Polimorfismul creştinismului românesc

Încreştinare românilor fie că e vorba de ipoteza dragă bisericii care se legitimează de la misionarismul Apostolului Andrei, aducând câteva dovezi că aceasta ar fi predicat şi întemeiatcomunitaţi creştine în Dobrogea[...], fie că admitem o evoluţie mult mai lentă, necanonică, mai degrabă populară decât eclezială şi oricum hibridiază de elementele superstiţiilor; cultelor şi riturilor precreştine ori cohabituale trebuie văzută procesual, polimorf şi mai curând ca o suită de modificări morfologice decât ca o conversiune radicală si definită [...]. Nu trebuie omise nici cele câteva conjecturi care, oricât de aproximativ, ar fi putut premerge formele creştinismului românesc: pretinsul monoteism geto dac, al lui Pârvan, compatibilitatea formală a figurii lui Zamolxe cu cea a lui Isus Hristos, susţinută de Eliade, dar şi, cu multe secole înainte, poate pentru prima oară, de Celsus, secolele II- III d.H., predispoziţia sufletului dac de a adopta un dumnezeu în felul celui creştin, idee împărtăşită de Vintilă Horia. Apoi, este util să reţinem şi elementele structurale ce compun cultele Zamolxian şi creştin, posibilă legitimare a naturalitaţii adoptării acestuia din urmă. Dan Oltean inventariază, în Religia dacilor, căteva dintre cele mai importante şi Zamolxe, şi Isus sunt atestaţi istoric, amândoi au origine divină, un părinte celest, amândoi predică nemurirea sufletului, propun o eshatologie, participă la ospeţe iniţiatice, recurg la simbolul vinului şi vişei de vie, suferă moartea şi învierea, coboară în infern, se înalţă la cer ş.a. [...] Retragerea administraţiei romane la sfârşitul secolului III nu determină revenirea dacilor la mai vechile lor credinţe, ci mai degrabă o asimiloare lărgită a creştinismului, între timp Isus Hristos Pantocratorul înlocuind în mentalul colectiv figura lui Zamolxe, căci, spune D. Drăghicescu, ,,esenţialul religiei lui Christos se găsea deja în religia dacilor ’’. Motivul împăratului roman Dominus et Deus este preluat ca ocurenţă predilectă a noii divinitaţi, numai în româneşte numita Dumnezeu (Domnul şi Zeul). Este limpede că în primele secole creştinismul românesc esre de factură latină; ca exemple putem invoca numele unor sărbători: Crăciun, Paşti, Florii, Rusalii sau termeni frecvenţi ca: botez, cununie, cruce, păcat, lege. Lipsită de administraţie statală după retragerea aureliană, populaţia Daciei trăieşte vreme de mai multe sute de ani în forme de organizare rurală în care probabil că Legea creştină devine treptat singurul criteriu de rectitudine, dar preluată şi respectată în formula orală, cutumiară. Din nefericire, niciodată strămoşii noştri nu au avut cultul textului scris, nici geto-geţii(pe care, flatându-i, Pârvan îi compară ca nivel de cultură cu grecii), nici daco-românii. Din acest motiv toată cultura creştină a primului mileniu este una orală. La asta se adaugă, ca element disolutiv, introducerea în biserici(din a doua parte a mileniului I) a kimbii slavone, adesea învăţată mecanic de preoţi, una în care populaţia credincioasă nu avea cum să comunice. Creştinismul popular rămane tradiţia vie, liantul mentalităţii, moravurilor, datinilor şi sărbătorilor, în paralel cu practicile liturgice în slavonă, timp de o mie de ani, până prin secolul XVI-lea.

(Vianu Mureşan, Polimorfismul creştinismului românesc, în revista Tribuna)