origines liturgiques, p. 338).173. In, cap. 13, sq.174. In 6, 48-59.175. Mt. 24, 30 şi Mc. 14,26.176. Mt. 26,17; Mc.14, 12; Le. 22,15. 176b. Mt. 26, 26; Mc. 14,18; Le. 12, 20.177. Vie de Notre-Seigneur, VI, section, c. XXVIII, XXIX, XXX.178. Vie de Notre-Seigneur Jesus-Christ, t. II, cart. VI, cap.IV.179. Liturgie der drei ersten Jahrhunderte, pag.180.180. în lucrarea sa Messe und Pascha, pag.105-122.181. Cf. Dom F. Cabrol, Origines liturgiques, pag. 324.182. Descrierea acestora, am înfăţişat-o după P. Batiffol, op.cit., pag. 70-73 (care a folosit p. G. Klein - Die Gebete in der Didache (în „Zeitschrift fur die neut. Wissenschaft", t. IX, 1908, p. 132-146); G. Rauschen L'Euharistie et la Penitence, trad. fr. Paris, 1910, p.97-99; Dom F. Cabrol, Origines liturgiques, p. 324-328; J. B. Thibaut, La liturgie romaine, p.12 sq.183. Mt. 26, 30; Mc. 14, 26.184. Euharistie (articol publicat în „Realenzyclopădie fur protestantische Theologie", edit. III, voi. V, p. 563); cf. şi Rauschen, op.cit., pag. 98.185. La aceeaşi părere subscrie şi G. Rauschen, op.cit p.100.186. Tischgebete und Abendmahlsgebete in der altchristlichen und in der grieschischen Kirche (Texte und

Untersuchungen, XXIX, 26, Leipzig, 1905).187. Că Mântuitorul n-a serbat Pastele iudaic la Cina cea de taină, a demonstrat Pr. I. Mihălcescu, profesor de Teologie dogmatică la Facultatea de Teologie din Bucureşti („Dogma soteriologică", fasc. VII, Bucureşti, 1927, pp. 208-215).188.1 Cor. V, 7.189. Cf. Dom Jean de Puniet, op.cit, pag. 32.190. Cap. II, 46.191. Cf. I Cor. 11, 27-28; învăţătura celor 12 Apostoli, XI, 28.136Istoria Liturghiei în primele trei veacuri192. Cf. loccit.193. J.B. Thibaut (în La liturgie romaine, pag. 13-14) socoteşte că greşeala lui Bickel stă în faptul că el pune în comparaţie liturghia din cartea VIII a Constituţiilor apostolice numai cu micul Hallel, zis HaUel egiptean, şi cu Ps. 134 din marele Hallel, pe când liturghia din Constituţiile apostolice s-ar găsi în analogie numai cu psalmii marelui Hallel, din care s-ar fi inspirat întreaga rugăciune euharistică, ce începe după „Sus să avem inimile". Paralela însă pe care o face în lucrarea citată nu se arată destul de convingătoare.194. Cf. O. Casei, Das Gedăchtnis des Herrn in der altchristlichen Liturgie, pag.15; cf. şi A. Baumstark, DieMesse imMorgenland, pag. 127.195. Odo Casei, op. cit, pag. 17.196. Ibidem, pag. 21.197. Liturgie des IVJahrhunderts, pag. 1-16.198. Les fondements scripturaires de l'Epiclese (Echos d'Orient, 1909, pag. 8-9).199. Cf. Adr. Fortescue, op.cit, pag. 98.200. Doctrine des apotres, Paris, 1907, pag. XXXVIII; cf. P. Batiffol, op.cit, pag. 75-76.201. Cf. J.B. Thibaut, La liturgie romaine, pag. 44.202. Vezi Dialogul cu iudeul Trifon, CXVI.203. Cap. CXVII, 2.204. Cf. Golubţov, op.cit.205. Cap. LXI, i.206. Dialogul cu iudeul Trifon, CXXXIII, 6 şi XXXV, 8.207. Cf. J.B. Thibaut, La liturgie romaine, pag. 47-48.208. Cf. Adrien Fortescue, La messe, pag. 30-33.209. Inter Cypriani Epistul, LXXV, 10.210. Cf. J.B. Thibaut, La liturgie romaine, pag.54.211. Care a scris npsaoEia rcepi xpicxuxvcov = Legaţia pro christianis pe la anul 177.212. A scris IIpocp AUTOXOKOV în preajma anului 180.213. Legatio pro Christianis, XXXVIII şi Ad. Autol, 1,11.214. Adv. Haeres., cartea IV, cap. XVII, 5; cap.XVIII, 1,2, 4, 6.215. Ibidem, cartea IV, cap.XVII, 5.216. Ibidem, cartea IV, cap.XVIII, 4-5.217. Ibidem, cartea V, cap.II.218. Apologia împotriva arienilor, P.G., tXXV, col.265-269.219. Epistula LXIII, li, 17.

137

iPreot prof. Petre Vintilescu220. Cf. Pedagogul, II, 2.221. Stromate, L-19: „\IT\ Kctia xov Kavova xr\q EKKX-TIC

222. Inter Cypriani EpistuL LXXV, 10.223. Cohortatio ad gentes (P.G. tom.VIII, col.237-246; cf. şi Protreptic, pg.118 sq.).224. De praescr. c.41.225. In Lucam. Homilia VII (P.G., t.XIII, col.1819).226. Stromata V7/(P.G., t.XIII, col.1819).227. In Gen. homil 1,17 (P.G., t.XII, col.166; t.IV, col.l, 183; tVIII, 1, 203); In Exod. Horn. 1,1 (P.G., t.XII, col.297); In Levit. Horn. I, 5 (P.G., t.XII, col.411).

228. De praescript. 36 (P.L., t. II, col. 49), vezi şi Apologeticum, 22 (P.L. t.I col.408).229. Ep. 38, 2; Ep. 39, 4-5.230. De Pudicitia, I (P.L. t. II, col. 981), De praescript. 51 (P.L. t. II, col.71).231. Ep. XI, 7.232.VI, 14(P.G.,t.IX,col.337).233. In Gen. Homilia X, 1 (P.G., t.XII, col.215); Cf. In Exod. Horn. VII (P.G. tXII, col.349; In Levitic. Horn. IV, 9 (P.G., t.XII, col.444).234. De mortalitate, I.235. In Gen. Homilia 1,17 (P.G. t.XII, col.160).236. Migne, P.G., t.XII, col.1012 (Cabrol, Le livre de la priere antique, Vl-e ed., p.104, nota 1).237. De praescript, 40; Cf. Apologeticum, 39 (P.L. t.I, col. 469).238. Ad uxorem, 19 (P.L. t.I, col. 1304).239. Paed. II, 4 (P.G., t.VIII, col.444); Stromata I, 1 (P.G., t. VIII, col.705).240. In Psalm. Homilia (P.G., t.XII, col. 1070 şi 1071); Injudic. Horn. VI, 2 (P.G., t.XII, col.974).241. Apologia ad Dionysium Rom. (P.L., t.V, col.128 B) şi în De Spiritu sancto, XXX, 72 (P.G., tXXXII, col.201 B).242. Tradus după versiunea franceză din Dom Prosper Gueranger, Institutions liturgiques, II-eme ed., 1.1, pag. 70. Imnele „lui Clement al Alexandriei au fost scrise, probabil, pentru catehumeni. Nu este exclus, deci, ca ele să fi avut o întrebuinţare liturgică". (Cf. Dom Cabrol, La'fyriere des premiers chretiens, p.193, Paris, 1929).138Istoria Liturghiei în primele trei veacuri243. Vezi Origen, In Gen. Homil. VII, 6 (P.G., t.12, p.203); In Levit. Horn. VI, 6 (P.G., t.12, col.475); In Num. Homil. X, 3 (P.G., t.12, col.643; homiLXXIII, 3); Contra Cels, VIII, 34 (P.G., t.12, col.748 şi 1568) etc. etc.244. Liturgie der drei ersten christlicken Jahrhunderte, p.135 (Cf. Adr. Fortescue, op.cit, p.40).245. In Lucam Homil. 39 (P.L., 1.13, col.1901-1902).246. De oratione, 18 (P.L., U, col. 1176,1178); Ad uxorem, II, 4 (P.L, 1.1, col. 1295).247. De Dom. Oratione, 3, 8,17; Ep.XXX, 6; Ep. LXI, 4; Ep. LXII, 5; XXXVII, 1, 4; Ad Demetr. 25 (Cf. Adr. Fortescue, op.cit., p. 50).248. De oratione, 29; AdScapulam, 2; Apologeticum, 30,32,39 (P.L., t.I, col.1196, 700, 443, 447 şi 468).249. IIspi zi\q eufflq, 14 (P.G., t.XI, col. 1071).250. Ep.Xad Germanum, 5 (P.G., t. X, col.1327).251. De oratione.252. Paedag. III, 11 (P.G., t.8, col.660).253. In Romanos Homil. X, 33 (P.G., t. 14, col. 1282).254. nepi EUTI; (P.G., t.XI, col.557-560).255. Contra Cels, VIII, 33 (P.G., t.XI, col. 1565).256. Cf. Epistula LXIII, 13.257. De Dominica Oratione, 31: „Ideo sacerdos, ante orationem, praefatione praemissa, parat fratrum mentes dicendo: Sursum corda, ut dum respondet plebs: Habemus ad Dominum, admoneatur nihil aliud se quam Dominum cogitare debere".258. De oratione, 3 (P.L., t.I, col. 1156).259. P.G., t.VIII, col. 692.260. In Mat. Homilia XI, 14 (P.G., 1.13, col. 948).261. Ibidem.262. Adversus Marc. IV, 40 (P.L., t. III, col. 460 C).263. Cf. Dionisie al Alexandriei, Ep. IVad Sixtum, II (P.L., t. V, col. 47 A); Tertulian, De Corona, 3 (P.L., t. II, col. 79-80); Sf. Ciprian, De lapsis, 25.264. Cf. Apologeticum, 39 (P.L. 1.1, col. 470); Dejejuniis, 17 (P.L., t. II, col. 977).265. Cf. De oratione, 19: „...Accepto corpore Domini et reservato utrumque salvum est, et participatio sacrificii et executio officii".266. Vezi în această privinţă studiul meu: „Păstrarea sfintei împărtăşiri pentru cei bolnavi" (Rev. „Bis. Ort. Rom.", no. 5 şi 6, Mai şi Iunie, 1928).139Preot prof. Petre Vintilescu267. Cf. Adr. Fortescue, op.cit, pag. 71.268. J.B. Thibaut, La Liturgie romaine, pag. 58.269. Cf. Dr. Gherasim Timus, Dicţionar aghiografic (la cuv. Ipolit).270. Cf. J.B. Thibaut, La liturgie romaine, pag. 58-67.271. Au fost scrise la început, probabil, în greceşte, iar mai apoi traduse în limba coptă, şi din această limbă în arabă (CF. Adhemar d'Ales, La Theologie de Saint Hippolite, Paris, 1906, pag. 170). Pentru prima oară au fost

făcute cunoscute de Vansleb, în anul 1677, însă sub numele de Canoanele lui Abulid, declarând că nu poate determina persoana indicată sub acest nume în traducerea etiopiana. După 15 ani, Ludolf declară că numele de Abulid nu este decât forma etiopiana a numelui Ipolit. Numele de Abulid provine în limba etiopiana probabil din limba arabă, deoarece sub acest nume ne transmite traducerea arabă aceste canoane. Dr. A. Baumstark observă însă că Abulid traduce în limba arabă atât numele de Ipolit, cât şi pe cel de Iulius şi el opiniază că acesta din urmă trebuie înţeles în titlul dat celor 38 canoane. Bardenhewer (Geschichte der altkirchlichen Literatur, II Bd., 1903, p. 541 (notă) şi p. 545), deşi recunoaşte dubla traducere a numelui Abulid în limba arabă, totuşi este de părere că la origine el trebuie să însemne Ipolit (Cf. Dom Paul Cagin, L'Anaphore apostolique. Paris, pag. 296-297). Cea dintâi traducere a acestor canoane a fost făcută de Dom Haneberg, 1870, în limba latină. Cea mai bună traducere însă este considerată acea a lui Achelis, Die Canones Hippolyti, Leipzig, 1891 (Texte und Untersuch., VI, 4).272. The Apostolical Constitutions or Canones of the Apostles (in coptic with an english translation), London, 1848.273. Statutes of the Apostles, 1904. (Aceste date sunt culese din lucrarea lui Dom P. Cagin, L'Anaphore apostolique, pag. 8,11,304-305).274. Didascaliae Apostolorum fragmenta Veronentia latina, accedunt canonum qui dicuntur Apostolorum et Aegiptiorum reliquiae, Leipzig, 1900. Dom P. Cagin îi consacră studii importante în Euharistie, 1912 şi în L'Anaphore apostolique.275. Cf. R. Mangenot, Dictionnaire de theologie catholique, t. IV, col. 735-736, la art. La Didascalie des apotres.276. Cf. J.B. Thibaut, La liturgie romaine, p. 60.277. La traducerea acestei anafore am avut în vedere atât versiunea latină de pe palimpsestul de la Verona, publicată de A. Vigourel în La Messe primitive, Paris, cât şi pe cea din 1691 a lui Ludolf, publicată de Dom P. Cagin în L'Anaphore apostolique, pag. 8-140Istoria Liturghiei în primele trei veacuri

10, precum şi traducerea franceză a lui A. Vigourel (ibidem) şi pe cea a lui Dom Jean de Puniet, La liturgie de la Messe, pag. 77-79.278. Vezi şi Adr. Fortescue, op.cit, pag. 80.279. Vezi A. Fortescue, op.cit, pag. 80.280. „The so-called Egyptian Church order and derived documents. Collection Texts and Studies", VIII, 4, Cambridge, University Press, 1916 (Citat după J.B. Thibaut, op.cit, p. 57).281. Op.cit, Texte und Unters., VI, 4, pag. 247 sq.282. Die apostolischen Constitutionen, Rottenberg, 1891.283. Cf. Adhemar d'Ales, op.cit, pag. 171.284. Testamentum Domini noştri Jesu Christi, nune primum edidit, latine reddidit et illustravit Ignatius Efrem II patriarcha Antiochenus Syrorum, Mainz 1890. (Cf. Adr. Fortescue, op.cit, pag.75 şi Adhemar d'Ales, op.cit, pag. 172-173).285. Vezi A. Fortescue, op.cit, pag. 80-81.286. Editate în latineşte de F.X. Funk, Didascalia et Constitutiones Apostolorum, 2 voi., Paderborn 1905. Didascalia, în limba franceză de P. Nau, Paris, 1900. în limba română Constituţiile sfinţilor Apostoli au fost traduse de preot Gh. N. Niţu, Bucureşti, 1907, ca teză de licenţă, iar a doua oară de acelaşi în colecţia teologică „Scrierile Părinţilor Apostolici", vol.II, editura Facultăţii de Teologie din Chişinău, 1928.287. Lehre der 12 Apostel, Leipzig, 1884, pp.241-268. (Cf. A. Fortescue, op.cit, pag. 73). »288. „Oriens christianus", t.VII (1907), pag. 388-407: Aegypt oder Antioch Liturgietypus in A.K. I-VII? (Cf. ibidem).289. Cf. Funk. Didasc. et Constit. Apostolorum, voi. II, pp. XIII-XVI. Achelis (în Texte und Untersuch. VI, 4, pp. 38-137) a aşezat în paralel textele ambelor documente. (Cf. Ad. D'Ales, op.cit, p. 172).290. Titlul canoanelor în cele două versiuni: a) „Canoanele, pe care le-a compus Ipolit, primatul episcopilor Romei, după poruncile domnilor Apostoli din autoritatea Domnului nostru Hristos..."; b) .Acestea sunt canoanele şi învăţăturile Bisericii, pe care le-a scris Ipolit, primatul episcopilor Romanilor, după poruncile Apostolilor, din partea Sfântului Duh, care vorbea prin el...". Titlul părţii II din Epitome: „Constituţiile Sfinţilor Apostoli despre hirotonii, prin Ipolit". (Cf. Dom P. Cagin,'op.cit, pag. 298-299).291. în lucrările sale: Liturgie der drei ersten christlichen Jahrunderte (Tbingen, 1870) şi Liturgie des vier ten Jahrhunderts und deren Reform (Munchen, 1893). Cit. după A. Fortescue, op.cit, p. 84.141Preot prof. Petre Vintilescu292. Cari Weymann a întemeiat şi mai adânc comparaţia cu Novatian, prin publicarea în coloane paralele a unor

texte ale acestui scriitor în comparaţie cu pasaje din actele câtorva martiri capa-docieni. (Cf. Adr. Fortescue, op.cit, p. 86, n.2).293. Eastern Liturgies, pp.XXTV-XXXIII. (Cf. ibidem, pag. 88).294. Cf. A. Fortescue, op.cit, pag. 83-89.295. Cap. 14, 40.296. „Unde intelligi datur (quia multum erat, ut in epistolam totum illum agendi ordinem insinuaret, quem universa per orbem servat Ecclesia) ab ipso ordinatum esse quod nulla morum diversitate variatur", Ep. CVIII, al.LIV, n.8, P.L., tom.33, col.203); Cf. J.Thibaut, op.cit., pag. 83.297.1 Ep. Cor., XL, 1-3.298.1 Apologie, LXVI, 3; LXVII, 7.299. Epist. LXVIII, 14, 17. ■300. Stromata 1,19.301. X, 1.302. Adrien Vigourel, Liturgies et spiritualite, pag. 35.303. Cf. A. Vigourel, op. cit, pag. 36.304. L'Anaphore apostolique, pag.3.305. A. Fortescue, op.cit., pag. 70.306. Cf. Dom P. Cagin, op.cit, pag. 4.307. Dom P. Cagin, op.cit, pp. 5-6.308. Inter Cypriani Epist LXXXV, 6.

CUPRINSPrefaţă..............................................................................................5Introducere......................................................................................9I - Liturghia după scrierile din vremeasfinţilor apostoli...............................................................13II - Liturghia creştină la sfârşitul veacului întâi şiînceputul veacului al doilea............................................39III - Ierarhia şi liturghia în veacul apostolic........................55IV - Ritualul euharistie faţă de ritualul Pascal Iudaic........61V - Liturghia în veacul al doilea...........................................77VI - Liturghia în veacul al treilea..........................................93VII - Liturghia după aşa-zisele „orânduiri" sau.Ântocmiri bisericeşti"....................................................105VIII - Consideraţii şi observaţii asupra uniformităţiiliturgice în primele trei veacuri...................................121Note..............................................................................................127

Editor: VALENTIN NICOLAURedactor: M. BOJIN Tehnoredactare computerizată: LUMINIŢA CATANĂApărut 2001, BucureştiTimbrul literar se varsă în contul Uniunii Scriitorilor nr. 45.10.10.32, BCR sector 1, Bucureşti

oruru dra

Printed in România L

iqopnnlfed prinţ saO societate Butan GasB-dul Tudor Vladimirescu, nr. 31, sector 5, Bucureşti, ROMÂNIATelefon: 335.93.18; 335.97.47Fax: 337.33.77

alfa $i omegaDupă cum araţii autorul, „istoria liturghiei este un lucru împreunatcu multe greutăţi - unele de nebiruit chiar - în ceea ce priveştemijloacele pe care are nevoie sa se sprijine.Unei istorii a liturghiei îi trebuie izvoarele necesarepentru a-şi extrage datele si temeiurile,îi trebuie adicâ documentele din care sa reiasă înfăţişareaordinea şi rânduiala ei - daci se poate*.Meritul autorului consta tocmai în faptul ci a reuşitsa descopere izvoarele necesare pentru a uimiridezvoltarea istorici a liturghiei în epoca primelor trei secole creştine.www.nemira.roISBN 973-569-475-1