UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ A BANATULUI TIMIŞOARA

FACULTATEA DE HORTICULTURĂ

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

LEGUMICULTURĂ

Prof. dr. Viorel BERAR Ş.L. dr. Gheorghe POŞTA

Timişoara, 2005

3

PARTEA I-A

CAPITOLUL I

DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE LEGUMICULTURII

1.1.OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL DISCIPLINEI DE

LEGUMICULTURĂ

Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de

cultura legumelor.

Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină:

-„legumer” care înseamnă vegetale cultivate pentru hrana omului;

-„cultura” care se referă la priceperea de a lucra pământul şi de a îngrijii

plantele.

Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale

omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi

metodele de cultivare a plantelor legumicole.

Astfel, legumicultura s-a consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare,

desprinzându-se de fitotehnie din care face parte în sens larg.

Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp,

apariţia şi dezvoltarea culturilor forţate în sere şi răsadniţe şi a celor protejate

în adăposturi din mase plastice sau sticlă fără sursă permanentă de încălzire,

legumicultura s-a consolidat ca ştiinţă de sine stătătoare.

Având în vedere obiectivele pe care şi le propune legumicultura,

aceasta poate fi definită mai complet astfel:

Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor

biologice ale diferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi

ecosistemice ale acestora, cu realizarea condiţiilor corespunzătoare cerinţelor

speciilor şi soiurilor de plante legumicole, în scopul valorificării în măsură cât

mai mare a potenţialului lor biologic şi pentru obţinerea unor producţii ridicate,

de calitate superioară, eşalonate în tot cursul anului şi în condiţii economice

avantajoase.

4

Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este

deosebit de importantă deoarece acestea fundamentează tehnologia de cultură.

De exemplu la tomate: când acestea se cultivă prin răsad, sistemul radicular

pătrunde la mică adâncime în sol (20-40 cm) şi trebuie să se intervină prin

irigări mai dese pentru a asigura apa necesară creşterii şi dezvoltării plantelor.

La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la

adâncime mai mare în sol (peste 1 m) şi plantele se pot aproviziona cu apă din

straturile mai profunde ale solului, necesitând irigări mai rare şi cu norme mai

mari.

Soiurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin

diferite metode, în timp ce la cele cu creştere determinată nu mai este necesară

susţinerea.

Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este

interpretat diferit în tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în

câmp, ca şi la cea în sere, solarii şi răsadniţe, copilitul se face radial, în timp ce

la cultura de vară se face parţial, lăsând 1-2 copili.

Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de

mediu (căldură, lumină, aer, apă, hrană, etc.) prezintă o importanţă deosebită

deoarece prin tehnologia aplicată putem interveni pentru dirijarea lor în strânsă

concordanţă cu cerinţele diferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a hibrizilor de

plante legumicole.

Conţinutul cursului de legumicultură este prezentat în două părţi:

-partea generală – care tratează însemnătatea alimentară şi economică a

legumelor, bazele biologice ale plantelor legumicole, ecologia şi înmulţirea

acestora, construcţiile utilizate în legumicultură în vederea producerii

răsadurilor şi a cultivării legumelor în sistemul protejat, bazele organizatorice

şi tehnologice ale cultivării legumelor în câmp şi spaţii protejate, recoltarea,

condiţionarea şi valorificarea produselor legumicole, etc.

-partea specială – care cuprinde tehnologiile de cultivare a principalelor

specii legumicole, în câmp, adăposturi din mase plastice, sere şi răsadniţe.

În sortimentul mondial este cunoscut un număr apreciabil de specii

legumicole, el fiind de peste 250 şi în acelaşi timp într-o permanentă

îmbogăţire.

5

În ţara noastră numărul speciilor legumicole se situează în jurul cifrei

de 60, dintre care cele mai importante sunt: tomatele, ardeii, vinetele, varza

albă, varza roşie, varza creaţă, conopida, gulia, ceapa, usturoiul, prazul,

morcovul, pătrunjelul, ţelina, sfecla roşie, ridichile, castraveţii, dovlecelul,

pepenii, fasolea, mazărea, bamele, salata, spanacul, cicoarea, ciupercile, etc.,

care constituie dealtfel obiectul părţii speciale ale disciplinei de legumicultură.

Legumicultura prezintă unele caracteristici faţă de celelalte sectoare ale

producţiei vegetale. Astfel putem menţiona:

-gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor

legumicole şi tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial

productiv ridicat, obţinându-se producţii mari la unitatea de suprafaţă;

-practicarea legumiculturii se face pe suprafeţe relativ restrânse, dar pe

terenurile cele mai bune (fertile, irigabile, mecanizabile);

-pentru amenajarea terenului comportă investiţii mari (pentru irigare şi

mecanizare), de constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a

depozitelor de păstrare a produselor;

-legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii încălzite

(sere) şi neîncălzite (solarii);

-tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o

specia la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de locul de cultură, de

destinaţia producţiei şi de perioada de cultură;

-majoritatea legumelor fiind perisabile, se impune măsuri speciale de

recoltare, transport, depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru valorificare;

-datorită marii complexităţi a tehnologiilor, necesită un volum mare de

forţă de muncă comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale.

1.2.IMPORTANŢA ŞI PARTICULARITĂŢILE

LEGUMICULTURII

6

Cultura legumelor are o deosebită însemnătate pentru om, pentru

hrănirea sa cât mai echilibrată şi obţinerea unor venituri.

Importanţa alimentară a culturii legumelor

Legumele au un rol deosebit în alimentaţia raţională, atât ca urmare a

unui conţinut complex de substanţe nutritive şi energetice, cât mai cu seamă a

influenţei favorabile asupra desfăşurării normale a tuturor funcţiilor

organismului uman.

Cele mai multe legume au un gust plăcut, cu nuanţe foarte diferite de la

un soi la altul, unele dintre ele fiind bogate în uleiuri eterice, glicozizi,

pigmenţi, etc., ce stimulează pofta de mâncare.

Numărul mare de specii, varietăţi şi soiuri de legume, constituie materie

primă pentru prepararea unei game variate de mâncăruri, îmbogăţind şi

îmbunătăţind astfel sortimentul preparatelor culinare.

Compoziţia chimică a legumelor, ne arată conţinutul ridicat în apă,

zaharuri, proteine, amidon, grăsimi, valoarea energetică (în calorii) etc. (tabelul

1.1.)

Tabelul 1.1.

Conţinutul în substanţe nutritive la unele legume, comparativ cu alte alimente

AlimentulCalorii

la100 g.sp

mg/100 g. sp. mg/100 g. sp.Apă%Protide Glucide Lipide

Săruri minerale VitamineCa P Fe A C

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10Ardei 28,7 1,18 4,9 0,20 10,5 23,7 0,4 1,85 300 90Broccoli 25,5 2,27 3,8 0,15 90,0 52,7 0,9 7,45 81,7 -Cartof 83,3 1,95 18,2 0,10 11,3 79,1 3,6 0,08 20,0 87Castravete 13,0 0,62 2,6 0,09 11,4 8,8 0,4 0,10 8,0 95Ceapă 50,3 1,45 11,0 0,21 34,2 47,0 0,5 - 9,5 88Conopidă 23,4 1,80 4,5 0,15 15,8 62,9 1,6 0,10 65 92Dovlecel 18,9 0,60 1,2 0,2 31,0 10,6 0,2 0,06 15 95Fasole păstăi

42,6 4,50 6,5 0,2 50,0 60,0 - 0,2 20 88

Gulie 36,1 2,10 2,2 0,1 19,0 78,0 0,6 0,3 65 87Hrean 100,2 3,2 14,0 0,2 - - - - 100 74Mazăre 101,2 6,7 12,0 0,4 11,0 62,2 1,0 0,5 35 80Morcov 44,6 1,2 7,5 0,3 41,4 52,5 1,1 7,0 6,0 87Pătlăgele vinete

28,2 1,10 5,0 0,2 11,0 20,0 - 0,2 7,0 92

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10Pătrunjel rădăcină

47,0 2,1 7,0 0,2 56,0 30,0 2,5 - 6,0 88

Păstârnac 83,3 1,5 10,5 0,5 - - - - 20 89Pepene galben

32,0 0,7 8,0 - - - - 1,0 20 90

Pepene 31,0 0,7 10,0 - 20 - 0,3 1,0 13 91

7

verdeRidichi iarnă

22,5 1,2 6,5 0,1 32,0 43,5 0,5 - 26 90

Salată 16,1 1,1 2,7 0,17 25,3 28,0 1,1 3,0 20 94Sfeclă roşie

45,7 1,0 8,4 - 30,0 31,0 2,5 - 10 88

Spanac 23,8 2,3 2,5 0,28 75,2 51,2 2,8 5,0 55 92Sparanghel 22,0 1,85 2,7 0,17 12,5 48,2 1,1 1,3 40 93Tomate 22,5 1,0 5,7 0,3 7,9 32,8 1,5 0,7 27 93Ţelină 44,7 1,72 6,5 0,3 - 67,0 1,8 0,1 10 90Usturoi 94,5 6,5 23,0 - - - - - 15 72Varză albă 47,3 1,28 5,3 0,18 40,5 38,9 0,3 0,8 40 91Varză de Bruxelles

50,7 3,85 - 0,15 29,9 68,2 1,2 0,8 130 90

Ciuperci 40,0 4,7 3,2 - - 135,0 - - 5,0 89

Pâine 348 10,7 54,4 1,0 68,0 92,0 2,9 - 2,0 35Lapte 78 3,95 5,5 4,42 134,0 105,0 - 0,12 1,7 87Ouă 159 12,9 0,7 11,6 54,5 212,1 3,0 0,8 - 74Carne porc 563 15,0 - 13,25 11,0 210,0 3,0 - - 69Unt 785 1,0 1,0 80,0 300,0 - - 0,7 - -Mere 64,5 0,3 15,0 - 6,0 10 - - 45,0 84

Analizând comparativ diferitele legume cu alte alimente de origine

vegetală şi animală (tabelul 1.2.), se constată că produsele legumicole au o

valoare alimentară mai scăzută, precum şi o energie calorică mai mică, însă au

importanţă deosebită în alimentaţia omului, prin conţinutul ridicat în vitamine,

săruri minerale, etc., constituind, alături de fructe, alimente valoroase pentru

hrana omului.

Tabelul 1.2.

Compoziţia chimică a unor alimente şi fructe la 1 kgDenumireaalimentului

Energiacalorică

Proteineg

Grăsimig

Glucideg

Camg

Pmg

Femg

Vitamine (mg)A B2 B6 C

Pâine 2950 107,0 39,7 544 680 4200 29,5 - 3,2 1,77 -Lapte 780 39,3 44,2 55,5 1340 1055 0,5 1800 0,4 1,95 15Ouă 1590 129,0 116,2 7,0 545 2121 27,2 11475 1,17 3,37 -Carne 1970 195,0 132,5 - 110 2100 29,2 - 1,20 1,52 -Mere 645 3,0 4,0 149 60 100 3,0 900 0,37 0,20 45

Numeroasele specii de legume conţin cantităţi mari de glucide

digestibile (amidon, zaharoză, glucoză, fructoză), glucide nedigestibile

(celuloză, hemiceluloză, pectine, protide, etc.). Legumele păstăioase conţin

cantităţi mari de substanţe proteice (mazărea 6,7%, bobul 8,6%, fasolea 2,4% şi

altele). Legumele rădăcinoase conţin hidraţi de carbon între 5-15%.

Consumul în stare proaspătă a legumelor dă posibilitatea asimilării

vitaminelor în totalitate de către organismul uman. Prin fierbere, păstrare la

temperaturi ridicate şi prin industrializare o bună parte din vitamine se pierd.

8

În compoziţia legumelor sunt bine reprezentate numeroase săruri

minerale, cum sunt cele de: Ca, Fe, Cu, P, Zn, Cl, Na şi altele. Predominanţa în

compoziţia produselor legumicole a elementelor bazice Ca, K, Fe, Na, etc.

asigură un efect alcalinizator, neutralizând aciditatea produsă de late elemente

şi în special cele de provenienţă animală.

Acţiunea mineralizantă puternică au: varza, conopida, ceapa, prazul,

salata, mazărea, pătrunjelul verde, ţelina, morcovul, castraveţii, care se

caracterizează printr-un conţinut echilibrat de Fe, Ca şi P. Printr-un conţinut

ridicat în fier se caracterizează şi alte specii de legume, cum sunt: măcrişul,

spanacul, reventul şi ştevia. Aceste plante legumicole au însă un conţinut

ridicat de acid oxalic, fapt pentru care se recomandă consumul lor în cantităţi

limitate. Întrucât spanacul este o legumă mult solicitată, iar sub raportul

compoziţiei prezintă inconvenientul anunţat, poate fi înlocuit cu succes în

alimentaţie de către spanacul de Noua Zeelandă, care sub raportul conţinutului

în fier se prezintă foarte bine, însă conţinutul în acid oxalic este foarte redus,

fiind neglijabil.

Unele specii legumicole ca: mărarul, pătrunjelul pentru frunze, ţelina

pentru frunze, etc. au în compoziţia lor un conţinut ridicat de uleiuri eterice,

cea ce imprimă un gust, picant, plăcut diferitelor mâncăruri. Unele specii

legumicole au proprietăţi antibiotice, aşa sunt: ceapa, usturoiul, prazul, hreanul,

care conţin substanţe bactericide numite fitoncide. Cerinţele de hrană ale

organismului se pot satisface printr-o raţie alimentară zilnică, formată din

produse de origine animală în cantitate de 714 g şi 1225 g alimente de origine

vegetală, din care 900-950 g să fie produse horticole, iar din acestea 400 g

legume. Iată deci că 33% din raţia zilnică a produselor de origine vegetală

trebuie să o reprezinte legumele.

Spre exemplu, ceapa, datorită potasiului pe care îl conţine, este şi

diuretică, influenţând contracţia vezicii şi deblocarea rinichilor. Obezii, care se

balonează repede, se vor simţi mai bine, dacă odată sau de două ori pe lună vor

consuma în curs de 24 ore brânză degresată, în care au pus o ceapă tăiată

mărunt.

Bogată în sulf, ceapa este depurgativ excelent, curăţă sângele şi este şi

un bun remediu împotriva bolilor căilor respiratorii, guturai, bronşită, gripă,

etc.

9

Astăzi, când foarte multă lume este ameninţată de ateroscleroză, ceapa

este extrem de preţioasă şi în acest sens, deoarece siliciul pe care îl conţine dă

supleţe arterelor, în plus ea diluează sângele şi circulaţia se face mult mai uşor.

Iodul activează ganglionii limfatici, calciul fortifică vasele şi favorizează

dezvoltarea fizică a copiilor. Datorită fosforului pe care-l conţine ceapa

contribuie la reechilibrarea bolnavilor de nevroză şi suferinzilor de insomnie şi

altele.

Importanţa economică a legumelor

Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de

legume constituie un indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. De

aceea producerea legumelor are o însemnătate economică deosebit de mare

pentru toate ţările.

Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite

adăposturi, importanţa economică a legumelor a căpătat noi dimensiuni.

Eşalonarea producţiei legumicole pe întreg anul calendaristic, creează

posibilitatea folosirii raţionale a forţei de muncă, eliminându-se caracterul

sezonier al muncitorilor.

Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că

acestea permit o folosire intensivă a terenului.

Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează cu 10-12

ha de grâu, 1 ha de legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu,

iar 1 ha de legume cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu.

Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de

suprafaţă. La cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de

peste 30 t/ha, la cultura în solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-120

t/ha. La unele specii şi în sisteme intensive de cultură (hidroponică) se pot

obţine producţii de peste 300 t/ha.

Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin cultura

legumelor se asigură o mai bună valorificare a terenului decât prin multe alte

culturi, datorită posibilităţilor de efectuare, pe scară largă, a succesiunilor, atât

la cultura în câmp liber, dar mai cu seamă la cea protejată.

10

Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe

creează posibilitatea folosirii intensive a acestor spaţii şi recuperarea într-un

timp mai scurt a investiţiilor.

Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru

unităţile cultivatoare şi gospodăriile populaţiei.

La o cultură de grâu, la o producţie de 5000 kg/ha se obţin venituri de

cca 2.000.000 lei, în timp ce la o cultură de tomate de toamnă, la o producţie de

60 t/ha se obţin venituri de 300.000.000 lei.

Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru

industria conservelor. Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta

întreprinderile mari, integrate, de producere şi industrializare a legumelor şi

fructelor.

Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului se

creează un echilibru dinamic între venituri şi cheltuieli.

O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi

în hrana animalelor (vărzoase, sfecla, mazărea, fasolea, etc.).

CAPITOLUL II

11

ASPECTE PRIVIND BIOLOGIA PLANTELOR

LEGUMICOLE

Punerea în practica legumicolă a noilor tehnologii moderne impune cu

necesitate cunoaşterea biologiei plantelor legumicole. Particularităţile biologice

ale plantelor legumicole au fost determinate de originea şi modul de evoluţie a

speciilor respective.

2.1.ORIGINEA ŞI EVOLUŢIA PLANTELOR LEGUMICOLE

Originea plantelor legumicole

Cunoaşterea locului de origine al plantelor legumicole prezintă un

interes deosebit din punct de vedere teoretic şi practic. Cunoscând locul de

origine al unei specii precum şi condiţiile în care aceasta a evoluat în decursul

timpului, putem să ne dăm seama de principalele ei însuşiri şi caractere

biologice şi să precizăm pretenţiile speciei respective faţă de factorii de mediu.

Ca rezultat al interacţiunii dintre organism şi mediu, au avut loc schimbări care

au dus la individualizarea speciei sau varietăţii, adaptată la anumite condiţii de

mediu, cu un anumit potenţial de variabilitate.

Plantele legumicole cultivate prezintă o variabilitate accentuată în

special la organele comestibile, deoarece omul a căutat să fixeze modificările

utile şi apoi să le dezvolte în sensul dorit de el. În acest sens putem să amintim

cazul ridichilor la care unele soiuri au greutatea rădăcinilor îngroşate de 20-30

g, în timp ce alte soiuri de ridichi japoneze formează rădăcini îngroşate care

ajung fiecare la peste 10-15 kg.

De asemenea, fructele unor soiuri de dovleac au fiecare câteva zeci de

grame, iar la soiurile cu fructe mari, acestea ajung la greutatea de peste 50-80

kg. Variabilitatea în limite foarte largi a organelor comestibile poate fi ilustrată

şi mai concludent exemplificând cu varietăţile de plante legumicole din grupa

verzei (varza, albă, varza roşie, conopida, gulia, varza de Bruxelles, etc.).

Problema originei plantelor legumicole este elucidată astăzi în cea mai

mare parte.

Centrele geografice de origine a plantelor legumicole sunt teritorii

relativ restrânse şi izolate, totalizând cca a 40-a parte din suprafaţa uscată a

12

globului pământesc, extinderea lor fiind limitată de bariere climatice, masivi

muntoşi, mări, oceane, deşerturi.

Cercetările efectuate au stabilit 12 centre genice ale plantelor de cultură

din care 9 sunt genocentre şi pentru plantele legumicole (tabelul 2.1.).

Tabelul 2.1.Centrele genice iniţiale şi secundare ale plantelor legumicole

(după Zeven, A. şi Jukovschi, P., 1975)

Genocentrul şi teritoriile aparţinătoare

Numărul de ordine al

genocentrului

SpeciiEndemice Secundare

0 1 2 3CHINEZ-JAPONEZ:China, Corea, Japonia

1 Phaseolus vulgaris convar. chinesis, Raphanus sativum, Brassica oleracea ssp. chinesis, nipporinica, narinom, Allium macrostermon, Allium chinese, Cucumis melo convar. chinensis provar. conomom

Phaseolus vulgaris,Solanum melongena

INDONEZIAN-INDOCHINEZ:

Indochina, Indonezia, Arhipelagul Malaezian

2 - -

AUSTRALIAN 3 - -HINDUSTAN:Birmania, India

4 Solanum melongena, Cucumis sativus, Luffa acutangula, Phaseolus aureus, Raphanus sativus var. indicus

-

CENTRAL, ASIATIC:Afganistan, Tadjikistan

şi Uzbekistan, zona Thian-Şanului şi

Turcmenă

5 Pisum sativum, Faba bona, Cucumis melo ssp. flexuosus, ssp. agrestis, Daucus carota, Allium cepa, Allium sativum, Spinacia olearcea, Vicia faba

Phaseolus aureus,Langenaria vulgaris

PREASIATIC:Iran, Irak, Turcia, Siria,

Israel, Peninsula Arabică

6 Cucumis melo convar. cassaba, cantalupensis, adana, flexuosus, Brassica oleracea convar. capitata, acephala, Allium porrum

Cucumis sativus, Daucus carota, Brassica campestris convar. rapifera, Beta vulgaris, Petroselinum hortense

MEDITERANEAN:Spania, Italia, sudul

Portugaliei şi Greciei, Marocul, Algeria,

Tunisia

7 Allium cepa, Daucus carota, Anethum graveolens, Bassica napus convar. napobrassica, Beta vulgaris, Petroselinum sativum, Cynara scolymus, Brassica oleracea convar. gongylodes, convar. capitata, convar. sabauda, convar. botrytis, Scorzonera hispanica, Rheum officinale, Rumex acetosa, Lactuca sativa, Asparagus officinalis

Allium cepa, Allium sativum, Allium porrum

0 1 2 3AFRICAN:

Etiopia şi Somalia8 Brassica carinata Pisum sativum, Vicia

fabaEUROPEAN-

SIBERIAN9 Brassica oleracea ssp. silvestris -

AMERICII 10 Phaseolus vulgaris ssp. -

13

CENTRALE:Mexic, Guatemala,

Costa Rica, Honduras, Panama

aborigineus, Phaseolus vulgaris, Cucurbita pepo, Cucurbita moschata, Ipomea batatas, Capsicum annuum, Capsicum frutescens

AMERICII DE SUD:Peru, Bolivia, Ecuador

11 Lycopersicon esculentum, L. pimpimellifolium, L. peruvianum, L. hirsutum, L. chilense, Capsicum pendulum, C. pubescens

Cucurbita maxima

NORD-AMERICAN 12 - -

De regulă, prezenţa unei forme primitive într-un genocentru localizează

originea sa. Sunt cazuri când pentru aceeaşi specie sunt identificate mai multe

centre genetice.

Genocentrele sunt primare pentru unele specii (cele în care s-au

individualizat speciile respective) şi secundare pentru altele (de diversificare a

unor genofonduri de altă provenienţă).

Evoluţia plantelor legumicole

Cu scopul de a înţelege cât mai bine relaţiile dintre organism şi mediu,

evoluţia trebuie privită şi în cazul plantelor legumicole sub aspect fitogenetic şi

ontogenetic.

Evoluţia filogenetică priveşte etapele de evoluţie a organismelor vii în

decursul generaţiilor. Organismele au evoluat şi-au format un anumit mod de

manifestare (însuşiri şi caractere), potrivit cu succesiunea condiţiilor de mediu

din timpul fiecărei generaţii şi a tuturor generaţiilor până în prezent. Modul de

manifestare obişnuită a plantelor legumicole se păstrează atât timp cât variaţia

succesiunii condiţiilor de mediu nu depăşeşte anumite limite obişnuite în cadrul

cărora s-au format şi evoluat filogenetic speciile respective. Dacă schimbările

succesiunilor condiţiilor de mediu depăşesc anumite limite, plantele pot fi

distruse, adică nu-şi mai pot continua viaţa. De asemenea, cu cât schimbarea

succesiunii obişnuite a condiţiilor de mediu se iveşte mai aproape de începutul

vieţii organismelor (momentul fecundării), cu atât mai uşor şi mai accentuat se

va schimba modul de manifestare a plantelor.

În faza embrionară, când organismul nu este încă independent,

schimbarea succesiunilor condiţiilor din mediul exterior poate avea influenţă

asupra embrionului, în măsura în care se reflectă în schimbarea organismului

matern.

14

Omul, schimbând succesiunea condiţiilor de viaţă (în afara variaţiei

naturale) atât prin lărgirea arealului geografic, prin metode de cultivare, cât şi

prin aplicarea diferitelor metode de ameliorare şi pătrunzând în profunzimea

intimităţii biologiei plantelor până la modificarea cromozomilor în mod dirijat,

a provocat şi a grăbit mult schimbarea plantelor legumicole, modul lor de

manifestare, îmbunătăţindu-le în sensul dorit de el, cu scopul de a-i satisface

necesităţile sale. Un exemplu concludent al capacităţii de evoluţie îl întâlnim la

varză, la care pornindu-se de la câteva specii sălbatice cu rozeta de dimensiuni

mici (Brassica rupestris, Brassica cretica, Brassica insularis, etc.) prin

interfecundare s-a ajuns la 7 forme cultivate de Brassica oleracea L.

O dată cu identificarea genomului drept nivel de manifestare a tuturor

mecanismelor schimbării evolutive şi pe măsura dezvoltării cercetărilor de

biologie moleculară, genetica s-a angajat în cercetări aplicative de „inginerie

genetică”, care în legumicultură a dus la obţinerea unor rezultate deosebite. De

asemenea s-au găsit posibilităţi de a se crea soiuri şi hibrizi care maifestă

puternic fenomenul heterozis. Folosirea heterozisului în legumicultură a

început din anul 1930, cu producerea seminţelor hibride la varza de Bruxelles.

În prezent se realizează producţia pe bază de heterozis la 20 specii din

sortimentul legumicol. Succese remarcabile s-au obţinut în acest sens în cadrul

culturilor de castraveţi, tomate, varză şi ceapă, care ocupă anual 60% din

întreaga suprafaţă afectată legumiculturii pe plan mondial.

Îmbogăţirea şi diversificarea sortimentului prin soiuri şi hibrizi adaptaţi

la specificul ecologic al zonei sau microzonei şi pentru diferite modalităţi de

cultivare (în câmp, sere, solarii şi adăposturi joase din polietilenă), asigură

practicarea unei legumiculturi neîngrădite de bariere climatice zonal-teritoriale,

sau anotimpuale, cu producţie eşalonată pe tot cuprinsul anului, conform

cerinţelor de consum.

Situaţia structurii sortimentului din legumicultura ţării noastre

marchează începând din anul 1953 o profundă reorientare în problema

soiurilor, de înlocuire a introducerii de material săditor străin cu eforturi de

creaţie autohtonă în acest domeniu.

Evoluţia ontogenetică se referă la etapele de evoluţie a organismelor vii

în decursul unei generaţii.

15

Haekel şi Muller consideră că „ontogenia repetă filogenia” ceea ce nu

este exact, căci cea mai de seamă particularitate a naturii constă în faptul că ea

nu se imită niciodată. Referitor la această concepţie, biologia modernă

precizează că în ontogeneză se reflectă filogeneza. În cazul ontogenezei sunt

reproduse perioadele şi fazele de evoluţie prin care au trecut organismele din

fiecare generaţie în cadrul filogenezei, dar numai în ceea ce priveşte formarea

lor şi nu conţinutul. De la o generaţie la alta, aceste perioade şi faze de evoluţie

sunt deosebite în privinţa conţinutului lor, adică plantele din fiecare generaţie

sunt noi într-o măsură mai mare sau mai mică, în funcţie de modul cum s-a

schimbat succesiunea condiţiilor de viaţă, atât în timpul generaţiilor

precedente, câr şi a generaţiei actuale de indivizi.

Ciclul biologic al plantelor legumicole se desfăşoară în etape

caracteristice fiecărei specii în procesul de ontogeneză, dar şi diferitelor organe

luate separat. Dacă ontogeneza este procesul dezvoltării plantelor din faza de

zigot până la maturarea lor, organogeneza este procesul de formare a organelor

vegetative şi de reproducere în cursul ontogenezei plantelor. Acest proces este

stadial, necesitând diferite condiţii ale factorilor de mediu şi o anumită

succesiune, pentru a se putea desfăşura.

După Marcov şi Haev, în cadrul ciclului de viaţă a plantelor legumicole

se pot distinge trei perioade de bază: perioada de sămânţă, perioada vegetativă

şi perioada de reproducere. Fiecare perioadă cuprinde câte trei faze importante

(tabelul 2.2.).

Tabelul 2.2.Caracteristicile perioadelor şi fazelor de vegetaţie ale plantelor

legumicole

Fazele de vegetaţie Momentul când începe şi când se încheie

Caracteristicile fazelor de vegetaţie

0 1 2Perioada de sămânţă

Faza embrionară Din momentul fecundării şi până la maturarea seminţelor, devenind independente faţă de planta mamă şi faţă de fruct

Organismele noi se află în raport direct şi dependent de planta mamă, fiind hrănite de ea.Seminţele sunt alcătuite din celule foarte tinere.Se înregistrează cea mai slabă rezistenţă.Organismele au cea mai mare plasticitate şi pot fi influenţate uşor de condiţiile de mediu.

0 1 2Faza de repaus De la maturarea

fiziologică a seminţelor până la începutul

Seminţele se află în repaus profund sau forţat.Procesele vitale-metabolice foarte încetinite, condiţiile nefavorabile de viaţă nu au efect nociv

16

germinaţiei asupra lor.Faza de germinaţie De la declanşarea

germinaţiei la apariţia primei frunze adevărate

Necesită cantităţi mari de apă, căldură şi oxigen în aer. Substanţele hrănitoare trec în formă uşor asimilabilă şi sunt consumate pentru creşterea embrionului şi în respiraţie.În procesul de selecţie naturală se autoelimină indivizii slabi. Datorită sensibilităţii ridicate la condiţiile nefavorabile de mediu, trebuie asigurate condiţii optime de viaţă.

Perioada de creştere vegetativăFaza de răsad De la apariţia primei

frunze adevărate până la începerea depunerii substanţelor de rezervă.

Asimilatele sunt folosite în întregime pentru formarea rădăcinilor, tulpinilor şi frunzelor, nu are loc acumularea substanţelor de rezervă.

Faza acumulării substanţelor de rezervă

Durează atât cât are loc acumularea substanţelor hrănitoare de rezervă.

Surplusul de substanţe hrănitoare, care nu sunt consumate pentru creştere şi fructificare, se acumulează în organele specializate în acest sens (frunze, tulpini rădăcini, muguri).

Faza de repaus Din momentul în care ritmul metabolismului devine foarte lent datorită unor condiţii nefavorabile până când acesta devine din nou activ ca urmare a apariţiei condiţiilor favorabile de mediu.

Caracteristică speciilor bienale sau perene, dar se poate întâlni şi la unele plante anuale care se înmulţesc pe cale vegetativă (cartof, batat, etc.).Au loc schimbări ale coloizilor din protoplasmă şi unele schimbări morfologice exterioare (mor frunzele plantelor anuale şi bienale şi rădăcinile active; la plantele perene se păstrează rădăcinile active care cresc în fiecare an).

Perioada creşterii de reproducereFaza de îmbobocire De când apar tulpinile

florale şi butonii florali până la începerea maturării gameţilor (celulele sexuate).

Apar tulpinile florale şi bobocii florali.Suprafaţa foliară şi masa radiculară ating dimensiuni maxime, iar compoziţia chimică a organelor în care se acumulează substanţele de rezervă se schimbă.

Faza înfloririi Din momentul în care începe maturarea gameţilor până la fecundare.

Desăvârşirea procesului de maturare a polenului şi ovulelor, celulele sexuate sunt foarte sensibile la acţiunea diverşilor factori.În cadrul lucrărilor de hibridare trebuie să se aleagă cu grijă momentul castrării şi polenizării florilor.

Faza fructificării De la fecundare până la maturarea fiziologică a seminţelor şi fructelor, care devin complet independente de planta mamă.

Se încheie ciclul de viaţă pentru plantele mamă din speciile anuale, bienale şi trienale aparţinând generaţiei vechi care dispare şi începe ciclul de viaţă pentru generaţia nouă care apare. Substanţele de rezervă sunt folosite pentru hrănirea fructelor şi seminţelor.În cazul speciilor anuale, bienale, trienale, plantă-mamă din generaţia veche se epuizează total, până la dispariţie, iar embrionul care reprezintă generaţia nouă se fortifică.La speciile perene, depunerea substanţelor de rezervă se face concomitent şi chiar după încheierea maturării seminţelor.Aceasta este unica fază comună pentru generaţia veche care dispare ca fază de fructificare şi pentru generaţia nouă care apare ca fază embrionară. Este deci comună pentru cele două faze dar are semnificaţii diametral opuse.

De menţionat, că această schemă este orientativă, generală, dar nu

valabilă pentru fiecare familie sau specie în parte, având în vedere gradul

17

diferit de plasticitate şi condiţiile ecologice diverse în care se cultivă plantele

agricole, cu deosebire cele legumicole.

Evoluţia ontogenetică se modifică în funcţie de modul cum se schimbă

succesiunea condiţiilor de viaţă în decursul evoluţiei filogenetice. De exemplu,

unele specii de plante legumicole care, în condiţiile de cultură din ţara noastră,

nu formează seminţe (usturoiul) sau formează seminţe foarte puţine şi în cea

mai mare parte, neviabile (hreanul).

2.2.PARTICULARITĂŢILE DE CREŞTERE ŞI

DEZVOLTARE A PLANTELOR LEGUMICOLE

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole reprezintă două fenomene

vitale ale unui proces biologic unic şi complex. Aceste două fenomene decurg

în mod obişnuit în acelaşi timp, atunci când condiţiile de mediu sunt favorabile.

Creşterea este premiza dezvoltării.

Creşterea este fenomenul vital propriu organismelor vii, reprezentând

atât o sporire a substanţelor, cât şi o sporire a volumului, ambele fiind

ireversibile. În cadrul fenomenului de creştere, au loc procese de nutriţie, de

diviziune celulară şi de formare de noi celule asemănătoare, care determină

schimbarea mărimii şi a masei organelor plantei.

Dezvoltarea individuală a plantelor reprezintă evoluţia de la celula ou

până la formarea de noi seminţe. În sens mai larg, dezvoltarea este evoluţia

unui organism (individ) de la naştere până la moartea lui. În timpul acestei

evoluţii are loc formarea de noi organe, cum ar fi de exemplu: flori, fructe,

seminţe. Procesul de formare a organelor plantei în timpul ontogenezei acesteia

poartă numele de organogeneză.

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole are loc în etape. Fiecare

etapă reprezintă o stare fiziologică nouă, cu o bază biochimică proprie, care se

manifestă în anumite procese morfologice.

Pentru plantele anuale parcurgerea tuturor etapelor de organogeneză are loc

într-un singur an. La plantele bienale acest proces se desfăşoară în doi ani. În

primul an are loc parcurgerea etapelor I şi a II-a (creşterea vegetativă) şi abia în

anul al doilea se parcurg celelalte etape de organogeneză, formându-se flori,

fructe şi seminţe. Acest proces are loc numai după ce în timpul păstrării peste

18

iarnă plantele respective au trecut prin stadiul de vernalizare. Deci regimul

termic în locul de păstrare a legumelor bienale, în vederea replantării pentru

producerea seminţelor, trebuie să se încadreze în limitele temperaturilor pentru

vernalizare. Faptul este justificat prin aceea că „repausul” ce se află în

coincidenţă cu perioada de păstrare a plantelor bienale, constituie procesul de

adaptare al organismului pentru dezvoltare, prin refacerea rezervelor de acizi

nucleici. Trecerea în stare activă, depolimerizată a nucleoprotidelor, sub

acţiunea temperaturilor scăzute, constituie baza histochimică a trecerii rapide la

înflorire.

Legumele perene, în primii doi ani parcurg etapele de organogeneză la

fel ca plantele bienale. În anii următori acestea sunt adaptate pentru

parcurgerea etapelor de organogeneză în fiecare an pe o perioadă îndelungată

de timp. Rezerva potenţială de prelungire a vieţii, la aceste plante, este

asigurată prin formaţiuni specializate: bulbi, tuberculi, rizomi, rădăcini

îngroşate.

Cunoaşterea etapelor de organogeneză prezintă importanţă practică

deoarece dă posibilitatea efectuării controlului biologic şi intervenţiei la

momentul optim, influenţând favorabil asupra unor etape de organogeneză şi

mai ales asupra celor hotărâtoare pentru dezvoltarea plantelor legumicole.

2.3.SUBSTANŢELE BIOACTIVE FOLOSITE ÎN

LEGUMICULTURĂ

Creşterea şi dezvoltarea plantelor legumicole sunt controlate de: factori

de nutriţie, factori fizici (căldură, lumină, câmp electric şi magnetic,

ultrasunete), factori chimici (hormoni, enzime) şi factori genetici (acidul

ribonucleic şi dezoxiribonucleic).

În ultima perioadă de timp, pentru dirijarea creşterii şi dezvoltării

plantelor legumicole, se acordă o importanţă deosebită, posibilităţilor de

stimulare, frânare sau inhibare a proceselor metabolice, privind aspectele lor de

natură biochimică şi fiziologică. Substanţele bioactive naturale şi sintetice au

început să fie folosite pe scară largă cu scopul obţinerii unor producţii sporite şi

de calitate superioară.

19

Substanţele bioactive determină o gamă largă de fenomene ca:

intensificarea sau frânarea unor funcţii fiziologice, reglarea diviziunii celulare,

a stării de repaus, stimularea sau frânarea germinării seminţelor, stimularea

înfloririi, fecundării, creşterii şi coacerii fructelor, obţinerea de fructe

partenocarpice, oprirea căderii fructelor şi a frunzelor, scurtarea internodiilor şi

îngroşarea acestora, modificarea structurii anatomice a frunzelor şi tulpinilor,

mărirea numărului de stomate pe suprafaţa frunzelor, etc.

Substanţele bioactive, se pot împărţi în trei grupe: substanţe

stimulatoare, substanţe retardante şi substanţe inhibitoare.

Substanţele stimulatoare se împart la rândul lor în auxine, gibereline

şi citokinine. Se consideră că procesele de creştere şi dezvoltare la plantele

legumicole depind de efectul combinat al acestora împreună cu substanţele

inhibitoare naturale existente în plante.

Auxinele sunt compuşi naturali sintetizaţi în plante şi acumulaţi în

concentraţii reduse mai ales în muguri, frunzele tinere şi vârfurile de creştere

(heterauxina).

Paralel cu izolarea din plante a compuşilor auxinici naturali au fost

realizaţi o serie de compuşi sintetici cu structură şi acţiune asemănătoare, ca

derivaţi ai indolului, naftalenului, acidului fenoxiacetic şi acizilor benzoici

(acidul beta-indolilacetic sau acid indol 3-acetic sau heterauxina).

Acţiunea substanţelor stimulatoare (auxinelor) se manifestă prin:

-intensifică alungirea şi îngroşarea membranelor celulare favorizând

depunerea de noi substanţe şi le modifică însuşirile fizice şi chimice;

-în concentraţii reduse stimulează diviziunea celulară, iar în concentraţii

ceva mai ridicate stimulează elongaţia;

-în doze ridicate determină hipertrofii (simple deformări) sau

hiperplastii (tumori). Cele mai sensibile părţi ale plantei sunt în ordine:

rădăcinile, mugurii şi apoi tulpinile;

-tratamentele cu auxine sintetice determină mărirea presiunii osmotice a

sucului celular, scăderea vâscozităţii protoplasmei şi intensificarea absorbţiei

active a apei, iar în metabolismul fosforului măresc funcţia anorganică a

compuşilor cu fosfor în tulpini şi rădăcini;

20

-pot accelera sau întârzia procesele de germinare în funcţie de specia de

plante, natura şi concentraţia auxinelor. De asemenea, pot stimula formarea şi

alungirea rădăcinilor şi tulpinilor, precum şi formarea fructelor partenocapice.

Giberelinele sunt substanţe active cu efect stimulator izolate din

ciuperca Gibberella fujikuroi. În prezent se produc pe scară industrială

cunoscându-se 23 gibereline (G.A.1….G.A.23). A fost stabilită prezenţa

giberelinelor naturale şi în seminţele de mazăre şi fasole de grădină, în cele de

pepene verde în curs de dezvoltare, în rădăcinile de mazăre şi fasole, în

tuberculii de cartof.

Acţiunea lor se manifestă prin:

-favorizează acumularea în ţesuturile plantelor a unor hormoni naturali

activi (auxine endogene);

-stimulează energia şi facultatea germinativă a seminţelor, mai ales în

condiţiile nefavorabile de mediu, putându-le scoate din starea de repaus înainte

de termenul obişnuit;

-în concentraţii reduse stimulează creşterea spectaculoasă a tulpinii,

prin extensia celulară şi nu datorită diviziunii celulare;

-determină creşterea suprafeţei frunzelor şi datorită diviziunii

intensificată a celulelor;

-determină înflorirea în primul an a plantelor bienale, iar la castraveţi şi

pepeni provoacă modificări ale raportului dintre florile bărbăteşti şi femeieşti;

-modifică metabolismul plantelor: scade conţinutul în amidon, azot total

şi proteine, creşte conţinutul în acizi nucleici, se inversează raportul dintre

acidul ribonucleic care scade şi acidul dezoxiribonucleic care creşte, intensifică

transpiraţia, fotosinteza şi respiraţia plantelor, măresc consumul de apă la

unitatea de suprafaţă de frunză, plantele devin mai sensibile în condiţii de

secetă şi arşiţă.

Citokininele sunt substanţe stimulatoare de creştere, fiind cunoscute

citokinine naturale şi sintetice, iar activitatea biologică este asemănătoare cu a

kinetinei. Plantele le sintetizează în rădăcini, de unde circulă prin ţesuturile

conducătoare spre apex.

21

Acţiunea lor se concretizează în:

-stimulează atât diviziunea celulară cât şi extensia celulară şi întârzie

îmbătrânirea ţesuturilor, frunzele în curs de îmbătrânire, la scurt timp după

tratament cu citokinine, îşi măresc conţinutul în clorofilă;

-stimulează germinaţia seminţelor, formarea rădăcinilor, creşterea

frunzelor, dezvoltarea organelor florale şi formarea de fructe partenocarpice;

-plantele tratate cu citokinine îşi măresc rezistenţa la temperaturi

scăzute şi ridicate, la secetă şi la infecţii cu boli criptogamice.

Dintre substanţele stimulatoare mai des folosite enumerăm: Atonik,

Faverex, Procaină, Revital, Rodoleg, Solex, Tomato-Stim, Tomatofix, etc.

Substanţe cu acţiune retardantă

Au rol esenţial în metabolismul plantelor, reduc pe o anumită perioadă

ritmul proceselor de diviziune şi elogaţie celulară, ceea ce determină o frânare

a creşterii în înălţime a plantelor.

În urma tratării plantelor cu aceste substanţe are loc o scădere a

conţinutului lor în gibereline, o blocare a procesului de biosinteză a auxinelor

endogene şi chiar o inactivare biologică a auxinelor deja sintetizate sau a celor

exogene.

Tratarea cu Cycocel şi Alar a plantelor legumicole din grupa

rădăcinoase dau sporuri de producţie (rădăcini îngroşate).

Ethrelul are un efect stimulator deosebit asupra înfloririi. Astfel, la

plantele de castraveţi determină mărirea numărului de flori femele şi reduce

foarte mult numărul florilor bărbăteşti. De asemenea, provoacă o declanşare

simultană a înfloririi, ceea ce duce la sporirea producţiei şi la posibilitatea

recoltării mecanizate a castraveţilor. Tratarea cu Ethrel determină grăbirea

maturării fructelor de tomate şi limitarea tendinţei de eşalonare.

Substanţele retardante sporesc potenţialul de rezistenţă a plantelor la

temperaturi scăzute, la seceta din sol şi atmosferă.

Tratarea seminţelor înainte de semănat determină creşterea rezistenţei

plantelor la acţiunea erbicidelor.

Dintre substanţele cu acţiune retardantă amintim: Ethrel, Alar, etc., cu

aplicabilitate pe scară largă în practică.

22

Substanţe inhibitoare

Acţiunea lor se manifestă prin:

-reduc sau anulează activitatea auxinelor şi giberelinelor şi provoacă

inhibarea periodică şi reversibilă a creşterii plantelor, cu intensităţi variate până

la starea de repaus profund;

-sunt folosiţi ca defolianţi cei care inhibă procesele vitale din frunze,

determinând îmbătrânirea înainte de vreme, uscarea şi căderea lor;

-menţin starea de repaus a plantelor şi seminţelor, previn încolţirea

seminţelor în fructe, stimulează înflorirea plantelor de zi scurtă şi inhibă

înflorirea plantelor de zi lungă, inhibă încolţirea cartofilor şi a bulbilor de

ceapă în timpul păstrării în depozite, grăbesc intrarea în repaus a rădăcinilor.

Dintre substanţele inhibitoare menţionăm: cumarina, scopoletina, etc.

(inhibitori naturali), hidrazida maleică, chloramfenicol, Antak, etc. (inhibitori

sintetici).

Substanţele antitranspirante aplicate pe suprafaţa frunzelor sub formă

de emulsii apoase reduc transpiraţia plantelor, contribuind la echilibrarea şi

regularizarea în apă a ţesuturilor. Dintre produsele antitranspirante amintim

substanţa: Folicote sau Hydrasyl, care este produs sub formă de emulsie de

parafină şi ceară. Este recomandat pentru tratarea masei foliare a plantelor de

cultură (tomate, ardei, legume din grupa verzei) în faza de răsad, înainte de

plantare, precum şi imediat după plantarea răsadurilor prin stropirea acestora

cu o soluţie în concentraţie de 1%.

2.4.CLASIFICAREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole cultivate pe întreg globul aparţin unui număr mare

de specii. Bois (1927) consideră că sunt cunoscute peste 1300 specii ce aparţin

la 54 familii de monocotiledonate şi 16 familii de dicotiledonate. Dintre

acestea, la noi în ţară se cunosc şi se cultivă pe suprafeţe mai mari sau mai mici

circa 50-60 specii.

Pentru uşurarea cunoaşterii unor caractere şi însuşiri comune mai

multor specii legumicole, a asemănărilor în ceea ce priveşte procesul

tehnologic, este necesară o grupare, sistematizare a acestora.

23

Criteriile obişnuite după care se pot grupa plantele legumicole sunt

următoarele:

-din punct de vedere botanic;

-după durata vieţii;

-după organele comestibile;

-după tehnologia aplicat culturii.

Clasificarea botanică

Este considerată ca singura clasificare ştiinţifică, deoarece grupează

speciile legumicole în familii botanice după criterii ştiinţifice (tabelul 2.3.).

Tabelul 2.3.

Clasificarea botanică a plantelor legumicole

Familia botanică

Speciile legumicole

0 1Solanaceae Tomatele (Lycopersicon esculentum), ardei (Capsicum annuum), pătlăgelele

vinete (Solanum melongena), cartoful (Solanum tuberosum).Liliaceae Ceapa comună (Allium cepa), usturoiul (Allium sativum), prazul (Allium

porrum), sparanghelul (Asparagus officinalis).Cruciferae Varza albă pentru căpăţână (Brassica oleracea var. capitata forma alba), varza

roşie (Brassica oleracea var. capitata forma rubra), varza creaţă (Brassica oleracea var. sabauda), varza de Bruxelles (Brassica oleracea var. gemifera), varza chinezească (Brassica pekinensis), varza de frunze (Brassica oleracea var. acephala), conopida (Brassica oleracea var. botrytis subvar. cauliflora), broccoli (Brassica oleracea var. botrytis subvar. cymosa), gulia (Brassica oleracea var. gongylodes), ridichile de vară şi iarnă (Raphanus sativus convar. niger), cresonul de grădină (Lepidium sativus), hreanul (Armoracia rusticana).

Umbelliferae Morcovul (Daucus carota ssp. sativa), pătrunjelul pentru rădăcină (Petroselinum crispum convar. radicosum), pătrunjelul pentru frunze (Petroselinum crispum convar. crispum), ţelina (Apium graveolens), păstârnacul (Pastinaca sativa), mărarul (Anethum graveolens), leuşteanul (Levisticum officinale), asmăţuiul (Anthriscus cerefolium), feniculul de Florenţa (Foeniculum vulgare ssp. dulce convar. azoricum).

Leguminosae Fasolea de grădină (Phaseolus vulgaris), mazărea de grădină (Pisum sativum), bobul (Vicia faba).

Cucurbitaceae Castravetele (Cucumis sativus), dovlecelul (Cucurbita pepo convar. giromontina), dovlecelul patison (Cucurbita pepo var. radiata), pepenele galben (Cucumis melo), pepenele verde (Citrulus lanatus).

ChenopodiaceaeSfecla roşie (Beta vulgaris var. canditiva), spanacul (Spinacia oleracea), loboda (Atriplex hortense).

Compositae Salata (Lactuca sativa), andivele (Cichorium intybus), cicoarea de grădină (Cichorium endivia), anghinarea (Cynara scolymus), cardonul (Cynara cardunculus), scorţonera (Scorzonera hispanica), tarhonul (Arthemisia dracunculus).

Polygonaceae Reventul (Rheum rabarbarum), măcrişul (Rumex acetosa), ştevia (Rumex patientia).

Malvaceae Bamele (Hibiscus esculentus) Labiatae Cimbrul (Satureja hortensis), cimbrişorul (Thymus vulgaris), busuiocul

(Ocimum basilicum).Tetragoniaceae (Aizoaceae)

Spanacul de Noua Zeelandă (Tetragonia tetragonoides).

24

0 1Convolvulaceae Batatul sau cartoful dulce (Ipomea batatas).Agaricaceae Ciuperca de culoare albă (Psalliota hortensis), ciuperca de culoare crem

(Psalliota bispora).Polyporaceae Buretele vânăt (Pleurotus ostrealus), buretele roşiatic (Pleurotus Florida).Strophariaceae Ciuperca cu văl (Stropharia rugosa annulata).Gramineae Porumbul zaharat (Zea mays convar. sacharata).

În general, speciile din aceeaşi familie botanică prezintă unele

caracteristici biologice comune, deci manifestă şi unele cerinţe comune faţă de

factorii de vegetaţie şi de cultură. Clasificarea botanică prezintă şi unele

neajunsuri în ceea ce priveşte practica legumicolă în sensul că nu se referă

deloc la scopul pentru care se cultivă plantele legumicole, respectiv la partea

comestibilă a plantelor şi nici la modul de cultivare.

Clasificarea după durata vieţii

Această clasificare ţine cont de un singur element şi anume longevitatea

plantelor legumicole. În cadrul acestei clasificări trebuie precizat sensul a două

noţiuni folosite în mod curent în legumicultură: perioada de vegetaţie şi durata

vieţii.

Prin perioada de vegetaţie se înţelege intervalul de timp care trece din

momentul răsăririi plantelor până la prima recoltare. Din acest punct de vedere,

cultivarele de plante legumicole se clasifică în: timpurii (cu o perioadă de

vegetaţie scurtă), semitimpurii (cu o perioadă de vegetaţie mijlocie) şi tardive

(cu o perioadă de vegetaţie lungă).

Prin durata vieţii se înţelege durata de timp care trece de la perioada de

sămânţă a unei generaţii, până la aceeaşi perioadă a generaţiei următoare,

asigurându-se condiţii normale, adică succesiunea obişnuită a condiţiilor de

mediu natural şi de cultură din timpul fiecărei generaţii din cadrul filogenezei.

După durata vieţii, în condiţiile de la noi din ţară, plantele legumicole se

pot grupa astfel: anuale, bienale, trienale şi multianuale (perene).

Plante legumicole anuale: cele din familiile botanice Solanaceae,

Leguminosae, Cucurbitaceae şi de asemenea ridichile de lună, mărarul,

spanacul, conopida, bamele.

Plante legumicole bienale: cele din grupa verzei (fără conopidă),

rădăcinoase (fără ridichile de lună), ceapa ceaclama, ceapa de apă, prazul.

Plante legumicole trienale: ceapa din arpagic.

25

Plante legumicole multianuale (perene): sparanghelul, reventul, hreanul,

leuşteanul, tarhonul, anghinare, măcriş, ştevie.

Clasificarea după organele comestibile

Se referă la gruparea plantelor legumicole în funcţie de natura organelor

comestibile şi starea în care acestea se folosesc.

Plante legumicole de la care se consumă organele generative:

-inflorescenţa: anghinare;

-primordii de inflorescenţă: conopida, broccoli;

-fructe la maturitatea tehnologică: castraveţi, dovlecei patison, bamele,

fasolea de grădină, mazărea de grădină, bobul, vinetele, ardeii;

-fructe la maturitatea fiziologică: tomatele, ardei, pepeni galbeni, pepeni

verzi;

-fructe la maturitatea tehnică şi fiziologică: ardei, tomate;

-seminţe la maturitatea tehnică sau fiziologică: mazărea, fasolea, bobul.

Plante legumicole de la care se consumă organele vegetative:

-crescute în pământ:

-rădăcini îngroşate: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina,

ridichile, hreanul, scorţonera;

-rădăcini tuberizate: batatul;

-tuberculi: cartoful;

-bulbi: ceapă, usturoi, praz;

-lăstari etiolaţi; sparanghel.

-crescute deasupra pământului:

-tulpina îngroşată: gulia;

-tulpina falsă şi frunze verzi: prazul, ceapa stufat, usturoiul

verde, ceapa de iarnă;

-peţiolurile frunzelor: revent, cardon, ţelină pentru peţiol,

feniculul de Florenţa;

-frunze verzi: spanacul, loboda, tarhonul, leuşteanul, mărarul,

pătrunjelul pentru frunze, ţelina pentru frunze, cicoarea de grădină, varza

pentru frunze, spanacul de Noua Zeelandă, cresonul, asmăţuiul, măcrişul,

ştevia, cimbrul;

26

-muguri cu creştere închisă: varza albă, varza roşie, varza creaţă,

varza de Bruxelles, varza chinezească, salata pentru căpăţână;

-carpoforul: ciupercile cultivate comestibile.

Acest mod de clasificare este subiectiv deoarece din aceeaşi grupă pot

face parte plante legumicole din diferite familii botanice, cu o durată a vieţii

diferită, sau una şi aceeaşi plantă poate să aparţină mai multor grupe.

Clasificarea după tehnologia aplicată culturii

Îmbină unele elemente comune de ordin botanic şi referitoare la partea

comestibilă, alături de elemente comune de bază acestei clasificări. De fapt,

aceasta este clasificarea potrivit căreia se vor grupa plantele legumicole în

partea a doua, partea specială, unde vor fi prezentate posibilităţile de cultivare a

lor.

Clasificarea plantelor legumicole după tehnologiile aplicate în culturi

este următoarea:

-legume rădăcinoase: morcovul, pătrunjelul pentru rădăcină,

păstârnacul, ţelina pentru rădăcină, ridichile, sfecla roşie, scorţonera.

-legume bulboase: ceapa comună, usturoiul, prazul.

-legume din grupa verzei: varza albă, varza roşie, varza creaţă, varza

pentru frunze, varza de Bruxelles, varza chinezească, conopida, broccoli, gulia.

-legume verdeţuri: salata, spanacul, cicoarea de vară, loboda de grădină,

ţelina pentru frunze şi peţiol, sfecla pentru frunze şi peţiol, pătrunjelul pentru

frunze, spanacul de Noua Zeelandă.

-legume cultivate pentru păstăi, boabe verzi şi capsule: fasolea de

grădină, mazărea de grădină, bobul de grădină, bamele.

-legume solano-fructoase: tomate, ardei, pătlăgele vinete.

-legume cucurbitacee (bostănoase): castravetele, pepene galben, pepene

verde, dovlecelul comun, dovlecelul patison.

-legume condimentare: mărarul, cimbrul, asmăţuiul, busuiocul.

-legume perene: sparanghelul, reventul, hreanul, leuşteanul.

27

CAPITOLUL III

ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLE

3.1.INTERACŢIUNEA DINTRE PLANTELE LEGUMICOLE ŞI

COMPLEXUL FACTORILOR DE MEDIU

Lumina, căldura, apa, aerul, solul şi hrana minerală sunt factorii de

vegetaţie obligatorii, indispensabili şi de valoare egală, care condiţionează

desfăşurarea normală a proceselor metabolice la plantele legumicole.

Între aceştia există o corelaţie strânsă, permanentă, formând aşa numitul

complex al factorilor de vegetaţie sau de mediu.

Cei şase factori acţionează în complex, şi trebuie să fie asiguraţi în

totalitate, deoarece neglijarea sau schimbarea temporară a unuia dintre ei,

atrage după sine modificarea celorlalţi, prejudiciind însăşi existenţa plantelor

luate în cultură.

Fiecare specie legumicolă în parte, iar în cadrul acesteia, fiecare

fenofază a evoluţiei ontogenetice a organismului vegetal, necesită niveluri

specifice ale factorilor de mediu, a căror cunoaştere şi posibilităţi de asigurare

în optim, fundamentează măsurile tehnologice necesare pentru realizarea

productivităţii biologice.

Cerinţele plantelor legumicole, faţă de factorii de mediu, sunt foarte

bine consolidate, formându-se în decursul filogenezei şi cu cât, în cultură, se

vor asigura condiţiile de viaţă mai apropiate de acelea în care s-au format

speciile de-a lungul timpului, creşterea şi dezvoltarea legumelor va fi mai

corespunzătoare.

Datorită faptului că factorii de mediu nu au aceeaşi frecvenţă,

intensitate, calitate, durată şi arie de acţiune, între ei şi plante, precum şi între

factorii înşişi, există relaţii complexe de interdependenţă şi integrare, acţiunea

lor putându-se compensa sau conjuga, în scopul obţinerii randamentului

biologic maxim.

28

Pentru aprecierea limitelor favorabile ale factorilor de mediu în cadrul

cărora se desfăşoară normal creşterea şi dezvoltarea plantelor, este necesar să

se cunoască procesele fiziologice şi biochimice din plante.

Acest imperativ capătă o importanţă vitală, în condiţiile practicării

culturilor forţate şi protejate (sere, solarii, răsadniţe, etc.), precum şi a culturilor

fără sol (în medii nutritive artificiale), unde într-un regim de viaţă creat

artificial, numai prin îmbinarea armonioasă a factorilor de vegetaţie se poate

asigura valorificarea superioară a potenţialului productiv al speciilor, respectiv

soiurilor, cultivate.

Prin cunoaşterea temeinică a cerinţelor speciilor faţă de factorii de

mediului înconjurător, tehnologiile de cultură a plantelor legumicole devin

ştiinţifice, fiind în acelaşi timp mai diferenţiate, mai adaptate scopului propus

şi prin aceasta, mai eficiente.

Totodată se creează perspective în direcţia modelării producţiei

legumicole şi dirijării computerizate a factorilor de mediu.

3.1.1.Relaţiile plantelor legumicole cu lumina

Lumina prin parametrii săi specifici, intensitate, durată de acţiune şi

compoziţie spectrală, susţine energetic fotosinteza, constituind baza formării şi

acumulării masei biologice având un rol hotărâtor în reglarea morfogenezei,

orientând întregul proces de dezvoltare al plantei.

De asemenea, condiţionează scoaterea din repausul vegetativ şi

determină cantitatea pigmenţilor clorofilieni, structura şi regimul de apă al

frunzei, precum şi alte procese fiziologice şi biochimice.

Dat fiind că, radiaţia solară variază în natură în timp – în cursul unei

zile, de la o zi la alta, de la un anotimp la altul – şi în spaţiu – de la un punct

geografic la altul, în funcţie de latitudine, altitudine, etc. – plantele legumicole

manifestă faţă de lumină, cerinţe particulare foarte diversificate, ca urmare a

originii ecologeografice şi a evoluţiei lor filogenetice.

Având în vedere că, factorul extern determinant al intensităţii

fotosintezei este radiaţia luminoasă, numai prin cunoaşterea pretenţiilor

speciilor legumicole faţă de lumină, acestea vor putea fi satisfăcute, prin

29

asigurarea de măsuri tehnologice corespunzătoare, la culturile din câmp, sere,

solarii, etc.

De asemenea, în condiţiile climatului temperat, în care se găseşte şi ţara

noastră, se va acorda o însemnătate deosebită aspectelor particulare legate de

rolul luminii în viaţa fiecărei specii şi chiar soi în parte, deoarece numeroase

plante legumicole, se cultivă pe tot parcursul anului şi deci, nu beneficiază, în

mod constant, de acelaşi regim al radiaţiei luminoase naturale.

Importanţa practică a acestor cunoştinţe, rezidă şi în faptul că

furnizează datele necesare acţiunii de zonare a culturilor legumicole, din câmp

şi a culturilor forţate.

Totodată, pe baza lor, se întocmesc schemele de culturi succesive şi

asociate din câmp, sere, solarii, sau se poate interveni pentru îmbunătăţirea

calităţilor unor legume, pentru creşterea capacităţii de păstrare.

Intensitatea luminii

În condiţiile din ţara noastră, intensitatea luminii poate să ajungă în

lunile de vară de la 30-40 mii lucşi până la 100 mii lucşi, pe când iarna aceasta

are valori mult mai scăzute, fiind de 8-10 mii lucşi (tabelul 3.1.).

Tabelul 3.1.

Intensitatea luminii, la orele 12 (klx) la Bucureşti

(după Indrea, D., 1974)

LunaZile înnorate Zile senine

liber seră liber SerăNoiembrie 13,0 9,0 34,0 17,0Decembrie 8,0 6,5 22,0 14,0Ianuarie 10,0 8,0 15,0 16,0

Din determinările făcute în serele din ţara noastră s-a constat că pentru

cultura tomatelor, de exemplu, există condiţii optime de lumină în perioadele

20 februarie-20 aprilie şi 10 septembrie-15 octombrie. După 20 aprilie până la

10-15 septembrie lumina este în exces. În această perioadă se intervine prin

aerisire şi opacizarea sticlei de pe sere, în scopul reducerii efectului de seră.

Nivelul optime al intensităţii luminii, în această perioadă, este de circa 20.000

lucşi, deci nivelul maxim al opacizării nu va trebui să depăşească această

limită.

30

De la 15 octombrie până la 20 februarie lumina este insuficientă,

situaţie în care mugurii florali cad fără să se deschidă, iar florile formate nu

leagă fructe.

La o intensitate a luminii până la 50 mii lucşi, procesul de fotosinteză se

desfăşoară după o curbă ascendentă. Dacă se depăşeşte această limită,

fotosinteza are un nivel aproximativ constant până la 100 mii lucşi.

Plantele legumicole asimilează cel mai bine când intensitatea luminii

este de 20-30 mii lucşi. La o intensitate corespunzătoare a luminii

transformările chimice din celule se petrec cu o viteză foarte mare, creşterea şi

dezvoltarea plantelor având un ritm intens.

Intensitatea luminii determină principalele schimbări în climatul general

din orice zonă geografică. Ea prezintă amplitudini mari în timpul unei zile şi de

la un anotimp la altul, pe de o parte datorită nebulozităţii, iar pe de altă parte,

datorită poziţiei pe care o are soarele pe bolta cerească.

În timpul zilei, intensitatea este maximă la amiază, când în regiunile

nordice este maximă şi fotosinteza, spre deosebire de regiunile sudice unde la

amiază intensitatea fotosintezei scade, maximum fiind atins aici dimineaţa şi

seara.

Intensitatea luminii variază şi în funcţie de relief, anotimp, expoziţia

terenului, apropierea acestuia de masive de vegetaţie lemnoasă sau de suprafeţe

mari de apă.

În cursul lunilor de iarnă intensitatea luminii este mult mai slabă decât

în timpul lunilor de vară. De asemenea, versanţii sudici sunt luminaţi mai

puternic de soare decât cei nordici.

La plantele pretenţioase la lumină, insuficienţa luminii determină o

prelungire exagerată a perioadei de vegetaţie, în dauna fructificării. Dar nu

numai lipsa luminii, ci şi intensitatea prea puternică a acesteia dăunează

plantelor, în sensul că în astfel de cazuri frunzele se ofilesc, procesul de

fotosinteză se reduce iar respiraţia creşte. Aşa se explică de ce vara, în

regiunile sudice, fotosinteza este mai intensă în zilele înnorate, comparativ cu

cele senine. În condiţiile din ţara noastră efectul negativ al excesului de lumină

se manifestă în perioada de vară în primul rând prin supraîncălzirea serelor ca

urmare a efectului de seră.

31

După Maier, 1969 şi Bălaşa, 1973, în funcţie de pretenţiile faţă de

intensitatea luminii, plantele legumicole se grupează astfel:

-pretenţioase la lumină: tomatele, bamele, ardeiul, pătlăgelele vinete,

pepenii galbeni, pepenii verzi, castraveţii, fasolea şi sparanghelul, care necesită

o iluminare de 8000 lucşi;

-puţin pretenţioase la lumină: spanacul, ridichile de lună, mărarul,

pătrunjelul, reventul, morcovul, asmăţuiul, ţelina şi măcrişul, care necesită o

iluminare de 4000-6000 lucşi;

-nepretenţioase: ceapa pentru frunze, mazărea, sfecla pentru frunze şi

peţioli, putând fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna;

-plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile:

andivele, sparanghelul, ciupercile, conopida, etc.

Calitatea luminii

Elementele distribuţiei spectrale a radiaţiei solare sunt importante în

schimbul termic din sere, în stabilirea bilanţului energetic şi radiaţiei şi mai

ales joacă un rol esenţial în procesele intime de creştere a plantelor, cu

prioritate în fotosinteză.

Radiaţia solară în proporţia de 99% se găseşte între lungimile de undă

de 0,15 şi 4,0 microni, iar aproximativ jumătate din această energie se află în

spectrul vizibil, adică între 0,40 şi 0,75 microni. Domeniul spectrului solar

cuprins între lungimile de undă de 0,10 microni şi 0,40 microni reprezintă

regiunea razelor ultraviolete, iar domeniul cu lungimea de undă dincolo de 0,76

microni alcătuieşte regiunea razelor infraroşii. Domeniul spectrului solar

cuprins între 0,40 microni şi 0,76 microni poartă denumirea de regiunea

vizibilă a spectrului solar.

Înălţimea soarelui faţă de orizont determină intensitatea luminii prin

schimbarea între radiaţiile difuze şi cele directe. Există deosebiri între

compoziţia luminii directe şi a celei difuze în sensul că lumina difuză conţine

mai multe radiaţii roşii şi ea este puternic absorbită de către plante.

Compoziţia luminii variază foarte mult de la un anotimp la altul, de la o

zi la alta şi chiar în cursul aceleiaşi zile. Astfel, radiaţia ultravioletă este de

circa 0 ori mai mare vara ca iarna, iar primăvara mai mare ca toamna. Radiaţia

violetă este mai mare vara decât iarna de circa 5 ori iar cea calorică de 2,5 ori.

32

Diferitele radiaţii ale spectrului solar acţionează în mod diferit asupra

proceselor fiziologice din plante. În procesul de asimilare a CO2, cele mai

active radiaţii sunt cele din partea roşie-oranj a spectrului, cu lungimea de undă

0,60-0,70 microni. Aceste radiaţii influenţează creşterea şi formarea rezervelor

în plante, determinând mai ales sinteza glucidelor în frunze. Mişcarea

cloroplastelor în plasma celulară şi schimbarea poziţiei frunzelor se desfăşoară

mai intens sub acţiunea radiaţiilor albastre şi violete, cu lungimea de unde de

0,40-0,50 microni. Aceste radiaţii sunt absorbite mai mult de către plantele de

semiumbră şi umbră. Ele determină sinteza substanţelor proteice aproximativ

în acelaşi raport cu glucidele, influenţând formarea noilor organe ale plantelor.

În urma cercetărilor efectuate s-a stabilit că radiaţiile roşii şi portocalii

influenţează în mod pozitiv creşterea plantelor legumicole. Cele galbene şi

verzi, favorizează atât creşterea dar mai ales înflorirea la unele specii

legumicole (tomate). Radiaţiile albastre, violete şi galben-verzui condiţionează

formarea organelor vegetative ale plantelor. În lipsa radiaţiilor albastre,

spanacul, salata, varza şi alte plante reacţionează negativ prezentând simptome

de etiolare, formează frunze mici şi lipsite de turgescenţă. Castraveţii şi

tomatele suportă mai bine lumina săracă în radiaţii albastre şi violete, ceea ce

contribuie la reuşita culturilor forţate şi protejate cu mase plastice. Radiaţiile

ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, însă în cantitate mare

provoacă distrugerea celulelor şi a ţesuturilor. Radiaţiile infraroşii absorbite de

către frunze uneori au un efect dăunător, pentru că ele se transformă în căldură

care, la rândul ei, determină intensificarea transpiraţiei.

Cunoaşterea reacţiei plantelor la calitatea luminii permite cultivatorului

să influenţeze una sau alta din laturile procesului de creştere şi dezvoltare,

deoarece aşa cum s-a arătat, compoziţia spectrului prezintă variaţii zonale,

anuale şi diurne, în funcţie de poziţia soarelui faţă de orizont. Compoziţia

spectrului este modificată în spaţiile acoperite, unde lumina naturală este

filtrată de materialele de acoperire (sticlă, mase plastice), ca şi la folosirea

luminii artificiale, unde calitatea luminii depinde de sursa acesteia.

Sticla reţine n mare măsură radiaţia ultravioletă iar masele plastice

rigide sunt mai puţin transparente pentru radiaţiile infraroşii şi cele din

domeniul roşu îndepărtat. Foliile de polietilenă şi PVC sunt mai transparente

decât sticla, atât pentru radiaţiile ultraviolete cât şi pentru cele roşii şi

33

infraroşii, ceea ce presupune o mai redusă capacitate de izolare termică. Se

cunoaşte din practică sensibilitatea la radiaţiile ultraviolete a răsadurilor scoase

din serele de sticlă fără o prealabilă adaptare şi necesitatea de a obişnui plantele

cu lumina completă înainte de plantare, prin descoperirea răsadniţelor sau

aducerea lor în solarii acoperite cu folie de polietilenă, care permite trecerea

razelor ultraviolete.

În prezent, există preocupări pentru modificarea calităţii luminii prin

folosirea sticlei şi a peliculelor fotoselective (colorate) care reţin unele radiaţii

influenţând asupra raportului dintre radiaţiile cu diferite lungimi de undă.

Durata perioadei de iluminare

Durata de iluminare prezintă o deosebită importanţă pentru viaţa

plantelor legumicole. Ca şi intensitatea luminii, durata de iluminare diferă în

cursul anului, în sensul că iarna lungimea zilei este redusă scăzând până la 8

ore iar în lunile de vară ajunge la 15 ore.

Ca rezultat al adaptării din cursul dezvoltării lor filogenetice, în vederea

creşterii şi fructificării, speciile legumicole au cerinţe diferite faţă de lungimea

zilei.

La schimbarea duratei de iluminare, reacţia generală a plantelor se

exteriorizează prin apariţia unor însuşiri cu totul noi, lungimea perioadei de

vegetaţie, creşterea intervalului până la înflorire, neînflorirea, modificarea

habitusului, etc.

Sub raportul pretenţiilor faţă de lungimea zilei plantele legumicole se

grupează astfel:

-de zi lungă (14-16 ore): plantele legumicole din grupa verzei,

morcovul, ceapa, cicoarea, spanacul, ridichea de lună, mărarul, plantele peren;

-de zi scurtă (8-12 ore): fasolea, castraveţii, tomatele, ardeii, pătlăgelele

vinete, pepenii;

-indiferente la durata de iluminare (neutre). În prezent, ca rezultat al

selecţiei există soiuri mai puţin sensibile (neutre) din punct de vedere

fotoperiodic, ceea ce a permis extinderea arealului de cultură a diferitelor specii

legumicole pe aproape tot globul.

Plantele de zi lungă s-au format în zonele temperate unde anotimpul cel

mai favorabile pentru înflorire şi fructificare este vara când zilele sunt lungi.

34

Pentru plantele de zi scurtă care s-au format în regiunile sudice,

anotimpurile cele mai favorabile pentru creştere şi fructificare sunt primăvara

şi toamna, deoarece în timpul verii suferă din cauza temperaturilor ridicate şi a

secetei.

Reacţia fotoperiodică poate fi substituită la unele specii (spanac, mărar)

de temperaturi în timpul nopţii scăzute (5-100C) sau foarte ridicate 32-370C iar

la salată prin tratamente cu giberelină.

Posibilităţile de dirijare a luminii în culturile legumicole

Lumina fiind un factor cosmic nu poate fi dirijată de către om. Ase

poate vorbi despre îmbunătăţirea regimului de lumină, mai mult prin procedee

indirecte de folosire raţională a luminii solare şi de suplimentare a luminii

naturale cu lumina artificială.

Îmbunătăţirea regimului de lumină în legumicultură se poate realiza pe

două căi: prin mărirea intensităţii luminoase şi prin micşorarea acesteia.

Mărirea intensităţii luminii se poate realiza prin următoarele căi:

-amplasarea culturilor legumicole cu pretenţii mari faţă de acest factor

pe terenuri cu expoziţie sudică;

-alegerea celor mai corespunzătoare epoci de înfiinţare a culturilor;

-reglarea judicioasă a distanţelor dintre rândurile de plante dintre plante

pe rând;

-răritul plantelor în cazul unor desimi prea mari;

-înlăturarea factorilor care determină umbrirea plantelor (distrugerea

buruienilor, curăţirea geamurilor la sere şi răsadniţe, folosirea de pelicule de

mase plastice rezistente la acţiunea razelor ultraviolete, etc.);

-orientarea serelor, solariilor şi răsadniţelor şi alegerea unghiului de

înclinaţie al acoperişului serelor, care trebuie să fie de 30-400 la serele care au

acoperişul cu o singură pantă şi 25-300 la serele cu două pante;

-reducerea la maxim posibil a profilelor de schelet şi vopsirea acestora

în alb pentru a evita umbrirea; alegerea sticlei sau a foliei de material plastic de

acoperire cu transparenţă ridicată sau cu o coloraţie convenabilă pentru

anumite culturi;

-folosirea soiurilor specializate pentru cultura în sere care sunt mai

puţin sensibile la insuficienţa luminii;

35

-dirijarea temperaturii în funcţie de intensitatea luminii;

-iluminarea suplimentară a răsadurilor cu lămpi de diferite tipuri.

Micşorarea intensităţii luminii se poate face prin:

-înfiinţarea culturilor primăvara devreme sau din toamnă a legumelor de

zi lungă (rezistente la frig), atunci când intensitatea luminii este mai redusă şi

ziua mai scurtă, fapt ce determină întârzierea înfloritului;

-acoperirea inflorescenţelor de conopidă cu 1-2 frunze din rozeta plantei

în vederea evitării deprecierii calitative a inflorescenţelor sub influenţa luminii;

-muşuroirea peţiolurilor frunzelor de ţelină şi cardon, a plantelor de

sparanghel şi cicoare de grădină, a bulbului fals la feniculul de Florenţa în

vederea etiolării organului de consum;

-umbrirea serelor şi a ramelor de răsadniţă prin diverse procedee şi

tipuri de instalaţii, printre care se numără: cretizarea (stropirea acoperişului şi a

pereţilor de sticlă cu o suspensie de cretă, humă), până de apă colorată (ecran)

ce se prelinge continuu pe acoperişul serei, jaluzele confecţionate din şipci de

lemn sau material plastic montate în afara construcţiilor, perdele din ţesuturi

textile sau materiale plastice amplasate n interiorul serelor.

3.1.2.RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU

CĂLDURA

Sursa principală de căldură necesară pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor este radiaţia solară, care în zona spectrală de 620-26000 nm are efect

caloric.

Căldura, element component al radiaţiei solare alături de lumină,

înregistrează variaţii diurne, lunare şi anuale, specifice pentru fiecare zonă

geografică. Ea stă la baza întregului metabolism al plantei, prin condiţionarea

proceselor biochimice şi fiziologice ale creşterii şi dezvoltării speciilor

legumicole, având efect stimulativ sau limitativ asupra fotosintezei, respiraţiei,

transpiraţiei, absorbţiei apei cu substanţele minerale, morfogenezei, etc.

Intensitatea celor două procese chimice antagonice, fotosinteza şi

respiraţia, conform legii lui Van tHoff, este direct proporţională cu nivelul

temperaturii. Astfel la o creştere constată a temperaturii cu 100C, între limitele

de 00C-300C asimilarea clorofiliană prezint o sporire de 1,5-1,6 ori, iar

36

dezasimilarea de 2-2,5 ori. Peste acest nivel de temperatură, respiraţia se

intensifică foarte mult, comparativ cu fotosinteza, situaţie în care catabolismul

depăşeşte mult anabolismul.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de căldură

Radiaţia calorică, resimţită sub formă de căldură sau frig, constituie un

factor ecologic la fel de complex ca şi lumina. Regimul termic prezintă asupra

producţiei legumicole o importanţă hotărâtoare, deoarece determină arealul de

cultură al speciilor şi soiurilor în câmp neprotejat.

Deci plantele legumicole sunt la fel de dependente faţă d temperatură ca

şi de lumină. Tocmai de aceea, alături de fotoperiodism, la acestea se remarcă

şi fenomenul de termoperiodism. În acest sens, stadiul de vernalizare constituie

o etapă obligatorie pentru dezvoltarea plantelor.

Importanţa căldurii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţia

care există între fotosinteză şi respiraţie, procese de care depind în primul rând

creşterea plantelor şi producţia biologică. Astfel, intensitatea ridicată a

procesului de fotosinteză duce la acumularea unei cantităţi mari de substanţă

uscată în plantă, însă intensificarea respiraţiei determină un consum ridicat de

substanţe fotosintetizate anterior.

Analizând curba de variaţie a intensităţii fotosintezei, la mai multe

specii legumicole, rezultă că fiecare specie are o temperatură minimă, optimă şi

maximă.

Temperatura minimă: în prezenţa acesteia ambele procese ale

metabolismului, asimilaţia şi dezasimilaţia, sunt foarte mult încetinite şi se află

în raport de 1/1, deci nu se acumulează nimic. Dacă temperatura scade sub

acest nivel plantele pier.

Temperatura optimă: când se înregistrează cel mai mare raport între

asimilaţie şi dezasimilaţie, deci cel mai mare ritm de acumulare, respectiv de

creştere sau depozitare a rezervelor în organele adaptate în acest sens, care

constituie organele comestibile le acestor plante.

Temperatura maximă: când raportul dintre asimilaţie şi dezasimilaţie

devine iarăşi 1/1, iar la temperaturi mai mari dezasimilaţia creşte iar asimilaţia

scade şi în scurt timp plantele mor.

37

Temperatura optimă este caracteristică fiecărei specii legumicole, dar

variază între anumite limite, în cursul diferitelor faze de creştere, precum şi în

funcţie de prezenţa şi intensitatea celorlalţi factori de mediu, mai ales a luminii,

a conţinutului în CO2 din atmosferă şi a umidităţii din sol şi atmosferă.

După Marcov şi Haev (1953), temperaturile optime pentru faza de

creştere vegetativă la speciile legumicole sunt următoarele:

-250C, pentru: castraveţi, pepeni galbeni şi pepeni verzi,

-220C, la: ardei, vinete, tomate, fasole şi dovlecei;

-190C, pentru: sfeclă pentru masă, sparanghel, ceapă ceaclama şi din

arpagic, usturoi şi ţelină;

-160C, la: cartof timpuriu, salată, mazăre, morcov, pătrunjel, păstârnac,

cicoare, spanac, mărar, marulă, măcriş, ceapă de tuns şi revent;

-130C, pentru: varză, ridichi şi hrean.

Pentru stabilirea temperaturii optime pe perioade şi faze de creştere, în

funcţie de regimurile optime de temperatură ale speciilor legumicole, Marcov

(1931) a elaborat următoarea formulă:

T0 = t 70C

în care: T0 – temperatura optimă de creştere vegetativă;

t – temperatura optimă pe faze de vegetaţie.

În general plantele legumicole şi mai ales speciile termofile suportă

greu oscilaţiile mari de temperatură. Variaţiile de 70C faţă de temperatura

optimă nu sunt dăunătoare, dar dacă acestea se ridică între 7-140C faţă de

optim, plantele încep să sufere. La oscilaţii de 140C şi mai mari faţă de

optim, plantele legumicole stagnează în vegetaţie şi după câteva zile pier.

Abaterile de 140C faţă de optim indică la fiecare specie temperaturi

minime şi maxime de vegetaţie.

Manifestarea relaţiilor plantelor legumicole cu factorul căldură începe

încă din faza de germinare a seminţelor. Temperatura optimă, în această fază,

grăbeşte răsărirea plantelor. Aceasta este de 180C pentru plantele mai rezistente

la frig (spanac, salată, varză, etc.) şi de 25 0C la cele termofile (pepeni, bame,

etc.).

Prin modul în sunt dirijate temperaturile în primele faze de vegetaţie, se

influenţează creşterea şi dezvoltarea plantelor, precocitatea şi nivelul

producţiei. Astfel, datorită faptului că diferenţierea mugurilor floriferi la

38

tomate începe încă din primele faze de vegetaţie, trebuie acordată o atenţie

deosebită temperaturii în perioada de producere a răsadurilor. Diferenţierea

conului de creştere şi apoi a primilor muguri floriferi au loc, în general, la 10-

13 zile după răsărire.

Temperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a

numărului de muguri floriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de

frunze până la prima inflorescenţă (Stan, N., 1975).

Înfiinţarea culturilor legumicole prin semănat direct în câmp se va face

în funcţie de nivelul temperaturii din sol şi aer, care trebuie să fie superioară

temperaturii minime de germinaţie şi a celei minime letale a speciei.

Plantarea răsadurilor în câmp se va face după ce condiţiile de

temperatură vor evolua deasupra nivelului minim biologic, cunoscut şi sub

denumirea de „zero biologic”.

Temperatura maximă biologică poate fi depăşită în timpul verii, în

special, la culturile din sere şi adăposturi acoperite cu mase plastice.

Pornind de la cerinţele plantelor faţă de căldură, speciile legumicole se

grupează în mai multe categorii şi anume:

-foarte rezistente la frig: speciile perene (sparanghel, revent, tarhon,

ştevie, măcriş, leuştean, etc.), care suportă cu uşurinţă geruri de – 100C, o

perioadă mai scurtă rezistă la - 200C şi chiar - 270C. Aceste specii pot rămâne

iarna în câmp fără măsuri speciale de protecţie,

-rezistente la frig: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, varza de

Bruxelles, salata, spanacul, etc., care suportă temperaturi de 00C, unele din

acestea se pretează la semănatul din toamnă pentru a obţine producţii timpurii;

-semirezistente la frig: cartoful la care temperaturi sub 00C cauzează

distrugerea plantelor; asimilează bine la temperaturi moderate;

-pretenţioase la căldură: tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete, castraveţii,

etc., se dezvoltă la temperaturi de 25-300C; temperaturile de 3-50C duc la

moartea plantelor (excepţie tomate); temperatura de 100C într-o perioadă lungă

poate deveni letală (castraveţi, pepeni, pătlăgele vinete); se cultivă în mod

obişnuit prin producerea răsadurilor; plantarea în câmp are loc după trecerea

pericolului brumelor târzii de primăvară sau se iau măsuri de protejare; se

pretează la cultura forţată în sere şi răsadniţe şi la cea protejată cu mase

plastice;

39

-rezistente la căldură: castraveţii, pepenii galbeni, pepenii verzi, etc.;

suportă temperaturi de 300C până la 400C (Maier, 1969).

Măsuri pentru îmbunătăţirea regimului de temperatură

Îmbunătăţirea regimului de temperatură şi prevenirea daunelor cauzate

de temperaturile extreme se poate realiza pe două căi: sporirea rezistenţei

plantelor legumicole la variaţiile mari de temperatură şi îmbunătăţirea

temperaturii în mediul de cultură.

Sporirea rezistenţei plantelor se poate realiza prin folosirea soiurilor

rezistente la frig, călirea plantelor, fertilizarea culturilor cu îngrăşăminte

fosfatice şi potasice, care sporesc rezistenţa plantelor la temperaturi extreme.

Dintre măsurile directe care urmăresc îmbunătăţirea temperaturii în

mediul de cultură amintim:

-alegerea terenurilor cu expoziţie sudică, adăpostite de vânturile

dominante reci, cu soluri uşoare sau mijlocii şi apa freatică la adâncime mai

mare,

-mulcirea terenului cu mase plastice transparente;

-aerisirea solului prin lucrări profunde şi când este nevoie superficiale;

-modelarea terenului în straturi înălţate pentru încălzire, evacuarea

excesului de umiditate şi evaporarea apei;

-mulcirea cu gunoi de grajd sau alte materiale şi fertilizarea cu cantităţi

mai mari de îngrăşăminte organice;

-măsuri de combatere a brumelor şi îngheţurilor prin: perdele de fum,

încălzirea aerului, omogenizarea mecanică a aerului, irigarea de protecţie;

-evitarea răcirii solului prin irigarea excesivă;

-stabilirea momentului optim pentru înfiinţarea culturilor (depăşirea

perioadei cu îngheţuri şi brume târzii de primăvară în cazul speciilor termofile)

şi adoptarea măsurilor pentru protejarea provizorie a plantelor în momentele

critice survenite după înfiinţarea culturilor;

-încălzirea construcţiilor pentru cultură şi producerea răsadurilor cu

surse de natură organică (gunoi de grajd) sau tehnică (apă caldă, aburi, curent

electric).

40

În cazul excesului de căldură se folosesc măsuri pentru înlăturarea

acestuia şi măsuri pentru prevenirea lui.

Folosirea raţională a terenului şi a posibilităţilor naturale:

-alegerea suprafeţelor cu expoziţie nordică;

-modelarea terenului pe direcţia E-V, în straturi cu taluzuri inegale şi

plantarea răsadurilor pe versantul nordic al stratului înălţat.

Reducerea excesului de căldură prin lucrări tehnologice şi tehnice:

-irigarea ori de câte ori este nevoie pentru răcirea solului;

-irigarea prin aspersiune pentru răcorirea plantelor;

-aerisirea puternică, liberă şi forţată a construcţiilor pentru culturi

forţate, protejate şi de producere a răsadurilor;

-reducerea excesului de lumină prin umbrirea acestor construcţii;

-menţinerea aparatului foliar al plantelor pentru umbrirea părţilor

comestibile;

-mulcirea solului cu produse reflectorizante;

-programarea culturilor în sere în raport cu evoluţia temperaturii etc.

3.1.3.AERUL CA FACTOR DE VEGETAŢIE ÎN

LEGUMICULTURĂ

Importanţa aerului pentru plantele legumicole

Printre factorii de vegetaţie care condiţionează creşterea şi dezvoltarea

plantelor legumicole, o deosebită importanţă aerul. Alături de ceilalţi factori de

vegetaţie, regimul de aer şi gaze exercită o influenţă deosebită asupra plantelor

legumicole.

Plantele legumicole au nevoie de un regim favorabil de aer şi gaze atât

în atmosfera de deasupra solului, în care cresc şi se dezvoltă organele aeriene

ale plantelor, cât şi în sol unde se găseşte sistemul radicular.

Compoziţia aerului atmosferic este în mod obişnuit alcătuită din 78%

N, 21% O2, 0,03% CO2 şi alte gaze. O importanţă deosebită prezintă pentru

cultura plantelor: oxigenul, bioxidul de carbon, gazele şi particulele nocive ce

se pot acumula în aerul atmosferic (Indrea, D., 1974).

41

Oxigenul. Principalele procese vitale se desfăşoară normal numai în

prezenţa oxigenului, atât din aer cât şi din sol, deoarece plantele legumicole

respiră atât prin părţile aeriene cât şi prin rădăcini.

Aprovizionarea organelor aeriene ale plantelor cu oxigen se realizează

în mod normal, deoarece cantitatea de oxigen din atmosferă este suficientă

pentru viaţa plantelor. În sol însă oxigenul este folosit nu numai de către plante

ci şi de microorganisme şi deci în anumite condiţii poate deveni insuficient. Pe

solurile tasate, cu crustă sau pe cele care stagnează apa, plantele legumicole

duc lipsă de oxigen, ceea ce determină asfixierea rădăcinilor.

În faza de germinaţie a seminţelor şi de răsad trebuie asigurată o

cantitate mai mare de oxigen, pentru ca procesele metabolice, ce se desfăşoară

deosebit de intens în aceste faze, să se desfăşoare normal.

Intensitatea procesului de respiraţie nu depinde numai de cantitatea de

oxigen existentă în aer sau sol, ci şi de interacţiunea dintre acestea şi factorii

umiditate, temperatură şi lumină. Această interacţiune prezintă importanţă şi în

faza de repaus, în timpul păstrării seminţelor seminţelor, a materialului săditor

şi a produselor legumicole. În spaţiul de păstrare temperatura se va menţine la

valori mai coborâte (fără a atinge valori negative) pentru ca procesul de

respiraţie al produselor respective să fie încetinit.

Bioxidul de carbon din aer şi sol prezintă o deosebită importanţă

pentru metabolismul plantelor verzi, deoarece participă direct în procesul de

fotosinteză. Conţinutul în CO2 din atmosferă este în medie de 0,03%, dar s-a

constat că în spaţii închise, în perioada de maximă activitate fotosintetică poate

să scadă la 0,02% şi chiar 0,01%.

Concentraţia scăzută de CO2 acţionează ca o barieră care limitează

acţiunea favorabilă a celorlalţi factori: lumină, căldură, apă, hrană.

Experimental s-a demonstrat că o creştere a CO2 din atmosferă până la 0,13%

poate să dubleze activitatea fotosintezei. În aceste condiţii, toate măsurile

capabile să ducă la sporirea concentraţiei de CO2 din aer, fertilizarea cu

îngrăşăminte organice, încălzirea cu biocombustibil, ca şi administrarea directă

a CO2 prezintă o importanţă deosebită pentru cultura plantelor legumicole.

Îmbogăţirea aerului din sere în CO2, la cultura de salată (0,12% timp de

8 zile) a asigurat un spor de producţie de 56%, la castraveţi (0,2% timp de 6 ore

42

zilnic) sporul a fost de 30% iar la tomate (0,18% timp de 9 ore zilnic) s-a

înregistrat un spor de 26%.

Concentraţia de CO2 din sol este mai mare decât în aerul atmosferic,

aceasta atinge valori între 0,06-0,47%, în funcţie de conţinutul solului în

substanţă organică. Insuficienţa oxigenului în sol şi creşterea concentraţiei de

CO2 stânjeneşte respiraţia le nivelul rădăcinilor şi absorbţia minerală, inhibă

dezvoltarea rădăcinilor şi germinarea seminţelor. Tomatele, vinetele, ceapa,

fasolea şi mazărea reacţionează negativ la o slabă aerisire a solului.

Creşterea conţinutului de CO2 peste 1%, devine dăunător pentru plante

în timpul vegetaţiei, dar o concentraţie de 3-4% poate fi utilă la păstrarea unor

legume aflate în faza de repaus, micşorând pierderile prin respiraţie.

Creşterea conţinutului aerului peste 1%, se întâlneşte în special în cazul

răsadniţelor, solariilor şi serelor-solar destinate producerii răsadurilor, când

pentru încălzirea substratului se foloseşte biocombustibilul. De aceea pentru

aceste construcţii este obligatorie aerisirea chiar şi în perioadele cu temperaturi

mai scăzute.

Alte gaze. În răsadniţele, solariile şi serele solar cu substratul încălzit

pe cale biologică se degajă amoniacul care, în concentraţie de 0,1% dăunează

plantelor, iar în proporţie de 3-4% devine nociv. La culturile din sere nu se

recomandă folosirea pentru fertilizare a gunoiului de grajd proaspăt, deoarece

prin descompunere degajă amoniac care este dăunător plantelor.

În afară de oxigen şi bioxid de carbon, în legumicultură se folosesc în

diverse scopuri şi alte gaze cum ar fi de exemplu etilena, acetilena şi azotul.

Efectul vânturilor asupra plantelor legumicole

Curenţii slabi de aer au o influenţă favorabilă deoarece după ploaie,

zvântă aparatul foliar al plantelor, împiedică înmulţirea agenţilor patogeni, iar

în perioada cu temperaturi excesive răcesc plantele.

Vânturile puternice au acţiune nefavorabilă asupra plantelor legumicole

deoarece rup frunzele şi tulpinile, scutură fructele, împiedică polenizarea cu

ajutorul insectelor, deteriorează sistemele de susţinere, întorc tulpinile plantelor

legumicole cucurbitaceae. Vânturile puternice şi uscate accentuează seceta

43

solului şi a atmosferei şi împiedică polenizarea prin deshidratarea elementelor

florifere, în special a stigmatului.

Pentru serele acoperite cu sticlă sau material plastic, perdelele de

protecţie trebuie să fie cât mai înalte cu condiţia ca ele să fie amplasate astfel

încât să nu le umbrească.

Pentru protejarea construcţiilor se pot folosi şi perdele de protecţie din

panouri de plastic, care prezintă avantajul că fiind uşoare şi mobile se pot muta

o dată cu schimbarea direcţiei vânturilor, dar acestea sunt costisitoare.

3.1.4.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE

FAŢĂ DE APĂ

Cantitatea de apă necesară pentru desfăşurarea normală a proceselor

metabolice în plantele legumicole se asigură, în principal, pe baza regimului de

precipitaţii specific fiecărei zone şi se completează, la nivel optime, prin

irigaţii.

Alături de umiditatea din sol, umiditatea relativă a aerului prezintă mare

importanţă, atât la cultura legumelor în câmp cât şi la cea protejată.

Umiditatea relativă are valori de circa 60% în timpul verii şi peste 80%

iarna. Cele mai mari valori apar pe litoralul Mării Negre (Voican, V., 1984).

Importanţa apei pentru plantele legumicole

În plante, apa se găseşte în stare lichidă şi gazoasă. Sub formă lichidă se

află în celulă, iar în stare gazoasă în spaţiile intercelulare.

Celula vegetală funcţionează normal numai dacă este saturată cu apă.

Plantele legumicole conţin în medie 10-15% substanţe organice, 0,5-1,0%

substanţe minerale şi 85-90% apă (tabelul 3.2.).

Conţinutul în apă al diverselor organe ale plantelor legumicole este

variabil fiind de: 98-99% în celulele meristematice ale conurilor de creştere şi

în organele de reproducere; 80-85% în frunzele tinere; 60-65% în frunzele

îmbătrânite; 40-45% în seminţe.

Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, condiţie

fundamentală pentru menţinerea stării fizice şi fiziologice a plantelor.

44

Tabelul 3.2.Conţinutul în apă al câtorva specii legumicole

(după Maier, 1961)Specia % apă Specia % apă

Varza albă 92,9 Sparanghel 94,0Conopidă 92,7 Morcov 88,7Gulie 95,6 Sfeclă de masă 90,4Tomate 92,4 Ţelină 91,3Pătlăgele vinete 92,0 Ridichi de lună 96,8Ardei 90,0 Ceapă 86,0Castraveţi 97,0 Spanac 93,5Pepene galben 95,0 Salată 95,5Pepene verde 90,0 Cartof 75,0

Organele de consum la unele specii legumicole cum sunt: salata,

spanacul, loboda, pătrunjelul pentru frunze, mărarul, castraveţii, fasolea şi

mazărea de grădină, morcovul, păstârnacul, ridichile, sparanghelul, etc. îşi

pierd uşor turgescenţa în lipsa apei. În asemenea cazuri ele capătă aspectul de

ofilire, depreciindu-se astfel calităţile comerciale.

Apa este necesară creşterii şi serveşte într-o mică măsură şi ca substanţă

nutritivă în procesul de fotosinteză, dar ea îndeplineşte şi alte funcţii în viaţa

plantelor. Apa dizolvă şi transportă sărurile minerale din sol. Ea dizolvă şi

gazele. Apa este şi „motorul” mecanismului privind schimbul de substanţe care

are loc la nivelul celular, fenomen ce se realizează prin intermediul tensiunii

superficiale şi care uşurează absorbţia şi fixarea diferitelor substanţe în celule.

Sărurile minerale nu pot fi absorbite de către plante decât în soluţii

foarte diluate, motiv pentru care cantitatea de apă absorbită de către plante este

mult mai mare decât necesarul pentru funcţiile de nutriţie.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului

şi a atmosferei

Majoritatea speciilor legumicole se caracterizează prin cerinţe mari faţă

de umiditatea solului iar pretenţiile faţă de umiditatea atmosferică sunt într-o

oarecare măsură în concordanţă cu acestea.

La stabilirea necesarului pentru umiditatea din sol şi atmosferă trebuie

avute în vedere următoarele:

-pretenţiile plantelor legumicole faţă de factorul umiditate sunt variabile

de la o specie la lata şi chiar de la soi la soi;

45

-cerinţele faţă de umiditatea solului se modifică la aceeaşi specie pe

parcursul fazelor de vegetaţie;

-sistemul radicular, felul, dimensiunile şi repartizarea lui în sol;

-desimea plantelor la unitatea de suprafaţă;

-tehnologia aplicată culturilor.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea solului.

În funcţie de consumul de apă şi capacitatea de absorbţie a apei,

plantele legumicole se împart în următoarele grupe:

-grupa I-a cuprinde plantele cu un consum redus de apă datorită

posibilităţii acestora de a-şi micşora transpiraţia şi care au un sistem radicular

bine dezvoltat atât în profunzime cât şi lateral: tomatele, morcovul, pătrunjelul,

pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul comestibil;

-grupa a II-a cuprinde plante care se caracterizează printr-o capacitate

redusă absorbţie a apei datorită sistemul radicular slab dezvoltat şi printr-un

consum neeconomic al apei datorită aparatului foliar care este expus unei

evaporări puternice. Cele mai reprezentative plante din această grupă sunt:

legumele din grupa verzei, castraveţii, salata, ridichile de lună, spanacul, ardeii,

ţelina, fasolea de grădină;

-grupa a III-a cuprinde plante cu o capacitate mare de absorbţie a apei

şi cu un consum ridicat de apă (cartoful timpuriu şi sfecla roşie);

-grupa a IV-a – plantele din această grupă se caracterizează printr-un

consum de apă mic datorită suprafeţei reduse a aparatului foliar şi printr-o

capacitate mică de absorbţie ca urmare a sistemului radicular slab dezvoltat

(ceapa, usturoiul, mazărea, etc.).

Bălaşa, M., 1973, grupează speciile legumicole, sub raportul cerinţelor

faţă de apă, astfel:

-foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei,

ridichile de lună, prazul, usturoiul, ceapa şi mărarul;

-pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful,

morcovul, pătrunjelul, fasolea, mazărea;

-moderat de pretenţioase: sparanghelul, reventul, leuşteanul,

anghinarea;

46

-puţin pretenţioase: pepenii verzi şi galbeni, dovlecelul şi dovleacul

comestibil.

Referitor la pretenţiile soiurilor faţă de umiditate, trebuie menţionat

faptul că soiurile precoce au nevoie de o cantitate mai mare de umiditate

comparativ cu cele tardive.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate variază şi în funcţie de

perioada şi faza de creştere (tabelul 3.3.).

Tabelul 3.3.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate în funcţie de

perioada şi faza de vegetaţie

Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate

SămânţăEmbrionară

-la începutul fazei moderate şi apoi mari-către sfârşitul fazei moderate şi apoi reduse

Repaus -reduseGerminaţie -mari

Creştere vegetativăRăsad -moderateDe acumulare a substanţelor de rezervă -mariRepaus -reduse

Creştere generativă

Formarea mugurilor floriferi -mariÎnflorire -moderateFructificare -mari şi apoi, la maturare,

moderate

Majoritatea plantelor legumicole au cea mai importantă parte a

sistemului radicular răspândit către suprafaţa solului, acolo unde activitatea

microorganismelor şi schimbul de substanţe nutritive sunt mai active. În

vederea stimulării creşterii şi fructificării plantelor este necesar ca stratul

superficial al solului să aibă un anumit grad de umiditate şi să se ia măsuri ca

aceasta să nu scadă sub o anumită valoare.

Multe specii legumicole însă, mai ales cele cultivate în câmp, extrag o

cantitate apreciabilă de apă şi substanţe hrănitoare din straturile mai profunde

ale solului, sistemul lor radicular explorând un volum mare de sol.

Dimensiunile sistemului radicular depind în primul rând de specie

(profund şi bine dezvoltat la sfeclă, superficial şi trasant la castraveţi, slab

dezvoltat şi superficial la ceapă, etc.), textura solului, gradul de aprovizionare

al solului cu substanţe minerale şi apă, etc.

47

Nevoia de apă a plantelor legumicole creşte şi atunci când culturile se

efectuează pe terenuri cu fertilitate ridicată, bine aprovizionate cu materie

organică.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditatea atmosferică.

În afară de umiditatea solului pentru viaţa plantelor legumicole prezintă

importanţă şi umiditatea relativă a aerului. Cerinţele plantelor legumicole faţă

de aceasta variază foarte mult. Astfel, principalele specii legumicole au

următoarele pretenţii faţă de umiditatea atmosferică: castraveţi 90-95%, salată,

spanac, varză, conopidă, ţelină 80-90%; legumele pentru rădăcini tuberizate,

cartoful, mazărea 70-80%; vinete, ardei, fasole 60-70%; tomate 50-60%;

pepeni galbeni şi verzi, dovlecelul şi dovleacul comestibil 45-55%.

Mijloacele de îmbunătăţire a regimului de umiditate

Îmbunătăţirea regimului de umiditate la plantele legumicole se poate

realiza prin:

-alegerea judicioasă a zonei şi a terenului de cultură avându-se în

vedere regimul de precipitaţii, nivelul apei freatice şi proprietăţile fizico-

chimice ale solului privind capacitatea de reţinere a apei;

-măsuri tehnologice care au ca scop reţinerea sau eliminarea excesului

de apă din sol;

-lucrările de bază ale solului;

-lucrările cu caracter general (combaterea crustei şi a buruienilor,

îngrăşarea solului);

-protejarea terenului prin perdelele de protecţie şi culise care

îmbunătăţesc regimul umidităţii relative a aerului şi micşorează pierderile de

apă prin evaporare;

-irigarea culturilor;

-drenarea terenului şi folosirea tehnologiei de cultură a plantelor

legumicole pe teren modelat.

În cazul culturilor legumicole din sere sau a celor protejate cu mase

plastice, pentru reglarea umidităţii, în special a umidităţii relative a aerului, se

intervine prin aerisiri atunci când umiditatea relativă este prea ridicată,

48

ridicarea temperaturii în sere, udarea cu furtunul la culturile de tomate sau

folosirea metodei de udare prin picurare.

Atunci când umiditatea relativă este scăzută se fac şpriţuiri cu instalaţia

de aspersiune, timp de 1-2 minute.

3.1.5.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE

SOL ŞI HRANA MINERALĂ

Cultura plantelor legumicole în câmp, sere sau spaţii protejate cu mase

plastice asigură o folosire deosebit de intensivă a terenului. Obţinerea unor

producţii de 300 t/ha la castraveţi, 80-150 t/ha tomate (în sere, cultură cu sol),

450-500 t/ha la tomate (în sere, cultură fără sol), 600-700 t/ha la castraveţi (în

sere, cultură fără sol), etc., este posibilă numai la o aprovizionare

corespunzătoare a plantelor cu elemente hrănitoare şi asigurarea unor relaţii

optime între toţi factorii de mediu.

Valorificarea la un nivel corespunzător a potenţialului genetic

presupune cunoaşterea aprofundată a particularităţilor nutriţiei minerale a

speciilor legumicole, în raport cu solul şi rolul fiziologic pe care îl joacă fiecare

macro sau microelement în parte.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de sol

Solul constituie pentru majoritatea plantelor legumicole atât suportul lor

material cât şi cea mai importantă sursă de hrană.

Diferitele tipuri de sol existente se deosebesc între ele prin textură,

structură, chimism, etc. Tipurile de sol sunt determinate de climă, rocă, vârstă,

relief, vegetaţie şi diferă de la o zonă la alta.

După Weawer şi Clemens (1938), un sol are 5 componente:

-particulele minerale de diverse mărimi în diferite stadii de transformare

chimică;

-materia organică în diverse stadii de humificare;

-soluţia solului cu diverse săruri;

-atmosfera solului care ocupă spaţiile libere;

-microorganismele vegetale şi animale.

49

Solurile formate pe argile, marne, calcar sunt mai bogate în săruri

minerale, prezintă o troficitate mai bună în timp ce solurile formate pe nisipuri,

gresii, pietrişuri, având particule minerale mult mai mari, prezintă o capacitate

de reţinere a apei mult mai redusă, sunt mai levigate, dar au o aeraţie mai bună.

Solurile nisipoase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mare

pentru apă, au în schimb o capacitate de reţinere a apei mică, sunt bine aerate,

nu sunt coezive şi nici plastice. Se încălzesc uşor şi se răcesc repede, se

lucrează într-un interval mare de umiditate. Sunt sărace în elemente nutritive şi

au o capacitate redusă de reţinere a acestora. În general, nu sunt recomandate

pentru culturile legumicole deoarece nu sunt economice, necesită un consum

mare de apă la udarea culturilor şi se pierde o însemnată cantitate din

elementele nutritive prin levigare, fapt ce duce la o eficienţă redusă a

îngrăşămintelor uşor solubile.

Solurile argiloase au o capacitate de absorbţie şi o permeabilitate mică

pentru apă, au în schimb o mare capacitate de înmagazinare a apei. Sunt

neaerate, foarte coezive, plastice şi aderente. Prin uscare formează crăpături

mari şi adânci, sunt reci şi se lucrează bine numai într-un interval mic de

umiditate. Sunt în general bogate în elemente nutritive. Nu sunt indicate pentru

legumicultură.

Solurile lutoase au proprietăţi intermediare între cele nisipoase şi

argiloase, ele au permeabilitate bună pentru apă şi un raport favorabil între

fazele: lichidă, solidă şi gazoasă, sunt cele mai indicate pentru cultura plantelor

legumicole.

După Anstett (1968), amplasarea culturilor legumicole trebuie să se

facă pe soluri în a căror compoziţie intră: nisip grosier 40-50%; nisip fin 8-

12%; praf grosier 4-10%; praf fin 8-12%; argilă coloidală 10-15%; substanţe

humice 6-8% şi carbonat de calciu 0,4%.

Majoritatea solurilor din ţara noastră au un conţinut de nisip grosier

redus, cu excepţia solurilor din sudul şi sud-estul Olteniei, a celor din nord-

vestul Crişanei şi din Deltă.

Structura solului este dată de modul de reunire a particulelor elementare

în agregate structurale.

Un sol cu o structură glomerulară prezintă condiţii foarte bune pentru

creşterea şi dezvoltarea plantelor. Un asemenea sol are un raport optim între

50

fazele solidă, lichidă şi gazoasă. Structura glomerulară este caracteristică

orizontului A al cernoziomurilor, solurilor brune şi rendzinelor.

Pentru a menţine sau a îmbunătăţii structura solurilor destinate

culturilor legumicole pe care se aplică irigarea cu cantităţi mari de apă, trebuie

ca arătura să nu se facă la aceeaşi adâncime în fiecare an, să se execute periodic

o afânare profundă (substraturile compacte), iar după arătură solul trebuie lăsat

să se aerisească înainte de pregătirea patului germinativ. De asemenea, este

necesar să se folosească o rotaţie raţională şi să se reducă la minimum lucrările

solului. Este necesar să se cunoască bine cerinţele sau gradul de pretabilitate a

speciilor legumicole pentru tipuri de sol.

Soluţia solului se compune din substanţe în stare de dispersie

moleculară, ionică şi coloidală, de natură organică sau minerală şi chiar de

gaze.

Soluţia solului constituie sursa directă de aprovizionare a plantelor cu

substanţe nutritive. Cu cât aceasta conţine o gamă mai largă şi o cantitate de

substanţe nutritive cât mai apropiată de cerinţele plantelor legumicole, cu atât

solul se consideră mai fertil. Când soluţia solului are un conţinut excesiv de

săruri solubile, cu caracter foarte acid sau foarte alcalin, ia are efect dăunător

asupra creşterii şi dezvoltării plantelor legumicole.

Intervalul concentraţiei optime nu este acelaşi pentru toate speciile

legumicole. Din punct de vedere practic interesează în special intervalul la care

se realizează o producţie maximă. Acesta este cuprins între 1500-3000 ppm la

speciile cu toleranţă slabă (fasole, ţelină, ridichi); 2000-4000 ppm la cele cu

toleranţă medie (tomate, ardei, varză, conopidă); 2500-4500 ppm la cele cu

toleranţă ridicată (spanac, sparanghel, sfeclă, etc,).

Calitatea apei folosită la irigare în special conţinutul acesteia în săruri

solubile, poate influenţa concentraţia soluţiei solului.

Reacţia solului constituie unul dintre factorii importanţi care

condiţionează regimul de nutriţie al plantelor. Reacţia solului este determinată

de proporţia dintre ionii de hidrogen şi cei de oxidril din soluţia solului şi de

proporţia dintre coloizii cu caracter acid şi cei cu caracter bazic pe de altă

parte.

51

Reacţia solului este exprimată convenţional prin simbolul „pH”. Din

acest punct de vedere solurile pot fi: neutre (pH = 7), acide (pH mai mic de 7)

şi bazic (pH peste 7).

Cultivarea plantelor legumicole pe soluri cu reacţie necorespunzătoare

determină scăderea producţiei. Speciile legumicole au pretenţii diferite faţă de

reacţia solului. Majoritatea preferă soluri cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH

6,7-7) şi chiar uşor alcalină (pH 7,5).

Faţă de reacţia solului cele mai pretenţioase plante legumicole sunt cele

de la care se consumă rădăcinile şi bulbii. Reventul, măcrişul, ardeiul şi

tomatele pot fi cultivate şi pe soluri cu reacţie mai acidă.

Nutriţia minerală a plantelor legumicole şi rolul fiziologic

al elementelor minerale

Prelevarea de către plantele legumicole a elementelor minerale, diurnă

sau pe întreaga perioadă de vegetaţie, se desfăşoară în raport cu creşterea şi

dezvoltarea lor.

Marea majoritate a elementelor nutritive sunt luate de către plante din

soluţia solului; ele se pot clasifica după mai multe criterii:

-după sursă: din aer (C, O); din apă (O, H); din sol (N şi elementele din

cenuşă);

-după criteriul chimic; metaloizi anioni (N, P, S, Ce, Si); metale cationi

(K, Ca, Fe, Mg);

-după raportul cantitativ: macroelemente (0,01-10% - C, P, O, N, S,

Mg, Ca, K); microelemente (0,001-0,0001% - Cu, Bo, Mn, Mo, Zn);

ultramicroelemente (elemente radioacitve).

Pentru a putea îmbunătăţii regimul de nutriţie al plantelor legumicole

este absolut necesar să se cunoască rolul pe care îl îndeplinesc diferitele

elemente nutritive în creşterea şi dezvoltarea plantelor.

Azotul prezintă importanţă deosebită pentru creşterea şi dezvoltarea

plantelor legumicole. Participă la alcătuirea proteinelor. Este legat de procesul

de fotosinteză şi de activitatea enzimelor. Acţiunea lui asupra plantelor depinde

de prezenţa celorlalte elemente, de apă şi de activitatea sistemului radicular.

52

Atât carenţa cât şi excesul de azot au consecinţe grave asupra cantităţii

şi calităţii producţiei. Carenţa se evidenţiază prin creşteri slabe, fructe de

dimensiuni reduse şi de calitate inferioară, frunze clorotice cu nervurile roşcate,

limbul mic. Frunzele de la bază cad uşor datorită translocării azotului în

organele mai tinere ale plantei. Tulpina este scurtă şi subţire. În raport cu

lăstarii rădăcina este foarte lungă, dar puţin ramificată.

Excesul de azot determină o creştere bogată, care reduce acumularea

substanţelor de rezervă, stânjeneşte înflorirea şi formarea fructelor, prelungeşte

perioada de vegetaţie, organele comestibile (căpăţâni, bulbi, rădăcini) au

ţesuturi laxe şi un conţinut redus de substanţă uscată ceea ce reduce rezistenţa

la boli şi la păstrare. Cea mai gravă consecinţă a unei nutriţii excesive cu azot,

este acumularea acestuia sub formă minerală în părţile comestibile ale plantelor

care apoi sunt consumate de către om.

Fosforul stimulează fructificarea i sporeşte precocitatea plantelor.

Influenţează pozitiv calitatea produselor. Stimulează sinteza azotului. Împreună

cu K, Ca şi Mg, determină rezistenţa plantelor la secetă şi temperaturi scăzute.

Carenţa se manifestă la plantele legumicole prin creşteri slabe, frunze

de culoare închisă cu nuanţe violacee pe partea inferioară. Consumul specific

de apă creşte şi scade rezistenţa plantelor la boli şi dăunători. Fenomene ale

excesului de fosfor se întâlnesc foarte rar în producţie.

Potasiul ajută sinteza hidraţilor de carbon, a proteinelor şi lipidelor,

reţinerea apei în complexul coloidal cu efecte favorabile asupra rezistenţei la

temperaturi scăzute şi secetă, temperează efectele negative ale excesului de

azot.

Insuficienţa de potasiu scade mult producţia în special la legumele

pentru rădăcini, cele din grupa cepei, varză, castraveţi şi tomate. Determină

scăderea calităţii fructelor, dezvoltarea insuficientă a ţesuturilor mecanice,

slăbirea rezistenţei plantelor la temperaturi scăzute şi secetă. Carenţa se

manifestă prin apariţia unor pete clorotice între nervuri şi la marginile

frunzelor, care mai târziu capătă o coloraţie galben-brună şi se mortifică.

Plantele se ofilesc şi creşterea sistemului radicular este stânjenită.

Calciul influenţează mult producţia de legume prin efectul de

neutralizare a acidităţii sucului celular în plante şi a acidităţii solului. Are

53

influenţă favorabilă asupra formării rădăcinilor şi a nodozităţilor la plantele

leguminoase.

În cantitate insuficientă determină reacţia excesiv acidă a solului,

nefavorabilă multor specii legumicole şi schimbarea raportului Ca/Mg.

Produce perturbarea proceselor biochimice din celulă precum şi stagnarea

creşterii plantelor. Carenţa se manifestă prin răsucirea frunzelor tinere care

devin rigide, cu limbul decolorat în verde gălbui, apoi cafeniu. Vârfurile

tulpinii şi ale rădăcinii pier. Tulpina rămâne mică şi apoi devine rigidă.

Rădăcina este scurtă, groasă cu culoare gălbuie.

În cantitate excesivă determină reacţia excesiv bazică a solului,

provoacă perturbări în aprovizionarea plantelor cu alte elemente minerale şi

apariţia clorozei ca urmare a faptului că plantele nu pot absorbi Fe şi Mg, care

trec în forme insolubile.

Magneziul participă direct la formarea clorofilei, intră în compoziţia a

numeroase enzime hidrolizante şi respiratorii, participând la desfăşurarea

normală a proceselor biochimice din celule. Reglează metabolismul apei

celulare, respiraţia şi sinteza hidraţilor de carbon.

În cantitate insuficientă produce perturbarea proceselor biochimice

catalizate de enzimele cu Mg, care este accentuată pe solurile sărace şi cu

reacţie acidă. Na şi K în exces accelerează carenţa de Mg, împiedicând

asimilarea sa. Îngrăşămintele cu azot atenuează carenţa în magneziu,

favorizând absorbţia sa. Carenţa în Mg determină apariţia clorozei specifice.

Frunzele mature capătă nuanţe caracteristice fiecărei specii, însă nervurile

frunzelor rămân verzi, iar marginea se curbează în sus.

În exces, fiind un element toxic, provoacă moartea plantelor, efect

anihilat de prezenţa calciului.

Microelementele – borul, cuprul, manganul, molibdenul, zincul şi

fierul, deşi se absorb în cantităţi foarte mici, au influenţă foarte mare asupra

creşterii şi fructificării plantelor legumicole.

Borul are rol în îmbunătăţirea transportării şi gospodării hidraţilor de

carbon; favorizează înflorirea, fecundarea şi dezvoltarea seminţelor; reglează

procesele de diferenţiere celulară. Carenţa se manifestă prin ofilirea, clorozarea

şi mortificarea frunzelor tinere; mortificarea vârfurilor de creştere la lăstari şi

rădăcini; numeroase rădăcini laterale au culoare brună; apariţia putregaiului la

54

sfeclă şi brunificarea inflorescenţelor la conopidă; decolorarea şi uscarea

fructelor tinere; decolorarea şi apoi uscarea fructelor la tomate.

Cuprul influenţează acţiunea unor enzime ca: fenoloxidaza, catalaza,

citocromoxidaza, ascorbinoxidaza. Este regulator al formării clorofilei,

influenţează metabolismul proteinelor şi îmbunătăţeşte gospodărirea apei.

Carenţa se manifestă prin: apariţia bolii „petelor albe”, ofilirea şi decolorarea

frunzelor tinere şi a vârfurilor de creştere a lăstarilor; încetineşte creşterea

rădăcinilor; rădăcinile laterale sunt subţiri, lungi şi de culoare albă.

Manganul influenţează asimilaţia şi folosirea judicioasă a hidraţilor de

carbon. Influenţează sinteza vitaminelor C şi B1. Contribuie la procesele

chimice ale nitraţilor. Măreşte rezistenţa rădăcinilor împotriva bacteriilor.

Carenţa provoacă boala „petelor uscate”, pe frunzele tinere apar pete de culoare

deschisă care apoi se brunifică dar nervurile rămân de culoare verde. Sistemul

radicular creşte încet. La sfeclă apare „boala petelor galbene”. La mazăre apare

cloroza marginală şi între nervurile frunzelor. Carenţa se manifestă în special

pe solurile alcaline cu conţinut ridicat în fier şi în condiţii de secetă.

Molibdenul influenţează activitatea bacteriilor fixatoare de azot, ajută

procesul de fosforizare şi pe cele metabolice. Carenţa duce la răsucirea

frunzelor tinere (în special a marginilor), frunzele căpătând culoare gălbuie. La

conopidă apare boala numită „chircirea inimii” iar la mazăre se îngălbenesc

frunzele.

Zincul constituie partea componentă a unor enzime şi în cantitate

insuficientă influenţează fotosinteza şi metabolismul hidraţilor de carbon. Se

acumulează în special în vârfurile de creştere. Carenţa provoacă decolorarea

vârfurilor frunzelor şi apoi a mezofilului. Frunzele sunt mici şi groase, iar

creşterea rădăcinilor este puţin frânată. Carenţa se manifestă în special pe

solurile calcaroase şi în cazul folosirii dozelor mari de fosfor.

Fierul este componentul enzimelor respiratorii şi participă la sinteza

clorofilei. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea mezofilului frunzelor, dar

nervurile rămân verzi; frunzele clorozate nu cad imediat. La o carenţă

accentuată are loc mortificarea frunzelor pe margine. Rădăcinile sunt scurte,

ramificate şi brunificate. Situaţia carenţei fierului este mult mai frecventă la

culturile legumicole pe nisipuri, culturi în sere, dar mai cu seamă la cultura

55

hidroponică. Solubilitatea fierului în soluţia solului are loc în funcţie de

raportul: Fe, Ca, respectiv de pH.

Cerinţele plantelor legumicole faţă de elementele minerale

Marea majoritate a plantelor legumicole prezintă cerinţe foarte mari faţă

de elementele minerale.

Desimea mare şi producţia biologică foarte ridicată care se înregistrează

la culturile legumicole, asigură una dintre cele mai intensive metode de folosire

a terenului. Consumul de elemente minerale este în raport cu producţia obţinută

dar şi cu însuşirile specifice ale plantelor legumicole.

În funcţie de consumul de elemente minerale, speciile legumicole se pot

grupa astfel:

-specii legumicole cu consum mare sau foarte mare: varza de căpăţână,

varza de Bruxelles, gulia, ţelina;

-specii legumicole cu consum mijlociu: tomatele, ceapa, sparanghelul;

-specii legumicole cu consum mic: salata, spanacul;

-specii legumicole cu consum foarte mic: ridichea de lună şi

castravetele.

Cantitatea de substanţe nutritive extrasă din sol se raportează la o tonă

de produs şi este variabilă de la o specie la alta, reprezentând consumul specific

(tabelul 3.4.).

Consumul de elemente minerale este mult mai mare la cultura din seră

decât la cea din câmp, deoarece în acest caz creşterea vegetativă este mult mai

luxuriantă, perioada de vegetaţie mai lungă iar producţia este mult mai mare

decât în câmp. În acest caz, în mod deosebit, pe lângă elementele de bază se va

ţine cont şi de magneziu şi calciu.

Cantitatea totală de substanţe extrase din sol de către plantele

legumicole în cursul unei zile depinde atât de lungimea perioadei de vegetaţie

cât şi de recolta biologică sau recolta utilă.

Cu excepţia sparanghelului, castraveţilor, cartofului timpuriu, salatei şi

spanacului, în general, între lungimea perioadei de vegetaţie şi cantitatea de

elemente nutritive extrase din sol există o corelaţie directă, în sensul că,

56

speciile cu perioada de vegetaţie mai lungă extrag din sol o cantitate mai mare

decât cele cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.

Speciile legumicole au cerinţe mari faţă de elementele minerale în

primele faze de creştere, deoarece sistemul radicular al acestora este încă slab

dezvoltat şi nu poate explora un volum mare de sol.

Tabelul 3.4.

Consumul specific de elemente minerale la principalele culturi de

legume*

CulturaProducţia

comercialăt/ha

Consumul specific (kg) la tona de produs comercial

N P2O5 K2O CaO MgO

Ardei 25 4,0-5,3 0,6-1,4 5,7-7,0 2,3 0,7Tomate de câmp 40 2,6-3,8 0,4-1,0 3,6-4,0 4,0 0,6Tomate de seră 100 3,0-3,6 0,4-0,8 5,2-7,6 4,0 0,7Varză albă 40 3,0-4,0 0,8-1,7 4,0-5,0 4,0 0,7Varză roşie şi creaţă 30 5,0-6,0 1,7-2,0 6,8-8,0 6,5 0,8Conopidă 25 4,0-7,5 0,9-2,0 8,5-9,0 6,0 0,4Gulie 20 5,0-8,2 2,2-3,6 8,8-10,9 3,5 1,5Morcov 30 3,0-4,0 1,0-1,7 4,5-6,0 5,5 1,0Pătrunjel 20 3,0-5,0 0,6-2,2 4,0-6,4 5,2 0,8Ţelină rădăcină 25 6,0-6,5 2,3-3,0 8,5-9,5 7,5 1,2Ridiche de lună 10 5,0 0,9-2,5 4,3-5,0 3,0 1,5Ridiche de iarnă 20 6,0 1,2-3,0 4,0-6,0 3,0 1,2Ceapă bulbi 25 3,4-4,0 1,0-1,5 4,0-4,8 2,4 0,8Praz 30 3,6-4,0 1,0-1,8 5,0-5,5 2,5 0,8Fasole verde 5-12 7,0-9,0 2,3-2,5 6,5-7,0 10,0 1,7Mazăre verde 4 12,5-13,7 2,5-5,0 13,0-20,0 10,0 2,0Castravete 15 1,7-3,0 1,2-1,5 2,6-3,7 1,5 0,7Castravete seră 250 1,4-2,0 0,4-1,0 2,0-3,0 1,3 0,4Salată 15 2,0-3,0 0,4-0,8 3,5-5,0 1,3 0,4Spanac 10 3,7-5,0 1,7-3,0 5,2-7,0 2,1 1,3Hrean 10 4,0-4,5 1,0-2,3 7,0-10,0 2,0 0,7Sparanghel 5 30,0 0,8-0,9 25,0 - 3,0Sfeclă roşie 40 3,5-4,0 1,5 5,5-6,0 - 1,0

* - după Edelstein, 1953; Hoslin şi col., 1964; Anstett, 1967; Geissler, 1971;

Dumitrescu şi col., 1973; Bielka şi col., 1980; Krug şi col., 1986.

La plantele mature, cu cât sistemul radicular este mai puternic, deci cu o

capacitate mai mare de absorbţie, de exploatare a unui volum mai mare de sol,

cu atât cerinţele faţă de abundenţa substanţelor nutritive din sol sunt mai mici

şi invers.

Astfel, speciile legumicole care au un sistem radicular slab şi localizat

în stratul superficial al solului (ceapa, usturoiul, prazul, ridichile de lună, etc.),

deşi extrag cantităţi mai reduse de elemente nutritive, pretind ca solul să fie

bine aprovizionat cu elemente minerale. Aceste cerinţe se explică şi prin faptul

57

că la speciile amintite consumul de elemente minerale se realizează într-un

interval scurt de timp.

Excesul de elemente nutritive, concretizat prin creşterea concentraţiei

soluţiei solului este dăunător plantelor legumicole. Pentru evitarea

supraconcentrării soluţiei solului se recurge la distribuirea fazială, în mai multe

etape, a îngrăşămintelor cu un grad ridicat de solubilizare (cele pe bază de

azot).

Produsele cu solubilitate lentă (superfosfatul) se administrează o dată cu

pregătirea de bază a solului.

58

CAPITOLUL IV

ÎNMULŢIREA PLANTELOR LEGUMICOLE

Plantele legumicole se înmulţesc pe două căi: pe cale sexuată şi pe cale

vegetativă.

În general, plantele legumicole se pretează foarte rar numai pentru una

din aceste căi, dar în practică se alege calea cea mai avantajoasă din punct de

vedere economic.

Unele plante legumicole se înmulţesc pe cale sexuată, de regulă

mazărea, fasolea, bamele, altele se înmulţesc pe cale vegetativă, de exemplu:

hreanul, usturoiul, batatul, ceapa de Egipt, etc.

Sunt şi plante legumicole care se înmulţesc pe ambele căi: tarhonul,

leuşteanul, cardonul şi altele.

4.1.ÎNMULŢIREA PE CALE SEXUATĂ

Se realizează prin intermediul seminţelor.

Din punct de vedere botanic, la unele plante avem de-a face cu seminţe

propriu-zise (la tomate, ardei, vinete, fasole, mazăre, castraveţi, pepeni, etc.).

La alte specii se folosesc fructele uscate indehiscente cum ar fi: nucula de

revent, ştevie, măcriş; achena la salată, anghinarie; cariopsa la morcov,

pătrunjel, ţelină; glomerula la sfecla roşie.

Înmulţirea pe cale sexuată prezintă o serie de avantaje pentru practică,

dintre care mai importante sunt următoarele:

-de la o singură plantă se obţine un număr foarte mare de descendenţi.

Ex. la tomate, varză, morcov, de la o singură plantă se obţin mii de seminţe,

fiecare din acestea putând da naştere la o nouă plantă. Coeficientul de înmulţire

este mare la speciile legumicole care au seminţe mici (ex. la tomate – 333; la

varză – 1053) şi mai mic la speciile legumicole care au seminţe mari (ex. la

mazăre – 8; fasole – 8). Prin coeficientul de înmulţire înţelegem câte kg de

sămânţă comercială se pot obţine dintr-un kg de sămânţă iniţială.

59

-datorită conţinutului scăzut în apă, se pot păstra, în condiţii normale,

între 2 şi 7 ani, în funcţie de specie. În condiţii speciale (temperatură coborâtă,

sub vid), se pot păstra sute de ani (ex. laboratorul de plasmă germinativă de la

Hiratsuka – Japonia).

-datorită faptului că au volum redus ocupă spaţii mici cu ocazia

păstrării;

-operaţiile de manevrare a seminţelor se pot mecaniza în bună măsură;

-datorită modului simplu de păstrare a seminţelor, se pot crea rezerve

pentru mai mulţi ani, lucru imposibil în cazul înmulţirii pe cale vegetativă;

-permite mecanizarea lucrării de semănat;

-înmulţirea sexuată permite introducerea în practică a hibrizilor F1, care

manifestă fenomenul heterozis.

Dezavantaje:

-se poate produce impurificarea soiurilor;

-sămânţa hibridă se produce cu cheltuieli mari.

La plantele legumicole din familiile Cruciferae, Leguminosae,

Cucurbitaceae şi Compositae tegumentul se îmbibă uşor cu apă, iar sămânţa se

umflă şi încolţeşte repede.

La seminţele plantelor legumicole din familiile Liliaceae, Umbelliferae,

Polygonaceae şi Chenopodiaceae tegumentul fiind compact nu permite

pătrunderea uşoară a apei, ceea ce determină o umflare lentă a seminţei şi ca

urmare o încolţire mai greoaie.

În momentul germinării seminţelor, la unele specii cotiledoanele ies

deasupra solului (tomate, vinete, ceapă, varză, castraveţi) deci au germinaţie

epigee, iar la altele cotiledoanele rămân la nivelul solului (mazăre, bob), prin

urmare au germinare hipogee. Acest fapt este deosebit de important deoarece

în cazul germinării epigee, la scurt timp după răsărirea plantelor, se pot aplica

cu uşurinţă unele lucrări tehnologice, se poate face transplantarea acestora.

Seminţele care provin de la o singură plantă se deosebesc între ele prin

însuşiri fizice şi valoare culturală. Aceasta se datorează poziţiei pe care o ocupă

pe plantă şi deci nutriţiei diferite a acestora.

La mazăre, sămânţa de cea mai bună calitate se formează în fructele

inferioare, iar la semincerii de varză şi morcovi, la fructele de pe lăstarul

principal.

60

Dimensiunea seminţelor depinde de locul pe care îl ocupă în fruct. La

mazăre şi fasole cele mai mari seminţe se află în mijlocul fructului.

Producţia şi calitatea seminţelor depind şi de modul de pătrare a

materialului săditor.

La legumele rădăcinoase, dacă materialul săditor va fi păstrat la 12-

150C, plantele nu vor forma seminţe. În cazul că în primele 50 de zile plantele

mamă sunt păstrate la o temperatură de 2-50C, iar apoi la 12-200C,

inflorescenţele apar numai din mugurele terminal iar sămânţa se maturizează

simultan şi foarte timpuriu.

Dacă în perioada de păstrare a plantelor mamă se menţine tot timpul o

temperatură de 2-50C, majoritatea lăstarilor laterali vor înflorii determinând o

prelungire a perioadei de fructificare şi o mare varietate în ceea ce priveşte

calitatea producţiei obţinute.

Sămânţa de soi se obţine numai dacă se respectă o anumită schemă de

selecţie şi o tehnologie de cultură specifică prin care să se asigure menţinerea

caracterelor şi însuşirilor fizice fiecărui soi sau hibrid.

4.1.1.Indicii de calitate ai seminţelor de legume

Valoarea de întrebuinţare a unei seminţe este dată de ansamblul

însuşirilor şi indicilor calitativi ai acesteia.

Aceşti indici se pot grupa astfel:

-biologici şi morfologici: ereditatea, autenticitatea, provenienţa, forma,

mărimea, aspectul suprafeţei, culoarea, luciu, miros, gust;

-fiziologici: viabilitate, facultate germinativă, energie germinativă;

-tehnologici: putere de străbatere, puritate, stare sanitară, greutate,

umiditate, valoare culturală.

Dintre principalii indicatori care exprimă calitatea seminţelor

prezentăm:

Autenticitatea exprimă gradul în care un lot de seminţe corespunde

unui anumit gen, specie sau cultivar. Autenticitatea se poate verifica după

unele caractere morfologice (mărime, culoare, luciu, etc.), unele însuşiri

fiziologice şi numărul de cromozomi. Această însuşire poartă numele de

puritate biologică şi se asigură încă din perioada de vegetaţie a culturilor

61

semincere prin lucrări repetate de purificare care se fac sub directa îndrumare a

specialiştilor.

Puritatea fizică reprezintă cantitatea de seminţe întregi, normal

dezvoltate, care aparţin speciei sau probei analizate şi se exprimă în procente

din greutate. Se determină cu ajutorul formulei:

Facultatea germinativă sau germinaţia totală reprezintă capacitatea

seminţelor de a germina în condiţii favorabile într-un anumit număr de zile,

caracteristic fiecărei specii şi se exprimă în procente din număr.

Energia germinativă se determină o dată cu facultatea germinativă şi

reprezintă numărul de seminţe care germinează în 1/3 până la 1/2 din durata

stabilită pentru determinarea facultăţii germinative.

Valoarea culturală sau sămânţa utilă reprezintă procentul de seminţe

din lotul de semănat pe care se poate conta că vor da naştere la plante normale;

se determină pe baza purităţii şi a facultăţii germinative, după relaţia:

Valoarea culturală sau sămânţa utilă stă la baza stabilirii normei reale

de sămânţă la unitatea de suprafaţă, folosind relaţia:

în care: Q – cantitatea de sămânţă la ha din lotul de care

dispunem;

A – norma de sămânţă la ha de calitatea I;

B – valoarea culturală a seminţelor de calitatea I;

C – valoarea culturală a seminţelor folosite la semănat.

Cantitatea de sămânţă necesară înfiinţării unui hectar de cultură

comercială se calculează cu următoarea formulă:

în care: Q – cantitatea de sămânţă la ha;

M.M.B. – masa a 1000 boabe (gr.);

V – valoarea culturală a seminţelor.

62

4.1.2.Pregătirea seminţelor de legume pentru semănat

Deşi pentru semănat se foloseşte numai sămânţă de calitate superioară,

este necesar ca înainte de semănat aceasta să fie supusă unor lucrări de

pregătire care au ca scop sporirea valorii agrobiologice a seminţelor, să prevină

transmiterea bolilor, dăunătorilor şi să asigure o germinare rapidă.

Sortarea şi calibrarea seminţelor se face cu scopul de a separa

seminţele sănătoase, întregi, viabile, cu însuşiri calitative superioare, de alte

impurităţi. La cultura plantelor legumicole s-a constatat experimental că

sortarea seminţelor după mărime şi folosirea la semănat a fracţiunilor cu

dimensiuni mari asigură sporuri eficiente de producţie, ca şi o precocitate şi

calitate mai bună a produselor. Cantităţile mici de seminţe se pot sorta prin

alegere la masă (la fasole, mazăre, tomate, ardei), cu ajutorul sitelor sau prin

scufundare în apă (la castraveţi, pepeni). Cantităţi mai mari se sortează cu

maşini speciale de tipul selectoarelor.

Umectarea este necesară pentru seminţele care germinează greu şi

pentru cele care se seamănă în vederea înlocuirii golurilor. Umectarea unor

cantităţi mici de seminţe se face în săculeţi de tifon sau de pânză rară,

umplându-se 1/2 sau 2/3. Aceştia se ţin alternativ 1-3 ore în recipiente cu apă şi

1-3 ore la aer, schimbându-se mereu apa, apoi seminţele se zvântă şi se

seamănă imediat. Durata de umectare durează în funcţie de specie: 2-4 ore

pentru salată şi ridichi; 12-20 ore pentru leguminoase şi cucurbitacee; 25-40

ore pentru solano-fructoase şi sfecla roşie şi 40-60 ore pentru spanac, morcov,

mărar, ţelină, ceapă, praz, sparanghel.

Depăşirea timpului de umezire în apă a seminţelor determină trecerea la

o respiraţie anaerobă, ceea ce reduce facultatea germinativă a seminţelor.

Seminţele umectate se seamănă numai în teren reavăn. Dacă terenul

este uscat şi nu se udă, semănăturile sunt total compromise.

Încolţirea forţată se aplică seminţelor umectate înainte de semănat cu

scopul de a grăbi mai mult răsărirea plantelor. Această măsură se recomandă în

cazul însămânţării culturilor foarte timpurii în răsadniţe sau în câmp, la

înlocuirea golurilor ce apar eventual, în culturile semănate direct în câmp, în

cazul însămânţării culturile succesive când trebuie micşorată cât mai mult

perioada de timp în care acelaşi teren este folosit de fiecare cultură într-un an.

63

Stratificarea seminţelor are drept scop accentuarea şi uniformizarea

germinării acestora. Stratificarea se aplică în primul rând la acele specii care au

caracteristică maturitatea eşalonată a seminţelor (morcov, ceapă, crucifere).

După o uşoară umectare, seminţele se ţin 1-1 ½ ore la temperatura de 15-20 0C.

Înainte de semănat seminţele se zvântă şi se seamănă în teren reavăn.

Călirea seminţelor se efectuează înainte de semănat în special pentru

culturile timpurii, cu scopul de a spori vitalitatea şi rezistenţa la frig a

viitoarelor plante. Seminţele umectate şi în curs de încolţire se ţin fie în mod

continuu un anumit timp la temperaturi scăzute (în jur de 0 0C), fie în mod

alternativ, la temperaturi scăzute şi temperaturi ridicate (ex. la tomate 12 ore la

20-240C şi 12 ore la 2-60C, timp de 10-15 zile).

Drajarea seminţelor (granularea) se face în vederea repartizării mai

uniforme a seminţelor mici la semănatul cu maşina, pentru asigurarea unui

mediu nutritiv mai bun şi a umidităţii constante în timpul încolţirii. Prin

lucrarea de drajare, mărindu-se volumul, seminţele mici pot fi semănate bob cu

bob şi se elimină lucrarea de rărit, care este foarte costisitoare. Seminţele sunt

înglobate într-un amestec organo-mineral, de obicei mraniţă în amestec cu 1-

1,5% superfosfat la care se adaugă un liant: dextrină 1% sau bălegar de bovine

3-4%.

Seminţele granulate trebuie semănate în sol reavăn şi mai la suprafaţă

(1-2 cm), deoarece la adâncime mai mare condiţiile de aerisire sunt mai puţin

prielnice şi răsărirea este defectuoasă.

Drajarea se practică la tomate, morcov, pătrunjel, ceapă, castraveţi.

Aceasta asigură sporuri de producţie de 10-18% faţă de seminţele nedrajate.

Amestecarea seminţelor mici (morcov, pătrunjel, salată, tomate) înainte

de semănat cu nisip sau rumeguş, când lipsesc maşini de semănat de precizie,

asigură o repartizare mai uniformă a seminţelor.

La speciile legumicole din familia Umbelliferae şi Liliaceae, la care

răsărirea este înceată, se poate face amestecarea seminţelor cu seminţe din

specii cu răsărire rapidă (salată, ridichi de lună). Se folosesc 30-50 gr plantă

indicatoare pentru 1 kg de sămânţă. Luarea acestei măsuri permite efectuarea

aşa ziselor „praşile oarbe” înainte de răsărirea culturii propriu-zise.

Stimularea seminţelor se face cu scopul de a le scoate din repaus

pentru grăbirea germinării şi îmbunătăţirea unor indici cantitativi şi calitativi ai

64

producţiei de legume. Stimularea se face cu agenţi fizici şi chimici. Aceştia

accelerează respiraţia seminţelor şi intensifică activitatea enzimatică în faza de

încolţire, stimulând astfel încolţirea şi creşterea ulterioară a plantelor.

Pe cale fizică se tratează seminţele cu ultrasunete, curent electric (8-15

volţi), temperaturi ridicate sau coborâte, etc.

Pe cale chimică se utilizează diferite substanţe: auxine, vitamine,

microelemente. ex. Atonik 1:2000; procaina 10 mg/l; acidul giberelic 0,01%;

CCC 0,1%; acidul succinic 0,1%; acidul nicotinic 0,01%; microelemente (Mn,

Zn, B).

Distrugerea sau îndepărtarea ţepilor sau altor formaţiuni de pe

suprafaţa seminţelor se face cu scopul de a se uşura lucrarea de semănat,

asigurându-se repartizarea uniformă a seminţelor pe rând. Lucrarea se execută

cu instalaţii speciale ce funcţionează pe principiul valţurilor sau cilindrilor

rotativi (ex. la morcov se face cu maşina Reiber).

Dezinfecţia seminţelor se face cu scopul prevenirii şi combaterii

atacului de boli şi dăunători care se transmit prin seminţe. Se execută pe cale

termică şi chimică.

Dezinfecţia termică se face în unităţi specializate dotate cu aparatura

corespunzătoare.

Ex. -la tomate şi ardei pentru VMT şi toate speciile de bacterii şi

ciuperci se aplică un tratament termic uscat la 80 0C timp de 24 ore sau 70 0C

timp de 72 ore.

La tomate şi castraveţi pentru toate speciile de bacterii şi ciuperci se aplică un

tratament termic umed la 53 0C, 1 oră.

Dezinfecţia chimică se aplică cu o gamă foarte mare de substanţe, fie pe

cale uscată cu pulberi, fie pe cale umedă (metode – vacuum-infiltraţie, imersie,

mocirlire, prăfuire, drajare).

Prin vacuum-infiltraţie se fac tratamente în centre speciale pentru

agenţii patogeni care atacă endofit.

Tratarea prin imersie prezintă avantajul că distribuie uniform produsul

dezinfectant pe suprafaţa seminţelor şi este mai puţin periculos pentru lucrători

comparativ cu pulberile. Se impune însă uscarea ulterioară a seminţelor, ceea

ce implică instalaţii speciale în cazul unui volum mare de seminţe.

65

Mocirlirea („slurry”) seminţelor constă în amestecarea produsului de

tratat cu o cantitate mică de apă (500-700 ml apă/100 kg seminţe) formând

astfel o suspensie densă (pastă) care se distribuie pe suprafaţa seminţelor prin

agitare în maşini speciale.

Prăfuirea seminţelor se realizează prin agitare în aparate tip porzolator,

sau în cazul cantităţilor mici de seminţe, agitarea se face în pungi din plastic.

Ex. -la tomate pentru Corinebacterium michiganense cu Cryptonol

0,1% prin vacuum-infiltraţie. După tratare, seminţele se usucă în curent de aer

cald la 20-30 0C pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu Tiuram 75 PU – 4

g/kg, prin prăfuire.

La varză, conopidă, salată pentru ciuperci de sol şi de pe sămânţă cu

Tiuram 75 PU – 4 g/kg cu 2-3 zile înainte de semănat.

4.2.ÎNMULŢIREA PE CALE VEGETATIVĂ

(SAU ASEXUATĂ) A PLANTELOR LEGUMICOLE

La înmulţirea vegetativă se folosesc părţi din plantă sau organe

vegetative ale plantelor legumicole care au particularitatea de a forma rădăcini

şi a se individualiza atunci când sunt puse în condiţii prielnice de mediu.

Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă următoarele avantaje: este singura

posibilitate de înmulţire pentru unele specii legumicole care nu produc seminţe

în condiţiile climatice din ţara noastră (usturoi, batat) sau dacă le formează sunt

seci (hrean); permite transmiterea fidelă a caracterelor la urmaşi şi din această

cauză este preferată în cazul unor specii la care prin înmulţirea sexuată se

produce foarte uşor impurificarea (revent); se pot obţine producţii mai timpurii

şi chiar mai ridicate.

Înmulţirea pe cale vegetativă prezintă şi unele dezavantaje: coeficientul

de înmulţire este mai redus; se folosesc cantităţi mai mari de material, iar

păstrarea acestuia necesită spaţii mai mari şi se face mai greu; în unele situaţii

este mai dificilă mecanizarea lucrărilor de înfiinţare a culturilor.

În practica legumicolă se folosesc mai multe metode înmulţire pe cale

vegetativă dintre care menţionăm.

Înmulţirea prin bulbi care se aplică la ceapa eşalotă (haşme), ce se

caracterizează prin bulbi mari, alcătuiţi din mai mulţi bulbi mai mici

66

concrescuţi pe un disc comun. Se despart bulbii şi se plantează în câmp toamna

sau primăvara devreme.

Înmulţirea prin bulbili. Se folosesc atât bulbilii subterani (usturoi) cât

şi cei supraterani, care se formează pe tulpina floriferă (ceapa de Egipt şi

usturoiul de Egipt). Aceştia se plantează în câmp toamna sau primăvara

devreme.

Înmulţirea prin tuberculi se practică la cartof. În acest scop se folosesc

tuberculii de dimensiuni mijlocii (35-55 g) sau mari (60-70 g). În cazul

utilizării tuberculilor mari aceştia se secţionează longitudinal în aşa fel încât

fiecare porţiune să aibă un număr suficient de muguri, ştiut fiind că mugurii

sunt aşezaţi sub formă de spirală. Tuberculii de cartof se plantează primăvara.

Înmulţirea prin rădăcini tuberizate se practică la batat şi hrean. În

cazul batatului, rădăcini de dimensiuni mai mici sau porţiuni de rădăcini mai

mari se pot planta în seră sau în câmp pentru obţinerea butaşilor. La hrean se

folosesc rădăcini de 10-15 cm lungime şi 2 cm grosime. Mugurii de la mijloc

sunt distruşi prin răzuire sau prin frecare cu o cârpă aspră. Plantarea la hrean se

face primăvara devreme.

Înmulţirea prin drajoni este caracteristică plantelor care au

posibilitatea de a forma muguri radiculari din care se formează lăstari aerieni

numiţi drajoni. Aceştia se detaşează de pe planta mamă şi se plantează în câmp

primăvara sau toamna (anghinare şi tarhon). Lăstarii se pot planta imediat sau

se înrădăcinează în răsadniţă timp de 2 săptămâni.

Înmulţirea prin rizomi sau porţiuni de rădăcini se foloseşte la revent,

sparanghel, măcriş şi hrean. În acest caz se folosesc porţiuni de rizom care

prezintă muguri vegetativi. Porţiunile de rizomi sau rădăcină în prealabil

înrădăcinate se plantează primăvara devreme sau toamna.

Înmulţirea prin butaşi poate fi aplicată numai la plantele legumicole

care au însuşirea de a emite cu uşurinţă rădăcini adventive. Una dintre

particularităţile butaşilor este polaritatea, adică proprietatea acestora de a emite

la partea bazală rădăcini iar la cea superioară lăstari. Se folosesc lăstari de 10-

12 cm lungime, care înainte de plantarea în câmp înrădăcinează în răsadniţe.

Această metodă se înmulţire se practică mai des la batat şi tarhon şi mai rar la

tomate şi castraveţi.

67

Înmulţirea prin marcotaj se aplică la tarhon şi cardon. Primăvara se

muşuroiesc porţiuni de tulpini care emit rădăcini adventive iar toamna se

separă de planta mamă şi se plantează la loc definitiv în câmp.

Înmulţirea prin despărţirea tufei se aplică la întinerirea culturilor de

tarhon, revent, anghinare, cardon, leuştean, măcriş, cimbrişor, sparanghel,

ceapă de tuns şi ceapă de iarnă. Lucrările de înmulţire pe această cale se

efectuează, de regulă, primăvara, înainte de pornirea plantelor în vegetaţie.

Înmulţirea prin altoire se foloseşte mai puţin în legumicultură,

utilizându-se la pepeni, castraveţi şi tomate, constituind o cale de obţinere a

plantelor rezistente la temperaturi scăzute, secetă, boli şi dăunători.

Înmulţirea prin miceliu se practică la ciuperci. În acest scop se

utilizează miceliu pe suport clasic sau granulat, care se încorporează în masa

compostului.

Înmulţirea prin culturi de ţesuturi (meristeme) pe medii nutritive „in

vitro” (micromultiplicare), reprezintă o metodă de mare actualitate care înlătură

dezavantajele menţionate anterior la metoda înmulţirii pe cale vegetativă.

În principal, avantajele micropropagării „in vitro” constau în

următoarele:

-dă posibilitatea înmulţirii plantelor pentru producerea de seminţe

hibride, atunci când genotipul parental este inapt de autopolenizare, sau în

cazul când seminţele rezultate sunt incapabile de germinare, ori germinează

slab şi produc plante firave, de calitate inferioară;

-se înregistrează o mărire a vitezei de creştere şi o sporire a vigorii şi

productivităţii plantelor rezultate din micropropagare;

-obţinerea unor plante cu un foarte înalt grad de sănătate;

-facilitează producătorilor realizarea de material de plantat în regim

programat;

-permite realizarea unor economii de timp, pentru amelioratori, şi de

energie;

-se poate realiza automatizarea lucrărilor de producere.

68

CAPITOLUL V

CONDIŢIILE NATURALE, ECONOMICE ŞI

TEHNICOORGANIZATORICE PENTRU PRODUCŢIA

LEGUMICOLĂ

În condiţiile naturale şi economice din ţara noastră, organizarea

producţiei legumicole şi asigurarea bazei tehnico-materiale reprezintă verigi

deosebit de importante pentru dezvoltarea producţiei legumicole. Printre

măsurile ce se impun se evidenţiază: concentrarea, profilarea şi specializarea;

dotarea tehnico-materială corespunzătoare.

5.1.ZONAREA LEGUMICULTURII ÎN ŢARA NOASTRĂ

În ţara noastră, primele lucrări de zonare au fost începute în anii 1953-

1954 de către specialiştii din institutele de cercetare şi învăţământ superior. În

aceea perioadă zonarea s-a făcut ţinându-se seama în special de cerinţele

economice, culturile legumicole fiind repartizate în jurul oraşelor şi centrelor

muncitoreşti creându-se bazine pentru aprovizionarea populaţiei cu legume.

Între anii 1956-1961, Comisia de zonare a Ministerului Agriculturii a

efectuat o lucrare de zonare a legumiculturii ce viza perspective pentru

următorii 10-15 ani. În urma acestei acţiuni au fost delimitate 6 zone

legumicole care ţineau seama de împărţirea administrativă din acea etapă.

În raport cu cerinţele plantelor faţă de factorii de mediu au fost

întocmite hărţi ecologice pentru 9 specii legumicole dintre cele mai importante,

delimitându-se zone foarte favorabile, favorabile şi nefavorabile, corespunzător

fiecărei specii.

A treia lucrare de zonare s-a efectuat ţinându-se seama de măsurile de

intensivizare a legumiculturii (1975-1977).

În concordanţă cu acestea, arealul de favorabilitate pentru cultura

legumelor s-a extins şi s-au stabilit trei zone legumicole importante, aşa cum

precizează Voinea şi col., 1977.

69

Zona I cuprinde două subzone:

Subzona I cuprinde partea de S-E a ţării (Lunca Dunării, Câmpia

Băileştiului, a Burnasului şi a Bărăganului). Aici sunt incluse judeţele: Dolj,

Olt, Teleorman; Giurgiu, Sectorul Agricol Ilfov, Călăraşi, Ialomiţa, Buzău,

Brăila, Tulcea şi Constanţa.

Această subzonă se caracterizează printr-un climat de stepă, cu 400-500

mm precipitaţii anuale, 10-110C temperatură medie anuală şi 55-65% umiditate

relativă a aerului.

Iernile sunt aspre, zăpada fiind spulberată, verile sunt călduroase, iar

precipitaţiile cad în cea mai mare parte la începutul verii, având caracter

torenţial.

Solurile sunt brune deschis de stepă, cernoziomuri (castaniu, ciocolatiu

degradat), nisipoase, aluviale, etc.

Subzona II este reprezentată de Câmpia de Vest a Banatului şi Crişanei,

respectiv judeţele Timiş, Arad şi Bihor.

În această subzonă se înregistrează 550-650 mm precipitaţii anuale,

10,5-110C temperatura medie anuală şi 65-75% umiditatea relativă a aerului.

Solurile sunt de tipul cernoziomurilor (ciocolatiu, degradat), brune de

pădure, de luncă, lăcovişte şi nisipuri solificate.

În zona I sunt numeroase bazine legumicole amplasate pe luncile

râurilor în jurul oraşelor şi a fabricilor de conserve: Constanţa, Brăila, Călăraşi,

Buzău, Feteşti, Bucureşti, Olteniţa, Giurgiu, Alexandria, Zimnicea, Caracal,

Craiova, Timişoara, Arad, Oradea, Salonta, Sînnicolaul Mare, Lugoj, etc.

Bazine cu particularităţi ecologice mai deosebite sunt pe Litoralul Mării

Negre, caracterizate primăveri mai întârziate şi toamne mai lungi cu circa o

săptămână datorită influenţei mării.

Bazinul nisipurilor din Oltenia prezintă particularităţi privind solurile şi

se impune aplicarea unor tehnologii speciale.

În zona I se cultivă toate speciile legumicole, preponderenţă având

speciile pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, pepeni, castraveţi,

fasole).

Este zona cu cea mai mare suprafaţă cultivată cu legume (122000 ha),

circa 57% din suprafaţa totală cultivată cu legume.

70

În această zonă se practică toate sistemele de cultură, în câmp, protejată

şi forţată, pondere mare având culturile timpurii.

Producţia obţinută este destinată pentru aprovizionarea populaţiei cu

legume proaspete şi pentru fabricile de conserve.

Zona a II-a cuprinde partea de nord a Munteniei şi Olteniei, Câmpia

Moldovei şi o parte din Podişul Transilvaniei.

În această zonă se află judeţele: Caraş Severin, Gorj, Vâlcea, Argeş,

Dâmboviţa, Prahova, Vrancea, Galaţi, Bacău, Vaslui, Neamţ, Iaşi, Suceava,

Botoşani şi Satu Mare.

Se caracterizează prin precipitaţii anuale de 450-550 mm, 9-100C

temperatură medie anuală şi 65-80% umiditate relativă a aerului. Este o zonă

subumedă, cu ierni aspre şi veri călduroase, solurile predominante sunt cele

brune.

În această zonă au pondere culturile bulboase, vărzoasele, dar se cultivă

şi tomatele, ardeii, fasolea, etc.

Suprafaţa cultivată cu legume în această zonă este de circa 62000 ha,

respectiv 28-30% din totalul suprafeţei pe ţară. Această zonă este deficitară în

legume timpurii.

Zona a III-a cuprinde regiunile de dealuri din Transilvania, părţi din

judeţele Cluj, Sălaj, Maramureş, Bistriţa Năsăud, Mureş, Alba, Sibiu, Harghita

şi Braşov.

Se caracterizează prin precipitaţii anuale de 600-650 mm, 8-9,70C

temperatură medie anuală şi 57-65% umiditatea relativă a aerului. Iernile sunt

aspre şi verile călduroase.

Sunt condiţii bune pentru culturile timpurii. Suprafaţa cultivată

reprezintă circa 8,4% din total.

Pornind de la cunoaşterea particularităţilor fiecărei zone a existat

preocuparea pentru concentrarea suprafeţelor cultivate cu principalele specii

legumicole.

La stabilirea raportului între speciile din fiecare zonă se va avea în

vedere şi aspectul economic, acordându-se prioritatea acelor specii care asigură

valorificarea condiţiilor de mediu în cel mai înalt grad, ceea ce va permite

realizarea unei eficienţe economice superioare. Se cunoaşte, de exemplu, faptul

că în nodul Moldovei, la Rădăuţi, există o tradiţie în producerea castraveţilor

71

de tip cornişon pentru murat, dar la acelaşi tip de cultură rezultatele de

producţie şi economice pot fi superioare în zona I unde se pot obţine 2 culturi

pe an.

În vederea valorificării cât mai corespunzătoare a suprafeţelor de teren

destinate legumiculturii este necesar să se adâncească studierea principiilor

care stau la baza macrozonării, la scara economiei naţionale, până la nivelul

fiecărei unităţi de producţie, trecându-se la o etapă superioară, respectiv la

microzonarea producţiei legumicole.

Microzonarea este un subsistem al zonării care conturează arealul unor

culturi legumicole la scară redusă.

Microzonarea este impusă de amplitudinea variaţiei factorilor

pedoclimatici şi social economici specifici unei zone. Acesta abateri constituie

aspecte particulare ale zonei, care trebuie să fie valorificate în mod

corespunzător.

În cadrul oricărei zone există suprafeţe de teren care sunt avantajoase

pentru cultura anumitor legume datorită expoziţiei sau protejării naturale. De

asemenea, în cadrul tipurilor zonale de soluri, se întâlnesc o serie de insule

azonale, cu însuşiri diferite, pentru care se vor stabili speciile legumicole cele

mai potrivite.

La stabilirea microzonelor se va ţine cont, pe lângă condiţiile de mediu,

şi de elementele social-economice, deoarece acestea se manifestă pregnant, atât

prin gradul de specializare a muncitorilor, cât şi prin puterea economică a

fiecărei unităţi.

5.2.BAZA TEHNICO-MATERIALĂ SPECIFICĂ

PRODUCŢIEI LEGUMICOLE

Pentru dezvoltarea şi modernizarea sectorului legumicol este necesară o

bază tehnico-materială adecvată. Baza tehnico-materială pentru legumicultură

este deosebit de complexă şi diversificată deoarece şi activitatea din sectorul

legumicole este foarte complexă.

Baza tehnico-materială se referă la construcţii (sere, solarii, răsadniţe,

ciupercării, construcţii anexe); maşini şi utilaje, îngrăşăminte chimice şi

72

organice; insecto-fungicide; erbicide şi substanţe biostimulatoare; seminţe;

carburanţi şi lubrefianţi.

Maşini şi utilaje folosite în legumicultură. Sistema de maşini este

specifică în funcţie de sistemul de cultură practicat: în câmp, sere, solarii,

ciupercării, etc.

Pentru semănat pe strat se foloseşte semănătoarea SRS-12 cu lăţimea de

lucru de 96 cm sau SUP-21 modificată.

Pentru mica mecanizare se folosesc diferite unelte: cazmaua, sapă,

greblă, tăvălug neted cu lăţimea de 60 şi 90 cm, marcatorul, plantatoarele

simple, linguri de plantat, semănători manuale pentru obţinerea răsadurilor pe

strat, săpăligi, cultivatoare reglabile cu gheare, rariţă manuală, dispozitiv

pentru pregătit sforile folosite la palisat, mosoare cu role de ghidare pentru

dirijarea furtunului la intrarea pe rând, mosor sun formă de cărucior pentru

strâns şi transportat furtunul folosit la udare, furca, lopata, stelaj pentru

transportat lădiţe cu răsad, cărucior monoax pentru transportul gunoiul, roaba

schelet pentru transport geamuri.

În ultimii ani, pe plan mondial şi treptat şi în ţara noastră, au căpătat o

largă extindere unelte tip GARDENA.

Îngrăşămintele organice şi chimice trebuie asigurate în cantităţi

corespunzătoare, calculate în funcţie de specie, de producţia scontată, gradul de

fertilitate a solurilor.

Insecticidele şi fungicidele se folosesc pentru combaterea bolilor şi

dăunătorilor. Acestea se aleg în funcţie de speciile care se cultivă, de specificul

bolilor şi dăunătorilor care se întâlnesc la culturile legumicole. Dozele folosite

sunt variabile în funcţie de produs. Pentru procurarea acestora se iau în

considerare dozele calculate la produs comercial.

necesarul de erbicide. Combaterea buruienilor este una din lucrările de

întreţinere care necesită un volum mare de forţă de muncă, de aceea este

recomandabil să se recurgă la folosirea erbicidelor. Gama erbicidelor este

foarte variabilă şi procurarea acestora se face în funcţie de structura culturilor

şi de speciile de buruieni care se întâlnesc frecvent la acestea.

Necesarul de biostimulatori. Biostimulatorii se folosesc în special la

cultura legumelor în sere şi solarii. Cantităţile care se folosesc sunt reduse. Se

73

procură în funcţie de speciile la care se utilizează şi se respectă întocmai

instrucţiunile din prospecte.

Necesarul de seminţe se stabileşte pornind de la structura culturilor şi

ţinând seama de norma de seminţe pentru un hectar. De asemenea, se va lua în

considerare sortimentul de soiuri recomandate pentru fiecare tip de cultură.

Seminţele se procură din timp, de calitate corespunzătoare, de la unităţile

specializate.

Necesarul de ambalaje se stabileşte în funcţie de structura culturilor, de

volumul producţiei, de particularităţile părţilor comestibile.

Carburanţi şi lubrifianţi. Aceştia trebuie asiguraţi din timp în cantităţi

corespunzătoare, în funcţie de utilajul folosit şi de consumul pe hectar pentru

fiecare lucrare executată.

74

CAPITOLUL VI

BAZELE TEHNOLOGICE ALE CULTIVĂRII

PLANTELOR LEGUMICOLE

Termenul de tehnologie, ca ansamblu de procedee şi operaţiuni

necesare la obţinerea producţiilor în legumicultură, a intrat în uz, o dată cu

trecerea procesului productiv în etapa modernizării. Această etapă se remarcă

prin amplificarea mijloacelor şi modalităţilor de valorificare superioară a

resurselor implicate în producţie, ca rezultat al disponibilului de mijloace

tehnice de acţiune tot mai perfecţionate şi odată cu dezvoltarea bazelor

ştiinţifice şi a unui cadru organizatoric corespunzător acestor resurse, cu efect

productiv superior (Butnaru, H. şi col., 1992).

Tehnologia de cultivare a plantelor legumicole se diferenţiază în funcţie

de sistemele de cultură, iar în cadrul acestora ae depinde de specificul culturii.

Verigile fluxului tehnologic vizează: pregătirea terenului şi a materialelor

necesare înfiinţării culturilor; înfiinţarea propriu-zisă; întreţinerea culturilor;

recoltarea şi valorificarea producţiei obţinute.

Sistemele de cultură a plantelor legumicole se pot deosebi după:

locul de cultură, tehnologia aplicată, destinaţia şi eşalonarea producţiei, natura

substratului de cultură.

După locul de cultură: se deosebesc culturi în câmp şi culturi în diferite

spaţii special constituite şi amenajate în acest scop.

În cazul culturilor în câmp plantele cresc şi se dezvoltă până la recoltare

în câmp deschis, fără protecţie.

La culturile în diferite spaţii plantele vegetează într-un anumit spaţiu în

care condiţiile de microclimat sunt dirijate pe tot parcursul perioadei de

vegetaţie sau numai în anumite perioade (primăvara devreme sau toamna

târziu). Culturile în diferite spaţii pot fi: culturi forţate, culturi protejate şi

culturi adăpostite.

Culturile forţate se efectuează în construcţii destinate acestui scop

(sere, solarii încălzite, răsadniţe calde), în care factorii de vegetaţie sunt dirijaţi

75

pe întreg ciclul de cultură, iar produsele legumicole proaspete se obţin în

perioade deficitare ale anului (iarna, primăvara devreme sau toamna).

Culturile protejate se efectuează în construcţii mai simple (solarii,

sere-solar, adăposturi joase din materiale plastice, răsadniţe reci), în care

plantele beneficiază numai parţial de un climat artificial. N interiorul acestor

construcţii se realizează o temperatură cu 2-50C mai ridicată decât în exterior.

Această diferenţă poate să ajungă până la 90C în cazul dublei protejări. La

dubla protejare, dacă pentru acoperirea construcţiilor s-a folosit polietilena se

recomandă ca cea de a doua peliculă să fie din PVC, deoarece aceasta, spre

deosebire de polietilenă, nu este transparentă pentru razele infraroşii, deci în

acest caz numai poate avea loc fenomenul inversiunii termice.

Culturile adăpostite sunt apărate de intemperii prin mijloace mai

simple, sub formă de obstacole împotriva vântului (terenuri adăpostite natural,

perdele şi culise de protecţie, etc.) sau a frigului (clopote şi paravane

individuale, folii din materiale plastice aşezate direct pe culturi).

Culisele de porumb se utilizează în special la culturile de cucurbitaceae.

De exemplu, la 10 rânduri de castraveţi se amplasează 2 rânduri de porumb

zaharat. Orientarea rândurilor se face perpendicular pe direcţia vântului

dominant. Prin acest procedeu se protejează plantele de curenţii reci şi de

vânturile care le răsucesc vrejurile.

Plantele de tomate, castraveţi şi pepeni pot fi protejate şi cu adăposturi

individuale confecţionate din polietilenă sau PVC (pungi din material plastic

fixate pe câte un suport din sârmă).

O altă metodă folosită la protejarea culturilor de castraveţi şi pepeni

galbeni este acoperirea solului cu folii de polietilenă sau PVC, imediat după

însămânţare.

După modul de înfiinţare se întâlnesc următoarele sisteme de cultivare a

plantelor legumicole:

-culturi prin semănat direct în câmp practicate la majoritatea

speciilor legumicole cultivate în câmp (morcov, pătrunjel, păstârnac, spanac,

pepeni, fasole, bame, etc.) şi numai la anumite specii în sere şi solarii (ridichi,

mărar, spanac, pătrunjel pentru frunze, etc.);

-culturi înfiinţate prin plantarea răsadurilor la majoritatea speciilor

cultivate în spaţii protejate, la culturile extratimpurii şi timpurii (tomate,

76

castraveţi, ardei, pătlăgele vinete) sau chiar pentru culturile de vară-tomnă

(tomate, castraveţi, varză).

După destinaţia producţiei deosebim:

-culturi pentru consum în stare proaspătă fie imediat după recoltare

sau după o anumită perioadă de păstrare în spaţii special amenajate

(rădăcinoase, bulboase, cartof, etc.);

-culturi pentru industrializare la care se aplică o tehnologie specifică,

produsele fiind destinate fabricilor de conserve.

În funcţie de eşalonarea producţiei sau perioada când se execută,

sistemele de cultivare pot fi:

-extratimpurii, la sfârşitul iernii şi începutul primăverii;

-timpurii, de primăvară;

-semitimpurii, de vară;

-târzii, de toamnă;

-întârziate, de toamnă târzie sau pentru postmaturare.

După caracteristicile substratului de cultură se deosebesc următoarele

sisteme de cultură:

-pe medii nutritive naturale, cum sunt solul sau diferite amestecuri de

pământuri naturale fertile;

-pe medii nutritive artificiale (fără sol), cum sunt soluţiile nutritive

care conţin în anumite proporţii macro şi microelemente necesare nutriţiei

plantelor.

6.1.ELEMENTELE DE BAZĂ ALE TEHNOLOGIILOR

Tehnologia de cultivare a legumelor, amplu diferenţiată în funcţie de

obiectul şi obiectivele programate, însumează numeroase măsuri tehnice

asemănătoare, constituindu-se în elemente de bază în fluxul tehnologic.

6.1.1.Folosirea raţională şi intensivă a terenului de cultură şi

a solului în legumicultură

Alegerea terenului.

Alegerea terenului pentru amplasarea culturilor legumicole constituie o

măsură tehnologică obligatorie în vederea obţinerii unor producţii superioare

77

din punct de vedere cantitativ şi calitativ. La alegerea terenului trebuie să se

ţină cont de factorii pedoclimatici şi social-economici.

Factorii pedoclimatici. Elementele climatice care trebuie să se aibă în

vedere la alegerea ternului sunt: temperatura şi umiditatea relativă a aerului,

nebulozitatea, precipitaţiile şi vânturile. În mod obişnuit interesează

temperatura medie anuală; temperatura medie a lunii celei mai calde; suma

precipitaţiilor în luna cea mai secetoasă; numărul de zile fără îngheţ; epocile

calendaristice ale îngheţurilor târzii de primăvară şi timpurii de tomnă;

umiditatea atmosferică în luna iulie; frecvenţa grindinei precum şi grosimea

stratului de zăpadă în timpul iernii (Indrea, D. 1974).

Terenul trebuie să fie plan sau cu o uşoară pantă spre sud sau sud-vest,

neinundabil, asigurat cu o sursă de apă pentru irigare, pe cât posibil protejat

împotriva vânturilor, cu apa freatică la adâncime mare şi ferit de surse de

poluare.

Solului trebuie să întrunească următoarele însuşiri: fertilitate ridicată, cu

strat arabil profund; conţinut ridicat în humus; textură uşoară sau mijlocie (cele

mai bune sunt solurile nisipo-lutoase sau luto-nisipoase); structură bună;

capacitate mare pentru apă şi aer. Cele mai potrivite pentru cultura legumelor

sunt solurile de luncă, aluvionare, cu proces de solificare avansat. Nu sunt

recomandate solurile puternic podzolite, compacte şi sărăturile.

Factorii social-economici. Din acest punct de vedere terenul destinat

cultivării plantelor legumicole trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să

fie cât mai aproape de pieţele de desfacere a produselor; să fie deservit de căi

de comunicaţie (şosele asfaltate, căi ferate); să fie în apropierea fabricilor de

conserve, dacă producţia este destinată prelucrării industriale; să existe

posibilitatea asigurării forţei de muncă necesare; pe cât posibil să se găsească

în apropierea sectoarelor zootehnice, pentru a putea fi folosite în mod eficient

îngrăşămintele organice şi a valorifica deşeurile de produse legumicole.

78

Asolamente legumicole

Exploatarea raţională a terenului şi a solului în legumicultură impune

practicarea asolamentelor. Necesitatea folosirii asolamentelor decurge din

următoarele:

-proprietăţile fizico-chimice şi biologice ale solului se degradează uşor

datorită: irigaţiei, mecanizării complexe a lucrărilor, cantităţilor mari de

îngrăşăminte şi pesticide folosite şi extragerii unilaterale a elementelor

nutritive din sol de către plante;

-cultivarea continuă, ani de-a rândul pe acelaşi teren a aceloraşi specii

legumicole sau a unor specii înrudite din punct de vedere sistematic contribuie

la înmulţirea şi răspândirea masivă a bolilor şi dăunătorilor specifici culturilor

respective;

-succesiunea raţională în timp şi spaţiu, a culturilor legumicole, în

scopul evitării vârfurilor de producţie, deci şi a folosirii raţionale a forţei de

muncă;

-folosirea raţională a îngrăşămintelor.

La baza organizării asolamentelor legumicole stau criterii economice,

organizatorice, biologice şi tehnologice.

Spre deosebire de asolamentele din alte ramuri de producţie agricolă, în

cadrul asolamentului legumicol, noţiunea de „rotaţie” a culturilor are şi o

semnificaţie specifică. Aceasta datorită faptului că în acelaşi an, pe acelaşi

teren se cultivă două sau mai multe specii legumicole. Deci în majoritatea

cazurilor, nu putem vorbi de cultură premergătoare ci de culturi, deoarece

folosirea intensivă a terenului şi a solului în legumicultură presupune cultivarea

în cadrul unor asolamente a 2-3 culturi succesive în acelaşi an. Rotaţia

culturilor legumicole trebuie să fie astfel concepută, încât într-o solă să nu se

cultive speciile din aceeaşi familie botanică decât după 4 ani.

Criteriile după care se stabilesc culturile foarte bune sau bune

premergătoare sunt: acţiunea asupra proprietăţilor fizico-chimice şi biologice

ale solului, sistemele de fertilizare, lăsarea terenului curat de buruieni,

netransmiterea unor boli şi dăunători comuni şi caracteristicile sistemului

radicular (plantele legumicole cu un sistem radicular profund vor alterna cu

cele cu un sistem radicular superficial). Pentru îmbunătăţirea proprietăţilor

79

solului, în schema de asolament este prevăzută şi cultura de lucernă – ca solă

săritoare.

La cele menţionate se mai ţine cont de următoarele aspecte:

-îngrăşămintele organice dau sporuri mari de recoltă la: legumele din

grupa verzei, cucurbitaceae, tomate, ardei şi pătlăgele vinete;

-se va evita îngrăşarea cu gunoi de grajd ale legumelor pentru rădăcini

tuberizate (excepţie ţelina şi sfecla roşie);

-solurile bogate în calciu asigură producţii mari: conopidă, varză şi

castraveţi.

Culturile succesive şi asociate de legume

Culturile succesive şi asociate de legume reprezintă calea cea mai

intensivă de utilizare a terenului agricol, deoarece acesta este ocupat aproape

întreaga perioadă a anului cu plante legumicole.

În cadrul culturilor succesive şi asociate întâlnim noţiunile de cultură de

bază sau principală şi cultură secundară. Cultura de bază (tomatele, ardeiul,

pătlăgele vinete, varza şi conopida timpurie, cartofii timpurii, ţelina, etc.) are

importanţă economică mai mare şi ocupă de regulă, terenul o perioadă mai

lungă de timp. Se întâlnesc cazuri când este greu de stabilit care este cultura de

bază sau cultura secundară deoarece ambele au aceeaşi importanţă.

Pentru culturile secundare se folosesc specii cu perioadă scurtă de

vegetaţie (salată, ridichile de lună, de vară şi iarnă, ceapa şi usturoiul verde,

spanacul, gulioarele, etc.), acestea putând fi amplasate înaintea culturii de bază

(culturi secundare anterioare) sau după aceasta (culturi secundare următoare):

Culturi succesive de legume constă în cultivarea succesivă, pe aceeaşi

suprafaţă de teren, a 2-3 specii legumicole, în cursul unui an.

La stabilirea schemelor de culturi succesive trebuie să se ţină cont de

următoarele aspecte: particularităţile biologice ale speciilor, cerinţele plantelor

faţă de factorii de vegetaţie, producţiile obţinute la unitatea de suprafaţă pentru

fiecare cultură şi cea totală din cadrul schemei de eşalonare folosite, valoarea

alimentară şi economică a produselor ce se obţin, epocile şi modul de

valorificare a produselor, destinaţia producţiei (consum în stare proaspătă sau

conservată; consum intern sau export).

80

În privinţa particularităţilor biologice, trebuie să se ţină cont ca, pe cât

posibil, speciile legumicole care se succed să nu facă parte din aceeaşi familie

botanică (pentru a evita transmiterea bolilor şi dăunătorilor comuni), să fie cu

perioadă de vegetaţie diferită (scurtă pentru culturile secundare), să aibă sistem

radicular diferit în ceea ce priveşte dezvoltarea şi amplasarea în stratul arabil,

pentru folosirea mai deplină a elementelor fertilizante din sol (plantele cu

sistem radicular profund trebuie să fie urmate de plante cu sistem radicular

superficial şi invers).

Culturile succesive în solarii şi sere-solar constituie o cale de

exploatare raţională şi eficientă a acestor construcţii. În acestea pe lângă cultura

de bază (tomate, ardei gras, pătlăgele vinete, castraveţi, pepeni galbeni, fasole

pentru păstăi, etc.) se cultivă 1-2 culturi succesive secundare (salata, spanacul,

ceapa verde, usturoiul verde, ridichile de lună, gulioare, cicoare creaţă, cicoare

scarolă, etc.).

Legumele verdeţuri nu trebuie să lipsească din solarii deoarece, ele

fiind mai puţin pretenţioase la căldură şi având o perioadă scurtă de vegetaţie,

ocupă şi eliberează terenul înaintea înfiinţării culturii de bază.

În vederea folosirii condiţiilor favorabile de microclimat din solarii

trebuie respectate următoarele norme tehnologice:

-înfiinţarea din toamnă a culturilor de legume verdeţuri, care apar

primăvara devreme;

-învelirea timpurie a solariilor (10-15 III) în vederea folosirii condiţiilor

favorabile de microclimat, pentru scurtarea perioadei de vegetaţie a culturilor

anticipate;

-plantarea în perioada optimă a culturilor de bază şi conducerea

factorilor de vegetaţie în aşa fel încât producţia să fie obţinută într-o perioadă

cât mai scurtă;

-plantarea culturilor din ciclul II cât mai devreme în vară pentru ca până

la venirea frigului, vegetaţie acestor culturi să se încheie;

-cultivarea în solarii a soiurilor şi hibrizilor de legume timpurii, care

asigură producţii mari de calitate şi au o perioadă scurtă de vegetaţie.

81

Culturile succesive de legume în sere prezintă unele particularităţi

datorită sortimentului de specii mai redus şi a cheltuielilor mari necesare

desfăşurării procesului de producţie. Utilizarea la maximum a spaţiului de

producţie din sere se realizează prin intermediul sistemului de culturi succesive

şi asociate.

Condiţiile climatice specifice ţării noastre cu trăsături temperat-

continentale, cu temperaturi foarte ridicate care se înregistrează în lunile din

primăvară-vară, au impus practicarea în serele din ţara noastră a două cicluri de

cultură (ciclul I – cultura trebuie să se înfiinţeze la începutul lunii februarie şi

durează până în a treia decadă a lunii iunie şi ciclul II – cultura se înfiinţează în

a doua decadă a lunii iulie şi se încheie la 10-15 noiembrie).

Utilizarea intensivă a suprafeţelor şi în perioada noiembrie-februarie

(deficitară din punct de vedere termic) se realizează prin efectuarea unui ciclu

intermediar de cultură cu specii mai puţin pretenţioase la căldură (salată,

gulioare, verdeţuri).

Culturile asociate sunt culturile care se cultivă în acelaşi timp pe

aceeaşi suprafaţă de teren, reprezentând forma cea mai intensivă de utilizare a

terenului şi a solului, deoarece pe această cale se realizează o desime foarte

mare de plante la unitatea de suprafaţă. La aceste culturi specia legumicolă cu

importanţă mai mică se încadrează printre rândurile culturii principale sau pe

rând, între plantele culturii de bază. Pe lângă aspectele menţionate la culturile

succesive, în cazul culturilor asociate trebuie să se ia în considerare şi habitusul

speciilor care se intercalează pentru ca să creeze pe cât posibil, condiţii

reciproc avantajoase şi să se evite în orice caz stânjenirea dintre componentele

asociaţiei (tabelul 6.1.)

Tabelul 6.1.

Culturi asociate de legume în câmp

Cultura de bază Cultura asociatăTomate timpurii Salată timpurieTomate timpurii Ridichi de lunăTomate timpurii Varză sau conopidă de tomnă (la începutul vegetaţiei)Castraveţi Salată şi fasole de grădinăCastraveţi Ceapă sau usturoi verdeCastraveţi Ridichi de lunăCastraveţi Mazăre de grădinăMorcov Ridichi de lunăPătlăgele vinete Gulioare

82

În solarii şi sere-solar folosirea culturilor asociate este absolut necesară

datorită cheltuielilor mari ce se fac cu aceste construcţii. Culturile de bază, cu o

perioadă de vegetaţie mai lungă şi cu valoare economică ridicată ca: tomatele,

ardeiul gras, pătlăgelele vinete, etc., se asociază cu salată, gulioare, spanac,

ceapă verde, ridichi de lună, pătrunjel pentru frunze, etc.

Culturile intercalate. În curţi, grădini şi microferme, în condiţii de

irigare, culturile legumicole se pot intercala printre rândurile de porumb, de vii

şi livezi tinere după cum urmează:

-în culturile de porumb (hibrizi din grupa 200-300 se intercalează: varză

timpurie, conopidă timpurie, salată şi fasole de grădină;

-în vii şi livezi tinere se intercalează: specii cu talie joasă (mazăre de

grădină pentru păstăi, fasole de grădină, salată, spanac, ceapă şi usturoi verde,

ceapă din arpagic, morcov, pătrunjel, mărar, gulioare, lobodă, fasole pentru

boare) sau specii cu talie semiînaltă (cartofi timpurii, tomate timpurii, varză de

vară). Nu se recomandă să se folosească pepenii verzi, pepenii galbeni,

dovleceii, etc., deoarece prin întinderea vrejurilor pot împiedica lucrările de

întreţinere şi înăbuşi culturile de bază.

6.1.2.Irigarea, fertilizarea şi erbicidarea culturilor legumicole

Irigarea culturilor legumicole

Irigarea culturilor legumicole, reprezintă principala măsură de

îmbunătăţire a regimului de apă din sol şi are efecte multiple şi anume: sporirea

producţiei, îmbunătăţeşte calitatea comercială şi precocitatea recoltei, asigură

folosirea potenţialului productiv al soiurilor şi hibrizilor de plante legumicole,

folosirea cu maximum de eficienţă a potenţialului de fertilitate a solului şi a

îngrăşămintelor, practicarea culturilor succesive şi asociate.

După scopul urmărit şi perioada când se execută udarea culturilor

legumicole se disting:

-udarea de aprovizionare se aplică înainte de înfiinţarea culturilor şi

are drept scop completarea rezervei de apă a solului. Se folosesc norme de 800-

1200 m3/ha.

Udările de aprovizionare nu se aplică pe nisipuri sau soluri cu apa

freatică la suprafaţă.

83

-udarea prin scurgerea apei la suprafaţa solului prezintă două

variante: udarea prin inundaţie pe brazde sau fâşii şi udarea pe rigole lungi.

Udarea prin inundaţie se foloseşte numai în sistem gospodăresc, în

grădini pe suprafeţe mici, unde solul poate fi modelat numai în brazde şi fâşii

scurte (6-10 m lungime), apa inundând întreaga suprafaţă de cultură. În acest

caz se reduce posibilitatea mecanizării lucrărilor de înfiinţare şi întreţinere a

culturilor.

Udarea pe rigole lungi (100-400 m) este o metodă larg utilizată în

tehnologia culturilor legumicole în câmp caracterizată prin aceea că apa circulă

la suprafaţa solului, pe rigole, ajungând la rădăcinile plantelor de pe straturile

înălţate – prin infiltraţie, mai ales lateral şi prin capilaritate, fără a lua contact

direct cu partea aeriană a plantei.

Pentru aplicarea acestei metode de udare este necesar ca solul să fie

modelat sub formă de straturi înălţate (pe care se înfiinţează culturile) şi rigole

care despart două straturi vecine, pe care circulă roţile tractorului şi este

distribuită apa pentru udarea culturilor.

Avantajele udării prin rigole lungi sunt următoarele: eficienţă ridicată,

deoarece aduce apa direct la rădăcina plantelor – putând fii uşor preluată de

către acestea; consumul de forţă de muncă şi carburanţi este 3-4 ori mai scăzut

decât la udarea prin aspersiune; creează condiţii necesare mecanizării

lucrărilor; contribuie, prin aplicarea raţională a îngrăşămintelor, la sporirea

fertilităţii solului; se poate folosi la majoritatea culturilor; uşurează aplicarea

tehnologiilor moderne de cultură a plantelor legumicole; se evită formarea

crustei la suprafaţa straturilor înălţate, deoarece apa nu vine în contact cu

partea aeriană a plantelor, se evită favorizarea atacului bolilor criptogamice,

etc.

Ca dezavantaj îl constituie faptul că terenul trebuie să fie amenajat

printr-o nivelare de întreţinere şi să se realizeze panta care să asigure scurgerea

apei, fără a produce eroziunea solului.

La udarea prin rigole o importanţă deosebită trebuie să se acorde pantei

terenului, care determină mărimea vitezei apei pe rigole. Viteza de circulaţie a

apei nu trebuie să provoace eroziune (să nu fie prea mare), dar nici colmatarea

(să nu fie prea mică). Panta optimă a terenului în lungul rigolei este de 2-3 0/00,

iar lungimea rigolei trebuie să varieze între 200 m şi 400 m.

84

-udarea prin aspersiune. În acest caz, apa pompată direct din sursă

(canal deschis sau dintr-o reţea de conducte sub presiune) este pulverizată în

aer cu ajutorul aspersoarelor, de unde picăturile cad pe plante şi sol sub formă

de ploaie. Aducţiunea şi distribuirea apei se realizează prin: sisteme, agregate

şi aspersoare.

Avantajele udării prin aspersiune sunt următoarele: nu necesită

nivelarea de întreţinere a solului; posibilitatea udării unor culturi amplasate pe

terenuri cu permeabilitate mare, în special nisipoase, unde irigarea pe rigole

este insuficientă; posibilitatea dozării mai exacte a apei de irigaţie fapt deosebit

de important în special pe terenurile cu apa freatică la mică adâncime; efectul

favorabil asupra microclimatului (a temperaturii aerului în special) ceea ce

pentru unele culturi are deosebită importanţă (varză, castraveţi, etc.);

influenţează favorabil procesul de nitrificare din sol care este mai activ ca la

alte metode de udare; înlătură divizarea terenului printr-o reţea deasă de canale;

concomitent cu udatul se pot aplica fertilizările faziale cu îngrăşăminte

minerale uşor solubile, etc.

Dezavantajele pe care le prezintă această metodă sunt următoarele:

investiţia specifică la hectar are valori mari; la unele culturi legumicole

favorizează apariţia şi dezvoltarea unor boli criptogamice; efectul defavorabil

al picăturilor (în cazul aspersoarelor de presiune medie şi înaltă) asupra

plantelor, mai ales când plantele sunt tinere şi în faza înfloritului; necesită

instalaţii şi agregate speciale; consum ridicat de materiale energo-intensive;

consum ridicat de energie; pierderi ridicate de apă prin evaporare; dacă în

timpul udărilor intensitatea vântului depăşeşte 2,5 m/s rămân neudate 10-25%

din suprafeţele de cultură; spală substanţele fitosanitare de pe suprafaţa

frunzelor; la unele culturi legumicole are efecte negative asupra producţiei şi

calităţii acesteia, etc.

-irigarea prin picurare constă în distribuirea apei la plante sub formă

de picături, într-o perioadă îndelungată de timp. Această metodă de udare

prezintă următoarele avantaje: economie de apă (până la 50%); creează condiţii

favorabile de umiditate şi gaze în sol; permite administrarea îngrăşămintelor

minerale uşor solubile sub formă de soluţii o dată cu udarea culturilor; regimul

de umiditate din sol poate fi uşor reglat în funcţie de cerinţele plantelor; se

reduc pierderile de apă prin infiltraţie şi evaporare; asigură transportul

85

excesului de săruri de la suprafaţa solului, sub zona stratului radicular; nu

influenţează umiditatea relativă a aerului, diminuând în acest fel pericolul

dezvoltării bolilor criptogamice; influenţează pozitiv creşterea şi dezvoltarea

plantelor, obţinându-se producţii timpurii şi totale mai mari faţă de alte metode

de udare; datorită posibilităţilor de automatizare a funcţionării instalaţiei,

determină economie de forţă de muncă.

Dezavantajele pe care le prezintă această metodă de udare a culturilor

legumicole limitează încă răspândirea pe scară largă în producţie. Aceste

dezavantaje sunt: investiţii mari la unitatea de suprafaţă; pericolul permanent

de înfundare a dozelor de picurare; consum mare de materiale energointensive

pe unitatea de suprafaţă (conducte din material plastic); posibilitatea spălării

azotului în profunzime în lipsa unui control riguros, etc.

Regimul de irigare la culturile legumicole

Regimul de irigare la culturile legumicole trebuie înţeles ca o noţiune

complexă, care cuprinde o serie de elemente specifice, cum sunt: norma de

udare, momentul aplicării udărilor, intervalul între udări, schema udărilor şi

norma de irigaţie.

Momentul udării. Se determină urmărindu-se dinamica umidităţii

solului, prin diferite procedee specifice aparatelor folosite sau prin simpla

palpare a probelor de sol luate de pe profilul adâncimii de udare. Acestea drept

scop să indice când umiditatea solului se apropie de plafonul minim dinainte

stabilit, în funcţie de faza de vegetaţie, spre a declanşa udarea.

Intervalul între udări este condiţionat de evapotranspiraţia zilnică, de

precipitaţiile căzute, de adâncimea de udare şi de plafonul minim admis,

ultimele două elemente condiţionând mărimea normei de udare.

Numărul udărilor este strâns legat de lungimea perioadei de vegetaţie a

plantelor cultivate şi de condiţiile naturale din zona respectivă (precipitaţii,

umiditatea şi temperatura aerului, frecvenţa şi intensitatea vântului).

Norma de irigare reprezintă cantitatea de apă ce se administrează unei

culturi pe întreaga perioadă de vegetaţie (m3/ha).

86

Îngrăşămintele folosite în legumicultură şi metodele de fertilizare

la culturile legumicole

Intensivizarea legumiculturii presupune folosirea într-un grad înalt a

chimizării, în special în ceea ce priveşte utilizarea îngrăşămintelor. Aplicarea

îngrăşămintelor chimice cere mai multă competenţă şi determină: sporirea

cantitativă şi calitativă a producţiei; obţinerea de producţii mai timpurii;

menţinerea sau creşterea fertilităţii solului; sporirea veniturilor cultivatorilor,

etc. Aplicarea îngrăşămintelor în doze exagerate sau nechibzuite determină o

scădere a producţiei şi eficienţei economice şi poate duce la deprecieri

calitative ale produselor ca şi accentuarea fenomenului de poluare a solului,

apei freatice şi produselor. Folosirea raţională a îngrăşămintelor cere

cunoaşterea principiilor şi legităţilor nutriţiei minerale a plantelor legumicole.

Îngrăşămintele folosite în legumicultură se pot grupa în îngrăşăminte

organice şi chimice.

Îngrăşămintele organice sunt reprezentate prin: gunoiul de grajd, urina

de animale, gunoiul de păsări, mustul de grajd, mraniţa, composturile, turba şi

îngrăşămintele verzi.

Îngrăşămintele chimice pot fi simple şi complexe. Îngrăşămintele

simple conţin numai un element nutritiv, în această categorie intră

îngrăşămintele azotate care conţin azotul sub formă nitrică, sub formă

amoniacală sau ambele forme de azot; îngrăşăminte chimice care conţin numai

fosfor sau numai potasiu, îngrăşăminte cu microelemente. Îngrăşămintele

complexe după numărul de elemente nutritive pe care le conţin pot fi: binare,

dacă au două elemente (N.P; N.K; P.K), ternare dacă conţin trei elemente

(N.P.K) şi polinutritive (complexe) când pe lângă cele trei elemente, mai conţin

şi alte elemente nutritive (macro şi microelemente).

Metode de fertilizare

Metodele de fertilizare trebuie să ţină cont de scopul fertilizării:

-de menţinere a fertilităţii;

-de creştere a fertilităţii;

-de îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie din perioada de vegetaţie.

Eficienţa fertilizării chimice este strâns corelată cu metode de aplicare

ce trebuie să ţină cont de tehnologia de cultură, cerinţele plantelor şi însuşirile

87

solului. Cantităţile de îngrăşăminte calculate pentru culturile legumicole se

administrează folosind metodele: fertilizarea de bază; fertilizarea starter (o dată

cu înfiinţarea culturii); fertilizarea fazială.

Fertilizarea de bază constă în aplicarea îngrăşămintelor şi încorporarea

lor în sol înainte de înfiinţarea culturii. Toamna, înainte de arătura adâncă, se

administrează îngrăşămintele organice semidescompuse şi îngrăşămintele

chimice greu solubile (2/3 din doza de P şi K), iar primăvara îngrăşămintele

organice bine descompuse (mraniţa) şi îngrăşămintele minerale uşor solubile

(jumătate din doză).

Fertilizarea starter (o dată cu înfiinţarea culturii), cunoscută şi sub

numele de fertilizare de pornire, are drept scop asigurarea nutriţiei plantelor în

condiţii optime în primele 20-30 zile de la răsărire sau de la plantare.

În cazul semănatului mecanizat se folosesc pentru fertilizare

îngrăşăminte minerale, pe semănătoare fiind montat echipamentul de

fertilizare. Dacă se seamănă sau se plantează manual se utilizează îngrăşăminte

organice bine descompuse (mraniţa) şi îngrăşăminte chimice. Dacă această

metodă se aplică local (la cuib) îngrăşămintele se amestecă bine cu pământul

pentru a nu crea concentraţii prea ridicate, care ar dăuna plantelor. La

fertilizarea locală, rezultate bune se obţine prin folosirea îngrăşămintelor

granulate şi a celor lichide în concentraţii de 0,75%, câte 1 l/cuib. Avantajul

acestei metode de fertilizare constă şi în aceea că se reduc cantităţile de

îngrăşăminte folosite.

Fertilizarea fazială are drept scop completarea cerinţelor plantelor

pentru anumite elemente nutritive, pe faze de vegetaţie. Îngrăşămintele pot fi

aplicate radicular sau extraradicular (foliar). Această fertilizare nu suplineşte ci

completează fertilizarea de bază şi cea starter.

Fertilizarea fazială radiculară se poate face cu îngrăşăminte organice

sau minerale sub formă de soluţii sau cu îngrăşăminte chimice granulate.

Soluţiile de îngrăşăminte organice (urina sau mustul de gunoi) sau minerale se

administrează o dată cu apa de irigat (pe rigole sau prin aspersiune) şi poartă de

numirea de fertilizare hidrolizantă.

Îngrăşămintele minerale solide se aplică o dată cu prăşitul, pe cultivator

fiind montat echipamentul de fertilizare, sau, pe suprafeţe mici acestea se

distribuie printre rândurile de plante, la o anumită distanţă de acestea în raport

88

cu dezvoltarea şi dispunerea rădăcinilor. În acest caz administrarea se face

după o udare urmată de o praşilă prin care se încorporează îngrăşămintele în

sol.

Fertilizarea fazială foliară se bazează pe faptul că frunzele plantelor

legumicole, precum şi alte organe, sunt capabile să aducă în circuitul intern

orice element solubil cu care vin în contact, determinând creşterea

randamentului fotosintetic şi energetic al plantelor.

În funcţie de produsul folosit şi faza de vegetaţie, pentru fertilizarea

extraradiculară (foliară), care se aplică în special culturilor legumicole din sere

şi solarii, se folosesc soluţii de îngrăşăminte în concentraţii reduse, de la 0,1%

până la 1,0-1,5%. Acestea se administrează de 2-4 ori în timpul perioadei de

vegetaţie, la intervale de 10-15 zile, în perioada de consum maxim a plantelor,

folosindu-se 600-800 litri soluţie/ha.

Efectul fertilizărilor foliare este mai ridicat dacă se execută dimineaţa

pe timp răcoros sau spre seară, după ora 16, putându-se aplica o dată cu

tratamentele fitosanitare.

Fertilizarea extraradiculară (foliară) prezintă avantajul că, atunci când

nutriţia minerală a plantelor este insuficientă sau perturbată, acest mod de

fertilizare poate constitui o măsură capabilă de a suplimenta nutriţia plantelor şi

de a spori rezistenţa la boli şi dăunători, de a corecta carenţele de nutriţie

apărute în cursul perioadei de vegetaţie (Borlan, Z. şi col., 1995).

Această metodă de fertilizare prezintă şi alte avantaje şi anume: se

folosesc cantităţi reduse de îngrăşăminte; elementele nutritive se absorb

imediat; nu rămân reziduuri, etc., stimulând plantele pentru un consum

suplimentar de nutrienţi din sol.

Fertilizările faziale se fac când plantele sunt în plină creştere şi ţinându-

se seama de dezvoltarea şi necesităţile acestora pentru hrană. Legat de aceste

necesităţi care sunt diferite în timpul vegetaţiei plantelor, distingem:

-perioade critice, când lipsa unui element poate avea influenţă

dăunătoare asupra producţiei;

-perioade de consum maxim, când plantele iau din sol cea mai mare

cantitate de săruri minerale;

-perioade de eficienţă maximă, când aportul unui element este cel mai

mare.

89

Perioadele critice se manifestă în special la începutul vegetaţiei (când

aplicarea locală a îngrăşămintelor are importanţă deosebită), iar cele ale

consumului maxim mai târziu, în timpul vegetaţiei (perioadă în care

necesităţile de hrană ale plantelor sunt foarte bine şi complet asigurate prin

fertilizări faziale).

Particularităţile fertilizării culturilor legumicole în sere şi solarii

Fertilizarea raţională a culturilor din sere şi solarii presupune şi

cunoştinţe de corelare a datelor de analiză chimică a solului şi plantei cu ritmul

de absorbţie a elementelor nutritive şi factorii temperatură şi lumină. Trebuie

avut în vedere că în spaţii acoperite nu este posibil să obţinem recolte ridicate

numai prin îngrăşarea de bază, fertilizarea suplimentară constituind o verigă

obligatorie pentru realizarea producţiei.

Dozele de îngrăşăminte care se aplică în sere şi solarii sunt mult mai

ridicate decât la culturile din câmp, pentru unele elemente crescând de 5-10 ori,

schimbându-se în acest caz şi raportul N:P:K. Datorită cantităţilor mari de

îngrăşăminte şi solubilităţii acestora pentru a nu provoca fenomenul de

toxicitate, fertilizarea se face prin administrarea fracţionată a îngrăşămintelor şi

anume: îngrăşămintele fosfatice se aplică 75-100% la fertilizarea de bază; cele

cu potasiu se administrează le fertilizarea de bază în proporţie de 20-40%;

îngrăşămintele cu azot se folosesc mai rar la fertilizarea de bază (0-20%), cea

mai mare parte se aplică în timpul vegetaţiei.

Ţinând seama că în seră şi solarii, conţinutul optim de materie organică

este de 6-8% pe solurile lutoase şi luto-argiloase şi de 4-5% pe solurile

nisipoase şi nisipo-lutoase, cantitatea totală de gunoi de grajd ce se recomandă

a fi administrată anual nu trebuie să depăşească 60-100 t/ha.

Erbicidarea culturilor legumicole

Dacă în general, combaterea buruienilor, concurente rapacee pentru

hrană, apă, lumină şi spaţiu ale elementelor de cultură constituie o preocupare

deosebit de importanţă în scopul obţinerii unor producţii superioare din punct

de vedere cantitativ şi calitativ, aceasta are o semnificaţie deosebită în cazul

culturilor legumicole.

90

Combaterea chimică a buruienilor reprezintă o mare complexitate,

datorită: numărului mare de specii legumicole existente în cultură, dintre care

unele (ceapă, legume pentru rădăcini tuberizate, legume cucurbitaceae,

legumele pentru frunze, etc.) sunt deosebit de sensibile la concurenţa

buruienilor în perioada răsăririi (care uneori durează 10-20 zile) şi imediat dup

aceasta, impunând în lupta cu buruienile măsuri speciale; diversităţii sistemelor

de cultură practicate (culturi succesive, culturi asociate, culturi forţate şi

protejate cu mase plastice) care contribuie la folosirea intensivă a terenului,

ceea ce impune utilizarea anuală a unor mari cantităţi de gunoi de grajd, una

din principalele surse de îmburuienare determină de asemenea, deosebiri

esenţiale în combaterea buruienilor în comparaţie cu alte culturi; condiţiilor

favorabile, create pentru plantele de cultură, în unele cazuri în condiţii dirijate

(sere), de care beneficiază şi buruienile înregistrând un ritm de creştere

deosebit de rapid.

Reiese clar de ce, printre măsurile de luptă (preventive şi curative)

împotriva buruienilor în legumicultură, utilizarea erbicidelor reprezintă o

verigă tehnologică absolut necesară. În acest scop se utilizează un număr mare

de erbicide, sub diferite forme, dintre care o parte sunt eficiente pentru un

număr restrâns de buruieni, în special anuale şi cu o mare selectivitate pentru

plantele legumicole.

Erbicidele cu acţiune sistemică germinală sau de absorbţie prin

coleoptil sau hipocotil se aplică fie la pregătirea patului germinativ (ppi) dacă

sunt volatile, fiind necesară încorporarea lor în sol (Treflan, Balan, Ro Neet),

fie la semănat sau după semănat (pre), pentru a surprinde buruienile în curs de

germinare (Dual – 500, Ramrod şi Dymid).

Erbicidele de contact neselective se aplică cu 1-2 zile înainte se

răsărirea plantelor de cultură (pre) dar după ce buruienile au răsărit

(Gramoxone), iar cele selective cu absorbţie foliară se aplică postemergent

(Basagran, Semeron, etc.).

La aplicarea erbicidelor în culturile legumicole se va ţine cont de

următoarele aspecte principale:

-alegerea celui mai eficient erbicid;

-stabilirea celei mai eficiente doze de aplicare;

-stabilirea momentului şi tehnicii de aplicare;

91

-factorii care influenţează aplicarea, etc.

Doza aplicată este specifică fiecărui produs şi depinde de: conţinutul

preparatului în s.a.; natura acestuia; forma de prezentare (lichidă, pudră

muiabilă, granule); tehnica de aplicare; condiţiile de sol şi meteorologice;

conţinutul în humus al solului; cantitatea de îngrăşăminte organice aplicate;

compoziţia floristică a buruienilor; modul de aplicare (în benzi sau pe toată

suprafaţa) şi numărul de reprize în care se aplică erbicidul; costul unităţii de

produs, etc.

Dozele de erbicide se exprimă în kg pentru erbicidele granulate sau sub

formă de pudră muiabilă şi în litri pentru cele lichide.

Momentul erbicidării se stabileşte în funcţie de: natura erbicidului

folosit (volatil sau nevolatil); specia cultivată şi sistemul de cultură practicat;

compoziţia floristică a buruienilor de pe suprafaţa de teren pe care se

erbicidează.

Epoca (momentul) de aplicare a erbicidelor poate fi: înainte de

înfiinţarea culturilor, cu încorporare în sol pentru cele mai multe dintre erbicide

(ppi), dacă sunt volatile; în timpul semănatului, o dată cu introducerea

seminţelor în sol; în perioada de la semănat la răsărirea plantelor de cultură şi a

buruienilor (preemergent); după ce plantele de cultură au răsărit şi au un stadiu

de creştere mai avansat decât buruienile care nu au depăşit faza de rozetă cu 2-

3 frunze la buruienile dicotiledonate sau 5-6 cm în înălţime la buruienile

monocotiledonate (postemergent); după ce răsadurile s-au prins şi au început să

crească (postplantare); în timpul perioadei de vegetaţie, când este nevoie.

Factorii externi care influenţează efectul şi eficacitatea erbicidelor sunt:

proprietăţile fizice şi chimice ale solului (structura, textura, umiditatea,

fertilitatea, pH-ul, temperatura) şi condiţiile meteorologice (temperatura,

umiditatea, precipitaţiile, vânturile).

Proprietăţile solului pot suferii modificări sub influenţa lucrărilor

solului, îngrăşămintelor şi irigaţiilor. Tipul şi compoziţia solului prezintă mare

importanţă pentru eficienţa erbicidelor, deoarece eficacitatea lor scade

proporţional cu cantitatea de humus din sol şi cu structura sa, care, cu cât este

mai fină, reclamă doze mărite de erbicide. Umiditatea solului la nivel optim

(peste 65%) măreşte eficacitatea erbicidelor însă excesul acesteia micşorează

92

foarte mult acţiunea lor. La temperatura în sol de + 20C până la + 30C, scade

rezistenţa plantelor de cultură la acţiunea erbicidelor.

Temperatura aerului cea mai favorabilă pentru aplicarea erbicidelor este

de 16-200C. La temperaturi scăzute acţiunea erbicidelor este întârziată.

Temperaturile ridicate au efect nefavorabil, deoarece determină o pierdere

rapidă a substanţelor ce se volatilizează uşor (Dymid, Treflan, Balan, etc.).

Umiditatea relativ a aerului influenţează pozitiv eficacitatea erbicidelor de

contact, aplicate postemergent, deoarece reduce procesul de volatilizare şi

favorizează absorbţia substanţelor active ale erbicidelor de către organele

vegetative ale buruienilor. La o umiditate relativă scăzută (sub 65%), eficienţa

erbicidelor scade mult datorită pierderilor mari de substanţă prin volatilizare.

Vânturile influenţează erbicidarea printr-o distribuţie neuniformă a soluţiilor la

suprafaţa solului sau a plantelor de buruieni. Depunerea erbicidelor pe plantele

din cultura respectivă sau din culturile învecinate poate provoca pagube

însemnate în cazul când culturile sunt sensibile la erbicidul folosit. De aceea,

nu se recomandă aplicarea erbicidelor atunci când viteza vântului depăşeşte 15-

20 km/h.

Regimul de precipitaţii poate mări sau micşora eficacitatea

tratamentelor. Eficienţa erbicidelor de contact aplicate postemergent se reduce

considerabil, dacă după tratament survin precipitaţii abundente. Dacă însă la 4-

5 ore după erbicidare survine o ploaie moderată de 10-12 mm, eficacitatea lor

poate să sporească. Lipsa precipitaţiilor timp de 10-12 zile după erbicidare cu

erbicide sistemice reduce mult efectul. În acest caz, la 5-6 zile după erbicidare,

trebuie să se aplice o udare prin aspersiune cu 150-200 m3 apă/ha.

93

PARTEA A II-A

CAPITOLUL VII

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DE LA CARE

SE CONSUMĂ RĂDĂCINILE TUBERIZATE ŞI

TUBERCULII

Această grupă de legume cuprinde un număr mare de specii de la care

se consumă rădăcina îngroşată şi care aparţin la patru familii botanice.

Forma, mărimea şi culoarea rădăcinii îngroşate diferă de la specie la

specie.

În planul longitudinal al rădăcinii îngroşate se disting: capul rădăcinii,

gâtul rădăcinii şi rădăcina propriu-zisă, iar în secţiune transversală: epiderma,

pulpa rădăcinii sau fasciculele liberiene şi cilindrul central sau fasciculele

lemnoase.

Legumele rădăcinoase sunt plante bienale cu excepţia ridichii de lună şi

a unor soiuri de ridichi de vară care sunt anuale.

Grupa legumelor rădăcinoase cuprinde specii de climat răcoros şi

relativ umed, fapt ce permite cultivarea lor până la latitudini de 70-72o şi

altitudini de 1000-1500 m, vegetând însă cel mai bine în zona temperată.

In ceea ce priveşte zonarea, cele mai favorabile zone pentru cultura

rădăcinoaselor sunt luncile largi ale văilor din Câmpia de Vest, Transilvania,

Câmpia şi zona Subcarpatică din sudul ţării şi în Moldova.

Ponderea în realizarea producţiei de rădăcinoase o au judeţele Timiş,

Arad, Bihor, Cluj, Braşov şi Giurgiu.

Cu toate că fac parte din familii diferite, reclamă o tehnologie

asemănătoare, având cerinţe apropiate faţă de factorii de vegetaţie. Cu excepţia

ţelinei, celelalte specii se cultivă prin semănat direct în câmp.

94

Speciile din această grupă sunt plante relativ rezistente la frig şi de

aceea pot fi semănate din toamnă, în ferestrele iernii sau primăvara devreme.

Toamna se pot recolta şi după venirea brumelor.

Seminţele sunt mici, germinează greu, astfel că patul germinativ trebuie

să fie bine pregătit pentru a se efectua semănatul.

În primele faze de vegetaţie plantele au un ritm încet de dezvoltare,

fiind uşor invadate de buruieni, fapt pentru care în rotaţia culturilor legumele

rădăcinoase vor urma după plante premergătoare ce lasă terenul curat de

buruieni.

Legumele rădăcinoase, cu excepţia ridichii de lună, se păstrează în stare

proaspătă o perioadă lungă de timp (până primăvara) asigurând consumul de

legume proaspete în tot timpul iernii.

7.1. MORCOVUL - Daucus carota L.

conv. sativus (HOFFM) HAJEK

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii

Morcovul, se cultivă pentru rădăcinile sale îngroşate care se consumă în

stare proaspătă, preparată, deshidratată, conservată şi sub formă de sucuri.

Morcovul este considerat ca una dintre cele mai valoroase legume

datorită valorii sale alimentare şi a faptului că poate fi consumat în stare

proaspătă tot timpul anului.

Originea speciei

Morcovul provine din bazinul Mării Mediterane şi Asia de Sud-Vest

unde creşte în flora spontană.

Particularităţi botanice şi biologice

Morcovul este o plantă erbacee, bienală.

În primul an formează o rozetă de frunze şi rădăcina tuberizată, iar în al

doilea an, tulpina floriferă, florile şi fructele. Pe solurile uşoare, profunde şi

bine lucrate, sistemul radicular pătrunde până la 2 m adâncime, dar marea masă

a rădăcinilor este răspândită în sol până la 30 cm. Îngroşarea secundară a

rădăcinii principale începe la 20-35 de zile de la răsărire, când plantele au 1-3

95

frunze, după îngroşarea şi depozitarea substanţelor durează 90-180 zile.

Rădăcinile secundare sunt subţiri, dispuse pe patru rânduri.

Rădăcina de morcov variază ca formă (sferică, conic alungită,

cilindrică, fusiformă), mărime şi culoare în funcţie de soi. Culoarea rădăcinii

este dată de conţinutul în caroten şi poate fi: roşie, portocalie, mai rar galbenă

sau albă. Cu cât rădăcinile tuberizate sunt mai intens colorate şi prezintă un

cilindru central mai redus, precum şi lenticele superficiale, cu atât valoarea

alimentară a acestora este mai ridicată.

Frunzele sunt lung peţiolate, uşor pubescente.

Tulpina floriferă apare în anul al doilea (rareori apare în primul an), este

înaltă de 1-1,5 m, ramificată, fistuloasă, cilindrică, striată şi pubescentă.

Inflorescenţele sunt umbele compuse pe tipul 5, alcătuite din flori de

culoare albă, hermafrodite şi care au polenizarea alogamă entomofilă.

Fructul este o dicariopsă formată din două mericarpii elipsoidale sau

ovoidale, care prezintă pe partea dorsală cinci coaste proeminente pe coama

cărora se găsesc ţepi. Aceşti spinişori îngreunează semănatul şi de aceea se

execută deporozitarea seminţelor cu ajutorul unor maşini cu valţuri de tip

REIBER.

Seminţele de morcov germinează greu, în 15-25 zile în condiţii de

mediu favorabile şi în 25-30 zile în condiţii de mediu vitrege. Germinaţia se

păstrează 2-3 ani.

Cultivare omologate pentru cultură.

-foarte timpurii: Napoli F1;

-timpurii: Bangor F1;

-semitimpurii: Narbone F1, Nassau F1, De Nantes;

-semitardive: Berlanda F1, Fontana F1, Futuro F1, Chantenay Red Core,

Nantes 3 Tip Top;

-tardive: Kamaran F1, Nogales F1, Bantry, Karlena, Bauer Killer Rote

Herz, Rekord.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Morcovul fiind originar din zonele temperate este mai puţin pretenţios

faţă de temperatură. Seminţele încep să germineze la 3-4oC, când răsărirea

durează 15-20 zile în timp ce la temperatura optimă (20-24oC) răsărirea are loc

după 8-10 zile.

96

Temperatura optimă de creştere a rădăcinii este de 18-20oC, iar pentru

formarea masei vegetative, de 25-28oC. În primăverile răcoroase şi secetoase

plantele emit uşor tulpini florifere chiar în primul an.

Faţă de lumină cerinţele sunt moderate, prezentând însă cerinţe mai

ridicate faţă de durata de iluminare. Astfel, conţinutul în caroten este mai

ridicat la morcovii crescuţi în condiţii de 14 h/zi, decât la cei iluminaţi o

perioadă mai scurtă. De aceea, pentru a obţine rădăcini tuberizate de calitate se

impune efectuarea la timp a lucrărilor de combatere a buruienilor şi de rărit.

Cerinţele morcovului faţă de apă sunt moderate. El manifestă cerinţe

mari în faza de germinare a seminţelor, formare a sistemului radicular şi de

îngroşare secundară a rădăcinii. În perioada de creştere activă necesită o

umiditate constantă de 65-70% din I.U.A., iar în perioada de îngroşare a

rădăcinii, o umiditate de 75-80% din I.U.A. Variaţia bruscă a umidităţii din sol

în perioada formării rădăcinilor tuberizate conduce la ramificarea şi crăparea

rădăcinilor, depreciindu-le calitativ, iar lipsa apei duce la lemnificarea

ţesuturilor.

Culturile de morcov dau rezultate corespunzătoare pe solurile uşoare,

nisipo-lutoase sau lutoase, aluviale, structurate, fertile, bogate în humus (4 -

5%) cu un pH de 5,8-7,0. Consumul specific de elemente nutritive (Kg/tona de

produs proaspăt) este de 4 kg N; 1,7 kg P2O5, 6,7 kg K2O, 5,5 kg CaO şi 1 kg

MgO. Raportul de echilibru între N:P2O5:K2O este de 1:0,4:1,6. Neasigurarea

acestui raport conduce la acumularea în rădăcină a unor cantităţi reduse de

glucide şi caroten, imprimând acestora o rezistenţă scăzută la boli şi o

capacitate redusă de păstrare. Cantităţile cele mai mari de elemente nutritive

sunt consumate de către morcov în partea a doua a vegetaţiei. În perioada de

creştere a aparatului foliar şi de îngroşare a rădăcinii se constată cerinţe

maxime faţă de azot şi fosfor, iar în faza de îngroşare şi de depunere a

substanţelor de rezervă, cerinţe mai ridicate sunt faţă de fosfor şi potasiu.

Dintre microelemente, borul, magneziul şi cuprul prezintă importanţă pentru

cultura morcovului.

Morcovul nu suportă fertilizarea cu gunoi de grajd nedescompus sau

îngrăşăminte verzi, deoarece azotul în exces provoacă ramificarea rădăcinilor şi

de aceea acestea se aplică culturii premergătoare. Numai în cazuri de excepţie,

97

pe terenurile nisipoase, pot fi aplicate îngrăşăminte organice bine descompuse

şi în doze moderate.

Tehnologia culturii morcovului.

În ţara noastră, morcovul se cultivă prin semănat direct în câmp,

primăvara devreme sau în pragul iernii (în cazul culturilor timpurii şi de vară)

şi vara în culturi de succesiune pentru consumul de toamnă şi iarnă.

Cultura timpurie.

Pentru înfiinţarea culturilor timpurii se aleg terenuri plane, permeabile,

irigabile, cu un conţinut scăzut în azot.

Bune premergătoare sunt culturile fertilizate organic în anul de cultură

(tomate, ardei, vinete, cartofi, dovlecei, castraveţi), care lasă terenul curat de

buruieni şi eliberează toamna terenul devreme. Nu se recomandă amplasarea

culturii după legume bulboase, vărzoase, porumb, floarea-soarelui, iar după

legume rădăcinoase cultura va reveni doar după 4-5 ani. În cultura de vară (de

succesiune) morcovul poate urma după culturi de spanac, salată, ceapă verde,

mazăre, ridichi de lună, culturi furajere pentru masă verde (borceag, secară,

rapiţă, etc.).

Lucrările solului se aplică diferenţiat în funcţie de perioada când are loc

semănatul. Ele se execută începând din toamnă prin mobilizarea solului la

adâncimi de 28-30 cm, efectuându-se două treceri perpendiculare.

Fertilizarea de bază se realizează prin administrarea îngrăşămintelor

minerale cu fosfor şi potasiu. Dozele de îngrăşăminte minerale se stabilesc în

funcţie de producţia planificată, consumul specific, sol, sistem de cultură şi

cultivar.

În cazul culturilor de vară, înaintea arăturii, se recomandă aplicarea unei

udări de aprovizionare cu 300 m3/ha. Adâncimea mobilizării solului nu trebuie

să depăşească 15-20 cm. Pregătirea patului germinativ se realizează cu grapa

cu discuri GD-3,2, lucrând la adâncimi de 7-10 cm. Odată cu efectuarea acestei

lucrări se aplică şi 2/3 din doza de îngrăşăminte cu azot în cantitate de 56-75

kg/ha s.a. N.

Erbicidele folosite în combaterea buruienilor aplicate :

-ppi (înainte de semănat): Treflan 3-5 l/ha, Trinulan 3 l/ha, Digermin 3-

5 l/ha;

98

-pre (preemergent): Stomp 5 l/ha, Linurex 1,5-2 kg/ha, Afalon 1,5-2

kg/ha;

-pre/post: Prometrex 3-4 kg/ha, Promedon 3-4 kg/ha, Prometrin 3-4

kg/ha, Gesagard 3-4 kg/ha;

-post(postemergent): Dosanex 4 l/ha.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct toamna (10-25.XI) sau

primăvara devreme (1-15.III), când în sol se realizează temperaturi de 4-5oC.

Semănatul se poate efectua pe teren modelat sau nemodelat. Schemele de

semănat sunt următoarele:

-pe teren modelat 4 rânduri echidistant la 25 cm sau 28 cm funcţie de

lăţimea brazdei înălţate;

-pe teren nemodelat se seamănă 5 rânduri echidistant la 25 cm cu bandă

de 50 cm sau 4 rânduri echidistant la 30 cm şi bandă de 60 cm.

Semănatul se face manual pe suprafeţe mici şi mecanic cu maşinile

SUP-21, Saxonia, Nordstern (Anglia) şi Hassia (Germania) pe suprafeţe mari,

distribuind seminţele pe rând la 3,5 - 4 cm.

Adâncimea de semănat este de 2- 4 cm, când se seamănă toamna în

pragul iernii şi 1 - 1,5 cm, când semănatul se face primăvara.

Înainte de semănat se recomandă tratarea seminţelor, prin prăfuire cu

Tiuram 75- 4 g/kg sau Tiramet 60 PTS - 4 g/kg, pentru combaterea ciupercilor

de sol şi de pe seminţe.

Cantitatea de sămânţă este de 2,5 - 3 kg/ha în terenurile bine pregătite şi

de 4 - 5 kg/ha în cele mai slab pregătite şi la semănăturile din toamnă.

Lucrările de întreţinere constau în efectuarea tăvălugitului.

Combaterea buruienilor se realizează chimic prin aplicarea erbicidelor,

mecanic prin praşile şi manual prin plivit.

Răritul pe rând se efectuează la 3,5-4 cm, când plantele au 5-6 frunze în

rozetă, realizând desimi de 700-800 mii plante/ha. Plantele rezultate în urma

răritului se valorifică sub formă de legături.

Fertilizarea fazială se aplică după rărit în două reprize, prima când

plantele au 5-6 frunze, iar a doua după 25-30 zile când începe îngroşarea

rădăcinii tuberizate.

La prima fertilizare se aplică 50 kg s.a.N/ha, iar la a doua, 50 kg s.a.

N/ha şi 25 kg s.a. K2O/ha.

99

Irigarea culturii de morcov se face numai în zonele unde precipitaţiile

sunt sub 40 mm în decursul perioadei de vegetaţie.

Astfel, în zonele de câmpie aridă se aplică 5-6 udări cu norme de 150-

200 m3/ha în perioada de răsărire a culturii şi cu norme de 300 m3/ha în

perioada de îngroşare a rădăcinii. În celelalte zone se aplică 2-4 udări cu norme

de 250-300 m3/ha, dacă nu sunt precipitaţii suficiente.

În perioada de îngroşare a rădăcinii trebuie evitată alternanţa secetei din

sol cu umiditatea ridicată pentru a preveni crăparea rădăcinilor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor constă în aplicarea de

măsuri preventive şi curative.

Principalele boli ce se întâlnesc în cultură sunt:

-făinarea produsă de Erysiphe umbelliferarum se combate cu produsele:

Afugan 30 EC - 0,05%; Metoben 70 PU - 0,1%; Saprol CE - 0,1%; Rubigan 12

EC -0,05%; Bayfidan 250 EC - 0,05%.

-putregaiul alb şi umed (Sclerotinia sclerotiorum, Ervinia carotovara) se

combate prin respectarea rotaţiei culturii pe o perioadă de 3-4 ani, tratarea

rădăcinilor înainte de însilozare cu Derosal 50 WP - 0,2 kg/t; Rovral 50 PU -

0,2%; Caroben T - 0,2%.

Dintre dăunători, menţionăm:

-musca morcovului - Psila rosae -care apare în culturile din Banat,

Transilvania şi nordul Moldovei. Atacul este produs de către larve sub formă

de galerii sinuoase în stratul subepidermic. Combaterea se realizează prin

stropirea plantelor când acestea au cca. 5 cm înălţime cu: Sinoratox 35 CE -

0,1%; Onevos 35 CE - 0,15%; Carbetox 37 CE - 0,4%.

Recoltarea se face eşalonat pentru satisfacerea nevoilor de consum din

vară. La recoltat se aleg rădăcinile cele mai dezvoltate, care au minim 1,5 - 2

cm grosime la colet. Rădăcinile se smulg manual sau se dislocă cu cazmaua şi

se prind în legături de 5-10 bucăţi (5-6 legături/kg). Când rădăcinile au ajuns la

dimensiunile specifice soiului (iulie-august), plantele sunt dislocate, li se

scurtează frunzele la 10 cm de la colet şi apoi se valorifică.

Rădăcinile destinate consumului de toamnă şi pentru păstrare peste

iarnă se recoltează la o singură trecere, cu cazmaua pe suprafeţe mici şi cu

dislocatorul DLR-4 + L-445. Acestea se adună manual în grămezi, se

100

îndepărtează rozeta de frunze la 1 cm de la colet, se sortează şi apoi fie că se

livrează sau se depozitează.

Producţia de rădăcini destinată păstrării se recoltează după primele

brume, fapt ce favorizează intrarea în repaus natural şi o mai bună păstrare.

Recoltarea rădăcinilor de morcov poate fi făcută şi cu combinele de

recoltare (HERRIAU, ASA-LIFT, MASTER-PLATT) reducând costul la

recoltare cu până la 20%. Producţia realizată este de 15-20 t/ha la culturile

timpurii şi 25-30 t/ha la culturile de toamnă.

7.2. PĂTRUNJELUL PENTRU RĂDĂCINĂ

Petroselinum crispum (MILL)

conv. radicosum (ALEF)

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii

Rădăcinile tuberizate şi frunzele se folosesc la prepararea şi

aromatizarea mâncărurilor şi în industria conservelor. Uleiurile esterice (apiol,

apicină, apigenină) imprimă gustul şi mirosul specific, contribuind la o mai

bună digestie a alimentelor. Întreaga plantă (rădăcină, frunze, seminţe) are şi

importanţă farmaceutică şi cosmetică.

Originea speciei

Originar din regiunile muntoase ale Mării Mediterane, unde creşte

spontan şi de unde s-a răspândit în cultură în toată Europa, fiind cunoscut pe tot

globul.

Particularităţi botanice şi biologice

Pătrunjelul este o plantă bienală, alogamă; în primul an formează o

rozetă de frunze (28-33 frunze la pătrunjelul de rădăcină şi 80-100 frunze la

pătrunjelul de frunze) şi rădăcina tuberizată, iar în al doilea an formează flori şi

seminţe.

Rădăcina tuberizată este conică, de culoare alb-gălbuie şi cu pulpa

dulce şi miros caracteristic.

Frunzele sunt tripenat sectate, cu foliole lucioase şi adânc dinţate, având

peţiolul lung.

101

Tulpina floriferă se formează în anul al doilea, are o înălţime de 50-150

cm şi este ramificată de la bază.

Florile sunt mici, hermafrodite, de culoare alb-verzui, aşezate în umbele

compuse, având polenizarea alogamă-entomofilă.

Fructul este o dicariopsă ovoidală, cu coaste subţiri de culoare verde-

cenuşie, cu miros caracteristic şi proprietăţi diuretice.

Principalele cultivare omologate pentru cultură în România sunt:

-semitârzii: Zaharat.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Seminţele încep să germineze la 4,4oC, temperatura optimă fiind de 20-

25oC.

În condiţii optime de temperatură şi umiditate plantele răsar după 21-

24 zile de la semănat. În primăverile reci sau secetoase, răsărirea plantelor are

loc după 30-40 zile. Plantele tinere suportă temperaturi de -8...-10oC, iar

plantele mature rezistă şi la -30oC, putând ierna în câmp.

Este pretenţios faţă de lumină şi nu suportă umbrirea, fapt ce impune

efectuarea la timp a lucrărilor de combatere a buruienilor şi a răritului.

Pătrunjelul are cerinţe mari faţă de apă în faza de încolţire a seminţelor

şi în perioada de îngroşare a rădăcinii. În celelalte perioade de vegetaţie

cerinţele sunt moderate. În condiţii de secetă şi temperaturi ridicate producţia

de rădăcini scade, dar creşte conţinutul în uleiuri eterice. Excesul de umiditate

conduce la o răsărire neuniformă, determină apariţia unor pete galbene pe

rădăcini şi scade capacitatea de păstrare peste iarnă.

Faţă de sol, cerinţele sunt asemănătoare cu ale morcovului, fiind însă

mai pretenţios la structura şi textura solului. În solurile grele, tasate şi în cele

fertilizate cu gunoi de grajd proaspăt, în anul de cultură, rădăcinile ramifică.

Tehnologia culturii

Prezintă elemente tehnologice asemănătoare cu cele ale tehnologiei

morcovului cu unele particularităţi şi anume:

-cultura se realizează numai în ogor propriu, datorită perioadei lungi de

vegetaţie a soiurilor;

-înfiinţarea culturii se poate realiza toamna (în pragul iernii), semănând

în perioada 15-25.XI, primăvara (1-10.III) pentru consumul de vară şi 1-10.IV.

pentru consum de toamnă şi păstrare;

102

-erbicidarea se face ppi, pre şi postemergent. Aplicarea erbicidelor se

realizează cu maşinile de stropit JET-400, RAU-400 L, Morava (Yu).

Semănatul se realizează pe teren modelat sau nemodelat.

Cantitatea de sămânţă este de 4-5 kg/ha, iar adâncimea de semănat 1,5-2 cm pe

solurile şi 2,5-3 cm pe cele uşoare. Desimea ce trebuie realizată este de 450-

500 mii plante/ha. Prăşitul mecanic se efectuează de 3-4 ori (după aplicarea

udărilor) şi manual de 1-2 ori pe rând. Răritul se face pe rând la 5-6 cm, când

plantele au 3-4 frunze iar fertilizarea suplimentară se execută de două ori, în

mai şi iunie, cu doze de 50 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K2O.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor se referă la făinare

produsă de aceeaşi ciupercă care atacă morcovul; pătarea frunzelor al cărui

agent patogen este ciuperca Septoria petroselini şi cercosporioza cauzată de

ciuperca Cercospora depressa.

Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4 + U-650 M, rădăcinile se

curăţă de pământ, se sortează şi se livrează sau se depozitează asemănător

morcovului. Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha, iar cea de frunze este de

8-10 t/ha. Rădăcinile necorespunzătoare (mici, ramificate, rănite) se pot folosi

pentru forţat în răsadniţe, obţinând frunze verzi toată iarna.

7.3. PĂSTÂRNACUL

Pastinaca sativa ( L)

Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii

Rădăcinile tuberizate sunt folosite la aromatizarea mâncărurilor şi în

industria conservelor de carne şi peşte.

Originea speciei

Păstârnacul este originar din Asia şi Europa (litoralul Mării Mediterane), unde

creşte spontan în locurile umede.

103

Particularităţi botanice şi biologice

Păstârnacul este o plantă bienală, alogamă, ce formează în primul an o

rozetă de frunze şi rădăcina tuberizată, iar în anul al doilea tulpina floriferă,

flori şi seminţe.

Rădăcina tuberizată este fusiformă sau rotundă, cu pulpa alb-gălbuie,

dulceagă şi cu aromă specifică.

Frunzele sunt lung peţiolate, penat lobate, dinţate şi pubescente.

Tulpina floriferă este înaltă de 100-150 cm, este ramificată şi

pubescentă.

Inflorescenţa este o umbelă compusă cu flori de culoare galbenă.

Înflorirea începe după 60-70 de zile, iar maturarea seminţelor după 120-140 de

zile de la plantatul butaşilor sau pornirea în vegetaţie primăvara.

Polenizarea este alogamă-entomofilă.

Fructele sunt diachene turtite, aripate, de culoare brun-gălbuie, având o

facultate germinativă redusă (50-60 %), care se păstrează 1-2 ani.

Soiuri cultivate:

-semitârzii: Alb lung, Rotund, Semilung.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Păstârnacul este una dintre speciile cu cea mai mare rezistenţă faţă de

temperaturile scăzute. Seminţele încep să germineze la 1,7-3oC, temperatura

optimă fiind de 10-21,2oC, valoare la care răsărirea are loc în 12-14 zile.

Temperatura optimă în perioada de vegetaţie este de 15-25oC.

Faţă de apă cerinţele sunt moderate datorită sistemului radicular

prodund dezvoltat. Perioadele critice pentru apă sunt răsărirea şi faza de

creştere intensă a rădăcinii, când specia solicită o umiditate mai ridicată în sol

şi aer.

Cerinţele faţă de lumină nu sunt mari, fiind însă pretenţios faţă de

intensitatea luminii. De aceea culturile trebuiesc ţinute curate de buruieni şi

rărite la timp.

Producţii mari şi de calitate se obţin pe solurile profunde, uşoare şi

fertile. Pe solurile grele, argiloase, lucrate superficial, rădăcinile ramifică

puternic.

104

Tehnologia culturii este asemănătoare cu cea a morcovului în ogor

propriu şi cu cea a pătrunjelului, dar prezintă şi unele deosebiri. Fertilizarea de

bază se realizează prin aplicarea toamna înaintea arăturii adânci a 50-100 kg/ha

s.a. P2O5 şi 60-100 kg/ha s.a. K2O. Semănatul se face primăvara în perioada 1-

15.III pe teren modelat sau nemodelat. Se seamănă 3 rânduri echidistant la 40

cm pe o brazdă înălţată cu lăţimea la coronament de 104 cm. Adâncimea de

semănat este 1,5-2 cm în solurile mijlocii şi grele şi 3-3,5 cm în solurile uşoare.

Cantitatea de sămânţă este de 6-8 kg/ha, în funcţie de valoarea culturală

a seminţei utilizate şi de calitatea pregătirii patului germinativ.

Lucrările de întreţinere cuprind efectuarea unei praşile manuale, când

plantele au 3-4 frunze; rărirea culturii la 6-7 cm pe rând; 1-2 praşile mecanice

în funcţie de gradul de îmburuienare.

Fertilizarea fazială se aplică în două etape, prima imediat după rărit,

administrând 50 kg/ha s.a.N, iar cea de a doua la 30 zile de la prima, când se

aministrează 50 kg/ha s.a. N şi 25 kg/ha s.a. K2O.

Cerinţele faţă de apă sunt moderate. Cele mai bune rezultate se obţin

când se menţine în sol o umiditate de 70-75% din I.U.A. La o umiditate în

exces există pericolul îmbolnăvirii rădăcinilor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Pagube importante sunt produse de:

-făinare provocată de ciuperca Erysiphe umbelliferarum f. pastinacae;

-pătarea frunzelor cauzată de ciuperca Cylindrosporium heraclei;

-mana este produsă de Plasmopara pastinacae;

-putregaiul alb al rădăcinii - Sclerotinia libertiana.

Dintre dăunători, mai frecvent întâlnit în culturile din sud şi sud-vestul

ţării, este croitorul păstârnacului - Phytoecia icterica. Dăunătorul produce

atacuri în stadiul de larvă, sub formă de galerii longitudinale în rădăcini.

Acestea putrezesc şi nu se pot păstra.

Măsuri de prevenire şi combatere.

În majoritatea zonelor de cultură bolile aparatului foliar nu determină scăderi

semnificative ale cantităţii şi calităţii producţiei, care să justifice economic

tratamente cu produse fungicide.

Pentru putregaiul alb al rădăcinii se recomandă măsurile prevăzute la

cultura morcovului.

105

În stabilirea oportunităţii tratamentelor de combaterea croitorului

păstârnacului se ţine cont de rezerva biologică a dăunătorului şi de nivelul

atacului din anii anteriori. În cazul unor atacuri mari, la cultura de rădăcini sau

seminceri se aplică tratamente cu Sinolintox 10G în doză de 2 kg/1000 m2.

Tratamentul se va efectua în ultima în ultima decadă a lunii mai.

Recoltarea se face la maturitatea tehnică (toamna), cât şi la maturitatea

de consum (vara) pentru consum imediat. Rădăcinile se dislocă mecanic cu

DLR-4, se adună, se decoletează, iar producţia se sortează şi se livrează sau

depozitează.

Producţia ce se obţine este de 30-35 t/ha.

7.4. ŢELINA PENTRU RĂDĂCINĂ Apium graveolens L.

conv. rapaceum (MILL) ALEF.Familia Apiaceae (Umbelliferae)

Importanţa culturii.

De la ţelină se utilizează în alimentaţie rădăcina tuberizată, peţiolii şi

frunzele la aromatizarea unor mâncăruri, a murăturilor şi sub formă de salate.

Rădăcinile sunt folosite şi în industria farmaceutică, având efecte terapeutice,

ca tonic al sistemului nervos, depurgativ, diuretic, antiseptic, drenor pulmonar

şi hepatic, stimulent al suprarenalelor. În uz extern ţelina se foloseşte în tratarea

ulcerelor, plăgilor, cancere, anghine şi degerături.

Originea speciei este bazinul Mării Mediterane, Vestul Europei şi Asia

Mică, unde creşte spontan.

Cultura ţelinei se pierde în antichitate, când era folosită ca plantă

decorativă şi medicinală, pentru ca începând cu secolul XVI să fie folosită ca

legumă.

Particularităţi botanice şi biologice.

Ţelina este o plantă bienală, alogamă, cu rădăcina tuberizată globuloasă

de culoare cafenie. Pulpa şi cilindrul central sunt de culoare alb-gălbuie.

La partea inferioară a rădăcinii cresc numeroase rădăcini secundare care

reprezintă 10-13% din greutatea totală a rădăcinii. Rădăcinile secundare nu se

106

consumă şi constituie un obiectiv în ameliorarea speciei pentru a reduce la

maxim numărul acestora în favoarea rădăcinii tuberizate.

Frunzele sunt lung peţiolate, penat-sectate, lucioase, de culoare verde-

închis şi cu gust şi miros caracteristic.

Tulpina floriferă este înaltă de 80-120 cm, muchiată, fistuloasă şi

ramificată.

Inflorescenţele sunt umbele compuse cu flori mici de culoare albă,

hermafrodite şi cu polenizare alogamă-entomofilă.

Fructele sunt dicariopse foarte mici (2000-3000 seminţe/g), de culoare

brună, cu miros specific.

Soiuri cultivate:

-semitimpurii: Alabaster;

-semitârzii: Victoria, Bistriţa.

Relaţiile cu factorii de mediu.

Ţelina este rezistentă la temperaturi scăzute, rezistând la temperaturi de

-3...-4oC în faza de răsad şi de -7...-9oC în perioada de vegetaţie. În schimb

rădăcinile tuberizate sunt sensibile la temperaturi scăzute, fiind afectate de

valori de 0oC. De aceea, recoltarea ţelinei se face înainte de venirea primelor

îngheţuri.

Temperatura minimă de germinaţie este de 4,4oC, temperatura optimă

fiind de 15,6-21,1oC. La valori ale temperaturii de sub 14oC în perioada de

producere a răsadurilor are loc vernalizarea plantelor şi emiterea de tulpini

florifere în primul an.

Faţă de lumină cerinţele sunt moderate, putându-se cultiva în asociere

cu alte specii legumicole.

Are cerinţe mari faţă de umiditatea din sol şi din aer. Perioadele critice

faţă de apă le manifestă la răsărire, la dezvoltarea rozetei de frunze şi la

îngroşarea rădăcinii tuberizate. Ca urmare a pretenţiilor faţă de temperatură şi

umiditate, cele mai bune rezultate se obţin în anii ploioşi şi răcoroşi.

Ţelina pretinde soluri fertile, profunde, cu textură mijlocie şi un pH

cuprins între 7-7,5.

Având un consum specific ridicat de elemente nutritive (5-6- kg s.a. N,

2-3 kg s.a. P2O5, 8,5 kg s.a. K2O la o tonă de produs), ţelina este singura

107

legumă rădăcinoasă care necesită îngrăşare cu gunoi de grajd în anul de cultură

(40-50 t/ha).

Realizarea prin fertilizare a unui raport de 1:1,5 între azot şi potasiu

asigură recolte mari şi de calitate la cultura de ţelină. Excesul de azot conduce

la o creştere luxuriantă a frunzelor în detrimentul creşterii rădăcinii tuberizate.

Tehnologia culturii.

Pentru cultura în ogor propriu, foarte bune premergătoare sunt legumele

solanaceae (tomate, ardei, vinete), leguminoasele anuale (mazărea, fasolea

păstăi) şi cartofii. Bune premergătoare sunt cerealele şi legumele vărzoase

(varza, conopida). În cazul culturii succesive, ţelina poate urma după salată,

spanac, ridichi de lună.

Fertilizarea de bază se face toamna cu gunoi de grajd semidescompus

(40-50 t/ha), la care se adaugă îngrăşămintele cu fosfor (100 kg s.a./ha) şi cu

potasiu (75 kg s.a./ha). Acestea se încorporează, efectuând arătura adâncă la

28-32 cm.

Primăvara terenul se mărunţeşte cu combinatorul (CPGS-3) şi se

modelează în straturi cu lăţimea de 104 cm utilizând maşina MMS-4,5.

Pe suprafeţele mai mari combaterea buruienilor se face aplicând

tratamente pre şi postemergent.

Erbicide omologate pentru combaterea chimică a buruienilor din cultura

de ţelină:

-preemergent: Gesagard 2-4 kg/ha, Stomp 5 l/ha;

-pre/post: Prometrex 2-4 kg/ha;

-postemergent: Promedon 2-4 kg/ha, Prometrin 2-4 kg/ha.

La noi în ţară cultura de ţelină se înfiinţează numai prin plantare de

răsaduri.

Producerea răsadului se realizează în răsadniţe calde încălzite cu

biocombustibil şi solarii încălzite.

Semănatul se face în perioada 20.II.-15.III. pentru culturi de vară şi

20.III.-15.IV. pentru culturi de toamnă. Răsadurile necesare înfiinţării

culturilor de toamnă pot fi produse şi pe straturi reci.

Cantitatea de sămânţă utilizată este de 0,6-1 g/m2, folosind 60-130 g

pentru realizarea răsadului cerut pentru plantarea unui hectar de cultură

comercială.

108

Înainte de semănat, seminţele se dezinfectează în apă caldă, la 48oC,

timp de 30 de minute, după care se prăfuiesc cu Tiuram (3 g/1 kg sămânţă).

Semănatul se face rar, fiind necesară o suprafaţă de 80-100 m2 pentru

producerea răsadului necesar plantării unui hectar de cultură.

Pentru obţinerea unor producţii mai timpurii la culturile de vară,

răsadurile pot fi repicate în strat nutritiv la 5 x 5 cm sau în cuburi nutritive de 5

x 5 cm.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt generale, acordându-se atenţie

dirijării temperaturii şi umidităţii prin udări şi aerisiri.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie (40-50 zile), se fac fertilizări

suplimentare, plivitul de buruieni şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Înainte de plantare răsadurile se fasonează, scurtând rădăcinile la 2-3

cm şi frunzele deasupra mugurelui terminal, după care se mocirlesc.

Înfiinţarea culturii se realizează prin plantare în perioada 25.IV.-10.V.,

pentru culturile timpurii de vară şi în perioada 20.V.-1.VI. pentru culturile de

toamnă. Plantarea se execută manual cu plantatorul sau mecanizat cu MPR-6

pe teren modelat sau nemodelat. Ţelina se plantează după schema 3 rânduri

echidistant la 37 cm sau 40 cm între rânduri, funcţie de lăţimea brazdei înălţate.

Distanţa între plante pe rând este de 28-30 cm, iar adâncimea de plantare nu

trebuie să depăşească adâncimea la care a fost răsadul în răsadniţă. Desimile ce

se realizează sunt de 65-70 mii pl/ha.

Lucrările de întreţinere: completarea golurilor se face la 3-5 zile după

plantare cu răsad de aceeaşi vârstă şi acelaşi soi, prăşitul manual pe rând şi

mecanizat de două ori între rânduri, erbicidarea postemergentă, fertilizarea

suplimentară în două reprize şi anume, prima cu 35 kg s.a./ha N la trei

săptămâni după plantare, iar a doua cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg s.a./ha K 2O

după patru săptămâni de la prima fertilizare.

O atenţie deosebită se acordă irigării care la începutul vegetaţiei se face

cu norme mici (200-250 m3/ha) şi la intervale mai mari (10-12 zile). Pe măsură

ce plantele înaintează în vegetaţie, udările se intensifică (7-8 zile) şi cu normele

de udare sunt mai mari (300-350 m3/ha).

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Pagube importante sunt produse de ciuperca Septoria apii (Septorioza

ţelinei) care se combate cu : Captadin - 0,3%, Dithane M 45 – 0,2%.

109

Dintre dăunătorii ţelinei Phylophylla heraclei (musca ţelinei) produce

pagube mai mari în unele culturi din Banat. Dăunătorul atacă în stadiul de

larvă, producând galerii în limbul frunzelor. Atacuri mai intense se

înregistrează în luna august. Combatere cu următoarele produse: Sinoratox 35

CE - 0,1%, Onevos 35 CE - 0,15%, Carbetox 37 CE - 0,4%.

Recoltarea se face eşalonat vara pentru consum curent şi printr-o singură

trecere toamna (după primele brume) prin dislocarea manuală cu cazmaua sau

mecanizat cu DLR-4.

Rădăcinile tuberizate se curăţă de pământ, se fasonează, îndepărtând

frunzele şi se valorifică sau depozitează asemănător producţiei de morcov.

Producţia de rădăcini este de 20-25 t/ha.

7.5. RIDICHILE Raphanus sativus conv. sativus

var.radicula (PERS)- Ridichea de lunăconv. niger (MILL)D.C. -Ridichile de vară şi iarnă

Familia Cruciferae

Importanţa culturii.

Ridichile se cultivă pentru rădăcinile tuberizate, care se consumă în

stare crudă sub formă de salate tot timpul anului. Ridichile au şi proprietăţi

terapeutice, având rol diuretic, bactericid şi insectifung.

Originea ridichilor este Asia şi bazinul Mării Mediterane, de unde s-au

răspândit în cultură pe toate continentele.

Particularităţi botanice şi biologice.

Ridichile de lună sunt plante anuale, iar cele de vară şi de iarnă sunt

bienale.

Partea comestibilă rezultă prin îngroşarea hipocotilului (ridichea de

lună) şi a hipocotilului şi a rădăcinii propriu-zise (ridichile de vară şi de iarnă).

Pe măsură ce plantele îmbătrânesc spaţiile intercelulare se măresc şi

rădăcinile devin spongioase. Acest fenomen este mai frecvent la ridichile de

lună.

Frunzele sunt lung peţiolate, lirat-sectate şi pubescente.

Tulpina floriferă este cilindrică, ramificată, înaltă de 60-120 cm.

110

Florile, de culoare albă sau violetă, sunt hermafrodite, grupate în

raceme laxe şi au polenizarea alogamă-entomofilă.

Fructul este o silicvă indehiscentă, lungă de 2-4 cm, care conţine 2-4

seminţe globuloase de culoare brun-roşietică.

Soiuri cultivate recomandate pentru cultură:

-ridichi de lună - timpurii: Rodos, Rotunde timpurii;

-semitimpurii: Feuer Kugel, Redo, Roşii cu vârful alb;

-târzii: Izabella, Scharo.

-ridichi de vară-iarnă -foarte timpurii: De Dumbrăveni;

-timpurii: Roşie de Iernut;

-semitimpurii: Negre Rotunde, Bere de Munchen.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Ridichile sunt plante rezistente la frig. Seminţele germinează la

temperatura minimă de 4,4oC, cu optima fiind de 7,2-32oC.

Temperatura optimă de creştere este de 10-12oC pentru ridichile de lună

şi de 15-18oC pentru ridichile de vară. Plantele tinere suportă temperaturi de -

2...-3oC, iar plantele mature de -4...-6oC.

Temperaturile ridicate asociate cu seceta favorizează dospirea

rădăcinilor, iar cele scăzute determină apariţia prematură a tulpinilor florifere.

Ridichile sunt plante de zi lungă şi în aceste condiţii emit tulpini

florifere în detrimentul creşterii rădăcinilor tuberizate.

Cerinţele faţă de apă şi hrană minerală sunt ridicate. Astfel, lipsa apei

din sol asociată cu temperaturi ridicate produce lignificarea rădăcinilor,

dospirea imprimând acestora un gust iute. Oscilaţiile de umiditate favorizează

crăparea rădăcinilor, depreciindu-le calitativ.

Ridichile solicită soluri mijlocii spre uşoare, fertile, cu reacţie neutră

(pH = 6,8-7,4). Obişnuit, ridichile se cultivă în succesiune, fapt pentru care

culturile premergătoare se fertilizează cu îngrăşăminte organice.

Tehnologia culturii ridichilor.

Ridichile de lună se cultivă: în culturi succesive anterioare sau

următoare de câmp; în culturi protejate (solarii şi răsadniţe); în culturi forţate

(sere).

Ridichile de vară şi de iarnă se cultivă în culturi în câmp.

111

Tehnologia culturii ridichilor de lună.

Cultura în câmp se efectuează în succesiune primăvara, înaintea culturii

de tomate, ardei, vinete, ţelină sau toamna după cartofi timpurii, ceapă uscată,

usturoi, fasole verde.

Pentru culturile ce se seamănă primăvara devreme, terenul se pregăteşte

din toamnă.

Fertilizarea de bază se face cu 60-80 kgs.a./ha P2O5 şi 40-60 kg s.a./ha

K2O. Încorporarea îngrăşămintelor minerale se realizează prin efectuarea

arăturii adânci la 28-32 cm.

Primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ se aplică 100 kg

s.a./ha N, 20-30 kg s.a./ha P2O5 şi 20 kg s.a./ha K2O.

Pentru culturile de toamnă terenul se pregăteşte asemănător culturii de

vară a morcovului.

Cultura în câmp a ridichilor se înfiinţează prin semănat direct cu SUP-

21, Saxonia, pe teren modelat sau nemodelat. Schema de înfiinţare a culturi

este în benzi de 6 rânduri echidistant la 15 cm între rânduri.

Semănatul primăvara se face eşalonat, la intervale de 10 zile, în

perioada 1.III.-1.IV. în funcţie de zonă, când temperatura din sol este de 4-5oC.

Cantitatea de sămânţă este de 10-12 kg/ha, iar adâncimea de semănat

1,5-2,5 cm.

Pentru cultura de toamnă, semănatul se face în perioada 15-30.VIII.

În ţările din Europa de Vest se utilizează pentru semănatul de precizie

sămânţa drajată de tip SPLITKOTE cu diametrul drajeurilor de 3,5-4 mm.

Lucrările de întreţinere constau în: efectuarea răritului pe rând la 2-3

cm, realizând desimi de 1400-1600 mii pl/ha; praşile pe intervalul dintre benzi;

1-2 udări cu norme de 200-250 m3/ha aplicate prin aspersie.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

-rugina albă: se fac stropiri cu zeamă bordeleză 1%, Dithane M 45 –

0,2%, Vondozeb 0,2%;

-mana ridichilor: se fac stropiri cu zeamă bordeleză 0,75% + aracet

0,15%; Dithane M 45-0,2%, Turdacupral-0,4%;

-făinarea ridichilor: la apariţia bolii se fac stropiri cu Impact 125 SC -

0,5 l/ha; Baycor 300 EC - 2l/ha; Karathane LC - 0,05%.

112

Dintre insectele dăunătoare, produce pagube însemnate puricele negru

(Phyllotreta atra). Se fac tratamente cu: Sinoratox 35 EC - 0,2%, Onevos 35 EC

-0,15%, Decis 25 CE - 0,05%.

Recoltarea se face la 4-6 săptămâni de la răsărire, manual prin

smulgerea plantelor. Acestea se leagă în legături de 5-8 bucăţi şi se valorifică.

Producţia ce se obţine este de 8-10 t/ha.

Tehnologia culturii protejate şi forţate a ridichilor de lună.

Cultura protejată se practică mai mult în răsadniţe încălzite biologic şi

în adăposturi joase acoperite cu folie de polietilenă.

Cultura în răsadniţele calde se face semănând în perioada 10.I.-10.II.,

iar în cele reci în perioada 1-20.IV sau în septembrie-octombrie.

Lucrarea de semănat se face în rănduri distanţate la 6-8 cm; adâncimea

de semănat este de 1 cm. Cantitatea de sămânţă utilizată este de 5-6 g/m2.

După semănat terenul se tasează uşor şi se udă cu apă călduţă la 20-

25oC.

Lucrările de întreţinere constau în: dirijarea temperaturii şi a umidităţii

prin udări şi aerisiri; plivitul de buruieni; răritul pe rând la 2-3 cm şi o

fertilizare suplimentară cu o soluţie formată din 10-15 g azotat de amoniu şi

20-25 g sulfat de potasiu la 10 l apă/m2.

Recoltarea se face eşalonat, realizând producţii de 3-5 kg/m2.

Cultura în solarii şi tunele joase se face efectuând semănatul în perioada

în 15.II.-25.III. sau în septembrie-octombrie în culturi pure (mai rar) şi

asociate, care s-au dovedit mai rentabile.

Cultura forţată în sere se practică mai mult în sistem de asociere cu alte

plante legumicole.

Tehnologia culturii ridichilor de vară.

Pregătirea terenului se face asemănător culturii de vară a morcovului.

Semănatul se face cu SUP-21, Saxonia, eşalonat la intervale de 10 zile,

în perioada 15.IV.-1.V., folosind 8-10 kg sămânţă la hectar.

Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm.

Cultura de vară a ridichilor se realizează în sistem modelat sau

nemodelat.

113

Pe suprafeţe mari şi cu un grad ridicat de îmburuienare se aplică

erbicide preemergente (Afalon-1,5 kg/ha, Ramrod 5-8 kg/ha) sau erbicide

postemergente (Semeron 3 kg/ha) când plantele au 4-5 frunze.

Irigarea se face la nevoie, aplicând 2-4 udări prin aspersie cu norme

moderate de 200 m3/ha.

Recoltarea se face la 8-10 săptămâni de la răsărirea culturii şi producţia

se valorifică sub formă de legături (3-5 buc./legătură).

Producţia de rădăcini tuberizate este de 10-15 t/ha.

Tehnologia culturii ridichilor de iarnă.

Semănatul se face în perioada 20.V.-5.VI. pe un teren pregătit

asemănător culturii de morcov. La hectar se folosesc 8-10 kg sămânţă, iar

adâncimea de semănat este de 2 cm.

Cultura ridichilor de iarnă se realizează pe teren modelat sau nemodelat.

Semănatul se realizează pe 3 rânduri echidistant la 40 cm.

Prin lucrarea de rărit se realizează o distanţă între plante pe rând de 8-

10 cm. Celelalte lucrări de întreţinere sunt asemănătoare cu cele de la ridichile

de vară.

Recoltarea se face semimecanizat cu DLR-4, în ultima decadă a lunii

octombrie, realizând producţii de 20-25 t/ha.

7.6. SFECLA ROŞIE

Beta vulgaris L. var. conditiva (ALEF)

Familia Chenopodiaceae

Importanţa culturii.

Sfecla roşie se cultivă pentru rădăcina tuberizată care se utilizează sub

formă de salate, sucuri, precum şi în industria conservelor. Din punct de

vedere terapeutic, consumul de sfeclă are influenţă favorabilă asupra digestiei,

în afecţiuni ale ficatului, în anemii, în combaterea nevrozelor şi ajută la

formarea ţesutului osos.

Originea.

Specia este originară din bazinele Mării Mediterane, Mării Negre şi

Mării Caspice.

114

Particularităţi botanice şi biologice.

Sfecla este o plantă bienală, alogamă, cu rădăcina tuberizată de formă

sferică sau sferic alungită, formată din hipocotil şi o parte din epicotil.

Frunzele din rozetă sunt lung peţiolate, de culoare verde închis şi cu

nervuri roşii-violecee.

În anul al doilea se dezvoltă tulpina floriferă, înaltă de 60-100 cm,

ramificată şi striată.

Florile sunt mici, hermafrodite, grupate în glomerule câte 4-8.

Polenizarea este alogamă anemofilă.

Fructul este compus, format din 2-6 achene numit impropriu sămânţă.

Culoarea fructelor este cafenie-roşietică.

Soiuri cultivate, omologate pentru cultură:

-timpurii: Bordo;

-setimpurii: De Arad, Pablo F1;

-semitârzii: Action F1, Detroit Nero.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Sfecla roşie are cerinţe mai mari faţă de căldură decât celelalte

rădăcinoase, fapt ce explică aria mai redusă a acestei culturi. Seminţele încep

să germineze la 4,4oC, temperatura optima fiind 25-30oC. În decursul perioadei

de vegetaţie solicită temperaturi de 18-23oC. Temperaturi scăzute (sub 5oC) în

primele faze de vegetaţie determină apariţia tulpinilor florifere în primul an.

Rădăcinile tuberizate sunt afectate de temperaturi de sunb 0oC, motiv pentru

care recoltarea se face înainte de venirea îngheţurilor.

Faţă de lumină, cerinţele sunt moderate; în condiţii de umbrire însă,

coloraţia rădăcinilor este mult diminuată.

Faţă de umiditatea din sol are cerinţe moderate (60-70% din c.c.), cu

pretenţii mai mari în perioada de germinare şi de îngroşarea rădăcinii (iunie-

iulie).

Sfecla roşie solicită soluri cu textură mijlocie, bogate în humus şi cu

reacţie neutră, slab alcalină.

Tehnologia culturii.

Pentru cultura în ogor propriu bune premergătoare sunt: legumele

solano-fructoase (tomate, ardei, vinete), legumele păstăioase (fasolea, mazărea)

şi legumele cucurbitaceae (castraveţi, pepeni verzi şi galbeni, dovlecei).

115

În culturi succesive, se cultivă după mazăre verde, ceapă verde, salată.

Lucrările de pregătire a solului sunt aceleaşi ca şi la morcov. La

fertilizarea de bază se aplică, pe lângă îngrăşămintele minerale (100 kg s.a./ha

N; 80 kg s.a./ha K2O) şi îngrăşămintele organice bine descompuse în cantitate

de 30-40 t/ha.

Erbicidarea culturii se realizează aplicând următoarele produse:

-ppi: Eptan 4-6 kg/ha, Olticarb 4-6 l/ha, Ro-neet 4-6 kg/ha, Adol 1-1,5

kg/ha;

-preemergent: Venzar 1-1,5 kg/ha;

-pre/post: Pyramin 2 kg/ha;

-postemergent: Focus ultra 3-4 l/ha.

Înfiinţarea culturii se face prin semănat direct pe terenuri modelate sau

nemodelate. Semănatul se face cu SUP-21, primăvara în urgenţa a II-a (25.III-

15.IV) pentru producţie de vară şi toamnă în perioada 10.VI-15.VII pentru

producţie târzie destinată păstrării peste iarnă. Schema de înfiinţare a culturii

de sfeclă de masă este pe teren modelat, 3 rânduri echidistant la 40 cm iar pe

teren nemodelat 3 rânduri la 30 cm cu bandă de 60 cm. Adâncimea de semănat

este de 2-3 cm în soluri mai grele şi 4-5 cm în soluri mijlocii. Cantitatea de

sămânţă utilizată este de 10-15 kg/ha. Răritul culturii se face când plantele au

2-3 frunze adevărate, realizând distanţe pe rând de 10-12 cm.

Irigarea culturii se face în perioada de creştere intensă a rădăcinii,

aplicând 1-2 udări în zonele colinare şi 3-4 udări în zonele de şes mai

secetoase.

Fertilizarea fazială se aplică în două etape: prima, imediat după răsărit

cu 50 kg s.a./ha N, iar a doua la 30 zile de la prima cu 35 kg s.a./ha N şi 50 kg

s.a./ha K2O.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor reprezintă un element

tehnologic esenţial în obţinerea de producţii de rădăcini sănătoase.

-viroze: folosirea la semănat şi plantat de seminţe şi butaşi proveniţi din

culturi sănătoase. Combaterea insectelor vectoare cu Sinoratox 35 EC-0,1%,

Carbetox 37 CE -0,2% sau Decis 2,5 EC-0,05%;

-mana: efectuarea a 1-2 stropiri cu Turdacupral 50 PU - 0,5%; Dithane

M 45-0,2%, Captadin 50 PU - 0,2%. Tratamentul începe la semnalarea

atacului şi se repetă la 10-12 zile;

116

-cercosporioza: stropiri cu Brestan 60 WP - 0,06%, Topsin 70 PU -

0,05%, Impact 125 SC - 0,5 l/ha. Primul tratament se aplică la 2-5 zile după

semnalarea petelor (20-40 pete nesporulate/plantă). Următoarele 1-2 tratamente

se fac la intervale de 18-20 zile.

Dintre dăunători mai frecvenţi sunt:

-păduchele negru (Aphis fabae): se fac stropiri cu Sinoratox 35 EC -

0,1%, Carbetox 37 EC - 0,2%; Ripcord 40 EC - 0,5l/ha. Tratamentele încep la

semnalarea coloniilor de păduchi pe plante şi se repetă de 1-2 ori la interval de

8-12 zile;

-puricele sfeclei (Chaetocnema tibialis): prăfuirea culturii cu Sinoratox

3G - 3 kg/1000 m2, Sinoratox 10 G - 1,5 kg/1000 m2, Carbodan 35 ST - 28 l/t

sămânţă, Fastac 10 CE - 0,1 l/ha.

-molia sfeclei (Phtorimaea ocellatella): se tratează butaşii înainte de

însilozare cu Sinoratox 10 G - 10 kg/t. Cultura se tratează cu Sinoratox 35 CE -

0,1%, Decis 2,5 EC - 0,1%. Se va aplica un tratament/generaţie în primele zile

după apariţia larvelor.

Recoltarea se face eşalonat începând cu luna iulie şi printr-o singură

trecere toamna. Producţia de rădăcini este de 15-20 t/ha la culturile succesive şi

de 20-30 t/ha la culturile în ogor propriu.

7.7. CARTOFUL TIMPURIU Solanum tuberosum L. Familia Solanaceae

Importanţa culturii.

Cartoful timpuriu asigură consumul populaţiei în lunile mai-iunie. El se

foloseşte într-o gamă largă de preparate, precum şi în industria spirtului,

amidonului, glucizei. Din cartof se produc fulgi de cartof, chipsul şi făina

folosită la producerea pâinii de cartof.

Originea şi aria de cultură.

Originar din Peru, Ecuador şi Columbia, a fost adus în Europa de către

spanioli prin 1530 şi răspândit în cultură în Spania, Franţa şi Anglia, de unde s-

a răspândit apoi în toată Europa.

117

La noi în ţară, cartoful timpuriu şi de vară se cultivă mai ales în câmpia

de sud şi de vest, pe terenuri uşoare şi irigabile.

Particularităţi botanice şi biologice.

Este o plantă anuală, care dezvoltă în sol tulpini subterane, pe care se

găsesc rădăcini subţiri lungi de 2,0-40 cm şi ramificaţii mai groase (stoloni),

care prin tuberizare la vârf formează tuberculii. Forma, mărimea şi culoarea

tuberculilor depinde de soi. Pe suprafaţa tuberculilor se găsesc ochi compuşi

din 3 muguri, mai viguroşi spre vârf.

Tulpinile aeriene sunt erecte, înalte de 30-150 cm şi cresc sub formă de

tufă. Frunzele sunt penat-compuse, cu foliole netede sau gofrate, pubescente.

Inflorescenţa este o cimă compusă, cu flori albe sau violacee şi cu polenizare

autogamă. Unele soiuri nu înfloresc. Fructul este o bacă de culoare violet-

verzui.

Soiuri cultivate. Alegerea corectă a soiurilor şi utilizarea la plantare a

unui material certificat, asigură obţinerea de producţii mari şi stabile, an de an.

Dacă pe plan mondial se cultivă peste 2000 soiuri, în România sunt

admise 39 de soiuri, din care pentru cultură timpurie şi de vară, 23 (tabelul

7.1.).

Tabelul 7.1.

Principalele cultivare de cartof timpuriu şide vară omologate pentru cultură în România

Grupa deprecocitate

Denumirea cultivarului

Formatuberculului

Culoareatuberculului

Culoarea pulpei % amidon

TimpuriiOstara ovală galben-închis galben 14Gloria ovală galben galben 16Fresco rotund-ovală galben galben 16,5

Semitimpurii

Semenic rotund-ovală galben-deschis alb-gălbui 16Adretta ovală galben galben 18Suceviţa ovală roşu galben-deschis 16Koretta ovală galben galben 14Anosta rotundă galben galben 17

Concorde ovală galben galben 14Bârsa rotundă galben galben 15Bran ovală galben galben 18Cibin ovală roşu galben 17Rene ovală galben galben 15

Catellyna rotundă galben galben 16,5Roclas rotund-ovală galben galben 17Runica ovală galben galben 16,5Kondor ovală roşu galben 15Escort ovală galben galben 16,9

Romano rotund-ovală roşu galben 17Rubinia ovală roşu galben 17Claustar ovală galben galben 14La-Tona rotund-ovală galben galben-deschis 13Nikita ovală galben galben-deschis 15,5

118

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Căldura este factorul cel mai important de care depinde producţia de

cartof.

Rădăcinile încep să crească la temperaturi de 6-7oC şi creşterea acestora

durează până la începutul înfloritului.

Creşterea colţilor începe la 9-10oC şi se opreşte la 25-27oC.

Temperatura optimă de creştere este de 17-25oC. Temperaturi mai mari de

25oC provoacă distrugerea colţilor, iar valori de -1...-2oC distrug partea

vegetativă aeriană.

Cerinţele faţă de lumină sunt mari. Insuficienţa luminii afectează

creşterea tulpinilor, frunzelor şi formării tuberculilor, conducând la scăderea

producţiei.

Pentru formarea tuberculilor, la soiurile timpurii sunt necesare perioade

de iluminare de peste 12 ore/zi şi temperaturi de 15-18oC.

Procesul de tuberizare se desfăşoară în condiţii de iluminare intensă şi

corespunde fenologic cu faza de îmbobocire-înflorit.

Faţă de umiditate, cerinţele sunt moderate, fiind mai mari în perioada de

formare şi de creştere a tuberculilor.

Seceta, asociată cu temperaturi ridicate şi lipsa aerului din bilon, în

perioada de creştere a stolonilor şi formarea tuberculilor, cauzează avortarea

tuberculilor, uscarea stolonilor şi apare fenomenul de pieire a plantelor.

Consumul de elemente nutritive este de: 10 kg s.a. N; 3 kg s.a. P2O5; 14

kg s.a. K2O; 5 kg s.a. CaO; 4 kg s.a. MgO la o tonă de produs.

Azotul influenţează dezvoltarea masei foliare, potasiul intensifică

fotosinteza iar fosforul influenţează înrădăcinarea şi tuberizarea.

Pentru realizarea culturilor timpurii sunt indicate soluri nisipo-lutoase,

profunde, bogate în elemente minerale, însorite, cu posibilităţi de irigare şi

reacţie uşor acidă (pH- 5-5,5).

Tehnologia culturii.

În asolament, cartoful timpuriu poate urma după leguminoase anuale şi

perene, legume vărzoase şi cucurbitacee, cereale de toamnă şi de primăvară.

Contraindicate sunt legumele solanacee.

119

Lucrările solului încep din toamnă, când se aplică 30-60 t/ha gunoi de

grajd; 40-60 kg s.a./ha P2O5 şi 50-70 kg s.a./ha K2O. Acestea se încorporează

printr-o arătură adâncă la 28-32 cm, efectuată în luna septembrie-octombrie.

Primăvara, solul se mobilizează cu grapa cu discuri GD-3,2 + U-650 M,

când se aplică îngrăşămintele cu azot 80-100 kg s.a./ha.

Pregătirea materialului pentru plantare. Pentru plantare, tuberculii sunt

supuşi unor operaţiuni de sortare, calibrare, dezinfecţie şi încolţire.

Calibrarea se face pe două fracţiuni: tuberculi cu diametrul de 35-45

mm şi tuberculi cu diametrul de 45-55 mm.

Materialul sortat şi calibrat se introduce într-o soluţie de formalină

0,5%, timp de 5 minute, pentru dezinfecţie. Apoi, sacii se ţin în grămezi

accoperite cu folie 3-4 ore, pentru sudaţie. Cu 1 l soluţie se pot trata 5-8 kg

tuberculi.

Punerea la încolţit a materialului începe cu 30-35 zile înainte de

plantare, folosind în acest scop serele, solariile cu protecţie dublă, grajdurile,

magaziile.

Pentru 1 ha de cultură este necesară o suprafaţă de 15 m2 spaţiu de

încolţire.

Scoaterea din repaus a mugurilor se realizează fără lumină, iar

temperatura trebuie menţinută la 16-18oC timp de 14 zile, până colţii au o

lungime de 1-3 mm.

În etapa a doua, tuberculii sunt ţinuţi la lumină şi la temperaturi de 12-

13oC, timp de 14-21 zile, până ce colţii ajung la 10-12 mm, o grosime de 8-10

mm şi o culoare verde-violacee.

Pentru a realiza producţii foarte timpurii, tuberculii încolţiţi se pun la

înrădăcinat timp de 6-10 zile.

Înrădăcinarea se face în coşuri şi lăzi de lemn. Amestecul este format

din mraniţă, turbă, rumeguş de lemn sau nisip, unde tuberculii se aşează în

straturi.

Pentru umectare se foloseşte o soluţie formată din 60 g superfosfat şi 30

g sare potasică la 10 l apă.

Înfiinţarea culturii. Plantarea se face în perioada 1-10.III., pentru zonele

sudice şi vestice şi 1-19.IV. pentru zonele nordice, când în sol se realizează

valori de 6-8oC.

120

Plantarea se face manual în rigole deschise mecanic la 70 cm distanţă.

Distanţa între tuberculi pe rând este de 20-25 cm. Desimea ce se realizează este

de 55-70 mii pl/ha.

Cantitatea de material utilizat la plantare este de 3000-3500 kg/ha

pentru fracţia 30-45 mm şi 4000-4500 kg/ha pentru fracţia 45-55 mm.

Lucrările de întreţinere constau în aplicarea erbicidelor pre şi

postemergente, 1-2 praşile manuale şi 1-2 praşile mecanice, aplicarea a 3-4

udări în primăverile secetoase cu norme moderate de 200-250 m2/ha şi

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Erbicide omologate pentru cultura cartofului timpuriu:

-preemergent: Afalon 1,5-2 kg/ha, Linurex 2-8 kg/ha, Gesagard 2-8

kg/ha, Igran 2-8 kg/ha, Promedon 2-8 kg/ha, Sencor 0,7-2 kg/ha, Frontier 1,2-

1,6 l/ha;

-postemergent: Lexone 0,7-1,2 kg/ha, Pared 1-3 l/ha, Fusilade super

1,5-3 l/ha.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

În cultura cartofului se întâlnesc boli produse de virusuri, bacterii şi

ciuperci.

-mana: stropirea plantelor cu unul din produsele: Dithane M 45 - 0,2%,

Antracol 70 WP - 1,5-2,5 kg/ha; Turdacupral 50 PU - 0,5%; Brestanid 50 - 0,5

l/ha, Polyram DF - 1,8 kg/ha, Vondozeb PU - 2-2,5 kg/ha, Folpan 80WP - 1,5-

2 kg/ha, Curzate 50 WP - 0,25 kg/ha;

-viroze: reânnoirea cartofului pentru sămânţă la 1-2 ani cu material

produs în zone închise. Eliminarea plantelor bolnave din loturile semincere.

Cultivarea de soiuri rezistente. Combaterea afidelor;

-putregaiul umed: tratarea tuberculilor înainte de plantare cu formalină

0,5% şi sudaţie 3-4 ore.

Dintre dăunători importanţă deosebită o prezintă gândacul din Colorado

(Leptinotarsa decemlineata). Frunzele sunt roase parţial sau total în afara

nervurilor principale. La densităţi mari sunt roase şi vârfurile lujerilor. Se vor

efectua 1-2 stropiri pentru generaţia I şi o stropire pentru generaţia a II-a cu:

Danex 80 SP-1,25 kg/ha; Dursban 48 CE-1,5 l/ha; Ecalux 25 CE-0,75 l/ha;

Imidan 50 WP-1 kg/ha; Victenon 50 WP-0,05%; Fastac 10 CE-0,04%; Karate

121

2,5 EC-0,2l/ha; Regent 200 SC-0,09-0,1%. Tratamentul începe cu 2-3 zile după

apariţia larvelor şi se repetă la 8-10 zile.

Recoltarea cartofului timpuriu începe la jumătatea lunii mai şi se

continuă până la sfârşitul lunii iunie. Lucrarea se face manual sau cu plugul cu

tracţiune animală.

Producţia ce se obţine este de 8-15 t/ha.

Tehnologia culturii cartofului pentru consum de vară.

Amplasarea culturii, locul în asolament şi fertilizarea de bază este

identică cu cea prezentată la cartoful timpuriu.

Primăvara se administrează îngrăşămintele cu azot 80-100 hg s.a./ha şi

se pregăteşte patul germinativ cu grapa cu discuri.

Pentru plantare se folosesc tuberculi neîncolţiţi din soiurile

semitimpurii, prezentate. Tuberculii trebuiesc sortaţi pe cele doua fracţii (35-45

mm şi 45-55 mm).

Plantarea are loc în perioada 10-25.III, pe teren nemodelat la distanţe de

61-70 cm între rânduri şi 22 cm pe rând, folosind utilajele Mondial, Auto-

Kuca, Kverneland.

Desimile ce se realizează sunt de 65-75 mii plante/ha. Adâncimea de

plantare este de 3-5 cm pentru fracţia mică şi de 5-8 cm pentru fracţia mai

mare. Concomitent cu plantarea se face şi bilonarea, realizând o înălţime a

bilonului de 10-12 cm deasupra tuberculilor.

Lucrările de întreţinere sunt identice cu cele prezentate la cartoful

timpuriu.

Recoltarea se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe suprafeţe

mari, începând cu 20 iunie-31 august. Producţia se valorifică imediat sau se

păstrează cel mult două săptămâni în depozite speciale prevăzute cu ventilaţie.

Producţia ce se obţine la cartoful de vară este de 18-20 t/ha.

122

CAPITOLUL VIII

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA CEPEI

Toate speciile ce aparţin acestei grupe prezintă pondere mare în cultura

legumelor din ţara noastră, atât ca suprafaţă, cât şi valoare alimentară.

Legumele bulboase aparţin clasei Monocotiledonatae, ordinul Liliales,

familia Liliaceae, genul Allium.

Părţile comestibile ale acestor specii sunt reprezentate de bulbi (ceapa

comună, usturoiul, ceapa eşalotă şi ceapa de Egipt) şi de tulpina falsă sau

frunze. Speciile aparţinătoare acestei grupe sunt: anuale (usturoiul); bienale

(ceapa ceaclama, ceapa de apă, prazul şi usturoiul de Egipt); trienale (ceapa de

arpagic); perene (ceapa de iarnă, ceapa de Egipt şi ceapa eşalotă).

Speciile din această grupă prezintă câteva particularităţi şi anume:

rădăcinile sunt fasciculate şi cresc în stratul superficial al solului până la 50

cm; tulpina adevărată este reprezentată de un disc pe a cărui parte inferioară

cresc rădăcinile, iar pe partea superioară frunzele, tulpina falsă, mugurii

floriferi şi vegetativi; tulpina falsă se formează din suprapunerea concentrată a

tecilor frunzelor, având dimensiuni mai mici (ceapa de iarnă şi ceapa eşalotă),

alungită (usturoi, ceapa de Egipt) şi foarte dezvoltată la praz (30-70 cm);

organele plantelor au miros specific, datorat uleiurilor eterice. Bulbii rezultă

din modificarea frunzelor, cele interioare fiind cărnoase şi suculente, iar cele

exterioare pergamentoase cu rol de protecţie.

8.1.CEAPA COMUNĂ Allium cepa L.

Familia Liliaceae

Importanţa culturii.

Ceapa ocupă suprafeţele cele mai mari în cultură, dintre toate speciile

grupei. Această importanţă o datorează modului diversificat de folosire în

alimentaţie, a posibilităţilor de consum în tot timpul anului, precum şi a

utilizării ei în industria alimentară şi farmaceutică.

123

Pe lângă valoarea alimentară, ceapa asigură şi o bună igienă a

alimentaţiei, datorită acţiunii antibiotice. Ea este eficientă în tratarea unor boli

ca: astenie, litiaze biliare, afecţiuni respiratorii, gripă, arteroscleroză, diabet,

cicatrizarea rănilor.

Originea şi aria de cultură.

Specia este originară din Asia Centrală şi Occidentală, provenind din

formele sălbatice ce cresc în flora spontană din Iran, Turkestan, Afganistan,

Caucaz şi Asia Mică.

Particularităţi botanice şi biologice.

Ceapa este o plantă alogamă, care se comportă în cultură ca bienală (ceapa

ceaclama şi ceapa de apă) şi trienală (ceapa prin arpagic).

Rădăcina este fasciculată (30-60 rădăcini), cu răspândire în stratul

superficial al solului şi capacitate redusă de absorbţie.

Bulbul, reprezintă organul comestibil format din tulpina propriu-zisă

(discul), pe care la partea inferioară sunt rădăcinile, iar la partea superioară

frunzele şi mugurii vegetativi şi floriferi.

La exterior sunt frunzele pergamentoase, care iniţial au fost cărnoase

însă pe măsura maturării bulbilor au cedat hrana frunzelor cărnoase din

interior. Acestea sunt de culori diferite: galbene, roşietice, maronii, în funcţie

de soi. Ele au rolul de a proteja bulbul împotriva umezelii, uscăciunii,

îngheţului, atacului de boli şi dăunători.

Formarea bulbului începe la 60 zile de la răsărirea plantelor şi durează

90-120 de zile, în funcţie de condiţiile climatice. În frunzele cărnoase se

acumulează substanţele de rezervă. Ele au culoarea alb-gălbuie, verzuie sau

roşietică. Frunzele aeriene au limbul alungit, de culoare verde-albăstruie şi

acoperite cu un strat de pruină.

În anul al doilea sau al treilea se formează tulpina floriferă, înaltă de 80-

150 cm, terminată cu o inflorescenţă globuloasă ce conţine 300-800 flori de

culoare albă sau alb-verzuie. Durata înfloritului este de 3-4 zile pentru o floare

şi 10-21 de zile pentru o inflorescenţă. Polenizarea este alogamă entomofilă.

Fructul este o capsulă cu 2-3 seminţe triedrice, de culoare neagră şi cu

o scobitură în dreptul hilului. Greutatea a 1000 seminţe este de 2,7-5 g, într-un

gram intrând 200-360 seminţe. Vechimea optimă pentru semănat este de 1 an.

O importantă particularitate pentru producţie este germinarea şi răsărirea

124

plantelor de ceapă. Imediat după germinare, la suprafaţa solului apare un cot

(reprezentând mijlocul frunzei cotiledonale), vârful acestuia rămânând în sol

prins de sămânţă. În condiţiile unor soluri cu crustă, vârful plantulei nu poate

ieşi la suprafaţă şi se produce dezrădăcinarea plantelor.

De aceea terenurile trebuie să fie bine pregătite, mai ales pentru

culturile de ceapă ceaclama şi producere de arpagic.

Soiuri cultivate omologate pentru cultură.

-foarte timpurii: Copra F1;

-timpurii: Pacific F1, Django F1, Romito F1;

-semitimpurii: Armstrong F1, Roşie de Arieş, Roşie de Făgăraş;

-semitârzii: Daitona F1, Spirit F1, Diamant, De Stuttgart, Androna,

Roşie de Arad;

-târzii: Ana, Ariana, Aroma, Banko, Gloria F1, Kitty F1, Luciana,

Marrona F1, Milena F1, Niky F1, Wolska;

-foarte târzii: Aurie de Buzău.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Faţă de temperatură, ceapa are pretenţii moderate. Seminţele încep să

germineze când în sol se realizează 1,7-3oC, temperatura optimă este de 20-

25oC (germinaţia are loc în 5-8 zile).

Creşterea şi dezvoltarea sistemului radicular are loc la valori de 12-

20oC, iar peste 25oC inhibă creşterea rădăcinilor. Formarea şi creşterea

frunzelor verzi se realizează la temperaturi de 18-22oC. Sub 10oC frunzele verzi

nu se mai formează şi nu cresc.

Creşterea şi maturarea bulbului are loc la temperaturi optime de 25-

30oC. La valori de 10-15oC sau peste 30oC creşterea bulbilor este mult

încetinită. Plantele de ceapă înrădăcinate rezistă la temperaturi de -4...-8oC.

În perioada de înflorit, polenizat şi de maturare a seminţelor

temperaturile optime sunt de 20-30oC. La temperaturi de 12-14oC şi peste 35oC

florile avortează, nu mai formează seminţe, iar cele formate nu se mai dezvoltă.

Perioadele răcoroase şi ploioase din timpul înfloritului conduc la apariţia

bulbilor aerieni în inflorescenţe, în loc de flori şi seminţe.

Ceapa este o plantă de zi lungă. Durata iluminării şi intensitatea

luminoasă condiţionează formarea bulbilor. În condiţii de zi scurtă (10-12 ore)

şi lumină redusă, bulbul se formează încet şi nu se maturează.

125

Ceapa are un consum redus de apă (244 l apă/1 kg s.u.), însă datorită

sistemului radicular superficial are pretenţii ridicate faţă de apă, îndeosebi în

faza de încolţire şi de formare a bulbului. În faza de maturare a bulbului

cerinţele sunt reduse. Umiditatea scăzută şi insolaţia puternică în această

perioadă conduc la concentrarea sucului celular şi formarea frunzelor

pergamentoase, imprimând bulbilor o mai mare capacitate de păstrare.

Solurile indicate pentru cultura cepei sunt cele mijlocii, permeabile,

fertile, cu pH - 6,5-7,8. Pentru o tonă de bulbi se extrag din sol 3 kg s.a. N; 1,2

kg s.a. P2O5; 4,8 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru este de 1:0,4:1,6

(N:P2O5:K2O).

În ceea ce priveşte folosirea îngrăşămintelor, menţionăm că ceapa nu

suportă fertilizarea cu gunoi de grajd nedescompus.

Dintre îngrăşămintele minerale trebuie să predomine cele cu fosfor şi

potasiu, care favorizează creşterea rădăcinilor, migrarea şi depunerea

asimilatelor în bulb.

Tehnologia culturii.

În vederea obţinerii bulbilor la ceapa comună se practică metoda prin

semănat direct în câmp (ceapa ceaclama); prin răsaduri (ceapa de apă sau kaba)

şi prin arpagic.

Pentru producţia de stufat (ceapa verde) culturile se realizează în câmp,

protejat (solarii, răsadniţe) şi forţat în sere.

În asolament, ceapa se cultivă pe sole care au fost fertilizate organic în

anul anterior, după culturi care părăsesc devreme terenul şi-l lasă curat de

buruieni. Foarte bune premergătoare sunt: mazăres şi fasolea păstăi; bune

premergătoare sunt legumele solano-fructoase (tomate, ardei, vinete) şi

corespunzătoare sunt legumele vărzoase şi bostănoase (castraveţii, dovlecelul,

pepenii verzi şi pepenii galbeni, dovleacul de copt).

Ceapa stufat se cultivă succesiv în culturi anterioare (primăvara) şi

următoare (toamna) culturilor de bază.

Tehnologia cultivării cepei prin semănat direct în câmp (ceapa

ceaclama).

Terenul destinat culturii cepei ceaclama se pregăteşte din toamnă prin

aplicarea îngrăşămintelor minerale cu fosfor şi potasiu.

126

Pe solurile slab aprovizionate se recomandă aplicarea a 20-30 t/ha gunoi

de grajd descompus, 80-120 kg s.a./ha P2O5 şi 60-75 kg s.a./ha K2O; pe solurile

mediu aprovizionate 40-60 kg s.a./ha P2O5 şi 40-50 kg s.a./ha K2O.

Încorporarea îngrăşămintelor se face prin efectuarea arăturii adânci de toamnă

la 28-32 cm. Îngrăşămintele cu azot se administrează la pregătirea patului

germinativ, administrând 50 kg s.a./ha N.

Pregătirea patului germinativ şi modelarea terenului este bine să se facă

din toamnnă, indiferent dacă semănatul se face toamna târziu sau primăvara

devreme. Lucrarea se execută cu grapa cu discuri GD-3,2, combinatorul

CPGC-4, iar modelarea terenului în straturi înălţate cu maşina MMS-4,5.

Aplicarea erbicidelor se face înainte de semănat, preemergent şi

postemergent.

-la ceapa ceaclama: -ppi/pre – Ramrod 6-8 l/ha; Stomp 6 l/ha; Satecid

6-8 l/ha;

-preemergent – Clorilat 10-16 l/ha;

-postemergent – Lontrel 0,5 l/ha; Dacthal 8-10

kg/ha; Goal 1 l/ha;

-la ceapa din arpagic: -ppi – Dual 3-4 l/ha, Digermin 3-5 l/ha, Treflan

3-5 l/ha;

-ppi/pre – Ramrod 6-8 l/ha, Satecid 6-8 l/ha,

Stomp 6 l/ha;

-postemergent – Nabu S 1,5 l/ha; Fusilade Super

1 l/ha, Afalon 1,5-2 l/ha;

Înfiinţarea culturii are loc toamna în perioada 20-30.XI. sau primăvara

1-10.III., folosind 8-10 kg/ha, respectiv 6-8,5 kg/ha seminţe.

Semănatul se face cu maşina SUP-21 sau SPC- 6(8) adaptată, pe teren

modelat, se seamănă 4 rânduri echidistant la 30 cm şi adâncimea de 2-3 cm

toamna şi 1,5-2 cm primăvara.

Înaintea semănatului cu 2-3 zile, sămânţa se tratează împotriva agenţilor

patogeni cu: Ronilan-50 g/kg; Tiuram 75-50 g/kg; Benlate-2 g/kg sau Tiramet

60 PTS-4 g/kg.

După semănat, se tăvălugeşte uşor pentru a pune în contact sămânţa cu

solul.

127

Lucrările de întreţinere. Pentru culturile semănate toamna se iau măsuri

de reţinere a zăpezii şi de evacuare a apelor în caz de băltire.

Dacă solul formează crustă din cauza ploilor abundente, se execută o

lucrare cu grapa stelată la adâncimea de 1-2 cm pentru distrugerea acesteia.

Răritul se face când plantele au 3-4 frunze adevărate, realizând distanţe

de 2,5 - 3,5 cm între plante pe rând. Desimea ce se realizează este de 750-1000

mii pl/ha.

Pentru a menţine cultura curată de buruieni se prăşeşte manual pe rând

de 1-2 ori şi mecanic între rânduri de 2-3 ori.

Erbicidarea preemergentă a culturii se face imediat după semănat, iar

aplicarea erbicidelor postemergente are loc în faza în care cultura are 2-3

frunze şi buruienile sunt în faza de rozetă.

Fertilizarea fazială se aplică la începutul formării bulbului, cu 30 kg

s.a./ha N şi 20 kg s.a./ha K2O.

Irigarea se aplică pentru a menţine o umiditate în sol de 75-80% din

I.U.A. pe adâncimea de 30-40 cm. În funcţie de precipitaţiile căzute se aplică

6-8 udări.

Prima udare se aplică imediat după semănat pentru a asigura o răsărire

uniformă, iar celelalte la intervale de 20-25 zile. Cu 3-4 săptămâni înainte de

recoltare nu se mai aplică udări, pentru favorizarea maturării bulbilor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

- Mana (Peronospora destructor). Folosirea pentru semănat şi plantat

de material de înmulţire provenit din culturi sănătoase. Dezinfecţia seminţelor

cu Tiuram 75-4g/kg, Ronilan - 50g/kg sau formalină - 0,3% timp de 15 minute.

În perioada de vegetaţie se fac stropiri cu Turdacupral 50 PU-0,5%, Aliette 80

WP-0,2%, Acrobat MZWP-0,2%, Curzate Manox WP-0,25%, Dithane M 45

WP-0,2%. La efectuarea tratamentelor se adaugă Aracet sau Detersin 0,15%.

Primul tratament se efectuează la apariţia petelor gălbui pe frunze, iar

următoarele 2-3 la ceapa pentru bulbi şi 4-5 la seminceri, la intervale de 8-10

zile.

-Putregaiul cenuşiu (Botrytis allii). Rotaţia culturii, folosirea de

material semincer provenit din culturi sănătoase. Depozitarea cepei în strat

subţire pentru a fi expusă curenţilor de aer; sortarea şi controlul periodic în

depozite.

128

Pentru prevenirea atacului se recomandă două tratamente cu Ronilan 50

WP-2,5 kg/ha, Rovral 50 PU-0,3% şi Konker -0,05% cu 6 respectiv 3

săptămâni înainte de recoltare.

-Gărgăriţa cepei (Centhorrhyncus suturalis). Tratamente cu Ecalux EC-

0,1%; Diazol 60 EC-0,15%, Carbetox 37 EC-0,4%.Tratamentul se face la 5-7

zile după apariţia adulţilor în câmp.

-Musca cepei (Delia antiqua). Aplicarea tratamentelor imediat după

răsărirea culturii cu Sinolintox 10 G sau Sinoratox 10 G în doză de 2 kg/1000

mp. Se efectuează stropiri cu Diazol 60 EC-0,15%, Sinoratox 35 EC-0,2%.

Tratamentul se repetă la 8-12 zile.

Recoltarea se face în perioada 20 august-10 septembrie, când plantele s-

au înmuiat la colet. Pe suprafeţe mari lucrarea se execută mecanizat cu MRC-

12 sau cu maşina de recoltat cartofi, prevăzută cu bandă scuturătoare. Bulbii

adunaţi în grămezi se fasonează, sortează, calibrează şi se recoltează sau se

depozitează.

Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha.

Tehnologia culturii cepei prin arpagic.

Metoda de cultură prezintă două etape distincte şi anume: producerea

arpagicului (în primul an) şi obţinerea bulbilor de consum (în anul al doilea).

Producerea arpagicului. Pentru culturile de arpagic se aleg terenuri

luto-nisipoase, fertile, cu pH-6,5-7,5. Pregătirea patului germinativ se face ca şi

pentru ceapa ceaclama.

Semănatul se face primăvara devreme, în perioada 1-15.III., cu maşina

SUP-21, folosind o cantitate de sămânţă de 100-120 kg/ha. Distanţa între

rânduri este de 15 cm, iar adâncimea de semănat 1-2 cm. După semănat se

execută o tăvălugire uşoară care va favoriza o răsărire uniformă a culturii. Pe

suprafeţe mari, culturile de arpagic se erbicidează, iar pe suprafeţe mici, se

plivesc ori de câte ori este nevoie.

Irigatul se face numai în zonele mai secetoase, aplicând 1-2 udări cu

norme moderate de 200-250 m3/ha. Umiditatea prea ridicată din sol conduce la

obţinerea unor bulbi mari utilizaţi pentru înfiinţarea de culturi de ceapă stufat.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

129

Recoltarea se face în perioada 20.VII-20.VIII, manual prin smulgere.

Momentul optim de recoltare este când tulpina falsă s-a înmuiat la bază şi

frunzele s-au îngălbenit la vârf.

Materialul recoltat se lasă la soare 3-4 zile, după care se îndepărtează

frunzele uscate şi se calibrează pe trei dimensiuni: calitatea I cuprinde bulbii de

7-14 mm utilizaţi pentru plantările din toamnă; calitatea a II-a cuprinde bulbii

de 14-20 mm, utilizaţi la plantările din primăvară şi calitatea a III-a cuprinde

bulbii de peste 20 mm folosiţi pentru înfiinţarea culturilor de ceapă stufat.

Arpagicul se păstrează la temperaturi de 1-3oC sau 18-20oC, pentru a

împiedica diferenţierea mugurilor florali şi apariţia tulpinilor florale în primul

an. Umiditatea relativă a aerului trebuie menţinută la 50-70%.

Producţiile ce se obţin sunt de 10-12 t/ha.

Înfiinţarea culturii cepei prin arpagic se face prin plantarea bulbilor

toamna (1-10.X.) sau primăvara (1-15.III). Plantarea se face cu MPB- 8 (12), la

adâncimea de 2-3 cm pe solurile mai grele şi 4-5 cm pe solurile mai uşoare.

Schema de plantare este de 4 rânduri echidistant la 25 cm respectiv 28 cm

funcţie de lăţimea brazdei înălţate.

Pentru a preveni atacul unor boli (Sclerotium cepivorum şi Botrytis

allii), cu 2-3 zile înainte de plantare, arpagicul se tratează cu Ronilan 50 WP- 1

kg/t şi Bavistin 50 WP - 0,5%.

Cultura se înfiinţează pe teren modelat şi nemodelat.

Distanţa între plante (bulbi/rând) este de 3-4 cm, realizând desimi de

800-850 mii pl/ha.

Pentru plantarea unui hectar de cultură comercială se utilizează o

cantitate de 600-800 kg arpagic.

Lucrările de întreţinere din perioada de vegetaţie sunt asemănătoare cu

cele ale culturii cepei ceaclama.

Recoltarea are loc în perioada 20.VII-10.VIII, când 80% din plante au

tulpina falsă înmuiată la bază şi rozeta de frunze culcată la sol.

Recoltarea se face manual pe suprafeţe mici sau mecanizat cu MRC-1,2

pe suprafeţe mari. Bulbii se lasă 4-5 zile la soare pentru uscare, după care se

curăţă de frunzele uscate şi se sortează.

Producţia ce se obţine este de 20-25 t/ha.

130

Tehnologia culturii cepei de apă (prin răsad).

Această metodă se practică pe suprafeţe restrânse, în judeţele Buzău,

Galaţi, Dâmboviţa, Cluj, din cauza costului ridicat cauzat de producerea şi

plantarea răsadurilor.

Cultura cepei de apă comportă două etape:

- producerea răsadurilor;

- plantarea răsadurilor.

Producerea răsadurilor se face pe straturi înălţate amenajate în câmp şi

protejate cu folie de polietilenă.

Semănatul se face rar, fără repicare, în rânduri distanţate la 5-7 cm şi la

2-3 cm adâncime.

Pentru producerea răsadului unui hectar de cultură este necesară o

suprafaţă de 200 m2.

Lucrarea de semănat se face în perioada 10-20.III sau 1-10.IV în funcţie

de zonă, folosind 10-20 g sămânţă/ha. Pentru producerea răsadului necesar

unui hectar de cultură, se folosesc 3-4 kg sămânţă.

După semănat, şănţuleţele se acoperă cu un strat gros de 2-3 cm de

mraniţă cernută, care împiedică formarea crustei şi constituie totodată un

îngrăşământ de start.

Lucrările de întreţinere a răsadurilor sunt cele generale.

Fertilizarea fazială a răsadului se face în două etape. Prima fertilizare se

face la 20 zile de la răsărire, aplicând o soluţie de 1%, compusă din azotat de

amoniu, 30 g superfosfat şi 20 g sare potasică, la 10 l apă. Se administrează 6-8

l/m2 răsadniţă. A doua fertilizare se aplică la 15-20 zile de la prima,

administrând o soluţie de 1,5%, compusă din 40 g azotat de amoniu, 80 g

superfosfat şi 30 g sare potasică la 10 l apă. Se folosesc 8-10 l/m2 răsaduri.

Plantarea răsadurilor se face la vârsta de 45-50 zile, când acestea au 3-4

frunze. Înainte de plantare răsadul se fasonează, scurtând rădăcinile la 4-6 mm

şi frunzele la 1/3 din lungime. Răsadul fasonat se mocirleşte într-un amestec

format din pământ, apă, bălegar proaspăt din bovine şi un incesticid.

Plantarea se face manual sau cu maşina MPR-5, în perioada 10-25.V.

Distanţa între plante pe rând este de 6-8 cm, iar adâncimea este mai mare de 1-

2 cm decât a fost răsadul în strat.

131

Plantarea răsadurilor trebuie încheiată cu 10-15 zile înainte de începerea

formării bulbului .În caz contrar, depăşirea perioadei optime face ca plantele să

înrădăcineze greu, să întârzie vegetaţia şi nu mai formează bulbi.

Lucrările de întreţinere constau în completarea golurilor la 3-5 zile de la

plantare; aplicarea a 5-7 udări cu norme de 300-350 m3/ha pentru a menţine o

umiditate în sol de 75-85 % din I.U.A. pe adâncimea de 20-40 cm; erbicidarea

postemergentă; fertilizarea fazială cu 45 kg s.a./ha N şi 25 kg s.a./ha K2O, la

începutul formării bulbilor; 1-2 praşile manuale pe rând şi 3-4 praşile

mecanice; prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea are loc la sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie,

realizând producţii de 20-25 t/ha.

Tehnologia culturii cepei pentru stufat (ceapa verde)

Ceapa stufat se cultivă pentru a fi consumată în stare crudă sau

preparată, primăvara devreme sau toamna târziu şi iarna.

Deoarece ocupă terenul o perioadă scurtă de timp se cultivă ca şi cultură

de succesiune , înaintea unor culturi de bază (tomate, vinete, ardei, castraveţi,

varză de toamnă, etc.).

Materialul de înmulţire este arpagicul mare (diametrul de 20-30 mm)

sau bulbii mici căzuţi de la sortarea cepei de consum (20-30 g). Formarea şi

creşterea frunzelor, a tulpinii false, au loc pe seama substanţelor de rezervă din

bulb.

Cultura cepei stufat în câmp neprotejat.

Terenul se pregăteşte din toamnă, aplicând îngrăşămintele cerute la

cultura de bază.

Primăvara devreme se pregăteşte patul germinativ, iar terenul se

modelează în straturi de 104 cm la coronament.

Plantarea are loc toamna (1-30.X) sau primăvara (1-30.III), plantând

eşalonat din 10 în 10 zile. Ea se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat pe

suprafeţe mari în câmp. Cantitatea de material utilizat la plantare este de 1500-

2500 kg/ha, în cazul folosirii bulbilor de arpagic şi 4000-5000 kg/ha, când

folosim bulbii mici de ceapă.

Distanţa între plante pe rând este de 4-5 cm. Desimile ce se realizează

sunt de 1000-1200 mii pl/ha. Adâncimea de plantare este de 5-7 cm, când se

plantează toamna şi 4-5 cm, când se plantează primăvara.

132

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare culturii cepei prin arpagic.

Pe terenurile mai sărace şi după o iarnă grea se recomandă aplicarea

unei fertilizări faziale primăvara devreme. Se aplică 70-80 kg s.a./ha N, 50-60

kg s.a./ha P2O5 şi 20-25 kg s.a./ha K2O.

În cazul apariţiei unor tulpini florale până la recoltare, se îndepărtează

imediat.

Recoltarea se face eşalonat în etape, începând cu prima decadă a lunii

aprilie şi continuând până la sfârşitul lunii mai. La recoltare, plantele trebuie să

aibe 5-6 frunze şi o grosime a tulpinii de 8-10 mm.

Pentru valorificare, se fac legături de 4-8 fire sau se livrează la

kilogram.

Producţia ce se obţine este de 10-15 t/ha.

Tehnologia culturii protejate şi forţate a cepei stufat

Cultura se poate realiza în adăposturi tip tunel, în solarii, răsadniţe şi

sere. Cultura cepei stufat în aceste spaţii se efectuează pentru eşalonarea

consumului de ceapă verde foarte târziu, iarna şi primăvara foarte devreme.

Cultura cepei stufat în solarii. Este o cultură anticipată ce se înfiinţează

pe schema de modelare a terenului pentru culturile de bază (tomate, ardei,

vinete, castraveţi, pepeni galbeni).

Plantarea se face manual în perioada 15.IX-20.X, la adâncimea de 5-7

cm. Distanţa între rânduri este de 10 cm, iar între plante pe rând 1-2 cm.

Desimea ce se realizează este de 1300-1500 mii pl/ha. Cantitatea de material

folosit la plantare este de 2500-4000 kg/ha.

Primăvara devreme sau chiar în luna februarie solarul se acoperă pentru

a realiza temperatura necesară de pornire în vegetaţie a culturii.

În cazul în care cultura se realizează anticipat-intercalat, pe stratul

înălţat se plantează un număr redus de rânduri, lăsând spaţii libere pentru

cultura de bază. În acest caz, o perioadă de 3-4 săptămâni culturile sunt

intercalate (asociate).

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele prezentate la cultura

în câmp.

Recoltarea se face eşalonat începând cu perioada 20.III-30.IV. Se obţin

producţii de 12-15 t/ha.

133

Cultura cepei stufat în tunele joase

Plantarea se face eşalonat în perioada 1.VIII-10.IX, pe straturi înălţate

la dimensiunea tunelului care urmează a fi instalat.

Distanţa între rânduri este de 6-8 cm şi 1-2 cm pe rând, folosind o

cantitate de material de plantat de 8-10 arpagic/m2.

Tunelul se instalează în luna octombrie, pentru a obţine producţii de

ceapă verde în noiembrie-decembrie şi primăvara în februarie pentru obţinerea

de producţii în martie-aprilie.

Adăposturile se desfiinţează odată cu recoltarea plantelor.

Cultura cepei stufat în răsadniţe.

Se practică în cultură pură şi asociată cu salată, gulioare, ridichi de lună.

Cultura se realizează în răsadniţă semicaldă, unde grosimea stratului nutritiv

este de 10-15 cm.

Plantarea se face eşalonat în perioada 15.XI-20.I. în rânduri distanţate la

6-8 cm, 1-2 cm pe rând şi la 4-5 cm adâncime.

Cantitatea de material utilizat la plantare este de 8-10 kg/m2, în cazul

culturilor pure şi 4-5 kg/m2 la culturile asociate.

Între geamul răsadniţei şi suprafaţa substratului nutritiv trebuie asigurat

un spaţiu de 25-30 cm, unde să crească frunzele şi tulpina falsă.

În decursul perioadei de vegetaţie se acordă atenţie: dirijării

temperaturii prin aerisiri; aplicării udărilor la 3-4 zile interval; fertilizării

faziale cu o soluţie de azotat de amoniu 0,3-0,5%.

Recoltarea se face la 35-45 zile de la plantare, prin smulgerea plantelor,

fasonarea şi formarea de legături de 5-10 fire.

Producţia ce se obţine este de 10-12 kg/m2 la culturile pure şi 4-6 kg/m2

la culturile asociate.

Cultura cepei stufat în sere se practică numai în ciclul I (iarnă-vară).

Plantarea se face în lunile decembrie-ianuarie, sub formă de culturi pure sau

intercalate (asociate).

În culturi pure plantarea se face la distanţa de 5 cm între rânduri şi 1-2

cm pe rând, iar în culturi asociate amplasarea rândurilor de ceapă se face în

funcţie de rândurile culturii de bază.

Cantitatea de material folosit la plantare este de 8-10 kg/m2 la culturile

pure şi 4-5 kg/m2 la culturile asociate.

134

Lucrările de întreţinere vizează dirijarea factorilor de vegetaţie (în

special temperatura), plivitul buruienilor, combaterea bolilor şi dăunătorilor.

8.2.USTUROIUL COMUN Allium sativum L. ssp. vulgare

Familia Liliaceae

Importanţa culturii.

Se cultivă pentru frunze şi tulpini false, care se consumă primăvara sub

formă de usturoi verde şi pentru bulbi, care se consumă iarna. Bulbii se

folosesc în arta culinară, industria conservelor, iar datorită fitoncidelor pe care

le conţine se utilizează în industria farmaceutică.

Terapeutic, usturoiul se foloseşte ca antiseptic, hipotensiv, antisclerotic,

diuretic şi tonic.

Originea şi aria de cultură.

Este originer din Asia Mică (Kazahstan, Uzbechistan, Afganistan), bazinul

Mării Mediterane, Munţii Caucaz şi Munţii Carpaţi.

Particularităţi botanice şi biologice. Usturoiul formează în sol un bulb

alcătuit din 12-15 bulbişori (căţei sau grăunţi). Bulbul prezintă la partea

inferioară un disc (tulpina propriu-zisă), pe care la partea inferioară cresc

rădăcinile fibroase iar la partea superioară, din mugurii tulpinii, se dezvoltă

bulbişorii. Aceştia sunt alcătuiţi dintr-o frunză pergamentoasă exterioară, de

culoare albă sau violacee, o frunză cărnoasă şi în centru un mugure vegetativ.

Bulbilii sunt dispuşi în bulb, concentric sau în formă de spirală, fiind

înveliţi de frunzele pergamentoase de culoare albă argintie sau roz-violacee.

Tulpina falsă se formează prin suprapunerea tecilor frunzelor, care sunt

lineare şi cu marginile ridicate.

Frunzele sunt netede, acoperite cu un strat de pruină.

La noi în ţară usturoiul se comportă ca o plantă anuală, nu formează

seminţe, înmulţirea făcându-se numai vegetativ.

În condiţii de temperatură ridicată, asemănătoare zonelor de origine,

usturoiul formează tulpini florifere, flori şi seminţe, înmulţindu-se şi pe această

cale.

Usturoiul prezintă în cultură două forme: de primăvară şi de toamnă.

135

Soiuri cultivate omologate pentru cultură.

-la usturoiul de primăvară: De Dărăşti De Cenad;

-la usturoiul de toamnă: De Cioroiu, Dărăşti-Ilfov, De Moldova, Luris,

Favorit, Record.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Pretenţiile usturoiului faţă de factorii de mediu sunt asemănătoare cu

cele ale cepei comune, dar cu unele particularităţi: plantele înrădăcinate bine

din toamnă rezistă până la - 25oC. Temperatura minimă de vegetaţie este de 3-

4oC, iar optima de 18-20oC; păstrarea bulbilor peste iarnă la temperaturi de 20-

24oC şi plantatul primăvara târziu (20-30 mai) vor da naştere la plante cu un

foliaj bogat, fără a mai forma bulbi.

Faţă de lumină pretenţiile sunt mari, usturoiul fiind o plantă de zi lungă.

În condiţii de zi scurtă sau umbrire pronunţată, nu formează bulbi.

Pretenţiile faţă de apă sunt asemănătoare cu ale cepei, prezentând o

sensibilitate mai mare faţă de deficitul sau excesul de umiditate.

Faţă de sol pretenţiile sunt ridicate, în special în ceea ce priveşte

structura, textura, umiditatea şi fertilitatea.

Consumul specific de elemente nutritive la tona de produs este de: 5 kg

s.a. N; 1,5 kg s.a.P2O5; 3 kg s.a. K2O.

Raportul de echilibru între elementele minerale este de 1:0,3:0,6.

Perioadele critice ale nutriţiei sunt: apariţia primei frunze adevărate;

creşterea intensă a frunzelor; începutul formării bulbului; creşterea intensă a

bulbului.

Tehnologia culturii. Alegerea şi pregătirea terenului necesită aceleaşi

lucrări ca şi la ceapă, cu specificul plantării din toamnă sau primăvară. Pentru

evitarea atacului de nematozi cultura va reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani.

Pregătirea terenului începe din toamnă, prin aplicarea îngrăşămintelor

minerale (100 kg s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O), care se încorporează odată

cu efectuarea arăturii adânci la 28-32 cm. După arătură, pe solurile mai sărace,

se recomandă aplicarea a 40-50 t/ha gunoi de grajd bine descompus, care se

încorporează la 8-10 cm cu grapa cu discuri GD-3,2.

Plantarea se face toamna, în perioada 1-20.X. pentru ca până la venirea

îngheţului plantele să înrădăcineze bine şi primăvara, în perioada 1-30.III.

136

Distanţele de plantare sunt de 25 cm respectiv 28 cm între rânduri, iar

între plante pe rând este de 3-4 cm, iar adâncimea de plantare este de 4-5 ca

toamna şi 3-4- cm primăvara.

Cantitatea de bulbi folosiţi se tratează cu Furadan 35 ST (1-1,5 l/600-

800 kg) sau Nemafos 46 EC-0,1%.

Pe suprafeţe mici plantarea se face manual, iar pe suprafeţe mari,

mecanizat cu maşina MPB-8 (12).

Lucrările de întreţinere constau în praşile repetate, pentru a menţine

solul afânat şi curat de buruieni şi aplicarea erbicidelor postemergente.

Fertilizarea fazială se aplică după răsărirea plantelor şi la începutul

formării bulbilor, cu doze de 75 kg s.a./ha N şi 40 kg s.a./ha K2O.

În perioada de vegetaţie se aplică 4-5 udări cu norme de 300 m2/ha,

menţinând o umiditate constantă în sol de 70-75% din I.U.A.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor. În cultură se întâlnesc

atacuri, în general cu o frecvenţă şi o intensitate slabă, cauzate de ciupercile

Helminthosporium allii şi Puccinia porri care produc sfâşierea şi respectiv

rugina frunzelor.

Dintre dăunători, mai periculoasă este musca usturoiului (Suillia

lurida). Ea se întâlneşte în unele culturi de toamnă din Oltenia, Muntenia şi

sudul Transilvaniei, producând pagube la usturoi, ceapă şi praz. Atacul este

produs de către larve, care produc galerii în tulpina falsă şi bulb. Într-o plantă

se dezvoltă numai o singură larvă.

Nematodul bulbilor (Ditylencus dipsaci) este răspândit în majoritatea

zonelor de cultură.

În câmp, începând cu a doua jumătate a lunii mai, plantele stagnează în

creştere şi capătă o culoare mai închisă. Frunzele se gofrează şi baza tulpinilor

se îngroaşă. La smulgere, rădăcinile rămân în sol.

Bulbii infestaţi sunt lipsiţi de rădăcini, au o culoare mai închisă şi

prezintă crăpături longitudinale. Bulbilii sunt desfăcuţi, moi sau putrezi.

Recoltarea are loc în iunie (usturoiul de toamnă) şi în august (usturoiul

de primăvară), când frunzele s-au îngălbenit şi s-a format tunica pergamentoasă

la bulbili. Recoltarea se face manual pe suprafeţe mici şi mecanizat cu MRC-

1,2 pe suprafeţe mari.

Producţia ce se obţine este de 10-15 t/ha.

137

8.3.PRAZUL Allium porrum L. Familia Liliaceae

Importanţa culturii.

Prazul se cultivă pentru tulpina falsă şi frunze, consumate în stare

proaspătă sau preparată.

Originea şi aria de cultură.

Este originar de pe litoralul Mării Mediterane (Grecia, Egipt, Asia Mică), fiind

cultivat cu mii de ani î.e.n. de către romani, greci şi egipteni. În prezent se

cultivă pe suprafeţe mari în toate ţările Europei de apus şi de pe litoralul Mării

Mediterane. La noi în ţară se cultivă mai mult în partea de sud şi de est a ţării şi

sporadic în Ardeal, Banat şi Crişana.

Particularităţi botanice şi biologice. Este o specie bienală, alogamă.

Tulpina adevărată este un disc pe care cresc la partea inferioară

rădăcinile fibroase, mai dezvoltate decât la ceapă, iar la partea superioară

frunzele, care formează prin suprapunere tulpina falsă înaltă de 30-60 cm şi

groasă de 4-6 cm în funcţie de soi.

În anul al doilea se formează tulpina floriferă, înaltă de 100-180 cm,

cilindrică, terminată cu o inflorescenţă globuloasă în care se găsesc 800-3000

de flori alb-verzui.

Fructele sunt capsule ce conţin seminţele de culoare neagră, mai

zbârcite decât la ceapă.

Greutatea a 1000 seminţe este de 2,3-3,6 g, cu o facultate germinativă

de 70-80%, care se păstrează 1-2 ani.

Cultivare omologate pentru cultură: Profil, Cămuş şi Lincoln F1.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Prazul este mai rezistent la frig decât ceapa.

Seminţele germinează la 3-4oC (12-20 zile), temperatura optimă fiind

de 15-20oC (7-10 zile). Temperatura optimă de vegetaţie este de 18-20oC.

Plantele rezistă la temperaturi de -8...-10oC, iar în cultură, dacă sunt călite bine,

la -15...-18oC.

138

Faţă de lumină şi apă are cerinţe mari, nu suportă umbrirea şi lipsa apei

din sol. În lipsă de apă, partea comestibilă îşi pierde din frăgezime iar producţia

scade foarte mult.

Pentru cultură sunt recomandate solurile fertile, cu pH neutru (6-7,5),

fertilizate cu gunoi de grajd în anul de cultură.

Pentru o tonă de produs se extrag din sol: 3,3 kg s.a.N, 2 kg s.a.P2O5 şi

4 kg s.a. K2O. Raportul de echilibru este de 1:0,6:1,2.

Tehnologia culturii.

Este asemănătoare cu a cepei ceaclama, când se seamănă direct sau a cepei de

apă, când se cultivă prin răsad. Deoarece cultura se înfiinţează în câmp

primăvara târziu, se pot înfiinţa culturi anticipate de salată, ridichi de lună,

spanac.

Toamna, terenul se fertilizează cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine

descompus, 40-60 kg s.a./ha N şi 20-40 kg s.a./ha K2O. Arătura adâncă se

efectuează la 28-33 cm.

Primăvara se pregăteşte patul germinativ, administrându-se 60 kg

s.a./ha N, iar terenul se modelează în straturi de 104 cm la coronament.

Cultura se realizează prin intermediul răsadurilor şi mai rar prin

semănat direct.

Producerea răsadurilor se face în răsadniţe reci pe straturi amenajate

direct în câmp.

Semănatul se face în perioada 20.III-10.IV semănând rar, fără repicare.

Pentru realizarea răsadului necesar unui hectar de cultură se amenajează 150-

200 m2, pe care se seamănă 3-4 kg seminţe.

Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt asemănătoare cu cele

de la ceapa de apă.

Înainte de plantare răsadurile se fasonează şi se mocirlesc. La plantare

răsadurile au 3-4 frunze şi o vârstă de 40-45 de zile.

Plantarea are loc în perioada 15.V-10.VI pentru culturile de toamnă-

iarnă.

Distanţa între rânduri este de 25 cm respectiv 28 cm iar între plante pe

rând este de 8-10 cm şi adâncimea de plantare de 4-5 cm.

Cultura se poate înfiinţa şi prin semănat direct în câmp (asemănător

cepei ceaclama), folosind 3-4 kg sămânţă. Semănatul se face primăvara

139

devreme (25.III-5.IV), manual pe suprafeţe mici şi cu SUP-21 pe suprafeţe

mari. Adâncimea de semănat este de 1,5-2 cm. Prin efectuarea răritului pe rând

se realizează o distanţă de 8-10 cm între plante.

Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la ceapa ceaclama şi constau

în: completarea golurilor; răritul semănăturii; fertilizarea suplimentară aplicată

în două etape. Prima fertilizare se efectuează la 4 săptămâni după plantare cu

40 kg s.a./ha N. A doua fertilizare se efectuează la 4-5 săptămâni de la prima,

cu aceeaşi doză de îngrăşăminte; combaterea buruienilor prin aplicarea

erbicidelor postemergente; efectuarea a 2-3 praşile mecanice şi 1-2 praşile

manuale;irigarea culturii, aplicând 8-10 udări cu norme de 250-300 m3/ha;

combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Pe suprafeţe mai mici se recomandă muşuroitul plantelor, lucrare ce

conduce la obţinerea de tulpini false mai fragede.

Recoltarea se face în etape, vara pentru consum curent şi toamna,

înainte de venirea gerurilor, pentru păstrare.

Plantele dislocate se adună câte 10-12 în legături, se fasonează şi se

livrează sau se însilozează..

Producţia ce se obţine este de 20-25 t/ha.

140

CAPITOLUL IX

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA VERZEI

Plantele legumicole din această grupă sunt foarte răspândite în cultură

în zona temperată, şi deci şi în ţara noastră. Această răspândire se datorează

ponderii pe care o au în alimentaţie, atât în stare proaspătă cât şi conservată.

Conţinutul bogat în vitamine şi săruri minerale le conferă o valoare

alimentară ridicată şi chiar efecte terapeutice în vindecarea unor afecţiuni.

Plantele legumicole din această grupă prezintă pentru producţie câteva

elemente comune şi anume:

- sunt plante bienale, cu excepţia conopidei, care se comportă în cultură

ca o plantă anuală;

- unele specii, varietăţi şi soiuri au perioadă scurtă de vegetaţie, putând

fi folosite la înfiinţarea unor culturi de succesiune;

- dau producţii mari la unitatea de suprafaţă şi sunt rezistente la

transport;

- se păstrează în stare proaspătă o perioadă lungă de timp, cu excepţia

conopidei;

- sunt plante rezistente la temperaturi scăzute, având un optim de 15-

18oC;

- sunt plante de zi lungă;

- se conservă uşor (prin murare sau deshidratare), constituind materie

primă de bază în industria conservelor;

- sunt specii alogame, deci trebuie asigurate spaţii de izolare între

varietăţi şi soiuri la producerea de sămânţă;

- în asolament se amplasează în sola fertilizată cu gunoi de grajd;

- pentru eşalonarea consumului în stare proaspătă o perioadă cât mai

lungă de timp, se practică cultura forţată şi protejată.

141

9.1.VARZA CU CĂPĂŢÂNĂ ALBĂ Brassica oleracea var. capitata L.

forma alba (Lam) D.C.Familia Cruciferae

Importanţa culturii.

Varza albă se cultivă pentru căpăţâna sa care se consumă crudă (salate),

preparată sau conservată (murată, deshidratată sau congelată). Este solicitată în

consum în cantităţi mari, datorită gustului plăcut şi a conţinutului chimic

ridicat.

Pentru realizarea unei alimentaţii echilibrate se recomandă consumul a

75 g/zi de varză albă, respectiv 27 kg anual, din care 80% (22 kg) pe timp de

iarnă.

Originea şi aria de cultură.

Specia provine din varza sălbatică (Brassica oleracea, var. silvestris L.)

care creşte spontan în zonele litoralului Mării Mediterane.

În cultură a fost luată încă din antichitate de către greci, romani şi

chinezi. De aici s-a răspândit în secolul al XI-lea în ţările Europei de Vest şi în

secolul al XII-lea în ţările din Estul Europei.

Specia cuprinse trei subspecii ecologice localizate astfel:

-ssp. orientalis (Asia Mică, Iran, Bulgaria, C.S.I.);

-ssp. mediteranea (Siria, Palestina, Portugalia);

-ssp. europea, care cuprinde trei grupe agroecologice:

-grupa vest europeană (Franţa);

-grupa central europeană (partea europeană a C.S.I. până în

Germania);

-grupa olandeză (de climat oceanic).

Particularităţi botanice şi biologice.

Varza albă este o plantă bienală, alogamă, care formează în primul an o

tulpină scurtă, rozeta de frunze compusă din frunze lung peţiolate, cărnoase,

ceroase şi căpăţână falsă formată din frunze cu creştere închisă.

Rădăcina este pivotantă, cu ramificaţii ce explorează stratul de sol pe

adâncimea de 40-50 cm. În perioada de creştere intensă a căpăţânii, rădăcinile

ramificate pot ajunge până la 120-150 cm adâncime.

142

În primul an de cultură tulpina este scurtă (20-30 cm), cilindrică, iar în

anul al doilea, la plantele semincere, înălţimea ajunge la 100-150 cm şi este

ramificată.

Florile din inflorescenţă sunt în număr de 3000-4000/pl, de culoare

galbenă. Perioada de înflorire a unei inflorescenţe este de 20-35 zile.

Fructul este o silicvă lungă de 6-10 cm, care conţine 10-15 seminţe

sferice de culoare brun-roşietice.

Producţia de seminţe obţinută de la 4-5 plante semincere asigură

necesarul de sămânţă pentru 1 ha cultură comercială (Butnariu, H., 1990).

Greutatea a 1000 seminţe este de 3,2-4,2 g, într-un gram intrând 240-

300 seminţe. Capacitatea germinativă este cuprinsă între 84-94% şi se

păstrează 4-6 ani.

Soiurile omologate pentru cultură sunt:

-din grupa foarte timpurii: Delphy F1, Tucana F1, Musketter F1, Admiral

F1, Alpha Daneza F1, Resistor F1;

-din grupa timpurii: Timpurie de Vidra, Dittmark, Flavius F1;

-din grupa semitimpurii: Parel F1, Quisto F1, Histona F1, Almanac F1;

-din grupa semitârzii: Bronco F1, Rinda F1, Lateman F1, Gloria,

Licurişcă, Atria F1, Megaton F1, Krautkaiser F1, Piton F1, Măgura;

-din grupa târzii: Mocira, De Buzău, Brauschweig, De Socodor, Galaxy

F1, Hinova F1, Lares, Patcha F1.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Varza albă este o varietate cu mare plasticitate biologică, fapt ce face

posibilă cultivarea ei până la altitudinea de 1200-1500 m.

Faţă de temperatură, varza este puţin pretenţioasă. Seminţele

germinează la valori minime de 2-3oC, optima fiind de 15-17oC.

În faza de răsad, plantele rezistă la temperaturi de -2...-3oC, iar dacă

sunt călite, până la -10oC. În faza de căpăţână, rezistă toamna până la -8...-

10oC.

Temperatura optimă de creştere şi dezvoltare este de 15-20oC, iar

maxima de 24oC. Temperaturile de peste 25oC împiedică formarea căpăţânilor

şi favorizează emiterea tulpinilor florifere.

Fiind plantă de zi lungă ea are cerinţe moderate faţă de intensitatea

luminoasă (3000 lucşi) dar este pretenţioasă faţă de durata de iluminare.

143

Insuficienţa luminii în faza de răsad conduce la alungirea acestora şi cultivată

în condiţii de umbrire formează căpăţâni afânate, reduse ca mărime.

Având un aparat foliar bogat şi coeficient de transpiraţie mare (250-

540), varza este pretenţioasă faţă de umiditatea din sol şi atmosferă. Consumuri

maxime de apă se înregistrează în faza creşterii rozetei de frunze, a căpăţânii,

în perioada înfloritului şi la începutul maturării seminţelor.

Aplicarea irigării are eficienţă maximă când se aplică udări dese, cu

norme mici, pentru a menţine o umiditate constantă în sol. Umiditatea din sol

trebuie să fie de 70-75% din I.U.A. Peste aceste valori frunzele se colorează în

violaceu, plantele îşi încetează creşterea, căpăţânile rămân mici, iar dacă sunt

formate, crapă.

Varza se cultivă cu rezultate bune pe soluri aluviale, luto-nisipoase,

fertile, cu reacţie neutră spre alcalină (pH= 6,2-7,8).

Cerinţele faţă de elementele nutritive din sol (N, P, K, Ca, Mg) sunt

mari şi cresc pe măsura înaintării în vegetaţie a plantelor. Consumul maxim se

înregistrează în perioada creşterii intense a căpăţânii.

Consumul specific în kg s.a./tona de produs este de 3-3,8 kg s.a.N; 1-

1,5 kg s.a. P2O5; 4,5-7 kg s.a. K2O; 5-5,8 kg CaO şi 0,26-0,3 kg MgO

(Davidescu,D., Velicica Davidescu, 1992).

Raportul de echilibru este de 1:0,16:1,27:0,74:0,18. Menţinerea acestui

raport asigură obţinerea de producţii de calitate, cu un conţinut ridicat de

substanţă uscată şi glucide, căpăţâni îndesate cu rezistenţă la păstrare.

În primele faze de creştere, plantele consumă mai mult azot, iar în cea

de formare a căpăţânii, mai mult fosfor şi potasiu.

Cultura de varză suportă fertilizarea cu gunoi de grajd în anul de

cultură. Fertilizarea organică împreună cu 1/2 din dozele de fosfor şi potasiu se

aplică toamna, iar restul împreună cu 1/2 din doza de azot primăvara.

Bune premergătoare pentru varza sunt legumele solanacee, cucurbitacee

şi leguminoase.

Varza nu este bună premergătoare pentru tomate şi spanac deoarece lasă

terenul sărac şi cu unele toxine.

Tehnologia culturii.

Varza se cultivă obişnuit prin plantare de răsaduri. Pe suprafeţe mici, la

culturile de vară şi toamnă se poate cultiva şi prin semănat direct.

144

Sortimentul actual de cultivare asigură producţii timpurii, de vară şi de

toamnă din câmp şi din spaţii protejate (sere, solarii, tunele joase).

Cultura verzei albe pentru producţie timpurie în câmp. Zonele

favorabile pentru cultura timpurie în câmp sunt cele cu climat mai blând şi cu

desprimăvărări timpurii.

În succesiune după cultura timpurie se pot cultiva: fasole păstăi,

castraveţi cornişon pentru toamnă, spanac pentru toamnă.

Cultura poate reveni pe acelaşi teren doar după patru ani.

Terenul se pregăteşte din toamnă prin aplicarea îngrăşămintelor

organice (30-35 t/ha) şi minerale (60 kg s.a./ha P2O5 şi 50 kg s.a./ha K2O).

Acestea se încorporează prin efectuarea arăturii adânci la 28-30 cm.

În cazul în care se aplică numai erbicidele preemergente şi

postemergente, se recomandă ca pregătirea şi modelarea terenului să se facă

din toamnă. Concomitent cu pregătirea patului germinativ se aplică 60 kg

s.a./ha N şi insecticidele de combatere a viermilor sârmă, coropişniţei şi a

muştei verzei.

Primăvara, cu 8-10 zile înainte de plantare se aplică erbicidele ppi

(Treflan 3-5 l/ha, Triflurex 3-6 l/ha, Dual 3 l/ha), insecticidele şi îngrăşămintele

cu azot. Acestea se încorporează printr-o singură trecere, pentru a nu tasa

terenul şi apoi se face modelarea în straturi de 104 cm la coronament.

Producerea răsadurilor se realizează în sere înmulţitor, solarii cu pat de

biocombustibil şi răsadniţe calde.

Cu 2-3 zile înainte de semănat, seminţele se tratează împotriva unor

ciuperci de sol sau de pe sămânţă, prăfuindu-se cu Tiuram 75 PT 6 - 4 g/kg,

Rovral 50 WP - 10 g/kg.

Semănatul se face în rânduri la 4-6 cm, folosind 10-12 g/m2 sau 400-

600 g sămânţă pentru producerea răsadului necesar unui hectar de cultură.

Perioada de semănat este între 25.I şi 25.II în zonele sudice şi între 5-

15.II în celelalte zone.

La 10-12 zile de la răsărire, răsadurile se repică în cuburi sau ghivece

nutritive de 5x5x5 cm sau 7x7x7 cm.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt: udat, fertilizat suplimentar,

aerisire, plivit, combaterea bolilor şi dăunătorilor, dirijarea temperaturii şi

călirea acestora.

145

Fertilizarea fazială a răsadurilor se face în două etape: prima, înainte de

repicat, cu o soluţie de îngrăşăminte complexe în concentraţie de 0,5%,

administrând 8 l/m2; a doua fertilizare se aplică la 10 zile după repicat, cu o

soluţie în concentraţie de 1,2% (0,2% azotat de amoniu, 0,6% superfosfat şi

0,4% sulfat de potasiu), administrând 10 l/m2 soluţie.

La plantare răsadul trebuie să aibă o vârstă de 40-50 zile, 5-7 frunze,

14-16 cm înălţime şi o grosime la colet de 4-6 cm.

Plantarea răsadurilor are loc în perioada 15.III-10.IV în funcţie de zonă,

când în sol se realizează 8oC şi apoi timp de 2-3 zile nu se prevăd îngheţuri

târzii de primăvară.

Pe teren modelat plantarea se face la distanţe de 70x25 cm sau 75x22

cm, iar pe teren nemodelat la 50x30 cm.

Desimile ce se realizează sunt de 55-60 mii pl/ha.

Plantarea se face manual în rigole deschise manual sau mecanic.

Lucrările de întreţinere se referă la:

-completarea golurilor, la 3-5 zile după plantare, pentru a menţine o

desime optimă;

-aplicarea a 4-6 udări cu norme cuprinse între 300-400 m3/ha;

-fertilizarea fazială în faza de formare a căpăţânii, cu 45 kg s.a./ha N, 40

kg s.a./ha P2O5, 30 kg s.a./ha K2O;

-menţinerea afânată şi fără buruieni a terenului, prin aplicarea a 2-3

praşile mecanice şi una manuală.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor la legumele din grupa

verzei

-Putregaiul plăntuţelor (Pythium debaryanum) Se tratează patul

germinativ la suprafaţă cu 15-20 l suspensie/100 m2 semănătură cu Previcur

607 SL-0,15% sau Captadin 50 PU-0,2%, după semănat şi după răsărire.

-Mana (Peronospora brassicae) Stropiri cu Dithane M 45-0,2%,

Sandofan M8-0,25%, Curzate plus T-0,25%, Alliette 80 WP-0,2%, la

semnalarea primelor pete şi se repetă în raport cu evoluţia bolii.

-Nervaţiunea neagră (Xanthomonas campestris) Tratarea seminţelor cu

Hipoclorit de sodiu 1% timp de 60 minute, apă caldă la 50oC timp de 30

minute. Tratamente foliare cu Turdacupral 50 PU-1,4%, Cuzin 15 SC-0,4%,

Dithane M 45-0,2%, la semnalarea atacului.

146

-Păduchele cenuşiu (Brevicoryne brassicae) Stropiri cu Ecalux S-0,1%,

Sinoratox 35 EC-0,15%, Fastac 10 CE-0,02%. Tratamentul se aplică la apariţia

coloniilor de păduchi pe plante.

-Puricii de pământ (Phyllotreta spp) Stropiri cu Ecalux S EC-0,1%,

Supersect 10 EC-0,03%, Thiodan 35 EC-0,2%. Tratamentul se face la apariţia

adulţilor pe plante.

-Buha verzei (Mamestra brassicae) Stropiri cu Actellic 50 EC-0,15%,

Talstar 10 EC-0,04%, Sumi-Alpha 2,5 EC-0,03%, Supersect 10 EC-0,03%,

Foray 48 TM-0,1%, Dimilin 25 WP-0,05%. Tratamentul începe la 2-4 zile

după apariţia larvelor şi se repetă la 8-12 zile pentru fiecare generaţie.

-Musca verzei (Delia brassicae) Se fac tratamente la sol cu Sinolintox

10G-40 kg/ha şi tratamente foliare cu Sinoratox 35 EC-0,15%, Carbetox 37

EC-0,4%, Zolone 35 EC-0,2%, Ecalux S EC-0,1%, Diazol 60 EC-0,15%.

Tratamentul se aplică la 8-10 zile de la plantare.

*La toate zemurile se adaugă Aracet-0,2% sau Detersin-0,2%.

Cu 10-15 zile înainte de recoltat nu se mai aplică tratamente

fitosanitare.

Recoltarea se face eşalonat în funcţie de cerinţele pieţei şi pe măsură ce

căpăţânile au dimensiunile şi gradul de compactitate caracteristic cultivarului.

Recoltarea începe în ultima decadă a lunii mai, în zonele de câmpie din Sud şi

Vest şi în prima decadă a lunii iunie, în restul zonelor. Perioada de recoltare

durează 20-30 zile. producţia ce se obţine este de 20-25 t/ha.

Căpăţânile de varză timpurie se valorifică imediat, iar în caz de păstrare

pe o perioadă mai lungă, se menţine în depozit o temperatură de 1-2oC şi o

umiditate atmosferică de 80-85%.

Cultura verzei albe pentru producţie de vară

Varza de vară se cultivă în toate zonele de cultură, asigurând consumul

în stare proaspătă, de la jumătatea lunii iulie până la începutul lunii septembrie.

Cultura se înfiinţează prin plantare de răsaduri nerepicate, produse în răsadniţe

semicalde, solarii încălzite şi tunele.

Pentru eşalonarea consumului, semănatul se face în două etape: prima

(20.II-1.III), când semănatul se face în răsadniţe semicalde, solarii încălzite, iar

a doua (10-20.III), semănând în tunele şi solarii neîncălzite.

147

Cantitatea de sămânţă este de 3-4 g/m2 şi 300-350 g pentru obţinerea

răsadului necesar unui hectar de cultură comercială.

Pregătirea terenului se face din toamnă, prin aplicarea a 25-30 t/ha

gunoi de grajd bine descompus şi 50 kg s.a./ha P2O5, încorporate prin

efectuarea arăturii adânci la 28-30 cm.

Primăvara, odată cu pregătirea patului germinativ se aplică: 60 kg

s.a./ha N; 35 kg s.a./ha P2O5; 35 kg s.a./ha K2O; insecticidele de combatere a

viermilor sârmă, coropişniţelor, muştei verzei şi erbicidele omologate.

La plantare, răsadurile trebuie să aibă o vârstă de 35-45 zile. Înainte de

plantare acestea se fasonează şi se mocirlesc. Plantarea se face pe terenuri

modelate sau nemodelate, manual pe suprafeţe mici şi mecanizat cu maşina

MPR-6 (8) pe suprafeţe mari. Perioada de plantare este 30.III-10.IV pentru

răsadurile produse în prima etapă şi 25.IV-15.V pentru răsadurile produse în

etapa a doua.

Distanţele între plante pe rând sunt de 22-24 cm. Desimile ce se

realizează sunt de 60-65 mii pl/ha.

În zonele foarte favorabile se practică şi semănatul direct al verzei de

vară. Epoca optimă de semănat este 25.III-5.IV pentru prima etapă şi 20.IV-

20.V pentru etapa a doua.

Semănatul se face cu maşina SPC-6 la adâncimea de 1,5-2,5 cm în

solurile uşoare şi 1,5-2 cm în cele mijlocii. cantitatea de sămânţă este de 2-2,5

kg/ha.

Schema de semănat este aceeaşi ca şi în cazul plantării de răsaduri.

După răsărire se execută răritul plantelor pe rând la 22-24 cm. Cu o parte din

plantele rărite se face completarea golurilor.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu ale verzei timpurii în

câmp, dar cu unele particularităţi. Imediat după plantare se irigă, cu o normă de

udare de 400 m3/ha. În decursul perioadei de vegetaţie se aplică 6-8 udări, la

intervale de 8-10 zile, cu norme cuprinse între 350-400 m3/ha.

Cultura se prăşeşte manual pe rând şi mecanic de 2-3 ori între rânduri şi

pe rigole.

Fertilizarea fazilă se aplică de trei ori: cu 45 kg s.a./ha N după plantare;

la creşterea rozetei frunzelor; la începutul formării căpăţânii.

148

Recoltarea se face eşalonat, pe măsura maturării căpăţânilor, începând

din 20.VII-15.IX.

Producţiile ce se obţin sunt de 30-35 t/ha.

Cultura de toamnă (târzie) a verzei albe.

Având o capacitate bună de păstrare, în stare proaspătă, murată sau

deshidratată, varza de toamnă asigură consumul o perioadă lungă de timp, din

septembrie până primăvara în mai, când apar producţiile de varză timpurie.

Cultura se înfiinţează prin răsad sau prin semănat direct în câmp.

Răsadurile se produc după tehnologia generală, pe straturi reci

amenajate în câmp.

Semănatul se face rar, utilizând 300-350 g sămânţă pentru producerea

răsadului necesar unui hectar de cultură comercială. Suprafaţa necesară a fi

amenajată este de 150-200 m2. Pe suprafeţe mici semănatul se face manual în

rânduri distanţate la 4-5 cm şi 1-2 cm pe rând sau prin împrăştiere, iar pe

suprafeţe mari semănatul se face cu maşina SUP-21 în rânduri.

Epoca de semănat este în funcţie de perioada de vegetaţie a cultivarului,

de condiţiile de climă ale zonei şi de cultura succesivă anterioară. Obişnuit

semănatul se face în perioada 25.IV-20.V pentru soiurile târzii şi 25.V.-5.VI

pentru cele semitârzii, utilizând la plantare un răsad de 35-40 zile.

Fiind cultură de succesiune, până la înfiinţarea culturii, terenul poate fi

ocupat cu: salată, ceapă verde, spanac, mazăre verde, cartofi timpurii. După

eliberarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri GD-3,2, urmată de

aplicarea a 35 kg s.a./ha N, 65 kg s.a./ha P2O5 şi 80 kg s.a./ha K2O.

Încorporarea acestora se face printr-o arătură superficială la 18-20 cm.

Dacă vara este secetoasă, se recomandă aplicarea unei irigări de

aprovizionare.

Cu 6-7 zile înainte de plantare se aplică erbicidele recomandate.

Cultura se înfiinţează pe teren modelat sau nemodelat.

Distanţa între plante pe rând este de 26-30 cm, realizându-se desimi de

48-54 mii pl/ha.

Epoca de plantare a cultivarelor târzii este între 1-15.VI, în zonele mai

reci şi 20-30.VI, în zonele calde. Plantarea cultivarelor semitârzii are loc în

perioada 20-30.VI în zonele mai reci şi 10-15.VII în zonele calde.

149

Înaintea plantării, răsadurile se fasonează şi se mocirlesc. Plantarea se

face manual cu plantatorul pe suprafeţe mici şi cu MPR-6 pe suprafeţe mari.

Cultura verzei de toamnă se poate realiza şi prin semănat direct în

câmp, asemănător culturii de vară, însă cu particularităţile de ordin tehnic.

Astfel, semănatul se face în două etape: prima, între 1-10.V, iar a doua între 1-

10.VI. Norma de sămânţă şi tehnica semănatului sunt asemănătoare cu cele

folosite la varza de vară, precizând însă că prin lucrarea de rărit se realizează o

distanţă între plante de 26-30 cm.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale culturii timpurii şi

de vară, menţionând că datorită perioadei lungi de vegetaţie numărul udărilor

este de 8-10, cu norme de udare de 400 m3/ha. Pentru o eficienţă maximă a

irigaţiei, se recomandă aplicarea udărilor seara sau noaptea, evitând stresul

produs asupra plantelor.

Combaterea buruienilor se face prin efectuarea de praşile manuale şi

mecanice şi prin aplicarea erbicidelor.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea se face în perioada octombrie-noiembrie, după primele

brume care grăbesc maturarea căpăţânilor şi le măresc rezistenţa la păstrare.

Producţia ce se obţine este de 40-60 t/ha. Păstrarea producţiei se poate

realiza în pivniţe, silozuri sau depozite frigorifice, la temperatura de -1...+1oC

şi o umiditate relativă a aerului de 85-90%.

Tehnologia culturii verzei albe timpurii în solarii.

Cultura verzei albe sub folie de polietilenă, anticipează obţinerea

producţiei cu cca. 3 săptămâni faţă de cultura timpurie în câmp. Acest fapt a

condus la extinderea suprafeţelor, mai ales în gospodăriile individuale.

În acest scop se folosesc solariile şi tunelele joase.

Cultura verzei albe în solarii. Toamna, după defrişarea culturii

anterioare, terenul se fertilizează organic cu 30-40 t/ha gunoi de grajd bine

descompus, la care se adaugă 30-40 kg s.a./ha P2O5 şi 30-40 kg s.a./ha K2O.

Arătura adâncă se realizează cu MSS-1,4 la adâncimi de 28-30 cm.

Primăvara, solarul se acoperă cu 12-15 zile înainte de plantare pentru

încălzirea solului la 6-8oC.

Pregătirea patului germinativ se realizează cu FPP-1,3, încorporând

erbicidele şi insecticidele de combatere a coropişniţei şi a viermilor sârmă.

150

În funcţie de mărimea şi tipul solarului, terenul se modelează în straturi.

Producerea răsadurilor se face în serele înmulţitor, solarii încălzite şi

răsadniţe calde. Semănatul se face în perioada 10-15.I, utilizând 300-350 g

seminţe pentru 1 ha cultură. Răsadurile se repică în cuburi sau ghivece nutritive

de 5x5x5 cm sau 7x7x7 cm.

În funcţie de zona de cultură, plantarea are loc în perioada 25.II-10.III.

Distanţa între plante pe rând este de 25-30 cm, realizându-se desimi de

57-65 mii pl/ha.

După plantare, udările se fac cu furtunul la cuib, pentru a nu răci solul.

Lucrările de întreţinere sunt cele prezentate la cultura în sere cu

următoarele particularităţi: irigarea culturii se face susţinut după plantare, apoi

cu norme moderate (200-250 m3/ha) în luna martie, aplicând 2-3 udări şi cu

norme moderate (300-400 m3/ha) în luna aprilie-mai, aplicând 4-6 udări;

temperatura din solarii se reglează prin aerisiri, menţinând 18-22oC ziua şi 12-

14oC noaptea. Temperaturile de peste 30oC conduc la inhibarea creşterii

căpăţânii, alungirea acestora şi emiterea de tulpini florifere; solul se menţine

afânat prin aplicarea a 1-2 praşile manuale; protejarea culturii se realizează pe

o perioadă de 25-30 zile, după care folia se ridică pe lateralul solarului pentru a

crea condiţii corespunzătoare de vegetaţie.

Recoltarea începe la sfârşitul lunii aprilie şi se desfăşoară până prin 10

iunie, realizând producţii de 35-50 t/ha.

9.2.CONOPIDA Brassica oleracea var. botrytis L. subvar. cauliflora (ALEF)

Familia Cruciferae

Importanţa culturii.

Conopida se cultivă pentru inflorescenţele hipertrofiate, care au o

valoare alimentară ridicată, fiind hrănitoare şi uşor digestibile. Se consumă

preparată sub forma diferitelor mâncăruri, murată şi marinată.

Originea şi aria de cultură.

Se consideră că specia provine din specia sălbatică Brassica creţica,

care creşte spontan în Asia Mică şi Grecia. A fost cultivată începând cu secolul

al XVI-lea de către egipteni, răspândindu-se apoi în toate ţările cu climat

maritim din sudul Europei.

151

La noi în ţară se cultivă în toate zonele cu climă umedă şi răcoroasă.

Particularităţile botanice şi biologice.

Conopida este o plantă bienală, dar în condiţii optime de climă şi lucrări

tehnologice produce sămânţă în primul an.

Sistemul radicular este bine dezvoltat şi pătrunde în sol până la 25-40

cm. În faza de răsad suprafaţa absorbantă este de 10 ori mai mare decât

suprafaţa de asimilaţie, iar în faza de plantă matură această suprafaţă este de

100 ori mai mare.

Frunzele sunt mari, ovale şi acoperite cu un strat de pruină.

Partea comestibilă numită impropriu "căpăţâna falsă" rezultă din

îngroşarea pedunculilor florali, terminaţi cu o masă vegetativă grăunţoasă.

În funcţie de soi, faza de căpăţână durează 10-12 zile, apoi lăstarii încep

să crească, se resfiră, căpăţâna se colorează în violaceu şi se individualizează

tulpinile florale.

Creşterea şi dezvoltarea tulpinilor florale durează 15-20 zile, iar

înflorirea 20-25 zile.

Florile sunt de culoare galbenă cu polenizare alogamă.

Seminţele sunt globuloase, de culoare brun-roşietică şi mate. Greutatea

a 1000 seminţe este de 2,2-3,0 g, într-un gram intrând 330-440 seminţe.

Capacitatea agerminativă este de 70-90% şi durează 3-4 ani.

Soiuri cultivate omologate pentru cultură:

-foarte timpurii: Fastman;

-timpurii: Fremont F1, Dumbrava;

-semitimpurii: Serano F1, Timpurie de Bacău, Fortados, Alto, Cabrera

F1, Veralto;

-semitârzii: White Ball F1, Lateman;

-târzii: Batsman, Aviso F1.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie .

Conopida este specia cu cele mai mari pretenţii faţă de factorii de

mediu.

Seminţele încep să germineze la 4,4oC, dar temperatura optima este de

18-20oC, când răsărirea are loc după 6-8 zile.

Căpăţâna falsă este afectată de temperaturi sub 0oC. Temperatura

optimă în perioada de formare a căpăţânii false este de 15-18oC.

152

Valori ale temperaturii de sub 10oC asociate cu umiditatea scăzută în

aer provoacă înflorirea timpurie şi diminuarea calităţii producţiei. De

asemenea, temperaturile de peste 24oC duc la emiterea timpurie a tulpinilor

florifere fără a mai forma căpăţâni normale.

Faţă de lumină pretenţiile variază cu faza de vegetaţie. Astfel, în faza de

răsad este sensibilă atât la intensitatea cât şi la durata de iluminare. Insuficienţa

luminii în această fază conduce la alungirea răsadurilor.

În faza de creştere a căpăţânii cerinţele faţă de lumină se reduc, plantele

necesitând o lumină difuză. Lumina directă dăunează calităţii, producând

îngălbenirea, brunificarea, înverzirea inflorescenţei şi pierderea frăgezimii şi a

gustului.

Pentru obţinerea unor producţii mari, umiditatea din sol trebuie să fie de

70-80% din capacitatea de câmp şi constantă. Consumul maxim de apă se

înregistrează în faza de formare a căpăţânii false. Pentru o tonă de căpăţâni,

plantele consumă 182 t apă, iar pentru o tonă de substanţă uscată, 500-560 t

apă.

Cultura conopidei dă bune rezultate pe solurile profunde, argilo-

nisipoase, bogate în materie organică şi cu capacitate mare de reţinere a apei.

Faţă de elementele nutritive din sol cerinţele sunt mari. Astfel, pentru o

tonă de produs proaspăt se extrag din sol: 8-10 kg s.a.N; 4 kg s.a. P2O5; 10-12

kg s.a. K2O (Davidescu,D, Velicica Davidescu, 1992).

În primele faze de vegetaţie (35-45 zile) de la plantare, plantele extrag

din sol mai mult azot, iar în faza formării şi creşterii căpăţânii false extrag din

sol 70-75% din necesarul de îngrăşăminte ce trebuie asigurat pentru întreaga

perioadă de vegetaţie.

Contraindicate culturii conopidei sunt solurile sărace, nestructurate, cu

exces de umiditate, unde plantele au o creştere slabă cu foliaj redus, formând

căpăţâni mici şi afânate.

Tehnologia culturii.

Fiind o legumă mult solicitată de către consumatori, conopida se cultivă

atât în câmp cât şi în spaţii protejate.

Cultura conopidei în câmp se practică în zonele premontane cu climat

umed şi răcoros, unde cultivarele foarte timpurii şi timpurii dau producţii de

primăvara până toamna. În zonele sudice şi vestice ale ţării, datorită

153

temperaturilor ridicate, conopida se cultivă numai în cultură timpurie (de

primăvară) şi târzie (de toamnă).

În spaţiile protejate conopida se cultivă în sere, solarii, răsadniţe şi

tunele joase.

Cultura în câmp pentru producţie timpurie.

Alegerea şi pregătirea terenului în vederea plantării este identică cu cea

prezentată la varza timpurie în câmp.

La fertilizarea de bază se aplică doze mai mari de gunoi de grajd bine

descompus, 40-60 t/ha, îngrăşăminte minerale în doze de 60 kg s.a./ha P2O5 şi

50 kg s.a./ha K2O. Acestea se încorporează în sol printr-o arătură adâncă la 28-

32 cm.

Pentru efectuarea în primăvară a unei plantări cât mai timpurii se

recomandă modelarea terenului din toamnă în straturi de 94 cm sau biloane de

80-90 cm.

Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe încălzite

biologic. Semănatul se face în perioada 20.I-10.II, folosind 250-300 g sămânţă

pentru producerea răsadului necesar unui hectar de cultură (50-60 mii plante).

După apariţia primelor două frunze adevărate se execută repicatul în

cuburi sau ghivece nutritive de 5x5x5 cm.

În perioada de producere a răsadurilor nivelul de temperatură se

dirijează pe faze de creştere.

Fertilizarea fazială se aplică în două etape. În prima etapă, la 10-12 zile

de la repicat, se aplică o soluţie de azotat de amoniu 0,5%, administrând 5 l/m 2.

La 12-14 zile de la prima fertilizare se aplică a doua, administrând o soluţie

compusă din: 0,2% azotat de amoniu, 0,6% superfosfat, 0,4% sulfat de potasiu.

Cantitatea de soluţie ce se aplică este de 10 l/m2 răsaduri.

Vârsta răsadului la plantare este de 40-45 zile. Depăşirea vârstei la

plantare conduce la obţinerea de plante cu inflorescenţe laxe şi ramificate ce nu

pot fi valorificate.

Plantarea are loc în funcţie de zonă, în decada a doua a lunii martie în

zonele sudice şi cu două săptămâni mai târziu în cele nordice, când în sol se

realizează temperatura de 8oC.

Distanţele de plantare. Pe rând, distanţele între plante, sunt de 18-20

cm.

154

Desimile ce se realizează sunt de 63-74 mii pl/ha.

În gospodăriile individuale se recomandă şi plantarea pe biloane late de

80 cm. Între plante pe rând distanţa este de 40-50 cm. Desimile ce se realizează

sunt de 44-55 mii pl/ha.

Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale verzei timpurii în câmp.

Irigarea culturii se face mai susţinut, aplicându-se 5-6 udări cu norme de 200-

250 m3/ha. Fertilizarea suplimentară se aplică în faza de 8-10 frunze,

administrând 35 kg s.a./ha N sau gunoi de păsări, urină de grajd diluate în apă

în raport de (1:4-6).

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea se face eşalonat în 3-5 etape, în perioada 20-31 mai şi

durează aproximativ 2-3 săptămâni.

Căpăţânile se taie cu 2-3 frunze protectoare, se sortează pe culoare, grad

de compactitate şi diametru. Livrarea se face în lăzi tip P sau în navete de

plastic. Producţia ce se obţine este de 15-20 t/ha.

Cultura în câmp pentru producţie de vară a conopidei se practică cu

bune rezultate numai în Transilvania şi zonele premontane. Pentru cultură sunt

utilizate numai cultivarele foarte timpurii şi timpurii cu perioadă de vegetaţie

cuprinsă între 79-93 zile.

Răsadurile se produc în răsadniţe calde, semănând în ultima decadă a

lunii februarie, începutul lunii martie.

Plantarea în câmp are loc în perioada 1-10 aprilie în zonele sudice şi

vestice ale ţării şi 1-10 mai în rest.

Distanţele de plantare sunt aceleaşi ca şi la conopida timpurie.

Recoltarea începe la mijlocul lunii iunie şi durează la sfârşitul lunii

iulie.

Producţia ce se obţine este de 15-12 t/ha.

Cultura în câmp pentru producţie târzie (de toamnă) ocupă suprafeţe

mari datorită faptului că se pot asigura mai uşor cerinţele plantelor faţă de

factorii de mediu.

Livrarea producţiei începe cu prima decadă a lunii septembrie şi

durează până la sfârşitul lunii octombrie. Prin postmaturarea căpăţânilor false

această perioadă poate fi prelungită până la sfârşitul lunii noiembrie.

155

Deoarece are aceeaşi perioadă de cultură cu a verzei albe de toamnă,

tehnologia de cultură a conopidei este asemănătoare cu cea prezentată la varza

de toamnă.

Răsadurile se produc pe straturi reci în câmp, semănând rar fără

repicare. Semănatul se face în perioada 1-10 mai, folosind 300 g sămânţă

pentru producerea răsadului necesar unui hectar de cultură comercială.

Vârsta răsadului la plantare este de 45-50 zile. Plantarea are loc în

perioada 15-25.VI pentru cultivarele târzii şi semitârzii şi 25.VI-10.VII pentru

cele semitimpurii. Răsadurile se plantează manual pe suprafeţe mici şi

mecanizat cu MPR-6 (8) pe suprafeţe mari, după schema prezentată în figura

1.20. Distanţele între plante pe rând sunt de 26-30 cm, realizându-se desimi de

42-51 mii pl/ha. În gospodăriile individuale plantarea poate fi făcută şi la 40-50

cm între rânduri şi 30-40 cm pe rând, realizând desimi de 6-8 pl/m2.

Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale verzei de toamnă, cu

unele particularităţi. În timpul perioadei de vegetaţie se aplică trei fertilizări

faziale cu 35 kg s.a./ha N, la care se adaugă 20 kg /ha Borax.

În funcţie de regimul de precipitaţii se aplică 6-8 udări cu norme de

350-400 m3/ha.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea se face eşalonat în septembrie-octombrie, încheindu-se

înainte de venirea îngheţurilor.

În cazul în care nu toate plantele au ajuns la maturitatea de consum,

cultura poate fi protejată cu tunele sau plantele sunt scoase cu rădăcină şi puse

la postmaturare în beciuri sau pivniţe.

Producţia este de 20-25 t/ha.

156

9.3.GULIA Brassica oleracea var. gongylodes Lam. sin. caulorapa

Familia Cruciferae

Importanţa culturii.

Gulia se cultivă pentru rădăcina tuberizată numită "tulpinofruct", care

se consumă crudă sau preparată.

Valoarea alimentară este dată de conţinutul ridicat în vitamine, săruri

minerale şi zaharuri. Având capacitate bună de păstrare asigură consumul în

stare proaspătă o perioadă lungă de timp.

Originea şi aria de cultură.

Datele din literatura de specialitate arată că gulia provine din specia

sălbatică Brassica rupestris care creşte spontan în zona Mării Mediterane. A

fost luată în cultură încă din antichitate, cultivându-se pe suprafeţe mai mari în

Centrul şi Vestul Europei.

La noi în ţară se cultivă pe suprafeţe restrânse în toate judeţele, cu

pondere în jurul marilor centre urbane din Transilvania şi Banat.

Particularităţi botanice şi biologice.

Este o plantă bienală, care formează în primul an tulpinofructul de

formă globuloasă, iar în anul al doilea tulpinile florifere, florile şi seminţele.

Frunzele de culoare verde sau violacee au peţiolul lung cu marginea

limbului dinţată.

Soiuri cultivate recomandate pentru cultură la noi în ţară:

-foarte timpurii: Korist F1;

-timpurii: Dworky, Favorit, Kupa, Trrero;

-semitârzii: Goliath alb, Goliath albastru, Blauer Speck, Kossak.

Relaţiile plantei cu factorii de vegetaţie.

Prezintă aceleaşi cerinţe faţă de factorii de mediu ca varza albă.

Plantele tinere, în faza de 4-5 frunze sunt sensibile la temperaturi de

vernalizare (5-10oC).

În aceste condiţii ele emit foarte uşor tulpini florifere fără a mai forma

tulpini îngroşate.

157

Faţă de lumină cerinţele sunt moderate, putându-se cultiva în asociere.

Lipsa luminii în primele faze conduce la alungirea plantelor, frânând depunerea

substanţelor de rezervă în tulpină, care nu se mai îngroaşă.

Gulia are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol. Alternanţa

perioadelor de secetă şi umezeală abundentă conduce la crăparea tulpinii

tuberizate.

Deoarece au un sistem slab dezvoltat şi perioadă scurtă de vegetaţie

solicită soluri fertile, dar nu cu exces de azot.

Consumul specific pentru o tonă de produs comercial este de 2-3 kg

s.a.N; 1 kg s.a. P2O5 şi 3-5 kg s.a. K2O.

Perioadele critice ale nutriţiei sunt în faza de 6-8 frunze când începe

îngroşarea tulpinii şi în faza de depunere intensă a substanţelor de rezervă.

Se recomandă aplicarea, odată cu pregătirea terenului, a 15-20 t/ha

gunoi de grajd bine descompus.

Tehnologia culturii.

Gulioarele şi guliile asigură un consum eşalonat din culturi practicate în

câmp şi în spaţii protejate.

Culturii de gulioare îi poate urma în acelaşi an culturi de castraveţi,

fasole verde, rădăcinoase de toamnă (morcov, sfeclă roşie).

Guliile de toamnă pot fi cultivate după mazăre verde, ceapă verde,

spanac, cartofi timpurii.

Cultura guliei în câmp pentru producţie timpurie.

Pregătirea terenului pentru plantare se execută ca şi la varza timpurie în

câmp.

Gulioarele având perioadă scurtă de vegetaţie pot fi cultivate atât în

ogor propriu cât şi în succesiune.

Răsadurile destinate înfiinţării culturii se produc în sere înmulţitor şi

răsadniţe calde încălzite biologic. Semănatul se face în perioada 10-15.II pentru

cultura în ogor şi 10.V-10.VI pentru cultura succesivă, utilizând 300 g sămânţă

pentru un hectar de cultură. Răsadurile se repică în cuiburi de 5x5x5 cm sau în

strat nutrient de 5x5 cm. Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt cele

generale. Prin aerisiri se evită realizarea unor temperaturi de 5-10oC care

conduc la vernalizarea răsadurilor.

158

Plantarea se execută pe teren modelat sau nemodelat în perioada 20.III-

10.IV.

Distanţa între plante pe rând este de 22-27 cm, realizându-se desimi de

110-120 mii pl/ha.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale verzei timpurii,

dar mai reduse ca volum.

Recoltarea se face eşalonat, când tulpina are diametrul de 5-10 cm,

începând cu ultima decadă a lunii mai.

Pentru valorificare se taie sub tulpina îngroşată şi se lasă 3-4 frunze în

vârful tulpinii legându-se apoi câte 3 în legătură.

Producţia este de 10-15 t/ha.

Cultura guliei în câmp pentru producţie de toamnă se realizează după o

tehnologie asemănătoare cu a conopidei de toamnă, cu unele particularităţi.

Răsadurile se produc pe straturi reci, semănând rar fără repicare.

Pentru cultura în ogor se seamănă în perioada 10.IV-10.V, iar pentru

cultura succesivă în perioada 25.V-10.VI, utilizând o cantitate de sămânţă de

300-350 g pentru producerea răsadului necesar unui hectar de cultură.

Plantarea soiurilor semitimpurii şi târzii are loc în perioada 25.V-15.VI

în culturi pure şi 25.VI-10.VII în culturi succesive. Soiurile timpurii se

plantează în perioada 15.VII-31.VII. Plantarea se efectuează pe teren modelat

şi nemodelat.

Distanţa între plante pe rând este de 28-32 cm. Desimile ce se

realizează sunt de 65-70 mii pl/ha.

Lucrările de întreţinere sunt comune cu cele ale conopidei de toamnă.

Fertilizarea fazială se aplică în două reprize, folosind 35 kg s.a./ha N şi

25 kg s.a./ha K2O. Prima fertilizare se aplică la 8-10 zile după plantare, iar cea

de a doua la începutul îngroşării tulpinii.

Irigarea se aplică repetat de 2-4 ori pentru a menţine o umiditate

constantă de 75-80% din I.U.A la adâncimea de 25-40 cm.

Prevenirea şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea se face eşalonat în luna octombrie prin smulgerea plantelor.

Lucrarea trebuie să se încheie înainte de venirea îngheţului.

Plantele recoltate se scutură de pământ, se fasonează, se sortează pe

mărimi şi se livrează în lăzi tip P sau boxpaleţi.

159

Producţia ce se obţine este de 30-40 t/ha.

Cultura forţată şi protejată a guliei.

Cultura forţată se practică în ciclul I în sere cu consum redus de energie.

Pentru folosirea intensivă şi cu eficienţă maximă a acestor spaţii se practică

cultura anticipată (faţă de cultura de bază: tomate, castraveţi), cultura de bază şi

cultura asociată.

Semănatul pentru producerea răsadurilor destinate înfiinţării culturilor

anticipate se face în perioada 1-10.X; pentru cultura de bază în perioada 1-

10.XI şi pentru cultura asociată în perioada 15-20.XI.

Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadului unui hectar este de

400-500 g.

Pentru culturile forţate se folosesc soiuri de gulioare (Trerro), care

valorifică condiţiile de microclimat şi sunt adaptate la condiţii de iluminare

mai redusă.

Lucrările de întreţinere aplicate răsadurilor sunt asemănătoare cu cele

ale verzei timpurii în sere.

Pentru culturile asociate, lucrările de pregătire a serei sunt aceleaşi ca şi

pentru cultura de bază.

Plantarea răsadurilor se face eşalonat, în funcţie de forma de cultură

astfel: - între 15-20.XI la culturile anticipate;

- între 20-30.XII şi 1-10.I la culturile de bază;

- între 10-15.I la culturile asociate.

La cultura anticipată şi de bază se plantează două benzi a 6 rânduri la

traveea de 320 cm. Distanţa între rânduri este de 25 cm, iar între plante pe rând

de 20 cm. Desimea ce se realizează este de 180 mii pl/ha.

La cultura asociată numărul rândurilor este în funcţie de cultura de

bază, realizând însă aceleaşi distanţe 25 x 20 cm.

Lucrările de întreţinere sunt aceleaşi ca şi la varza timpurie în seră, dar

mai reduse ca volum.

Recoltarea se face manual, eşalonat, fasonând plantele recoltate care se

livrează apoi în lăzi de tip P sau boxpaleţi.

Recoltarea plantelor din culturile anticipate se face în perioada 10.I-

20.II, iar în culturile de bază şi asociate în perioada 15.III- 30.IV.

160

La culturile anticipate se realizează o producţie de 12-15 t/ha, la cele de

bază 20-25 t/ha, iar la cele asociate 8-10 t/ha.

Cultura protejată a guliei se practică pe suprafeţe mai mari în

gospodăriile individuale.

În acest scop se utilizează solariile şi tunelele joase.

Producerea răsadurilor se face în sere înmulţitor sau răsadniţe calde,

semănând eşalonat din două în două săptămâni, începând cu 15.I. Cantitatea de

sămânţă necesară este de 400-500 g. Răsadurile se repică în ghivece de 5x5x5

cm.

Solariile se pregătesc acoperindu-se cu 10-12 zile înainte de plantarea

gulioarelor.

Pregătirea terenului se face ca şi pentru varza timpurie în solar.

Plantarea se face când răsadul are 5-6 frunze adevărate şi o vârstă de

40-45 zile.

Distanţele de plantare sunt de 25x20cm; 20x20 cm; 25x25 cm în culturi

pure şi anticipate, iar în culturi asociate distanţele de plantare sunt în funcţie de

cultura principală.

În tunele joase plantarea se face la 30 cm între rânduri şi 20 cm pe rând.

Lucrările de întreţinere sunt comune cu ale verzei timpurii în solarii şi

tunele joase.

Recoltarea se face în aprilie-mai, obţinând 10-20 t/ha.

161

CAPITOLUL X

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA

SOLANO-FRUCTOASE

10.1.TOMATELE – Solanum lycopersicum L.

Familia Solanaceae

Importanţa culturii.

Fructele de tomate prezintă importanţă economică şi alimentară nu atât

prin conţinutul în elemente energetice, cât prin vitamine, săruri minerale şi

acizi organici având o gamă variată de întrebuinţări şi înregistrând un consum

mare, atât proaspete, cât şi prelucrate industrial. Tomatele conţin glucide,

vitaminele A, B, B2, B6, C, potasiu, fosfor, fier, calciu şi magneziu.

Originea speciei.

Tomatele sunt originare din America Centrală şi de Sud, Peru şi

Ecuador, specia de origine fiind Lycopersicon esculentum var. cerasiforme.

Particularităţi botanice şi biologice.

Tomatele sunt plante anuale, în condiţiile climatice ale ţării noastre. În

regiunile cu climat tropical se comportă ca plante perene.

Rădăcina tomatelor cultivate prin semănat direct în câmp, poate ajunge

până la 1 m adâncime în sol, iar în cazul culturilor înfiinţate prin răsad, pivotul

fiind rupt, rădăcina se dezvoltă în stratul arabil, necesitând udări dese.

Tulpina tomatelor are o creştere diferită, în funcţie de cultivar. Astfel

cultivarele care aparţin var. vulgare au o creştere nedeterminată (2-10 m) pe

când la var. validum, cu creştere determinată, înălţimea tulpinii oscilează între

60-100 cm. Tulpina tomatelor emite rădăcini adventive, ceea ce permite

plantarea mai adâncă a răsadurilor. De asemenea prezintă o mare capacitate de

lăstărire, formând copili la subsuoara frunzelor. Frunzele tomatelor sunt

imparipenat sectate, cu foliole dispuse alternativ. Foliolele au forma lanceolată,

ovală şi prezintă marginea întreagă sau dinţată, cu suprafaţa relativ netedă sau

gofrată, funcţie de varietate şi cultivar. Inflorescenţa este de tip cimă şi apare

162

pe internod. Există trei tipuri de inflorescenţe: neramificate, ramificate dublu,

ramificate multiple. Inserţia primei inflorescenţe este variabilă în funcţie de

cultivar, după 5-9 frunze, următoarele se formează după 3-4 frunze. Numărul

de flori în inflorescenţă variază de la 4-5 la 16-18. Floarea tomatelor este pe

tipul 5. Petalele sunt de culoare galbenă şi sunt concrescute la bază.

Polenizarea este autogamă, numai în cazuri rare (5%) este alogamă. Fructul

este o bacă cărnoasă, suculentă, de forme, mărimi şi culori diferite. Seminţele

sunt oval-rotunjite, cu perişori care le dă o culoare argintie sau mai cenuşie în

funcţie de metoda de extragere.

Cultivare omologate pentru cultură:

-pentru consum în stare proaspătă:

-timpurii: Export II F1, Ioana F1, Işaliniţa 50 F1, Solara F1, Argeş

1, Savor F1, Fortara F1, Arletta F1, Lucia F1, Hector F1, Rada F1;

-semitimpurii: Cristal F1, Mariana;

-semitârzii: Buzău 1600, Laura, Mara, Carolina;

-perntru consum în stare proaspătă şi industrialiuare:

-timpurii: Cluj 80, Precoce de Someşeni, GS 12 F1, Kristy 47;

-semitimpurii: Argeş 428, Timpurie de Argeş, Unirea, Perla

Clujului, Petra, Roxana, Ştefania, Yasmin;

-semitârzii: Buzău 22, Diana, Ace Royal.

-pentru industrilizare:

-foarte timpurii: Monor, Peto 86;

-timpurii: Sincron, Vitamina, Ferma, Primotom F1, Diablo, Early

Nemapride F1;

-semitimpurii: Buzău 47, Fakel, Vidra 533, Pavio, Ronco F1,

Lima RS;

-semitârzii: Dacia, Roma VF, Nemapride, Caspar F1, Denar,

Nema 1435, Romec 554 J, Top, Topspin F1, Vipon.

-pentru seră:

-foarte timpurii: F 247 F1;

-timpurii: Prisca F1, Selfesta F1, Berdy F1, Primador F1, Elena F1,

Amati F1, Fino F1, Romatos F1, Marissa F1, Apollo F1, Gabor F1, Gloria F1,

Romatos F1, Saturn F1, Shirley F1;

163

-semitimpurii: Cindel F1, Diva (SI) F1, Falcato F1, Garbo F1,

Marfa F1, Nemarom F1, Resyset F1, Splendid (SI) F1;

-târzii: Angela F1.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.

Tomatele sunt plante cu caracter specific termofil, intolerante faţă de

îngheţ dar în acelaşi timp sensibile la temperaturi ridicate, care împiedică

fructificare normală. Tomatele, ca plante termofile sunt condiţionate în

creşterea şi dezvoltarea lor de factorul temperatură, care este corelat cu fazele

de vegetaţie, procesele fiziologice şi biochimice. La temperatura minimă de 10-

12oC seminţele germinează în 7-14 zile, pe când la cea optimă de 25 oC în 6-7

zile. Seminţele supuse şocurilor de temperatură, prin alternanţă între valorile

optime cu temperaturi scăzute de 1-2 oC germinează mai repede, iar plantele au

rezistenţă mai mare la temperaturi mai scăzute de 10 oC. Temperaturile optime

de creştere şi dezvoltare a plantelor se situează între 22-25 oC, cele minime

între 10-12 oC, iar maxime între 30-35 oC. Temperatura optimă de germinare a

polenului este de 21-30 oC. sub 15 oC şi peste 35 oC polenul nu mai

germinează, iar florile avortează şi cad. Fructele cresc şi se dezvoltă normal la

o temperatură cuprinsă între 18-24 oC.

La temperaturi ridicate şi la intensitate luminoasă scăzută are loc

activarea puternică a respiraţiei, înregistrându-se un consum mărit de asimilate

(de scăderea cantităţii de hidraţi de carbon), în dauna creşterii şi fructificării.

Ritmul înfloririi se accelerează însă în dauna vigurozităţii acestora. Se

formează ciorchini foarte mici.

Lumina are un rol important în creşterea şi dezvoltarea plantelor de

tomate, atât sub aspectul intensităţii cât şi cel al duratei şi compoziţiei

spectrale. Cele mai mari pretenţii de lumină le au tomatele în faza de răsaduri

şi la formarea organelor de fructificare. O intensitate luminoasă scăzută şi o

durată de iluminare a soarelui sub 12 ore pe zi, determină alungirea răsadurilor,

întârzie apariţia inflorescenţelor, florile avortează şi fructele cad. Procesele

metabolice se desfăşoară normal, în funcţie de soi, la o intensitate luminoasă

între 6000-10000 lucşi şi o durată de iluminare de 16-18 ore. În prima parte a

vegetaţiei (ianuarie-martie) lumina este deficitară ca intensitate şi influenţează

negativ iniţierea primordiilor florale. Se prelungeşte perioada de la răsărire la

apariţia recoltei, producându-se malformaţii sau reţinerea diferenţierii

164

mugurilor florali, mai ales în fazele 4-8 de dezvoltare a acestora stânjenind

procesul de polenizare şi fecundare, cauzând căderea florilor. Intensitatea

luminii în sere scade mult în special în zilele cu cer acoperit şi sticlă murdară.

In zilele cu cer senin în sera cu sticlă curată radiaţia se reduce numai cu 10-

15% faţă de exterior, cu 25-35% dacă sticla este murdară şi cu 55- 65% dacă

cerul este acoperit şi sticla murdară. Pe de altă parte în tot cursul verii, în cazul

unui ciclu lung, radiaţia puternică determină supraîncălzirea spaţiului interior şi

a plantelor făcând necesară umbrirea serelor.

Tomatele, au nevoie de un regim moderat al umidităţii aerului, mai

scăzut după plantare şi mai ridicat în perioada polenizării şi a legării fructelor.

Valori excesive ale umidităţii aerului, combinate cu valori ridicate ale

temperaturii crează condiţii favorabile pentru apariţia bolilor patogene şi

fiziologice. De asemenea, poate să aibă loc o creştere luxuriantă a plantelor în

dauna fructificării. Umiditatea relativă a aerului trebuie să fie de 65-75% la

plantare şi de 55-65% la începutul fructificării. Greutatea cea mai mare a unui

fruct se obţine dacă polenizarea se face între orele 12-14 la o valoare a

umidităţii relative a aerului de 65-75%.

Pentru parcurgerea normală a etapelor în dezvoltarea mugurilor

f1oriferi, regimul de umiditate din sol trebuie să fie de 60-80% din capacitatea

de câmp. Variaţiile prea mari duc la avortarea florilor. Deficitul de umiditate

provoacă o alungire a pistilului, cu reducerea posibilităţilor de autopolenizare.

Se evidenţiază faptul că în lunile cu radiaţie puternică şi temperaturi

ridicate, în sere, cu toate măsurile de umbrire, evapotranspiraţia se intensifică,

pierderile de apă din sol cresc, ceea ce conduce la o stare de stres. Aceasta

poate fi ameliorată prin mărirea consumului de apă, deci a umidităţii din sol şi

reducerea radiaţiei. In lunile reci, când temperatura în sere poate fi mai uşor

controlată, evapotranspiraţia este redusă, caz în care pierderile de apă sunt

scăzute, ceea ce face ca umiditatea din sol să fie asigurată la parametrii

moderaţi.

Caracterul intensiv al sistemului de cultivare a tomatelor în seră reclamă nivele

mult mai ridicate de fertilizare decât la cultura în câmp.

Ingrăşămintele organice şi în primul rând gunoiul de grajd

semifermentat sunt de mare importanţă în cultivarea tomatelor în sere atât prin

165

conţinutul lor bogat în micro şi macroelemente cât şi prin efectul lor asupra

structurii solului.

Prin tehnologiile actuale de cultură a tomatelor în sere se recomandă

aplicarea anuală a 80-100 t/ha gunoi semifermentat, pe solurile cu conţinut

normal de materie organică şi 120-150 t/ha pe cele mai slab asigurate cu

materie organică.

Datorită influenţei unor factori de mediu cum sunt luminozitatea,

temperatura, regimul de umiditate din sol şi din aer precum şi cerinţele de

nutriţie specifice hibrizilor cultivaţi, se impune ca substanţele nutritive să se

găsească în soluţia solului într-un anumit raport ce diferă pe parcursul

perioadei de vegetaţie.

Tehnologia de cultură a tomatelor

Cultura tomatelor se situează pe primul loc în cadrul legumiculturii din

ţara noastră.

Culturile se efectuează în cămp, protejate şi forţate, având fiecare

anumite particularităţi tehnologice.

Cultura tomatelor în câmp

Se organizează pentru producţia timpurie, de vară şi de tomană.

În asolament tomatele urmează după leguminoase, cucurbitaceae,

bulboase, rădăcinaose şi după cereale în asolamentul mixt.

Pregătirea terenului cuprinde o suită de lucrări aplicate toamna şi

primăvara, comune tuturor culturilor de tomate.

Lucrările efectuându-se mecanizat cu consum mare de carburanţi există

preocupări de reducere a acestor consumuri prin execuţia de lucrări simultane.

Cultura timpurie se practică cu cele mai bune rezultate în sudul, sud-

estul şi vestul ţării unde se şi cultivă cu pondere mare circa 35% din totalul

suprafeţei. Terenurile cele mai potrivite sunt cu textură uşoară, cu expoziţie

sudică, fertite de vânturile dominante din zonă.

Pentru cultura tomatelor timpurii se aleg terenurile cu textură luto-

nisipoasă, cu expoziţie sudică, adăpostite contra vânturilor, plane sau cu o

pantă uşoară, favorabilă irigării pe rigole lungi.

Pregătirea terenului se face cu multă grijă, din toamnă. După

desfiinţarea culturii anterioare se execută mobilizarea terenului în vederea

166

nivelării de exploatare. În mod normal, fertilizarea de bază trebuie efectuată în

funcţie de datele furnizate de cartarea agrochimică. Orientativ se pot aplica 30-

40 t/ha gunoi de grajd nefermentat, 250-300 kg/ha superfosfat şi 100-150 kg/ha

sulfat de potasiu. Îngrăşămintele sunt încorporate în sol prin arătura adâncă de

28-30 cm, care se lasă în brazdă crudă.

Primăvara, după ce terenul s-a zvântat, se întreţine arătura până la

plantare, cu grapa cu discuri sau cultivatorul şi se administrează 150 kg/ha

azotat de amoniu, 150 kg/ha superfosfat şi 75 kg/ha sulfat de potasiu.

Erbicidarea se face cu Treflan 24 EC 3-5 l/ha, care se aplică înainte de plantare

cu 5-6 zile şi se încorporează în sol la 6-8 cm, odată cu îngrăşămintele chimice

sau cu Galex 500 EC, care se administrează după aplicarea şi încorporarea în

sol a îngrăşămintelor chimice. Rezultate foarte bune în combaterea buruienilor

graminee anuale şi perene se obţin postemergent cu erbicidul Pantera 40 EC

0,75-2,0 l într-o cantitate de 200-300 l apă/ha, fiind aplicat când buruienile

anuale au 2-4 frunze iar cele perene până la 25-30 cm înălţime.

Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de

104 cm.

Răsadurile se produc în sere înmulţitor, sere acoperite cu materiale

plastice încălzite sau răsadniţe calde în funcţie de posibilităţi. Semănatul se

face cu 45-55 zile înainte de plantare, în mod obişnuit între 20 februarie şi 1

martie, folosind 250 g sămânţă pentru producerea răsadului pentru un hectar

cultură comercială. Pentru a mări precocitatea, seminţele se tratează cu

procaină 10 ppm timp de 4 ore sau Atonic 1:2000 timp de 12 ore. Se seamănă

des în rânduri, la 5 cm distanţă între ele, iar pe rând la 1-1,5 cm. Pentru

producerea răsadurilor necesare plantării unui hectar se vor semăna 40 m2, cu

6-7 g sămânţă/m2.

Răsadul se repică în cuburi nutritive de 7x7x7 cm sau se produce prin

semănat direct în ghivece. Pentru repicat este nevoie de o suprafaţă de 350-400

m2 răsadniţe.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele obişnuite: dirijarea

factorilor de vegetaţie, asigurarea luminii necesare, corelarea temperaturii cu

lumina, fertilizarea fazială cu soluţii de fertilizanţi în concentraţie de 0,4-0,5%,

tratamente împotriva bolilor şi dăunătorilor. Pentru evitarea alungirii

răsadurilor, în faza de 3-4 frunze adevărate, se fac tratamente cu retardanţi de

167

creştere. Cu 10-12 zile înainte de plantarea răsadurilor în câmp se face călirea

acestora prin scăderea umidităţii şi a temperaturii.

Plantarea în câmp se face în momentul în care temperatura în sol, la

adâncimea de 10-15 cm, se stabilizează la 12ºC şi când pericolul brumelor

târzii a trecut (25 aprilie – 5 mai). Pe stratul înălţat de 104 cm se plantează 2

rânduri distanţate la 70 cm sau 80 cm, iar între plante pe rând distanţa este de

25 cm sau 30 cm, realizându-se desimi cuprinse între 40.000 şi 50.000

plante/ha. Plantarea se face manual în mod obişnuit pe suprafeţe mici, sau

mecanizat cu maşina de plantat răsaduri. Adâncimea de plantare este până la

prima frunză adevărată. Răsadul alungit se plantează culcat în lungul răndului.

După plantare la fiecare plantă se aplică 1-2 l apă pe suprafeţe mai mici, sau pe

rigole, cu norme de 150-200 m3/ha pe suprafeţe mari, pentru a asigura

prinderea plantelor.

Lucrările de îngrijire sunt destul de complexe, unele având caracter

general, iar altele caracter special.

La 3-5 zile după plantare se face completarea golurilor, manual, cu

răsad de calitate, din acelaşi cultivar şi de aceeaşi vârstă cu cel folosit iniţial la

plantare.

Afânarea solului se realizează prin efectuarea de praşile mecanice şi

manuale de 3-4 ori, ocazie cu care sunt distruse şi buruienile necombătute de

erbicide.

Irigarea culturilor de tomate este corelată cu fazele de creştere şi

dezvoltare a acestora. După udarea de plantare, următoarea udare se face la 4-5

zile, a treia după înfloritul primelor două inflorescenţe, a patra şi următoarele la

interval de 8-10 zile. Normele de udare sunt cuprinse între 200-400 m3/ha apă.

Udărirele se intensifică în faze de formare şi creştere a fructelor.

Se aplică două fertilizări, prima imediat după apariţia primelor fructe cu

50 kg/ha azotat de amoniu şi 50 kg/ha sulfat de potasiu, iar a doua la 15-20 zile

după prima, când se aplică 120 kg/ha azotat de amoniu, 100 kg/ha superfosfat

şi 75 kg/ha azotat de amoniu.

Tratamentele împotriva bolilor şi dăunătorilor au o mare importanţă.

Dintre boli, mai frecvente sunt: mana (Phytophthora infestans), pătarea

frunzelor şi băşicarea fructelor (Xanthomonas campestris pv. vesicatoria),

pătarea pustulară (Pseudomonas syringe pv. tomato), pătarea brună (Alternaria

168

dauci f. sp. solani), septorioza (Septoria lycopersici), pătarea cafenie

(Cladosporium fulvum), antracnoza (Colletotrichum atramentarium), iar dintre

dăunători: păduchele solanaceelor (Macrosiphon euphorbiae), gândacul din

Colorado (Leptinotarsa decemlineata) şi omida fructelor (Helicoverpa

armigera).

Lucrările de îngrijire cu caracter special, de dirijare a creşterii şi

fructificării cuprind: copilitul, care se face radical, lăsându-se doar tulpina

principală, cârnirea tulpinii după 3-4 inflorescenţe, la 2 frunze deasupra ultimei

inflorescenţe. În unele cazuri se poate lăsa primul copil prefloral cu o

inflorescenţă, iar tulpina principală 3 inflorescenţe. În primăverile răcoroase,

pentru evitarea avortării florilor se pot face tratamente cu stimulatori de

fructificare (2,4 D – 0,5 mg/l). Pentru accelerarea coacerii se utilizează soluţii

de Ethrel (200-250 ppm), pulverizate fin pe plante, când fructele din prima

inflorescenţă au diametrul de 2-2,5 cm. Susţinerea plantelor se face pe araci sau

spalier cu o sârmă. În cazul apariţiei pericolului brumelor târzii de primăvară se

iau măsuri de protecţie a culturilor prin realizarea perdelelor de fum din

brichete fumigene sau prin arderea diferitelor gunoaie.

Recoltarea începe după 15-20 iunie, se face manual, eşalonat la 3-5 zile,

până la sfârşitul lunii iulie, chiar începutul lunii august. În funcţie de destinaţia

producţiei, fructele se recoltează la diferite grade maturare. După recoltare,

fructele se sortează, se calibrează şi se ambalează conform standardelor

recunoscute.

Cultura de vară-toamnă

Prin răsad are ponderea cea mai mare în cadrul culturilor de câmp,

producţie fiind destinată consumului proaspăt din timpul verii şi toamna

precum şi pentru industrializare.

Răsadul se produce în solarii încălzite, vârsta acestuia fiind 40-45 zile.

Se seamănă la jumătatea lunii martie, mai rar astfel încât să rezulte 250-300

plante/m2, norma de sămânţă fiind aceeaşi ca şi la tomatele timpurii. Se aplică

lucrările de îngrijire obişnuite.

Plantarea răsadurilor are loc în etape, de la începutul lunii mai (culturi

de vară) până la începutul lunii iunie (culturi de toamnă), în vederea eşalonării

producţiei. Schema de plantare este tot cu 2 rânduri pe brazda înălţată ca şi la

169

culturile timpurii, dar distanţa între plante se măreşte la 25 cm pentru culturile

de vară şi la 30-35 cm pentru cele de toamnă.

Lucrările de îngrijire cu caracter general sunt aceleaşi ca şi la tomatele

timpurii, aplicându-se cantităţi de îngrăşăminte calculate pentru producţii mai

mari. Norma de irigare se măreşte la 2800-4200 m3/ha şi se aplică în 6-8 udări,

care sunt mai frecvente în perioada de fructificare. La coacerea fructelor se udă

moderat şi constant, pentru a evita crăparea fructelor.

Lucrările speciale se aplică numai dacă se cultivă cultivare cu creştere

nedeterminată. În culturile de vară şi toamnă destinate industrializării, se

folosesc deobicei soiuri cu creştere determinată sau semideterminată care nu se

cârnesc şi nu se copilesc.

Recoltarea are loc la jumătatea lunii iulie până în luna spectembrie

inclusiv la culturile de vară şi de la începutul lunii august până în octombrie la

cele de toamnă, cu posibilităţi de restrângere a perioadei de recoltare prin

aplicarea cârnitului.

Producţiile obţinute ocilează între 35-50 t/ha.

Cultura prin semănat direct în cămp

Se practică cu precădere la culturile cu producţie pentru industrializare.

Se pretează la mecanizarea integrală a lucrărilor de la înfiinţare până la

recoltare, ceea ce influenţează pozitiv eficienţa economică. În vederea

recoltării mecanizate se folosesc soiuri cu creştere determinată, cu port erect, şi

cu coacere simultană a fructelor.

Semănatul are loc în 2-3 etape din 5-10 aprilie până în 20 mai, în vedrea

eşalonării producţiei. Norma de sămânţă este de 1,5 kg/ha. Se seamănă 2

rânduri pe strat, la distanţa de 40-50 cm între cele două rânduri astfel ca

plantele în creştere să nu depăşescă coronamentul.

Răritul se execută când plantele au 2 frunze adevărate, la distanţa de 15-

25 cm în funcţie de vigoarea soiului. În continuare se aplică lucrări cu caracter

general ca şi la celelalte culturi. Nu se fac lucrări speciale asupra plantelor.

Perioada de recoltare diferă în funcţie de durata de vegetaţie a soiului,

de epoca de înfiinţare a culturii şi de metoda de recoltare, începând din luna

august până la căderea brumelor. Producţiile obţinute 30-70 t/ha.

170

Cultura protejată în solarii şi tunele

Ponderea cea mai mare o au culturile înfiinţate în solarii primăvara.

Înfiinţarea acestor culturi se face la sfârşitul lunii martie şi durează până în luna

iulie pentru ciclul scurt sau până în luna septembrie pentru ciclul de producţie

prelungit.

Pregătirea terenului în solarii se face toamna şi primăvara, în mod

asemănător ca la tomatele timpurii în câmp, dar cu unele particularităţi.

Cantităţile de îngrăşăminte organice (50-70 t/ha) şi minerale aplicate se

dublează, ajungându-se la 300-500 kg/ha superfosfat şi 150-200 kg/ha sulfat de

potasiu, cu aplicare o dată la 2-3 ani.

Mobilizarea adâncă a solului la 28-30 cm se face cu MSS – 1,4 sau la

casma pe suprafeţe mai mici. O dată la 3-4 ani este bine să se facă subsolajul la

adâncimea de 40-50 cm. În eventualitatea cultivării solarului cu salată, spanac

sau ceapă verde se continuă cu mărunţirea terenului, modelarea în straturi

înălţate şi înfiinţarea acestor culturi. Primăvara, cât mai devreme posibil, în

funcţie de condiţiile climatice concrete ale aerului, mai ales dacă avem culturi

înfiinţate din toamnă, se va face acoperirea solarului cu folie de polietilenă,

asigurându o bună etanşeizare. Dacă sunt înfiinţate culturi din toamnă, acestea

se udă, se fertilizează şi eventual se recoltează.

Dacă nu sunt culturi, solul se mărunţeşte cu freza, se dezinfectează cu

Lindatox 5 G – 30 kg/ha sau Galithion – 20-25 kg/ha şi se fertilizează cu 300

kg/ha Complex III. Cu 6-8 zile înainte de plantare, terenul se erbicidează cu

Galex 500 EC – 6 l/ha sau Treflan 24 EC - 4-6 l/ha, în 450-500 l apă/ha.

Terenul se modelează în straturi înălţate cu lăţimea la coronament de 94

cm sau în biloane echidistante la 70 cm.

Producerea răsadului se face în sere înmulţitor, cu însămânţarea la 10-

20 I, astfel ca vârsta răsadului la plantarea din 20 III să fie de 50-55 zile.

Răsadurile se repică în ghivece din plastic sau în cuburi nutritive de 7x7x7 cm.

Lucrările de îngrijire a răsadurilor sunt cele generale pentru această verigă

tehnologică.

Plantarea are loc între 20 III şi 5 IV, când în sol se realizează cel puţin

10-120C. Schema de plantare este de 70 x 25 cm la ciclul scurt şi 70 x 35 cm la

ciclul prelungit.

Lucrările de îngrijire prezintă o complexitate mai mare decât în câmp.

171

Completarea golurilor se face în primele 10 zile de la plantare cu răsad

din acelaşi cultivar, păstrat în acest scop, pentru a realiza o cultură încheiată.

Solul se menţine afânat şi curat de buruieni prin praşile repetate,

aplicate manual sau mecanic (la începutul culturii). Primul prăşit manual se

face la 10-12 zile de la plantare. Următoarele praşile se repetă la interval de 10-

15 zile, în funcţie de caz.

Fertilizarea fazială se face în două etape: la legarea fructelor în prima

inflorescenţă şi la a doua inflorescenţă. La tomatele cultivate în ciclul scurt se

aplică o fertilizare cu 300 kg/ha azotat de amoniu la legarea fructelor din etajul

al treilea, care se repetă la legarea celei de a cincea, dar la ciclul prelungit.

Tomatele cultivate în solar se irigă diferenţiat, în jur de 10-12 udări

pentru ciclul scurt şi 14-16 udări pentru ciclul prelungit. La început normele de

udare sunt mai mici (200-250 m3/ha pentru a nu răci solul), iar pe măsură ce se

încălzeşte şi plantele cresc, normele se măresc (350-400 m3/ha).

Susţinerea plantelor se face la circa 20 zile de la plantare, pe spalier cu

o singură sârmă la ciclul scurt sau cu sfori mai lungi, susţinute de sârme fixate

pe scheletul solarului, la ciclul prelungit.

Săptămânal se face copilitul radical când copilii au maximum 5 cm

lungime. La ciclul scurt cârnitul se face după 3-4 inflorescenţe, iar la cel

prelungit după 7-8 inflorescenţe.

Defolierea se face repetat, pe măsură ce frunzele de la bază se

îngălbenesc.

În condiţii de nebulozitate şi temperaturi scăzute se iau măsuri pentru

stimularea polenizării, a legării şi creşterii fructelor. Se folosesc produsele:

Tostim – 3,3%, Atonic L.C. – 1:4000 la 20 de zile de la plantare, No-seed -

0,1% sau Tomafix L.C. – 0,09%. Inflorescenţele se tratează prin îmbăiere sau

pulverizare, când 2-4 flori sunt deschise. Lucrarea se repetă la 4-5 zile. În mod

obişnuit se stimulează primele două inflorescenţe şi numai în situaţii speciale

cea de-a III-a.

Pentru a grăbi coacerea fructelor şi creşterea producţiei timpurii se fac

tratamente cu Ethrel sau Romthrel, în concentraţie de 250 ppm, când fructele

din prima inflorescenţă au diametrul de 2,5 cm.

Recoltarea se face eşalonat din ultima decadă a lunii mai până la

sfârşitul lunii iunie pentru ciclul scurt şi de la începutul lunii iunie până în

172

septembrie pentru ciclul prelungit. Producţia obţinută oscilează între 40-50 t/ha

în ciclul scurt şi 60-70 t/ha în ciclul prelungit.

10.2.ARDEIUL – Capsicum annuum L.

Familia Solanaceae

Importanţa culturii

Valoarea alimentară şi economică a ardeiului constă în faptul că

participă la diversificarea sortimentului de legume în tot timpul anului. Ardeii

se remarcă prin conţinutul mare de vitamine, zaharuri, săruri minerale de fosfor

şi de calciu.

Originea şi aria de răspândire

Ardeiul este originar din America Centrală, în Europa a fost adus în

secolul al XVI-lea şi s-a răspândit mai întâi în Potugalia, Spania, Italia, Franţa,

etc.

Particularităţi biologice

Ardeiul este o plantă anuală, în condiţiile ţării noastre şi bienală sau

chiar perenă în zonele de origine.

Rădăcina principală este pivotantă cu numeroase rădăcini secundare

care se ramifică în straturile superficiale ale solului.

Tulpina este ramificată simpoidal formând tufe compacte care în

condiţii de câmp au înălţimea de 40-80 cm. În cultura de seră tulpina creşte mai

viguroasă, ajungând la înălţimi de 1,5-2,0 m, dar rămâne erbacee de aceea

plantele sunt palisate.

Frunzele sunt simple, peţiolate cu limbul cordiform sau lanceolat, în

funcţie de varietate.

Florile sunt solitare sau dispuse câte 2 la locul de ramificare a tulpinii,

alcătuite pe tipul 5. Fecundarea este autogamă, cu procent ridicat de alogamie

(10-20%). Fructul este o bacă falsă de forme şi dimensiuni diferite în funcţie de

varietate şi soi.

Seminţele de culoare galbenă cu formă rotund-turtită.

Cultivare omologate pentru cultură:

-la ardeiul gras: -foarte timpurii: Blondy F1;

173

-timpurii: Ceres, De Şiria, Delta F1, Denis F1;

Edesalma, Flamingo F1, Işalniţa 85 V, Miniş 27;

-semitimpurii: Andra, Arlequin F1, Aroma, Atlas

F1, Bianca F1, Cristal, Dolmy F1, Export (SI), Galben

superior;

-semitârzii: Mihaela, Opal, Tarog;

-târzii: Uriaş de California.

-la ardeiul lung: Lung românesc, Arad 5B, Albineţ, Kapia de Kurovo,

Siret, Oranj, Lung de Işalniţa, Silvia B, Carmen B, Cosmin;

-la ardeiul gogoşar: Simultan, Auriu, Carmin, Globus, Granat, Rubin,

Splendid, Superb, Titan, Meteorit, Neptun;

-la ardeiul iute: De Arad, Picant, Arădean, Portocaliu;

-la ardeiul de boia: Arad 5, Arad 6.

Relaţile cu factorii de vegetaţie

Ardeiul are cerinţe mari faţă de căldură. Temperatura minimă de

germinare a seminţelor este de 14-150C iar optima de 25-280C. Nivelul optim

de temperatură la care plantele cresc şi fructifică bine este 22-250C.

Ardeiul reacţionează sensibil în raport cu intensitatea luminii,

necesitând pentru fructificare minimum 8000 de lucşi. Insuficienţa luminii

duce la prelungirea exagerată a perioadei de vegetaţie, fomarea unui număr

redus de frunze iar florile cad în faza de boboc.

Consumul de apă a plantelor de ardei diferă în funcţie de fenofază. Este

necesară asigurarea unui plafon de umiditate în sol de 65-75% din capacitatea

de câmp la începutul vegetaţiei şi de 80-90% în perioada fructificării.

Ardeiul are cerinţe ridicate faţă de hrana minerală, necesită o bună

aprovizionare a solului cu elemente nutritive, aplicate sub forma

îngrăşămintelor organice şi chimice.

Solurile cele mai potrivite pentru cultura ardeiului sunt cele uşoare,

nisipo-lutoase, cu reacţie neutră sau uşor acidă (pH =6,8).

Tehnologia culturii ardeiului

Cultura ardeiului în câmp

Culturile de ardei gras, gogoşar şi lung au o tenologie asemănătoare, cu

diferenţe puţine.

174

Pregătirea terenului din toamnă se face asemănător ca la tomatele de

vară-toamnă,dar cu cantităţi sporite de gunoi de grajd (25-40 t/ha). Primăvara

se aplică lucrările asemănătoare celor menţionate la tomate.

Ardeiul se cultivă numai prin plantarea de răsaduri. Se seamănă la

sfârşitul lunii februarie începutul lunii martie, astfel ca la plantare răsadul să

aibă vârsta de 60-65 zile. De obicei se seamănă rar (400 plante/m2) şi nu se mai

repică. Numai în cadrul culturilor timpurii de ardei gras se face repicatul în

cuburi. Cantitatea de sămânţă necesară producerii răsadurilor pentru 1 ha este

de 1,2-1,5 kg. Lucrările de întreţinere a răsadurilor sunt cele generale pentru

această verigă tehnologică.

Plantarea începe în prima decadă a lunii mai, când în sol se realizează

cel puţin 150C. Schema de plantare este de 70 x 20 cm la ardeiul gras şi 18 cm

la ardeiul lung. Lucrările de îngrijire constau în completarea golurilor după 10

zile de la plantare, efectuarea a 3-4 praţile mecanice şi 2 manuale, irigarea,

fertilizarea fazială de 3-4 ori, combaterea bolilor şi dăunătorilor.

După plantare pentru asigurarea prinderii răsadurilor, nu se mai udă 10-

14 zile pentru favorizarea înrădăcinării mai profunde, în continuare, până la

fructificare se udă la intervale de 7-10 zile cu norma de 250-300 m3 apă/ha.

Recoltarea se face la maturitatea tehnică la ardeiul gras începând cu

prima decadă a lunii iulie şi la maturitatea fiziologică la ardeiul gogoşar, lung

şi de boia, începând cu a doua decadă a lunii august continuând până în luna

octombrie. Producţiile medii obţinute 25-30 t/ha la ardeiul gras, gogoşar şi lung

şi 7-10 t/ha la ardeiul iute şi de boia.

Cultura ardeiului gras în solarii

Pregătirea de bază a solului se face ca şi după tehnologia prezentată la

cultura de tomate. Răsadul se produce în sere încălzite prin repicare în cuburi

sau ghivece nutritive, astfel ca la plantare să aibă vârsta de 60 zile. Pentru

producerea răsadului necesar înfiinţării unui hectar cultură comercială este

necesară o cantitate de 0,8 kg.

Plantarea are loc atunci când sol se realizează cel puţin 14-150C (luna

aprilie). Schema de plantare recomandată în toate tipurile de solarii este de

60+40/30-35 cm asigurându-se între 60000-67000 plante/ha.

Lucrările de întreţinere a culturii sunt mai complexe decât în câmp.

Astfel, numărul udărilor creşte la 20; fertilizarea se face în 6 etape, cu câte 400

175

kg/ha Complex III la primele 4 etape şi câte 100-120 kg/ha azotat de amoniu şi

80-100 kg/ha sulfat de potasiu în ultimele două reprize.

Plantele se copilesc lăsându-se 2-3 ramificaţii care se palisează pe câte

o sfoară. Se suprimă butonii florali apăruţi la prima ramificare. Lăstarii care

apar pe ramificaţiile reţinute se ciupesc după apariţia a 1-2 flori. Cu cica 40 de

zile înaintea încheierii ciclului de vegetaţie, plantele se cârnesc prin suprimarea

vârfului de creştere. Pe măsură ce plantele înaintează în vegetaţie se practică şi

defolierea la bază, prin suprimarea frunzelor îmbătrânite şi bolnave.

Recoltarea are loc la începutul lunii iunie şi durează până în septembrie.

Producţiile obţinute oscilează între 35-40 t/ha.

10.3.PĂTLĂGELELE VINETE – Solanum melongena L.

Familia Solanaceae

Importanţa culturii

Deşi au valoare alimentară mai redusă decât alte legume, se remarcă

totuşi printr-un conţinut apreciabil de hidraţi de carbon, proteine, vitamina A,

B1 şi B2, săruri minerale.

Originea şi aria de răspândire

Originare din India şi Birmania, în Europa au fost introduce în cultură

abia în secolul al XVII-lea, mai întâi în Grecia şi Italia, apoi şi în alte ţării din

sudul şi răsăritul Europei.

Particularităţi botanice

Vinetele sunt plante anuale, cu rădăcini răspândite în stratul superficial

al solului (20-40 cm) şi reprezintă numai 2% din greutatea plantei.

Tulpina este ramificată simpoidal formând tufe cu înălţimea de 0,4-0,8

m în condiţii de câmp, menţinându-se în poziţie verticală.

Frunzele sunt mari, peţiolate, cu limbul oval, cu marginea întreagă sau

lobată şi nervuri de culoare violacee.

Florile se formează la subsioara frunzelor, sunt solitare de culoare

violacee. Polenizarea este autogamă cu 10-30% procent de alogamie.

Fructul, o bacă mare, are forme şi culori diferite la maturitatea de

consum în funcţie de soi, de la violaceu deschis până la negru violaceu.

176

Seminţele sunt mici turtite de culoare galben-maronie.

Cultivare omologate pentru cultură:

-timpurii: Narcisa F1, Drăgaica F1, Rima F1;Andra F1;

-semitimpurii: Amurg, Bucureştene, Contesa, Lidia F1, Lucia, Pana

corbului 36; Daniela; Fabina F1; Rona;

-semitârzii: Viorica; Long Violet.

Relaţiile plantelor cu factorii de vegetaţie

Vinetele sunt deosebit de pretenţioase faţă de factorii de vegetaţie.

Temperatura minimă de încolţire a seminţelor este de 14-150C iar optima de

25-300C. Plantele vegetează şi fructifică bine la temperaturi între 23-320C, în

funcţie de luminozitate şi fenofază. Temperaturile maxime pe care le suportă

sunt de 38-400C.

Faţă de lumină vinetele sunt foarte pretenţioase, necesitând pentru

fructificare cel puţin 8000-10000 lucşi.

Umiditatea pentru vinete trebuie menţinută în sol în mod constant la 75-

85% din capacitatea de câmp, astfel se obţin producţii mici şi de slabă calitate.

Manifestă pretenţii mari faţă de sol, dând rezultate bune pe solurile

fertile, bine structurate şi drenate, care se încălzesc uşor cu pH cuprins între

6,5-7. Nutriţia minerală trebuie bine dirijată, vinetele fiind mari consumatoare

de elemente nutritive.

Tehnologia culturii vinetelor

Cultura vinetelor în câmp

Terenul se pregăteşte ca şi pentru ardei, dar cu cantităţi diferite de

îngrăşăminte. Din toamnă se încorporează în sol 30-40 t/ha gunoi de grajd şi

îngrăşăminte chimice greu solubile pe bază de fosfor şi potasiu, care se

încorporează printr-o mobilizare adâncă a solului la 28-30 cm. Primăvara se

aplică îngrăşăminte chimice uşor solubile pe bază de azot care se încorporează

la pregătirea superficială a terenului.

Erbicidarea se poate face cu Balan 6-8 l/ha sau cu Dymid 6-7 kg/ha,

aplicate cu 7-8 zile înaintea plantării.

Producerea răsadului se face în sere înmulţitor sau solarii încălzite.

Cantitatea de sămânţă necesară pentru producerea răsadului pentru înfiinţarea 1

ha de cultură comercială este de 0,8-1,0 kg. Epoca de semănat este 20 II-1 III.

177

răsadul se repică în cuburi nutritive. Factorii de vegetaţie se asigură în optim

pentru realizarea de răsad viguros şi sănătos. Vârsta răsadului la plantare

trebuie să fie între 55-60 zile.

Plantarea are loc între 5-20 V, după schema de plantare 70 x 28-30 cm,

asigurându-se o desime de 40-50000 plante/ha.

Fertilizarea extraradiculară cu F 231 şi F 411 în soluţie de 0,5%, 1000

l/ha, aplicate în luna iunie.

Recoltarea se eşalonează din 10-15 iulie până în luna octombrie. Se fac

recoltări dese la 3-4 zile pentru a preîntâmpina îmbătrânirea fructelor.

Producţiile medii realizate oscilează între 25-30 t/ha.

Cultura vinetelor în solar

Este stimulată de rezultate economice deosebit de favorabile.

Terenul şi solariile se pregătesc ca şi pentru tomate. Răsadul se produce

în sere înmulţitor, prin semănat des urmat de repicat. Epoca de semănat este

10-15 II, folosind 0,7-0,8 kg sămânţă, pentru producerea răsadului pentru 1 ha

cultură comercială. Vârsta răsadului la plantare este de 50-55 zile.

Plantarea are loc în intervalul calendaristic 10-15 IV, când în sol s-au

realizat cel puţin 150C. Schema de plantare este de 2 rânduri pe brazda înălţată

la 70 cm iar distanţa între plante pe rând este de 40 cm, rezultând circa 35000

plante la hectar.

Pe parcursul perioadei de vegetaţie se fac 4-5 fertilizări faziale la

interval de 20-25 zile începând după 30 zile de la plantare.

Plantele se copilesc lăsându-se 3-4 ramificaţii mai viguroase. Lăstarii de

rod apăruţi pe ramificaţii se ciupesc după 2-3 flori.

Recoltarea începe la jumătatea lunii iunie şi durează până în septembrie,

producţiile medii sunt de 35-45 t/ha.

178

CAPITOLUL XI

CULTURA PLANTELOR LEGUMICOLE DIN GRUPA

BOSTĂNOASELOR

11.1.CASTRAVETELE - Cucumis sativus L.Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.

Castravetele este o plantă legumicolă care se cultivă în câmp, sere,

solarii şi răsadniţe, asigurând eşalonarea consumului pe o perioadă cât mai

îndelungată de timp. Fructele se consumă la maturitatea tehnică, fiind mult

apreciate în alimentaţie pentru însuşirile şi conţinutul diversificat în principii

nutritive, cât şi pentru efectul terapeutic.

Originea şi aria de răspândire.

Castravetele îşi are originea în sudul Asiei (India, Indochina, China,

etc.) şi în sudul Africii, fiind una dintre cele mai vechi plante de cultură,

practicarea acesteia datând de cca.3000 ani î.e.n.

Particularităţi biologice.

Castravetele este o plantă anuală, erbacee, cu un sistem radicular slab

dezvoltat şi cu tendinţa de creştere spre suprafaţa solului, având cerinţe

deosebite faţă de aer. Masa mare de rădăcini se dezvoltă la 20-30 cm adâncime

în sol, astfel explicând cerinţele mari ale speciei faţă de umiditate şi aer în

stratul superficial, pe întreaga durată de vegetaţie. Rădăcinile se refac greu

dacă sunt rănite, plantele suportând mai greu transplantarea.

Tulpina este târâtoare sau urcătoare, fistuloasă, foarte fragilă când este

tânără, devenind viguroasă şi parţial lemnificată pe măsură ce se maturează.

Are o lungime de 2,5-3,0 m, este pubescentă şi prevăzută cu cârcei ce ajută la

agăţare. În contact cu solul tulpina emite uşor rădăcini adventive, aspect

important pentru formele de cultură cu dirijarea tulpinilor pe orizontală (câmp,

răsadniţe), dând posibilitatea plantelor de a se aproviziona suplimentar cu apă

şi săruri minerale.

179

Lăstarii apar după 20-30 zile de la semănat, iar prin ciupirea repetată a

vârfurilor de creştere apar ramificaţii de ordin superior, pe care se formează

mai multe flori femele.

Frunzele sunt mari, trilobate sau pentalobate, dispuse altern şi acoperite

cu perişori glandulari, aspri.

Florile sunt unisexuat monoice, dispuse câte 3 - 5 la un loc, la

subsuoara frunzelor, sunt gamopetale, cu corola de culoare galbenă şi în formă

de pâlnie. Florile femeieşti au ovarul inferior ce îmbracă forma viitorului fruct,

iar cele bărbăteşti sunt pedunculate, cu corola mai mare, apar întotdeauna

înaintea celor femeieşti şi în număr mai mare pe tulpina principală.

Polenizarea este alogamă, entomofilă, mai rar anemofilă, iar în cazul

unei polenizări incomplete fructele se deformează.

Fructul este o melonidă, alungită, de forme, dimensiuni şi culori diferite

în funcţie de cultivar, prevăzut cu ridicături semisferice (broboane) care uneori

au perişori. Fructele au 3-5 loji ce conţin seminţe.

Seminţele sunt turtite, alungit ovoide, înguste spre ambele extremităţi,

de culoare alb-gălbuie şi sunt mai bine dezvoltate la baza fructului.

Cultivare omologate:

Pentru culturi în câmp, solarii şi adăposturi:

a)cu fructe tip cornichon.:

-foarte timpurii: Regal F1, Renato F1;

-timpurii: Regal F1, Adonis, Mathilde F1, Marinda F1, Cornişa,

Mondial, Obelisc, Parker F1, Premier F1, Cornichon, AG 1204 F1, Anka

F1,Cornisem F1, Millenium F1, Sonet.

-semitimpurii: Asterix F1, Levina F1, Cornibac F1, Record, Rita

F1,Octopus F1, Cornisa F1, Cornirom F1, Leon F1, Lord, Octopus F1, Partha F1,

Rita F1, Samurai;

-semitârzii: Alibi F1, Meresto F1, Royal F1;

b)cu fructe semilungi:

-foarte timpurii: Corvin F1;

-timpurii: Topaz, Magic;

-semitârzii: Astreea F1, Select;

180

Hibrizi pentru culturi în sere:

a) cu fructe lungi şi semilungi:

-foarte timpurii: Famosa F1, Floriade F1, Han F1;

-timpurii:, Farbio F1, Tyria F1, Preferex F1, Pyralis F1, Sombrero F1,

Farbio F1, Nevada F1, Pedroso F1, Akito F1,Beluga F1, Long John F1;

-semitimpurii: Elka F1, Fitness F1, Kamaron F1, Dalibor F1, Favorit F1;

-semitârzii: Mustang F1, Astreea;

-târzii: Jazzer F1.

c) cu fructe tip cornichon :

-timpurii: Meteor F1, Pasadena F1, Pasamonte F1, Ophix F1, Selena F1,

Bianca F1, Crispina F1, Mathilde F11;

-semitimpurii: Campion F1.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.

Căldura – este unul din factorii de primă condiţie pentru desfăşurarea

normală a proceselor metabolice şi obţinerea de producţii la nivelul

potenţialului productiv al cultivarelor.

În funcţie de faza de vegetaţie temperatura optimă se situează între 25 ±

7 ºC. Temperatura minimă de germinare a seminţelor este de 15-16 ºC.

Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28 ºC, cu o medie în 24 ore (zi şi

noapte) mai mare de 15 ºC pe întreaga perioadă de vegetaţie (în culturile din

câmp). Nivelul maxim de suportabilitate este de 30-35 ºC, peste aceste valori

plantele îşi diminuează sau chiar îşi încetinesc creşterea, aceleaşi aspecte se

manifestă şi în cazul valorilor de sub 15 ºC. În sol temperatura trebuie

menţinută cu 2-3 ºC mai mare decât cea a aerului, pentru o cât mai bună

vegetaţie.

Lumina cu o intensitate de 12.000–15.000 lucşi, influenţează favorabil

procesele fiziologice, castraveţii fiind plante de zi scurtă (12 ore lumină) dar de

intensitate ridicată. O intensitate şi durată mare de iluminare grăbesc procesul

de îmbătrânire şi slăbesc potenţialul de rodire, iar insuficienţa luminii

determină alungirea plantelor şi reduce capacitatea de fructificare.

Umiditatea, atât din sol cât şi cea din aer trebuie menţinută la nivelurile

cerute de plante, pe faze de vegetaţie, insuficienţa ducând la oprirea creşterii,

apariţia unui număr mai mare de flori mascule, deformarea fructelor şi apariţia

gustului amar al acestora.

181

Nivelul optim în sol trebuie menţinut la 75-80 % din I.U.A. şi de 85-90

% în aer. La o umiditate mai mare în sol, asociată cu o temperatură ce scade

sub 10 ºC, absorbţia la nivelul sistemului radicular nu are loc şi apare seceta

fiziologică.

Aerul prezintă o importanţă deosebită pentru castraveţi, atât în sol cât şi

în atmosferă, fapt pentru care culturile din câmp şi în special cele timpurii se

recomandă a se efectua între perdele de plante cu port înalt. Rădăcinile

plantelor sunt deosebit de sensibile la lipsa aerului din sol, fapt ce influenţează

dezvoltarea lor în stratul superficial şi ca atare solul trebuie menţinut în

permanenţă afânat în vederea aerisirii. Trebuie evitată tasarea solului, iar

praşilele se fac superficial.

Solurile pe care se cultivă castraveţii trebuie să fie uşoare, afânate,

permeabile, bogate în humus, cu reacţie neutră sau slab acidă (pH = 6,5-7,5),

cu o textură luto-nisipoasă şi structură granulată. Cele cu exces de umiditate,

grele, impermeabile, precum şi cele nisipoase, cu capacitate redusă de

menţinere a apei sunt contraindicate.

Elementele nutritive - trebuie să fie prezente în sol în cantităţi mari şi în

forme uşor asimilabile, deşi nevoile plantelor de castraveţi sunt mai reduse.

Reacţionează foarte bine, chiar în primul an de cultură, la îngrăşarea organică,

20-40 t/ha, în funcţie de gradul de descompunere a gunoiului (mraniţă,

semidescompus sau proaspăt). Dacă fertilizarea organică s-a aplicat la planta

premergătoare, ea nu mai este necesară în anul de cultură. Fertilizarea chimică

trebuie să se aplice echilibrat deoarece castraveţii sunt sensibili la concentraţii

prea ridicate ale soluţiei solului. Trebuie evitate îngrăşămintele cu clor şi

amendamentele calcaroase la care castraveţii prezintă o sensibilitate ridicată.

Tehnologia cultivării castraveţilor în câmp neprotejat

În câmp neprotejat castraveţii se pretează la formele de cultură:

timpurie, de vară şi de toamnă.

Cultura timpurie. Se practică pe suprafeţe mai restrânse, necesitând

cheltuieli în plus pentru producerea răsadurilor şi asigură consumul de fructe

începând cu mijlocul lunii iunie.

Terenurile pentru cultură trebuie să fie plane, nivelate, expoziţie sudică,

permeabile, textură uşoară nisipo-lutoasă sau luto-nisipoasă şi cu un pH

corespunzător.

182

În asolament castraveţii nu trebuie să revină pe aceiaşi suprafaţă de

teren mai repede de trei ani. Cele mai bune premergătoare sunt lucernierele,

fasolea, cartofii, tomatele, ardeii, varza, usturoiul, feniculul, etc.

Pregătirea terenului şi solului - începe toamna prin efectuarea

următoarelor lucrări: nivelarea de întreţinere, discuirea, fertilizarea de bază cu

îngrăşăminte organice 30-60 t/ha gunoi de grajd, de preferat semidescompus şi

chimice, 50-70 kg s.a./ha P2O5; 70-90 kg s.a./ha K2O, încorporându-se în sol

odată cu arătura adâncă, la 25-28 cm.

Primăvara solul se mobilizează cu combinatorul la 7-8 cm adâncime şi

se completează fertilizarea de bază cu 40-60 kg s.a./ha N, 30-80 kg s.a./ha

P2O5 şi 30-70 kg s.a./ha K2O.

Se erbicidează “ppi” cu Balan 8-10 l/ha sau Benefex 6-8 l/ha,pentru

buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale, cu 6-8 zile înaintea

înfiinţării culturii, încorporându-se concomitent cu îngrăşămintele chimice.

Solul se modelează, sau se nivelează în straturi înălţate cu coronamentul

de 104 cm, folosindu-se MMS- 4,5.

Producerea răsadurilor se face în spaţii cu protejare dublă sau în

răsadniţe, semănându-se între 15-20 III, cu o normă de seminţe de 1,0-1,5 kg

pentru un hectar cultură. Se seamănă 2 seminţe în cuburi nutritive cu latura de

7-8 cm. În prealabil sămânţa se tratează termic sau chimic.

La răsaduri se aplică lucrările de îngrijire curente, în plus putându-se

aplica un tratament cu Ethrel 500 ppm (0,05 %), folosind 1 l soluţie la 100 m 2

suprafaţă, când răsadurile au 1-3 frunze adevărate, pentru favorizarea sporirii

numărului de flori femele. La plantare răsadul are o vârstă de 40-45 zile şi un

număr de 4-5 frunze.

Plantarea răsadurilor se face manual, la începutul lunii mai, după ce

pericolul brumelor târzii de primăvară a trecut, după schema 2 rânduri

echidistante la 80 cm între rânduri şi 40 cm între plante pe rând. Pentru

protejarea plantelor împotriva curenţilor de aer se înfiinţează perdele de

protecţie (culise) de preferat din porumb zaharat, semănându-se o brazdă de

porumb la 8-10 brazde ale culturii.

Lucrările de întreţinere constau în: plantarea răsadurilor în goluri până

la cel mult 2 săptămâni de la înfiinţarea culturii; erbicidarea “post” cu Nabu-

Super-1,5 l/ha, irigarea la limita normei de 1800-3000 m3 apă/ha, repartizată în

183

5-7 udări, cu frecvenţă mai mare la fructificarea masivă a plantelor. Praşilele

manuale şi mecanice se efectuează superficial, dar numai până când creşterile

vegetative permit, încât să nu fie deranjaţi vrejii. La praşila a doua, plantele se

muşuroiesc uşor la bază, iar din loc în loc tulpinile se acoperă cu pământ pentru

a favoriza emiterea de rădăcini adventive. Fertilizarea fazială se face în faza de

apariţie a celei de-a VI-a frunză pe plantă, folosindu-se 50-60 kg s.a. /ha N şi

40-60 kg s.a. /ha K2O. Pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se folosesc

produse cu acţiune de contact şi sistemică, prin alternanţă în vederea prevenirii

unor suşe cu rezistenţe la unele pesticide. Ciupitul, în vederea dirijării

fructificării, se aplică la răsaduri, înainte de plantare, după 3-4 frunze şi se

repetându-se la lăstarii laterali de 1-2 ori, după alte 6-7 frunze.

Recoltarea are loc eşalonat între 15 iunie şi 10 august, la intervale de 2-

3 zile, cu mare atenţie pentru a nu deranja vrejurile ce influenţează amăreala

fructelor.

Producţiile obţinute în funcţie de cultivarul folosit şi mărimea fructelor

la recoltare oscilează între 15-25 t/ha. Fructele se valorifică eşalonat, fără a fi

necesară păstrarea.

Cultura de vară. Este cea mai răspândită formă de cultură în câmp,

ocupând 80% din suprafaţa totală ocupată de această specie în ogor propriu. În

funcţie de modul de dirijare a plantelor se practică cultura pe sol şi cultura pe

spalieri înalţi.

Alegerea, pregătirea terenului şi plantele premergătoare sunt

asemănătoare culturii timpurii.

Cultura se realizează prin semănat direct, mai rar prin răsad. Semănatul

are loc la sfârşitul lunii aprilie şi începutul lunii mai, când în sol la o adâncime

de 8-10 cm se realizează o temperatură de 10-12 0C, mai devreme în judeţele

din sud, sud-est şi sud-vest şi mai târziu în celelalte zone.

Semănatul se face mecanizat, cu SPC 6(8), folosindu-se 4-6 kg sămânţă

pentru un hectar cultură, la adâncimea de 3-4 cm, după schema 2 rânduri la 80

cm şi 9-10 cm între seminţe pe rând.

Lucrările de întreţinere – sunt asemănătoare culturii de castraveţi

timpurii, cu unele particularităţi:

-optimizarea desimii plantelor se face cu seminţe, uneori umectate şi

preîncolţite, sau cu răsad din cadrul aceluiaşi cultivar;

184

-udarea culturilor se face cu norme de 300-400 m3 apă la hectar,

repartizate într-un număr de 7-10, durata de vegetaţie fiind mai mare;

-fertilizarea fazială are un efect favorabil asupra producţiei de

castraveţi, aplicându-se în momentul apariţiei florilor, repetându-se de 3-4 ori,

cu cantităţile menţionate la cultura timpurie dar care se suplimentează cu 30-

40%;

-erbicidarea “post” cu Nabu-S. 1,5 l/ha sau Nabu 120 CE RV 3 l/ha;

-dirijarea creşterii şi fructificării se realizează prin ciupiri repetate, mai

întâi când plantele au 4-5 frunze adevărate, iar următoarele 2-3 după ce lăstarii

au format câte 6-7 frunze. La culturile susţinute pe spalieri, la baza plantelor pe

o înălţime de 20-30 cm se îndepărtează toate formaţiunile vegetative şi de rod

apărute, în continuare până la 60-70 cm lăstarii se ciupesc după 2-3 fructe, ca

apoi să nu se mai efectueze ciupiri;

-tratamentele cu Ethrel 0,05%, 600 l soluţie/ha, se aplică culturilor

destinate industrializării, în special dacă nu s-au efectuat lucrări de ciupit, au

drept scop sporirea numărului de flori femele şi sincronizarea fructificării în

vederea recoltărilor mecanizate.

Recoltarea fructelor se face în general manual, la maturitate tehnică şi

la intervale de 2-4 zile în funcţie de soi şi scop. Pentru consumul în stare

proaspătă fructele se recoltează la dimensiuni mai mari, de 9-12 cm sau chiar

12-15 cm lungime, iar pentru industrializare la 6-9 cm şi uneori 3-6 cm.

Recoltarea are loc dimineaţa când temperatura este mai scăzută, dar

după ce s-a luat roua, direct cu mâna sau folosind un cuţit, detaşând fructul la

nivelul pedunculului. Castraveţii se pot recolta şi mecanizat cu combine

speciale (VUE).

Producţiile obţinute pot oscila între:

-10-15 t/ha la soiurile cu fructe mici şi 15-25 t/ha la cele cu fructe mari,

pentru cultura dirijată pe sol;

-25-50 t/ha la cultura pe spalieri.

Cultura de toamnă.

Se practică cu scopul obţinerii de fructe destinate în principal

conservării, atât la nivel industrial cât şi gospodăresc. Este o cultură succesivă

după specii ce eliberează terenul în luna iunie (mazărea de grădină, cartoful

timpuriu, varza timpurie, gulioarele etc.). Se folosesc cultivare cu fructe mici,

185

cu perioadă scurtă de vegetaţie, pentru ca recoltările să se încheie până la

răcirea vremii.

Pregătirea terenului se încadrează în cea clasică pentru culturile

succesive. Solul se afânează superficial printr-o arătură la 18-20 cm sau

discuire, cu care ocazie se încorporează resturile vegetale ale culturii

anterioare, îngrăşămintele chimice (30-50 kg s.a./ha N; 30-70 kg s.a./ha P2O5;

30-70 kg s.a./ha K2O) şi erbicidul utilizat (Benefex 6-8 l/ha).

Solul se modelează în straturi înălţate, cu coronamentul de 104 cm şi se

nivelează.

Cultura se înfiinţează prin semănat direct, folosindu-se 5-7 kg

seminţe/ha, cu 2-3 rânduri pe strat, la o distanţă pe rând de 10-15 cm, obţinută

prin rărit.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare celorlalte forme de cultură,

cu unele particularităţi:

-tratamentul cu Ethrel, 250-500 ppm, când plantele, au 3-4 frunze

adevărate;

-ciupitul plantelor, dacă acestea nu au fost tratate cu Ethrel;

-udarea culturii imediat după semănat, pentru o răsărire şi creştere

uniformă a plantelor, iar în continuare mai des în prima parte a vegetaţiei şi

mai rar în cea dea doua parte, cu norme de udare de 300-400 m3 apă/ha. Se udă

dimineaţa, seara sau noaptea pentru a evita fenomenul de şoc fiziologic;

-combaterea bolilor şi dăunătorilor, în special cele cu virulenţă mai

mare la sfârşitul verii şi toamnei.

Recoltarea începe în prima decadă a lunii septembrie şi durează până la

scăderea accentuată a temperaturii, la intervale de 1-2 zile, manual sau

mecanizat, cu combine speciale. Categoriile de sortare şi calibrare, după

lungimea lor sunt: 3-6 cm; 6-9 cm; 9-12 cm, iar producţiile realizate se situează

între 5-15 t/ha.

186

11.2.PEPENELE GALBEN - Cucumis melo L.

Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.

Pepenele galben se cultivă pentru fructele sale care se consumă la

maturitatea fiziologică, în stare proaspătă sau ca fructe glasate, dulceaţă,

marmeladă, sucuri, salată de fructe, fiind apreciate pentru gustul, aroma şi

parfumul lor deosebit.

Originea şi aria de răspândire.

Se consideră că pepenele galben este originar din Asia (India şi Iran),

sau din Africa Centrală, Africa Tropicală, Afganistan sau Transcaucazia, zone

în care este cunoscut de circa 2000 de ani.

Particularităţi biologice.

Pepenele galben este o plantă anuală, erbacee, cu o perioadă de

vegetaţie între 80-110 zile.

Sistemul radicular se dezvoltă repede după declanşarea procesului de

germinare a seminţelor, rădăcina principală ajunge la 1 m adâncime în sol, cu

marea masă a rădăcinilor până la 30-40 cm, rezistând mai bine la secetă în

raport cu castraveţii. În condiţii optime şi constante de temperatură şi

umiditate, sistemul radicular se dezvoltă mai la suprafaţa solului (în sere şi

solarii).

Tulpina este târâtoare, pentaedrică, cu muchii rotunjite, cu lungimea de

4-5 m şi grosimea de 8-15 mm, acoperită cu perişori fini şi deşi de culoare

albă. La fiecare nod formează cârcei, cu lungimi de peste 20 cm şi creştere în

spirală.

Frunzele sunt peţiolate, palmate sau reniforme, cu lobi rotunjiţi,

acoperite cu perişori fini (la cele tinere) sau aspri (la cele bătrâne), la baza lor

formându-se lăstarii, cârceii şi florile.

Florile sunt unisexuat-monoice sau hermafrodite, de culoare galbenă,

mici, având corola formată din 5 petale concrescute.

Polenizarea este alogamă, florile prezintă glande nectarifere şi sunt

adaptate polenizării entomofilă. Pepenele galben nu rodeşte partenocarpic.

Fructul este de tip melonidă, de forme, mărimi şi culori diferite în

funcţie de cultivarele utilizate. Culoarea cojii fructelor este verde, măslinie,

187

galbenă, portocalie. Pulpa este densă, făinoasă sau suculentă, cu aromă, fineţe

şi dulceaţă caracteristice soiului, de culoare alb-verzuie, galbenă verzuie,

galbenă sau portocalie.

Seminţele se găsesc în cavitatea placentară, sunt asemănătoare cu cele

de castraveţi, dar mai mari şi mai rotunjite la o extremitate.

Cultivare omologate pentru cultura în câmp:

-foarte timpurii: Ica;

-timpurii: Roger, Templar F1, Turkestan, Fondant;

-semitimpurii: Cantalup, Creso F1, Ogen, Titus;

-semitârzii: Comoara Ungariei, Delicios;

Relaţiile cu factorii de vegetaţie.

Pepenele galben are cerinţe mari faţă de căldură, necesitând un plus de

2-4 0C faţă de castraveţi, pe faze de vegetaţie. Temperatura optimă de

germinare a seminţelor este de 25-30 0C, cea minimă de 14-15 0C, iar cea

maximă de 35 0C. Plantele cresc şi se dezvoltă bine numai la temperaturi de

peste 15 0C, cu o valoare medie optimă de 25-30 0C. La 12-15 0C plantele îşi

reduc sau încetează ritmul de creştere, iar la peste 40 0C creşterea se opreşte

complet. Polenizarea şi fecundarea se realizează bine în condiţii minime de 20-

22 0C.

Pepenele galben este o plantă de zi scurtă. Intensitatea luminoasă

convenabilă pentru înflorire este de 7000 – 8000 lucşi, iar pentru fructificare de

12000-15000 lucşi, lumina intensă influenţând favorabil acumularea de zahăr

în fructe iar lipsa ei întârzie coacerea.

Cerinţe moderate faţă de apă se datorează structurii sistemului radicular

ce îi imprimă o rezistenţă mai mare la secetă. În perioada de creştere necesită

în sol 65-70 % din I.U.A., iar în cea de fructificare 70-75 % din I.U.A. Excesul

de apă determină scăderea conţinutului în zahăr a fructelor, iar la maturare

crăparea acestora.

Preferă soluri uşoare, mijlocii, cu o bună structură, fertile şi cu un pH.

de 6-7,2. Pepenele galben are o sensibilitate deosebită faţă de curenţii de aer,

de aceea cultura în câmp se amplasează între perdele de plante cu port înalt

(porumb, sorg, floarea soarelui, etc.).

188

Tehnologia cultivării în câmp neprotejat

În câmp, în funcţie de modul de dirijare a tulpinilor , se practică cultura

pe sol şi pe şpalieri. Alegerea terenului şi pregătirea solului sunt asemănătoare

culturii de castraveţi în ogor, erbicidarea făcându-se “ppi” cu Balan 4-6 l/ha.

Solul se modelează în straturi înălţate cu coronamentul de 104 cm.

Cultura se înfiinţează prin semănat direct (mai rar prin răsad),

semănatul având loc între 25.IV-10.V. (în funcţie de zonă) când în sol, la

adâncimea de 5-6 cm, se realizează, constant, temperatura de 12-14 0 C.

Se seamănă mecanizat cu SPC 6 (8), la adâncimea de 3-4 cm,

folosindu-se 3-5 kg seminţe /ha. Pe stratul înălţat se seamănă un rând la 15-20

cm de marginea sau la mijlocul acestuia. după schema 150 x 22-26 cm, sau 150

x 30-35 cm (pentru soiuri mai viguroase).

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare cu cele ale castraveţilor, dar

cu unele particularităţi: răritul, în faza de 1-2 frunze adevărate, lăsându-se

două plante la cuib; 2-3 praşile mecanice şi 1-2 manuale; 3-4 udări cu norme

moderate de 250-300 mc. apă/ha, care se evită în perioada coacerii fructelor

pentru a preveni crăparea acestora; 2-3 fertilizări suplimentare cu îngrăşăminte

chimice de 80-100-50 kg NPK/ha, pe un sol mijlociu aprovizionat. Se limitează

numărul de fructe pe plantă la 5-8 pentru soiurile timpurii. Pe suprafeţe mai

restrânse se practică ciupitul tulpinii după 3-4 frunze şi a lăstarilor după 5-8

frunze, influenţând o ramificare mai rapidă. Combaterea bolilor şi dăunătorilor

se face cu produsele indicate la cultura castraveţilor.

Recoltarea fructelor are loc la maturitatea fiziologică deplină, sau cu

câteva zile mai devreme pentru soiurile cu postmaturare. Momentul optim de

recoltare este semnalat de intensificarea parfumului, schimbarea culorii,

apariţia unor uşoare crăpături la nivelul pedunculului, fructele sunt grele, iar

prin lovirea cu degetul fructul nu trebuie să sune a gol. Se recoltează eşalonat,

începând din mijlocul lunii iulie şi până la sfârşitul lui august, iar la soiurile

târzii se prelungeşte până în septembrie, putându-se continua maturarea în

depozite. Producţiile obţinute se încadrează între 20-30 t/ha.

189

11.3.PEPENELE VERDE - Citrullus vulgaris L.

sin Citrullus lanatus (Thlunb) Mansf.

Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii

Pepenele verde se cultivă pentru fructele sale ajunse la maturitatea

fiziologică, fiind apreciate de consumatori datorită gustului echilibrat, dulce,

fin şi plăcut. Se consumă în stare proaspătă sau servesc ca materie primă în

cofetării, pentru prepararea de fructe zaharisite, jeleuri, dulceţuri, sucuri etc.

Originea şi aria de răspândire.

Pepenele verde este originar din Africa de Sud şi Centrală, unde creşte

în mod spontan. A fost cultivat încă din antichitate, cu 1500 ani î.e.n., de către

chinezi, indieni şi arabi.

Particularităţi biologice.

Pepenele verde este o plantă anuală, cu o perioadă de vegetaţie de 90-

130 zile. Are un sistem radicular puternic care pătrunde în sol la 1-1,5 m, iar pe

orizontală se dezvoltă până la 4-5 m.

Sistemul radicular bine dezvoltat şi caracterul xerofit al frunzelor şi

vrejurilor, imprimă plantei o rezistenţă deosebită la secetă. Rădăcinile se refac

foarte greu, fapt pentru care lucrările de prăşit trebuie efectuate cu grijă.

Tulpina este erbacee, târâtoare, foarte ramificată, viguroasă, cu o

lungime de 4-5 m, acoperită cu perişori cenuşii. În contact cu solul şi la o

umiditate corespunzătoare emite cu uşurinţă rădăcini adventive.

Frunzele sunt mari, adânc sectate, cu lobi rotunjiţi, acoperite cu perişori

deşi, argintii. La subsuoara frunzelor se formează florile, cârceii şi lăstarii.

Florile sunt unisexuat monoice, uneori hermafrodite, cu predominanţa

florilor femele pe ramificaţiile de ordin superior. Polenizarea sete alogamă

entomofilă.

Fructul este o melonidă, cu greutatea între 2-10 kg, cu coaja de grosimi

diferite, lucioasă şi netedă, de culoare verde uniform sau cu diferite desene.

Miezul fructului este zemos, de culoare roşie, roz, portocalie sau galbenă.

Seminţele sunt mari, ovoid-turtite, de culori diferite (maron, negre şi

nuanţe), ajungând la maturitatea fiziologică completă după 2-3 ani de la

recoltare.

190

Cultivare omologate pentru cultură:

-timpurii: Timpuriu de Canada, Sugar baby;

-semitimpurii: Dochiţa, Crimson Sweet, FabiolaM

-semitârzii: De Dăbuleni, Dulce de Dăbuleni, De Miniş, Paradise F1;

-târzii: Lovrin 532; Favorit, Clausita.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.

Pepenele verde este o plantă termofilă, cu pretenţii foarte mari faţă de

căldură. La temperaturi minime de 14-16 0C, seminţele germinează în 21 zile,

iar la cele optime de 25-30 0C, în 5-6 zile.

Plantele vegetează bine la temperaturi optime de 25-30 0C. La 10-15 0C

procesele fiziologice din plante încetinesc, iar la 8-10 0C, pe o durată mai

îndelungată de timp plantele pier. Oscilaţiile de peste 10 0C între zi şi noapte

stânjenesc sau opresc vegetaţia. Plantele mature suportă bine temperaturi cu

puţin peste 40 0C.

Faţă de lumină pretenţiile speciei sunt foarte mari, având nevoie de

1500 ore de strălucire a soarelui. La lumină insuficientă plantele sunt slab

dezvoltate, florile avortează, producţia este redusă, iar conţinutul în zahăr

scade.

Pretenţiile plantei faţă de apă sunt mari, dar sistemul radicular puternic

dezvoltat asigură nevoile pe faze de vegetaţie. Aplicarea a 2-3 udări în perioada

înfloririi şi fructificării determină realizarea de producţii mari.

Plantele sunt sensibile la curenţii de aer, motiv pentru care culturile se

înfiinţează între perdele de plante cu port înalt.

Elementele minerale trebuie să se găsească în cantitaţi corespunzătoare

în sol. Excesul de azot dăunează formării şi coacerii fructelor, însă potasiul şi

fosforul influenţează favorabil fructificarea şi calitatea fructelor. Cele mai bune

soluri pentru cultură sunt cele cu structură nisipoasă sau nisipo-lutoasă, care se

încălzesc repede.

Tehnologia cultivării pepenelui verde în câmp

Alegerea şi pregătirea terenului în vederea înfiinţării culturii în ogor

este asemănătoare cu a celorlalte plante din grupă, cu menţiunea că gunoiul de

grajd trebuie să fie bine descompus pentru a evita excesul de azot, sau să se

administreze culturii precedente, iar erbicidarea se face “ppi” cu Benefex 6-8

l/ha.

191

Cultura se înfiinţează prin semănat direct în câmp, iar în ultimul timp se

recurge la producerea răsadurilor pentru a obţine o timpurietate a producţiilor.

Răsadurile se produc în spaţii cu dublă protejare sau în răsadniţe calde.

Semănatul se face direct în cuburi nutritive sau pe brazde de ţelină, în luna

martie, fiind necesare 2 kg sămânţă/ha.

Înfiinţarea culturii prin semănat direct are loc între 25.IV-10V,

mecanizat cu SPC 6(8), la adâncimea de 3-4 cm, folosindu-se 4-5 kg seminţe,

sau între 10-15V – prin plantarea manuală sau semimecanizată a răsadurilor.

Se înfiinţează pe teren modelat sau nemodelat, după schema 1 rând pe

brazda înălţată şi 33-44 cm între plante pe rând.

Se poate semăna şi manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe după schema

200 x 50 cm.

Lucrările de întreţinere;

-răritul la distanţele stabilite pe rând, lăsându-se 1-2 plante la cuib;

-praşile mecanice şi manuale numai până în momentul când vrejurile

acoperă suprafaţa de cultură, pentru a nu fi deranjate;

-acoperirea vrejurilor din loc în loc cu pământ, pentru a nu fi deranjaţi

de vânt;

-aplicarea a 2-3 udări cu norme de 300 m3 apă/ha, în special în perioada

înfloririi şi creşterii fructelor, evitându-se udările la începutul vegetaţiei pentru

a determina dezvoltarea în profunzime a rădăcinilor, precum şi în perioada

coacerii fructelor, când umiditatea abundentă provoacă deprecierea lor;

-reducerea numărului de fructe pe plantă la 4-5 bucăţi, în special la

soiurile timpurii;

-fertilizarea în perioada înfloritului în masă cu 100-125 kg/ha azotat de

potasiu;

-combaterea bolilor şi dăunătorilor.

Recoltarea fructelor se face când acestea au ajuns la maturitatea

fiziologică deplină, deoarece nu se postmaturează. Momentul recoltării se

cunoaşte după sunetul înfundat când fructele sunt lovite cu degetul, uscarea

cârcelului de la bază, locul de prindere a pedunculului de fruct este puţin

adâncit, coaja capătă un luciu caracteristic şi se zgârâie uşor cu unghia, iar în

vârful fructului se formează o uşoară adâncitură.

192

Fructele se detaşează de plantă prin tăierea pedunculului cu un cuţit,

fără a mişca sau călca vrejurile. Producţia obţinută ocilează între 25-40 t/ha.

11.4.DOVLECELUL COMUN - Cucurbita pepo L. convar.

giromontina Greb, sin. var.Oblonga. Sér.

Familia Cucurbitaceae

Importanţa culturii.

Dovlecelul se cultivă pentru fructele sale consumate în diferite faze ale

maturităţii tehnice, având o valoare nutritivă superioară castraveţilor.

Fructele sunt bogate în hidraţi de carbon (10%), săruri minerale şi

vitamine, asigurând o valoare energetică de 16 cal/100 g, iar seminţele conţin

cca.40% ulei comestibil.

Originea şi aria de răspândire.

Originea dovlecelului comun este America Centrală, Mexic, Peru,

Honduras, Guatemala unde creşte în mod spontan, deşi unii autori consideră ca

zonă de origine Africa de unde a fost introdus în ţările din sudul Europei, încă

din antichitate.

Particularităţi biologice.

Dovlecelul este o plantă anuală, cu un sistem radicular bine dezvoltat

care pătrunde în sol până la adâncimea de 1,8 m. şi are o capacitate mare de

exploatare a rezervelor de apă şi hrană din sol.

Tulpina, la soiurile cultivate la noi în ţară, creşte sub formă de tufă

erectă, compactă, viguroasă, cu ramificaţii scurte şi cu un diametru de 0,8-1,0

cm, dar există soiuri cu vrejii lungi, târâtori.

Frunzele sunt mari, pentalobate, cu un peţiol lung, gros şi gol. Tulpinile

şi frunzele sunt acoperite cu perişori rigizi

Florile sunt unisexuat monoice, cu petale mari şi de culoare galbenă.

Florile femele sunt solitare, cu ovarul mare, cilindric, iar cele mascule sunt

grupate câte 2-3 la un loc şi apar mai devreme decât cele femele. Polenizarea

este alogamă entomofilă, necesitând spaţii de izolare de 2000 m. între soiuri în

vederea producerii seminţelor.

Fructul, este o melonidă, de formă cilindrică cu o îngustare spre

peduncul, are culori diferite în funcţie de soi (alb, alb-verzui, verde).Coaja

193

fructelor tinere la început este fină, fragedă şi suculentă, ca apoi pe măsură ce

acestea ajung la maturitate fiziologică să devină tare şi puternic lemnificată.

Seminţele sunt mari, oval-turtite, prevăzute cu o bordură de 1 mm. pe margine,

cu suprafaţa netedă şi de culoare alb-murdar până la galben.

Cultivare omologate pentru cultură:

-soiuri: Dana, Fără vrej, Diamant;

-hibrizi: Arlika, Opal,AG 1325, Vidra 102.

Cerinţele faţă de factorii de vegetaţie.

Faţă de factorii de vegetaţie cerinţele dovlecelului sunt asemănătoare cu

cele ale castraveţilor. Seminţele germinează în 14-16 zile la temperatura

minimă de 12-14 0C şi în 6-7 zile la temperatura optimă de 20-25 0C.

Temperatura optimă de vegetaţie este de 25-28 0C, cu minime de 15-16 0C şi

maxime de 30-35 0C.

Planta este foarte pretenţioasă faţă de lumină. Pe terenurile umbrite sau

îmburuienate producţiile scad considerabil.

Are cerinţe ridicate faţă de umiditatea din sol, având un coeficient de

transpiraţie foarte mare, dar datorită sistemului radicular bine dezvoltat suportă

perioadele de secetă.

Dovlecelul cere soluri profunde, afânate, revene, lipsite de buruieni,

adăpostite de curenţii reci de aer, bine aprovizionate cu elemente nutritive, cu

un pH de 6,5-7,2.

Tehnologia cultivării dovlecelului în câmp.

Alegerea şi pregătirea terenului sunt asemănătoare culturii de castraveţi.

Soiurile de dovlecel având perioadă scurtă de vegetaţie se pretează la culturi în

ogor propriu (primăvara) şi de toamnă.

Înaintea culturii în ogor se pot înfiinţa din toamnă culturi de ceapă

verde, salată, spanac, iar cultura de toamnă urmează după fasole, mazăre,

cartofi timpurii, etc.

Culturile se înfiinţează prin semănat direct (mai rar prin producere de

răsad) în intervalul 15 IV-10.V pentru cea din ogor şi 10.VI-1.VII pentru cea

de toamnă, în teren modelat sau nemodelat. Se seamănă mecanizat cu SUP-21

sau SPC-6(8), la adâncimea de 3-6 cm., folosindu-se 4-6 kg seminţe/ha.

Schemele de înfiinţare a culturii sunt: 2 rânduri la 80 cm şi 50 cm între

plante pe rând pentru soiurile cu vrej scurt, 1 rând pe brazda înălţată şi 50 cm

194

între cuiburi pe rând, pentru cele cu vrej lung. Pe teren nemodelat se seamănă

manual în cuiburi, câte 2-3 seminţe, care se acoperă cu un strat de pământ de 2-

3 cm., după schema 100 x 80 cm., asigurându-se 12,5 mii plante/ha.

Lucrările de întreţinere sunt asemănătoare castraveţilor, răritul, când a

apărut prima frunză adevărată lăsând 1-2 plante la cuib, 1-2 praşile manuale şi

2-3 mecanice, muşuroitul la cuib, 4-5 udări cu norma de 250-300 m3 apă/ha.

Cultura se fertilizează fazial, înainte de începerea fructificării, cu 100-

150 kg/ha azotat de amoniu sau îngrăşăminte organice lichide.

Combaterea agenţilor patogeni (făinarea, antracnoza, pătarea

unghiulară, mana) precum şi a dăunătorilor se face ca la castraveţi.

Recoltarea începe după 60-75 zile de la răsărire, în luna iulie pentru

cultura în ogor şi durează până la venirea brumelor, pentru cea de toamnă,

executându-se manual, prin detaşarea fructelor cu o porţiune de peduncul. În

funcţie de destinaţie şi cerinţe se recoltează fructele “în floare”(când corola nu

a căzut), având 6-10 cm lungime sau la 12-15 zile de la înflorit şi se repetă la 3-

4 zile când, în acest mod, fructele nu depăşesc 12-15 cm.

Se recoltează după ce roua a trecut, iar recoltarea, manipularea,

ambalarea şi transportul trebuie să se facă cu mare atenţie, deoarece fructele se

pătează uşor.

Se obţin producţii de 8-10 t/ha pentru fructe “în floare” şi până la 20-30

t/ha pentru cele mai mari.

195